Sunteți pe pagina 1din 410

Maica Nectaria McLees

EVLOGHITE!

UN GHID AL PELERINULUI ÎN GRECIA

Volumul I

Traducere de Andreea Stănciulescu

2015
Mulţumiri
-ZlLau făcut cu putinţă apariţia acestui ghid: părinţilor
mei, Donald şi Norma McLee, pentru că m-au trimis în
duc multe mulţumiri tuturor celor ce
primul meu pelerinaj în Grecia, Cuviosului
Părinte Herman Podmoşenski şi Cuvioasei Maici Brigid, care
m-au încurajat şi mi-au dat binecuvântarea lor, precum şi
Arhimandritului Dorotheos, dimpreună cu monahii lui de la
Mănăstirea Sfântului Nicolae din Andros, care „mi-au dăruit
Grecia".
îi amintesc mai cu seamă pe Nicolae şi Mărita Karellos,
care m-au sfătuit şi m-au sprijinit cu mărinimie, m-au hrănit
şi m-au găzduit, deopotrivă, în cuprinsul şi în afara Greciei.
în lucrarea de faţă se evidenţiază ajutorul neobosit al lui
Nicolae, concretizat în cercetări amănunţite şi în minunata sa
listă de expresii.
Mulţumirile mele se îndreaptă de asemenea şi spre
editorii şi corectorii care şi-au pus la dispoziţie interesul şi
priceperea lor: Serafima Sangh, Maica Thaisia de la Schitul
Sfântului Pahomie din Missouri, Maica Joanna de la
Mănăstirea „Bucuria tuturor celor necăjiţi" din Vermont şi
prietenilor mei din California. Penny Minney a fost o mină
de aur în privinţa referinţelor militare, istorice şi culturale
asupra Greciei, şi abilă în lămuririle sale asupra ediţiei. Orice
neajuns al vreunui pasaj din carte, datorat neascultării
sfatului lor, este de bună seamă numai vina mea.
Ii datorez mulţumiri speciale lui Thomas Hulbert, care
a desenat hărţile cu mâna lui, doctorului Joartne Sefanatos,
care m-a ajutat cu prezentarea şi cercetările asupra
Chefaloniei, părintelui Paisie Altschul şi lui Teophan şi Sofiei
Frazier, care m-au ajutat cu difuzarea, lui Nini Case pentru
ISBN şi scrisoarea de recomandare şi lui Bruce Petersen
pentru copertă, aşezarea fotografiilor şi ultimele detalii de
publicare.
In sfârşit, sunt foarte recunoscătoare tuturor
monahilor, preoţilor şi creştinilor ortodocşi de pe cuprinsul
Greciei, care mi-au acordat interviuri şi mi-au îngăduit să
citez publicaţiile mănăstirilor şi bisericilor lor, mi-au pus la
dispoziţie fotografii şi manuscrise nepublicate, m-au ajutat în
cercetare, mi-au oferit ospitalitate şi m-au sprijinit cu
rugăciunile lor. Menţionez mai cu seamă o familie foarte
dragă mie, Christopoulos din Ioanina, apoi pe Makarios şi
Iraida de Groot din Thessalonic, pe Catherine Katsilianos din
Corfu, pe George şi Olga Alexandrou din Atena şi
Mănăstirea Elefthereotissa din Zachint şi cea a Bunei Vestiri
din Patmos.
Cele mai multe fotografii îmi aparţin, dar datorez
mulţumiri mănăstirilor şi persoanelor care mi-au îngăduit să
le folosesc pe cele care nu sunt ale mele. Mulţumesc mai cu
seamă lui Anton Odarsky şi lui Mikhail Scherbachev pentru
fotografiile lor din Muntele Athos.

Maica Nectaria
Arhimandritului Dorotheos Themelis monahilor săi de la Mănăstirea
Sfântului Nicolae din Andros, care mi-au dăruit Grecia

Cuprins
Volumul I

însemnări pentru pelerin 17


Rădăcinile pelerinajului - Pe drum: Sosirea şi acomodarea -
Vizitarea bisericilor şi mănăstirilor -întrebările pelerinului: Istoria
minunilor şi Icoane făcătoare de minuni, Vise, Grecia păgână,
Tragedia sub jugul turcesc - Pregătirea duhovnicească - Cărţi de
citit - O rugăciune pentru călători

O scurtă istorie a Greciei creştine 39

1. Eghina 69
Insula Eghina - Sfântul Nectarie din Pentapolis şi Mănăstirea
Sfânta Treime - Mănăstirea Chryssaleondisa - Mănăstirea
Sfântului Mina - Oraşul Eghina: Mănăstirea Sfântului Hristofor şi
Cinstitul Părinte Ieronim

2. Andros 93
Mănăstirea Sfântului Nicolae - Viaţa Sfântului Nicolae Făcătorul
de Minuni - Minuni săvârşite de Sfântul Nicolae în vremea vieţii
sale - Cuvioasa Hrisanti din Andros.

3. Arta ....................................................................................................................... 2 2 9
Biserica şi Viaţa Sfintei Teodora din Arta - Biserica Sfântului
Gheorghe - Viaţa Sfântului Maxim Grecul
Cuprins 5

4. Atena 133
Istoria Atenei - Sfânta Filotheia din Atena - Patriarhul Grigorie al
V-lea - Acropole, Partenonul creştin şi Sfântul Pavel - Sfântul
Dionisie Areopagitul - Dealul Lycabettus şi Paraclisul Sfântului
Gheorghe - Biserica Sfântului Evstatie cu moaştele Sfântului
Grigorie de Nyssa, ale Sfinţilor Teodor Stratilat şi Teodor Tiron şi
ale Sfântului Gheorghe, Noul Mucenic din Neapolis - Sfinţii
Elefterie şi Antia - Sfântul Ştefan întâiul Mucenic - Sfânta
Parascheva din Roma - Mănăstirea Penteli şi Viaţa Sfântului
Timotei - Biserica Aghia Dynamis - Kapnikarea - Muzeul
Bizantin - Vechea Şcoală bisericească Rizarios - Mănăstirea
Kessariani şi Muntele Hymettus - Minunea de la Mănăstirea
Sfântului Ioan Teologul - Mănăstirea din Dafni -Mănăstirea
Sfintei Irina Hrisovalantou - Papa Nicolae Planas

5. Kefalonia 201
Mănăstirea Sfântului Gherasim - Sfântul Gherasim din Kefalonia
- Sfântul Panaghis din Lixuri - Şerpii din Markopoulo

6. Hios 219
Sfântul Isidor, întâiul Mucenic din Hios şi Sfânta Myrope -
Mănăstirea Nea Moni - Şcoala din Hios -Sfântul Măcar ie din
Corint - Sfântul Nichifor din Hios
Sfânta Marcela din Hios - Sfânta Matrona din Hios
Mănăstirea Panaghia „ Ajutătoarea" şi Sfântul Antim din Hios

7. Corfu (Kerkyra) 263


Viaţa, minunile şi biserica Sfântului Spiridon din Trimitunda -
Sfânta Teodora din Constantinopol - Sfântul Vlas din Sevasta -
Sfinţii Apostoli Iason şi Sosipatru - Mormântul Sfântului Arsenie
Capadocianul - Icoana Maicii Domnului din Cassiope - Sfintele
Mănăstiri Paleokastritsas, Pantocrator şi Sfântul Atanasie
8. Dimitsana ............................................................................................................. 297
Mănăstirile Philosophou, Aghios Ioannis Pródromos
(Sfântul loan Botezătorul) şi Amaeleon - Viaţa Sfântului
Atanasie, Noul Făcător de Minuni din Hristianoupolis

9. Evia ....................................................................................................................... 307


Biserica Sfântului Ioan Rusul din Prokopion - Viaţa şi
Minunile Sfântului Ioan Rusul - Makrimali - Viaţa Sfântului
Partenie - Mănăstirea Sfântului David din Evia - Viata
Sfântului David - Viata Sfântului Vasile cel Mare

10. Hosios Lukas, Thiva şi Hosios Meletios .............................................................. 342


Mănăstirea Sfântului Luca - Viaţa Sfântului Luca cel Tânăr -
Mormântul Sfântului Evanghelist Luca din Teba şi Viaţa sa -
Mănăstirea Sfântului Meletie

2 2 . Ioanina............................................................................................................... 355
6 EVLOGHITE!

O scurtă istorie a Ioaninei - Noul Mucenic Ioan din Ioanina -


Noul Mucenic Gheorghe din Ioanina -Insula de pe Lacul
Ioanina şi mănăstirile ei - Aii Paşa şi soţia sa creştină, Kyria
Vasiliki

22. Kalymnos ........................................................................................................... 372


Sfântul Sava cel Nou - Mănăstirea Tuturor Sfinţilor

23. Kavala, Filipi şi Nea Karvali .............................................................................. 385


Sfântul Pavel în Neapolis (Kavala) şi Filipi - Nea Karvali şi
viaţa Sfântului Grigorie de Nazians

24. Loutraki, Corint şi Megara ................................................................................ 399


Viaţa şi minunile Sfântului Patapie din Egipt -Mănăstirea
Sfântului Patapie - Sfântul Pavel în Corint - O însemnare
asupra Sfântului Macarie din Corint -Mănăstirea Sfântului
Ierotei de lângă Megara

15.Malevi .................................................................................................................. 425


Mănăstirea din Malevi - Sfântul Nil Izvorâtorul de Mir -
Icoana făcătoare de minuni a Maicii Domnului Malevi
16. Mega Spileo şi Kalavryta .................................................................................... 437
Mănăstirea Mega-Spileon; Sfinţii Simeon, Teodor şi
Eufrosina - Sfânta Icoană a Maicii Domnului de la Mega
Spileo - Plataniotissa - Kalavryta; Aghia Lavra - Proclamaţia
de Independenţă a Arhiepiscopului Gherman din Patras -
Devastarea Kalavrytei - Viaţa Sfântului Alexie, Omul lui
Dumnezeu - Viaţa Sfântului Filaret cel Milostiv -
Katholikonul şi Şcoala Secretă

17. Meteora ............................................................................................................... 463


Meteora - Mănăstirea Sfântului Ştefan; Viaţa Sfântului
Ştefan, întâiul Mucenic, Viaţa Sfântului Haralambie -
Mănăstirea Sfintei Treimi - Mănăstirea Sfintei
Varvara-Roussanou; Viata Sfintei Varvara - Mănăstirea
Varlaam - Vieţile Sfinţilor Nectarie şi Teofan - Mănăstirea
Marea Meteora; Vieţile Sfinţilor Anastasie şi Ioasaf -
Mănăstirea Sfântului Nicolae Anapafsas; Viaţa lui Teofan
Cretanul - Cele şaisprezece mănăstiri nelocuite - Kalambaka

18. Mitilene (Lesbos) ................................................................................................. 505


Sfinţii Rafael, Nicolae şi Irina - Mănăstirea Sfântului Rafael şi
istorisirea muceniciei stareţei Olimpiada şi a monahiilor ei -
Sfântul Arhanghel Mihail - Taxiarches - Icoana pictată de
Sfântul Luca în Aghiassos - Sfântul Teodor din Bizanţ -
Catedrala Mitropolitană - Biserica Sfinţilor Teodori

Volumul II

19. Muntele Athos ..........................................................................................................


Cuprins 7

Partea I: O scurtă istorie a Muntelui Athos; cele douăzeci de


mănăstiri cu organizare proprie şi metocurile lor -
Spiritualitatea pustiei - Sfântul Petru Atonitul - Karyes,
Protaton - Icoana „Axion Esti" (Vrednică Eşti)

Partea a Il-a: Mănăstirea Marea Lavră şi metocurile ei; Viaţa


Sfântului Atanasie Atonitul - Sfântul Nil
Izvorâtorul de Mir; Viaţa, Minunile şi Prorocirile
- Mănăstirea Vatopedi - Mănăstirea Iviron; Icoana Maicii
Domnului de la Iviron („Portaitissa" - Portăriţa), Mănăstirea
Hilandar, Vieţile Sfinţilor Sava şi Simeon din Serbia -
Mănăstirea Dionisiu; Viaţa Sfântului Nifon, Patriarhul
Constantinopolului; Viaţa Bătrânului Isaac de la Dionisiu -
Mănăstirea Cutlumuş - Mănăstirea Pantocrator; Vieţuirea
Sfântului Paisie Velicicovschi
la Schitul Sfântului Ilie - Mănăstirea Xiropotamu
- Mănăstirea Caracalu - Mănăstirea Filotheu; Viaţa Sfântului
Ioan Gură de Aur - Mănăstirea Simonopetra - Mănăstirea
Sfântul Pavel - Mănăstirea Stavronichita - Mănăstirea
Xenofont - Mănăstirea Grigoriu - Mănăstirea Esfigmenu -
Mănăstirea Sfântul Pantelimon; Viaţa Sfântului Pantelimon -
Mănăstirea Konstamonitou - Viaţa Sfântului Nicodim
Aghioritul

20. Mystra .......................................................................................................................


Istoria Mystrei - Bisericile - Mănăstirea Pantanassa

21. NeaMakri ...................................................................................................................


Mănăstirea Bunei Vestiri a Maicii Domnului - Viaţa şi
minunile Sfântului Efrem de la Nea Makri

22. Păros, Syros şi Milos ................................................................................................


Păros; Ekatontapiliani, biserica celor o sută de porţi
Viaţa Sfintei Elena şi a împăratului Constantin
Sfinţii lustinian şi Teodora - Sfântul Teoctist din Păros -
Sfântul Arsenie cel Nou - Părintele Filotheu Zervakos -
Mănăstirile Longobarda şi Thapsana -Syros: bisericile şi
Mănăstirea Sfintei Varvara - Milos: catacombe creştine din
primul secol

23. Patmos ......................................................................................................................


