UNIVERSITATEA TOMIS CONSTANȚA

FACULTATEA DE STUDII ECONOMICE ŞI ADMINISTRATIVE

SPECIALIZAREA ADMINISTRAREA AFACERILOR

ACTIVITATEA DE APROVIZIONARE, TEHNICO- MATERIALĂ ȘI

GESTIUNEA STOCURILOR

Profesor,
Conf. Univ. dr. Mocanu Nelu

Student,
Frățilă Alina
Anul : II

2020
 ACTIVITATEA DE APROVIZIONARE, TEHNICO- MATERIALA
ȘI GESTIUNEA STOCURILOR

Aprovizionarea este una din activităţile componente ale funcţiei comerciale prin
intermediul căreia întreprinderea intră în relaţii economice cu alte societăţi comerciale.

Prin aprovizionare, activitate foarte complexă care presupune un laborios proces

decizional, înţelegem orice acţiune care are drept scop procurarea de bunuri şi servicii necesare
desfăşurării proceselor de producţie, prestării serviciilor şi desfacerii mărfurilor către populaţie.

Aprovizionarea resurselor materiale reprezintă activitatea prin care se asigură

elementele necesare desfăşurării unei activităţi care să aducă un profit cât mai mare firmelor.

Aprovizionarea cuprinde procurarea şi aducerea la timp a bunurilor de echipament şi

produselor intermediare de calitatea, tipurile, sorturile şi dimensiunile necesare pentru
desfăşurarea activităţii de ansamblu a firmei, organizarea depozitării corespunzătoare a
resurselor materiale şi a distribuirii acestora în cadrul organizaţiei, gestiunea raţională a
stocurilor de materii prime, combustibili şi semifabricate.

Aprovizionarea, indispensabilă în orice organizaţie economică productivă, capătă o

importanţă deosebită în cazul în care resursele materiale au o pondere ridicată în costul
producţiei, când gama articolelor de aprovizionat aste foarte largă sau când piaţa acestor
articole suferă fluctuaţii mari pe planul raportului cerere - ofertă.

Procesul de aprovizionare comportă ca o primă etapă stabilirea nevoilor ce trebuie

satisfăcute şi a produselor ce urmează a fi achiziţionate. A doua etapă constă în căutarea şi
selecţionarea furnizorilor care vor permite satisfacerea nevoilor exprimate. Etapa a treia, şi
anume cumpărarea reprezintă rezultatul confruntării dintre furnizor şi cumpărător. Ultima etapă
este cea care vizează perioada de după efectuarea acţiunii de cumpărare.

Principalul obiectiv al aprovizionării se concretizează în asigurarea completă, complexă

şi la timp a unităţii economice cu resurse materiale şi echipamente tehnice corespunzătoare
calitativ, la locul şi termenele stabilite. Pentru realizarea acestui obiectiv se efectuează mai
multe activităţi specifice cum ar fi:

1. identificarea şi stabilirea volumului şi structurii materiale şi energetice necesare

