Sunteți pe pagina 1din 4

2.1.

Teoriile afectivităţii

I. Teoriile clasice

1. Teoria intelectualistă
Teoria intelectualistă a fost elaborată la începutul secolului trecut şi aparţine lui
Herbart şi Nahlowski. Ei erau adepţii unei psihologii asociaţioniste, care dădea o mare
importanţă reprezentărilor şi asocierii lor. încât aceşti filosofi au explicat emoţiile prin
dinamica reprezentărilor. O stare afectivă ar lua naştere din interacţiunea imaginilor. De
exemplu, când o reprezentare este prinsă între cele care o opresc şi altele care o împing,
apare emoţia întristării. Astfel, vestea morţii unui bun prieten ne aduce imaginea lui în
minte, care ne evocă numeroase amintiri fericite, petreceri tinereşti, glume, discuţii, dar
acestea sunt stăvilite de noua reprezentare a trupului său neînsufleţit, imobil şi rece.
Ciocnirea lor brutală constituie ceea ce noi resimţim ca fiind o adâncă tristeţe, durere.
2. Teoria polarizării emoţionale
După Wundt, emoţiile se asociază în cupluri contradictorii (bucurie-tristeţe, mânie-
relaxare, admiraţie-dispreţ, simpatie-antipatie), imprimând polaritatea caracteristică vieţii
afective. De aici şi dihotomia clasică: emoţii stenice care sporesc activitatea, măresc forţa
şi energia persoanei, şi emoţii astenice, care diminuează energia şi activismul persoanei.
Această polaritate rezultă din corespondenţa, respectiv discordanţa dintre nevoile,
convingerile, obişnuinţele individului şi situaţiile sau evenimentele vieţii.
3. Teoria biologizantă – Darwin
Conform acestei teorii, trăirile afective ale omului sunt o formă reziduală a
comportamentului adaptativ al primatelor. La animale, ele sunt legate de
comportamentele implicate în etapa pregătitoare a acţiunii, expresiile emoţionale
comunicând un anumit comportament de atac, agresivitate, apărare, fugă.

II. Teoriile psihofizice

1. Teoria periferistă James-Lange


Între anii 1890 – 1893, W. James şi C. Lange propun o teorie de tip periferist a
emoţiilor. După aceşti autori, succesiunea procesului afectiv ar fi:

Acţiunea stimulului – percepţia stimulului – expresiile emoţionale – emoţia (ca trăire subiectivă
internă)

