Sunteți pe pagina 1din 41

Dr.

TAMAS HUTIRA

I.POLITICA ECONOMICĂ
I.a. POLITICA ECONOMICĂ-DEFINIRE

Politica economică reprezintă totalitatea DECIZIILOR PUTERII PUBLICE de


orientare a activităţii economice în sensul dorit de toţi sau de majoritatea cetăţenilor.
Această politică se elaborează atunci când statul 1.dă o anumită mărime deficitului
bugetar, pentru a asigura un anumit grad de ocupare a resurselor de muncă; 2.influenţează
mărimea preţurilor şi a veniturilor pentru a limita inflaţia; 3.adoptă o anumită fiscalitate,
pentru a REALIZA DIFERITE OBIECTIVE ŞI A APLICA DIFERITE
INSTRUMENTE.

In formularea lui Jan Tinbergen (economist olandez,premiul Nobel pentru


economie),statul aplică teoria generală a alegerii economice pentru perfecţionarea
opţiunilor economice ale 1.consumatorilor, 2.producătorilor, 3.a persoanelor care
economisesc.

În evoluţia sa, politica economică a parcurs mai multe ETAPE:

1. Iniţial,se rezuma la menţinerea concurenţei în limitele sale PURĂ şi PERFECTĂ.


2. Şi-a sporit utilitatea ca urmare a revoluţiei keynesiene,pe baza demonstrării
incapacităţii economiei de piaţă de a AJUNGE SPONTAN la ECHILIBRU.
3. Adepăşit limitele politicii de stabilizare,prin extinderea la 1.utilizarea a NOI
INSTRUMENTE de evaluare şi reglementare a veniturilor şi prin 2.axarea pe
înfăptuirea a NOI OBIECTIVE de echitate socială,de amenajare a teritoriului şi de
înfăptuire a echilibrului extern.

PRECIZARE:Rolul politicii economice,în general şi al unor elemente ale sale,este


obiectul unor dezbateri,fără existenţa unanimităţii aprecierilor în fiecare caz.

Ca fenomen MACROECONOMIC, politica economică interacţionează cu


1.planificare economiei de piaţă şi cu 2.economia publică (adică cu activitatea economică
întreprinsă de stat pe responsabilitatea sa).În acest cadru, 1.politica economică NU SE
SUBSTITUIE DECIZIILOR PRIVATE, atunci când prin planificare se face aşa ceva,
2.politica economică oferă activităţii economice un SISTEM DE INFORMAŢII şi de
STIMULI, a căror utilizare se soldează cu rezultate pozitive.
Deci,deciziile de politică economică INFLUENŢEAZĂ ANSAMBLUL ACTIVITĂŢII
ECONOMICE.

Elaborarea politicii economice corespunzătoare unor condiţii presupune


parcurgerea unor ETAPE LOGICE:
1.FORMULAREA ŢINTELOR (obiectivelor),atunci când ele sunt 1.
numeroase,2.ambigui,3.contradictorii (de exemplu,inflaţia şi şomajul) şi 4.greu de definit
în forme uşor utilizabile (de exemplu,pentru care ritm de creştere să se opteze).
2.Găsirea INSTRUMENTELOR necesare realizării opţiunilor guvernamentale.

1
3.Identificarea LEGĂTURILOR dintre OBIECTIVE şi INSTRUMENTE (dintre
deficitul public şi şomaj,de exemplu).

4.UTILIZAREA INSTRUMENTELE în funcţie de constrângerile existente,în funcţie


de anumite TERMENE şi în limita INFORMAŢIEI existente.
Pentru a şti în ce măsură politica economică este elaborată din raţiuni economice
,respectiv, din cele politice,este necesară prezentarea CONSTRUCŢIEI POLITICII
ECONOMICE.
Pentru a merge de la simplu la complex,facem următoarele limitări:1.considerăm
că economia este ÎNCHISĂ (fără intrări şi ieşiri de resurse),2.că ea funcţionează conform
SCHEMEI IS/LM şi 3.utilizează INCOMPLET resursele.

Politica economică se elaborează pe structura unui SISTEM DE 6 ECUAŢII/FUNCŢII.

1.ECUAŢIA DE ECHILIBRU a pieţelor BUNIRILOR şi SERVICIILOR:

I+G=S+T
Unde: I = Investiţiile;
G = Cheltuielile publice;
S = Economiile agenţilor economici;
T = Venitul bugetului de stat;

2.ECUAŢIA DE ECHILIBRU a pieţelor MUNCILOR:

MC = MO
Unde: MC = Munca cerută;
Mo= Munca oferită;

Această ecuaţie se completează cu 3.FUNCŢIA CERERII DE BANI:

Mm c = a + kY -bi
Unde:M mc = Masa monetară cerută;
i = Rata dobânzii;
a,k,b = Parametri cu valori constante;
Y= Suma veniturilor

MENŢIUNE:Mărimea cererii de bani este funcţie de 1.mărimea produsului naţional şi 2


de mărimea ratei dobânzii bancare.

4.FUNCŢIA INVESTIŢIILOR:

I = ia – ji
Unde: I = Investiţiile;
ia şi j = Parametrii cu valori constante;
i = Rata dobânzii
MENŢIUNE:Mărimea investiţiilor depinde de mărimea ratei dobânzii active.

2
5.FUNCŢIA ECONOMISIRII:

S = sa + s ( Y – T)
Unde:S = Economiile;
sa şi s = Parametri cu valori constante

MENŢIUNE:Mărimea părţii economisite a veniturilor depinde de 1.mărimea produsului


naţional şi 2. de mărimea impozitelor percepute de autorităţi.

6.FUNCŢIA PRELUĂRILOR LA BUGETUL DE STAT:

T = ta + tY
Unde. T = Venitul bugetar;
ta = Parametru constant;
t = Variabilă –cota de impozitare..

MENŢIUNE:Mărimea încasărilor bugetare din impozite depinde de mărimea produsului


naţional.Deficitul bugetar este cauzat de diferenţa dintre cheltuielile publice şi veniturile
bugetare.

Relaţiile prezentate se pot utiliza în mai multe VARIANTE, astfel:

1. Cheltuielile bugetare se utilizează numai pentru asigurarea folosirii complete a


resurselor;
2. Eliminarea deficitului bugetar prin reducerea puternică a cheltuielilor
publice.Astfel,devine posibilă reducerea presiunii fiscale,care,pe seama creşterii
cheltuielilor private,asigură RELANSAREA ACTIVITĂŢII ECONOMICE;
3. Echilbrarea bugetului pe seama sporirii cheltuielilor publice,menite să asigure
revenirea la folosirea completă a resurselor.In acest caz,se urmăreşte fructificarea
intensificării concurenţei dintre cheltuielile publice şi cele private în finanţarea
creşterii economice.

Între variantele care coexistă SUNT DEOSEBIRI.:

1. Cheltuielile publice şi presiunea fiscală se modifică mai uşor decât oferta de


bani,deoarece revenirea la folosirea completă a resurselor se finanţează doar
parţial pe seama creşterii impozitelor pe venituri.
2. De veniturile private se dispune în sume mai mici decât de cele publice,deoarece
ele sunt,de regulă taxate într-o măsură mai mare.

Există întrunite premisele COMBINĂRII DIFERITELOR TIPURI de POLITICĂ


ECONOMICĂ.Acestea sunt:
1.Sunt instrumente de politică economică care asigură realizarea simultană a mai multor
obiective.
Atunci când pentru realizarea unui obiectiv este utilizabil un singur instrument (de
exemplu,asigurarea folosirii depline a resurselor numai prin reducerea cheltuielilor

3
publice),se aplică REGULA LUI TINBERGEN:NUMĂRUL INSTRUMENTELOR
TREBUIE SĂ FIE EGAL CU NUMĂRUL OBIECTIVELOR fixate.
2.Între instrumentele utilizate NU TREBUIE SĂ FIE CONTRADICŢII.Ele se pot
cuprinde în combinaţii diferite,dar întotdeauna finalitatea folosirii lor trebuie să fie
pozitivă. De exemplu,asigurarea folosirii depline a resurselor de muncă nu este
avantajoasă dacă se face cu preţul maximizării mărimii ratei dobânzii bancare şi a
deficitului bugetar. Sau,1.ocuparea deplină,reducerea deficitului bugetar şi scăderea ratei
dobânzii active sunt binevenite numai dacă NU IMPLICĂ REDUCEREA cheltuielilor
publice şi CREŞTEREA impozitelor.EXPLICAŢIE: revenirea la ocuparea deplină cere
1.creşterea sumei banilor aflaţi în circulaţie şi creşterea rolului sectorului economic
privat,realizabil numai prin relaxare fiscală.

I.b. VARIABILELE ŞI RELAŢIILE POLITICII ECONOMICE

Cu ajutorul ecuaţiilor prezentate,se elaborează MODELE ALE POLITICII


ECONOMICE şi se identifică soluţiile problemelor formulte.Aceste modele sunt
REPREZENTĂRI SIMPLIFICATE ale activităţii,cu care se evidenţiază
1.OBIECTIVELE a căror atingere este dorită şi 2.INSTRUMENTELE utilizabile în acest
scop.
Modelele cuprind TREI SERII DE VARIABILE şi DOUĂ SERII DE RELAŢII.

1.EXOGENE

VARIABILE 2.INSTRUMENTALE

3.ENDOGENE

Variabilele exogene au valori care nu pot fi modificate prin decizii de politică


economică.De exemplu,decidenţii din diferite ţări nu pot modifica ritmul creşterii
economiei mondiale.
Variabilele instrumentale sunt modificabile de către centrele de decizie ale
politicii economice.De exemplu,cotele de impozitare.
Variabilele endogene provin din interiorul sistemului,mărimea lor rezultând din
conjugarea primelor două variabile.Mărimea variaţiei lor nu este întotdeauna în
concordaţă cu opţiunile societăţii.Este cazul gradului de utilizare a resurselor sau al
soldului relaţiilor economice externe.Există o categorie de endogene a căror mărime nu
prezintă importanţă pentru centrele de decizie.
OBSERVAŢII:1.Distribuţia pe seriile de variabile se modifică în funcţie de perioadă şi de
situaţia economică externă.
2.Se impune operarea şi cu VARIABILELE INTERMEDIARE,având menirea stabilirii
legăturii dintre anumite obiective şi instrumente.

4
Ecuaţiile cuprinse în modelele de politică economică pot fi:

1.IDENTITĂŢI (RELAŢII DE DEFINIŢIE),cu ajutorul lor se definesc distinct


variabilele de politică economică,se evidenţiază echivalenţa faptelor.De exemplu,cu ele se
determină 1.mărimea deficitului bugetar sau 2. mărimea părţii economisite din veniturile
realizate.
2.ECUAŢII TEHNICE.Se elaborează pe baza unui set de DATE EMPIRICE,
oferite de funcţiile de producţie sau de presiunea fiscală.
3.ECUAŢII DE COMPORTAMENT,care surprind natura unor agregate în funcţie
de ansamblul variabilelor.Această grupare se compune din:
3a.FUNCŢII DE COMPORTAMENT;
3b.FUNCŢII DE PREFERINŢĂ;
3c.RELAŢII DE ECHILIBRU.

PRECIZĂRI:

1. Funcţia cererii macroeconomice este o funcţie de comportament.

2. Funcţiile de preferinţă sau de satisfacţie reflectă utilitatea manifestată în diferite


situaţii economice.

3. Relaţiile de echilibru pot fi 3c.1 bugetare sau 3c.2 financiare.

Construirea modelelor poate fi limitată de 1.MOTIVE POLITICE sau LEGALE şi


de 2.POSIBILITĂŢILE CONCRETE DE UTILIZARE A INSTRUMENTELOR.

MĂRIMEA obiectivelor şi a instrumentelor se limitează prin mărimi maxime sau


minime.
UTILIZAREA modelelor se face în scop PREVIZIONAL sau DECIZIONAL.

Dacă:Y= Vector al obiectivelor de politică economică (produsul naţional);


C= Matrice care reprezintă toţi coeficienţii modelului;
X= Vector coloană al instrumentelor de politică economică;
D= Grupă de date exogene (nemodificabile), modelul va fi:

Y = CX + D
În varianta sa redusă,modelul se scrie:

Y= C’ X

În cadrul modelelor:
1. Fiecare variabilă obiectiv se exprimă în funcţie de variabilele endogene ale
modelului.
2. Coeficienţii sunt daţi de multiplicatori care surprind variaţia unui obiectiv ca
rezultat al variaţiei unui instrument.

5
EXEMPLU:Un model de TIP MULTIPLICATOR de dependenţă keynesiană este:
1
∆Y= Y
1–c

Unde: Y = Produsul naţional


I = Cheltuielile cu investiţiile
c=Inclinaţ1ia spre consuma
oamenilor
PRECIZARE:Dacă inclinaţia spre consum este mare,se vor economisi sume mici
şi,deci,volumul investiţiilor va fi mic.

Sunt DOUĂ MANIERE de utilizare a modelelor de politică economică:


1.Centrul de decizie porneşte de la valorile existente ale INSTRUMENTELOR, pentru a
de duce VALORILE PREVIZIONATE ale OBIECTIVELOR.În acest caz,modelul este

( C,D )
X → Y
Unde: X = Vector coloană al instrumentelor
Y = Vector coloană al obiectivelor
C = Coeficienţii modelului
D = Variabile exogene

2.A doua manieră presupune CĂUTAREA INSTRUMENTULUI capabil să asigure


OBŢINEREA VALORII A PRIORI STABILITE al unui OBIECTIV.În acest
caz,modelul se scrie invers:

( C,D )
Y → X

Se operează cu două categorii de obiective:


1. FIXE,cu valori PRECISE;

OBIECTIVE

2. Definite cu MARJĂ DE VARIAŢIE

6
I.b.PROPRIETĂŢILE MATEMATICE ŞI CARACTERISTICILE ECONOMICE
ALE MODELELOR DE POLITICĂ ECONOMICĂ

Cunoaşterea proprietăţilor matematice ajută la înţelegerea mecanismului


ALEGERII variantelor de acţiune economică.
Deoarece modelele sunt solubile,cuprinzând ecuaţii discontinue,matricele sunt
pătrate, 1. îndeplinirea condiţiei Tinbergen (număr egal de instrumente şi obiective) este
esenţială.PRECIZARE:fără un număr suficient de instrumente,modelul este subdeterminat
şi se impune reducerea numărului obiectivelor supuse optimizării. Şi 2.dacă matricea este
diagonală ,fiecarea instrument participând la realizarea unui anumit obiectiv,POLITICA
ECONOMICĂ POATE FI TOTAL DESCENTRALIZATĂ.Fiecare centru de decizie
monetară şi bugetară are AFECTAT UN OBIECTIV.Este cazul următorului model:

Y1=C11X1 + C12X2
Y2=C21X1 + C22X2
Y3 =------------------+C33X3
Unde: Y = Obiective,(produsul dorit);
X = Instrumente;
C = Coeficienţi.