Insula Patmos, Mănăstirea Sfântului Ioan Teologul şi Sfântul
Hristodul, întemeietorul ei - Viaţa Sfântului Ioan Teologul -
Mănăstirea-Peştera Apocalipsei - Hora
- Şcoala din Patmos - Peşterile din Sykamia şi Kynops
-Mănăstirea Bunei Vestiri şi Părintele Amfilohie Makris
24. Patras şi Eghio...........................................................................................................
Patras: Catedrala Sfântului Apostol Andrei - Viaţa Sfântului
Andrei Cel întâi Chemat - Eghio: Icoana Tripiti a Maicii
Domnului

25. Prussos ......................................................................................................................


8 EVLOGHITE!

Mănăstirea şi Icoana Preasfintei Născătoare de Dumnezeu


Prussiotissa - Minuni

26. Tesalonic ....................................................................................................................


Partea I: în Tesalonic: Biserica Sfântului Dimitrie
Viaţa şi minunile Sfântului Dimitrie - Mucenicia Fecioarei
Muceniţe Anisia - Biserica Prorocului Ilie -Viaţa Prorocului
Ilie - Biserica Sfintei Mari Muceniţe Ecaterina - Viaţa Sfintei
Mari Muceniţe Ecaterina
Rotunda (Sfântului Gheorghe) - Biserica Aghia Sofia -
Biserica Sfântului Grigorie Palama - Viaţa Sfântului Grigorie
Palama - Biserica Sfintei Teodora din Tesalonic - Viaţa Sfintei
Teodora - Viaţa Sfântului David din Tesalonic - Biserica
Sfântului David (Mănăstirea Latomou) - Biserica Sfântului
Nicolae Orophanos - Biserica Sfinţilor Chirii şi Metodie -
Viaţa Sfinţilor Ciprian şi Iustina - Sfântul Pavel în Tesalonic;
Mănăstirea Vlatadon şi cele trei biserici ale Sfântului Pavel -
Turnul Alb (Muzeul de Artă Bizantină şi
al Creştinismului Timpuriu) - Muzeul Civilizaţiei Bizantine

Partea a Il-a: în afara Tesalonicului: Mănăstirea Sfântului


Arsenie Capadocianul şi a Sfântului Ioan Teologul - Viaţa
Sfântului Arsenie Capadocianul -Mănăstirea Ormilia

27. Tinos .........................................................................................................................


Icoana făcătoare de minuni a Maicii Domnului „Bucuria cea
Mare" (Megalochari) - Şcoala şi Seminarul Bisericesc -
Mănăstirea de maici Kechrovouniou

28. Vastas........................................................................................................................
Paraclisul şi Viaţa cea minunată a Sfintei Teodora din Vastas
Cuprins 9

29. Veria (Bereea) şi Kastania.........................................................................................


Moaştele Sfântului Apostol Pavel în Bereea - Icoana Maicii
Domnului Soumela - Sfinţii Varnava şi Sofronie din Atena şi
Sfântul Hristofor din Trebizonda, întemeietorii Mănăstirii
Soumela - Peştera Sfântului Grigorie Palama

30. Zachint .....................................................................................................................


Viaţa Sfântului Dionisie din Zachint - Viaţa Sfântului Iosif cel
Sfinţit - Mănăstirea Eleftherotria - Aghia Mavra - Sfinţii
Mucenici Timotei şi Mavra

31. Sfântul Cosma din Etolia ...............................................................................


Viaţa, învăţăturile şi minunile Noului Mucenic şi misionar al
Greciei

32. Călătoriile misionare ale Sfântului Pavel în Grecia ..................................................


Neapolis (Kavala) - Filipi - Veria (Bereea) - Tesalonic -Atena -
Corint

Tropare ale sfinţilor ................................


Index de sfinţi şi sărbători ......................
Bibliografie .............................................
Glosar .....................................................
Index ......................................................
Listă de expresii greacă - engleză, Sfârşit
însemnări pentru pelerin
Rădăcinile pelerinajului · Pe drum: Sosirea şi cazarea · Vizitarea bisericilor şi
mănăstirilor · întrebările pelerinului: Istorisirile minunilor şi Icoane făcătoare de
minuni, Vise, Grecia păgână, Tragedia sub jugul turcesc · Pregătirea duhovnicească ·
Cărţi de citit · Rugăciune pentru călători

A m scris această carte în semn de mulţumire şi ca o necesitate -


mulţumire adusă lui Dumnezeu, prietenilor şi familiei mele, pentru că
mi-au dat prilejul de a mă adânci în bogăţia duhovnicească a Greciei
ortodoxe; din necesitate, pentru că acesta este ghidul pe care mi l-am dorit atât
de mult în primul meu pelerinaj. Sfintele locuri şi sfinţii care au vieţuit acolo
sunt zugrăviţi în linii largi - bogăţia detaliilor din răstimpul celor două milenii
de sfinţenie creştină este prea mare, oferind doar o privire fugară asupra acestor
„podoabe din coroana împărăţiei". Am inclus destinaţii de pelerinaj interesante
din punct de vedere istoric, hagiografic şi chiar de interes local, pe care înşişi
grecii îndrăgesc să le viziteze. De pildă, o astfel de povară covârşitoare de
sfinţenie ce apasă asupra Greciei este insula Mitilene, care numai ea singură se
mândreşte cu 47 de sfinţi locali. Ar fi nevoie de o viaţă întreagă pentru a cerceta
temeinic toate locurile de pelerinaj din Grecia, dar mulţi creştini au posibilităţi
numai pentru vizite mai scurte. Citirea vieţilor şi închinarea la moaştele
drepţilor, care au trăit şi au murit pentru Hristos, sunt carnea şi băutura
pelerinului şi puţine părţi ale lumii ortodoxe sunt atât de pline de amintirea vie
a sfinţilor, precum şi puţine sunt popoarele care îi iubesc aşa de mult ca grecii.
11 EVLOGHITE!

Astăzi, în Grecia se află o mie de mănăstiri vieţuire, adică mănăstiri în care


vieţuiesc monahi şi monahii, şi alte 150-200 de mănăstiri care aşteaptă să fíe
restaurate. Atenianul care mi-a spus aceasta a scris el însuşi o carte unde a
dedicat câte un paragraf întreg fiecărei mănăstiri din Grecia, înfăţişând în
amănunţime numele lor, adresa, numărul de monahi, enumerând icoanele şi
moaştele făcătoare de minuni şi dând informaţii asupra drumului ce duce la ele.
Lista sa de adrese ajunge la peste 400 de pagini. Viaţa monahală grecească este
de bună seamă vie, şi tinerii care vin în mănăstiri tânjesc să lepede modernismul
secu Iar ce s-a strecurat în toate ţările cu tradiţie ortodoxă. Ei au venit cu
entuziasmul primilor monahi care au părăsit Roma decadentă de dragul pustiei.
Ca o notă de interes, Rusia, care în anul 1917 număra aproape 90 de
milioane de oameni, avea 1025 de mănăstiri vieţuite. Grecia de astăzi, cu o
populaţie de zece milioane de locuitori, are o mie de mănăstiri, iar aceasta după
aproape 500 sute de ani de asuprire turcească, după ocupaţia devastatoare a
italienilor şi a nemţilor din cel de al Doilea Război Mondial şi după un sângeros
Război Civil, care aproape a distrus ţara. Ca să fim exacţi, mănăstirile ruseşti au
avut adesea sute de monahi sau monahii, spre deosebire de un număr mult mai
mic existent în Grecia, iar lista Rusiei nu cuprinde multe schituri neînscrise
oficial care au existat înainte de Revoluţia Rusă. Şi totuşi, Grecia contemporană,
o ţară ce are ca mărime o treime din suprafaţa Californiei şi este cuprinsă de
avântul unei grabe impetuoase de a ajunge din urmă jalnicul rafinament lumesc
al Europei, continuă să susţină o mie de mănăstiri vieţuite cu mulţi începători
tineri. Aceasta este o statistică ce insuflă nădejde oricărui creştin ortodox!
Planul acestei cărţi este simplu. Am ales să scriu despre locuri de pelerinaj
pe care grecii înşişi le îndrăgesc, locuri în care am fost şi unde am petrecut multe
ceasuri împreună cu monahi şi cu pelerini, adunând povestiri şi vieţi de sfinţi
aparţinând Tradiţiei, întâmplări şi experienţe personale. Aproape toate locurile
pe care le-am pus în lumină păstrează moaştele vreunui sfânt (unii aproape
necunoscuţi în Occident) sau vreo icoană făcătoare de minuni, şi în fiecare dintre
cazuri am inclus istoria bisericii sau a mănăstirii, o scurtă prezentare a vieţii
sfântului sau descrierea icoanei - cu minuni din vremea noastră, atunci când
le-am putut găsi - precum şi îndrumări despre cum se poate ajunge în acel loc.
Sunt cuprinşi aici mulţi sfinţi din Asia Mică şi Turcia, ale căror moaşte au luat
drumul Greciei după schimbul de populaţii dintre Grecia şi Turcia din anul
1924. La sfârşitul cărţii se află liste cu sfinţii şi icoanele prezentate în ghid, aşezaţi
în ordine alfabetică, după nume şi după data prăznuirii lor, precum şi un capitol
cu tropare ale aceloraşi sfinţi. Fiecare minune istorisită în această carte a fost
preluată fíe din viaţa sfântului respectiv, moştenită prin Tradiţie şi pomenită în
Minei, fie, dacă este vorba despre un sfânt contemporan, verificată de
mănăstirea sau biserica unde a fost istorisită mai întâi. Nu de puţine ori,
minunea mi-a fost povestită de martorii ei direcţi.
Din păcate, din ghidul de faţă lipsesc Ciprul, Rodosul şi Creta. Mai
curând, decât a încerca să cuprind aceşti trei uriaşi ai ortodoxiei greceşti în
lucrarea de faţă, şi aşa foarte întinsă, îi voi înfăţişa într-un alt volum odată cu
partea grecească a Asiei Mici şi Constantinopolul imperial.
însemnări pentru pelerin 12

Precum am mai spus, acest ghid este zugrăvit în linii mari. Nu am putut
înfăţişa nici a zecea parte dintre mănăstiri şi doar o mică parte dintre biserici.
Rămâne în seama pelerinului să împlinească pe îndelete lipsa cu propria sa
călătorie plină de farmec. Una dintre cele mai mari desfătări ale pelerinajului
este să descoperi de unul singur micuţele paraclise scăldate în soare de prin
satele aflate pe cuprinsul ţării sau înghesuite pe marginea străzilor din marile
oraşe, având toate proprii lor sfinţi şi icoane dragi. De multe ori abia pomeniţi în
afara zidurilor lor, ei aşteaptă închinarea pelerinilor evlavioşi.

Rădăcinile pelerinajului

B ărbaţii şi femeile nu sunt doar minte şi duh, ci şi carne şi sânge, de aceea


avem nevoie de o legătură fizică cu sfinţenia. Creştinii ortodocşi au
cunoscut dintotdeauna lucrul acesta, şi pentru aceasta, ei implică şi trupul în
rugăciune, însemnându-se cu semnul Crucii, făcând închinăciuni şi metanii,
slujindu-se de icoane, tămâie şi muzică, închinându-se înaintea sfintelor moaşte
şi, mai presus de toate, împărtăşindu-se trupeşte cu Trupul şi Sângele Domnului
din Sfânta împărtăşanie, prin care se sfinţeşte însuşi trupul şi sufletul nostru. O
altă cale îndelung folosită prin care are loc această întâlnire dintre trupesc şi
duhovnicesc este pelerinajul. Vreme de 2000 de ani, creştinii au călătorit spre
locurile sfinte pentru a-şi împlini făgăduinţele şi a aduce mulţumiri, pentru a se
căi de păcatele lor, pentru a-şi înnoi viaţa duhovnicească, pentru a cere de la
Dumnezeu tămăduirea sufletului şi a trupului şi pentru a-L slăvi prin închinarea
la moaştele sfinţilor Săi. Fiecare dintre aceste situaţii are drept ţel atingerea acelei
lumi de dincolo ce se regăseşte în spaţiul fizic, deopotrivă în timp şi în veşnicie.
Evreii din Palestina Vechiului Testament se străduiau să meargă în fiecare
an în pelerinaj la Ierusalim, şi Tradiţia spune că Maica Domnului este cea dintâi
care a pornit într-un pelerinaj creştin, mergând pe urmele paşilor
Dumnezeiescului său Fiu prin Ierusalim, locul unde a răbdat Patima Sa. Vreme
de 2000 de ani, creştinii s-au adunat în Ţara Sfântă, uneori străbătând distanţe
uriaşe pentru a se închina la locurile unde au trăit, au propovăduit şi au fost
îngropaţi Domnul şi sfinţii Săi. Pentru unii dintre aceşti creştini, pelerinajul nu a
fost o faptă nemaipomenită, ci un mod de viaţă. Am un prieten rus, un bătrân de
55 de ani, a cărui bunică, după ce şi-a crescut cei şase copii, a mers pe jos de la
Moscova la Ierusalim şi înapoi. A fost plecată vreme de zece ani. O altă femeie
din sudul Uralilor mi-a spus că şi în anii '30, sub sovietici, ea călătorea pe jos în
fiecare vară vreme de şase săptămâni împreună cu mama ei la o mănăstire din
nord care nu fusese încă închisă, dormind pe câmpiile întinse şi hrănindu-se cu
pleavă uscată de secară, pe care o duceau cu ele.
Chiar şi acum, există grupuri ce pornesc pe jos în pelerinaj, apărute
pretutindeni în Răsăritul creştin: în Rusia, de la Nizhny-Novgorod, în nord,
merg până la moaştele Sfântului Serafim, în Diveevo; şi din colţurile îndepărtate
ale Siberiei, până la Mănăstirea Sfântului Simeon din Verkhoturie. în vara anului
1997, în provincia rusească Kursk a fost reînviată tradiţia unui pelerinaj, 30 de
kilometri de mers pe jos între locul unde a fost aflată în chip minunat Icoana
13 EVLOGHITE!

