Sunteți pe pagina 1din 14

SPEŢE - DREPT INTERNAŢIONAL PUBLIC

1. Se dă art. 38/Statutul Curţii Internaţionale de Justiţie:


„1. Curtea, a cărei misiune este de a soluţiona conform dreptului internaţional diferendele
care îi sunt supuse, va aplica:
a. convenţiile internaţionale, fie generale, fie speciale, care stabilesc reguli
recunoscute
în mod expres de statele în litigiu;
b. cutuma internaţională, ca dovadă a unei practici generale acceptată ca drept;
c. principiile generale de drept recunoscute de naţiunile civilizate;
d. sub rezerva dispozitiilor art. 59, hotărârile judecătoresti şi doctrina celor mai
calificati specialişti în drept public ai diferitelor naţiuni, a mijloace auxiliare de
determinare a regulilor de drept.
2. Prezenta dispoziţie nu aduce atingere dreptului Curţii de a soluţiona o cauză ex aequo et
bono, dacă părţile sunt de acord cu acesta”.

Cerinţe:
a. Care este rolul si valoarea acestui text pentru dreptul internaţional public?
Răspuns
Potrivit definiţiei oferite de Dicţionarul de drept internaţional public, izvoarele
dreptului internaţional public sunt: „forme specifice de exprimare a normelor acestui drept,
care rezultã din acordul de voinţã al statelor”. Prin urmare, izvoarele dreptului internaţional
public sunt surse ale normelor dreptului internaţional public sau mijloacele juridice de
exprimare a acestora.
Privind prin prisma definiţiei arãtate, art.38 din Statutul Curţii Internaţionale de
Justiţie constituie aşadar sediul legal al materiei. Astfel, aici sunt identificate izvoarele
dreptului internaţional public. Distingem izvoare principale (propriu-zise), izvoare auxiliare
(subsidiare), precum şi alte izvoare.
Modurile de formare ale normelor dreptului internaţional sau, altfel spus, normele
specifice de recunoaştere în dreptul internaţional sunt enumerate în articolul maisusmenţionat.
Aici se fixează parametrii constitutivi ai cutumei printr-o uniune a două elemente: unul
material sau obiectiv şi care prezintă caracteristicile tradiţionale ale cutumei-consuetendo şi
unul psihologic sau subiectiv-opinio juris sive necessitatis. Elementul subiectiv semnifică
acceptarea comportamentului ca fiind expresia unei norme sau ca fiind expresia necesităţii:
„cutuma internaţională, ca probă a unei practici generale acceptate ca fiind dreptul”.
Echitatea a fost încorporatã dreptului, servind ca regulã accesorie, mijloc de
interpretare şi conciliere în pronunţarea unei hotãrâri. Judecatorul care judecã conform
echitãţii fie completeazã un vid normativ (judecã “praeter legem), ori, trebuie sã atenueze
rigorile unei norme internaţionale (hotãrãşte “infra legem”). Judecând în baza echitãţii el va
pronunţa soluţia care i se va pãrea justã conform intereselor pãrţilor. In nici un caz, echitatea
nu-i permite judecãtorului internaţional sã se pronunţe contra legem.

b. Enumerarea făcută este limitativă sau exemplificativă? Este încă actuală această
enumerare?
Răspuns
Specialiştii în domeniu au intocmit o listã cu izvoarele dreptului internaţional public
care este mobilã în timp, fiind supusã modificãrilor care au loc în dreptul intern public. Legat
de faptul că lista izvoarelor de drept internaţional, pe care art. 38 din Statut o reflectă, poate fi
completată, amintim, în acest sens, anumite acte adoptate de organizaţiile internaţionale
precum rezoluţii ale Adunării Generale a O.N.U. dar şi acte unilaterale ale statelor, ce pot
produce efecte juridice în raporturile cu alte state.
În doctrina juridicã contemporanã se afirmã cã aceste categorii prevãzute de Statutul
Curţii nu epuizeazã lista izvoarelor dreptului internaţional public, adãugând izvoarelor
enumerate alte douã categorii: actele adoptate de organizaţiile internaţionale şi unele dintre
actele unilaterale ale statelor.

c. Stabileşe, textul în discuţie, o ierarhie între izvoarele dreptului internaţional public?


