28

2 NOTIUNI, CATEGORII ŞI PRINCIPII ESTETICE

Estetica industrială a apărut în procesul maturizării revoluţiei industriale, chiar

dacă s-a conturat ca domeniu independent de activitate abia în primele decenii ale
secolului XX.
Fiind o activitate pluri- şi interdisciplinară, estetica industrială urmăreşte realizarea
unui acord perfect între factorii care determină calitatea generală a produselor de mare
serie atât din punct de vedere funcţional, tehnic, ergonomic, comercial, social-economic
cât şi din punct de vedere estetic. Pentru elaborarea şi aprecierea calităţilor estetice ale
unui produs nu au fost stabilite încă, nişte criterii precise, sigure. Una din căile de
suplinire a acestei carenţe este însuşirea de către proiectanţi şi tehnologici a unor
noţiuni, categorii, principii şi metode din teoria esteticii generale, care să asigure
realizarea unor produse capabile să răspundă atât cerinţelor tehnice, cât şi celor estetice.
Noţiunea poate fi definită ca forma logică fundamentală de exprimare care reflectă
însuşirile esenţiale şi generale ale unei clase de obiecte sau fenomene. Noţiunile se nasc
pe temelia practicii social-istorice, se îmbogăţesc şi suferă schimbări odată cu
dezvoltarea acesteia. Noţiunile nu sunt fixe, imobile, eterne, ci variabile, elastice, suple,
redând tot mai complet şi mai profund realitatea obiectivă.
Categoria este o noţiune fundamentală care exprimă proprietăţile esenţiale, laturile
şi legăturile cele mai generale ale obiectelor şi fenomenelor realităţii obiective în continuă
transformare. În procesul istoric al cunoaşterii omeneşti, categoriile marchează trepte
importante pentru aprofundarea şi sistematizarea fenomenelor din natură, societate şi
gândire. Ele au apărut şi s-au îmbogăţit mereu pe baza experienţei practice a omenirii.
Categoria estetică este acea categorie care desemnează tipuri şi reacţii afective
umane în raport cu realitatea obiectivă, reprezentând instrumente de cunoaştere estetică
a lumii. Categoriile estetice sunt rezultatul procesului evolutiv de cunoaştere umană. Ele
sunt determinate de raportul stabilit între afectivitatea subiectului uman contemplator şi
obiectul contemplat. Categoriile estetice au apărut şi s-au îmbogăţit pe baza experienţei
practice a omenirii şi desemnează conţinuturi, fiind noţiuni care se aplică materiei sau
creaţiei umane.
Principiul este o lege fundamentală a unei discipline, a unei ştiinţe sau arte,
aplicabilă unei clase largi de sisteme sau fenomene fără a reflecta, însă, proprietăţile
 29
specifice ale acestora; poate fi considerat un rezultat al legilor care guvernează realitatea
obiectivă, cunoaşterea şi acţiunea umană.
Principalele categorii estetice sunt: esteticul, frumosul, urâtul, tragicul, comicul,
graţiosul, grotescul etc.
Asimilabile categoriilor estetice şi mult utilizate în estetică sunt noţiunile de
compoziţie, conţinut, formă, stil, stilizare, gust, kitsch, modă, modernitate şi principii ca
ritmul, simetria, echilibrul, proporţionalitatea.

2.1 ESTETICUL

Esteticul este categoria de cea mai largă generalitate, căreia i se subsumează

obiectele şi procesele din natură, societate şi conştiinţă, anterioare omului sau făurite de
acesta, care întrunesc condiţiile unei structuri capabile să integreze armonios partea în
întreg; este funcţie de conştiinţa social-estetică a diferitelor epoci istorice. Esteticul a fost
multă vreme considerat sinonim cu frumosul, dar odată cu definirea frumosului ca o
categorie de sine stătătoare, este utilizat ca termen distinct în teoriile estetice actuale.