Dacă matricea este triunghiulară,problemele de politică economică se pot rezolva


PAS cu PAS .Şi aici, descentralizarea este posibilă,cu condiţia respectării unei anumite
ORDINI ÎN LUAREA DECIZIILOR.
Dacă modelul este:
Y1 = C11X1 + C12X2 + C13X3
Y2 = C21X1 + C22X2 + C23X3
Y3 = C31X1 + C32X2 + C33X3, se impune fixarea instrumentului X2 în funcţie de
obiectivul Y2.
Dacă modelul se poate descompune în bloc,se poate realiza descentralizarea în
bloc,ca o modalitate aparte de politică economică.Modelul este de tipul celui prezentat în
cazul matricei patrate (pagina 6).În acest caz,centrul care utilizează instrumentul X3 poate
decide singur modul folosirii,în funcţie de valoarea atribuită lui Y3.În acelaşi timp,centrele
responsabile de obiectivele 1 şi 2 trebuie să adopte decizii în funcţie de valorile conferite
instrumentelor 1 şi 2.
PRECIZARE:În orice variantă de descentralizare a politicii economice,regula Tinbergen
trebuie respectată.
Pentru utilizarea modelelor de simulare,ALEGEREA INSTRUMENTELOR este
principala problemă.Pentru aceasta se pun înrebările:
1.Cum se formează perechile de instrumente şi obiective ?
2.Sunt utile pentru realizarea obiectivelor şi instrumentele PARŢIAL ENDOGENE
(provenite din interiorul sistemului)?
RĂSPUNSUL1.Instrumentele se atribuie obiectivelor pentru care ele realizează
cea mai mare eficienţă.Această regulă este valabilă până la modificarea situaţiei
economice,care impune REDISTRIBUIREA INSTRUMENTELOR între obiective
conform regulii MUNDELL: efectul variabilelor fiscală şi monetară ale politicii
economice se modifică în funcţie de cursul valutar propus.În cazul mobilităţii perfecte a

7
factorului capital, 1.politica monetară nu este eficientă în cazul cursului de schimb FIX,iar
politica fiscală este ineficientă în cazul cursului flexibil.
Dacă economia este deschisă (export-import)şi are două instrumente de politică
economică-1.rata dobânzii bancare şi 2.soldul bugetar şi două obiective-1.asigurarea
echilibrului INTERN şi 2. asigurarea echilibrului EXTERN,conform figurii
următoare,eficienţa politicii economice are DOUĂ LIMITE.

Soldul
bugetar E

D A

I I’

C B
E’

Rata dobânzii

Prima limită este dată de echilibrul intern II’.Aceasta impune ca,pentru menţinerea
folosirii complete a resurselor,orice creştere a ratei dobânzii active să fie compensată de
creşterea deficitului bugetar.Deasupra dreptei II’, la aceeaşi rată a dobânzii,deficitul este
mic,contracarând pericolul deflaţionist.Sub această dreaptă efectul este invers:deficitul
corespunzător ratei dobânzii este mare.

A doua limită este generată de echilibrul extern EE’.Presiunea exercitată de deficitul


bugetar asupra importurilor (le limitează) trebuie compensată de creşterea dobânzii pasive
(pentru depozite),pentru ca înrăutăţirea situaţiei balanţei comerciale externe să fie
contracarată de creşterea intrărilor de capital străin.
Sub dreapta EE’ modificarea ratei dobânzii este insuficientă pentru pentru compensarea
efectelor deficitului bugetar.Situaţia de deficit înregistrată se manifestă în cele patru zone
A,B,C,D.
În zona A, există EXCEDENT EXTERN plus DEFLAŢIE internă.EXPLICAŢIE: Rata
mică a dobânzii determină o ofertă de bani mică,această fiind inferioară cererii de bani.
În zona B, există EXCEDENT EXTERN plus INFLAŢIE internă.EXPLICAŢIE:Sub
II’,deficitul bugetar este acoperit prin emisiune monetară INFLAŢIONISTĂ.Oferta de
bani depăşeşte cererea de bani.
În zona C,DEFICITUL EXTERN se împleteşte cu INFLAŢIA INTERNĂ.
În zona D,există DEFICIT EXTERN plus DEFLAŢIE internă.Rata mică a dobânzii
determină o ofertă insuficientă de bani.
În zonele A şi C afectarea instrumentelor folosite este de mică importanţă.În A,
creşterea soldului bugetar are acelaşi efect ca şi creşterea ratei dobânzii.Amândouă
1.întăresc poziţia externă a economiei şi 2.diminuează gradul folosirii resurselor interne.În
plus,în zona C ,factorii de mai sus (sold + rată) se opun tendinţelor inflaţioniste.
În A şi C,utilizarea uneia sau alteia dintre instrumente este INDIFERENTĂ.
În B şi D,în schimb, situaţia este alta.

8
În zona D, cu deficit extern şi deflaţie, REVENIREA LA ECHILIBRU se poate
asigura:1.prin creşterea ratei dobânzii ,pentru reducerea importurilor, în vederea refacerii
echilibrului extern şi 2. prin diminuarea excedentului bugetar,pentru refacerea echilibrului
intern.
PRECIZARE:Dacă se consideră că 1.politica bugetară influenţează echilibrul extern şi că
2. rata dobânzii influenţează echilibrul intern,este necesară CREŞTEREA
EXCEDENTULUI BUGETAR pentru ameliorarea situaţiei balanţei externe şi pentru
diminuarea ratei dobânzii active,care, prin creşterea investiţiilor, să contribuie la
îmbunătăţirea ocupării resurselor de muncă.
OBSERVAŢIE.În situaţia de mai sus, instrumentele utilizate AU EFECTE CONTRARE:
1. creşterea excedentului bugetar accentuează deflaţia,blocând efectul obţinut prin
reducerea ratei dobânzii pentru credite;
2. reducerea dobânzii pentru depozite slăbeşte poziţia externă a economiei,slăbind
afluxul de capital străin.
CONCLUZIE:În situaţii diferite,acelaşi instrument are comportamente diferite.În
determinarea lor are importanţă sensul şi mărimea efectelor lor colaterale.De
exemplu,prin descentralizarea politicii economice,procesul decizional este privat de
informaţiile referitoare la relaţiile existente în cadrul economiei ca întreg.
În procesul utilizării instrumentelor,raţiunea fundamentală este creşterea eficienţei
lor relative (raportată una la alta).

I.c.CAZUL INSTRUMENTELOR PARŢIAL ENDOGENE

Dacă: Y= Venitul propus spre realizare;


C= Consumul personal;
G= Cheltuielile publice pentru investiţii şi alte comenzi de stat;
Z= Alte componente ale cererii finale (consumul public.....);
T= Suma impozitelor percepute;
t= Cota de impozitare;
a= Înclinaţia spre consumarea venitului realizat (1-a= înclinaţia spre
investiţii.OBSERVAŢIE:Autori diferiţi recurg la simbolizări diferite pentru aceleaşi
fenomene:înclinaţia spre consum se notează cu c sau a şi, prin urmare,înclinaţia spre
acumulare cu 1-c sau1-a);
Există relaţiile:

Y=C+G+Z
C=a(Y–T)
G+Z-aT
Y=
1-a

∆G
∆Y=
1-a

9
Pentru realizarea mărimii dorite a venitului,este,deci, suficientă 1.modificarea
cheltuielilor publice sau 2. a încasărilor bugetare.PRECIZARE:În acest ultim
caz,adevăratul instrument este cota de impozitare-t- şi nu volumul impozitelor-T.Acest
adevăr se regăseşte în FUNCŢIA IMPOZITULUI:

T = t0 + t1Y,unde se operează cu două instrumente,cotele de impozitare t0 şi t1.

Utilizarea lui t0 ca instrument permite obţinerea a doi multiplicatori,care-şi


realizează efectul prin intermediul modificării mărimii sumelor bugetare provenite din
impozite-∆T:

a ∆ t0
∆Y =
1-a (1-t1 )
sau

∆G
∆Y =
1- a(1- t1 )

De regulă,valoarea instrumentelor de politică economică este dependentă nu numai de


amploarea activităţii economice,reflectată de Z –componentele cererii finale de produse-
şi de G-cheltuielile publice,ci şi de VALOAREA LUATĂ DE ALTE
INSTRUMENTE.Deci,eficienţa instrumentelor este condiţionată de interdependenţa
lor.Opţiunea pentru un instrument se face numai având în vedere dependenţa sa de alte
instrumente.Aceasta este o dificultate a politicii economice,decurgând din calitatea
PARŢIAL ENDOGENĂ a instrumentelor alese.

Pentru a evidenţia ineficienţa instrumentelor utilizate separat,completăm modelul


,prezentat deja, cu exporturile-E şi importurile –MIMP realizate şi cu complementarele lor:
m1 –înclinaţia spre importuri în cadrul cheltuielilor de consum personal şi m2 –înclinaţia
spre importuri în cadrul chetuielilor publice şi b-coeficientul capitalului (lei capital pe un
produs realizat).PRECIZARE:ultimele trei variabile iau mărimi între 0 şi 1.
Sistemul de ecuaţii al modelului,unde Y şi MIMP. sunt OBIECTIVE şi t0 sau 1
şi G INSTRUMENTE,este:

Y = C + I + G + E+ MIMP
C = a (Y – T )
T = t0 + t1 Y
MIMP = m1 C + m2 G
I=bY+Z
Acest sistem este rezolvabil,datorită îndeplinirii condiţiei Tinbergen.

10
I.d. UTILIZAREA MODELELOR DE OPTIMIZARE

Utilizarea modelelor decizionale se poate lovi de limite.Unul dintre acestea este


depăşirea numărului instrumentelor de către cel al obiectivelor fixate.Soluţia este
renunţarea la o parte a obiectivelor,atunci când,pentru soluţionarea problemei,trebuie să
existe o FUNCŢIE DE BUNĂSTARE SOCIALĂ,cu care să se arate cum satisfacerea
nevoilor colectivităţii se modifică în funcţie de obiectivele fixate.Existenţa unui număr
prea mare de combinaţii dintre obiective şi instrumente face dificilă alegerea aceleia
dintre ele căreia îi corespunde o funcţie de bunăstare socială.
Modelul de simulare,deja prezentat, Y = CX + D (în care Y=obiectiv,X=
insrument,C=coeficient,D=variabilă exogenă) ,se transformă în model de
optimizare,având forma:

Max W (X,Y )
Y = CX + D
Unde W(X,Y) este funcţia de preferinţă a centrului decizional de politică economică.
Pentru construirea modelelor de optimizare,asemănător celor decizionale,probleme
dificilă este alegerea instrumentelor şi a obiectivelor.Există pericolul ori al 1.gradului
scăzut de realizare al obiectivelor ,ori al 2.diminuării gradului de realizarea al unui
obiectiv pentru îmbunătăţirea realizării altuia.Un ghid de acţiune, în acest context, este
FUNCŢIA DE PREFERINŢĂ A COLECTIVITĂŢII PENTRU ANUMITE
COMBINAŢII ALE OBIECTIVELOR.
Pentru exemplificare, recurgem la modelul Theil (Theil,H., olandez, 1968),
completat de Bernard, J. (francez,1972) cu problemele saturării.Modelul este alcătuit din
cinci ecuaţii,cuprinzând opt necunoscute:

Y = C + I + G + ( E – MIMP )
C=aY
MIMP = β1 C + β2 I + β3 G + β4 E
M=γY
B = pe (E – MIMP )

Unde, pe lângă simbolizările prezentate, M = cantitatea de muncă;β 1-4 = înclinaţia


spre import pentru: 1-consum,2-investiţii,3-cheltuieli publice,4-exporturi;γ = coeficientul
tehnic al raportului dintre cantitatea de muncă consumată şi produsul realizat; B = soldul
balanţei comerciale externe exprimat în valută străină;pe = rata de schimb valutar.
Pentru realizarea optimizării există TREI SOLUŢII:
1. Să se dea diferite valori unui obiectiv,de exemplu,cantităţii de muncă,celelalte
obiective fiind lăsate să se formeze liber.Sau,să se utilizeze cheltuielile publice
pentru revenirea la un nivel mulţumitor de ocupare a resurselor de muncă.
2. Să se recurgă la un instrument adiţional,de exemplu,la nivelul importurilor pentru
a renunţa la ecuaţia B,a importurilor şi la o necunoscută.În acest caz,al existenţei a
două obiective: 1.cantitatea de muncă asigurată şi 2.soldul balanţei comerciale
externe şi două instrumente:1.cheltuielile publice şi 2.mărimea importurilor s-au
conturat două abordări.Cea tradiţională,susţine că prin cheltuielile publice cresc:1.
gradul ocupării şi 2.importurile,asigurându-se echilibrul economic extern. Cea
neocambridgiană susţine că prin intermediul cheltuielilor publice se evidenţiază

11
contradicţiile echilibrului extern şi ale importurilor generate de politica de ocupare
a resurselor de muncă aplicată.
3. Se transformă o variabilă într-un instrument.De exemplu,nivelul exporturilor
devine,astfel, mai verosimil decât investiţiile.
Pentru construirea unei funcţii de utilitate colectivă,trebuie stabilită o relaţie care
transformă gradul realizării unui obiectiv în termen al altui obiectiv.Relaţia aceasta se
numeşte limită a posibilităţii de producţie sau a eficacităţii.Pentru identificarea ei, se
porneşte de la contradicţia rarităţii,conform căreia mărimea produsului nu poate depăşi o
anumită dimensiune,fiind limitată de cantitatea de muncă care se poate utiliza la un
moment dat:
1

Y≤ N
γ

Legătura dintre cantitatea de muncă şi soldul balanţei economice externe se poate


stabili cu condiţia eliminării instrumentului cheltuieli publice,pentru ca rezultatul obţinut
să depindă numai de datele existente în model.EXPLICAŢIE: Într-o economie în care
înclinaţia spre importurile cerute de realizarea investiţiilor este net superioară înclinaţiei
spre importurile reclamate de realizarea exporturilor,inferioritatea prea mare a
exporturilor în raport cu investiţiile se reflectă în reducerea soldului pozitiv al relaţiilor
economice externe.Această consecinţă se poate evita numai prin 1 reducerea importurilor
reclamate de realizarea investiţiilor sau 2 prin majorarea exporturilor.
Pentru a realiza scopul optimizării:COMBINAREA CU REZULTATE MAXIME
A OBIECTIVELOR,se recurge la o FUNCŢIE DE UTILITATE SOCIALĂ, având ca
argumente 1 soldul comerţului exterior şi 2 cantitatea de muncă consumată -L’ = U
(B,M),care face ca situaţia finală a economiei să depindă de PREFERINŢA RELATIVĂ
pentru 1. echilibrul extern sau 2. pentru nivelul ocupării resurselor de muncă.
Identificarea limitei de eficienţă se face atunci când:
1.Aceasta cuplează variaţia obiectivelor de variaţia instrumentelor;
2.Stabilirea relaţiei dintre cheltuielile publice (creşterea acestora generează locuri de
muncă) şi ocuparea resurselor de muncă poate intra în contradicţie cu trei
factori:a.RARITATEA MUNCII CALIFICATE,b.DISPONIBILITATEA
MIJLOACELOR DE FINANŢARE şi c.CONTRADICŢIILE ECHILIBRULUI
ECONOMIC EXTERN.
Limita (frontiera) eficacităţii indică acele combinaţii ale instrumentelor care
permit realizarea unui ansamblu de obiective urmărite.Sarcina opţiunii de politică
economică este IDENTIFICAREA COMBINAŢIEI CELEI MAI PUŢIN
COSTISITOARE.PRECIZARE:Limita se modifică ca urmare a apariţiei unei probleme
noi în domeniul satisfacerii nevoilor economice. Definirea şi aplicarea politicii
economice se face în condiţiile existenţei unor probleme din
domeniul1.DESCENTRALIZĂRII,2.al CONDIŢIILOR APLICĂRII şi 3.LIMITELOR
existente.Dintre acestea,cele mai probabile şi mai consistente sunt:
1.Identificarea funcţiilor de preferinţă;
2.Cunoaşterea LIMITELOR;
3.Cunoaşterea TERMENELOR;
4.Problemele de optim de RANG SECUNDAR.