Răspuns:
Opiniez cã existã o ierarhizare între izvoarele dreptului internaţional public în ceea ce
priveşte aplicabilitatea acestora. Astfel, există puncte de vedere potrivit cărora, pornind de la
enumerarea prezentatã de art. 38 al Statutului Curţii Internaţionale de Justiţie, ar rezulta că
instanţa va aplica în primul rând dispoziţiile tratatului, iar în lipsa lui o regulă cutumiară de
drept internaţional. Cu toate acestea, punctele de vedere nu sunt unanime cu privire la această
ierarhizare, existând şi opinia potrivit căreia regula cutumiară şi cea convenţională au o
autoritate egală în dreptul internaţional. Se consideră, totodată, că părţile pot oferi prioritate în
aplicarea uneia dintre cele două surse juridice, pe bază de înţelegere
Din art 38 al Statului Curţii se disting ca izvoare principale: tratatul, cutuma şi
principiile generale de drept, iar ca mijloace auxiliare de determinare a regulilor dreptului
internaţional public: hotãrârile judecãtoreşti şi doctrina. Deciziile judiciare şi scrierile
publiciştilor nu sunt izvoare de drept propriu zise, ci sunt mijloace subsidiare. Juriştii
internaţionali cautã în aceste mijloace dovada determinarii unei norme care sã fie general
acceptatã ca regulã de drept internaţional. Art. 38 include printre sursele secundare ale creãrii
dreptului învãţãturile unora dintre cei mai instruiţi publicişti de diferite naţionalitãţi.
Statutul Curţii alãturã acestor categorii de izvoare şi “echitatea” consideratã ca
potenţial izvor de drept. Aceastã prevedere semnificã faptul cã, atunci când pãrţile unui
litigiu încredinţeazã “judecãtorului internaţional” soluţionarea cauzei conform principiului
echitãţii, ele conferã instanţei puteri excepţionale. Într-un asemenea caz, judecãtorul va
propune o soluţie bazatã pe fapte şi nu pe dreptul pozitiv, pe care o considerã justã şi
conformã intereselor pãrţilor în cauzã.
Deciziile judiciare şi scrierile au în mod clar o funcţie subordonatã în ierarhia arãtatã
în art. 38. alin (1) din Statut, în timp ce principiile generale de drept sunt o modalitate de
completare a cutumei şi tratatelor şi se plaseazã ferm pe locul al treilea. Problema prioritãţii
între cutume şi tratate este complexã. Ca regulã generalã, cele apãrute ultimele vor avea
prioritate. Tratatele sunt de obicei formulate sã înlocuiascã şi sã codifice cutumele existente,
iar tratatele în timp pot fi scoase din uz şi înlocuite cu noi reguli cutumiare. Existã un
principiu potrivit cãruia legile speciale predominã legilor generale, aşa cã, de exemplu,
tratatele încheiate între state au prioritate în faţa regulilor generale cutumiare între aceleaşi
state.

d. Care este raportul dintre tratat, cutumă si principiile generale de drept recunoscute
de naţiunile civilizate?
Răspuns:
Tratatul internaţional reprezintã în sens larg un acord sau o înţelegere care se încheie
între membrii comunitãţii internaţionale şi care este destinatã sã producã efecte de drept
internaţional.
Cutuma, consideratã cel mai vechi izvor de drept internaţional, reprezintã o practicã
generalã, constantã, relativ îndelungatã şi repetatã a statelor, consideratã de ele ca având forţã
juridicã obligatorie. Statutul Curţii Internaţionale de Justiţie o defineşte ca “dovadã a unei
practici generale, accepatã ca drept”.
Principiile generale recunoscute în dreptul intern sunt considerate "un rezervor de principii la
care judecătorul internaţional este autorizat să recurgă într-o dispută internaţională, dacă aplicarea
lor este relevantă şi potrivită în contextul diferit al relaţiilor interstatale."
Aplicarea principiilor generale de drept are uneori un rol completiv, în cazul existenţei unor
lacune în reglementarea prin norme de drept internaţional.
Principiile fundamentale ale dreptului international reprezintã “norme juridice de
aplicaţie universalã, cu un nivel maxim de generalitate şi cu un caracter imperativ, care dau
expresie şi protejeazã o valoare fundamentalã în raporturile dintre subiectele de drept
internaţional.” Aceste principii, consacrate în Carta O.N.U., au fost afirmate şi în Declaraţia
Adunarii Generale O.N.U. din 1976, fiind considerate norme imperative (de “jus cogens” ) de
la care statele nu pot deroga prin convenţii contrare.