2.2 FRUMOSUL

Frumosul este o categorie fundamentală a esteticii. În accepţia lui imediată,

frumosul este armonie; poate fi numit tentaţia pentru perfecţiune, pentru desăvârşit.
Frumosul este o tendinţă mereu constructivă, activă, o năzuinţă pozitivă către absolut.
Definirea frumosului continuă să rămână o problemă deschisă a esteticii, orice
încercare de a fixa frumosul în formule sau definiţii imuabile fiind riscantă. Frumosul
este fenomenul estetic cel mai fluent. Având propria configurare, propria structură
intimă, frumosul se impune ca un fluid care străbate şi alte aspecte ale esteticului,
obligă la corelarea lui cu o multitudine de manifestări ale spiritului uman. De aici rezultă
şi potenţialul valoric deosebit de ridicat şi multilateral uman al noţiunii de frumos.
Pe parcursul timpului s-au formulat multe definiţii şi teorii privind frumosul. Astfel,
Platon, în cadrul concepţiei “Kalokagathon” (kalos=frumos, agathos=bun, virtuos)
consideră frumosul, binele şi utilul într-o permanentă legătură. Aurelius Augustinus (Sf.
Augustin) defineşte frumosul ca “splendor ordinis”, iar Thomas d’Aquino ca “splendor
formae”. Immanuel Kant consideră frumos “ceea ce place fără concept”, iar Friederich
Hegel îl percepe ca “întruchiparea sensibilă a ideii”. Raymond Bayer crede că frumosul
este “echilibrul între sublim şi graţios” sau “lirism al perfecţiunii”, iar Tudor Vianu
consideră frumosul ca “izbutit estetic”. Mulţi esteticieni au optat pur şi simplu pentru
identificarea frumosului cu esteticul, în accepţia lui cea mai largă.
În general, frumosul reprezintă reflectarea în conştiinţa umană a proprietăţilor
reale, materiale ale obiectelor care sunt apreciate pozitiv din punct de vedere estetic;
aceste proprietăţi reprezintă numai premisele obiective ale frumosului, care se constituie
ca atare doar prin valorificarea lor de către conştiinţa socială. Criteriile de apreciere
estetică, concepţiile despre frumos se formează în cursul evoluţiei vieţii sociale în mod
independent de voinţa indivizilor, fiind determinată, în ultimă instanţă, de viaţa
materială a societăţii. Ele au deci un caracter istoric, depăşind aprecierea subiectivă,
arbitrară a individului. Frumosul are o semnificaţie socială pozitivă, fiind legic legat de
dezvoltarea societăţii; contribuie la mersul înainte al societăţii, la dezvoltarea armonioasă
şi multilaterală a acesteia în paralel cu cea a individului.
30
Frumosul se constituie în relaţia dintre subiect şi obiect în cadrul vieţii sociale,
având caracter social-istoric şi nu natural. Fiecare epocă istorică are propriile criterii de
apreciere a frumosului, frumuseţea generală a realităţii naturale, sociale, umane,
artistice, fiind percepută la nivelul exigenţelor specifice ale epocii respective. Aceasta nu
exclude însă, recunoaşterea frumosului peren al capodoperelor de artă.
Având o natură social-obiectivă, afirmându-se în raporturile complexe dintre
subiect şi obiect, frumosul constituie o categorie estetică de largă extensie ce
funcţionează în aprecierea fie a obiectelor naturale sau fabricate de om, fie în cel al
creaţiei artistice. În sfera extra-artistică, frumosul poate fi apreciat în domenii foarte
variate. Prezent în natură, frumosul este sesizabil şi în mediul artificial, creat de om, în
lumea obiectelor fabricate, a produselor industriale. Specific acestui domeniu este faptul
că frumosul reprezintă rezultatul unei acţiuni conştient dirijate în vederea realizării unor
obiecte frumoase, corespondenţa între ideal şi real căpătând o determinare specifică. În
acest context intervine capacitatea creatorului de produse de a făuri obiecte cu o
funcţionalitate perfectă, adecvată cât mai cuprinzător idealului uman. Valorificarea
estetică a produselor industriale este rezultatul aprecierii globale a obiectului în
structuralitatea sa concretă şi funcţionalitatea lui determinată.
Estetica industrială pune problema frumosului industrial ca o raportare a creaţiei
tehnico-industriale la un ideal estetic specific. Frumosul industrial, ca şi frumosul în
general, nu are un caracter normativ, invariabil sau abstract. Formarea unei sensibilităţi
estetice a oamenilor în raport cu creaţia tehnico-industrială este un proces complex,
evolutiv, mergând de la respingere până la acceptarea şi crearea frumosului industrial.
Frumosul industrial este generat, în ultimă instanţă, de calitatea obiectelor fabricate de a
avea o perfecţiune evidentă, clară, emoţionantă şi o corespondenţă adecvată a formei cu
funcţionalitatea sa.
Un produs industrial trebuie să declanşeze o reacţie estetică pozitivă din partea
consumatorului. El trebuie să aibă o eficienţă practică maximă, să se caracterizeze prin
perfecţiune tehnică, o bună funcţionare, comoditate în exploatare. Raporturile
subiectului cu obiectul tehnic trebuie să fie clare, să permită înţelegerea raţiunii de
funcţionare şi utilizare, satisfăcând în acelaşi timp simţurile umane respective. Produsul
tehnic trebuie să aibă, de asemenea, o formă sugestivă, agreabilă, să atragă, prezenţa lui
să dea satisfacţie. Numai produsele care satisfac aceste cerinţe pot fi considerate
frumoase. Deci, frumosul industrial poate fi abordat ca o unitate organică a perfecţiunii
tehnice, a clarităţii şi a evidenţei, a capacităţii de a da satisfacţie, de a place. Frumosul
industrial este un frumos raţional. “Orice organism este cu atât mai frumos cu cât este
mai bine adaptat scopurilor sale. Într-o operă cu adevărat frumoasă, nimic nu este lăsat la
voia întâmplării, totul este justificat, util, totul se îndreaptă spre rezultatul urmărit.
Frumuseţea supremă, capodopera artistică, strălucita manifestare a geniului, este în
acelaşi timp triumful raţiunii…” spune Marcel Melicson în lucrarea sa “Arhitectura
modernă” (1975).

