Opera scriitorului rus Lev Nikolaevici Tolstoi este cunoscută și admirată de iubitorii de literatură din

toată lumea. Impresia pe care a produs-o în epoca sa, precum și răsunetul de care s-a bucurat
opera lui, l-au situat încă din timpul vieții printre cei mai importanți scriitori ai vremii. Tolstoi a fost, din
anumite puncte de vedere, un om plin de contradicții. Născut într-o familie de nobili din Imperiul Rus,
îl obsedau în aceeași măsură excesele burgheziei și ascetismul auto-impus al stoicismului. Deși și-a
întemeiat un sistem propriu de credințe religioase, câștigând respectul gânditorilor laici, nu a reușit
niciodată să reconcilieze conceptele de artă și frumos în viața reală. Cercetând opera lui
Tolstoi, Vladimir Nabokov observa că doar două subiecte l-au atras cu adevărat pe acesta, anume
viața și moartea, iar ele au fost reexaminate în fiecare nouă scriere, cu o complexitate mereu
sporită. E de ajuns să urmărim „Moartea lui Ivan Ilici” sau „Anna Karenina” ca să vedem că acestea
sunt, într-adevăr, temele fundamentale ale operei tolstoiene. [22]
Lung și rodnic a fost drumul vieții și al creației lui Tolstoi. El a lăsat omenirii o uriașă moștenire
literară care cuprinde printre altele: un roman istorico-psihologic de mari proporții („Război și pace”),
un roman social de moravuri („Anna Karenina”), un roman social („Învierea”), o trilogie autobiografică
(„Copilăria”, „Adolescența”, „Tinerețea”), numeroase nuvele și povestiri („Cazacii”, „Dimineața unui
moșier”, „Moartea lui Ivan Ilici”, „După bal”, „Hagi Murad” și altele), drame („Puterea
întunericului”, „Roadele instrucțiunii”, „Cadavrul viu”), povestiri populare, basme și istorisiri pentru
copii, articole publicistice, de critică literară sau literatură științifică (studii despre probleme de artă,
articole pe teme politico-sociale, tratate etico-religioase etc.), un jurnal intim și o excepțional de
bogată corespondență. Lev Tolstoi a oglindit în opera sa Rusia de la începutul veacului al XIX-
lea (războiul împotriva lui Napoleon), dar mai ales Rusia din perioada 1861 — 1905.
În cei aproape 60 de ani de activitate pe tărâm literar, Tolstoi a cercetat cu atenție realitatea rusă și a
meditat neobosit la rezolvarea problemelor legate de viața poporului. El a parcurs un drum plin de
cotituri, de la clasa nobililor căreia îi aparținea, către poporul simplu pe care-l iubea cu sinceritate,
devenind în cele din urmă exponentul intereselor țărănimii patriarhale. [23]

Născut într-o familie din nobilimea rusă, trăiește o copilărie luminoasă și o tinerețe aventuroasă,
împărțită între studii literare și juridice, încercări de reformare a vieții țăranilor, călătorii, activitate
militară (participă la campaniile din Caucaz și la Războiul Crimeei) și scriitoricească. În ciuda
problemelor familiale de mai târziu, Tolstoi a reușit să creeze romane frumoase din care reies
idealuri umanitare.

Casa de la Iasnaia Poliana - locul unde scriitorul și-a trăit cea mai mare parte a vieții