12
I.d.1.IDENTIFICAREA FUNCŢIILOR DE PREFERINŢĂ

Realizarea obiectivului cuprins în titlul de mai sus,impune decidenţilor de politică


economică cunoaşterea obiectivelor şi a combinaţiilor lor posibile.Pentru aceasta ei
trebuie să alcătuiască LISTA TUTUROR OBIECTIVELOR posibile.Tradiţional,dintre
acestea fac parte, începând cu asigurarea ocupării depline a resurselor de muncă şi până la
CAREUL MAGIC al OCDE:1.OCUPAREA DEPLINĂ;2.REDUCEREA LA MINIMUM
A INFLAŢIEI;3.asigurarea ECHILIBRULUI FINANŢELOR PUBLICE şi 4. a
ECHILIBRULUI ECONOMIC EXTERN.
În plus,se cere stabilirea numărului (în general mare) al combinaţiilor care pot
exista între aceste obiective.
Problemelor de mai sus li se asociază ÎNCĂ DOUĂ:
1.Efectuarea distincţiei între preferinţele 1.a.COLECTIVITĂŢILOR şi 1.b. cele ale
GUVERNANŢILOR.
2.Realizarea distincţiei între FUNCŢIILE 2.a. de UTILITATE COLECTIVĂ şi 2.b. de
PREFERINŢĂ STATALĂ.
Conturarea preferinţelor colective implică agregarea preferinţelor individuale într-
o preferinţă unică.Această operaţiune se realizează prin aplicarea demersurilor:
1.Bergson- Samuelson,constând din ordonarea stărilor economiei şi 2.Arrow,menit să
indice regula capabilă să asigure producerea acelei ordonări.
Funcţia de PREFERINŢĂ STATALĂ cuprinde,spre deosebire de funcţia de
preferinţă guvernamentală,preferinţele EXISTENTE EFECTIV la un moment dat.
OBSERVAŢIE: Guvernele nu reuşesc să reprezinte integral colectivităţile,Se limitează la
reprezentarea UNEI MAJORITĂŢI ,aceasta făcând ca ele să nu poată respecta condiţiile
elaborării funcţiilor de preferinţă colectivă.
Pentru stabilirea combinaţiilor posibile ale obiectivelor sunt recomandate DOUĂ
METODE :
1.Prima vizează asigurarea unui minimum de stabilitate funcţiei obiectiv al
guvernului,prin deducerea ei din rezultatele alegerilor precedente.Astfel,se asigură
existenţa unui instrument de analiză a problemelor evoluţiei de perspectivă ale
economiei.În continuare,există posibilitatea alegerii între două posibilităţi:1.a.Aplicarea
metodei optimumului invers ,cu care se determină preferinţele guvernanţilor,pornind de la
alegerile efectiv realizate în trecut sau 1.b.Utilizarea ipotezei privind raţionalitatea
decidenţilor.
2.A doua metodă constă din utilizarea ANCHETELOR şi a INTERVIURILOR,iniţiată de
Frisch şi Tinbergen,pentru identificarea locului obiectivelor de politică economică în
cadrul aranjamentului realizat conform reguli medianei.PRECIZARE:Aici,dificilă este
conferirea unor ponderi obiectivelor şi mai puţin identificarea lor.

I.e.LIMITELE ÎN POLITICA ECONOMICĂ

Utilizarea instrumentelor în cadrul politicii economice se realizează prin situarea


între limite inferioare şi superioare.Depăşirea limitelor induce schimbarea semnificaţiei
conferite lor.
CONCRETIZARE: 1.Variaţia deficitului bugetar este considerată excesivă,deoarece
impune CREAŢIA MONETARĂ (emiterea de bani fără acoperire) şi declanşarea
presiunii inflaţioniste.Fixarea şi respectarea unui plafon al deficitului- + 3% din PIB în

13
cadrul Uniunii Europene- asigură prevenirea rupturii monetare şi financiare în cadrul
economiei.
2.Situarea economisirii şi a investiţiilor sub o anumită mărime,este incapabilă să asigure
reînnoirea capitalului,declanşând un proces de dezacumulare.
Oscilatorul lui Samuelson este un bun instrument de ilustrare al unor astfel de
tendinţe.Depăşirea unui anumit prag face ca ,în urma realizării unei noi combinaţii dintre
multiplicatorul investiţiilor ( raportul dintre creşterea produsului naţional şi modificarea
cheltuielilor pentru investiţii) şi accelerator (determinarea nivelului investiţiilor de către
rata creşterii economice),să nu se realizeze evoluţia aşteptată a economiei.
Decidenţii pot încerca anularea limitelor existente.1.O primă soluţie este limitarea
unui instrument sau înlocuirea lui cu un altul.De exemplu,înlocuirea imprumutului impus
de deficitul bugetar cu o majorare de impozit,ca soluţie pentru trecerea unui prag
psihic.2.O a doua soluţie este inversul primeia.Se impune un plafon al deficitului
bugetar,ca pondere în PNB, pentru prevenirea instaurării dezechilibrului monetar şi
financiar.

I.f.TERMENELE ÎN CADRUL POLITICII ECONOMICE

Decidenţii din domeniul politicii economice sunt interesaţi ca ,atunci când pot
alege între instrumentele utilizabile,să opteze pentru acelea care asigură obţinerea
efectului dorit cel mai rapid.Acesta fiind o condiţie a eficacităţii ridicate.
Începând cu anul 1948,se operează cu două categorii de termene,descrise de
Milton Friedman:
1.TERMENELE INTERNE,care desemnează timpul necesar pentru 1.a.identificarea unei
probleme sau 1.b.căutarea şi aplicarea unui instrument.
2.TERMENELE EXTERNE,ca perioada necesară pentru ca modificarea unui instrument
să-şi facă efectul asupra obiectivului vizat.
Ulterior,alţi autori au identificat o a treia categorie,aceea a 3.TERMENELOR
INTERMEDIARE.S-a sesizat că instrumentele nu acţionează,uneori,direct asupra
obiectivelor,ci prin intermediul unei variabile intermediare .Pe această bază,s-a propus
luarea în considerare a termenelor dintre 3.a.variaţia instrumentelor şi 3.b. variaţia
variabilei intermediare,pentru a conferi un singur termen extern perioadei care separă
modificarea variabilelor intermediare de modificarea obiectivelor.
În acest context,este importantă identificarea legăturilor care pot fi sursa
ineficacităţii politicii economice.
EXEMPLU:În domeniul politicii bugetare,guvernul poate opta pentru frânarea cererii
interne de produse pentru evitarea 1.supraîncălzirii inflaţioniste a economiei şi 2.a
dezechilibrului extern.Pentru aceasta se recurge succesiv la:
1.O perioadă cât mai scurtă de identificare a situaţiei existente ,pentru ca indicaţiile date
să aibe efectul maxim posibil.
2.Elaborarea şi aplicarea unei politici de implicare a instrumentelor potrivite,cum sunt
2.a.utilizarea unui fond de acţiune conjuncturală sau 2.b.identificarea rezervelor de
creştere a încasărilor din impozite sau 2.c.majorarea cotei de impozitare
PRECIZARE: Există un TERMEN POLITICO-ADMINISTRATIV foarte scurt în care
puterea publică nu recunoaşte obstacolele politice,instituţionale şi informaţionale care
împiedică aplicarea instrumentelor de mai sus.
Celor două termene interne li se adaugă perioada necesară perceperii de către
agenţii economici a efectelor acestor măsuri la nivelul VENITURILOR LOR sau al

14
modului în care pot asigura finanţarea investiţiilor lor.Venitul disponibil,aici,este o
variabilă intermediară.Viteza sa de reacţie la modificarea structurii încasărilor bugetare se
diferă în funcţie : 1. de modul organizării prelevărilor de la agenţii economici şi 2. de
anticipaţiile agenţilor privind viitorul activităţii lor.
Există,în final,şi un TERMEN care SEPARĂ MODIFICAREA VENITULUI
DISPONIBIL de REACŢIA AGENŢILOR ECONOMICI la aceasta sub forma reajustării
cheltuielilor lor.
EXEMPLU:Dacă puterea publică urmăreşte realizarea unui obiectiv prin intermediul
politicii monetare restrictive,există:
1.O primă perioadă în care nu se modifică nici conţinutul şi nici semnificaţia politicii
aplicate.
2.A doua perioadă separă forma de intervenţie deja adoptată de modalităţile aplicării
lor,care pot fi : 2.a.modificarea ,de către banca centrală,a taxei scontului sau
2.b.modificarea politicii de piaţă deschisă (a operaţiilor cu hârtii de valoare efectuate
pentru influenţarea funcţionării pieţei monetare).
Aici,variabila intermediară constă din totalitatea condiţiilor în care băncile
comerciale răspund cererii de credite ale agenţilor economici.Corespunzător acestei
situaţii,termenul intermediar separă modificarea taxei scontului de modificarea condiţiilor
de creditare practicate de către băncile comerciale.Iar termenul extern separă ultimele de
modificarea comportamentului agenţilor economici.
PRECIZARE:Pentru evitarea prelungirii nejustificate a termenelor,decidenţii preferă
utilizarea instrumentelor stabile în timp,evitând,astfel,perioadica lor reajustare.

I.g.RAŢIONAMENTELE ECONOMICE ŞI POLITICE ALE POLITICII


ECONOMICE

Selectarea obiectivelor de politică economică şi ponderarea lor se face pe baza


unor argumente politice,dar înfăptuirea lor este integral o problemă de natură
economică.CONCRETIZARE:Stabilirea etapelor activităţii economice se face în funcţie
de criterii politice,a căror realizare asigură păstrarea/ cucerirea puterii în stat.Responsabilii
din domeniul politicii economice nu pot pierde din vedere calitatea lor OBŢINUTĂ PRIN
ALEGERI.Pentru ei ,realegerea este o preocupare constantă.În aceste condiţii,opţiunile
efectuate ,de către aceştia,în domeniul economic sunt mijloace ale exercitării puterii
politice.
Cunoaşterea problematicii politicii economice face necesară şi înţelegerea rolului
jucat de CICLURILE POLITICO-ECONOMICE:1.Guvernele adoptă deciziile lor prin
prisma necesităţii obţinerii realegerii deţinătorilor puterii.;2.După alegeri, guvernanţii au o
largă posibilitate de a alege unde să predomine,în deciziile lor,ARGUMENTELE STRICT
ECONOMICE, nu întotdeauna populare,pentru ca ,ulterior, ponderea acestora să scadă în
favoarea argumentelor electoral/politice.
Pentru ilustrarea modalităţilor de reflectare/explicare a situaţiilor posibile, sunt
utile două variante majore ale modelului ciclului politico-economic:

15
1.MODELUL DE TIP MARXIST- KALECKI;

2.MODELUL DE TIP NEOCLASIC-NORDHAUS

I.În varianta sa clasică,a lui Karl Marx, teoria nu admitea utilizarea activităţii
economice,de către factorul politic, ca suport pentru crearea bazelor sale de
popularitate.Se recunoştea doar existenţa unui ciclu al acumulării capitalului.Această
ipoteză era opusă celei care era baza analizei ciclului politic:1.indiferenţa alegătorilor faţă
de opţiunile ideologice şi reversibilitatea preferinţelor. Spre deosebire de aceasta,în
modelul Kalecki se admite ipoteza unui ciclu de politică economică.Statul administrează
un ciclu al şomajului pentru 1. a uşura suportarea efectelor depresiunii economice,şi
2.pentru evitarea compromiterii funcţionării sistemului prin mişcări sociale violente.Şi
invers,se ocupă de evitarea prelungirii perioadei de ocupare deplină a resurselor de muncă
până în faza în care puterea sindicatelor să ajungă să compromită puterea capitaliştilor.
Ideea reaşezării teoriei marxiste a ciclului pe un proces politic a lui Kalecki a fost
continuată de mai mulţi teoreticieni.Pentru ei, organizaţiile colective ale lucrătorilor sunt
menite să facă imposibilă maximizarea profitului de către deţinătorii capitalului.Ciclul
politico-economic rezultă din DIMENSIUNEA DUALĂ a politicii economice,constând
din reprezentarea concomitentă 1. a nevoilor mediului de afaceri şi 2. a cerinţelor
sindicatelor.Ciclul se realizează prin parcurgerea mai multor faze,vezi figura nr.1.

PONDEREA
Criză Recesiune
SALARIILOR

Înviorare Expansiune

GRADUL OCUPĂRII
Fig. 1

PRECIZARE:În figura de mai sus,prin recesiune s-a desemnat reducerea moderată a


producţiei sau numai a ritmului creşterii ei,în timp ce ,prin criză (depresiune) s-a înţeles
reducerea ei puternică şi pe termen lung.
La începutul fazei de expansiune a ciclului,profitul este mare,urmând ca pe
parcursul ei să scadă.La rândul ei, recesiunea este necesară pentru impunerea diminuării
pretenţiilor sindicale.Ele acceptă limitarea capacităţii de producţie şi a cererii de muncă.
II.În modelul Nordhaus se admite, ca premisă, capacitatea alegătorilor de-a aprecia
calitatea gestiunii guvernamentale.Ei acordând încredere guvernului în funcţie de
performanţele obţinute în domeniul 1.reducerii şomajului şi 2. al diminuării
inflaţiei.Există o FUNCŢIE DE MULŢUMIRE A ALEGĂTORILOR, situată în limitele

16
date de rata inflaţiei şi rata şomajului.Aceste două mărimi au combinaţii care asigură
acelaşi nivel de satisfacere a aşteptărilor.În figura nr. 2 mărimea acestei funcţii este
ilustrată de UN ANSAMBLU DE CURBE .Fiecare curbă reflectă un nivel al satisfacţiei
asigurate.Pe măsura indepărtării de origine,nivelul satisfacţiei creşte.

i-Inflaţia

I1 I2 I3

u-Şomajul
Fig.2

Legătura dintre inflaţie şi şomaj se surprinde cu relaţia:

It = f ( ut ) + b gt ,unde: It = rata realizată a inflaţiei; ut = rata şomajului; gt =


rata anticipată a inflaţiei; b = coeficient.
Curbele menţionate mai sus sunt,în acelaşi timp,şi curbe de ISOVOT,în sensul că
punctele care le alcătuiesc reflectă acelaşi număr de alegători favorabili guvernului în
funcţiune.Trecerea de pe o curbă pe alta reprezintă şi modificarea acestei mărimi
corespunzător gradului de mulţumire indus de prestaţia echipei care exercită puterea
executivă.
Guvernele ţintesc MĂRIREA NUMĂRULUI ALEGĂTORILOR FAVORABILI
LOR,în funcţie de constrângerile impuse de raportul inflaţie-şomaj şi de relaţia dintre
nivelul impozitării veniturilor şi nivelul general al preţurilor.
Conform modelului Nordhaus,în condiţiile regimurilor democratice,se caută
promovarea unei politici care să situeze şomajul sub iar inflaţia peste mărimile lor
SOCIALMENTE OPTIME.Cu menţiunea că, peste un anumit nivel al inflaţiei, realegerea
guvernanţilor nu mai este garantată.Pentru a evita aceasta, se optează pentru o variantă de
politică care îmbină o inflaţie mai mică cu un şomaj mai ridicat.În intervalul dintre două
alegeri,guvernele caută să se situeze la acest nivel.Aceasta este prima condiţie indusă de
modelul analizat.
A doua condiţie este:REDUCEREA ŞOMAJULUI PE DURATA UNEI
LEGISLATURI.Inflaţia se poate combate cu preţul unui şomaj în creştere.Dar,apropierea
alegerilor impune diminuarea acestuia.Se realizează EVOLUŢIA CICLICĂ a ratelor
inflaţiei şi al şomajului.La începutul fiecărei perioade,are loc creşterea BRUTALĂ a
şomajului şi reducerea inflaţiei,urmate fiind de reducerea LENTĂ a şomajului şi creşterea
tot LENTĂ a inflaţiei. Succesiunea fazelor menţionate ale şomajului se realizează doar în
economiile unde nivelul acestui fenomen este redus,iar ipoteza ciclului politic se confirmă
în majoritatea ţărilor dezvoltate economic.