Rădăcinii din Kursk şi mănăstirea ce poartă acest nume. Au sosit atunci zece mii
de creştini.
într-o zi fierbinte de vară, am văzut la Atena un grup de 15 creştini
ortodocşi din Grecia îndreptându-şi paşii pe drumul prăfuit spre a se închina
icoanei făcătoare de minuni a Maicii Domnului din Mănăstirea Gheorghiopikou,
aflată cam la 45 de kilometri (30 de mile) de oraş, şi se spunea că acesta era un
eveniment aproape săptămânal. Creştinii din Europa se reîntorc şi ei la tradiţia
pelerinajelor, veche de secole, şi străbat încă o dată cei 900 de kilometri (560 de
mile) de la graniţa Franţei până la moaştele Sfântului Apostol Iacov, aflate la
Santiago de Compostela, în Spania.
Am întâlnit de asemenea şi pelerini curajoşi care au pornit la drum de unii
singuri. în Patras, Grecia, am vorbit cu un tânăr francez aflat în ultima parte a
călătoriei sale pe jos, pe urmele paşilor Sfântului Pavel - un pelerinaj care 1-a
purtat de la Ierusalim, prin Turcia şi Grecia, ducându-1 în cele din urmă la
Roma. Chiar şi acum, în afara Ierusalimului există doi pelerini ruşi ce trăiesc
într-o mică peşteră pe care şi-au săpat-o în malul unui râu şi care străbat adesea
distanţa de la Ierusalim la Marea Galileei pe jos.
Se întâlnesc şi multe cazuri de pelerinaje neintenţionate: turişti care
vizitează din curiozitate o mănăstire, ca parte a culorii locale, trezindu-se purtaţi
spre credinţă de trăirea ortodoxiei vii. Pe la începutul anilor '90, o tânără
profesoară din Australia, care trăise fără nicio deprindere religioasă, a vizitat ca
turistă moaştele Sfântului Gherasim din Kefalonia şi, prin ceea ce a văzut, a fost
atât de zguduită de adâncimea vibrantă a experienţei lumii de dincolo, încât s-a
botezat în ortodoxie şi s-a făcut călugăriţă.
După cum orice creştin recunoaşte cu bucurie că există locuri de sfinţenie,
precum Ierusalimul şi Galileea, unde a vieţuit şi a propovăduit însuşi Domnul,
tot aşa, creştinii ortodocşi se închină înaintea moaştelor (rămăşiţelor) sfinţilor,
pentru că aceste rămăşiţe trupeşti au fost sfinţite de harul Sfântului Duh, după
cum a fost şi sufletul persoanei ce s-a sălăşluit întru ele. închinându-ne moaştelor
lor, noi ne împărtăşim de această sfinţenie. Unul dintre cele mai vechi exemple
de cinstire a moaştelor îl avem în Vechiul Testament, când israeliţii au fugit din
Egipt ducând cu ei rămăşiţele trupeşti ale Patriarhului Iosif. începând de atunci,
creştinii, crezând cu tărie în învierea cea de pe urmă a trupului la Judecata de
Apoi, nu doar că şi-au îngropat morţii cu cinste, dar vreme de 2000 de ani au
cunoscut ei înşişi, din trăire, puterea tămăduitoare ce izvorăşte prin moaştele
sfinţilor. Noi nu ne închinăm moaştelor, după cum nu ne închinăm nici
icoanelor, ci Dumnezeu, văzând dorinţa noastră de a ne apropia de El prin aceste
mijloace văzute, Se slujeşte de ele, precum Se slujeşte şi de sfinţii înşişi, ca de un
canal prin care ne revarsă harul Său.

Pe drum: Sosirea şi cazarea

C ălătoria prin Grecia este destul de simplă. Grecia continentală are autobuz,
tren şi legături aeriene, iar un bun sistem de călătorie cu feribotul leagă
partea insulară a Greciei de cea continentală. De asemenea, Compania Aeriană
însemnări pentru pelerin 14

Olympic are zboruri ce leagă oraşele mai mari de multe dintre insule. O altă
opţiune este aceea de a închiria o maşină ce poate fi transportată cu feribotul.
Unii pelerini străbat pe jos distanţele mai scurte. La câteva dintre mănăstirile mai
izolate nu se poate ajunge cu transportul local sau există un autobuz local ce
ajunge acolo doar o dată sau de două ori pe săptămână. Pentru a merge la aceste
mănăstiri este aproape esenţial să luaţi un taxi sau să închiriaţi maşină. Mersul
„la ocazie" nu este recomandat.
Călătoriţi cu cât mai puţine bagaje, mai cu seamă dacă aveţ de vizitat mai
multe locuri şi plănuiţi să mergeţi şi pe jos. Vara purtaţi o pălărie sau un batic, şi
dacă mergeţi pe jos, luaţi multă apă, oricâtă distanţă aţi avea de străbătut.
Soarele arzător al Greciei vă poate deshidrata şi îmbolnăvi înainte să vă daţi
seama Timpul cel mai potrivit pentru călătorie este în afara sezonului, din martie
până în mai sau din octombrie până în noiembrie, evitânc arşiţa, îmbulzeala şi
sezonul ploios al iernii. însă aceasta înseamnă feriboturi şi autobuze mai rare,
precum şi închiderea unor birour. de informare turistică, a unor muzee şi şiruri
istorice.
Pelerinului ce merge prin locuri izolate, cărţile îi sunt de neapărată
trebuinţă. Chiar dacă nu vorbiţi limba greacă, putet indica întotdeauna pe hartă
destinaţia dumneavoastră atunci când aveţi nevoie de ajutor. La Biroul Naţional
de Turism al Greciei sunt disponibile hărţi gratuite şi informaţii pentru vizitatori
(inclusiv programul de circulaţie al feribotului, trenului sau autobuzului) pentru
fiecare oraş şi insulă mare din ţară. In Atena, GNTO este un birou mare aflat pe
Strada Amerikis, numărul 2, lângă Piaţa Syntagma. De asemenea, la terminalul
de sosiri al noului aeroport internaţional, există o cabină de informaţii privată.
GNTO din Tesalonic se află în Piaţa Aristotelous, numărul 8, un bloc aflat pe
ţărmul mării. Un birou al GNTO se află de obicei în portul fiecărei insule, şi
poliţia locală pentru turism vă poate oferi de asemenea informaţii referitoare la
camere de închiriat, autobuze şi programul de circulaţie al feribotului, chiar dacă
vorbesc destul de modest limba engleză.
Atunci când căutaţi hoteluri sau restaurante, mai ales pe măsura
bugetului de turist, cel mai bun lucru este să faceţi rost de un ghid turistic. Cele
mai cunoscute sunt: Rough Guide to Greece (Ghid de Orientare în Grecia), Let's go:
Greece and Turkey (Să mergem: Grecia şi Turcia), Lonely Planet - Greece (Planeta
Singuratică -Grecia) şi Frommer's Day by Day. Ele vă pot da informaţii privitoare
la viză, la obţinerea unui permis de conducere internaţional, cerinţe vamale,
îngrijire medicală de urgenţă, de unde şi când să iei autobuzele, trenurile şi
feriboturile, preţuri estimative şi sfaturi pentru a descoperi hoteluri sau camere
curate şi ieftine şi o varietate de restaurante. Lucrul acesta vă poate economisi
mult timp, bani şi întoarceri din drum. Rough Guide este foarte bun în a vă oferi
informaţii culturale şi istorico-politice. Lonely Planet vă oferă hărţi ale oraşelor
greu de găsit, în vreme ce Let's go vă dă cele mai bune informaţii privitoare la
cazarea potrivită bugetului, la restaurante şi transport (din păcate, comentariile
din trecut privitoare la siturile religioase au fost adesea necuviincioase). Deşi
localnicii vă vor întâmpina adesea în port sau în staţiile de tren sau autobuz cu
oferte de camere ieftine, cereţi-le să vă arate pe hartă locul exact unde sunt
amplasate şi cercetaţi camera înainte de a primi oferta. Dacă aveţi timp să
învăţaţi cât de puUrv linvbev greacă, aceasta vă va fi un ajutor nepreţuit. Simpla
15 EVLOGHITE!

învăţare a alfabetului grecesc vă va uşura considerabil lupta cu programul


trenurilor şi semnele de circulaţie, iar învăţarea câtorva formule de salut sau
fraze în neogreacă sunt aur curat, deschizându-vă uşile. La sfârşitul acestei cărţi
se află câteva expresii uzuale care vă vor fi de folos.

Vizitarea bisericilor şi mănăstirilor

B isericile şi mănăstirile sunt obişnuite cu vizitatorii şi îi primesc cu bucurie.


Programaţi-vă vizitele dimineaţa sau către sfârşitul amiezii. Multe mănăstiri
îşi închid porţile pentru câteva ore la începutul amiezii. Există câteva reguli
uzuale de comportament. Femeile trebuie să poarte o fustă sau rochie lungă
până la genunchi (sau şi mai lungă), cu mâneci până la coate. Unele mănăstiri,
mai cu seamă cele de bărbaţi, apreciază femeile care poartă batic sau pălărie, ca
în tradiţia ortodoxă slavă, deşi lucrul acesta nu este obligatoriu, şi în Grecia sunt
puţine femei care fac astfel. Bărbaţii trebuie să poarte pantaloni lungi şi cămăşi
cu mâneci. Dacă un bărbat poartă pălărie sau căciulă, atunci când intră în
biserică trebuie să şi-o scoată de pe cap. Cereţi voie înainte de a face fotografii.
Dacă aveţi cu dumneavoastră copii, nu-i lăsaţi să alerge de colo-colo şi să ţipe -
acum este un bun prilej să-i învăţaţi cinstirea locurilor sfinte. Nu uitaţi să lăsaţi o
donaţie,
/
/
I I
I

mai ales dacă aţi primit aici vreo atenţie sau vreun ajutor mai de seamă. Câteva
mănăstiri îngăduie creştinilor ortodocşi să stea în camerele lor de oaspeţi, dar
aceasta de la caz la caz şi mai întâi va trebuie să întrebaţi. Prima impresie este
foarte importantă: o rochie cuviincioasă, o atitudine respectuoasă şi interesul
sincer vă vor deschide multe uşi.
Dacă nu vorbiţi limba greacă, puteţi întreba dacă este cineva în biserică
sau mănăstire care vorbeşte limba engleză şi vă poate arăta împrejurimile.
Rânduielile monahale diferă de la o mănăstire la alta - unii monahi şi monahii au
ascultarea de a reduce conversaţia la strictul necesar, pe când în alte locuri vor fi
foarte bucuroşi să vorbească cu dumneavoastră. Dacă dovediţi interes şi
bună-cuviinţă, aţi putea auzi întâmplări şi vedea moaşte şi părţi ale mănăstirii
care de obicei nu sunt expuse vizitatorilor străini. O parte importantă a
pelerinajului este să pătrundeţi înlăuntrul experienţei şi înţelepciunii celor ce se
nevoiesc pentru mântuirea lor în ţările de tradiţie ortodoxă. Monahi, monahii şi
mireni credincioşi, chiar dacă nu sunt încă sfinţi, ne pot trezi din mentalitatea
noastră raţional-apuseană. Grecii ortodocşi plini de evlavie au în urma lor o
tradiţie veche de 2000 de ani, şi noi, pelerinii, avem de învăţat multe de la ei. Nu
vă fie teamă să vă faceţi prieteni.
întotdeauna când întâlniţi un preot, un stareţ sau o stareţă, cereţi-le
binecuvântarea. în limba greacă, aceasta se spune: „Evlogeite, Gerondal" (sau
Gerondissa, dacă este stareţă). Spre deosebire de tradiţia ortodoxă rusă, de multe
ori ei nu vor face semnul Crucii asupra voastră, ci doar vă vor întinde mâna să o
sărutaţi. Aceasta înseamnă că aţi şi primit binecuvântarea. A săruta mâna
preotului sau stareţei nu este un semn de afecţiune faţă de acea persoană, ci o
însemnări pentru pelerin 16

dovadă a cinstirii voastre faţă de autoritatea lui Hristos, care le-a fost dată
acestora la numirea sau ungerea lor. „Evlogeite" este de asemenea un salut
obişnuit şi potrivit oricărui monah, chiar dacă nu cereţi o binecuvântare formală
de la simplii monahi şi monahii. Ne putem adresa monahilor şi cu numirea de
„Pater". în Grecia, monahiile poartă numele de „soră" (Adelfî). Numirea de
„Maică", folosită în tradiţia rusească pentru toate rasoforele şi călugăriţele tunse
în cinul monahal, în Grecia este rezervată numai stareţelor.
Ca în orice alt loc, mănăstirile trebuie să fie cu luare-aminte la străini, iar
în unele părţi îndepărtate ale Greciei, oamenii arareori au întâlnit un creştin care
să nu fie grec ortodox. Când vă întreabă cineva dacă sunteţi ortodox, un bun
răspuns este de obicei: „Neh, orthodox", însoţit de semnul Crucii. Dacă nu sunteţi
dintr-o familie ortodoxă, dar sunteţi botezat ortodox şi vreţi să primiţi Tainele,
v-ar putea fi de folos să purtaţi cu dumneavoastră certificatul de botez. Unii
pelerini, anticipând vizitele la mănăstiri, unde nimeni nu vorbeşte limba
engleză, poartă cu ei o scurtă scrisoare de prezentare a lor, scrisă de un prieten
grec, în care se precizează că sunt creştini ortodocşi aflaţi în pelerinaj. Dacă nu
sunteţi ortodox, dar spuneţi că sunteţi interesaţi de ortodoxie, uşile vi se pot
deschide. Dar în orice caz, doar ortodocşii botezaţi au îngăduinţa să primească
Sfânta împărtăşanie. în Grecia, nu se fac spovedan în timpul slujbei de
priveghere şi al Liturghiei (precum se întâmplă în bisericile ruseşti), pentru că de
obicei practica liturgică grecească nu impune Spovedania înaintea fiecărei
cuminecări cu Sfânta împărtăşanie. Dacă vreţi să vă spovediţi, trebuie să stabiliţi
cu preotul o dată anume sau să întrebaţi când primeşte spovedanii. Dacă nu
vorbiţi limba greacă, puteţi să purtaţi cu dumneavoastră un mic dicţionar de
buzunar englez-grec şi să vă însemnaţi de mai-nainte păcatele în termeni
greceşti obişnuiţi, pentru ca preotul să le poată citi. Uneori există monahi şi
monahii care vorbesc limba engleză sau lucrători mireni din biserică, şi ei pot
primi să traducă pentru dumneavoastră, dacă vreţi să fiţi mai expliciţi.
Pe lângă cartea de rugăciuni, mulţi pelerini poartă cu ei un calendar
bisericesc şi o mică Biblie pentru a citi zilnic din ea, precum şi slujbele închinate
sfinţilor, pe care au de gând să-i cinstească. A putea să cânţi sau să te rogi
Domnului, Născătoarei de Dumnezeu şi sfinţilor în propria ta limbă este la fel de
important ca participarea la slujba bisericească în limba greacă.