Lev Nikolaevici Tolstoi s-a născut la 28 august 1828 pe moșia Iasnaia Poliana, gubernia Tula, la
aproximativ 190 de kilometri la vest de Moscova. Însemnând „poiană luminoasă” în rusă, Iasnaia
Poliana era o moșie de mari dimensiuni, construită într-o pădure de foioase, în secolul al XVII-lea.
Tatăl său, Nikolai Tolstoi, un conte[24] provenind dintr-o familie de nobili germani din secolul al XVI-
lea, a dus o viață specifică aristocraților. Nikolai a risipit averea familiei, majoritatea strânsă de
strămoșul său Alexandru Ivanovici Tolstoi, care a fost colonel în Războiul Patriotic din 1812, război
de apărare a țării împotriva lui Napoleon. În 1822, el s-a căsătorit cu Maria Nikolevna Volkonskaia,
devenind astfel posesorul unei însemnate averi, adusă ca zestre de către bogata prințesă. Din
cauza iresponsabilității sale, Nikolai a fost nevoit să folosească zestrea soției sale pentru a păstra
situația financiara a familiei. Maria Nikolevna, mama viitorului scriitor, era, de asemenea, fiica unui
general bogat, iar moșia Iasnaia Poliana făcuse parte din zestre, aparținând la început părinților ei.
Ea va muri când micul Tolstoi nu împlinise încă nici doi ani.[25][nb 1] Ulterior, mătușa Tatiana Ergolskaia,
va prelua rolul mamei. De atunci, în imaginația lui Lev nu se regăsea decât un portret idealizat al
mamei sale, perfectă, bună și iubitoare, și al tatălui respectat și iubit, moșierul pe care guvernul
refuzase să-l angajeze. De fapt, Nikolai, fiind un revoluționar care împărtășea dorința decembriștilor
de înlăturare a familiei imperiale și a sistemului de iobăgie, era ținut la distanță de guvern.

Lev Tolstoi în 1851

Al patrulea fiu al lui Nikolai și al Mariei, Tolstoi, a fost crescut și îngrijit de bone și servitoare. El și-a
petrecut copilăria la Iasnaia Poliana. Numele acestei localități este strâns legat de memoria marelui
scriitor, care și-a scris majoritatea operelor în locul care a constituit leagănul primei lui copilării.
După moartea Mariei Volkonskaia (mama scriitorului), de educația copiilor (Tolstoi avea trei frați mai
mari: Nikolai, Dimitri și Serghei) s-a ocupat o rudă a familiei, T.A. Ergolskaia, de care scriitorul
amintește deseori cu dragoste și duioșie. Ea a fost prima care i-a sădit în suflet iubirea pentru om și
frumos și de la ea a primit Tolstoi cel dintâi îndemn de a scrie. Asemeni tuturor familiilor de nobili
înstăriți, educația lui Tolstoi a fost încredințată unor profesori particulari, de naționalitate germană și
franceză, care locuiau la conacul familiei în tot cursul anului și se străduiau să le asigure copiilor o
educație demna de tinerii aristocrați. Primele opere literare citite de Tolstoi au fost poeziile lui Pușkin.
Într-o zi, i s-a cerut să recite o poezie în fața unuia dintre prietenii tatălui său. În vârstă de numai opt
ani, Tolstoi l-a impresionat puternic pe invitatul tatălui său, recitând fără greșeală și cu patos două
poezii.[26]
În anul 1837, întreaga familie se mută la Moscova, pentru a înlesni copiilor continuarea studiilor în
instituțiile de învățământ superior. Încetul cu încetul, copiii s-au obișnuit cu viața de oraș. În același
an tatăl lor moare iar orfanii sunt luați sub tutela contesei Osten-Saken, sora mai mare a tatălui lor.
Nu după mult timp însă, moare și contesa Osten-Saken, iar copiii trec sub tutela contesei Iușkova,
cea de-a doua soră a bătrânului Tolstoi și soția guvernatorului orașului Kazan. În urma acestor
evenimente, copiii s-au mutat în Kazan. Lev, care acum avea 13 ani, a început să studieze
limbile turcă, arabă și tătară împreună cu profesorul său particular. În aceeași vreme a citit și operele
complete ale lui Rousseau, toate cele 20 de volume, îndrăgostindu-se imediat de filozofia acestuia.
[27]

Aspecte foarte grăitoare din copilăria, adolescența și tinerețea scriitorului se întâlnesc în trilogia sa
autobiografică, opera cu care Tolstoi își face debutul în literatură.
Tinerețea[modificare | modificare sursă]
În anul 1844, Lev Tolstoi începe să frecventeze cursurile facultății de limbi răsăritene, secția filologie
turco-arabă, de la Universitatea din Kazan, însă după un an abandonează studiul limbilor și se
înscrie la facultatea de științe juridice. În final se întoarce în satul natal înainte de a-și încheia
studiile, descurajat fiind de calitatea slabă a relațiilor sociale și academice pe care le avea. Totuși a
reușit să-și facă un prieten, pe Dmitri Diakov, cu care mai discuta despre religie, politică și alte
aspecte sociale.[28]
Perioada de desfrâu și viața de moșier[modificare | modificare sursă]

O fotografie din 1849 înfățișându-l pe Tolstoi după promovarea examenelor la Universitatea din Sankt
Petersburg. A reușit să intre din a doua încercare, dar în cele din urma avea să renunțe la școală.