Concluzia care se desprinde din acest model periferist este că expresiile fiziologice
periferice preced li practic determină apariţia emoţiei (ex.: sunt trist pentru că plâng).
Cum emoţia apare consecutiv reacţiilor şi modificărilor fiziologice, ea este un
epifenomen lipsit de importanţă psihologică şi adaptativă.
Deosebirea dintre James şi Lange consta doar în aceea că primul punea mai mare
accent pe modificările viscerale, iar cel de-al doilea pe modificările vasomotorii. Această
teorie nu a rezistat verificării faptico-experimentale. Ceea ce se cuvine totuşi să reţinem
din acest model este influenţa inversă posibilă, după principiul feedback-ului pozitiv, a
reacţiilor fiziologice periferice asupra intensităţii trăirii emoţionale iniţiale (ex.: râsul
amplifică veselia).
2. Teoria centrală Cannon-Bard
În 1927, W.B Cannon critică teoria periferistă şi propune o teorie de tip centrist
(intitulată de el talamică). La această teorie va subscrie ulterior şi P. Bard (1928).
Cei doi autori au pornit de la constatarea că sistemul nervos autonom, dacă explică
manifestările periferice ale emoţiei, nu furnizează niciun indiciu asupra mecanismului de
integrare a lor în viaţa psihică. Singurul care poate explica acest fapt este sistemul nervos
central.
Pentru a demonstra această ipoteză, Bard a procedat la înlăturarea scoarţei cerebrale
la o pisică. S-a observat că în aceste condiţii este mai uşor să se declanşeze o reacţie de
furie decât la o pisică normală. Reacţia respectivă este însă de scurtă durată şi nu
antrenează efecte adaptative. Pe baza acestui experiment Bard a conchis că scoarţa
cerebrală joacă un rol integrator în emoţie şi, totodată, un rol inhibitor.
Experimentul a fost completat apoi cu înlăturarea talamusului, observându-se acelaşi
comportament ca la pisica supusă decorticării. Dacă însă extirparea se extindea şi asupra
hipotalamusului, pisica înceta să manifeste orice reacţie emoţională. Datele acestui
experiment arată că hipotalamusul este indispensabil pentru realizarea expresiei
emoţionale. Cortexul inhibă talamusul şi realizează integrarea psihică a reacţiilor
emoţionale exteriorizate.
3. Teoria corticotalamică – Papez-McLean
Această teorie pune accent pe conexiunile cortico-talamice. Scoarţa cerebrală este
considerată esenţială în realizarea laturii subiective a emoţiei, în timp ce hipotalamusul
rămâne veriga principală în declanşarea expresiilor emoţionale. Între componenta
subiectivă (trăirea emoţională) şi reacţiile fiziologice periferice se admite o concomitenţă.
4. Teoria activatorie – Lindsley, 1951
Atât impulsurile viscerale, cât şi cele somatice sunt transmise către formaţiunea
reticulată. Impulsurile sunt apoi integrate şi proiectate în hipotalamus. Ele sunt prelucrate
de către sistemul nervos central şi de asemenea operează prin intermediul proiecţiei
talamice difuze asupra cortexului. Emoţia apare în cadrul acestui continuum al activării.
5. Modelul sintetic al celor 4 mari sisteme motivaţional-emotive
Studiile lui Jaak Panksepp (1982) sugerează existenţa unor circuite neurale separate
pentru fiecare emoţie în parte şi că aceste circuite funcţionează ca nişte sisteme presetate.
Când un anumit circuit emoţional este activat se manifestă anumite comportamente, iar
altele sunt imposibil de realizat cu excepţia cazului în care individul comută pe un alt
circuit emoţional. Cele 4 circuite sunt sintetizate în tabelul următor:

Emoţii Stimuli Reacţii


Plăcere Stimuli apetitivi Satisfacţie
Mânie Frustrare, agresiune Luptă
Frică Durere, pericol de distrugere Fugă, imobilizare
Disperare Pierderea controlului social Vaiete, plânsete

III. Teoriile cognitive

Aceste teorii pornesc de la asumpţia că veriga principală care declanşează o emoţie de


o anumită modalitate şi intensitate o constituie interpretarea semnificaţiei stimulului şi
experimentarea activă de către subiect a situaţiei afectogene. Aşadar, emoţia începe cu
cogniţia şi interpretarea.
1. Teoria cognitiv-excitatorie (Magda Arnold , 1950)
Magda Arnold (1950) a subliniat rolul evaluării stimulilor, situaţiei. În primul rând,
aprecierea se face prin prisma impresiilor de plăcut-neplăcut, dar survine şi memoria
dând un conţinut specific trăirii emoţionale. Cortexul se manifestă şi activ, el dă un
impuls care iniţiază reacţia organismului. Desigur, talamusul rămâne iniţiatorul
principalelor expresii emoţionale, însă în urma unei excitări specifice primite de la
formaţiile superioare. Iar modificările periferice, printr-un feed-back, sunt sesizate de
cortex, ceea ce intensifică, de obicei, emoţia. Succesiunea fenomenelor ar fi următoarea:

stimularea de origine senzorială – percepţia – evaluarea – impulsul către acţiune – expresiile