întrebările pelerinului: despre istoria minunilor şi


icoanele făcătoare de minuni

E xista câteva aspecte ale ortodoxiei din Grecia care fa prima vedere pot părea
surprinzătoare unui creştin din Apui-care nu are avantajul unei educaţii în
Tradiţia ortodoxă. L dintre ele este mulţimea minunilor. în ţările cu tradiţie
ortodo fiecare colţ de pământ are o poveste a sa, şi Grecia este un păma înţesat cu
minuni. Aceste istorisiri nu sunt doar binecuvânta transmise de veacuri.
Aproape fiecare creştin din Grecia are comoară de minuni numai a sa: tămăduiri
şi ajutorări minunate care i-au fost dăruite lui însuşi, familiei şi prietenilor săi, şi
adesi poate sta ore în şir să vă încânte cu aceste istorisiri. Pentru mintea modernă
17 EVLOGHITE!

secularizată, întâmplările sunt de obicei cu neputinţă de crezut. Pentru pelerinul


ortodox, ele sunt mai mult decât posibile, dar gândul se înfioară fără voia
noastră: „Sunt minunate, dar oare
sunt adevărate? Şi de ce sunt atât de multe?". După cum mi-a spus un pelerin,
„grecii nu doar îi cinstesc pe sfinţi, ci vieţuiesc împreună cu ei [...] discută despre
vieţile lor, le laudă faptele bune şi vorbesc despre ei ca şi cum ar fi cei mai
apropiaţi prieteni ai lor [...] uneori cred că mai lipseşte doar să ocupe un alt loc la
masă".
Una dintre cele mai minunate lecţii pe care le-am primit în Grecia a fost
chiar despre acest subiect. După venirea mea la ortodoxie, m-am luptat şi eu, ca
mulţi alţii, cu neîncrederea faţă de anumite amănunte din tradiţia aghiografică.
Este vorba mai cu seamă despre istorisiri precum aceea din viaţa Sfântului
Nicolae Făcătorul de Minuni, în care, prunc fiind, nu primea să sugă de la sânul
maicii sale miercurea şi vinerea, zilele săptămânale de post ale Bisericii. Lucrul
acesta era împotriva oricărei fărâme de raţiune, de logică şi bun simţ aflate în
ceea ce ştiam eu despre prunci şi încă mai şovăiam să aleg calea cea mai simplă şi
să tratez întâmplarea ca pe o legendă pioasă strecurată de mâna unui copist bine
intenţionat, sau chiar mai rău, să o clasez cu trufie de intelectual drept „un adaos
cultural". Deci, pentru o vreme am dat-o deoparte şi m-am rugat lui Dumnezeu
să mă lumineze.
în anul 1994, pe când călătoream prin Grecia, am dat de o mică mănăstire
din insula Zachint, unde am întâlnit-o pe sora Măria, o călugăriţă cipriotă care
vorbea limba engleză. Sora Măria este nepoata Părintelui Filumen, vestitul
călugăr-mucenic, ce a fost ucis în anul 1979, la Fântâna lui Iacov, în Ţara Sfântă,
de fanaticii sionişti. Părintele Filumen avea un frate geamăn, iar cei doi băieţi
erau al zecelea şi al unsprezecelea dintre cei 13 copii. Fratele său, Părintele
Elpedios, a fost monah în Cipru, iar mai pe urmă a ajuns stareţ grec, vestit
pentru viaţa lui dreaptă, în vreme ce Părintele Filumen şi-a petrecut cea mai
mare parte a vieţii sale monahale în Ţara Sfântă, murind ca apărător al mănăstirii
ortodoxe din Nablus, zidită peste Fântâna lui Iacov. Sora Măria mi-a povestit
multe întâmplări interesante despre unchii ei, iar mai pe urmă a spus în şoaptă:
„Poate unul dintre cele mai neobişnuite lucruri legate de ei a fost acela că pe
când erau prunci, nu au vrut să se hrănească cu lapte de la mama lor miercurile
şi vinerile. Toţi ceilalţi copii se purtau normal, dar aceştia doi pur şi simplu nu se
hrăneau cu lapte în zilele de post". Ea m-a încredinţat mai departe că tot satul
ştia despre lucrul acesta şi s-au născocit multe şiretlicuri pentru a-i face pe
prunci să mănânce, dar ei pe toate le respingeau cu tărie. înainte de a pleca, mi-a
dat adresa şi numărul de telefon al bunicii ei din Atena, care trăia în sat la
vremea aceea, pentru a putea verifica adevărul întâmplării. Mai târziu, am aflat
de la călugăriţele Mănăstirii Bunei Vestiri din Patmos că, pe când era prunc,
duhovnicul lor, Părintele Amfilohie Macris (fi970), nu voia nici el să sugă în
zilele de vineri.
De atunci înainte, când cei nou-veniţi la credinţă îmi cer sfatul în privinţa
luptei cu necredinţa, eu le spun această întâmplare şi propria mea concluzie: că
în vreme ce nu tot ceea ce spun oamenii poate fi adevărat, la Dumnezeu orice
este cu putinţă.
însemnări pentru pelerin 18

Acelaşi lucru este valabil şi pentru icoanele făcătoare de minuni. Pentru


aceia care poate nu sunt obişnuiţi cu tradiţia ortodoxă a cinstirii icoanelor,
icoanele au fost cinstite din primii ani ai creştinismului. Creştinii ortodocşi spun
adesea că icoana este o „fereastră spre cer". Cel mai potrivit mod de a ne închina
înaintea unei icoane este să ne însemnăm cu semnul Crucii, apoi să ne plecăm
din mijloc (unii fac aceasta de două sau de trei ori), iar la urmă să ne aplecăm
pentru a săruta icoana. Cinstirea icoanei nu înseamnă că cinstim lemnul sau
pictura ei. Cinstirea pe care creştinul o arată Domnului, Născătoarei de
Dumnezeu, sfinţilor şi îngerilor, trece asupra persoanei închipuite în icoană.
Lucrul acesta a fost statornicit ca dogmă a Bisericii la cel de-al Vll-lea Sinod
Ecumenic, în anul 843. Doar Dumnezeu, ca Tată, Fiu şi Duh Sfânt, Sfânta Treime,
este adorat. Sfinţii şi îngerii sunt cinstiţi şi veneraţi. Nu credem că icoanele
făcătoare de minuni au putere în sine. în învăţătura ortodoxă, minunile sunt
lucrate doar de puterea lui Dumnezeu, ca răspuns la rugăciunile credinciosului
şi ale sfântului zugrăvit în icoană. Aceşti sfinţi fac parte din familia cerească a
fiecărui creştin botezat şi le putem cere rugăciunile tot aşa cum cerem rugăciuni
unii de la alţii. De bună seamă, orice creştin se poate ruga şi singur lui
Dumnezeu, în chip nemijlocit.
Sunt socotite icoane făcătoare de minuni îndeobşte acele icoane înaintea
cărora s-au rugat mulţi oameni şi au aflat răspunsuri la rugăciunile lor. De cele
mai multe ori, ele sunt icoane ale Maicii Domnului sau ale Sfântului Nicolae, dar
de asemenea pot înfăţişa pe Domnul, vreun sfânt sau chiar unul dintre
arhangheli. Multe dintre aceste icoane au fost aflate sau redescoperite în
împrejurări minunate, şi unele dintre ele sunt izvorâtoare de mir, adică izvorăsc
o mireasmă mai presus de lume, mai desfătată decât parfumul, şi pot picura o
substanţă vâscoasă, înmiresmată, care este adunată şi dăruită ca binecuvântare.
Moaştele sfinţilor sunt adesea foarte înmiresmate, şi de multe ori în istorie au
izvorât şi mir. In cartea de faţă sunt menţionate multe icoane şi moaşte făcătoare
de minuni, unele chiar izvorâtoare de mir, toate putând fi cinstite astăzi în
Grecia.

Despre vise

slavă tind să avertizeze cu tărie împotriva credinţei în vise, care poate duce la
înşelare sau superstiţie, istorisirile greceşti despre ajutorul şi povăţuirea mai
presus de fire dăruite prin mijlocirea viselor sunt un lucru obişnuit. Fără
îndoială, un creştin trebuie să fie atent la vise şi să nu ia drept vestiri cereşti
lucrarea unei imaginaţii prea bogate sau efectele dormitului cu stomacul plin.
Cu toate acestea, o mare parte din literatura ortodoxă vrednică de crezare este
legată de vise şi trebuie să vedem cum se potriveşte lucrul acesta cu trăirea
ortodoxă.
19 EVLOGHITE!

Unul dintre cele mai interesante comentarii asupra acestui subiect îl


putem afla în Confesiunile Fericitului Augustin, unde acesta descrie viaţa
duhovnicească a mamei sale, Sfânta Monica, precum şi rugăciunile acesteia
pentru căsătoria fiului ei.
„Mama mea a jucat un rol însemnat în această poveste, pentru că voia să
mă vadă căsătorit, iar mai pe urmă curăţit în apele cele mântuitoare ale
Botezului, bucurându-se să mă vadă pe zi ce trece tot mai pregătit pentru Botez
şi simţind că rugăciunile ei şi făgăduinţele Tale aveau să se împlinească prin
credinţa mea. La rugămintea mea şi după a sa dorire, ea Te-a rugat în fiecare zi
cu toată puterea inimii să-i arăţi într-un vis câte ceva despre viitoarea mea
căsătorie, dar Tu niciodată nu ai făcut aceasta. De bună seamă, ea a văzut unele
închipuiri deşarte sub imboldul dat de preocuparea minţii ei pentru lucrul
acesta. Şi mi le-a spus şi mie, însă nu cu încrederea pe care o avea totdeauna
atunci când Tu îi arătai ceva, ci ca şi cum nu ar fi pus mare preţ pe ele. Căci
spunea că se afla oarecare mireasmă de nedescris, care nu poate fi înfăţişată în
cuvinte, după care putea deosebi ceea ce Tu însuţi i-ai descoperit de visele
propriei sale minţi..."(Confesiuni, Cartea 6, XIII)
Reiese de aici că în sfinţi şi în cei cu inima curată sălăşluieşte
0 limpezime care le îngăduie să discearnă ce este de la Dumnezeu şi ce este de la
ei înşişi. Dar pentru că cei mai mulţi dintre noi nu ne aflăm încă în starea aceasta,
sfatul unui duhovnic încercat este important în deosebirea superstiţiei de
adevărata călăuzire. Tot un semn poate fi şi efectul visului. Dacă el aduce
umilinţă, pocăinţă şi rod duhovnicesc, acesta poate fi un semn că este întemeiat.
însă ne întoarcem la întrebarea: De ce grecii par să aibă atâtea vise şi
cercetări din partea sfinţilor, chiar mai multe decât poporul ortodox slav şi cei
veniţi la ortodoxie din spaţiul apusean?
Am pus această întrebare unui grec ortodox trăitor după ce mi-a spus că
primise povăţuire în vis de la unul dintre sfinţi. El s-a gândit o vreme, iar la
urmă a spus: „Ştii, mă întreb dacă aceasta are de-a face cu sufletul. Unii Părinţi ai
Bisericii au spus că alcătuirea sufletelor noastre este influenţată de sufletele
părinţilor şi strămoşilor noştri. Dacă este adevărat, atunci grecii au lăsat
moştenire nu doar calităţile şi slăbiciunile lor omeneşti, ci şi harul creştin şi
experienţa primirii Sfintelor Taine vreme de 2000 de ani. Poate că există „gene
duhovniceşti" care ne predispun ca popor să fim mai deschişi către aceste
tărâmuri, nu printr-o calitate a noastră proprie, ci prin evlavia colectivă a
strămoşilor noştri. Se pare că nu putem să nu visăm". Apoi a adăugat: „Desigur,
trebuie totodată să hm cu multă luare-aminte, pentru că dacă suntem plini de
mândrie sau de îndărătnicie, atunci putem cădea lesne în superstiţie sau să
născocim în vis propria noastră cârmuire prin puterea minţii sau, chiar mai rău,
prin înrâurirea demonilor. Este mai bine să-1 întrebăm pe Gheronda1 .