2.3 URÂTUL

Urâtul este categoria estetică ce reflectă însuşiri disarmonice, asimetrii, disproporţii

– mergând până a monstruos -, resimţite ca dezagreabile şi respingătoare. Este în
opoziţie cu trăsăturile tradiţionale ale frumosului. Urâtul este perechea corelativă a
frumosului.
 31
În artă, urâtul din realitatea cotidiană se transfigurează prin creaţia artistică,
devenind expresiv, provocând o reacţie care depăşeşte neplăcerea şi se transformă în
emoţie artistică. Exprimarea urâtului în artă, uneori hipertrofiantă, nu constituie o
nonvaloare, ci comportă avertismentele şi semnificaţii critice constructive.
În realitatea cotidiană, spre deosebire de artă, urâtul este un adevărat flagel social,
care trebuie combătut, în special prin promovarea permanentă a esteticului, a
frumosului. Această necesitate reprezintă unul din fundamentele de bază ale esteticii
industriale, fiind în atenţia tuturor celor care s-au manifestat în acest domeniu,
începând cu J.Ruskin şi W.Morris şi continuând până în zilele noastre.

Fig. 2.1 “Aerul şi apa”, xilogravură de M.C. Escher, 1983

Henry Van der Velde remarca în lucrarea sa “Purificarea artei” (1894): “Asupra
copilăriei apasă plictisul trist al caselor în care creştem, unde nimic nu are calităţile şi
virtuţile ce fac lucrurile să fie în stare a transmite, ca şi fiinţele, un fluid de simpatie
însufleţitoare şi de afecţiune ce dă încredere. Asupra adolescenţei noastre apasă
nesfârşita urâţenie a claselor şcolare, o urâţenie care roade ca un viciu, o urâţenie murdară
ca noroiul marilor oraşe, care se lipseşte de carne, de creier, de inimă. Şi astfel murdăriţi
pornim în viaţă! Prevederea părintească ne-a ferit de multe boli, dar cea a urâţeniei ne-a
fost inoculată, iar ravagiile ei au pătruns până în măduva oaselor. Această boală trebuie
eradicată prin cultivarea frumoasului…”

2.4 TRAGICUL

Tragicul este categoria estetică ce desemnează dispariţia unor valori umane ce nu

şi-au epuizat încă din resursele potenţiale. Tragicul înfricoşează şi înalţă, striveşte şi
purifică; stârneşte o simpatie activă însoţită de milă şi de frică sau de admiraţie pentru
actele eroice, de hotărârea de a duce la bun sfârşit acţiunea întreruptă prin dispariţia
eroilor. Tragicul poate căpăta un caracter optimist în condiţiile în care căderea eroului se
profilează pe perspectiva biruinţei viitoare a cauzei pe care o reprezintă. Tragicul este
frumuseţe inversată şi reafirmată prin inversare. Se regăseşte, în general, în creaţia
artistică.
32
2.5 COMICUL

Comicul este categoria estetică ce desemnează, în general, un fenomen care

provoacă râsul. Comicul nu există în afara umanului. El rezultă din neconcordanţa
dintre aparenţă şi esenţă, conţinut şi formă, parte şi întreg, valoare şi nonvaloare, scop şi
mijloace etc. Trăsătura principală a comicului este disimularea; comicul este unic prin
geneză şi conţinut. Tudor Vianu spunea: “redus la tipul său cel mai general, comicul este
totdeauna o impostură demascată”.
În viaţă şi artă, comicul poate apărea într-o multitudine de forme, nuanţe sau
aspecte. Formele principale de manifestare sunt umorul şi satira. Modalităţi de
manifestare sunt: zeflemeaua, gluma, ironia, sarcasmul etc. Comicul este o calitate
estetică obiectivă proprie omului social. Comicul se exprimă magistral în literatura
umoristică de toate speciile: dramaturgie (comedie), muzică, plastică (afiş satiric,
caricatură), balet, pantomimă etc.

2.6 GRAŢIOSUL

Graţiosul este categoria estetică ce defineşte stadiul totalei depăşiri a dificultăţilor

de finalizarea a unei acţiuni sau de modelare a unei structuri printr-o extremă supleţe şi
continuitate a traiectoriilor gestice, grafice, melodice, etc. Aceste moduri de realizarea se
impun prin eficienţa şi eleganţa lor în sine. Graţiosul este deci o categorie care vizează în
mod special măiestria şi ingeniozitatea execuţiei, uşurinţa şi mai ales naturaleţea
aparentă sau reală.

2.7 SUBLIMUL

Sublimul exprimă însuşirea unor obiecte şi a unor produse din natură şi societate,
de o amploare neobişnuită sau a unor acte umane de o deosebită nobleţe morală, de a
provoca un sentiment de elevaţie, de uimire şi admiraţie, unit cu teama în faţa măreţiei
lor, precum şi cu convingerea că înfruntând uriaşe forţe potrivnice, omul le poate
domina. După Ettiene Souriau, sublimul este “categoria estetică supremă, care intră în
ţesătura tuturor celorlalte categorii”.

2.8 GROTESCUL

În accepţiunea clasică, grotescul este categoria estetică ce defineşte contrariul

sublimului, redă urâtul fizic şi moral printr-o imagine înfricoşătoare, fantastică,
monstruoasă.

2.9 CONŢINUTUL ŞI FORMA

Conţinutul şi forma sunt noţiuni corelative care desemnează trăsături şi laturi

organic legate ale obiectelor şi proceselor.
Conţinutul reprezintă totalitatea elementelor constitutive esenţiale ce
caracterizează şi condiţionează existenţa şi evoluţia unui obiect sau fenomen. Se mai
poate defini şi ca ansamblul interacţiunilor şi proprietăţilor care asigură funcţionalitatea
 33
obiectelor sau fenomenelor. Rezultă deci, următoarele semnificaţii pentru categoria de
conţinut:
 totalitatea elementelor constitutive ale unui sistem;
 totalitatea caracteristicilor interne ale unui obiect sau fenomen;
 totalitatea relaţiilor şi proprietăţilor unui obiect sau fenomen care îi permit
posibilitatea reflectării pe plan cognitiv prin intermediul noţiunilor, judecăţilor, teoriilor.