17
Un aspect al modelului este şi relevarea tendinţei guvernanţilor de a profita de
posibilitatea creării unor rezerve, pentru a se limita la realizarea unor obiective cu caracter
ideologic în locul celor propri întregului corp electoral.
OBSERVAŢIE:Specialiştii consideră că modelul Nordhaus a fost elaborat pe baza unei
IPOTEZE PREA SIMPLE,constând din 1.caracterul amnezic al electoratului (uită uşor
experienţele trecutului) şi din 2.absenţa preferinţelor ideologice ale acestuia.Această
caracterizare este considerată prea simplă,considerându-se că alegătorii dispun de
capacitate de analiză şi de previziune şi de capacitatea de a opune rezulatele guvernării
actuale celor ale majorităţii guvernamentale trecute.
În procesul optimizării politicii economice îşi pot face efectul şi următorii factori:
1.Guvernele pot dirija activitatea economică în funcţie de opţiunile lor
politice,afectând,astfel,ciclul inflaţie-şomaj:pot crea o situaţie economică grea,pentru a-şi
crea o marjă de acţiune suplimentară pentru influenţarea ulterioră a electoratului.
2.În situaţia imposibilităţii câştigării alegerilor,guvernele pot crea situaţii economice care
să impună succesorilor lor măsuri DRASTICE ,defavorabile lor în perspectiva următoarei
confruntăti electorale.

I.g.1.POZIŢIA IDEOLOGICĂ A ALEGĂTORILOR-PREMISĂ A DECIZIILOR


DE POLITICĂ ECONOMICĂ

Polarizarea ideologică a populaţiei este fluctuantă.Se accentuează în periodele de


criză economică şi se atenuează în cele de expansiune.Fenomenul a fost semnalat în
SUA,prin pendularea unei părţi a cetăţenilor între partidele Democrat şi
Republican.Dar,comportamentul alegătorilor este diferenţiat şi în funcţie de NIVELUL
VENITULUI REALIZAT.Aceasta face posibilă înlocuirea, în determinarea opţiunilor
electoratului,a criteriului ideologic cu criteriul veniturilor, creând,astfel,o situaţie de
nedorit.În plus,în mai multe ţări,s-a constatat că alegătorii cu opţiuni liberale dau o
împortanţă mai mare inflaţiei decât cei de srânga.
Hibbs,D.A. a recurs la elaborarea MODELULUI CICLULUI POLITICO-
ECONOMIC pe baza 1.opţiunilor ideologice ale cetăţenilor şi 2. al inexistenţei amneziei
lor electorale,constatând că guvernele de stânga sunt mai mult preocupate de ocuparea
resurselor de muncă,acceptând trecerea pe un plan secundar a acţiunilor îndreptate
împotrive inflaţiei.
Aceste guverne preferă o înfrângere electorală pe termen scurt,pentru a asigura
realizarea unui mod de gestionare a economiei specific lor pe termen lung.
Există numeroase guverne care dau prioritate domolirii şomajului, chiar cu preţul
creşterii inflaţiei,dar care îşi nuanţează acţiunile atunci când alegătorii îşi pot modifica
obiectivele chiar sub influenţa acţiunilor lor.
Este de remarcat că alegătorii pun în centrul atenţiei obiectivele lor
prioritare,omiţând realizarea incompletă a celorlalte obiective.De
asemenea,comportamentul lor este marcat de aversiunea lor faţă de risc .Aceasta se
traduce sub forma cerinţei lor ca guvernele să-şi asigure un minimum de
viabilitate/capacitate de acţiune în toate direcţiile.În consecinţă,ei se manifestă printr-un
VOT RETROSPECTIV,făcând un bilanţ de ansamblu perioadei parcurse,fără a privilegia
o variabilă de politică economică sau alta.
O altă particularitate constă din compararea ,de către alegători, a
PERFORMANŢELOR GUVERNULUI MOMENTAN CU ALE GUVERNULUI

18
PRECEDENT/RIVAL.Este o regulă a politicii economice conferirea noului
guvern a unei mari popularităţi,indiferent de realizări,ca urmare a succedării unui guvern
FOARTE INCAPABIL.
Dacă revenirea la echilibrul economic extern a devenit un obiectiv
preponderent,opoziţia dintre modurile de manifestare ale guvernelor de stânga şi de
dreapta se atenuează,impunându-se noi modalităţi de concepere şi realizare ale politicii
economice.Se confirmă,aici,regula dependenţei soluţiilor alese de importanţa conferită de
alegători reconsiderării importanţei obiectivelor fixate.
Pentru aprofundarea înţelegerii problematicii politicii economice,se poate trata
societatea ca reunirea unor GRUPURI UMANE OMOGENE ale:
1.angajaţilor şi ale întreprinzătorilor din sectorul privat;
2.şomerilor;
3.rentierilor (persoane cu venituri din fructificarea capitalului deţinut)şi al
reprezentanţilor instituţiilor financiare;
4.funcţionarilor, având,fiecare, o FUNCŢIE DE UTILITATE proprie.
Angajaţii,realizându-şi veniturile sub formă de salarii,sunt interesaţi de
MĂRIMEA VENITURILOR LOR REALE.Pentru ei funcţia are forma:
U1 = U1 ( YP )
Şomerii sunt sensibili la mărimea ratei şomajului,dorind diminuarea acesteia.Sunt
demarcaţi cu ajutorul funcţiei de utilitate:
U2 = U2 ( -V )
Reprezentanţii instituţiilor financiare şi rentierii sunt deosebit de interesaţi de
ASIGURAREA STABILITĂŢII PREŢURILOR,reflectată de funcţia:
U3 = U3 (- P )
EXPLICAŢIE:Componenţii grupării de mai sus nu au capacitatea impunerii revizuirii
automate a termenilor CONTRACTELOR DE CREDITARE ÎN FUNCŢIE DE
INFLAŢIE.
Funcţionarii îşi realizează aspiraţiile în funcţie de doi factori:1.mărimea
cheltuielilor publice şi 2.mărimea veniturilor lor disponibile (unii sunt avantajaţi de
creşterea venitului realizat,alţii de extinderea activităţilor publice):
U4 = U4 ( G,Y1 )
Unde: YP = venitul real obţinut;
Y1 = venitul disponibil;
-V = rata şomajului;
-P = indicele preţurilor;
G = extinderea activităţilor publice.

Prin combinarea funcţiilor de utilitate de mai sus,se obţine FUNCŢIA DE


UTILITATE GUVERNAMENTALĂ-J:
J = p1 U1 ( Yp ) + p2 U2 ( -V ) + p3 U3 ( -P ) + p 4 U4 ( G, Y1 ),când Σ pi = 1.
PRECIZARE: p 1 - n = coeficienţi.
Coeficienţii p 2 şi p 4 sunt mai importanţi pentru guvernele cu orientare de
stânga,guvernele de dreapta dând întâietate coeficienţilor p1 şi p3 .
Atitudinea guvernelor faţă de funcţia de utilitate guvernamentală are natura unei
FUNCŢII DE VOT.Aceasta induce luarea în considerare a încă două elemente:
1.controlul sectorului public;

19
2.conflictul posibil dintre veniturile reale ale lucrătorilor din sectorul privat şi veniturile
celor din sectorul public.CONCRETIZARE:Majorarea impozitelor duce la reducerea
veniturilor din sectorul privat şi la,posibila,creşterea a celor din sectorul „rival”.
Lucrătorii sectorului public pot asigura realizarea cheltuielilor publice
propuse,atunci când mărimea acestora depinde de 1.nivelul impozitării şi 2.de deficitul
bugetar adaptat :2.a.condiţiilor de finanţare ale economiei şi 2.b.unor preferinţe
ideologice.
PRECIZARE:Repetăm,venitul real al agenţilor economici privaţi este în relaţie
antagonică cu venitul real al angajaţilor sectorului public.
Optimizarea funcţiei de utilitate guvernamentală se realizeză în următoarele
condiţii:
1.Creşterea deficitului public şi al impozitelor pe venituri se soldează cu creşterea
preţurilor.
2.Creşterea cheltuielilor publice majorează preţurile produselor şi reduce gradul realizării
aşteptărilor rentierilor.
Pentru a facilita realizarea aşteptărilor celor implicaţi în sectorul privat, guvernele
recurg la reducerea impozitelor,inducând,astfel,reducerea cheltuielilor publice şi
menţinerea la acelaşi nivel a preţurilor.În situaţia opusă,când guvernele sunt interesate de
îmbunătăţirea situaţiei funcţionarilor ocupaţi în sectorul public,adoptă o orientare de
stânga,eliminând deficitul bugetar prin finanţarea cheltuielilor bugetare prin impozite
majorate.Îmbinarea acestor elemente, la un anumit nivel, permite reconcilierea
intereselor,la început ,contradictorii ale persoanelor cuprinse în cele două
sectoare:creşterea cheltuielilor bugetare stimulează activitatea economică,care este baza
satisfacerii concomitent mai bune a aşteptărilor lucrătorilor din ambele sectoare.
Nivelul impozitelor-t- şi al cheltuielilor publice-G- sunt elemente centrale ale
DETERMINĂRII COMPORTAMENTULUI GUVERNAMENTAL.Acestea se pot cupla
cu ajutorul a două funcţii:
1.Prima constă în aceea legătură dintre t şi G care asigură menţinerea nemodificată a
POPULARITĂŢII GUVERNULUI şi realegerea celor care-l
concretizează.CONCRETIZARE:dacă cheltuielile publice cresc,este necesară creşterea
fiscalităţii,pentru MENŢINEREA CONSTANTĂ A POPULARITĂŢII.Deci,aceeaşi
popularitate poate rezulta din îmbinarea în proporţii diferite a celor două mărimi.Pentru
obţinerea unui surplus de popularitate,se poate recurge la scăderea nivelului cheltuielilor
publice pe seama reducerii gradului de impozitare a veniturilor.
2.În al doilea rând,legătura dintre t şi G se referă la acţiunea politicii de influenţare a
consumului public asupra balanţei cheltuielilor.Se porneşte de la ipoteza simplă că
SPORIREA CONSUMULUI PUBLIC,FĂRĂ DIMINUAREA CORESPUNZĂTOARE
A CONSUMULUI PRIVAT, riscă să înrăutăţească balanţa cheltuielilor guvernamentale.
Combinaţiile celor două funcţii dau naşterea la o suită de situaţii diferite calitativ:
1.Poate exista o situaţie de dublu deficit.Pentru recâştigarea popularităţii sale,guvernul
trebuie să sporească şi cheltuielile publice şi impozitele,pentru evitarea înrăutăţirii
situaţiei balanţei cheltuielilor sale.PRECIZARE:Un guvern de stânga este tentat de
majorarea cheltuielilor publice,iar unul de dreapta de reducerea intervenţiei sale în
economie şi a presiunii fiscale,pentru recâştigarea popularităţii avute.
2.A doua situaţie,mai complexă,constă din coexistenţa unui 2.a surplus de popularitate a
guvernului cu 2.b o situaţie de deficit economic extern.Aici,soluţia recomandată este
reducerea,în acelaşi timp,a cheltuielilor şi a impozitelor.Guvernele de dreapta recurg mai
uşor la această soluţie ca cele de stânga.

20
Guvernele,în general, se orientează în luarea măsurilor în funcţie de
SENSIBILITATEA ELECTORATULUI faţă de a.INTERVENŢIONISMUL PUBLIC
b.ÎNRĂUTĂŢIREA SITUAŢIEI SCHIMBURILOR ECONOMICE EXTERNE.
Dilema opţiunii este accentuată,pentru guvernele de dreapta,care nu agrează
măsurile de politică economică potrivnice reducerii presiunii fiscale.
3.A treia situaţie poate consta din SPORIREA CONCOMITENTĂ a cheltuielilor publice
şi a impozitelor.Aceasta pune într-o situaţie dificilă tot guvernele de dreapta,doritoare să
menţină constante cheltuielile,concomitent cu diminuarea impozitelor.
4.Poate exista şi o situaţie de îmbinare a DEFICITULUI DE POPULARITATE a
guvernanţilor cu EXCEDENTUL BALANŢEI CHELTUIELILOR.În cadrul ei, se pot
autonomiza trei subdiviziuni:
4.a.Guvernul sporeşte cheltuielile,reduce impozitele şi utilizeză surplusul balanţei
cheltuielilor pentru eliminare deficitului de popularitate.Această abordare corespunde
strategiei guvernelor de stânga,fiind mai puţin comodă celor de dreapta,cărora nu le
convine conjugarea unui instrument agreat-reducerea impozitelor-cu unul nedorit-sporirea
intervenţiei statului în activitatea economică.
4.b.Este varianta reducerii concomitente a cheltuielilor publice şi a impozitelor.Este o
opţiune preferată de guvernele de dreapta.Cele de stânga nu o agrează,fiind doritoare să
sporească cheltuielile publice,menţinând aceeaşi presiune fiscală.
4.c.Constă din îmbinarea excedentului extern cu deficitul de popularitate a
guvernului,generat de fiscalitatea prea mare.Într-un astfel de caz,guvernele de dreapta
optează pentru diminuarea concomitentă a cheltuielilor şi a impozitelor
Din trecerea în revistă a situaţiilor şi soluţiilor posibile reiese că ajungerea în
situaţia optimă depinde de SISTEMUL DE PREFERINŢE AL ELECTORATULUI.De
exemplu,pentru guvernele de stânga realizarea satisfacţiei electoratului este mai
importantă decât aducerea în situaţia de optim a activităţii economice

II.POLITICA ECONOMICĂ-CONCEPŢII ŞI INSTRUMENTE.

Politica economică constă din SISTEMUL DE OBIECTIVE ŞI INSTRUMENTE


ale implicării STATULUI în influenţarea procesului de realizare a produsului naţional şi
de ocupare a resurselor de muncă.
Indicatorii macroeconomici:produsul,veniturile,nivelul preţurilor,şomajul se
modifică printr-un MECANISM DE AUTOREGLARE.Ei au o mişcare regulată de tip
ascendent-descendent-ascendent,astfel încât, pe TERMEN LUNG, oscilează în jurul unei
mărimi.

În cursul mişcării ascendente, apar,deja, elemente care cauzează mişcarea opusă,tot aşa
cum în perioada de regres, se formează condiţiile relansării economice.

Pe termen scurt,pe lângă mişcarea de mai sus,există şi abateri.De exemplu,datorită


oscilaţiilor conjuncturale,într-o perioadă de creştere a veniturilor pe termen lung,pot fi
înregistrate scăderi ale acestora pe termen scurt.

21
ÎN CONCLUZIE:INTERVENŢIILE DE POLITICĂ ECONOMICĂ ALE
STATULUI AU CA SCOP ATENUAREA DEREGLĂRILOR ECONOMICE PE
TERMEN SCURT

1.OPTICA DECIDENŢILOR privind necesitatea


intervenţiei statale;

2.FACTORII VIZAŢI prin intervenţia statală;


Criterii de clasificare
a politicilor economice
3.In funcţie de INSTRUMENTELE UTILIZATE.

Deciziile de politică economică se bazează pe o anumită CONCEPŢIE


ECONOMICĂ, care determină OPTICA DECIDENŢILOR.Astfel,

1.ACTIVĂ,normativă;

POLITICA ECONOMICĂ poate fi


2.INACTIVĂ,nenormativă.

In varianta ACTIVĂ, politica economică este de factură keynesiană,guvernele


modificând situaţiile rezultate din funcţionarea automată a pieţelor.