În ceea ce priveşte raportul dintre tratat şi cutumã, din practica Curţii Internaţionale de
Justiţie, se desprind câteva reguli:

 Normele prevãzute în tratate pot fi acceptate şi aplicate de alte state terţe de tratat sau
pot fi impuse acestora ca reguli cutumiare;
 Tratatele şi cutumele care au acelaşi continut pot sã existe în paralel;
 În caz de dubiu, tratatele se interpreteaza potrivit dreptului cutumiar, a cãrui normã,
dacã are caracter imperativ va avea prioritate faţã de tratat.
 Instanţa o sã aplice prevederile tratatelor internaţionale, iar în lipsa acestora, o
reglementare cutumiarã, sau normele imperative ius cogens.

Trebuie precizat însa, cã dacã un stat a manifestat în mod sistematic si explicit o atitudine de
respingere a unei cutume internaţionale aceasta nu îi poate fi opozabilã.

e. Comentati expresia „principii generale de drept recunoscute de naţiunile


civilizate”, prin prisma principiului egalităţii suverane a statelor.
Răspuns:
Calificarea principiilor generale de drept ca fiind cele „recunoscute de naţiunile
civilizate” nu ţine cont de interpretările şi evaluările dreptului internaţional contemporan. Din
punct de vedere istoric, principiile generale de drept au jucat un rol important in evoluţia
dreptului internaţional. Regulile care au derivat din ele erau adesea singurele norme
disponibile şi acceptabile pentru state în scopul desfãşurãrii relaţiilor lor internaţionale. Au
fost acceptate ca un izvor de drept în ideea cã atunci când statele au aplicat în mod universal
principii similare în legea lor naţionalã acordul lor de a se supune acestor principii similare pe
plan internaţional este de la sine înţeles.
Principiile generale de drept cuprinse în art. 38 din Statutul Curţii nu se confundã cu
principiile fundamentale ale dreptului internaţional. Prin “principii generale de drept”
înţelegem ansamblul regulilor generale care stau la baza funcţionãrii oricãrui sistem de drept.
Principiile generale de drept recunoscute de naţiunile civilizate sunt buna-credinţã, forţa
majorã, viciile de consimţãmânt, repararea integralã a prejudiciului, autoritatea lucrului
judecat, respectarea egalitãţii pãrţilor şi dreptul la apãrate în cadrul soluţionarii oricarui
diferend. Toate acestea sunt principii generale, comune sistemelor de drept, transpuse in
dreptul internaţional din sistemele interne de drept.
Unul dintre principiile fundamentale de drept internaţional este principiul egalitãţii
suverane a statelor. Acesta prevede o seamã de drepturi şi obligaţii ce revin statelor. Strâns
legate de principiul suveranitatii sunt şi principiul integritãţii teritoriale a statelor şi principiul
inviolabilitãţii frontierelor. Integritatea teritoriala a statelor se referã la posibilitatea fiecarui
stat de a folosi singur, exclusiv si absolut teritoriul statului. In ceea ce priveşte principiul
inviolabilitãţii teritoriului, acesta completeazã principiul integritãţii teritoriale a statului,
interzicând celorlalte state sã atenteze împotriva frontierelor altui stat. Frontierele unui stat pot
fi modificate doar prin acord intervenit între state, acord realizat pe calea mijloacelor paşnice,
de obicei a tratativelor.
Actul final al Conferintei de la Helsinki din 1975 prevede ca obligaţii pentru state de a
se abţine de la orice atentat împotriva frontierelor unui stat, precum şi de la orice cerere sau
act de acaparare sau uzurpare a întregului sau a unei pãrţi din teritoriul altui stat.
Suveranitatea statelor e o garanţie a calitãţii de subiecte de drept internaţional public a statelor
în timp ce egalitatea în drepturi determinã condiţia de exercitare a suveranitãţii.
Conţinutul principiului: a) Egalitatea de capacitate juridicã a statelor b) Egalitatea
statelor în ceea ce priveşte statutul lor juridic în relaţiile internaţionale, în sensul cã cetãţenii
strãini trebuie sã se bucure de egalitate de tratament juridic. c) Bunurile unui stat aflate pe
teritoriul altui stat se bucurã de imunitate de jurisdicţie. d) Statele participã în condiţii de
egalitate la conferinţele internaţionale, la crearea dreptului internaţional şi la soluţionarea
problemelor internaţionale de interes comun. e) Dreptul internaţional se aplicã în condiţii de
egalitate tuturor statelor fãrã nici un fel de diferenţiere.