Fig.2.2 “Peşti şi solzi”, xilogravură de M.C. Escher, 1959

Forma reprezintă modul de existenţă, de organizare şi de structurare a elementelor

constitutive ale unui obiect sau fenomen. Ca şi pentru conţinut, şi pentru categoria de
formă rezultă trei semnificaţii mai importante:
 forma este totalitatea relaţiilor existente între elementele unui sistem;
 forma este înfăţişarea exterioară a unui obiect sau fenomen;
 forma este o construcţie conceptuală care reflectă un conţinut într-un mod mai
mult sau mai puţin adecvat.
Conţinutul şi forma se află în raporturi de unitate indisolubilă, se presupun
reciproc, corelaţia lor fiind o condiţie a existenţei obiectului sau fenomenului. În
interacţiunea dintre formă şi conţinut, forma joacă un rol activ, grăbind sau frânând
dezvoltarea conţinutului, determinând modul de existenţă al acestuia. În timp, forma de
exprimare a aceluiaşi conţinut variază, fiind influenţată de factorii socio-economici şi de
stadiul de dezvoltare al societăţii respective.
Legătura între formă şi conţinut se realizează prin intermediul structurii. Structura
se defineşte prin forma şi dimensiunile fiecărui element component, precum şi prin
aranjarea lor unul faţă de celălalt. Structura este deci, sistemul relaţiilor esenţiale între
constituenţii unei creaţii, alcătuind un tot care îşi subordonează părţile, cu o
pronunţată coeziune interioară, cu o funcţionalitate şi o finalitate bine conturate. Fără a
identifica structura cu întregul, structura paote fi concepută ca modalitatea de
conexiune şi interdeterminare a elementelor componente ale întregului.
În creaţia artistică şi de bunuri materiale, conţinutul şi forma sunt categorii estetice
corelative şi constitutive ale unei opere de artă sau obiect. Conţinutul redă semnificaţiile
34
specifice cuprinse în creaţia considerată, semnificaţii ce caracterizează atitudinea
estetică a creatorului faţă de realitatea materială sau spirituală oglindite în creaţie.
Forma este modul specific de expresie şi de structurare a conţinutului creaţiei. Forma
constituie, exteriorizează şi evidenţiază conţinutul printr-un ansamblu de procedee şi
mijloace care, deşi consacrate într-o oarecare măsură, sunt de fiecare dată inventate,
probate, adoptate la unicitatea noii creaţii. Forma este funcţie de tipul de creaţie, de
materialul şi tehnica utilizate pentru obţinerea ei, ca şi de stilul creatorului. Deci, forma
trebuie înţeleasă ca expresie a conţinutului (forma interioară) şi mai ales ca mod de
manifestare în exterior a acestuia (forma exterioară).
În accepţia estetică, categoriile de formă şi conţinut nu pot fi despărţite, fiind
componentele indisolubil legate, unitare şi convenţional detaşabile ale unei creaţii.
Relaţia dintre formă şi conţinut este organică şi intimă; forma poate fi delimitată bi- şi
tridimensional, este condiţionată spaţial şi are o anumită unitate de expresie. Aceasta îi
conferă contur şi identitate, identitate determinată de conţinut şi care se stabileşte în
relaţia formă-conţinut.
Dată fiind importanţa formei în estetică, în general, dar şi în estetica industrială,
consideraţii mai amănunţite se vor face într-un capitol special al lucrării.

2.10 COMPOZIŢIA

Compoziţia este o categorie estetică şi reprezintă modalitatea de organizare

armonioasă, conform principiilor proporţiilor, ritmului, simetriei etc., a maselor,
formelor, luminii, cu scopul obţinerii unui tot organic, unitar, din mai multe elemente
componente. În accepţiunea sa generală, termenul defineşte structura complexă a unei
creaţii, construcţia şi arhitectonica sa intimă. Compoziţia nu este doar o simplă
însumare de elemente fără legătură între ele; diferitele componente trebuie astfel dispuse
încât întregul să fie corect structurat, să aibă o logică internă riguroasă.

2.11 STILUL, STILIZAREA

Stilul este un mod de exprimare a gândirii într-un anumit domeniu, caracteristic

unei anumite epoci istorice sau unei zone geografice; este determinat de condiţiile de
dezvoltare şi organizare a vieţii sociale a unei comunităţi.