desfăşurării la parametrii proiectaţi a activităţii întreprinderii; aceasta se realizează prin
studierea şi culegerea de informaţii privind resursele materiale şi energetice necesare pentru
toate destinaţiile de consum, pe toată gama sortotipodimensională, configurativă şi de
calitate.
2. fundamentarea tehnico-economică a planului şi a programelor de aprovizionare materială
şi energetică a unităţii; În acest scop se folosesc planul şi programele de fabricaţie, normele
de consum pentru întreaga structură de fabricaţie, necesităţile pentru alte destinaţii de
 folosire a resurselor materiale, structura şi nivelul stocurilor, resursele proprii existente în
perioada pentru care se face fundamentarea.
3. dimensionarea pe bază de documentaţie tehnico - economică a consumurilor materiale şi
de resurse energetice; acţiunea asigură elementele tehnice de calcul al necesităţilor
materiale şi energetice şi se concretizează în elaborarea de norme de consumuri specifice
analitice, fundamentate tehnic şi economic: prin utilizarea acestor norme tehnice de consum
se previne consumul iraţional, risipa de materiale şi energie şi, deci, creşterea nejustificată
economic, a costurilor.
4. Elaborarea de bilanţuri materiale şi energetice care contribuie la evidenţierea modului de
folosire a resurselor, ca şi a formei concrete de regăsire a acestora pe parcursul prelucrării.
Baza de fundamentare a acestor instrumente o constituie programele de fabricaţie şi
normele de consumuri specifice estimate în cadrul documentaţiei tehnico-economice de
execuţie a produselor, lucrărilor sau prestaţiilor.
5. dimensionarea pe criterii economice a stocurilor şi loturilor de resurse materiale pentru
comandă şi aprovizionare; acţiunea este de natură complexă, fiind justificată de importanţa
economică a acesteia, aspect care se evidenţiază nu numai prin valoarea resurselor
materiale stocabile ci şi prin cheltuielile pe care le generează a căror pondere este de 25-
30% faţă de valoarea medie a stocurilor. Acestei acţiuni i se ataşează şi cea de stabilire a
nivelurilor cantitative sau momentelor calendaristice de comandă, de emitere a comenzilor
de aprovizionare.
6. prospectarea pieţei interne şi externe de resurse materiale şi energetice în vederea depistării
şi localizării surselor reale şi potenţiale de a fi utilizate; Acţiunea presupune emiterea de
cereri de ofertă, investigaţii la târguri şi expoziţii interne şi internaţionale, la bursele de
mărfuri, studierea de cataloage comerciale, prospecte, pliante, alte surse de informare şi
publicitate, apelarea reprezentanţelor comerciale, a unităţilor specializate în
comercializarea de materiale şi produse, a celor de colectare şi valorificare a materialelor
refolosibile.
7. Alegerea resurselor materiale şi echipamentelor tehnice care răspund cel mai bine
caracteristicilor cererilor pentru consum, prezintă cele mai avantajoase condiţii de livrare
etc.
8. alegerea furnizorilor a căror ofertă prezintă cele mai avantajoase condiţii economice şi
asigură certitudine în livrările viitoare pe termen scurt sau lung. Alegerea surselor de
furnizare se va face după mai multe criterii între care semnificative sunt cele care au în
vedere calitatea resursei materiale, condiţiile de furnizare, distanţa de transport, forma de
transport posibilă de utilizat, nivelul preţului, potenţialul furnizorilor, canalele de
distribuţie folosite, etc.
9. Elaborarea strategiilor în cumpărarea de resurse în raport cu piaţa de furnizare internă şi
externă. Acţiunea se realizează după analiza prealabilă a caracteristicilor pieţei de furnizare,
a furnizorilor, a situaţiilor care influenţează strategia în cumpărare.

Testarea credibilităţii furnizorilor selectaţi în scopul evidenţierii probităţii morale,

garanţiilor de care se bucură, seriozităţii în afaceri, responsabilităţii în respectarea obligaţiilor
asumate şi a solvabilităţii.
Concretizarea relaţiilor cu furnizorii aleşi, acţiune care implică stabilirea, prin acord de
voinţă, a tuturor condiţiilor de livrare între parteneri. Finalizarea relaţiilor de vânzare-
cumpărare se realizează prin emiterea comenzilor şi încheierea de contracte comerciale.
Urmărirea operativă a derulării contractelor de asigurare materială, întocmirea fişelor
de urmărire operativă a aprovizionării pe furnizori şi resurse.
Asigurarea condiţiilor normale de primire recepţie a partidelor de materiale sosite de la
furnizori; aceasta presupune amenajarea de spaţii speciale de descărcare - recepţie, dotate cu
mijloace tehnice adecvate, constituirea comisiilor de primire - recepţie şi organizarea activităţii
acestora, a formaţiilor de lucrători specializaţi în efectuarea operaţiilor respective.
Asigurarea spaţiilor de depozitare, dotarea lor cu mobilier adecvat, organizarea internă
a fluxurilor de circulaţie, alegerea sistemelor eficiente de depozitare, efectuarea operaţiunilor
de depozitare - aranjare a resurselor materiale în magazii şi depozite; în acelaşi sens se are în
vedere înscrierea în evidenţă a intrărilor de resurse recepţionate şi acceptate, asigurarea
condiţiilor de păstrare - conservare cerute de natura resurselor materiale depozitate ca şi a celor
de prevenire a sustragerilor, de securitate contra incendiilor.
Organizarea sistemului de servire ritmică cu resurse materiale a subunităţilor de consum
ale întreprinderii în concordanţă cu programele de fabricaţie;în acest cadru se asigură
elaborarea unor programe optime de circulaţie consum, de corelare a momentelor de eliberare
sau transmitere a materialelor de la depozite la subunităţile de consum cu cele la care sunt
efectiv necesare, eşalonarea judicioasă în timp a servirilor pentru prevenirea aşteptărilor
nejustificate la depozite, a supraaglomerării punctelor de servire, a blocării mijloacelor de
transport intern, a încărcării neuniforme a lucrătorilor din depozite.
Controlul sistematic al evoluţiei stocurilor efective în raport cu limitele stabilite pentru
a se evita consecinţele economice nefavorabile pe care le poate genera suprastocarea sau lipsa
de materiale în stoc asupra activităţii economice a întreprinderii, a situaţiei financiare a
acesteia.
Urmărirea şi controlul utilizării resurselor materiale şi energetice pe destinaţiile de
consum. Desfăşurarea acestei activităţi are ca scop prevenirea consumurilor peste limitele
stabilite prin calcule, a risipei pe timpul transportului şi depozitării, a nerespectării disciplinei
tehnologice sau destinaţiei iniţiale de folosire a resurselor materiale.
Structura activităţilor componente evidenţiază faptul că managementul aprovizionării
materiale integrează într-un tot unitar fluxul şi controlul resurselor materiale de la momentul
iniţierii procesului de asigurare a lor şi până la transformarea acestora în produse vandabile.