2. Liga Natiunilor şi ONU, asemănări si deosebiri


Dacã ne-am referi la istoria ONU, putem spune cã prin implicarea SUA în conflictul
Primului Razboi Mondial, s-a propus înfiinţarea unei noi organizaţii:”Asociaţia Generalã a
Naţiunilor”. Astfel, la sfârşitul rãzboiului, în anul 1919, este înfiinţatã Liga Naţiunilor, care a
eşuat în prevenirea agresiunilor şi menţinerea pãcii mondiale.
Scopurile Ligii au fost
 dezarmarea
 prevenirea războaielor prin intermediul securităţii colective
 rezolvarea disputelor între-naţiuni prin negociere, diplomaţie
 îmbunătăţirea calităţii vieţii
Liga includea reprezentanţi ai statelor din lumea întreagã, însa a fost slabitã considerabil
de decizia SUA de-a nu deveni membre şi nu a avut forţa de a-şi impune deciziile. A fost
dizolvatã in 1945. Filialele sale includeau Organizaţia Internaţionalã a Muncii şi Curtea
Internaţionalã Permanentã de Justitie, cu sediul la Haga, Olanda, ambele aflate în prezent sub
auspiciile naţiunilor unite.
Liga nu a putut face prea multe pentru a penaliza agresiunea Japoniei împotriva Chinei
sau invaziei italiene din Abisinia din anul 1935. Când Hitler a îmbrãţişat politica
expansionist, deşi la început Marea Britanie şi Franţa au stat liniştite, mai apoi, adicã în 1939
au declarat rãzboi Germaniei, fãrã însã a informa Liga. Astfel, a luat sfârşit istoria unei dintre
primele organizaţii de pace, care, la rândul ei a influenţat şi a dus la formarea unei noi
organizaţii de pace-O.N.U. 1945. Liga Natiunilor a reprezentat, fãrã îndoialã, un început în
procesul de democratizare şi evoluţie a vieţii internaţionale în direcţia instituirii unui sistem în
care toate statele sã-şi gãseascã un loc şi rol, o tribunã de exprimare a poziţiilor lor , sub egida
unor precepte general valabile ale dreptului internaţional. Au fost obţinute realizãri în
diferitele domenii concrete, speciale, ale cooperarii interstatale, s-au experimentat unele
mecanisme de asigurare şi menţinere a pãcii, s-au facut eforturi pentru promovarea dezvoltãrii
economice în spiritul interdependenţelor tot mai evidente pe plan international. Liga
Natiunilor a menţinut suveranitatea absolutã a statelor ca o dogmã, ceea ce înseamnã putere
nelimitatã în cadrele teritoriului propriu, lipsa oricãrei autoritãţi externe privind relaţiile cu
celelalte state, ceea ce genereaza anarhia internaţionalã, conflictele permanente de interese şi
în final, rãzboiul inevitabil. Liga Natiunilor nu eliminã, ci, mai mult, prilejuieşte apariţia unor
noi motive de discordie şi conflict, legate de repartizarea cheltuielilor comune ale
organizaţiei, de sancţiunile împotriva statelor recalcitrante sau agresoare. Simpla colaborare
între statele membre, bazata pe bunele intentii, fara o autoritate care sa impuna o asemenea
politica, este sortita esecului si dominante vor deveni, în curînd, elementele de conflict
Unul dintre scopurile principale ale Organizaţiei era de a pune capãt rãzboiului împotriva
fascismului şi respectiv de a lupta pentru drepturile omului. Nici unul dintre acestea, nu s-au
modificat pânã în prezent. Conform Cartei, ONU are patru obiective majore:
 sã menţinã pacea şi securitatea internaţionalã;
 sã dezvolte relaţii de prietenie între naţiuni;
 sã coopereze în rezolvarea problemelor internaţionale şi în promovarea respectului
pentru drepturile omului;
 şi sã fie un centru pentru armonizarea acţiunilor tuturor statelor.