Despre Grecia păgână

U
1
n alt subiect care frământă mintea pelerinilor ce află că Grecia este plină nu
Gheronda - un părinte sau un bătrân duhovnicesc.
doar de locuri creştineşti, ci şi de locuri ale civilizaţiei clasice, este acesta: „Cum
ar trebui să gândesc despre Grecia păgână?".
însemnări pentru pelerin 20

Dacă ar fi să judecăm după cea mai înaltă filosofie şi literatură clasică


grecească rămasă până la noi, căutarea după adevăr a Greciei păgâne a fost
adesea onorabilă. Deşi credinţele lor erau falsificate cu elemente necurate şi
nevrednice, dorinţa lor neîmplinită de a se închina Adevăratului Dumnezeu i-a
stârnit să înfăptuiască o frumuseţe pământească arareori întrecută şi, asemenea
astrologiei magilor, i-a dus către ceva mai înalt. Aceasta s-a întâmplat deoarece
panteismul grecesc, deşi greşit şi idolatru, a fost într-o anumită măsură inocent.
Dumnezeu încă nu Se descoperise pe Sine însuşi şi a îngăduit ca încercările
timpurii de închinare ale grecilor să fie pregătirea pentru sămânţa răsădirii de
mai târziu. După cuvintele Omiliei Pascale a Sfântului Ioan Gură de Aur, „El şi
voinţa o laudă...", asemenea şi noi îi putem lăuda pentru aspiraţiile lor cele mai
înalte, bâjbâirea dureroasă după lumina credinţei, rămăşiţe ale omului dinainte
de cădere. Fără îndoială, pământul lor a fost bine arat; sămânţa creştină s-a
înrădăcinat cu o vigoare atât de trainică, încât Grecia a devenit ocrotitorul
pământesc al Bisericii pentru mai bine de o mie de ani.
Nu putem da uitării nici aceea că grecii şi-au prefăcut singuri templele lor
păgâne în biserici. Prin secolul V, Parthenonul, închinat Fecioarei Athena, a fost
preschimbat într-o biserică creştină închinată Sfintei înţelepciuni şi Fecioarei
Măria. între zidurile ei s-a săvârşit în fiecare zi Sfânta Liturghie vreme de peste o
mie de ani, chiar mai mult decât în Biserica Sfânta Sofia din Constantinopol
ridicată de Iustinian. Cum am putea numi altfel Acropolele şi Parthenonul decât
pământ sfânt? Şi dacă înşişi creştinii nu-şi aduc aminte, cine o va face?
Odată, când i-am vorbit unei englezoaice ortodoxe care călătorise mult
prin Grecia despre veacurile de creştinism ale Parthenonului, ea a remarcat:
„Aceasta explică un lucru de care m-am minunat. Când am vizitat cetatea
Delphi, căzută în ruină după ce a fost oprită slujirea păgânească, am fost
copleşită c o stare apăsătoare ce părea că atârnă în văzduh şi care învălu: chiar şi
natura dimprejurul ruinelor. Grecii au ridicat temple de o frumuseţe
nepământească, dar totuşi există sentimentul că ceva lipseşte, că este ceva
neterminat. La Delphi pluteşte în văzduh tristeţe, ca şi cum înseşi ruinele
aşteaptă încă o desăvârşire a lor. Pe de altă parte, atunci când am ajuns la
Parthenon, am simţ: valuri adânci de bucurie, ca şi cum ceva minunat s-ar fi
întâmpla: ceva care odată a fost frumos şi sfânt. Chiar printre ruine, h simţeai
bine duhovniceşte".
Ortodocşii din Grecia şi-au cinstit întotdeauna strămoş: precreştini. în
Muntele Athos, trapeza din Marea Lavră este decorată cu fresce care-i
înfăţişează pe filosofii Greciei Antice Filon, Solon, Pitagora, Socrate, Aristotel,
Tales, Galen, Plator şi Plutarh. Mănăstirea Iviron din Muntele Athos are un
paradi; închinat Fecioarei Portaitissa şi pe ziduri stau Sofocle, Solon Tucidide,
Plutarh, Platon, Aristotel şi împăraţii Alexandru cel Mare şi Darius, ca şi cum ar
da mărturie că s-a împlinit căutarea lor după înţelepciune. Aceasta nu este o
dorinţă de întoarcere în trecut, precum neo-păgânismul, care nu este „nici în
căruţă, nici în teleguţă", nici o alăturare între tradiţia clasică şi creştinism, ca şi
cum ar fi deopotrivă. Este pur şi simplu o recunoaştere a trecutului Greciei, un
semn de cinstire pentru cei ale căror scrieri şi înfăptuiri au preînchipuit uneori şi
adesea au pregătit un popor întreg pentru venirea Domnului.
21 EVLOGHITE!

Tragedia sub jugul turcesc

O cupaţia musulmană turcească din Grecia, ce a durat cam din anul 1453
până în anul 1821, a fost o perioadă de grea încercări pentru greci. Deşi au
fost şi perioade de îngăduinţă sub cârmuitori locali îndurători, trebuie să
spunem că în general grecii au suferit foarte mult. Discriminarea economică,
civilă şi religioasă în anumite zone era permanentă şi au existat multe incidente
în care populaţia din sate sau insule întregi a fost masacrată atunci când
autoritatea turcă se simţea ameninţată.
Pelerinul creştin rămâne adesea uimit atunci când se întâmplă să ajungă
în locuri de un adânc tragism, precum este satul Souli, de lângă Preveza, unde în
anul 1803, 60 de femei din Grecia, împreună cu copiii lor, au dansat până la
istovire, iar apoi s-au aruncat de pe o stâncă, spre pieirea lor, pentru a nu fi
prinse şi vândute ca roabe de Aii Paşa şi de turci. Tot astfel, în anul 1822, în
Anavatos din insula Hios, 400 de femei şi copii din sat, aflând că turcii au năvălit
şi sunt pe cale să cucerească satul, au sărit, ţinându-se de mâini, de pe o stâncă
foarte înaltă aflată în vecinătatea caselor. Printre greci circulă două păreri asupra
acestor cumplite tragedii. Cea dintâi susţine că aceste femei şi copiii lor sunt
nişte mucenici, de bună seamă cum este cazul acelor fecioare-muceniţe pomenite
mai sus, care au ales mai bine să moară decât să fie necinstite. A doua părere este
aceea că dacă nu sunt mucenici în adevăratul sens al cuvântului, cel puţin sunt
eroi naţionali, asemenea ostaşilor care s-au jertfit în luptă. Printre grecii cucernici
nu există nicidecum sentimentul că acesta a fost un păcat, acela de a-şi lua
singuri viaţa, ci mai curând, aceste femei şi copii sunt pomeniţi în rugăciuni
pline de cinstire.

Pregătirea duhovnicească pentru pelerinaj

P regătirea pentru pelerinaj implică deopotrivă sufletul şi trupul. Potrivit


Tradiţiei, înainte de a porni la drum, creştinii posteau şi se rugau, se
spovedeau şi primeau Sfânta împărtăşanie. Chiar şi acum, preotul le citeşte
adesea pelerinilor ortodocşi rugăciuni sau un paraclis (de obicei al Sfântului
Nicolae, care este sfântul ocrotitor al călătorilor şi pelerinilor), mai cu seamă
dacă se duc cu un tel serios.
In trecut, creştinii mergeau de multe ori pe jos, fie din necesitate, fie ca o
nevoinţă - o osteneală fizică sau duhovnicească răbdată sau asumată pentru
Hristos. Aceasta era văzută ca o parte însemnată a pelerinajului, o încercare şi o
pregătire pentru întâmpinarea harului, dispoziţia de „a-ţi vărsa sângele şi a
primi Duh". Lucrul acesta rămâne valabil şi pentru noi astăzi. Chiar dacă nu
suntem în stare să facem călătorii îndelungate pe jos, tot putem intra în duhul
nevoinţei, luând asupra noastră mai multă lucrare duhovnicească, văzută ca o
pregătire pentru pelerinaj, aşa cum facem şi în Postul Mare: postire mai aspră
sau renunţarea la anumite lucruri care ne fac îndeobşte plăcere, precum este o
hrană mai aleasă, o lectură uşoară sau filme; mai înseamnă să facem un efort în
plus de a tăia păcatele noastre vechi, cum ar fi cearta sau clevetirea; să facem
însemnări pentru pelerin 22

milostenie, mergând mai des la biserică sau să adăugăm rugăciuni sau metanii la
rânduiala noastră zilnică de rugăciune. Aceasta nu este o omorâre a trupului, o
respingere a vieţii. Ci mai curând, aceste mici osteneli de bunăvoie ne trezesc.
Ele ne ajută să ne slobozim sufletele de duhul lumii, ne luminează minţile, ne
întăresc voinţa şi ne călăuzesc spre cer.
Pregătirea din vreme ne pune într-o dispoziţie fizică şi duhovnicească
potrivită pentru a culege roadă pelerinajului. Noi ne pregătim cum putem şi
apoi cerem mila lui Dumnezeu, ca să acopere lipsurile noastre. Este un lucru
bine ştiut de creştinii ortodocşi care merg adesea în pelerinaj că cel rău încearcă
de multe ori să ne împiedice prin ispite. Aceasta este un alt fel de pregătire -
pregătirea prin suferinţe. Viaţa însăşi ne face pelerini vrednici.
Astfel de întâmplări nefericite, şi înainte, şi în timpul călătoriei, nu trebuie
să ne descurajeze. Dumnezeu ne poartă de grijă şi îi răsplăteşte pe cei ce au
stăruinţă. Nu cunosc niciun om care a fost vreodată în pelerinaj şi a rămas
neîmplinit. împărăţia lui Dumnezeu se ia cu putere şi este o putere pe care o poate
dovedi, cu binecuvântarea lui Dumnezeu, chiar şi cel mai slab, mai păcătos şi
mai fricos dintre noi.

Cărţi de citit

S unt multe cărţi remarcabile în limba engleză care vă pot ajuta să vă pregătiţi,
dar nicio pregătire pentru pelerinajul în Grecia nu este deplină dacă nu citiţi
Faptele Apostolilor şi Epistolele Sfântului Pavel către Filipeni, Tesaloniceni şi
Corinteni. Acestea sunt pietrele de temelie ale creştinismului grecesc.
Una dintre cele mai bune cărţi din zilele noastre este Nevoitori
I

contemporani din Muntele Athos (Contemporan/ Ascetics of Mount


23 EVLOGHITE!

Athos), scrisă de Arhimandritul Heruvim, în care sunt înfăţişate în amănunţime


vieţile nevoitorilor din zilele noastre ce au trăit în Muntele Athos, într-o
prezentare profundă şi caldă a vieţii duhovniceşti din Grecia. Cartea poate fi
comandată de la Editura Sfântul Herman din Alaska, PO Box 70, Platina, CA,
96076.
O altă colecţie foarte bună şi mai academică este seria S/mh Ortodocşi
Moderni (Modern Orthodox Saints), cuprinzând vieţile autentice şi comentariile
scrise şi traduse de Dr. Constantin Cavarnos. Dr. Cavarnos a mărit constant
colecţia de mai bine de 20 de ani, iar acum lucrarea sa despre sfinţii greci
cuprihofe vieţile Sfinţilor Arsenie din Păros, Nectarie din Eghina, Macarie din
Corint, Sava cel Nou, Nicodim Aghioritul, Nichifor din Hios, Matrona din Hios
şi Rafael, Irina şi Nicolae din Lesbos (Mitilene). Introducerile şi notele sale sunt
amănunţite şi interesante, el împreunând erudiţia cu adânca evlavie pentru
sfinţii despre care scrie. Cărţile Dr. Cavarnos pot fi comandate de la Institutul de
Studii Greceşti Bizantine şi Moderne, 116 Gilbert Rd., Belmont, MA 02178.
Pentru o scurtă, dar minunată privire de ansamblu asupra creştinătăţii
bizantine, cercetaţi lucrarea Biserica Ortodoxă (Orthodox Church) a lui Timothy
Ware, care este şi astăzi cea mai bună introducere în ortodoxia ca întreg şi este
uşor de obţinut de la majoritatea librăriilor, în ediţia Penguin Books. Pentru o
cercetare mai amănunţită asupra Greciei din timpul ocupaţiei turceşti, puteţi
încerca Marea Biserică în Captivitate (The Great Church in Captivity), scrisă de Sir
Steven Runciman. O puteţi comanda la Cambridge Univ. Press, 40 W. 20th St.,
NY 10011-4211.
° IBOIW" crl*»««t-â (/«-.-J/irf T\Zliiri tflf s\ thtc^sî este „s4fJsaş, Ă/f/S/J

volum nu mai existăT £ 1™ 7 £*' ^ Acest biblioteci. O


versiune ulterioară A H ? £ ,ImPrumutat de la
^^""^arefotogrÎSun te*df^ ^
Una dintre cărţile Lră^eT mai SCurt