Planificarea necesarului de aprovizionat se face în funcţie de cererile ceilalţi activităţi

ale organizaţiei, şi în primul rând, ale celei de producţie, luându-se în considerare şi alte
elemente cum ar fi fluctuaţiile preţurilor pe piaţă, rata inflaţiei, costul imobilizărilor
determinate de stocarea materialelor, disponibilitatea materialelor pe piaţă.

Termenele de achiziţionare se corelează cu cele de lansare în fabricaţie a diferitelor

comenzi care sunt stabilite de compartimentul de programare şi lansare în producţie, ţinându-
se seama şi de frecvenţa apariţiei cererilor.

GESTIUNEA STOCURILOR reprezintă totalitatea acţiunilor de stabilire, control şi

evaluare a modului de asigurare a intrărilor necesare continuităţii procesului de producţie, pe
de-o parte, de control şi evaluare a produselor finite existente şi necesare satisfacerii nevoilor
clienţilor, pe de altă parte.

Caracteristici
- Elementele componente ale gestiunii stocurilor sunt cuprinse în următoarele categorii:
a) materii prime, materiale, combustibil, piese, subansambluri înainte de a fi transformate în
produse intermediare sau finite;
b) materiale, piese, subansambluri intermediare aflate în prelucrare sau care aşteaptă
transformarea în produse finite (în cadrul organizaţiei cu ajutorul resurselor proprii sau
încredinţate unei alte organizaţii );
c) produse finite, prelucrate sau achiziţionate (de pe piaţa internă sau externă) în vederea
vânzării/revânzării
 Primele doua categorii sunt controlate de compartimentele de producţie, în timp ce
ultima categorie este în responsabilitatea compartimentelor de desfacere, marketing, logistică
sau în unele cazuri a compartimentelor de producţie (pentru realizarea unor operaţii în
combinaţie cu alte produse) şi administrative.

1. Gestiunea stocurilor reprezintă o necesitate, o cerinţă a activităţii economice, a procesului

de circulaţie a mărfurilor .

2. În structura stocurilor se pot regăsi mărfuri nonsezoniere şi mărfuri sezoniere, produse

vandabile, lent sau greu vandabile; mărfuri aflate în diferite stadii ale ciclului lor de viaţă
comerciale; mărfuri destinate transformării în produse/servicii şi mărfuri necesare clienţilor;
mărfuri cerute de modă şi mărfuri demodate.

3. Motivaţia gestiunii stocurilor şi a existenţei stocurilor se sprijină pe următoarele

argumente:
 Asigurarea continuităţii activităţii organizaţiei pentru sincronizarea intrărilor cu ieşirile
 Prudenţa realizării activităţii ca o reacţie la incertitudinile mediului (economic, politic,
social) dar şi a caracterului aleator al viitorului.
 Acţiuni speculative ale organizaţiei producătoare sau comerciale care păstrează sau
achiziţionează cantităţi de mărfuri care le-ar putea valorifica ulterior pentru obţinerea unor
câştiguri superioare în limita prevederilor legale şi fără a se încălca regulile concurenţei loiale.