În prezent, Organizaţia Naţiunilor Unite numără 192 de State membre ONU nu este un
guvern si nu emite legi. Oferã totuşi mijloace pentru rezolvarea conflictelor internaţionale şi
pentru formularea de politici în chestiuni care ne afecteazã pe toţi. In cadrul Organizaţiei toate
statele membre – mari sau mici, bogate sau sãrace, cu vederi politice şi sisteme sociale diferite
– au un cuvânt de spus şi drept de vot egal.

ONU are şase organisme distincte. Cinci dintre ele, Adunarea Generalã, Consiliul de
Securitate, Consiliul Economic şi Social, Consiliul de Tutelã şi Secretariatul, au sediul central
în New York. Cel de-al şaselea, Curtea Internaţionalã de Justiţie, îşi desfãşoarã activitatea la
Haga, în Olanda.

Chiar dacã ONU a mediat în multe conflicte dar, practic, nu a reuşit sã le stopeze sau
chiar sã impunã adoptarea unei soluţii, ea este socotitã drept una dintre organizaţiile care
contribuie în mare parte la aplanarea conflictelor în lume cãci, ONU poate realiza doar ceea
ce îi permit membrii.

Diferenţele între Liga Naţiunilor şi O.N.U. încep cu circumstanţele creării lor. În primul
rând, în timp ce Pactul de Liga a fost formulat după ce ostilităţile s-au încheiat, principalele
caracteristici ale ONU au fost elaborate în timp de războiul era încă în curs. În al doilea rând,
Pactul a fost elaborat într-o atmosferă de atenţie împărţit la Conferinţa de Pace de la Paris şi a
fost inclus ca parte a tratatului de pace cu Germania. Deşi ţărilor li s-a permis să ratifice
Pactul şi tratatul separat, legătura dintre ele nu a fost bunã şi psihologic a contribuit, de
exemplu, la lipsa de voinţă a Senatului SUA de a ratifica Pactul. În schimb, Carta ONU a fost
elaboratã ca un instrument juridic independent, la o conferinţă în special convocată în acest
scop. În al treilea rând, Pactul a fost bătut în spatele uşilor închise, în primul rând de către
cele cinci puteri majore ale epocii-Franţa, Italia, Japonia, Marea Britanie, şi SUA şi, eventual,
în combinaţie cu alte nouă naţiunilor aliate. Textul final al Cartei ONU, pe de altă parte, a
fost produs de eforturile combinate de 50 de naţiuni reprezentate la San Francisco din 1945
Conferinţa şi, prin urmare, a luat în considerare punctele de vedere ale naţiunilor mai mici,
mai ales preocuparea lor de a da noua organizaţie departe -responsabilităţi ajunge în
promovarea cooperării economice şi sociale şi independenţa popoarelor coloniale.