Politica economică INACTIVĂ, neoclasică, constă din limitarea statului la acţiuni


de asigurare a funcţionării nestingherite a economiei.
Intervenţia statelor în economie îmbracă forme :

1.Bazate pe REGULI conforme unor strategii economice elaborate pe TERMEN


LUNG;
2.FĂRĂ REGULI,corespunzător unor situaţii de COLAPS al unor intituţii cu rol
în funcţionarea de ansamblu a economiei.De exemplu, măsuri de consolidare a sistemului
bancar-cazul actualei crize economice- sau de contracarare a consecinţelor creşterii
şomajului.
Aceste, ultime, intervenţii au (1.) avantajul EFICIENŢEI MARI în rezolvarea
situaţiilor şi (2.) dezavantajul că măsurile luate nu au fost alese conform consecinţelor lor
pe termen lung,îngreunându-se proiecţia în viitor a activităţii agenţilor economici.
Politica economică bazată pe reguli asigură perspective clare şi condiţii stabile
pentru activitatea economică.Ea evită cerinţele exagerate ale sectorului privat privind
1.reducerea fiscalităţii şi 2.de creştere a masei monetare şi uşurează controlarea politicii
economice guvernamentale de către sfera privată.
EXEMPLU:dacă masa monetară creşte în ritm constant iar venitul evoluează
ciclic,pentru reducerea consecinţelor negative astfel generate,se modifică masa monetară
pentru modificarea cererii de produse şi,astfel, a ofertei şi a veniturilor.Dacă creşterea
veniturilor este cu 1% sub mărimea dorită,se impune creşterea cu 2% a masei
monetare.Dacă,însă,prima mărime se abate cu 1% peste mărimea decisă,se va impune
reducerea cu 2% a ritmului creşterii masei monetare.
Deci,se aplică regula:când ritmul creşterii venitului se abate de la mărimea propusă
se recurge la intervenţia guvernamentală,ca formă a politicii economice ACTIVE.

22
În varianta inactivă,conform REGULII FRIEDMAN,rata creşterii masei monetare
nu ar fi modificată.
PRECIZARE 1.:Politica economică elaborată fără reguli este întotdeauna
activă,dar cea activă nu se confundă, întotdeauna, cu prima.
PRECIZARE 2:In toate cazurile,politica economică operează cu factori
macroeconomici agregaţi.De exemplu, procesele economice sunt influenţate prin
modificarea cererii sau a ofertei totale.In funcţie de opţiunea pentru unul dintre aceste
elemente ale mecanismului pieţei:

1.Bazată pe/orientată spre CERERE;

Politica economică poate fi

2.Bazată pe/orientată spre OFERTĂ.

MENŢIUNE:În toate variantele sale politica economică se prezintă sub formă de


PROGRAME constând dintr-un ANSAMBLU DE MĂSURI COERENTE capabile să
structureze acţiunea.Aceste programe se constituie din răspunsurile date la o suită de
întrebări:
1.Are economia tendinţa de a reveni la poziţia de echilibru?Dacă nu.Care sunt măsurile de
luat?Care sunt avantajeke şi costurile aplicării lor?Dacă da.Care sunt efectele măsurilor de
politică economică aplicate.

II.a.POLITICA ECONOMICĂ BAZATĂ PE CERERE

Condiţia aplicării politicii economice a cererii este ADAPTAREA OFERTEI la


modificarea cererii:1.creşterea cererii trebuie urmată de sporirea ofertei,2.reducerea
cererii cauzează scăderea ofertei.
CEREREA TOTALĂ se formează pe baza relaţiilor de influenţare reciprocă stabilite între
PIEŢELE (1)PRODUSELOR şi (2)MONETARE.

Pieţele produselor sunt influenţate cu ajutorul POLITICII BUGETARE.Cererea de


produse este modificată prin reglarea mărimii VENITURILOR şi a CHELTUIELILOR
bugetare.

Pe pieţele monetare,procesele economice sunt influenţate prin reglarea mărimii


MASEI MONETARE.

II.a.1.UTILIZAREA POLITICII BUGETARE

Pe pieţele produselor,cererea rezultă din însumarea cererii sectorului PRIVAT,a


cărei mărime este reglată prin intermediul impozitării veniturilor,cu cererea
SECTORULUI PUBLIC.
Factorii determinanţi ai cererii totale sunt reflectaţi de FUNCŢIA ei:

YD=C + c ( Y – T – zY + TR ) + I + G

23
unde:
Y D = produsul naţional cerut;
C = consumul;
c = înclinaţia marginală spre consum;
Y = veniturile;
T = taxele percepute;
z = cota medie de impozitare;
TR = cheltuielile de transfer de la stat către sectorul particular;
I = investiţiile;
G = cheltuielile guvernamentale.

Funcţionarea economiei este influenţată cu instrumentele bugetului de stat, cum


sunt:1.ACHIZIŢIILE DE STAT,2.CHELTUIELILE DE TRANSFER,3.IMPOZITAREA
VENITURILOR.

PRECIZARE:Mărimea cererii de produse este influenţată mai mult prin modificarea


mărimii cheltuielilor bugetare, decât prin modificarea mărimii impozitelor.

Modificările dorite sunt induse printr-o SUITĂ DE MĂSURI de politică


economică:
1.Primul caz:Creşterea cheltuielilor guvernamentale → creşterea cererii de produse –
creşterea producţiei – creşterea veniturilor – creşterea cererii de bani – creşterea ratei
dobînzii,dacă oferta de bani este constantă – reducerea cererii de investiţii a sectorului
privat – scăderea cererii de produce.
Deci,această variantă de politică economică BUGETARĂ prilejueşte manifestarea
EFECTULUI DE EXCLUDERE A INVESTIŢIILOR PRIVATE prin politica bugetară.
2.Al doilea caz:Reducerea impozitelor, ca şi creşterea cheltuielilor de transfer, au acelaşi
efect,ducând 1. la creşterea cererii de produse – 2.la creşterea producţiei – 3.la creşterea
veniturilor – 4.la creşterea ratei dobânzii şi,din nou ,5.la reducerea investiţiilor private.
EXPLICAŢIE la modificarea ratei dobânzii:Producătorii sporesc produsul lor,pentru a se
adapta cererii sporite,numai în condiţiile creşterii preţurilor.Ca urmare,1.scade valoarea
reală a masei monetare,ceea ce duce la 2.creşterea cererii de monedă,care se poate
contracara prin 3.creşterea ratei dobânzii active,generatoare a 4.scăderii investiţiilor
private.

CONCLUZIE FINALĂ:Politica bugetară de sporire a cererii agregate duce,în final,la


reducerea cererii private de produse.

In aceste condiţii,efectele politicii bugetare sunt cu atât mai mari cu cât:1.reacţia pieţei
monetare la creşterea cererii este mai mică şi 2. cu cât dependenţa investiţiilor de rata
dobânzii este mai mică.

24
II.a.2.UTILIZAREA POLITICII MONETARE

Principalul instrument al politicii monetare este MASA MONETARĂ.Rolul


acesteia este diferit văzut în cadrul modelelor keynesian,respectiv,neoclasic.

In modelul KEYNESIAN,modificarea masei monetare influenţează mărimea


cererii de produse prin intermediul ratei dobânzii,mărime care,la rândul ei, influenţează
1.mărimea veniturilor şi 2. gradul ocupării resurselor de muncă.

In modelul NEOCLASIC,rolul masei monetare este redus la influenţarea nivelului


preţurilor.

Băncile centrale,aplicând politica monetară,recurg la modificarea MASEI


MONETARE prin intermediul:

1. Fixării REZERVELOR OBLIGATORII ale băncilor;


2. Reglării mărimii RATEI DOBÂNZII DE POLITICĂ MONETARĂ;
3. Efectuării de operaţii pe piaţa hârtiilor de valoare.

Dacă mărimea masei monetare este constantă,creşterea rez.oblig. determină


reducerea masei monetare aflate în circulaţie,cu condiţia EPUIZĂRII REZERVELOR
BĂNEŞTI ale băncilor, anterior create.Dacă există rezerve,oferta de bani nu se
modifică,creşterea rezervelor obligatorii reducând rezervele lor propri. Reducerea
rezervelor obligatorii duce la CREŞTEREA MASEI MONETARE în circulaţie.Dacă
rezervele băncilor sunt mai mari decât cele obligatorii,reducerea acestora din urmă nu va
spori masa monetară aflată în circulaţie.

IN CONCLUZIE:Mărimea rez.oblig. nu modifică automat mărimea masei


monetare.Aceasta depinzând şi de modul constituirii REZERVELOR BĂNCILOR şi,prin
acestea,de mărimea ratei dobânzii pieţei.

Efectele măsurilor de reglare,de către BĂNCILE CENTRALE, a ratelor


dobânzilor de politică monetară sunt NESIGURE.Aceste bănci,prin dobânda percepută de
la băncile comerciale pentru creditele acordate,reglează 1.MĂRIMEA CERERII pentru
aceste credite şi,prin aceasta,MASA MONETARĂ aflată în circulaţie.
PRECIZARE:Băncile comerciale solicită băncii centrale monedă numai ca urmare
a existenţei cererii de credite al agenţilor economici.In absenţa acestei cereri,reducerea
dobânzii de politică monetară NU VA FI URMATĂ de creşterea masei monetare.Acesta
este un exemplu de EFECT NESIGUR al modificării ratei dobânzii centrale.
Numai comerţul băncii centrale cu HÂRTII DE VALOARE are un efect direct
asupra masei monetare:1.PRIN CUMPĂRAREA acestor hârtii se PUN BANI ÎN
CIRCULAŢIE iar 2. prin VÂNZAREA LOR, se retrag din circulaţie.In plus,prin acest fel
de operaţii, se influenţează, TOT DIRECT, şi RATA DOBÂNZII PIEŢEI.

Achiziţia de hârtii de valoare,pe lângă creşterea cursului acestora,determină,prin


intermediul creşterii masei monetare,şi SCĂDEREA RATEI DOBÂNZII,aceasta
ducând,direct,la CREŞTEREA CERERII DE BANI.

25
Procesul reducerii ratei dobânzii este continuat până la aducerea în echilibru a
pieţei monetare.

II.a.2.1.LOCUL POLITICII MONETARE ÎN MODELUL KEYNESIAN

In acest model CREŞTEREA masei monetare determină:1.o ofertă EXCESIVĂ de


bani –2.agenţii economici deţin sume de bani mai mari decât cele necesare activităţii lor –
3.aceste sume se utilizează pentru CUMPĂRAREA de hârtii de valoare – 4.ca
urmare,creşte CURSUL acestora – 5.ducând la REDUCEREA ratei dobânzii şi,în
final,6.la echilibrarea pieţei monetare.
OBSERVAŢIE:Preţul realizării acestui echilbru este DEZECHILIBRAREA
PIEŢEI PRODUSELOR, prin reducerea dobânzilor percepute pentru credite.Adică,se
determină 1.creşterea CERERII DE INVESTIŢII,2.pe seama lor, creşte produsul
realizat,3. acesta fiind suportul pentru creşterea VENITURILOR.

Echilibrarea pieţelor produselor şi monetare se realizează corespunzător unui


VENIT MAJORAT şi unei RATE A DOBÂNZILOR MICŞORATE

Dacă creşterea CERERII AGREGATE se realizează la acelaşi nivel al


preţurilor,se asigură 1.SPORIREA PRODUSULUI şi a GRADULUI DE OCUPARE a
resurselor de muncă.

Dacă, pentru maximizarea profitului lor,firmele,la acelaşi nivel al salariului


nominal,CRESC PREŢURILE,determină,prin aceasta,REDUCEREA CERERII
AGREGATE.

Deci,politica monetară,independent de politica bugetară,influenţează favorabil


cererea agregată şi,prin ea,veniturile şi ocuparea resurselor de muncă.

Capacitatea politicii monetare de REDUCERE A RATEI DOBÂNZII este


importantă deoarece ATENUEAZĂ EFECTUL DE EXCLUDERE A POLITICII
BUGETARE.De aici se desprinde concluzia că, în cadrul politicii economice, se impune
UTILIZAREA CORELATĂ A CELOR DOUĂ POLITICI.
Şi,totuşi,în ţările dezvoltate economic,ele sunt separat utilizate.EXPLICAŢIA este
necesitatea EVITĂRII INFLUENŢĂRII PROCESELOR MONETARE DE CĂTRE
GUVERNE.

MOTIVAŢIA:1.Evitarea centralizării excesive a aplicării politicii economice şi


2.asigurarea INDEPENDENŢEI BĂNCILOR CENRALE faţă de politica curentă,pentru
asigurarea STABILITĂŢII CIRCULAŢIEI MONETARE.

PRECIZARE:guvernele ar putea induce INFLAŢIA ÎN ECONOMIE, printr-o emisiune


monetară excesivă.

Independenţa relativă a băncilor centrale faţă de guverne asigură eficienţa


acţiunilor de REGLARE A PROCESELOR ECONOMICE.

26
In modelul keynesian,pentru REGLAREA CERERII de produse,politica
MONETARĂ este mai NESIGURĂ ca politica BUGETARĂ.EXPLICAŢIE:acţiunea
ofertei de bani asupra mărimii ratei dobânzii este condiţionată de cererea de monedă
pentru OPERAŢII SPECULATIVE,unde cererea este GREU PREVIZIBILĂ
In general,AŞTEPTĂRILE AGENŢILOR ECONOMICI condiţionează eficienţa
măsurilor de politică monetară.De exemplu,dacă aşteptările privind evoluţia economiei
sunt negative,reducerea ratei dobânzii va avea un efect modest asupra cererii de
INVESTIŢII.Mult mai mic decât în cazul unor aşteptări pozitive.

II.a.2.2.LOCUL POLITICII MONETARE ÎN MODELUL NEOCLASIC

In varianta actualizată a modelului,atunci când cererea se adaptează la o ofertă


nemodificată,se admite că:1.creşterea masei monetare 2. duce la creşterea sumelor
disponibile ale agenţilor economici,aceasta 3. permite creşterea cererii de consum,din
cauza imposibilităţii de acoperire momentană a acestora,4.vor creşte preţurile şi,în
final,5.va scădea puterea de cumpărare a banilor.Se admite,deci, că, trecător, BANII POT
INFLUENŢA procesele economice reale.
Acest model: 1. exclude modificarea cantităţii de produse existente în economiile
SCUTITE DE INFLAŢIE PE TERMEN LUNG şi 2. admite posibilitatea modificării doar
a STRUCTURII cererii nu şi a mărimii acesteia.In condiţiile inflaţiei,banii pot avea un rol
economic activ,constând din modificarea, prin politica monetară,a VALORII
NOMINALE a cererii de produse.
După această prezentare,se pune întrebarea: care dintre variantele politicii bazate
pe cerere este mai bună?
1.În modelul keynesian,este mai bună politica economică în care venitul, care
determină mărimea cererii, răspunde mai bine la măsurile guvernamentale.Adică,politica
bugetară este mai folositoare ca politica monetară.Ea este recomandată atunci când RATA
DOBÂNZII REACŢIONEAZĂ PUŢIN la modificarea mărimii VENITULUI pe pieţele
monetare relativ inelestice.EXPLICAŢIE:De această elasticitate depinde 1.proporţia
creşterii RATEI DOBÂNZII şi scăderea,din această cauză,a INVESTIŢIILOR PRIVATE.
PRECIZARE:răspunsul la întrebarea de mai sus se completează cu ideea
necesităţii opţiunii pentru una dintre variante în funcţie de CONDIŢIILE
APLICĂRII.Soluţia cea mai bună fiind combinarea celor două variante.

II.b.POLITICA ECONOMICĂ BAZATĂ PE OFERTĂ

La începutul penultimului deceniu al secolului al XX-lea,s-au manifestat obstacole


în aplicarea politicii bazate pe cerere.Pentru ocolirea lor,economiştii NEOCLASICI au
recurs la o nouă variantă de politică economică ,prin care creşterea VENITURILOR să se
stimuleze prin SPORIREA OFERTEI de produse (SUPPLY-SIDE ECONOMICS).

TEZELE COMPONENTE:

1.Modificarea ofertei cere timp mai mare ca modificarea cererii:creşterea capitalului


determină creşterea produsului nu imediat,ci doar în etapele ulterioare ei;

2.Investiţiile sunt considerate factor determinant al ofertei,nu al cererii,ca în politica


bazată pe cerere;

27
3.Prin stimularea investiţiilor, se asigură creşterea capacităţilor de producţie.