Fiind tot mai preocupat de prezența sa în înalta societate, Tolstoi își neglijează cursurile de la
facultate. Așa că, își petrecea zilele bucurându-se de orice femeie care îi ieșea în cale. În această
perioadă a tinereții el organizează petreceri, este prezent la toate balurile și se complace în
ambianța fastuoasă a cercurilor aristocratice pe care le frecventa, însă curând, acest moment din
viața sa în care scriitorul este atras de strălucirea lumii mondene, va lua sfârșit. Deși pentru el chiar
și să studieze limbile străine era un privilegiu, și-a ignorat îndatoririle și avea numai rezultate
proaste.[29] Întrucât nu a trecut examenele finale din primul an, a rămas repetent și a solicitat să fie
transferat la facultatea de drept. Din nefericire, nici după ce a obținut transferul, Lev nu a renunțat la
vechile deprinderi. În cele din urmă, el a abandonat facultatea în primăvara anului 1847, în mijlocul
semestrului și s-a întors ca moșier la Iasnaia Poliana, pe care o moștenise de la părinți.
Înzestrat cu o natură neobișnuit de complexă, Tolstoi surprinde încă de pe atunci discordanța dintre
forma strălucitoare și conținutul sterp al vieții aristocrației nobiliare. El surprinde ridicolul acestei lumi
izvorât din contradicțiile de neîmpăcat dintre fond și formă și începe să fie frământat de gânduri
contradictorii, care devin cu atât mai complicate cu cât i se lărgește orizontul cultural. Cunoașterea
vieții Rusiei devine pentru Tolstoi problema centrală a preocupărilor sale.
În anul 1847, frații își împart între ei averea părintească. Lui Lev Tolstoi îi revine moșia Iasnaia
Poliana.[30] Când a preluat atribuțiile de moșier, avea tot felul de idei umaniste asupra modului de
conducere a moșiei. Însuflețit de idei democratice, Tolstoi căuta să îmbunătățească viața celor 330
de iobagi de pe moșia sa. Încercările lui au dat greș chiar de la început, deoarece iobagii își priveau
noul stăpân cu neîncredere, iar tânărul Tolstoi nu înțelegea contradicțiile de neîmpăcat dintre iobagi
și moșieri (experiența relatată în romanul Învierea). Retras la moșia sa, Tolstoi își alcătuiește în
această perioadă un vast program de studiu ce cuprindea un număr de materii foarte diferite unele
de altele, menite să-i deschidă un orizont larg asupra cuceririlor omenirii pe tărâmul științei și artei.
În doi ani, el reușește să realizeze o bună parte a planului său; acest lucru reiese din faptul că încă
la începutul anului 1849, Tolstoi întreprinde o călătorie la Petersburg în vederea susținerii
examenelor de candidat la științe juridice.[31] Tot în această perioadă, a șederii lui la Sankt
Petersburg, se lasă în voia sorții în orice făcea. A devenit dependent de jocurile de noroc și, după
multe partide pierdute, a realizat că era înglodat în datorii. Atunci părăsește Petersburgul.[32] Întors la
Iasnaia Poliana, Tolstoi și-a descoperit o nouă pasiune: muzica țigănească. A chemat la conac un
grup de muzicanți și le-a cerut să-i cânte melodii populare rusești. Serghei, fratele lui mai mare,
venea și el adesea să îi asculte, și în cele din urmă s-a împrietenit și s-a căsătorit cu una dintre
cântărețe. Însă dragostea lui Tolstoi pentru muzica lor era doar trecătoare. Cu toate acestea această
pasiune a stat la baza „Sonatei Kreutzer”.[33]
Înrolarea în armată și debutul literar[modificare | modificare sursă]
Mereu frământat de necesitatea de a activa într-un domeniu oarecare, de a fi de folos societății,
Tolstoi se înrolează în anul 1851 în rândurile armatei ruse care acționa în Caucaz.[34] Departe de
lumea mondenă, în mijlocul sălbaticei naturi a Caucazului, cântată cu atâta măiestrie
de Pușkin și Lermontov, în mintea lui Tolstoi se înfiripa ideea „autodesăvârșirii”, care, cu timpul, va
căpăta amploare, devenind baza filozofiei lui de esență mistică, religioasă și, în ultima instanță -
reacționară. Chemat la război de fratele său, care era ofițer în armata rusă, Tolstoi a plecat pe front.
Nu era câtuși de puțin interesat să aibă o slujbă de birou la prefectură, dar când s-a văzut soldat, a
fost pus într-o situație neașteptată. Statutul său social nu conta în armata rusă, atâta doar că nu era
pus la un loc cu soldații de rând. De obicei, putea recurge la influența politică a rudelor sale dar
armata nu era nici pe departe le fel de îngăduitoare cu el ca și cunoscuții. În ianuarie 1853, tânărul
soldat a trecut, în cele din urmă, examenul de cadet pentru a deveni subofițer de artilerie, având
astfel prilejul de a-și dovedi vitejia.