3. Ce principiu de drept internaţional public specific materiei tratatelor


internaţionale poate fi identificat în citatele de mai jos? În ce constă acesta, în general, si
ce particularităţi prezintă în materia tratatelor?
a. „(...) Un stat trebuie să se abtină de la comiterea unor acte care ar putea lipsi un tratat
de obiectul si scopul său:
a. când a semnat tratatul sau a schimbat instrumentele care constituie tratatul sub
rezerva ratificării, acceptării sau aprobării, atâta timp cât nu si-a manifestat intentia de
a nu deveni parte la tratat; sau
b. când si-a exprimat consimtământul de a fi legat prin tratat, în perioada care precede
intrarea în vigoare a tratatului si cu conditia ca aceasta să nu fie întârziată nejustificat”.
(Conventia de la Viena privind dreptul tratatelor 1969, art. 18)
b. „O obligatie de bună-credintă, de a se abtine de la acte care ar putea aduce atingere
obiectului tratatului, este considerată a fi general acceptată pentru un stat din momentul în
care, semnând tratatul, l-a supus spre ratificare”.
(International Law Commission, citată de D.J. Harris, Cases and materials on international
law, Thomson, London, 2004, p. 808)
c. „Aceasta este pentru a vă informa (...) că SUA nu intentionează să devină parte la Statutul
Curtii Penale Internationale (...) Pe cale de consecintă, SUA consideră că nu are niciun fel de
obligatie născută din semnarea Statutului la 31 decembrie 2000. Statele Unite ale Americii
solicită ca intentia lor de a nu fi parte la acest statut (...) să fie reflectată în lista
corespunzătoare detinută de depozitarul tratatului (...)”
(Comunicatul Departamentului de Presă al Statelor Unite ale Americii, May 2002, citat de
D.J. Harris, Cases and materials on international law, Thomson, London, 2004, p. 808)
Răspuns:
Principiul care izvorãşte din citatele anterioare este acela al îndeplinirii cu bunã
credinţă a obligaţiilor internaţionale (pacta sunt servanda). Este cel mai vechi principiu de
drept internaţional, principiu care se aplicã atât tratatelor cât si cutumei, fiind exemplul clasic
de principiu iniţial de ramurã care a adevenit în timp principiu fundamental. Condiţia
esentialã pe care acest principiu o implicã este aceea cã obligaţiile care trebuie executate cu
bunã credinţã sã fie licite.
Carta O.N.U prevede astfel cã: “toţi membrii organizaţiei îşi vor îndeplini cu bună
credinţă obligaţiile asumate, potrivit prezentei Carte’’. Acesta înseamnă inviolabilitatea şi
sfinţenia tratatelor internaţionale legale, inviolabilitate ce trebuie respectată de toate statele şi
popoarele. Principiul se bazează deci pe ideea de bună credinţă, respectiv obligaţia de a
respecta cuvântul dat. Buna credinţă înseamnă aici fidelitate faţă de angajamentele asumate de
către state şi celelalte subiecte de drept internaţional, în relaţiile internaţionale.

4. Rezolvaţi următoarele teste grilă:


1) Care au fost primele tribunale penale internaţionale:
a) de la Nürnberg si Tokyo
b) privind crimele din fosta Iugoslavie
c) privind Ruanda

2) Rezoluţiile Adunării Generale a ONU sunt:


a) izvoare ale dreptului international public
b) soft law
c) izvoare ale dreptului intern
d) mijloace auxiliare de determinare a dreptului internaţional

3) Care sunt caracterele recunoaşterii statelor:


a) obligatorie
b) reciprocă
c) discreţionară
d) unilaterală

4) Care este, din punct de vedere formal, cel mai important izvor al dreptului
internaţional public:
a) cutuma
b) tratatul
c) ius cogens
d) toate
e) nici unul

5) În ce domeniu apare regula „obiectorului persistent”?


a) al încheierii tratatelor
b) al relaţiilor diplomatice
c) al cutumei internaţionale

6) În caz de conflict între obligaţiile membrilor ONU ce decurg din Cartă si alte obligaţii
ale acestora, se acordă prioritate:
a) lui ius cogens
b) celor mai importante obligaţii pentru statul respectiv
c) Cartei ONU

7) Ce organizaţie internaţională a elaborat un set de criterii pentru recunoaştere?


a) ONU
b) Consiliul Europei
c) OSCE
d) Comunitatea Europeană

8) Ius cogens înseamnă:


a) dreptul recunoscut de stat
b) cutuma
c) o normă imperativă a dreptului internaţional

9) Când a fost recunoscut pentru prima oară principiul suveranităţii şi egalităţii


statelor?
a) la Paris, în 1815
b) prin Tratatul de la Versailles
c) prin Tratatele păcii din Westfalia

10) Ce efect are succesiunea statelor cu privire la tratatele politice:


a) obligaţiile se transmit automat statului succesor
b) numai drepturile se transmit automat statului succesor
c) obligaţiile sunt intransmisibile
11) Individul este:
a) subiect al dreptului internaţional public
b) participant la relaţiile internaţionale?
c) beneficiar al dreptului internaţional public