OmriSZ TV** **" Nkdae Planas-Simple


o7 ^
Păstorul cel simplu
Sh^JofsiZesZ) \ pa ,Nicho,«
««"as, A
explodează în mână „ o n2 d. h 2°,am de SimPlă care

o novă duhovnicească. Cartea poate fi


însemnări pentru pelerin 24

Athos), scrisă de Arhimandritul Heruvim, în care sunt înfăţişate în amănunţime


vieţile nevoitorilor din zilele noastre ce au trăit în Muntele Athos, într-o
prezentare profundă şi caldă a vieţii duhovniceşti din Grecia. Cartea poate fi
comandată de la Editura Sfântul Herman din Alaska, PO Box 70, Platina, CA,
96076.
O altă colecţie foarte bună şi mai academică este seria Sfinţi Ortodocşi
Moderni (Modern Orthodox Saints), cuprinzând vieţile autentice şi comentariile
scrise şi traduse de Dr. Constantin Cavarnos. Dr. Cavarnos a mărit constant
colecţia de mai bine de 20 de ani, iar acum lucrarea sa despre sfinţii greci
cuprinde vieţile Sfinţilor Arsenie din Păros, Nectarie din Eghina, Macarie din
Corint, Sa va cel Nou, Nicodim Aghioritul, Nichifor din Hios, Matrona din Hios
şi Rafael, Irina şi Nicolae din Lesbos (Mitilene). Introducerile şi notele sale sunt
amănunţite şi interesante, el împreunând erudiţia cu adânca evlavie pentru
sfinţii despre care scrie. Cărţile Dr. Cavarnos pot fi comandate de la Institutul de
Studii Greceşti Bizantine şi Moderne, 116 Gilbert Rd., Belmont, MA 02178.
Pentru o scurtă, dar minunată privire de ansamblu asupra creştinătăţii
bizantine, cercetaţi lucrarea Biserica Ortodoxă (Orthodox Church) a lui Timothy
Ware, care este şi astăzi cea mai bună introducere în ortodoxia ca întreg şi este
uşor de obţinut de la majoritatea librăriilor, în ediţia Penguin Books. Pentru o
cercetare mai amănunţită asupra Greciei din timpul ocupaţiei turceşti, puteţi
încerca Marea Biserică în Captivitate (The Great Church in Captivity), scrisă de Sir
Steven Runciman. O puteţi comanda la Cambridge Univ. Press, 40 W. 20th St.,
NY 10011-4211.
O lucrare clasică despre Muntele Athos este „Athos, Muntele Tăcerii" (Athos,
the Mountain of Silence), scrisă de Philip Sherrard (Oxford Universitv Press, London
and New York, 1960.) Acest volum nu mai există în stoc, dar poate fi împrumutat
de la biblioteci. O versiune ulterioară, Athos, Sfântul Munte (Athos, the Holy
Mountain) are fotografii minunate, dar un text mai scurt.
Una dintre cărţile îndrăgite de mine este Papa Nicolae Planas: Păstorul cel
simplu al unei turme simple (Papa Nicholas Planas, A Simple Shepherd of Simple
Sheep), o carte dezolant de simplă care explodează în mână ca o novă
duhovnicească. Cartea poate fi cumpărată de la Mănăstirea Schimbării la Faţă,
278 Warren St., Brookline, MA 02146.
Un ziar nou şi fascinant este cotidianul trimestrial în limbă engleză Drumul
către Emaus (Road to Emmaus). Publicat în Moscova, Rusia, el cuprinde articole
despre locurile sfinte ale ortodoxiei din toată lumea (un loc important îl ocupă
chiar Grecia), vieţi de sfinţi puţin cunoscuţi şi icoane făcătoare de minuni, dar îşi
îndreaptă atenţia şi spre articole despre creştinii din zilele noastre din ţările de
tradiţie ortodoxă: cum îşi cresc familiile, cum înfruntă greutăţile vieţii, cum
slujesc Biserica şi cum îl iubesc pe Dumnezeu. Cititorii preţuiesc foarte mult acest
cotidian. Abonamentul costă 25 $ (US) pe an sau 30 $ (internaţionali) pe an, ce pot
fi plătiţi prin cec sau prin mandat poştal la Drumul către Emaus (Road to Emmaus),
PO Box 205, Ash Grove, MO, 65605, USA. Informaţiile pot fi solicitate la telefon
sau prin fax la numărul (417) 751-3183.
Din fericire, acum există mult material tradus în limba engleză despre
sfinţii greci, iar eu am inclus o bibliografie şi o listă suplimentară de lectură la
sfârşitul ghidului.
însemnări pentru pelerin 25

Rugăciune pentru călători (cuprinsă în Molitvelnic -


pentru a fi rostită de preot asupra pelerinului)
Domnului să ne rugăm! Doamne, miluieşte!
Doamne Dumnezeule, Calea, Adevărul şi Viaţa, Care ai călătorit cu robul
Tău Iosif, însoţeşte pe robul / roaba Ta (numele), o, Stăpâne, şi izbăveşte-1 (pe el
/ pe ea / pe ei) de toată tulburarea şi defăimarea ridicată asupra lui (ei / lor), în
pace şi tărie împlinind toată dreptatea, prin purtarea Ta de grijă, potrivit
poruncilor Tale; ca umplându-se de bunătăţile cele cereşti şi pământeşti, să se
întoarcă iarăşi, cu voia Ta. Căci a Ta este împărăţia şi puterea şi slava: a Tatălui şi
a Fiului şi a Sfântului Duh, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.
26 EVLOGHITE!

O scurtă istorie a
Greciei creştine
Grecia dinainte de Constantin (49-325) · Imperiul Bizantin (325-1453) · Grecia sub
ocârmuirea otomană (1453-1821) · Revoluţia grecească (1821-1832) · Naţiunea
greacă (1832-2000)

GRECIA ÎNAINTE DE CONSTANTIN


(49-325 d.Hr.)

P e vremea învierii lui Hristos, Grecia făcea parte din Imperiul Roman de
200 de ani. Roma asimilase rămăşiţele trecutului ei clasic, iar ceea ce
numim astăzi Grecia modernă era o răscruce de drumuri care unea Asia
Mică romană, coloniile europene şi Roma însăşi. Nu doar că toate drumurile
duceau la Roma, dar pentru cetăţeni, ele erau drumuri păzite şi scutite de taxe,
precum era cazul Sfântului Pavel, care îşi ţesea drumul prin Asia Mică,
Macedonia (Grecia zilelor noastre), Roma şi chiar până înlăuntrul Europei,
propovăduind Evanghelia lui Hristos.
Creştinismul grec odrăslise cu îmbelşugare din seminţele lucrării de
propovăduire a Sfântului Pavel. După convertirea sa pe drumul Damascului,
apostolul a străbătut în lung şi-n lat Asia Mică, din Antiohia până în Cipru şi
până în locul unde se află astăzi coasta apuseană a Turciei, răspândind mesajul
Evangheliei, în străvechea Troas, el a avut un vis, o chemare de la Dumnezeu
pentru a se duce în Macedonia, unde, din anii 49-52 d.Hr., a
statornicit credinţa creştină printre neamuri. Micile sale comunităţi bisericeşti
din Grecia se întindeau din Neapolis (Kavala) până la Filipi, Bereea (Veria),
Tesalonic, Atena şi Corint - cele dintâi roade ale întoarcerii desăvârşite a grecilor
spre creştinism.2
Şi alţi apostoli şi ucenici ai Domnului au propovăduit printre popoarele
vorbitoare de limbă greacă, precum sunt Sfinţii Iason şi Sosipatru, din rândul
celor 70 de Apostoli, care au creştinat insula Corfu la anul 37 d.Hr., Sfântul Ioan
Teologul şi Sfântul Procopie, care au propovăduit în Patmos şi în Efes; Sfinţii
Varnava şi Marcu (împreună cu Sfântul Pavel) în Cipru; Sfântul Andrei, care a
propovăduit şi a fost răstignit pe cruce în Patras; şi Sfântul Luca, cel care a
călătorit foarte mult împreună cu Sfântul Pavel, iar mai pe urmă s-a săvârşit
lângă Thiva (Teba) de astăzi.
Vreme de 300 de ani după Hristos, Biserica s-a luptat să supravieţuiască în
urma repetatelor prigoane care au măturat Imperiul Roman. Unele dintre ele
(mai ales cele iniţiate de împăraţii Domiţian, Licinius, Hadrian, Diocleţian şi
Maximian) au pricinuit distrugeri mari în rândul comunităţilor creştine. Altele
aveau caracter local şi chiar dacă toate prigoanele erau intermitente şi urmate de
perioade de linişte, ameninţarea lor era atotprezentă. Pe mulţi dintre aceşti
mucenici îi ştim după nume, şi iată câţiva ale căror moaşte odihnesc astăzi în
Grecia: Sfântul Ierarh şi Mucenic Hierotei, Sfântul Dionisie Areopagitul, Sfinţii
Iason şi Sosipatru, Sfinţii Elefterie şi Antia, Sfântul Policarp, Sfânta Parascheva
din Roma, Sfântul Mare Mucenic Haralambie, Sfântul Hristofor, Sfinţii Ciprian
şi Iustina, Sfinţii Timotei şi Mavra, Sfânta Muceniţă Fecioară Anisia din
Tesalonic, Sfântul Mare Mucenic Pantelimon, Sfânta Mare Muceniţă Varvara,
Sfântul Partenie din Lampsac, Sfântul Mare Mucenic Dimitrie, Sfânta Mare
Muceniţă Ecaterina din Alexandria, Sfinţii Teodor Tiron şi Teodor Stratilat şi
Sfântul Ierarh Vlah din Sevasta.

IMPERIUL BIZANTIN (325-1453)

I
2
mperiul Bizantin a fost inaugurat odată cu domnia împăratului Constantin cel
Orice pelerin creştin în Grecia ar trebui să citească mai întâi despre călătoriile
Sfântului Pavel în Faptele Apostolilor, precum şi Epistolele sale către cei veniţi la
credinţă din rândul grecilor: Epistolele către Filipeni, Tesaloniceni şi Corinteni, toate
fiind cuprinse în Noul Testament.

Mare (306-337). în anul 312, Constantin, plecând la luptă spre Saxa Rubra, aflată
la opt mile mai la nord de Roma, a văzut o cruce luminoasă pe cer însoţită de
cuvintele: „Cu acest semn vei birui". El a încheiat lupta ca singur stăpânitor al
Imperiului Roman, datorându-şi tronul mijlocirii Dumnezeului creştin. în anul
următor, Constantin şi părtaşul său la împărăţie, Liciniu, au dat un Edict de
Toleranţă, apărându-i pe creştini în faţa prigoanelor, iar mai târziu Constantin a
devenit creştin.
Constantin a mutat capitala imperiului de la Roma în cetatea Bizantium
(aflată în Turcia de astăzi) nu doar din considerente politice şi economice.
28 EVLOGHITE!

Adânca sa credinţă creştină 1-a determinat să sfârşească cu păgânismul Romei.


La consacrarea capitalei cu numele de Constantinopol, în anul 330, împăratul a
decretat că niciodată nu se vor aduce acolo jertfe păgâneşti. Aproape 50 de ani
mai târziu, împăratul Teodosius I a declarat creştinismul religie de stat.
Constantinopolul a devenit nestemata din coroana imperiului din punct de
vedere duhovnicesc şi material, iar o mie de ani mai târziu, în ciuda morţii
politice a Bizanţului, oraşul rămâne în conştiinţa creştinilor grec-ortodocşi un
centru geo-spiritual3.
Odată încetate prigoanele, creştinismul s-a răspândit foarte repede. S-au
zidit biserici, iar dogmele şi Tradiţia Bisericii din primele veacuri au fost definite
şi statornicite în scris. După cum era de aşteptat, odată devenit religie de stat,
creştinismul a început să fie îmbrăţişat de oamenii ambiţioşi, de oamenii de lume
şi de cei căldicei. A început să se răspândească monahismul, ca răspuns la viaţa
lumească de prin cetăţi. începând cu pustnicii nevoitori din Egipt în veacul al
IV-lea, în curând, obştile de monahi şi monahii puteau fi găsite în toate colţurile
imperiului. Cei dintâi monahi egipteni au fost Sfântul Antonie cel Mare (f356),
părintele monahilor, Sfântul Pahomie (f348) şi Sfântul Macarie (f390). Printre cei
dintâi care au adus în Apus monahismul chinovial organizat au fost Sfântul
Vasile cel Mare (f379) şi sora sa, Sfânta Macrina. Monahismul a oferit o
alternativă la viaţa bisericească tot mai structurată din cadrul imperiului - un
3 Constantinopolul este Istanbulul turcesc de astăzi.
semn viu de aducere-aminte că împărăţia lui Dumnezeu nu este din lumea
aceasta. Chiar şi în ziua de astăzi, cei ce se apropie de ortodoxie sunt atraşi
adesea de literatura duhovnicească monahală veche de secole şi de mărturiile
monahilor şi monahiilor din zilele noastre.

Aghia Sofia, cea mai mare biserică din Bizanţ, devenită moschee după căderea
Constautinopolului sub turci (Foto 1950)
Domnia lui Constantin a marcat începutul perioadei celor Şapte Sinoade
Ecumenice (325-787), dintre care, primele şase au definit organizarea exterioară a
Bisericii şi dogmele fundamentale ale credinţei creştine, mai cu seamă cele
privitoare la firea Sfintei Treimi şi întruparea lui Hristos. Cel de-al Vll-lea Sinod
s-a întrunit pentru a restabili cinstirea icoanelor, ce fusese interzisă vreme de un
secol întreg de iconoclasm. De asemenea, primii ani ai Sinoadelor dau mărturie
despre o înflorire a literaturii patristice.
30 EVLOGHITE!