Monument la Sevastopol în cinstea soldatului L. N. Tolstoi ce a luptat în războiul Crimeii de la 1854 — 1855

Tot în această perioadă, Tolstoi își începe activitatea lui de scriitor. A început să lucreze la primul său
roman „Copilăria”, pe care îl schițase în linii mari cu un an înainte. Era o povestire autobiografică a
anilor copilăriei petrecuți la Iasnaia Poliana. Odată terminat, el îl trimite, în 1852,
redacției „Sovremennik”, o revistă de literatură editată de poetul Nicolai Nekrasov. Poetul a
recunoscut talentul și potențialul literar al lui Tolstoi, și i-a promis să-i publice lucrările în revistă,
făcând-o în septembrie 1852. În același timp, Tolstoi a regăsit avantajele traiului printre cazaci. În
ciuda vieții lor simple, cazacii aveau un cod etic militar și umanist la care țineau cu înverșunare, iar
Tolstoi îi admira. Îi vedea ca pe un model de urmat pentru toți rușii, și un exemplu către care să tindă
toți țăranii și chiar aristocrația. Așa că și-a propus să scrie despre experiențele petrecute în mijlocul
lor. Romanul s-a numit, după cum era de așteptat, „Cazacii”, și s-a bucurat de un succes imediat la
publicare sa în 1863. Acum va scrie și povestirile „Incursiunea”, „Tăierea pădurii” și altele, cu
subiecte luate din viața de campanie.
În anul 1854, Tolstoi este transferat în armata dunăreană și locuiește timp de câteva luni
la București.[35][36][37] Referitor la această perioadă, într-o scrisoare adresata mătușii sale, contesa T.A.
Ergolaskaia, tânărul ofițer descrie astfel Bucureștii: „Sunt năucit. Un oraș mare și frumos, obligația
de a te prezenta multora, opera italiană și teatrul francez...” [38] Se reîntoarce în patrie odată cu
începerea războiului din Crimeea și ia parte la apărarea Sevastopolului. Cu acest prilej Tolstoi se
manifestă ca un devotat fiu al patriei, luptând alături de soldații de rând. Scenele de bătălie,
deosebite prin plasticitatea lor, pe care le întâlnim în epopeea „Război și pace” sunt rodul
observațiilor proprii din timpul apărării Sevastopolului. De altfel Tolstoi imortalizează acest moment
de cotitură în istoria Rusiei în ciclul intitulat „Povestiri din Sevastopol” („Sevastopol în decembrie
1854”, „Sevastopol în mai 1855” și „Sevastopol în august 1855”).
În anul 1856, Tolstoi demisionează din armată și se dedică activității beletristice. În această perioadă
el colaborează la cele mai însemnate reviste ale timpului, printre care și la revista „Sovremennik” -
devenită tribuna de luptă a democraților-revoluționari. De la „Sovremennik”, Tolstoi se retrage în
același timp cu Turgheniev, după ruptura ce are loc între scriitorii aparținând clasei nobiliare și cei
din rândul raznocinților.[nb 2]
În 1857, scriitorul a întreprins prima lui călătorie în Europa de Vest. [nb 3] A călătorit mai întâi la Paris,
unde a luat pentru prima dată contact cu o națiune liberă. Aici a locuit pe Rue de Rivoli, într-un
apartament mobilat, fiind vecin cu Turgheniev. Vizitează muzeele, frecventează teatrele, sălile de
concert, merge la circ, urmează cursuri la Sorbona și la Collége de France. Plimbându-se prin oraș,
la un moment dat, asistă la spectacolul executării unei sentințe capitale într-o piață publică, fapt ce i-
a stârnit un profund dezgust odată ce va vedea ghilotina într-o piață publică.[39] Din Franța a mers
în Elveția, iar apoi în Germania, și în cele din urmă s-a întors acasă, la Iasnaia Poliana. Odată ajuns
aici, și-a reluat încercările de reformă agricolă cu iobagii de pe moșia lui, iar în cele din urmă, a
deschis o școală.[40]
La 26 de ani scriitorul își mărturisește cu luciditate caracterul:
„Sunt irascibil, plictisitor, intolerant și timid ca un copil. Sunt un bădăran. Ceea ce știu, am învățat, singur,
rău, câte puțin, fără nicio ordine; și e foarte puțin. Sunt nestăpânit, nehotărât, nestatornic, stupid de
vanitos și de expansiv, ca toți oamenii slabi. Nu sunt curajos. Sunt cinstit, în sensul că iubesc binele, sunt
nemulțumit de mine când mă îndepărtez de bine și bucuros când mă reîntorc. Și totuși, există un lucru pe
care-l iubesc mai mult decât binele: gloria. Sunt atât de ambițios, încât dacă ar trebui să aleg între glorie
și virtute, mă tem ca aș alege-o pe prima. Hotărât, sunt lipsit de modestie. Acesta este motivul pentru
care apar timid văzut din afară, dar în sine mea sunt orgolios.”
—L. N. Tolstoi - Din jurnalul său