4.Dacă guvernele,folosind instrumente bugetare sau monetare,influenţează DIRECT


OFERTA,MIJLOCIT,cu ajutorul lor, pot acţiona şi asupra CERERII.

5.In condiţiile cererii agregate INELASTICE,se recomandă stimularea CREŞTERII


PRODUSULUI realizat prin reducerea impozitelor percepute pentru muncă şi pentru
capitalul utilizat.

EXEMPLU: 1.Reducerea impozitului pe salarii-duce la reducerea cheltuielilor de ocupare


a muncii.Dacă salariul real nu se modifică,profitul firmelor se poate maximiza prin
creşterea gradului de ocupare a resurselor de muncă.Prin creşterea cererii de muncă a
firmelor 1. creşte gadul de ocupare şi 2,în final,şi produsul realizat.

6.Creşterea cererii de muncă induce creşterea salariului REAL.Dar,dacă creşterea


produsului determină schimbarea nivelului PREŢURILOR PRODUSELOR,piaţa muncii
se dezechilibrează.Remediul salvator,oferit de adepţii teoriei, este ADAPTAREA
IMEDIATĂ a SALARIULUI nominal la creşterea preţurilor.

In cazul reducerii impozitului pe capital 1.se stimulează creşterea cererii de


INVESTIŢII,CARE,dacă există active neutilizate,va înlesni creşterea produsului.Acest
factor,ducând la sporirea cererii de capital,va determina şi creşterea RATEI DOBÂNZII
bancare.
PRECIZARE:Creşterea cererii de investiţii are loc numai atunci când efectul reducerii
impozitului NU ESTE CONTRACARAT de creşterea ratei dobânzii active.

Prin reducerea impozitului,statul renunţă la o parte a veniturilor sale bugetare,fără


a genera,însă,creşterea deficitului bugetar,spun adepţii teoriei analizate,şi,prin
aceasta,anularea efectului pozitiv al reducerii impozitelor.
EXPLICAŢIE:Reducerea impozitului pe factorii de producţie nu induce diminuarea
impozitului pe venit.Astfel ,se asigură ,pe seama veniturilor mai mari,încasarea de sume
mai mari din impozite.Mai mult,reducerea cotei de impozitare poate fi însoţită de
creşterea încasărilor bugetare,dacă fondul de salarii creşte suficient de mult.

Aceiaşi teoreticieni refuză să susţină majorarea prea mare a impozitului pe


venit.ARGUMENTARE:
1.Dacă impozitul este 10%,majorarea lui cu 10% duce la o cotă 11% şi la diminuarea
părţii de venit rămasă la agenţii economici dela 90% la 89%.
2.Dacă cota de impozitare este 25%,aceeaşi majorarere ,de 10%,duce la plata a 27,5% din
venit la buget,partea acestuia rămasă la agenţii economici scăzând dela 75% la 72,5%.Mai
mult decât în primul caz.Dispunând de un venit diminuat,agenţii economici 1. îşi reduc
cererea de consum,aceasta determinând 2.reducerea produsului realizat şi a venitului
impozabil.

PRECIZARE:In prima fază,creşterea impozitului duce la încasări bugetare mai


mari,pentru ca ulterior să genereze reducerea acestora.

28
In această viziune,există o mărime OPTIMĂ A COTEI impozitului pe
venit,asigurând maximizarea încasărilor bugetare.Sub această cotă, posibilitatea utilizării
măsurilor de politică economică este mică,iar peste încasările scad.

II.b.1.INTERPRETAREA ROLULUI DEFICITULUI BUGETAR

Spre deosebire de sectorul privat,guvernele nu asigură, întotdeauna,un raport


pozitiv între veniturile şi cheltuielile bugetare.Îşi permit asumarea unor datorii,fără a risca
falimentul din această cauză.Acoperirea deficitului bugetar se face,se ştie,din credite
obţinute din 1.sectorul privat sau 2.de la banca centrală.
In legătură cu deficitul bugetar, se ridică două întrebări:1.dacă acesta se poate
ELIMINA? şi,dacă se menţine, 2.care sunt efectele sale economice?
Pentru reducerea sau,chiar,eliminarea deficitului un instrument indicat este
MODIFICAREA RAPORTULUI dintre încasările şi cheltuielile bugetare.
O modalitate de sporire a veniturilor bugetare,pentru a ajunge în echilibru cu
cheltuielile, este 1.creşterea impozitelor.Lichidarea,astfel, a deficitului este
TEMPORARĂ,deoarece se induce 2.reducerea cererii de produse de consum,care induce
3.reducerea vânzărilor de produse şi ,deci, a veniturilor din producţie,pentru care 4.se vor
plăti impozite într-un volum mai mic.CONCLUZIE:Echilibrarea bugetului prin majorarea
impozitelor este 1.avantajoasă pentru guverne şi mult mai puţin avantajoasă pentru
ECONOMIA ca ÎNTREG, deoarece echilibrul bugetar se realizează pe baza unor
VENITURI MAI MICI..
Din condiţiile de mai sus,se desprinde concluzia că, în economia contemporană,
menţinerea sau creşterea produsului naţional este IMPOSIBILĂ FĂRĂ PARTICIPAREA
STATULUI,dar comportamentul acestuia nu poate fi identic cu al sectorului privat.

PRECIZARE:Aceste constatări corespund condiţiilor unei economii închise (fără datorie


externă )şi în care nu s-a intervenit,deocamdată,cu instrumente ale pieţei monetare.

Dacă statul intervine pe piaţa produselor prin INFLUENŢAREA CERERII


AGREGATE,folosind 1.achiziţiile de stat,2.cheltuielile spre sectorul privat şi 3.politica
fiscală,când ceilalţi factori sunt constanţi,majorarea veniturilor macroeconomice se poate
realiza numai cu PREŢUL DEFICITULUI BUGETAR sau echilibrul bugetar se poate
asigura în condiţiile unui nivel diminuat al veniturilor bugetare.

O altă modalitate de evitare a deficitului bugetar este REDUCEREA


1.ACHIZIŢIILOR guvernamentale şi 2. a CHELTUIELILOR DE TRANSFER.Şi în acest
caz, se manifestă efecte nedorite.Factorii de mai sus determină 1.reducerea cererii de
produse,urmată de reducerea veniturilor producătorilor lor,care ,fireşte, vor alimenta
încasări bugetare mai mici.Până la urmă,deficitul bugetar va fi menţinut.

Toate căile de lichidare a deficitului bugetar duc la REDUCEREA


VENITURILOR bugetare.MĂRIMEA REDUCERII este, însă, diferită în funcţie de
influenţa diferită exercitată de factorii determinanţi ai CERERII DE PRODUSE. şi, prin
intermediul ei, asupra venitului de echilibru.

Reducerea cheltuielilor guvernamentale determină reducerea, în proporţie identică,


şi a cererii de produse şi, în final,a veniturilor.

29
Reducerea mărimii resurselor transferate din bugetul de stat către sectorul privat
este cauza 1.diminuării venitului disponibil şi a cererii de consum.Cu menţiunea că
1.cererea scade mai puţin decât cheltuielile de transfer şi 2.reducerea achiziţiilor de stat
contribuie mai mult la reducerea veniturilor, decât reducerea acestor, ultime,
cheltuieli.Aceasta face ca guvernele să recurgă prioritar la reducerea cheltuielilor cu
caracter social,ca premisă a reducerii deficitului bugetar, până la limita afectării bazelor
unei vieţi decente pentru toţi cetăţenii.

II.b.2.FINANŢAREA PRIN CREDITE A CHELTUIELILOR BUGETARE

Echilibrarea bugetului numai cu mijloace bugetare are limite,constând din


1.imposibilitatea majorării ,în continuare, a impozitelor şi din 2. limitarea reducerii
cheltuielilor sociale.Ca urmare, finanţarea deficitului bugetar se poate face numai prin
utilizarea unor surse imprumutate (din credite).Cu o evidentă şi nedorită implicaţie
,constând din încărcarea cheltuielilor cu dobânzile care se vor plăti în exerciţiile bugetare
viitoare.
In aceste condiţii,deficitul bugetar anual TOTAL se compune din DOUĂ
PĂRŢI.1.DEFICITUL PRIMAR,generat de diferenţa dintre cheltuielile superioare
veniturilor şi 2.din SERVICIUL DATORIEI guvernamentale,constând din dobânda de
achitat în contul creditelor luate
Tendinţa,în general ,crescătoare a serviciului datoriei guvernamentale alimentează
accentuarea CAPCANEI DATORIILOR.”Eliberarea “ din capcană” se poate face numai
ÎNRĂUTĂŢIND SITUAŢIA SOCIALĂ a populaţiei,prin 1. reducerea cheltuielilor
guvernamentale şi 2. prin majorarea impozitului pe venit.
Imprumutarea poate acoperii deficitul bugetar 1.TEMPORAR,pe termen scurt şi
2.pe TERMEN LUNG.În primul caz,există posibilitatea modificării mărimii impozitelor
şi a cheltuielilor bugetare.In cel de al doilea,încasările/cheltuielile şi cota de impozitare nu
se pot modifica,pentru a exista posibilitatea constatării efectelor creditării.

Realizarea politicii monetare cere implicarea sferei monetare prin intermediul


BĂNCILOR CENTRALE.Dacă pieţele PRODUSELOR şi MONETARĂ sunt
ECHILIBRATE,ACOPERIREA DEFICITULUI BUGETAR cu credite obţinute de la
banca centrală, în schimbul hârtiilor de valoare (obligaţiunilor) emise, constituie un act de
punere în circulaţie a unor sume de bani pentru acoperirea cheltuielilor bugetare.Aceşti
bani, sub forma unor cheltuieli, ajung la diferiţi agenţi economici ,care îi depun în
conturile deţinute la băncile comerciale.Astfel realizându-se un proces de
MULTIPLICARE A BANILOR.
MENŢIUNE:Creşterea masei monetare dezechilibrează piaţa
monetară.Reechilibrarea ei se face prin REDUCEREA RATEI DOBÂNZII
BANCARE,care stimulează 1.creşterea cererii de produse pentru investiţii ,şi,prin acestea,
2.creşterea veniturilor bugetare.

Creşterea veniturilor agenţilor economici este premiza creşterii veniturilor din


impozite şi,astfel, a diminuării deficitului bugetar.Este bine ca aducerea în echilibru a
bugetului să se facă la aceea MĂRIME A VENITULUI care susţine şi realizarea unui
NOU ECHILIBRU al pieţelor produselor şi monetare.

30
Echilibrarea,prin creditare, a bugetului nu este de durată,deoarece obligaţia
achitării dobânzii pentru credite va genera un nou deficit.

III.POLITICA ECONOMICĂ-INTERPRETĂRI SUPLIMENTARE

III.a.ÎN LEGĂTURĂ CU POLITICA MONETARĂ

În legătură cu banii,ca 1.instrument al schimbului,se consideră că influenţează


NUMAI MĂRIMEA PREŢURILOR,nu şi mărimea produsului realizat,al investiţiilor,al
şomajului şi al cererii.2.Ca instrument al politicii economice,banii,uneori,pot stimula
investiţiile şi exporturile şi pot contribui la diminuarea şomajului.Autorul acestei
abordări,J.M.Keynes, s-a opus folosirii oricând şi oricum a banilor în cadrul politicii
economice.
În domeniul monetar,politica economică,se ştie,poate fi:
1.EXPANSIONISTĂ,de sporire a cantităţii banilor în circulaţie;
sau 2.RESTRICTIVĂ,de limitare a acestei cantităţi.
Adepţii primei orientări sporesc cantitatea banilor pentru 1.RELANSAREA
PRODUCŢIEI şi pentru 2.DIMINUAREA ŞOMAJULUI.Spre deosebire de ei,susţinătorii
celei de-a doua orientări urmăresc, prin reducerea cantităţii banilor, 1.FRÂNAREA
INFLAŢIEI şi 2.PREVENIREA CRIZELOR ECONOMICE.
Atunci când şomajul şi inflaţia coexistă,guvernele,folosind politica
economică,urmăresc 1.limitarea lor (ţinerea lor sub un control total este imposibilă) şi
2.intensificarea creşterii economice.
PE TERMEN SCURT,politica monetară poate stimula exporturile şi cererea de
mărfuri a populaţiei.Dar,pentru că devalorizarea banilor determină reducerea puterii de
cumpărare a populaţiei şi creşterea costurilor de producţie,care,la rândul lor,induc
creşterea inflaţionistă a preţurilor factorilor de producţie,avantajele politicii
economice,menţionate mai sus, SE ANULEAZĂ.
O faţetă a problematicii politicii monetare este că ea are un CARACTER
PREDOMINANT GLOBAL.Adică,dacă,în cadrul economiei,coexistă ramuri în
expansiune şi în recesiune,măsurile de politică economică NU POT FI DIFERENŢIATE
în 1.stimulatoare şi 2.inhibitoare ale volumului produsului realizat.Conform teoriei
inflaţiei dirijate,deoarece politica monetară expansionistă stimulează activitatea în toate
ramurile,în cele aflate în expansiune induce tensiuni inflaţioniste.În acelaşi timp,varianta
restrictivă a acestei politici frânează intensitatea activităţii şi în ramurile care ar avea
nevoie de stimulare.
Inflaţia cauzată de creşterea nejustificată a masei monetare impune suplimentarea
fondurilor alocate pentru susţinerea activităţilor din sectorul bugetar,ele trebuind să fie
aprovizionate cu resurse la preţuri mărite.Asigurarea acestor fonduri se face pe seama
creşterii fiscalităţii,care este,la rândul ei,cauza reducerii,pe termen lung,a volumului
investiţiilor productive.O astfel de stare a caracterizat economia Romaniei în perioada
1991-2000:inflaţia galopantă şi fiscalitatea excesivă au frânat investiţiile productive.
Acţiunea factorului-cauză de mai sus a fost completată şi de creditele scumpe
cauzate de ratele exagerat de mari ale dobânzilor.
CONCLUZIE:Efectele politicii economice sunt INCERTE.Dacă aceasta este folosită în
EXCES,generează DEREGLAREA ACTIVITĂŢII ECONOMICE (se ştie că marea
depresiune, din perioada 1929-1933,din SUA,a fost cauzată de măsuri greşite de politică
economică).