O scurtă istorie a Greciei creştine 43


>

Scrierile Sfântului Atanasie cel Mare, ale Părinţilor Capadocieni din veacul
al IV-lea - Sfinţii Vasife cef Mare, Grigorie Teologul şi Grigorie de Nyssa - precum
şi cele ale Sfântului Ioan Gură de Aur de la începutul veacului al V-lea au întărit
dogma Bisericii şi au lămurit Scriptura. Chiar şi acum, scrierile lor sunt socotite
temelia Tradiţiei ortodoxe.
în veacurile de linişte ale cârmuirii bizantine, în tot imperiul s-au zidit
biserici şi mănăstiri măreţe. Câteva exemple impresionante de arhitectură
bizantină încă mai pot fi văzute la Nea Moni în Hios, la Panaghia Atheniotissa în
Dafni şi la Sfântul Luca lângă Thiva (Teba). Aghia Sofia, cea mai mare biserică a
creştinătăţii, a fost construită în această perioadă timpurie şi, deşi odată cu
căderea Constantinopolului în mâinile turcilor la anul 1453, ea a fost folosită ca
moschee şi muzeu, încă mai este cinstită pentru locul său central în istoria
ortodoxiei. Mii de oameni drepţi, bărbaţi şi femei, au luptat pentru mântuirea lor
în acest mileniu bizantin, şi harul străduinţelor lor a fost simţit în tot imperiul.
Creştinii din Imperiul Bizantin râvneau după o armonie deplină în relaţia
dintre Biserică şi stat. împăratul Bizantin era uns ca stăpânitor absolut, iar nu
doar ca un conducător al unui guvern reprezentativ. Slujba sa nu îngăduia
împărţirea puterii, pentru că aceasta ar fi însemnat şi o împărţire a răspunderii
depline. In cele din urmă, bizantinii credeau că dacă va trebui să stea înaintea lui
Dumnezeu, împăratul avea să dea seama pentru bunăstarea spirituală şi
materială a imperiului. Potrivit Sfântului Ioan Gură de Aur, împăratul avea o
datorie aproape duhovnicească, aceea de a lupta cu răul, văzut şi nevăzut. In
răspunderea sa duhovnicească, el stătea singur, „ca unul ce împiedică şi nu lasă
să se împlinească taina nedreptăţii care încă de pe acum lucrează". Dar
puterea imperială nu se întinde şi asupra dogmei Bisericii, în vreme ce împăratul
avea dreptul şi obligaţia de a apăra curăţia credinţei vorbind în sinoadele
Bisericii, el nu avea ultimul cuvânt în treburile şi discuţiile legate de credinţă,
lucru sortit numai episcopilor. De asemenea, ierarhii Bisericii aveau datoria
morală de a se opune politicii de stat ostile principiilor de comportare creştine
sau intereselor Bisericii, dar hotărârea finală o lăsau în seama împăratului.
Dar cum firea omenească este aşa cum o ştim, s-a întâmplat nu o dată ca
împăraţii să convoace sinoade, iar apoi să le umple cu episcopi de-ai lor care să-şi
impună propriile vederi dogmatice. Dar atunci când aceste sinoade au instituit
erezii, ele au fost aproape întotdeauna răsturnate peste zece sau douăzeci de ani.
în vreme ce împăraţii aprobau (şi adesea numeau) noii patriarhi, schimbau
hotarele diocezelor Bisericii atunci când le convenea şi dădeau legi privitoare la
unele aspecte de organizare bisericească, ei nu puteau niciodată să proclame
dogme de unii singuri. Pe de altă parte, patriarhii erau adesea un mijloc prin care
era (sau nu era) ajutat un pretendent norocos la tronul împărătesc şi un sprijin
considerabil al politicilor sale în rândul creştinilor. însă când această putere
imperială şi bisericească o lua pe căi greşite şi era folosită pentru ambiţii
personale sau învăţături eretice, întotdeauna i se ridicau împotrivă glasuri ale
conştiinţei, luminători ca Sfântul Atanasie cel Mare, Sfântul Vasile cel Mare,
Sfântul Grigorie de Nyssa, Sfântul Grigorie Teologul şi Sfântul Chirii al
Alexandriei. De asemenea, nu o dată s-a adeverit zicala din popor: „glasul
poporului este glasul lui Dumnezeu". La sfârşitul imperiului, doi împăraţi
bizantini ce doreau cu disperare alianţa politică cu Apusul catolic au întrunit
Sinodul de la Lyon (1274) şi Sinodul de la Ferrara-Florenţa (1430) alcătuit din
episcopi aleşi cu grijă şi instruiţi să adopte unirea cu Roma. In ambele situaţii,
întrunirea a fost proclamată oficial, dar curând a fost anulată, ca fiind pripită, de
glasurile mirenilor şi clerului bizantin.
în Creştinismul Bizantin, Harry Magoulias observă: „[Constantin credea] că
stricarea dogmei ar putea duce la mânia lui Dumnezeu şi ar avea ca rezultat
decăderea fizică a statului [...] Aceasta era o problemă cu care împăraţii păgâni
nu au avut niciodată de-a face [...] împăratul păgân al Romei fusese şi el
căpetenia religioasă oficială a statului (pontifex maximus) şi cârmuitorul lumesc,
dar acolo nu se punea problema unei biserici păgâne şi a unei dogme ortodoxe
păgâne. In orice caz, Pacea lui Constantin a adus cu ea o nouă dimensiune a
responsabilităţii supreme pe care o are împăratul pe pământ. Monarhia creştină,
aşa cum bine a înţeles Constantin, a fost totodată responsabilă şi pentru
bunăstarea Bisericii Creştine. Şi bunăstarea Bisericii a fost văzută ca fiind legată
nemijlocit de soarta statului [...] Datoria cea mai de seamă a împăratului bizantin
era aceea de a-şi duce supuşii către Dumnezeu şi de a păzi curăţia adevăratei
credinţe"4.
Astfel, străduindu-se să ajungă o împărăţie a lui Hristos pe pământ,
imperiul a trăit şi a respirat ca un întreg organic şi duhovnicesc. Amintirea
mileniilor bizantine arată că şi dacă firea căzută a oamenilor, egoistă şi plină de
ambiţii, a împiedicat desăvârşita lui împlinire pământească, el a fost totuşi o
încercare minunată. Moştenirea harului izvorât din eroismul duhovnicesc
individual, dezvoltarea unei conştiinţe sociale creştine şi măreţia literară şi
artistică a epocii încă se mai află cu noi.
Chiar în perioada sa cea mai înfloritoare au existat duşmani din afară care
au jefuit imperiul şi dezastre naturale care l-au pustiit. Atacurile răspândite ale
goţilor şi hunilor în secolele IV şi V, o imigrare masivă a slavilor în secolele
VI-VII, la care s-au adăugat atacurile avarilor, care au sfâşiat o mare parte din
Grecia continentală, izbucnirea unei epidemii de ciumă în anul 540, care a ucis o
32 EVLOGHITE!

treime din populaţia Bizanţului, apariţia hanatului bulgar în secolul VII, cu


repetatele sale atacuri în ţinuturile de graniţă, şi cele şapte veacuri de piraterie şi
negoţ cu sclavi de-a lungul coastelor, toate acestea au contribuit la slăbirea „Celei
de-a doua Rome".
Piraţii au fost vreme de secole o mare năpastă pentru Bizanţ. Mai târziu,
ţelurile lor aveau să degenereze în tâlhării individuale pentru câştig personal,
dar când arabii au apărut prima oară în secolul VII, pirateria făcea parte din
strategia lor militară de a distruge supremaţia Bizanţului pe mare. Până la
mijlocul secolului IX, ei au cucerit cetatea Tarsus, Alexandria, Tripolis (Siria) şi
Creta, de unde jefuiau cetăţile de coastă şi insulele imperiului. Corăbiile lor erau
acele koubaria greoaie şi lente cu care atacau în expediţii bine organizate şi puse la
punct. Multe dintre insulele egeene, dodecanese şi cele din Golful Saronic au fost
lăsate pustii şi nelocuite vreme de secole, folosite doar de piraţi ca locuri de
popas pentru aprovizionarea cu apă proaspătă sau pentru debarcarea sclavilor
proaspăt căzuţi în robie, ce erau sortiţi pieţei de sclavi din nordul Africii. Eşuarea
atacului arab din secolul IX a fost exploatat de bulgari şi ruşi, care au pornit de
unii singuri atacuri pe scară largă în luntri lungi, de lemn, cioplite din trunchiuri
de copac.

4Harry MAGOULLAS, Byzantine Christianity: Emperor, Church and the West, Wayne
State University Press, 1982, pgs 14-15.

în secolul X, comandantul bizantin Nichiforus Focas, care mai târziu avea


să devină împărat (963-969), a sfărâmat menghina ce sufoca Marea Egee şi o
bună parte din Marea Mediterană prin eliberarea Cretei. Au urmat două veacuri
de relativă siguranţă şi stabilitate, dar cum Bizanţul lupta pentru supravieţuire
după cea de a IV-a Cruciadă, piraţi porniţi pe cont propriu au pus iarăşi
stăpânire asupra mărilor. De această dată, nu erau numai arabi islamişti, ci
mercenari profesionişti din Genova, Italia, Normandia, Rodos, Monemvasia şi
alte insule bizantine, precum şi turci şi greci, care-şi vindeau serviciile unor
căpetenii sau state puternice şi erau folosiţi deopotrivă de Bizanţ şi de duşmanii
lui. Când nu lucrau în folosul stăpânilor lor, ei jefuiau pentru propriul lor câştig.
Unele dintre victimele acestor cete de tâlhari au fost Sfântul Teoctist (care a fugit
din insula Păros şi a dus viaţă de pustnic), Sfântul Efrem Noul Mucenic, Stareţa
Olimpiada şi călugăriţele ei, Sfinţii Nicolae, Rafail şi Irina, Mănăstirea Taxiarches
(din Mitilene) şi mulţi monahi din Muntele Athos, toţi aceştia fiind daţi la
chinuri groaznice şi apoi ucişi. Pirateria a durat până în veacurile XIII-XV,
dominată de otomani şi veneţieni, care acum aveau controlul asupra mărilor.
în chip surprinzător, aceste veacuri de tulburare externă au fost marcate
de o înflorire spirituală. Monahismul s-a răspândit foarte repede şi, potrivit
cercetătorilor istoriei bizantine, se crede că până în secolul VIII mai mult de
jumătate din populaţia imperiului a depus făgăduinţele monahale. 5 Existau
mulţi sfinţi canonizaţi, în timpul văditului declin politic din secolele următoare,
arta bisericească, ce cuprinde broderie bisericească, ţeserea veşmintelor, arta
prelucrării metalelor, fresca, mozaicul şi iconografia, a atins un apogeu al
meşteşugului neegalat de veacurile anterioare, mult mai liniştite. Lucrările de
milostenie concretizate în azile, case pentru bătrâni şi orfani, bolniţe şi case

5A se vedea Tamara Talbot Rice, Everyday Life in Byzantium; de asemenea, Steven


Runciman.
pentru săraci erau înfăptuite şi sprijinite deopotrivă de Biserică şi de împăraţi,
mai cu seamă spre veacurile de sfârşit ale Bizanţului.
34 EVLOGHITE!

O scurtă istorie a Greciei creştine


>

Marea Schismă din anul 1054 dintre Răsăritul ortodox şi Apusul catolic a
fost o grea lovitură adusă unităţii creştine şi, din nefericire, tot astfel rămâne şi
astăzi, despărţind Roma de celelalte mari patriarhate ale creştinătăţii. Ba mai
mult, în anul 1204 luptătorii celei de-a IV-a Cruciade au jefuit Constantinopolul în
drumul lor spre Ţara Sfântă, masacrându-i pe creştinii ortodocşi şi pângărindu-le
bisericile. Mari părţi din Bizanţ au fost împărţite între veneţieni şi franci - în unele
locuri, aceasta a durat veacuri întregi -, o trădare pe care grecii nu au uitat-o
niciodată. Cetatea împărătească a fost recucerită în anul 1261 de către împăratul
Mihail al VUI-lea Paleologul, dar în anul 1453 a căzut iarăşi, de această dată în
stăpânirea turcilor otomani, fapt ce a marcat sfârşitul Imperiului Bizantin.

GRECIA SUB OCÂRMUIREA OTOMANĂ


(1453-1821)

I n perioada stăpânirii otomane, Grecia a fost centrul unei dispute de veacuri


întregi între otomani şi veneţieni pentru controlul asupra Mediteranei. Partea
continentală a Greciei şi Asia Mică au rămas sub ocupaţie turcească pana la
Revoluţia din 1821, în vreme ce insulele egeene şi ionice, Rodosul, Ciprul şi Creta
au trecut când la una, când la alta dintre cele două puteri.
Avântul otomanilor spre expansiune s-a datorat în parte tradiţionalului
război sfânt din islamism (jihad). Din secolul VII, triburile islamice au măturat în
drumul lor tot Orientul Mijlociu, absorbind populaţiile localnice creştine,
evreieşti şi zoroastriste prin decimare, convertiri forţate la islamism sau presiune
socială şi economică neîndurătoare. Ca „popor al Cărţii" (menţionat în Coran a fi
de aceeaşi obârşie spirituală ca şi Islamul), evreii şi creştinii cuceriţi erau trataţi în
general mai puţin aspru decât păgânii. Dacă nu opuneau rezistenţă armată în faţa
invaziei (fapt ce prilejuia execuţii în masă, jafuri şi robie), aceştia îşi păstrau un
statut social protejat (dhimmitude). Mulţimea de prăzi necesare plăţii soldaţilor şi
întreţinerii sultanului şi a curţii sale impunea lărgirea necontenită a graniţelor. De
vreme ce numai musulmanilor
35

le era îngăduit să contribuie la împlinirea numărului de luptători necesari


pentru continuarea expansiunii, popoarele cucerite erau folosite ca lucrători ai
pământului, ca plătitori de taxe şi ca furnizori de muncă artistică şi
meşteşugărească, ce avea drept scop civilizarea statului islamic.
Tradiţia musulmană privitoare la dhimmitude prevedea ca popoarele
protejate să nu fie convertite cu forţa, ci îşi puteau păstra credinţele neştirbite
atâta timp cât se supuneau în pace ocârmuirii islamice. 6 Cu toate acestea, poziţia
era una de inferioritate impusă, iar locuitorii ne-musulmani erau numiţi adesea
rayah, adică dobitoc - o vacă de muls. Deşi dominaţia otomană asupra Greciei a
fost în general mai puţin brutală decât invazia de odinioară a musulmanilor
arabi în Orientul Mijlociu, se puteau observa deosebiri sociale între musulmani
şi dhimmi creştini şi evrei. In perioada timpurie a ocupaţiei turceşti, grecilor li
s-au impus o serie de reglementări, sortite a le aduce aminte de condiţia lor
inferioară. Nu era îngăduită nicio necuviinţă la adresa Islamului, scrierilor şi
reprezentanţilor ei. Casele creştinilor nu aveau voie să fie mai înalte decât cele
ale vecinilor lor musulmani. Creştinilor nu le era îngăduit să poarte veşminte
musulmane şi adesea li se cerea să poarte haine sau încălţări diferite pentru a se
deosebi de ceilalţi. Dhimmis nu aveau voie să poarte arme sau să călărească pe
cai (cu toate că, în practică, şi armele, şi caii erau adesea îngăduite în Grecia). La
judecată, cuvântul unui creştin nu trecea niciodată peste cel al unui musulman.
Bărbaţii creştini nu se puteau căsători cu femei musulmance, cu toate că
musulmanii se puteau căsători cu femei creştine. Bisericile creştine nu puteau fi
zidite sau reparate fără autorizaţie, nici nu puteau fi împodobite astfel încât să-i
atragă pe credincioşii musulmani sau să pună în umbră moscheile