Bătrânețea[modificare | modificare sursă]

La 70 de ani Tolstoi e în culmea gloriei - o glorie universală, cum numai Voltaire și Goethe o mai
cunoscuseră. Dar în familie viața devine infernală.
În anul 1901, Tolstoi pleacă în Crimeea pentru a se lecui de pneumonie, după care se reîntoarce la
Iasnaia Poliana, unde rămâne până în preajma morții sale. În același an el este excomunicat din
biserică (mai ales din cauza ultimului său roman - „Învierea” - unde atacă fățiș biserica). Guvernul
țarist, al lui Nicolae al II-lea, ar fi procedat, desigur, și mai drastic, însă gloria lui Tolstoi era „prea
mare - după spusele unui general de jandarmi - pentru ca închisorile rusești s-o poată cuprinde”. Și
într-adevăr, nu se putea trece cu vederea faptul că în ultimele decenii figura scriitorului de la Iasnaia
Poliana a stat neîncetat în centrul atenției opiniei publice din lumea întreagă.
Revoluția din anul 1905 l-a găsit pe scriitor preocupat de același frământări și chinuit de contradicția
dintre sincera lui dorință de a veni în ajutorul țăranilor și teoria neîmpotrivirii la rău prin violență.
Credința în eficacitatea acestei teorii îi este de multe ori contrazisă de mersul firesc al istoriei iar el
nu poate să nu recunoască uneori binefacerile revoluției. Tolstoi nu poate rămâne indiferent la
numeroasele execuții din perioada reacțiunii stolîpiniste de după revoluția din 1905 și scrie plin de
revoltă și indignare articolul „Nu pot să tac” (1908), în care atacă direct guvernul.
Cei 12 Tolstoi
Tolstoi și soția sa au avut doisprezece copii. Ultimul copil, un fiu pe nume Ivan, s-a născut în același
an cu primul lor nepot, pe când Tolstoi împlinise șaizeci de ani. Dintre toți acești copii, niciunul nu a
împărtășit idealurile filozofice și morale atât de dragi tatălui lor.
Primul fiul, Serghei, a devenit funcționar public, spre disperarea tatălui. Al doilea, Ilia, în loc să
muncească, și-a prăpădit timpul la vânătoare. Lev, cel de-al treilea, a devenit scriitor, fără însă să
aibă și talentul necesar pentru aceasta. Al șaselea fiu a fost genul de om care ar fi împușcat un
câine vagabond dacă s-ar fi aflat în piața publică. Toți fiii și toate fiicele au fost copii bogați, crescuți
în puf, care nu au pus niciodată la îndoială status quo-ul, și nici nu le-a trecut prin cap că nu este
drept să exploateze țăranii care le munceau pământul. Deja în 1892, toți copiii lui Tolstoi se
răspândiseră în lume, cu excepția celei de-a doua fiice, Maria. Ulterior căsătoriei, și aceasta din
urmă a părăsit căminul părintesc.
Înconjurat de haos, singura ființă care putea ajunge la sufletul lui Tolstoi era cea de-a treia fiică,
Alexandra. Așteptând acasă întoarcerea copiilor săi, pe care de altfel nu i-a înțeles niciodată, Tolstoi
a decis să-i primească înapoi cu brațele deschise.