31
Utilizarea,totuşi,a politicii monetare este explicată prin EFECTELE EI
BENEFICE PENTRU GUVERNANŢI.
Un fenomen care trebuie luat în seamă este rolul politicii monetare în condiţiile
evoluţiei CICLICE a economiei,a manifestării,la anumite intervale,a crizelor.Pentru
demonstrarea posibilităţilor sale limitate,Paul Samuelson,a relevat existenţa a două
grupuri de factori determinanţi ai crizelor economice:
1.Factori EXOGENI (exteriori sistemului economic),cum sunt războaiele,incidentele
politice,identificarea de noi zăcăminte de resurse utile,ritmul creşterii populaţiei şi
inovaţiile în ştiinţă şi tehnică.
2.Factori ENDOGENI (aflaţi în cadrul sistemului economic),constând din acumularea
factorilor recesiunii în perioadele de expansiune şi din apariţia factorilor relansării
economice,deja, în fazele de restrângere a activităţii,sub forma subconsumului,al
modelului de distribuire a venitului între proprietarii capitalului şi salariaţi, al creditului
ieftin sau scump sau al proprietăţii private,pentru Karl Marx..Având acestă imagine,s-a
ajuns la constatarea că politica monetară nu este utilă pentru contracararea efectelor
factorilor exogeni prin practicarea inflaţiei dirijate,dar o poate face prin 1.acordarea de
ajutoare băneşti şi de reduceri ale fiscalităţii pentru agenţii economici afectaţi.
Recesiunea economică a fost explicată de 1.J.M.Keynes prin dezechilibrarea
raportului producţie- consum:consumul crescând mai încet ca venitul,detemină rămânerea
în urmă a producţiei,iar de 2. Karl Marx prin tendinţa de maximizare a
profitului:urmărirea acestui scop duce la dezvoltarea producţiei fără corelarea ei cu
evoluţia puterii de cumpărare a populaţiei,care este menţinută la un nivel scăzut, ca
urmare a practicării unor rate înalte ale profitului.
Deşi au dat explicaţii diferite,cei doi teoreticieni au ajuns la aceeaşi concluzie
privind modalitatea ieşirii din recesiune:1.nu prin măsuri de politică monetară ci 2.prin
controlul social al mărimii produsului,al investiţiilor şi al veniturilor.
Economiştii monetarişti au pus recesiunea pe seama CREDITULUI IEFTIN
practicat în perioadele de expansiune economică.Au susţinut,deci, că dezvoltarea ciclică a
economiei este determinată de POLITICA MONETARĂ GREŞITĂ.Politica monetară
inflaţionistă nefiind soluţia ieşirii din recesiune.
Pentru identificarea limitelor în cadrul cărora politica monetară are EFECTE
POZITIVE,este de sesizat că şomajul interferează atât cu evoluţia CICLICĂ a economiei
cât şi cu INFLAŢIA.
Despre rolul şomajului în cadrul politicii economice au fost emise păreri diferite:
1.Unii postkeynesieni au susţinut că inflaţia dirijată prin măsuri monetare poate stimula
investiţiilecare,fireşte,contribuie la reducerea şomajului.Adică,sporirea nejustificată a
cantităţii banilor aflaţi în circulaţie,prin intermediul creşterii preţurilor,poate alimenta
aşteptările agenţilor economici privind creşterea ratei profitului.Acestea,la rândul
lor,având un efect stimulator asupra investiţiilor şi,în final,asupra creării de noi locuri de
muncă.Însă,reacţia investitorilor,la aceste măsuri,nu este pozitivă,deoarece ele sporesc,pe
lângă preţurile produselor de consum personal-dorite de ei-şi preţurile factorilor de
producţie necesare activităţii lor.Aceasta determinând revenirea ratei profitului la nivelul
său iniţial.
EXPLICAŢIE: Deciziile de investiţii depind.pe lângă 1.mărimea ratei profitului şi
de 2.rata activă a dobânzii,de 3.nivelul fiscalităţii,de 4. mărimea pieţelor de desfacere a
produselor,de 5. raportul existent între mărimea riscului asumat şi mărimea creditului
utilizat şi de 6. gradul stabilităţii politice.

32
2.O altă părere este că şomajul este cauzat de coexistenţa 2.a.PROGRESULUI
TEHNOLOGIC,care,prin intermediul creşterii productivităţii muncii,creează posibilitatea
REDUCERII DURATEI TIMPULUI DE MUNCĂ,nerealizarea acestei reduceri ducând
la creşterea şomajului,cu 2.b.NECORELAREA ELIBERĂRII CU ATRAGEREA
RESURSELOR DE MUNCĂ la nivelul ramurilor de activitate.Adepţii acestei păreri
exclud dintre cauzele şomajului afectarea creşterii economice de către inflaţie.
PRECIZARE:Soluţia diminuării şomajului, prin periodica reducere a timpului de muncă,
a fost aplicată.Durata săptămânii de lucru de 35/37 ore este practicată în unele ţări
dezvoltate economic.
Referitor la relaţia dintre politica economică şi inflaţie 1. unii specialişti au ajuns
la concluzia că acest,ultim,fenomen este GENERAT CONŞTIENT DE CĂTRE
GUVERNE, ca o măsură politică mai puţin rea ca şomajul.Fără ca inflaţia să poată
comprima şomajul.Milton Friedman a concretizat această idee,afirmând că “inflaţia este
un fenomen TIPOGRAFIC“,adică un rezultat al tipăririi şi al punerii în circulaţie a unor
semne monetare fără acoperire.Care,afirma Anghel Rugină,inevitabil dezechilibrează
economia.
DEZECHILIBRELE MONETARE duc la DEZECHILIBRUL GENERAL AL
ECONOMIEI!
2.Alţi analişti au considerat inflaţia un FENOMEN INEVITABIL, generat de:
A.REDUCEREA PRODUCŢIEI,care,alimentând reducerea ofertei, atunci când cererea
nu se modifică, determină CREŞTEREA PREŢURILOR.
B.CREŞTEREA CERERII.
C.CREŞTEREA SALARIILOR şi a PREŢURILOR MATERIILOR PRIME DE
IMPORT.
EXPLICAŢIE:Scăderea producţiei poate fi determinată de :1.scumpirea materiilor
prime,2.catastrofe naturale,3.conflicte armate şi 4.comprimarea pieţelor de desfacere a
produselor,ca urmare a reducerii cererii,cu menţiunea că,în acest ultim caz,nu există un
efect inflaţionist.Acest efect există întotdeauna când reducerea producţiei nu este însoţită
de SCĂDEREA MASEI MONETARE.
În legătură cu cererea,este de ştiut că aceasta este în relaţie cu inflaţia pe
următoarea filieră:dacă capitalul este INTEGRAL folosit,creşterea cererii unor produse
determină creşterea preţurilor.Dar,dacă masa monetară nu se modifică,se induce 1.
MODIFICAREA CHELTUIELILOR DE CONSUM, prin reducerea cheltuielilor alocate
achiziţionării celorlalte produse,nescumpite şi 2. reducerea preţurilor.Existenţa acestor
compensări exclude manifestarea inflaţiei pe ansamblul economiei.
În aceleaşi condiţii, ale inexistenţei rezervelor de creştere a producţiei,creşterea
BRUSCĂ a cererii TOTALE impune MODIFICAREA MASEI
MONETARE.Dar,creşterea inevitabilă a preţurilor nu provine din această modificare, ci
din creşterea cererii.
Scumpirea elementelor de capital IMPORTATE generează importul de inflaţie.
.Majorarea preţurilor reclamate de aceste importuri,duce la creşterea COSTURILOR DE
PRODUCŢIE ale derivatelor lor,fără ca aceasta să fie obligatoriu sursa creşterii
preţurilor.Producătorii produselor pot opta pentru acoperirea creşterilor de cost pentru
sacrificarea unei părţi a profitului lor,dacă în acest fel pot păstra pieţele de desfacere
deţinute.Deci,pe ansamblul economiei,scumpirea importurilor nu duce la inflaţie,ci la 1.
reducerea cererii derivate,2.la reducerea cererii altor produse şi 3. la reducerea veniturilor.
În aceste condiţii,creşterea preţurilor importurilor face necesară 1. modificarea
structurii producţiei,prin reducerea,de exemplu,a ponderii produselor energointensive şi 2.

33
măsuri de reducere a costurilor de producţie,pentru asigurarea,astfel, a reducerii şomajului
şi a preţurilor produselor.
Dacă restrângerea producţiei, însoţită de diminuarea în aceeaşi proporţie a masei
monetare, nu este cauza creşterilor de preţ,nu acelaşi lucru se poate spune despre efectul
ei asupra şomajului.Pe termen scurt,şomajul creşte.Însă, pe termen lung, se revine la
situaţia iniţială,datorită creşterii producţiei la nivelul iniţial.
În plus, este de ştiut că în CONDIŢII NORMALE de CONCURENŢĂ,stimularea
creşterii producţiei se poate face FĂRĂ MODIFICAREA masei monetare.
După aceste contatări, se poate formula întrebarea:De ce se
folosesc,totuşi,instrumentele monetare ? RĂSPUNS:Datorită unor tradiţii şi unor
recomandări keynesiene.
EXPLICAŢIE:1.Guvernanţii, dorind perpetuarea la putere,recurg la 1. majorări
nejustificate de salarii,creând iluzia creşterii reale a veniturilor (banii devalorizaţi
nepermiţând aşa ceva) şi 2. la finanţarea unor acţiuni de creare a unor bunuri,dar cu preţul
majorării tuturor preţurilor.În rândurile populaţiei, s-a creat iluzia că investiţiile publice
realizate pe seama deficitului bugetar,negeneratoare de inflaţie,sunt benefice societăţii.
PRECIZARE:Guvernanţii nu acţionează,în domeniul monetar, întotdeauna, din motive
malefice.Uneori,nu au altă soluţie.De exemplu,declanşarea de greve din motive
salariale,în ramuri hotărâtoare ale economiei,generează două riscuri:
1.paralizarea activităţii economice,cu pierderi mai mari decât cele induse de acceptarea
majorării salariilor;
2.încurajarea declanşării de acţiuni similare şi în alte ramuri.
Alteori,intenţia pozitivă a guvernului de a construi şcoli,spitale,căi de comunicaţie
se loveşte de opoziţia cetăţenilor ,care refuză să subscrie la finanţarea acestor investiţii pe
seama impozitelor plătite de ei.Pentru a evita modificarea defavorabilă a intenţiilor lor
electorale,guvernanţii recurg la păcălirea lor prin tipărirea şi punerea în circulaţie a unor
semne băneşti fără acoperire.Soluţia raţională este convingerea populaţiei privind
necesitatea participării la efeorturile sociale pozitive.Cu atât mai mult cu cât operarea cu
bani suplimentari poate face posibilă 1.utilizarea unor sume în interesul unor grupuri de
politicien sau 2.ascunderea incapacităţii manageriale de reducerea a proporţiilor
EVAZIUNII FISCALE.

CONCLUZIE: În domeniul politicii monetare se impun ca REGULI:


1. Inflaţia nu favorizează nici creşterea economică, nici reducerea şomajului.
2. Inflaţia poate,eventual,să fie o cale de finanţare a investiţiilor publice,dar cu preţul
prejudicierii persoanelor cu venituri fixe şi al afectării inegale a cetăţenilor.Primii
beneficiari ai unor măsuri monetare sunt mai avantajaţi decât următorii.
3. Se impune stoparea inflaţiei prin MENŢINEREA STABILITĂŢII PREŢURILOR.
4. Sunt necesare legi şi instituţii care să prevină pierderile cauzate de măsurile
monetare.Politica monetară trebuie să fie reglementată de PARLAMENTE ,prin
LEGI specifice.
În privinţa naturii acestei reglementări s-a manifestat un dezacord.Dacă
J.M.Keynes,pentru asigurarea stabilităţii preţurilor,a propus utilizarea MONEDEI
DIRIJATE,constând din instituirea controlului autorităţilor asupra 1. ofertei de
lichidităţi,2.a creditului şi a devizelor,M.Friedman a exclus lăsarea monedei “pe mâna ‘
guvernului.Stabilitatea preţurilor trebuind să fie asigurată prin lege.

34
PRECIZARE:În prezent,controlul asupra sistemului monetar există, de exemplu, accesul
unei ţări la utilizarea monedei euro este condiţionată de menţinerea inflaţiei la un nivel
scăzut.
Milton Friedman a formulat REGULILE aplicabile în domeniului monetar:
1. Prima este REGULA DE AUR, constând din creşterea anuală a masei monetare
cu 3-5%.
2. A doua se referă la STRUCTURA STABILĂ A RATEI DOBÂNZII şi la
menţinerea ei la MĂRIMEA OPTIMĂ.Stabilitatea este necesară pentru cuplarea
cererii de credite la evoluţia conjuncturii economice.Stabilizarea ratei dobânzii
face posibilă efectuarea PREVIZIUNII ECONOMICE necesară desfăşurării
NORMALE a activităţii economice.De asemenea, o rată a dobânzii stabilă este
premisa CURSULUI DE SCHIMB STABIL al monedei.
3. STABILITATEA CURSULUI DE SCHIMB al monedei este cea de-a treia
regulă.Cu menţiunea că simpla ei declarare nu este suficientă,fiind necesară
situarea ei pe MENŢINEREA PUTERII DE CUMPĂRARE a banilor.Schimbarea
cursului valutar trebuie să fie rezultatul modificării raportului dintre puterile de
cumpărare ale monedelor puse în relaţie.
În aceste condiţii,cu adevărat avantajate sunt ţările care menţin puterea de
cumpărare a banilor şi lasă cursul lor să fluctueze şi nu cele care stimulează creşterea
exporturilor prin subevaluarea lor.
Din cele consemnate reiese că REGULA GENERALĂ a politicii monetare
este asigurarea STABILITĂŢII ei.

III.b.CARACTERISTICI ACTUALE ALE POLITICII FISCALE.

În domeniul politicii fiscale funcţionează ca trăsături următoarele:


1. Dezvoltarea administraţiei publice duce la creşterea mărimii şi a numărului
impozitelor percepute.
2. Creşterea rolului economic al statului a dus la creşterea proporţiei redistribuirii
veniturilor prin impozite.
3. Asigurarea prin acţiuni sociale a satisfacerii nevoilor determină creşterea
cheltuielilor publice.
4. Crizele economice şi războaiele determină accentuarea impozitării pe durata lor,
revenirea la nivelul anterior fiind greoaie.
Orientarea mai pronunţată spre PROTECŢIA SOCIALĂ,acordarea ajutorului de
şomaj şi a burselor şcolare pentru copii familiilor nevoiaşe,este cauza creşterii
fiscalităţii.Acelaşi efect au şi cheltuielile pentru SERVICII PUBLICE.În legătură cu
acestea există şi contestări,considerându-se că acordarea ajutoarelor băneşti unor categorii
de persoane limitează amploarea actelor de autoajutorarea ale acestora.
Pentru a fi utilă,politica fiscală se cere elaborată conform OPŢIUNII
MAJORITĂŢII MEMBRILOR COMUNITĂŢILOR, cu condiţia menţinerii stabilităţii
economice.Pentru aceasta, se cer evitate modificările “ capricioase“ ale acesteia.
Este salutată tendinţa reducerii la minim a intervenţiei guvernamentale în
domeniul asigurării acestor servicii şi pentru contribuţia adusă la reducerea gradului de
impozitare a veniturilor.
Sistemele de impozitare pot fi caracterizate prin unele DEFICIENŢE.
1.Adesea, formele impozitelor se stabilesc prin TATONARE. Se aplică şi în funcţie de
reacţiile produse: a.se înlocuiesc sau b.se modifică.