Accepţiunile în care se foloseşte noţiunea de stil pot fi grupate astfel:

 stilul unei epoci istorice, ca expresie a particularităţilor epocii respective; Marcel
Breazu defineşte stilul unei epoci istorice ca fiind “ansamblul de trăsături estetice
specifice pe care-l au produsele acelei epoci, ansamblu rezultat din influenţa
complexă a factorului naţional, geografico-climatic, a bazei tehnico-materiale şi mai
ales economice (cea care, în ultimă instanţă este determinantă). La acestea se
adaugă influenţele însemnate ale tradiţiilor naţionale, ca şi ale întregii suprastructuri
corespunzătoare, care îşi pune amprenta ei” (de exemplu: stilul gotic, stilul baroc,
stilul rococo etc.)
 stilul naţional (de exemplu: stilul românesc, stilul brâncovenesc);
 35
 stilul ca expresie a individualităţii creatoare;
 stilul ca un ansamblu de mijloace, de tehnici ce se cristalizează într-un limbaj mai
mult sau mai puţin coerent.
Fiind o noţiune estetică, stilul nu poate fi limitat doar la domeniul creaţiei artistice,
ci cuprinde toate manifestările activităţii umane în care sunt rezolvate sarcini cu caracter
estetic. De aici importanţa acordată acestei noţiuni în estetică, în general şi implicit în
estetica industrială.
Stilizarea este acţiunea de adoptare a unor soluţii în modelarea diverselor structuri
potrivit gustului sau idealului unei colectivităţi, unei grupări de creatori sau unui artist
reprezentativ. Stilizarea apare ca o consecinţă a preferinţei pentru o anumită configuraţie
în vederea exprimării funcţiei sau tematicii dorite.
Accepţiunea particulară pe care termenul a capătat-o mai ales în domeniul artelor
plastice, se referă la extrema purificare a componentelor structurale ale unei opere în
scopul reducerii la elementele esenţiale, caracteristice evidenţierii unei idei. De exemplu,
Brâncuşi a “stilizat” forma până la redarea unei idei, lucrarea “Pasărea măiastră” redând
ideea de zbor.
Factorii social-economici (mai ales tehnico-materială şi relaţiile de producţie),
factorii naturali, tradiţiile şi particularităţile naţionale, precum şi elementele
suprastructurale contribuie la constituirea trăsăturilor unui stil al unei epoci şi a unui
public sensibil, receptiv la acesta, stil care se regăseşte în toate creaţiile epocii
respective; creaţii artistice, arhitectonice, urbanistice, produse industriale, etc. Se poate
vorbi deci şi despre un stil industrial care pune în evidenţă calităţile estetice ale
producţiei industriale.
Stilul industrial este marcat de tendinţa de realizare a unei cît mai sensibile
integralităţi a produsului, printr-o cât mai înaltă perfecţiune tehnică, printr-o
armonioasă corelare a funcţiei, structurii şi formei produsului. Sobrietatea, eleganţa,
expresivitatea formelor, liniilor, suprafeţelor, volumelor sunt direcţii care se impun tot
mai mult în stilurile industriale contemporane. Progresele tehnico-ştiinţifice,
perfecţionarea tehnologiilor de fabricaţie şi a utilajelor, descoperirea şi utilizarea de
materiale noi susţin şi stimulează aceste direcţii vizibile în realizarea celor mai variate
produse, de la obiectele de uz casnic până la automobil, de la unelte simple până la
instalaţii automate. Stilul propriu producţiei industriale şi determinat de particularităţile
dezvoltării tehnico-ştiinţifice este parte integrantă a stilului epocii, interferează cu
activitatea generală de creaţie şi exprimă o anumită frecvenţă a gustului societăţii.
Stilul industrial este mai puţin receptiv la modă, la fluctuaţii de multe ori arbitrare
sau generate de doleanţe subiecte.
Despre un stil industrial nu se poate vorbi decât din a doua jumătate a secolului al
XIX-lea, odată cu dezvoltarea industriei. Stilurile industriale s-au dezvoltat înglobând
elemente caracteristice naţionale şi temporale, dar având şi multe trăsături comune
datorate progreselor tehnico-ştiinţifice generale.
Problema stilului industrial este o problemă importantă a esteticii industriale. De
aceea, nu se poate trece cu vederea relaţia dintre stil şi stilizare şi între estetică
industrială şi “styling”, funcţionalism şi tehnicism. Styling-ul (stilizarea industrială) este
acţiunea de aducere de corective formei exterioare sau cromaticii unui produs cu scopul
prezentării acestuia ca un produs fundamental nou deşi parametrii tehnico-funcţionali şi
utilitari se menţin neschimbaţi. Se forţează, astfel, desfacerea unor produse care se
adresează unor gusturi dubioase (din punct de vedere estetic) dar care asigură profituri
36
sporite. Styling-ul a apărut în S.U.A după primul război mondial din încercarea de a face
vandabile produse de proastă calitate şi urâte; s-a manifestat, în special, prin adăugarea
unor ornamente stridente, disonante cu ansamblul.
Astfel de manifestări se regăsesc şi astăzi, în special în producţia de bunuri de
consum. De exemplu, adăugarea unor “ornamente” piramidale pentru lampa de birou
sau filtrul de cafea prezentate în fig.2.3 deranjează, conduce la perceperea unei senzaţii
de disconfort vizual şi deci, de respingere a produsului.

Fig. 2.3

Funcţionalismul şi tehnicismul, tendinţe opuse styling-ului, absolutizează

utilitarul, funcţionalul şi tehnicul de defavoarea esteticului; subordonează complet
forma, funcţiei. Abuzul de funcţionalism şi tehnicism, fără a nici o preocupare pentru
aspect, conduce la obţinerea unor produse inestetice, dezumanizate.