Sfârșitul vieții[modificare | modificare sursă]

Contrastul dintre viața lui de liniștită bunăstare și mizeria în care trăia poporul, îl face să sufere din
ce în ce mai mult și îl duce la obsedanta idee de a-și părăsi familia și de a se refugia undeva în
sudul Rusiei sau în Bulgaria, pentru a duce o viață simplă și liberă.
„Sufăr din ce în ce mai mult, aproape fizicește - scrie Tolstoi în jurnalul său - din cauza inegalității, a
bogăției, a prisosului de care ne bucurăm în mijlocul mizeriei și nu sunt în stare să atenuez această
inegalitate. Iată unde se ascunde tragismul vieții mele.”

—Tolstoi - Din jurnalul său

Acest sfâșietor chin moral îl determină pe Tolstoi ca la 28 octombrie 1910, în vârstă de 82 de ani, să
părăsească Iasnaia Poliana, și să plece, împreună cu fiica sa, Alexandra, și medicul D. Makovițki.
Nerezistând călătoriei, Tolstoi răcește și moare la 7/20 noiembrie 1910, în mica gară Astapovo.[44] A
fost înmormântat la Iasnaia Poliana, așa cum ceruse, în locul unde în copilărie căutase bețișorul
fermecat cu ajutorul căruia urma să dăruiască omenirii fericirea.
În timpul Uniunii Sovietice domeniul Iasnaia Poliana a devenit proprietatea statului. În conac și în
școala înființată de Tolstoi la Iasnaia Poliana s-au instituit o bibliotecă și un muzeu care au avut greu
de suferit de pe urma invaziei naziste. După război urmele distrugerilor au fost înlăturate și Iasnaia
Poliana a revenit poporului ca loc de reculegere și de studiu.
În ultima perioadă a vieții, Tolstoi trăiește o puternică criză morală, care îl face să renunțe la avere,
să se apropie de viața celor mulți, să caute sensul existenței în iubirea de oameni și - în ciuda
măsurilor represive luate de autoritățile țariste - să protesteze prin scris împotriva abuzurilor și să
ceară reforme pentru îmbunătățirea sorții celor asupriți. În această perioadă scrie
romanul „Învierea” și dramele „Puterea întunericului” și „Cadavrul viu”.