35
În ţara noastră,după anul 2000, se percepeau peste o sută de impozite şi taxe,fiind
declarată tendinţa spre diminuarea acestui număr.
Lista acestor instrumente fiscale cuprinde:
1. Impozitele pe 1.a.salarii şi 1.b. pe profit;
2. Impozitul pe locuinţe;
3. Impozitul pe teren;
4. Impozitul pe automobile;
5. Taxa pe valoarea adăugată;
6. Accizele.
Dacă avem în vedere TVA-ul,în primul rând,nu trebuie să surprindă că,în
medie,dintr-un salariu de 100 lei aproape 9o de lei sunt preluaţi la buget.Salariul net se
situează sub 15 lei!Mărimii impozitelor se adaugă şi fenomenul impozitării repetate a unui
venit.Salariul brut impozitat utilizat pentru achiziţia de locuinţe sau automobile este din
nou impozitat prin intermediul acestor bunuri.
Cunoaşterea acestor aspecte permite formularea unor întrebări ca:Este sistemul 1.
eficient,2.pe cine stimulează,3.echitabil,4.moral? Atunci când se ştie ,din experienţa
acumulată,că poate fi şi complicat,şi imoral,şi greoi,şi inutil,şi incert,şi puţin eficient.
MENŢIUNE:Perceperea impozitelor şi taxelor implică CHELTUIREA DE RESURSE
sub forma plăţii personalului implicat-a perceptorilor şi a supervizării activităţii.
Pentru ca sistemul de impozitare să genereze efecte pozitive se impun CONDIŢII
ca:
1.Contribuţia la constituirea veniturilor bugetare trebuie să fie stabilită în RAPORT CU
MĂRIMEA VENITURILOR impozitate.
2.Componentele sistemului trebuie să fie BINE PRECIZATE,pentru a inspira un
sentiment de siguranţă celor vizaţi.De exemplu,pentru Adam Smith,în acest
caz,certitudinea era mai importantă decât echitatea.INSTABILITATEA LEGISLATIVĂ
în domeniul fiscal afecteză corecta anticipare a mărimii profitului şi ,astfel,corecta
proiecţie a activităţii de investiţii.
3.Asigurarea ECHITĂŢII SISTEMULUI.Aceasta nu se realizează
întotdeauna.Exemple:3.a.accizele percepute cu ocazia achiziţionării combustibililor auto
sunt mai mari decât sumele necesare compensării uzurii provocate prin utilizarea căilor de
comunicaţie,3.b.realizarea evaziunii fiscale prin mascarea unei părţi a profitului în costul
de producţie,3.c.în cazul impozitării progresive,se pune întrebarea care dintre raporturile
dintre două salarii de mărimi diferite este echitabil:cel dinainte sau cel după aplicarea
impozitului diferenţiat?
4.Sistemul fiscal trebuie să fie EFICACE.Noţiunii i se dau două sensuri:
1.cât din impozitul colectat se consumă pentru acoperirea costurilor colectării şi
controlului corectitudinii achitării obligaţiilor.Consumurile prea mari coboară substanţial
nivelul acestui parametru.
2.cum influenţează sistemul fiscal starea de ansamblu a economiei.S-au formulat
propuneri privind utilitatea diminuării impozitelor în perioadele de recesiune,pentru
grăbirea trecerii la faza de relansare a economiei.
Eficacitatea este mică,de exemplu,dacă controlul plăţii impozitelor este îngreunat
de 1.prevederi legale contradictorii şi 2. când există prea multe exceptări de la plată.
Rolul impozitării veniturilor a cunoscut mai multe interpretări.Dacă iniţial se
considera că era o povară sau un rău necesar,în prezent,se consideră că :

36
1. Este calea încasării plăţii pentru SERVICIILE PRESTATE DE STAT
contribuabililor.
2. Este mijlocul REDISTRIBUIRII parţiale a PRODUSULUI NAŢIONAL între
cetăţeni,utilizând,în acest scop, 2.a.impozitarea progresivă, 2.b.scutirea de
impozite, 2.c.acordarea de subvenţii, 2.d.protecţia socială. Un componentă majoră
a acestei manifestări este transferul de venit de la sectorul productiv spre
susţinerea activităţilor finanţate de la bugetul de stat.
3. Este un mijloc de INFLUENŢARE a VIEŢII ECONOMICE, prin stimularea sau
frânarea creşterii producţiei,prin atenuarea dezechilibrelor,prin susţinerea
eforturilor de ieşire din crize şi prin contribuţia la modificarea structurii
economiei.
Accentuarea caracterului social pozitiv al sistemului fiscal se poate realiza ,în
prezent, prin:
1. Elaborarea lui pe baza STABILIRII NIVELULUI CHELTUIELILOR
PUBLICE.Nevoia de astfel de servicii trebuie să fie reperul,deşi nu se ştie cu exactitate
câte posturi vor fi necesare,care va fi dotarea materială necesară şi care va fi nivelul
salarizării personalului implicat.Se impune practicarea NORMĂRII SERVICIILOR
PUBLICE,chiar dacă aceasta implică cheltuirea unor resurse.
MENŢIUNE:Normarea dimensiunii sectorului public,de către guvern,trebuie realizată
fără implicarea regulilor de funcţionare a pieţelor.Obiectivul,aici,este realizarea
dimensiunii optime,deoarece 1.un aparat supradimensionat se finanţează pe seama unor
impozite majorate,care,la rândul lor,determină scumpirea produselor,iar unul
subdimensionat influenţează negativ dezvoltarea ansamblului economic.
2. IDENTIFICAREA cu exactitate a CONTRIBUABILILOR.Specialiştii recomandă
utilizarea unui sistem bazat 2.a. pe UN IMPOZIT,de exemplu,pe venitul global,fără să fie
progresiv şi 2.b.stabilit în SUMĂ FIXĂ,nu procentual.Asfel se asigură avantaje ca
a.plătitorii îşi cunosc bine obligaţiile şi b.autorităţile ştiu cu exactitate care vor fi
veniturile bugetare.Acestui impozit i se ataşează un număr de taxe.În cazul stabilirii
impozitului firmelor reperul trebuie să fie PUTEREA LOR ECONOMICĂ,adică cifra de
afaceri,capitalul rulat,numărul salariaţilor,valoarea adăugată.
Forma impozitelor este diferit interpretată.Impozitării directe a veniturilot i se
impută încasarea în anul următor a unei sume aferente anului precedent.Impozitelor
indirecte,aferente cheltuielilor de consum-TVA şi accize-li se impută aportul la majorarea
preţurilor produselor,precum şi omiterea capacităţii de plată a contribuabililor la stabilirea
lor,favorizaţi fiind cei care au o capacitate mai mare.Luând în considerare aceste
aspecte,se afirmă că impozitatea consumului nu se conformează PRINCIPIULUI
ECHITĂŢII FISCALE.Chiar dacă nu se recunoaşte această deficienţă,se reţine,ca un
minus,incapacitatea sistemului de-a permite operarea cu SCUTIRI DE LA PLATĂ,taxa
fiind plătită în momentul cumpărării produselor.Totuşi,trebuie să reţinem că impozitarea
indirectă este MAI UŞOR DE UTILIZAT din punct de vedere tehnic,reclamând un volum
mai mic de muncă în raport cu cea directă.În plus, este de luat în considerare că Uniunea
Europeană pune pe primul plan trecerea la un sistem simplificat al impozitării
indirecte,cerând statelor componente măsuri în această direcţie.

37
III.c.POLITICA DISTRIBUTIVĂ A GUVERNELOR

Participarea guvernelor la repartizarea unei părţi a resurselor este şi ea o chestiune


disputată: unii o resping, alţii constată că nu se poate elimina.Argumentele pentru
implicarea autorităţilor sunt:
1. administraţia,apărarea ţării,asigurarea ordinii publice,ca servicii publice, nu pot fi
“repartizate‘conform raportului cerere-ofertă,nu pot fi oferite diferenţiat
beneficiarilor.În plus,numărul persoanelor ocupate cu prestarea acestor servicii
trebuie stabilit de către guverne.
2. guvernele trebuie să creeze locuri de muncă,complementar sectorului privat şi să
asigure un anumit venit persoanelor incapabile să se autosusţină.
3. guvernele trebuie să intervină în favoarea concurenţei,împotrivindu-se formării
monopolurilor prin 3.a.plafonarea preţurilor de vânzare a produselor sau
3.b.majorarea impozitului pe cifra de afaceri,ca sursă a sporirii resurselor
implicate în procesul distribuirii.
4. necesitatea implicării guvernelor pentru corectarea altor imperfecţii ale pieţelor,de
exemplu,a abaterilor existente între situaţiile iniţială(din momentul admiterii într-o
formă de pregătire) şi finală(din momentul absolvirii) ale pieţelor muncilor,care
generează greutăţi pentru încadrarea absolvenţilor la locurile de muncă.
Asigurarea caracterului ECHITABIL al repartiţiei veniturilor,care presupune
EGALITATEA DE TRATAMENT pentru cei vizaţi,împreună cu utilizarea ca repere a
cantităţii şi calităţii muncii prestate sau a rezultatului obţinut pe seama muncii
prestate,este condiţionată de 1. NORMAREA duratei,intensităţii şi complexităţii muncii şi
2.de OCUPAREA PRIN CONCURS a locurilor de muncă.
MENŢIUNE:Individualizarea pe executanţi a rezultatelor muncii este dificilă deoarece
acestea depind ,pe lângă aportul personal, şi de condiţiile prestării muncii.

III.d.UTILIZAREA PREŢURILOR CA INSTRUMENTE ALE POLITICII


ECONOMICE

Guvernele îşi realizează obiectivele recurgând la ABATEREA PREŢURILOR DE


LA NIVELUL LOR NORMAL/CORECT.Justificarea unor acţiuni de acest fel constă în
realizarea unor acţiuni 1.de protejare a consumatorilor, 2.de stimularea a producţiei, 3. de
stimulare sau limitare a cererii.
Instrumentele la care se recurge sunt: a. limitarea mărimii preţurilor;
b.subvenţionarea producţiei unor produse; c.acordarea de credite cu dobânzi
subvenţionate sau fără dobândă, d.taxele vamale.
Impunerea unui preţ insuficient acoperitor are efecte economice negative ,uşor de
sesizat:
1. reducerea sumelor transferate la buget sub forma impozitului pe profit;
2. reducerea volumului investiţiilor noi,în cadrul lor a actelor de progres tehnologic;
3. abandonarea pieţelor în favoarea altora cu preţuri neafectate;
4. plafonarea creşterii şi ,apoi, reducerea ofertei produselor vizate.

38
SUBVENŢIONARE PRODUSELOR AGRICOLE pentru stimularea creşterii
producţiei,a ofertei şi ,pe aceste baze,a consumului lor impune TRANFERAREA DE
RESURSE obţinutepe seama creşterii impozitelor practicate în cadrul celorlalte ramuri
economice şi ,deci,pe seama creşterii preţurilor altor produse.
MENŢIUNE:Efectul subvenţionării nu este protecţia consumatorilor,ci MODIFICAREA
STRUCTURII PRODUCŢIEI ŞI A CONSUMULUI în favoarea produselor
subvenţionate.Acest rezultat se poate obţine şi prin intermediul acordării creditelor
subvenţionate.
Pentru realizarea unor necesare ajustări ale structurii producţiei mult mai indicate
sunt măsurile bazate pe utilizarea impozitelor directe decât pe subvenţionare.Totuşi, în
economii reper,cum sunt cele ale UE şi SUA,se subvenţionează agricultura,pe seama
resurselor create în restul ramurilor,pentru realizarea a două obiective majore:1.asigurarea
SECURITĂŢII ALIMENTARE, şi 2.situarea la un nivel considerat normal a
CONDIŢIILOR DE VIAŢĂ ALE AGRICULTORILOR.
În UE,guvernele, prin politicile lor,asigură STABILITATEA
PREŢURILOR,practicând fie absorbţia surplusului de produse,fie suplimentarea ofertei
de produse din rezervele create.

III.e.POLITICA GUVERNAMENTALĂ ÎN DOMENIUL VALUTAR

Guvernele recurg la INFLUENŢAREA CURSULUI VALUTAR pentru realizarea


unor acţiuni de stimulare sau înhibare a exporturilor sau a importurilor.
COMPLETARE:Des menţionatul efect pozitiv al reducerii cursului valutar asupra
exporturilor (determină creşterea lor )este VALABIL NUMAI PE TERMEN SCURT.Pe
termen lung, acest efect nu se manifestă, deoarece firmele,nestimulate fiind să-şi
perfecţioneze CAPACITATEA CONCURENŢIALĂ,rămân fără rezervele cerute de
întărirea poziţiilor lor pe pieţele de export.
Un alt aspect al acestei chestiuni este că transformarea valutelor străine încasate în
valuta naţională, la un CURS INFERIOR CELUI DE ECHILIBRU, duce la SPORIREA
NEJUSTIFICATĂ a sumei banilor aflaţi în circulaţie şi ,pe această bază,la deprecierea
inflaţionistă a monedei.
Practicarea unui curs SUBEVALUAT,se ştie, inhibă importurile de produse.Prin
aceasta,induce în economie o tendinţă pozitivă de reducere a dezechilibrului sau chiar de
echilibrarea balanţei de plăţi externe,dar şi una negativă, de restrângere a activităţii
economice din cauza diminuării intrărilor de factori de producţie de pe pieţele
externe.Importurile mai scumpe contribuie la această restrângere prin generarea creşterilor
costurilor de producţie şi a reducerilor ratelor rentabilităţii.
Pe scurt spus,efectul pozitiv al creşterii exporturilor pe seama unor măsuri
guvernamentale poate fi contracarat de efectul opus al măsurilor de reducere al
importurilor obţinute în acelaşi mod.
CONCLUZIE FINALĂ:Este indicată asigurarea FLUCTUAŢIEI LIBERE A CURSULUI
VALUTAR în locul manipulării sale prin acte de politică economică.

39
III.f.UTILIZAREA TAXELOR VAMALE

Taxele vamale fac parte din categoria instrumentelor de politică economică


utilizate de mult timp.Menirea lor este 1.protejarea produselor autohtone de concurenţa
produselor străine şi 2.completarea veniturilor bugetare.Interpretarea acestei meniri nu
este identică,există diferenţe între poziţiile adoptate de ţările dezvoltate şi cele mai puţin
dezvoltate economic.Politici identice-a porţilor deschise sau închise-au efete diferite în
funcţie de condiţiile aplicării lor.Şi măsurile de liberalizarea a comerţului
mondial,promovate de Organizaţia Mondilă a Comerţului,de reducere sau,chiar,lichidare a
taxelor vamale,influenţează diferit starea componenţilor celor două categorii de
ţări,menţionate mai sus.Pentru ţările dezvoltate,liberalizarea comerţului mondial este
avantajoasă deoarece nu au concurenţi printre ţările mai puţin dezvoltate.Cu menţiunea că
şi ele recurg la protejarea ,prin taxe vamale, a unor domenii ale economiilor lor.Pentru
ţările din a doua categorie utilizare taxelor vamale este necesară pentru apărarea
economiilor lor de concurenţa ţărilor dezvoltate.Ele practică politica “ porţilor deschise
“doar în relaţiile cu ţările cu acelaşi potenţial economic cu al lor sau inferior acestuia.
CONCLUZIE: În general,politica vamală se aplică diferenţiat pe produse,ţări şi etape de
dezvoltare ale acestora,având ca efect LIMITAREA CONCURENŢEI.Efectul ei este
pozitiv dacă stimulează creşterea concurenţei dintre firmele unei ţări. Pentru a îndeplini
acest rol ea trebuie să fie flexibilă şi aplicată diferenţiat.

IV.CONCLUZIE FINALĂ

Implicarea guvernamentală în economie este mai puţin contestată decât MODUL


şi LIMITELE acesteia.Nu se contestă măsurile a căror scop este eliminarea sărăciei,nici
cele de dezvoltare a infrastructurii,mai ales atunci când lucrările aferente nu sunt suficient
de atractive pentru sectorul privat.Este chiar recomandată păstrarea la dispoziţia
instituţiilor statale a 1.elaborării programelor de eşalonare a lucrărilor conform resurselor
disponibile,2.asigurarea fondurilor necesare,3.selectarea,prin licitaţii,a executanţilor
privaţi,4.asigurarea execuţiei la termen şi la calitatea stabilită a lucrărilor,ele dispunând de
cadre competente în aceste domenii.Şi,totuşi,sunt susţinători ai părerii că guvernele ar
trebui să-şi limiteze intervenţia în economie la ASIGURAREA ŞI STIMULAREA
CONCURENŢEI.

40
V.BIBLIOGRAFIE

1. Angelescu, Coralia, Stănescu, Ileana – Politici economice. Ed.Economică,


Bucureşti, 2001;
2. Bernard, J. - Comptabilite Nationale et modeles de politique economique. PUF,
Themis, Paris, 1972;
3. Greffe, X.- Principes de politique economique. Ed. Economică, Paris, 1989;
4. Nordhaus, W.D. - The political business cycle. Review of Economic Studies.
1975, April, pag.168-190;
5. Olah, Gh. – Repere de politică economică. Ed.Economică, Bucureşti, 20001;
6. Prahoveanu, E. –Economie şi politici economice. Ed. Economică, Bucureşti, 2000;
7. Tinbergen, J. - Techniques modernes de la politique economique. Ed. Dunod,
Paris, 1961;
8. Văcărel, I. - Politici fiscale şi bugetare în România - 1900-2000. Ed. Expert,
Bucureşti,2001.

41