2.12 GUSTUL

Gustul este capacitatea de a sesiza şi aprecia frumosul sau urâtul din realitate sau
artă printr-o relaţie ce exprimă un sentiment de satisfacţie sau insatisfacţie faţă de
acestea; este o componentă a atitudinii estetice, ţine de psihologia socială şi a apărut în
procesul dezvoltării practicii social-istorice.
Intim legat de structura psihică şi formaţia cultural-estetică a personalităţii umane,
gustul este eminamente subiectiv, relativ şi schimbător. Nu poate fi conceput în afara
determinării socio-culturale a mediului, clasei, grupului social, modelor şi influenţelor pe
care individul le suportă, a stadiului de dezvoltare a culturii şi educaţiei estetice generale
şi individuale. Gustul poate cunoaşte, de la individ la individ, o mare diversitate de
nuanţe. Gustul poate fi educat. La baza formării şi educării gustului stă cultura, tradiţia
dar şi moda.

2.13 KITSCH

“Kitsch” este un cuvânt german intraductibil, intrat ca atare în fondul de termeni

internaţionali ai esteticii; desemnează arta de prost gust, pseudoarta, ca şi prostul gust
în general. Kitsch semnifică arta-surogat, precum şi toate produsele artistice concepute
în spiritul exploatării doar a unuia, sau unora din stimulii ce intră în compunerea artei:
stimuli de ordin biologic (îndeosebi cei erotici), de ordin etic (sentimentalismul) sau de
ordin magic. Kitsch se referă la un univers lipsit de profunzime şi de semnificaţii socio-
umane superioare. Datorită alterării gustului estetic în condiţiile industrializării,
serializării şi comercializării producţiei de artă sau a celei artizanale, apare şi un public
“kitsch”, melodramatic, cu gusturi estetice “kitsch”, predispus la vulgaritate, la gregar.
 37
Termenul “kitsch” definit mai sus este, de fapt, utilizat pentru a exprima
manifestările nedorite, de multe ori nocive, ale fenomenului Kitsch.
Fenomenul Kitsch a apărut odată cu industrializarea, cu formarea şi dezvoltarea
clasei muncitorimii şi a micii burghezii, din necesitatea de a accede la valorile culturii şi
artei alături de clasele înalte ale societăţii – aristocraţia şi marea burghezie – şi ca
urmare a emigrării forţei de muncă de la ţară spre oraş şi îndepărtării de tradiţie. S-a
manifestat prin dorinţa de înfrumuseţare a cotidianului, de realizare a unui confort
material şi spiritual cu mijloace materiale reduse, recurgându-se la produse de serie şi
copii, nu la unicate. Acest fenomen a condus la dezvoltarea producţiei de serie a
bunurilor de consum, la apariţia unei largi reţete de difuzare în masă a culturii şi
divertismentului. Este deci, un fenomen de masă, caracteristic societăţii industriale,
apărând şi dezvoltându-se odată cu acesta; în zilele noastre este cunoscut sub
denumirea de “neo-kitsch”.
Manifestările nocive ale acestui fenomen pot fi combătute şi chiar anihilate prin
promovarea de bunuri materiale şi spirituale care să răspundă unor înalte exigenţe
estetice, prin educaţie şi cultură.
Termenul “kitsch” a fost utilizat prima oară la München, în anul 1860. În estetica
românească termenul a fost introdus în 1939 de către Lucian Blaga în lucrarea “Artă şi
valoare”.

2.14 MODA

Moda, în sens larg, este un sistem de norme efemere după care membrii unui grup
social oarecare trăiesc, gândesc, se distrează etc., într-un moment istoric dat. Termenul
priveşte în primul rând domeniul vestimentaţiei. Există însă şi o anumită modă în
materie de moravuri sau de sensibilitate artistică. Ceea ce caracterizează orice modă este
efemeritatea canoanelor acceptate. Moda se identifică întotdeauna cu noutate; ea este
incompatibilă cu tot ceea ce se prezintă ca vechi. Chiar atunci când se reiau elemente,
prin sublimare ele apar ca noi. Moda presupune preferinţe pentru noutate pe linie de
comportament, atitudine şi gust estetic. Dar această noutate este trecătoare, în
permanenţă optându-se pentru alte elemente care apar. Frumuseţea implicată în
judecăţile estetice specifice modei, apare astfel ca o frumuseţe efemeră.

2.15 MODERNITATEA

Modernitatea este noţiunea estetică ce semnifică consonanţa unei creaţii artistice

cu epoca şi cu mediul socio-cultural în care apare. Modernitatea permite încadrarea unei
creaţii originale într-o tradiţie culturală fără de care ea nu ar fi fost posibilă şi crează
elemente noi care îmbogăţesc tradiţia respectivă. A avea modernitate într-o anumită
epocă istorică înseamnă, pentru o creaţie artistică, a avea trăsături care le neagă pe cele
ale creaţiilor trecute. Modernitatea este autentică numai atunci când în condiţiile
concrete, sociale şi naţionale este rezultatul unor necesităţi spirituale de exprimare a
tendinţelor de dezvoltare a epocii în care se manifestă. Modernitatea autentică dintr-o
anumită epocă pregăteşte apariţia epocii următoare, transformându-se, în cadrul
acesteia, în clasic.
38
2.16 ECHILIBRUL, ORDINEA, UNITATEA