Înstrăinarea de Biserică, excomunicarea și o înmormântare

simplă[modificare | modificare sursă]

Biserica Sfântul Nicolae în Kamovniki, din parohia căreia făcea parte Tolstoi înainte de a fi excomunicat

Tolstoi începe să critice Biserica Ortodoxă începând cu 1880, în 4 scrieri: „Critica teologiei
dogmatice” (1880), „Armonia și traducerea celor patru Evanghelii” (1881), „În ce constă credința
mea” (1884) și „Împărăția lui Dumnezeu este înăuntrul vostru” (1893); din cauza cenzurii, nici una nu
va putea să fie publicată în Rusia vremii lui.[nb 5]
Ideile scriitorului derivau din experiența sa de viață, dar și din cercetarea minuțioasă a Bibliei: Tolstoi
și-a procurat o copie după textul grec, cum era el compilat din diverse manuscrise de către
J.J.Griesbach, și l-a comparat cu textul Bibliei oficiale a Bisericii Ortodoxe; pe baza lecturii critice,
Tolstoi își întocmește, ca și Jefferson cândva, o Biblie personală, „curățată” de „noroiul și mocirla”
miracolelor și supranaturalului;[nb 6] în esență, critica scriitorului la adresa Bisericii Ortodoxe era că
aceasta concentrează atenția oamenilor pe ritualuri și dogme absurde, ca să cultive dezinteresul
pentru singurul lucru care era cu adevărat important, anume învățătura etică a lui Iisus Hristos. [nb 7]
Ca și Newton și Jefferson înaintea lui, Tolstoi respinge credința în Sfânta Treime; el neagă dogma lui
Iisus ca mântuitor al omenirii, învierea din morți, nașterea din fecioară, viața după moarte și judecata
de apoi.[nb 8]
Teologii ortodocși care au luat apărarea lui Tolstoi, precum Ostrumov, Ekzempliarschi și Krapovițki,
considerau că dacă învățăturile scriitorului pot fi nocive pentru copii și oamenii simpli, pentru că ele
pot nărui credința acestora, pentru adulții instruiți ele sunt utile, întrucât pun în relief gravele
anormalități în societate, în stat, în biserică și în familie. Mitropolitul Antonii se întreba și el retoric: „L-
am criticat pe Tolstoi pentru că a denaturat ortodoxia, însă i-am arătat noi în viața de zi cu zi,
adevărul acesteia?” Viața fără Dumnezeu a creștinilor ortodocși din vremea lui Tolstoi nu reprezenta
decât o bătaie de joc a credinței și furniza solul fertil pentru niște eretici ca el. Dealtfel, Vasilii
Ekzempliarski, un profesor de patristică la Academia Teologică din Kiev, considera că învățătura
etică a lui Tolstoi este în complet acord cu aceea a Sfântului Ioan Gură-de-Aur, și că ținând cont de
faptul că toți ceilalți Sfinți Părinți ai bisericii creștine timpurii au fost și ei de acord cu Gură-de-Aur,
practic mesajul social al lui Tolstoi coincide cu învățătura adevăratei ortodoxii. Ekzempliarski
considera că teologia rusă este principala vinovată de scandal, pentru că a deviat de la învățătura
socială a lui Hristos, și pentru că gândirea teologică rusească s-a murdărit încercând să dovedească
că învățătura Evangheliei aprobă iobăgia și pedeapsa corporală, opulența bogaților și pedeapsa
capitală, măsurile coercitive contra conștiinței oamenilor și multe alte lucruri. Profesorul considera că
există o paralelă între destinul lui Gură-de-Aur, alungat cândva în exil de către bogații
Constantinopolului, și excomunicarea lui Tolstoi din rândul credincioșilor de către Biserica Ortodoxă
Rusă. Sergei Bulgakov, un teolog ortodox, filozof și economist, s-a arătat și el scandalizat de faptul
că Biserica Ortodoxă a fost capabilă de atât zel în cazul lui Tolstoi, cât timp aceasta a rămas atât
amar de vreme tolerantă cu maimuțărelile șarlatanului religios Grigorii Rasputin.
Sfântul Sinod îl excomunicase pe scriitor din sânul Bisericii pravoslavnice, interzicând
înmormântarea sa religioasă fără o prealabilă căință. De la această decizie, exact de la începutul
noului secol (al XX-lea), înfruntarea directă dintre excomunicat și excomunicatori avea să ia proporții
uriașe. Tolstoi și-a cunoscut adversarii, de aceea și-a luat toate măsurile de precauție pentru a nu fi
cumva păcălit într-un moment, când nu s-ar mai fi putut împotrivi. În anul premergător morții, el
declara solemn:
„...nu pot să mă întorc la Biserică, să mă împărtășesc înainte de moarte, la fel cum n-aș putea înainte
morții rosti vorbe nerușinate sau privi poze pornografice, și, de aceea, tot ce se spune despre căința mea
și împărtășania mea înainte de moarte - e o minciună.”