emoţionale

2. Teorii cognitiv-fiziologice
a. Teoria Schachter-Singer (1962)
S. Schachter şi J. Singer (1962) au confirmat teoria cognitiv-excitatorie într-unul
dintre experimentele lor. Ei au injectat pacienţilor dintr-un spital o soluţie adrenalinică.
Efectele acesteia sunt similare cu tulburările ce apar în unele emoţii: accelerarea ritmului
cardiac şi a celui respirator, creşterea fluxului sanguin muscular ş.a. Unii au fost
avertizaţi cu privire la tulburările ce se vor produce, alţii nu. Lotului de control i s-a făcut
o injecţie cu ser fiziologic. Apoi, în camera pacienţilor a fost introdusă o persoană
„complice" cu experimentatorul, care, dându-se drept pacient, făcea tot felul de gesturi
amuzante şi etala o bună dispoziţie evidentă. În alt caz, falsul pacient răspundea împreună
cu ceilalţi la un chestionar ofensator şi se indigna vehement de obligaţia impusă. Or, s-a
constatat că persoanele care fuseseră injectate cu ser adrenalinic, fără a fi avertizate, s-au
amuzat şi, respectiv, s-au înfuriat mult mai evident decât cei avertizaţi sau cei ce n-aveau
nici un simptom perturbator. A rezultat că aceleaşi modificări organice au fost
interpretate şi trăite cu totul diferit, în funcţie de situaţia produsă concomitent cu ele.
b. Teoria lui Lazarus (1966-1970)
Un alt experiment similar a fost imaginat de R. Lazarus. O serie de persoane au fost
puse să asiste la un film în care se înfăţişa un groaznic accident şi o operaţie chirurgicală
efectuată pe viu. Într-un caz, aceste situaţii erau însoţite de un comentariu subliniind
daunele, necazurile, în alt caz comentariul era o descriere obiectivă, ştiinţifică şi, într-un
al treilea, proiecţia s-a efectuat fără nici o verbalizare. Înregistrări obiective (reflexul
electrodermal şi ritmul cardiac) au indicat o emoţie evidentă în prima situaţie - absentă în
celelalte două. R. Lazarus a subliniat, în concluzie, rolul hotărâtor al factorului cognitiv.

IV. Teorii motivaţionale

1. Teoria afectiv-motivaţională (Bindra)


Conform acestei teorii, emoţia şi motivaţia pot fi studiate şi interpretate
neuropsihologic într-o singură formulă pentru că structurile neuronale implicate în
emoţie sunt aceleaşi cu cele implicate în motivaţie
Bindra considera factorii motivaţionali şi afectivi într-o structură
neurocomportamentală unică pe care o denumeşte central motive state – CMS (stare
motivaţională centrală). CMS este rezultatul percepţiei acţiunii factorilor fiziologici şi de
mediu asupra unui set comun de neuroni. CMS nu este doar o stare dependentă de
condiţiile externe, deşi poate fi influenţată de experienţă, ci are şi componente moştenite
ereditar. Acesta este un aspect important al teoriei lui Bindra deoarece sugerează faptul că
starea motivaţională centrală poate fi supusă condiţionării clasice. Cu alte cuvinte, un
organism poate fi învăţat să reacţioneze într-un anumit fel la un anumit stimul prin
condiţionarea stării motivaţionale centrale.
2. Teoria hedonistă Young (1961)
După Young, procesele afective constituie o formă aparte de evaluare primitivă care
transmite o anumită informaţie organismului. Aceste procese se întind de-a lungul unui
continuum hedonic (axa bipolară – trăire intensă pozitivă /negativă).
Young consideră că modelele de acţiune neurocomportamentale sunt organizate
subcortical conform principiului hedonist (căutarea plăcerii şi evitarea durerii).

V. Teorii socio-culturale

1. Teoria relaţiilor interpersonale (Maisonneuve)


Maisonneuve consideră că sentimentele noastre sunt mult mai puţin personale decât
ne place să credem. Ele sunt adesea contagioase, iar privite de aproape par supuse
condiţionării sociale mai mult decât celei biologice. Acest lucru se datorează faptului că
în grup se dezvoltă relaţii de intercunoaştere şi de interacţiune afectivă.
2. Teoria consistenţei cognitive
Fritz Heider porneşte de la asumpţia că partenerii care se simt atraşi sau respinşi tind
să accentueze similitudinile atitudinale. Astfel, dacă persoana A agreează persoana B, iar
persoana B agreează obiectul X, atunci persoana A va avea tendinţa de a agrea şi ea
obiectul X.

S-ar putea să vă placă și