Echilibrul se poate defini ca o stare de linişte, de armonie, de stabilitate între

diferitele părţi componente ale unei structuri sau fenomen. Echilibrul este receptat de
om ca reprezentând aspiraţia sa generală pentru perfecţiune. Este totdeauna temporar,
ponderea egală a tensiunilor contradictorii fiind perturbată de acţiuni interne sau
externe sistemul considerat. Echilibrul este perceput ca moment de repaus în procesul
mişcării, în succesiunea schimbărilor cantitative; este în permanenţă relativ în raport cu
mişcarea.
Echilibrul este determinat de ordinea şi unitatea internă a elementelor componente
ale sistemului considerat.
Ordinea este tendinţa de echilibru, conservare şi ireversibilitate; reprezintă
dispunerea elementelor unui sistem într-o schemă de relaţii care îi asigură capacităţi
funcţionale maxime, integritate şi stabilitate calitativă. Relaţiile de ordine ale unui sistem
sunt dependente de mecanismul de funcţionare a interacţiunilor care determină geneza,
structura şi dinamica acestuia.
Echilibrul şi ordinea sunt noţiuni opuse, dar corelate cu noţiunile de dezechilibru şi
respectiv, dezordine.
Unitatea este proprietatea unor obiecte, fenomene sau procese complexe de a se
manifesta ca un întreg indivizibil (ca un tot unitar) în care elementele componente se
corelează omogen şi solidar păstrându-si în acelaşi timp, individualitatea. Unitatea
conferă frumuseţe.
Termenul de unitate este opus şi totodată îl presupune pe cel de diversitate.
Diversitatea exprimă tendinţa de particularizare a obiectelor şi fenomenelor individuale,
a elementelor unei totalităţi, proprietatea acestora de a se manifesta variat şi specific.

2.17 PROPORŢIONALITATEA

Proporţionalitatea este una din caracteristicile de bază ale lumii materiale,

caracteristică prin legi specifice, aplicabile oricărei creaţii; reprezintă totalitatea
raporturilor obiectiv necesare pentru realizarea echilibrată a unei creaţii. Se mai poate
defini şi ca proprietatea de a fi proporţional. Forma de manifestare a proporţionalităţii
este proporţia.
Proporţia se defineşte ca raportul între dimensiunile părţilor unui întreg sau între
fiecare dintre aceste părţi şi întreg.
Datorită importanţei noţiunii de proporţie, într-un capitol special al lucrării se vor
face consideraţii mai ample despre legile specifice şi metodele de aplicare a acestora în
creaţie de bunuri materiale.

2.18 RITMUL

Desfăşurarea în succesiune ordonată a două sau mai multe elemente ale unei
structuri, caracterizate prin perioadă, alternanţă şi simetrie se numeşte ritm; mai este
definit ca “ordine cu variaţie sau periodicitate percepută” (Matila Ghyka). Ritmul este
cadenţa revenirii alternative.
 39
a)
b)
c)
d)
e)
f)

Fig. 2.4

Perioada indică repetarea unui element, alternanţa reprezintă schimbarea unui

element cu altul, iar simetria exprimă caracterul regulat al repetării anumitor fenomene
sau a alternării lor.
Ritmul poate fi alcătuit din perioade şi alternanţe egale ca durată, dar poate fi
încetinit sau accelerat; în ultimele două situaţii se modifică durata perioadei şi a
alternanţelor, păstrându-se ordinea în succesiune şi o anumită structură constantă a
elementelor componente ale întregului.
Orice dezordine în desfăşurarea normală a ritmului se numeşte aritmie.
Într-o structură formală, ritmul poate fi realizat prin dispunerea diferită (fig. 2.4,a,
2.4,b şi 2.4,c), modificarea dimensiunilor (fig.2.4,d), formei (fig.2.4,e) sau culorii (fig.2.4,f)
elementelor componente. De asemenea, ritmul poate fi realizat şi prin varierea
intervalelor de dispunere a componentelor structurii. Dispunerea elementelor la intervale
regulate dă uneori impresia de neterminat; eliminarea acestei impresii se poate realiza
prin marcarea începutului şi sfârşitului intervalului (în fig. 2.5. profile de aluminiu
extrudat produse de firma germană “ISEL-ELECTRONIC”).

Fig. 2.5
Pentru ca o structură să fie echilibrată, se recomandă ca numărul de elemente care
se repetă să nu fie mai mare de cinci.
Elementele componente ale structurii ritmate se pot dispune pe orizontală (se
crează impresia de micşorare a înălţimii obiectelor şi de mărire a efectelor statice) sau pe
verticală (apare senzaţia de mărire a înălţimii obiectelor şi de reducere a greutăţii lor).
Ritmul se poate trata şi ca fiind o simetrie de translaţie.
Structurile ritmate sunt utilizate, cu precădere, în artele decorative şi în
arhitectură; în construcţia de maşini sunt specifice realizării panourilor de comandă.