—L. N. Tolstoi

Pe măsură ce avansau pregătirile pentru sărbătorirea celei de-a optzecea zile de naștere a
scriitorului, guvernul și biserica au devenit mai indulgente față de intervențiile sale în viața publică a
țării. În Rusia soseau scrisori, telegrame și vizite din toate colțurile lumii, mulțimi de scriitori și filozofi
dorind să celebreze longevitatea gânditorului rus.
Chiar și în 1909, Tolstoi era în formă. Își continua clasicele proteste la adresa acțiunilor guvernului și
ale bisericii, lucrând în același timp la un nou roman. Era implicat intens în tot ceea ce se petrecea
în jurul lui. Tolstoi făcea eforturi susținute să compună și să își transfere manuscrisele către
editura Intermediarul, spre nemulțumirea soției sale care nu era în relații bune cu Certkov, directorul
editurii amintite mai sus. Disensiunile au continuat și în anul următor, iar Tolstoi a început să aibă în
vedere părăsirea căminului pentru totdeauna.

Mormântul lui Tolstoi de la Iasnaia Poliana

Astfel, la 28 octombrie 1910, la ora șase dimineața, Tolstoi a plecat de acasă însoțit de secretara sa.
Fiica Alexandra i s-a alăturat două zile mai târziu. De teamă să nu fie urmărit, scriitorul a decis să se
îndrepte către o mânăstire, însă la mijlocul drumului a abandonat traseul rămânând într-o stație de
tren.
Grăbindu-se să i se alăture, la auzul înrăutățirii stării sale de sănătate, copiii i-au stat la căpătâi până
în zorii zilei de 7 noiembrie (20 noiembrie pe stil vechi), când pneumonia l-a doborât.
După evadarea de la Iasnaia Poliana și îmbolnăvirea sa la Astapovo, s-au întreprins ultimele
încercări de împăcare cu biserica. Într-o telegramă a mitropolitului Antonie din Petersburg i se
propune întoarcerea în sânul Bisericii, însă scriitorul refuză ferm. După moarte, arhiereul Parfenie,
venit special de la Tula, se interesează dacă Tolstoi nu și-a exprimat cumva dorința de a se întoarce
la Biserică. Vice-directorul Departamentului Poliției, de față și el pentru a preveni eventualele
tulburări, anunță insuccesul lui Parfenie: nimeni din familia scriitorului nu confirmă dorința împăcării
lui Tolstoi cu Biserica. Ceremonia de doliu este, potrivit prevederilor exprese ale defunctului, dintre
cele mai simple cu putință. Fără fast, fără forme exterioare. În noaptea de 7 noiembrie are un nou
atac de cord. I se administrează morfină. În jurul orei 5 dimineața i se permite Sofiei Andreievna să-
și vadă soțul muribund. Tolstoi moare la orele 6. La 8:30 începe pelerinajul prin fața corpului
neînsuflețit. La orele 12:00 are loc ceremonia de doliu. Se cântă veșnica pomenire. Pe 8 noiembrie
sicriul cu corpul neînsuflețit al lui Tolstoi e transportat de la Astapovo la Iasnaia Poliana, unde ajunge
în ziua următoare la orele 10 dimineața. Pe 9 noiembrie între orele 11:45 și 14:15, mii de oameni își
iau rămas-bun de la Tolstoi. La orele 15:00 are loc înhumarea lui Tolstoi în pădurea Zakaz, în locul
dorit de el.[45]
Dacă Dostoievski a avut parte de o înmormântare aristocratică, aristocratul Tolstoi a avut parte de
una simplă. Primul a fost iertat de Biserică pentru păcatele lui. Al doilea nu a iertat niciodată Biserica
pentru păcatele ei.