4. Gestiunea stocurilor există în majoritatea activităţilor sistemului logistic al organizaţiei :

depozitare, distribuţie, transport.

5. Opiniile privind utilitatea menţinerii stocurilor sunt contradictorii :

 perspectiva tradiţională arată că stocurile sunt necesare pentru asigurarea continuităţii
producţiei şi satisfacerii cererii clienţilor;
 abordarea modernă pune accentul pe reducerea sau înlăturarea stocurilor, capitalul
investit în stocuri ar putea fi folosit profitabil în alte activităţi ale organizaţiei.

Rolul gestiunii stocurilor constă în:

 Îmbunătăţirea serviciului logistic pentru clienţi prin asigurarea disponibilităţii

produselor pentru satisfacerea cererii clienţilor interni sau externi. Nivelul de servire reflectă
capacitatea organizaţiei de a onora cererea clienţilor şi definit prin: durata ciclului de
performantă (intervalul de timp dintre lansarea comenzii de client şi primirea mărfii de către
acesta); numărul comenzilor onorate; cantitatea comandată.
 Echilibrul relaţiei dintre cerere şi ofertă determinat de decalajul temporal dintre acestea.
Produsele a căror cerere se concentrează într-un interval scurt de timp fac necesară menţinerea
de stocuri de către producători, angrosişti şi detailişti, în avans fată de perioada de manifestare
a cererii. Producţia sezonieră implică canalelor de distribuţie sau producătorii pentru a satisface
cererea care se manifestă în alte perioade ale anului.
 Reducerea costurilor.
 Diminuarea incertitudinii prin faptul că prezenţa stocurilor protejează organizaţia de
variaţiile neaşteptate pe termen scurt a ofertei pe piaţă şi a preţurilor practicate de furnizori.

Clasificarea stocurilor
Gruparea stocurilor după diferite criterii este utilă procesului de gestiune a acestora deoarece
stocul reprezintă cantitatea de mărfuri existentă la un moment dat (în magazine, depozit sau pe
ansamblul organizaţiei), fiind necesară atât producţiei cât şi distribuţiei pe lanţul furnizori-
aprovizionare-producţie-distribuţie-clienţi

În literatura de specialitate cele mai întâlnite categorii tipologice sunt următoarele:

a) după abordarea temporală:
- stoc iniţial;
- stoc final.
b) după modul de localizare sunt :
- stoc la producător;
- stoc în comerţ;
- stoc în expediţie.
c) după motivaţia constituirii:
- stoc sezonier;
- stoc curent.
d) după rolul în gestiunea stocurilor:
- stoc minim (cantitatea cea mică pentru producţie sau vânzare ; cantitatea de mărfuri
existentă în momentul primirii unei comenzi);
- stoc de siguranţă (cantitatea necesară prevenirii lipsei stocului datorită neritmicitaţii
livrărilor de la furnizori creşterii neaşteptate a cererii);
- stoc de recepţie (cantitatea determinată pentru a fi distribuita clienţilor);
- stoc de condiţionare (cantitatea mărfurilor care, după recepţie, pentru stocare sau
vânzare necesită unele operaţii, cum sunt, de exemplu: sortarea, asamblarea, preambalarea etc);
- stoc maxim (cantitatea de mărfuri existentă după aprovizionare şi care formează
nivelul cel mai ridicat al stocului);
- stoc de alertă (nivelul cantităţii de mărfuri care să asigure desfăşurarea activizaţilor
organizaţiei şi care este determinat de: durata întocmirii şi expedierii comenzii către expeditor;
durata transportului de la furnizor la producător; timpul necesar pentru recepţionarea şi
condiţionarea mărfurilor);
- stoc mediu (constituit de mărfurile în curs de prelucrare şi produsele finite păstrate, de
regulă într-un sistem logistic);
- stoc în tranzit (mărfurile aflate în mişcare sau în aşteptare, în mijloacele de transport
şi utile sistemului logistic pentru satisfacerea cererii);
- stoc ciclic sau de bază (necesar pentru a satisface cerea medie în perioada dintre două
completări succesive ale stocului).
e) după participarea la procesul de circulaţie a mărfurilor:
- stoc activ (cantitatea de marfă atrasă consumată care asigură continuitatea producţiei
şi a desfacerii)
- stoc pasiv (cantitatea rămasă după producţie sau desfacere şi care devine activă în
următorul proces sau ciclu economic)