12) De unde rezultă principiul egalităţii statelor în dreptul internaţional public


contemporan:
a) din Carta ONU
b) din Declaraţia privind relaţiile prieteneşti
c) din Convenţia de la Viena privind dreptul tratatelor
d) din jurisprudenţa Curţii Internaţionale de Justiţie

13) Ce efect are succesiunea statelor asupra obligaţiilor rezultate din norme de ius
cogens:
a) obligaţiile se transmit automat statului succesor
b) numai drepturile se transmit automat statului succesor
c) obligaţiile sunt intransmisibile

14) Nu beneficiază de imunitate internaţională:


a) şeful statului, dacă a săvârşit crima de înaltă trădare
b) oficialii statului, dacă au săvârşit crime împotriva umanităţii
c) reprezentanţii organizaţiilor intrernaţionale

15) O rezervă la un tratat internaţional se poate face dacă:


a) este formulată în scris
b) este comunicată la timp depozitarului
c) nu este incompatibilă cu obiectul şi scopul tratatului
d) nu este vagă
e) este acceptată de toate celelalte state-părţi

16) Beneficiază de protecţia dreptului internaţional umanitar:


a) militarii
b) combatanţii
c) populaţia civilă
d) prizonierii de război
e) mercenarii

17) Spaţiul cosmic este guvernat de:


a) principiul libertăţii de navigaţie
b) principiul suveranităţii
c) principiul neaproprierii

18) Un tratat internaţional poate fi negociat de:


a) un ambasador
b) şeful statului
c) orice agent diplomatic
d) o persoană care prezintă depline puteri

19) Comisia Dunării are rolul:


a) de a soluţiona litigiile între statele riverane
b) coordonarea acţiunilor statelor riverane
c) coordonarea şi consultarea statelor riverane

20) Jurisdicţia asupra unei nave aparţine:


a) numai statului pavilionului
b) statului riveran mării unde se află nava
c) după caz, în funcţie de fapta săvârşită la bordul navei

21) Imunitatea statelor înseamnă:


a) suveranitate absolută
b) nesupunerea fată de jurisdicţia altor state
c) imunitatea şefului statului

22) Valiza diplomatică:


a) nu poate fi deschisă niciodată de către reprezentanţii statului acreditar
b) poate fi deschisă în anumite condiţii de către reprezentanţii statului acreditar
c) poate fi scanată de către reprezentanţii statului acreditar, numai în anumite situaţii

23) Consiliul de Securitate al ONU este alcătuit din:


a) 17 judecători;
b) reprezentaţi ai statelor membre ale ONU;
c) reprezentaţi ai statelor membre ONU dar şi ai altor state nemembre;
d) are în componenţă 15 membri permanenţi;
e) are în componenţă 5 membri permanenţi;
f) are mai mult de 15 membri.

24) Adunarea Generală a ONU:


a) are sediul la New York;
b) este numită de statele membre;
c) este un organ temporar al organizaţiei;
d) are în competenţa sa adoptarea bugetului organizaţiei.

25) Curtea Internaţională de Justiţie:


a) are o competenţă obligatorie;
b) are o competenţă facultativă;
c) are o competenţă consultativă;
d) poate soluţiona nu numai litigii de natură juridică ci orice fel de litigii îi supun
părtile;
e) a avut în componenţã sa şi un judecător român.
BIBLIOGRAFIE:

 Dicţionar de Drept internaţional public, Editura Stiinţificã şi Enciclopedicã,


Bucureşti,1982.
 Raluca Miga-Beşteliu, Drept internaţional public. Vol.1, Bucureşti, Editura C.H.Beck,
2006;
 Alexandru Bolintineanu, Adrian Năstase, Bogdan Aurescu, Drept internaţional
contemporan. Bucureşti, Editura All Beck, 2000;
 Valentin Constantin, Drept internaţional, Editura Universul juridic, Bucuresti, mai
2010
 Bianca Selejan-Guţan, Laura-Maria Crăciunean, Drept internaţional public, Editura
Hamangiu, Bucureşti, 2008;