2.19 SIMETRIA

Simetria este o calitate obiectivă a unui întreg reflectată prin raporturile de mărime
şi formă, de ordine şi dispunere, de potrivire şi concordanţă pe care o au părţile acestuia
între ele şi acestea cu întregul. Se mai poate defini şi ca proprietatea unui ansamblu de a
40
fi format din elemente reciproc corespondente răspunzând unei anumite regularităţi,
prin raportare la un centru, o axă sau un plan.
Simetria este proprie atât lumii reale (minerale, vegetale şi animale), cât şi creaţiei
umane. Omul a imitat natura, utilizând principiile simetriei în creaţiile proprii, atât cele
artistice cât şi cele utilitare. Prin simetrie se asigură armonia, echilibrul,
proporţionalitatea unei creaţii. Absolutizarea simetriei poate să conducă la formalisme şi
exagerări canonice.

Fig. 2.6

Matematic, simetria poate fi definită ca fiind transformarea geometrică a unei figuri

în ea însăşi. Tratarea matematică a simetriei se realizează cu ajutorul noţiunilor din
teoria transformărilor geometrice congruente şi a teoriei grupurilor.
Preocupări privind studiul simetriei se întâlnesc încă din Antichitate, fiind legate în
special de simetriile prezentate de figurile şi corpurile geometrice (Arhimede, Pitagora,
Platon). În epoca Renaşterii, mari artişti au acordat o atenţie deosebită problemelor de
simetrie, acestea încadrându-se în preocupările lor. În secolul al XVII-lea, studiile
sistematice de cristalografie au condus la stabilirea legilor matematice ale simetriei. La
dezvoltarea teoriei simetriei au contribuit personalităţi proeminente din diferite domenii
de activitate, ca de exemplu: chimistul L. Pasteur, biologul W. Ludwig, cristalograful Max
von Laue, matematicianul W. Barlow. În secolul nostru, esteticieni ca G.D. Birkoff, M.C.
Escher, Matila Ghyka, Pius Servien au aprofundat în studiile lor şi probleme legate de
teoria simetriei. În România, matematicienii Grigore Moisil şi Tiberiu Roman au dezvoltat
teoria matematică a simetriei.

b)
Fig. 2.7
 41
Simetria se clasifică în funcţie de multe criterii, şi anume:
a. după sistemul de referinţă:
 în spaţiul tridimensional;
 în spaţiul bidimensional (în plan);
 în spaţiul monodimensional (pe dreaptă).
b. după elementul în raport cu care se produce:
 de translaţie;
 de oglindire (bilaterală);
 în raport cu o axă;
 în raport cu două axe;
 în raport cu o suprafaţă plană;
 în raport cu două suprafeţe plane;
 de rotaţie;
 combinată.
c. după proporţia în care se realizează:
 absolută;
 relativă;
 de contraste (antisimetrie).
Simetria în raport cu verticala este simetria cea mai des întâlnită şi cea mai uşor
acceptată.
Termenii de antiegalitate şi antisimetrie au fost introduşi de matematicianul
A.V.Subnikov, în 1994. Două figuri sunt antiegale sau antisimetrice dacă sunt egale,
respectiv simetrice, dar de culori diferite.

Fig. 2.8
În fig.2.6…2.12 sunt exemplificate diferite tipuri de simetrie. Astfel, în fig. 2.6
proiecţiile pe un plan ale unei piramide sunt: a cu b direct egale (simetrie de translaţie);
a cu c şi d cu e simetric egale în raport cu o axă (simetrie în oglindire); a cu d şi c cu e
antiegale (antisimetrie de translaţie); b cu e şi c cu d antisimetrie în raport cu o axă; f
este rotita lui a cu 1800.
Lagărul din fig.2.7 (reprezentat în proiecţie ortogonală în fig.2.7,a, respectiv
axonometrică în fig. 2.7, b) prezintă simetrie de oglindire în plan (fig. 2.7,a) şi în spaţiu
(fig. 2.7,b).
Diagramele florii de vişin (fig. 2.8,a) şi a florii de lalea (fig. 2.8,b) prezintă simetrie de
rotaţie.
Karl Menninger şi G.D. Birkhoff utilizează în desenele prezentate în figurile 2.9 şi
2.10 simetria de oglindire în raport cu o axă, respectiv în raport cu două axe.
42

Fig. 2.9 Fig. 2.10

Esteticianul M.C. Escher a utilizat foarte mult în lucrările sale elemente de simetrie.
Astfel, în gravurile reproduse în fig.2.1, 2.2, 2.11 şi 2.12 a folosit simetria de translaţie,
simetria de rotaţie şi respectiv antisimetrie de oglindire.

2.20 ARMONIA

Armonia este o categorie filozofică şi estetică şi reprezintă coeziunea şi coordonarea

părţilor componente ale unui întreg, coerenţa interiorului cu exteriorul, unitatea
conţinutului şi a formei. Armonia este un atribut al frumosului şi este utilizată împreună
cu noţiunile de ordine, unitate, proporţionalitate, măsură. Noţiunea pereche, corelativă
cu armonia este disarmonia.

Fig. 2.11 “Zi şi noapte”, xilogravură de M.C. Escher, 1939

2.21 MĂSURA

Măsura este noţiunea care desemnează unitatea între cantitatea şi calitatea unui
fenomen. În estetică, măsura reprezintă unitatea dintre conţinut şi formă; este
caracteristică atât componentelor, cât şi întregului. Măsura este una din premisele
frumosului şi se realizează de către creatorul de bunuri prin corelarea adecvată a
mijloacelor cu formele de expresie artistică, printr-un efort lucid, în scopul atingerii unui
ideal estetic, corespunzător cerinţelor epocii.