6 Aceasta se întâmpla doar în cazul creştinilor, evreilor şi într-o anumită măsură în


cazul perşilor zoroastrişti. Alte popoare păgâne erau supuse adesea unor convertiri
forţate la islamism sau masacrate. Exemplul acesta era întâlnit îndeobşte în Orientul
Mijlociu, unde arabii musulmani invadatori au şters de pe faţa pământului multe
grupuri de băştinaşi. Cu toate acestea, turcii otomani erau mai îngăduitori şi represalii
masive asupra populaţiei aveau loc doar atunci când se iscau revolte reale - de
exemplu, masacrarea a 25000 de locuitori din Hios în urma eşuării unei revolte şi
represalii ce aproape că au echivalat cu un genocid în Armenia, unde au fost înăbuşite
cu cruzime repetate revolte.
36 EVLOGHITE!

din vecinătate. Nu era îngăduit a se trage clopotul sau lucrul acesta era controlat
cu multă asprime. Lucrarea de propovăduire era problematică, de vreme ce
convertirea unui musulman la creştinism era socotită o mare ofensă.
în principiu, cei ce nu erau musulmani nu puteau sluji în oastea
sultanului. Acest lucru nu prea era un dezavantaj, deşi creştinii plăteau în
schimb o taxă pe cap de om, numită haradj (haraci). De asemenea, chiar dacă
idealul era reprezentat de o armată în totalitate musulmană, în practică exista o
mare diferenţă. Creştinii din Balcani şi din alte ţări europene slujeau sultanului
nu doar ca mercenari plătiţi, ci chiar şi ca ofiţeri şi sfetnici, instruind trupele
turceşti după metodele de război europene.
în primele două secole după cucerire, practica cea mai
urâtă şi mai opresivă era cea numită devshirme („taxa copiilor"),
prin care, la fiecare patru ani, o ceată de slujbaşi oficiali cutreiera
diferitele ţinuturi aflate sub dominaţia musulmană, alegând cei
mai puternici şi mai minunaţi
băieţi creştini, ca parte a unei
taxe. Duşi la Constantinopol, ei
erau siliţi să treacă la islamism,
erau supuşi unei instruiri
riguroase, iar apoi slujeau ca
administratori sau se alăturau
corpului de elită al sultanului,
ca ieniceri - o unitate militară
foarte temută, alcătuită numai
din recruţi devshirme care, în
chip nesocotit, cheltuia multă
energie pentru înăbuşirea
revoltei populaţiei dhimmi
şi cucerirea de noi teritorii
creştine. In unele regiuni,
se luau băieţi numai din
familiile de nobili sau de
preoţi. După instruire, mulţi Biserica Sfântul Dimitrie din Tesalonic
dintre ei slujeau mai târziu ca înainte de 1912, pe când era încă
administratori şi dobândeau moschee
ranguri înalte în Imperiu. Timp de secole, majoritatea marilor viziri
(prim-miniştri) de la curtea turcească şi mulţi dintre administratorii de rang mai
mic s-au ridicat din rândurile acestor devshirme, care au dat adesea cei mai mari
arhitecţi şi artişti musulmani. în cele din urmă, impozitul creştin a fost abolit la
jumătatea secolului al XVII-lea datorită faptului că mulţi musulmani voiau să
intre în elita ienicerilor şi să primească ajutor bănesc regulat pe tot timpul vieţii.
în ciuda restricţiilor impuse de islamism, se remarcă o înflorire a clasei
negustorilor creştini ce-şi aveau centrul la Constantinopol. O parte dintre aceşti
creştini greci au adunat o mare bogăţie şi au susţinut o comunitate stabilă din
punct de vedere economic şi cultural sub stăpânirea otomană. Artiştii,
meşteşugarii şi arhitecţii creştini erau foarte căutaţi şi, de asemenea, creştinii au
jucat un rol important în cârmuirea imperiului, ca sfetnici. Mulţi dintre sultani se
grăbeau să tragă foloase de pe urma experienţei lor în afaceri şi întreprinderile
O scurtă istorie a Greciei creştine 37

comerciale internaţionale conduse de creştinii din Constantinopol au adus un


câştig binevenit în vistieria turcească, prin banii proveniţi din negoţ şi taxe.
Totuşi, datorită faptului că alăturându-se cuceritorilor ar fi dobândit şi
mai multe foloase materiale şi sociale, nu este de mirare că aceia dintre creştinii
ortodocşi mai slabi - mai cu seamă cei ce fuseseră înlăturaţi, datorită clasei lor
sociale sau a educaţiei, de la împărtăşirea bogăţiei şi relativei autonomii a unor
zone precum Fanarul creştin din Constantinopol - au ales nu de puţine ori să
treacă la islamism. în orice caz, pasul odată făcut, era cu neputinţă să dea înapoi.
Lepădarea de legea islamică era pedepsită cu moartea şi au existat mulţi „noi
mucenici", fie dintre cei ce au greşit prin convertirea musulmanilor la creştinism,
fie alţii care s-au căit în public pentru lepădarea lor de ortodoxie. Impunerea sau
nu cu stricteţe a normelor musulmane ţinea de ocârmuitorul otoman local, iar
privilegiile neoficiale acordate localnicilor creştin-ortodocşi variau de la o zonă
la alta.
în pofida teritoriului imens cucerit de turci într-un timp relativ scurt, ei nu
aveau nici forţa de muncă, nici experienţa necesară cârmuirii unei populaţii atât
de numeroase şi diverse precum era cea din Grecia şi Asia Mică. Soluţia lor a fost
aceea de a împărţi ţara după apartenenţa religioasă în millete - milletul
predominant fiind de bună seamă cel musulman. Următorul ca importanţă era
milletul Bisericii Ortodoxe, urmat de cel armean, evreu, apoi cel al Bisericii
Catolice, iar în secolul XIX a apărut chiar un millet protestant.
Când Mehmed (Mahomed) al II-lea a cucerit Constantinopolul în 1453, el
1-a pus pe scaunul patriarhal pe Gheorghe Scholarios, un foarte cinstit teolog
mirean, schimbându-i numele în Ghenadie al II-lea. Scholarios a fost întronat de
sultanul însuşi printr-o ceremonie foarte complicată, în care el (iar după el, toţi
patriarhii ce i-au urmat) a jurat credinţă sultanului şi imperiului. In schimb,
sultanul i-a acordat patriarhului autoritate atât civilă, cât şi religioasă asupra
întregului millet creştin ortodox. în mod ironic, în timpul „turcocraţiei", Biserica
şi Statul erau chiar şi mai apropiate decât în perioada bizantină. într-un anume
sens, Biserica a devenit statul, iar Patriarhia Ecumenică de la Constantinopol,
capitala sa. Obligaţia patriarhului faţă de sultan era aceea de a supraveghea
încasarea taxelor şi de a garanta că orice lipsă de loialitate faţă de cârmuirea
otomană va fi repede înăbuşită. De altfel, patriarhul cârmuia ca un autocrat
(aflat la voia sultanului). Disputele dintre creştini erau judecate în tribunalele
Bisericii. Toate celelalte: educaţia, legile de moştenire, structurile sociale şi
activităţile religioase erau lăsate în seama milletului.7 Amestecul turcilor în
problemele judiciare locale era de obicei neînsemnat, pentru că de fapt grecii
creştini se cârmuiau singuri. Atâta timp cât dhimmi îşi plăteau dările şi se
supuneau în chip paşnic cârmuirii islamice, erau lăsaţi în pace.
Sistemul milletului îşi avea avantajele şi dezavantajele lui. El a reuşit să-i
ţină laolaltă pe grecii ortodocşi ca un grup etnic recunoscut şi a contrUpiit la
menţinerea ortodoxiei în faţa presiunii sociale islamice. Prin folosirea limbii
greceşti în slujbele Bisericii şi prin unele eforturi modeste în privinţa educaţiei,
Biserica a contribuit la menţinerea etnicităţii greceşti, deşi limba turcă a devenit
limba locală în aproape toată Asia Mică şi în unele părţi ale Greciei continentale.
7 în chip vădit, sistemul funcţiona în favoarea turcilor. Creştinii se simţeau în atâta
siguranţă, încât la jumătatea veacului al XVIII-lea, Sfântul Cosma Etolul a călătorit fără
oprelişti vreme de 20 de ani prin toată Grecia continentală, încura-jându-i pe ţăranii
ortodocşi să deschidă şcoli greceşti. Datorită lui s-au deschis 200 de şcoli elementare şi
10 şcoli secundare.
38 EVLOGHITE!

Din nefericire, acest sistem a făcut ca ortodoxia din Grecia să fie prea
strâns legată de naţionalismul grec, umbrind sensul său tradiţional de Biserică
Universală. Ceea ce este încă şi mai trist, corupţia şi mituirea excesivă de la
curtea otomană s-a strecurat şi în Biserică. în general, slujbele importante puteau
fi obţinute doar de cei ce aveau susţinători bogaţi - sultanul pretindea fiecărui
episcop şi patriarh o taxă substanţială de accedere la scaunul arhieresc. Deşi cei
ce urcau în scaunul patriarhal erau oameni sinceri şi cucernici, climatul acelei
vremi trezea însuşiri mai puţin nobile. Patriarhii titulari arareori rămâneau în
scaun mai mult de câţiva ani înainte ca un alt candidat să se înfăţişeze sultanului
(ale căror vistierii aveau totdeauna nevoie să fíe umplute din nou), iar atunci
patriarhul de mai-nainte era depus şi înlocuit. Evident că schimbarea
patriarhului cât mai des cu putinţă era în folosul sultanului, nu doar pentru că îi
aducea un venit, ci şi pentru că îi ţinea pe patriarhii protejaţi într-o nevoie
conştientă de a-i păstra bunăvoinţa. Chiar şi aşa, domeniul creştin al Patriarhiei
Ecumenice s-a extins pe măsură ce trupele otomane înaintau mai adânc în
Balcani. Pe măsură ce ţările creştine erau cucerite, Bisericile naţionale ale
Bulgariei, Serbiei şi României, altădată autonome, au devenit, fără voia lor,
dependente de Patriarhatul grecesc. La apogeul puterii otomane, majoritatea
grecească a milletului creştin a fost unită cu ortodocşii români, bulgari, sârbi,
albanezi, vlahi şi o parte destul de însemnată a populaţiei arabe ortodoxe.
Puterea otomană a început să apună în prima parte a secolului XVII. Lipsa
oricărei forme stabile de succesiune la sultanat a dus la creşterea luptelor
fratricide în familia regală şi chiar şi acei moştenitori în viaţă erau ţinuţi adesea
captivi în locuinţele haremului, unde primeau o educaţie sumară şi aveau o
experienţă săracă a lumii din afară. Când în sfârşit ajungeau pe tron, ei erau
uneori ceva mai mult decât nişte păpuşi. Adesea, adevărata putere era disputată
între prima soţie, marele vizir, eunucii puternici de la curte şi ieniceri. Al doilea
factor a fost şirul înfrângerilor militare, care în cele din urmă au stăvilit
expansiunea militară a turcilor în Europa. Având mai puţine prăzi de război cu
care să susţină trupele musulmane, ofiţerii erau recompensaţi tot mai des cu
mari porţiuni de moşii, devenind astfel o clasă deţinătoare de pământuri şi
având stăpânire asupra majorităţii pământului fertil stăpânit mai înainte de
greci. Deşi proprietăţile funciare ale grecilor se micşorau, taxele deveneau din ce
în ce mai împovărătoare, pe măsură ce scădea câştigul provenit din prăzile de
război, astfel că povara menţinerii Imperiului Otoman apăsa tot mai mult pe
umerii populaţiei dhimmi. Al treilea motiv al declinului puterii otomane a fost
neputinţa tot mai mare a sultanilor de a-şi controla teritoriile cucerite. Naţiunile
balcanice au început să-şi recapete autonomia reală, iar înalţii funcţionari turci,
precum Aii Paşa în nordul Greciei, s-au instituit ca monarhi de sine stătători
înlăuntrul imperiului. în regiunile sălbatice şi nelocuite ale Peloponezului,
căpeteniile locale au început să pună stăpânire pe ţinuturile de la sate.
Cârmuirea îngăduitoare şi coruptă a împlinit restul.

REVOLUŢIA GRECEASCĂ (1821-1832)

P otrivit tradiţiei, începutul revoluţiei greceşti a avut loc odată cu ridicarea


steagului independenţei de către Arhiepiscopul Gherman la Mănăstirea
Aghia Lavra din Peloponez. Din punct de vedere simbolic, lucrul acesta a avut o
O scurtă istorie a Greciei creştine 39

putere de necontestat - „steagul" era draperia de la altarul bisericii, având ţesută


pe ea scena Adormirii Maicii Domnului. Atât de slăvit era steagul acesta în
minţile celor ce luptau sub flamurile lui, încât în anii revoluţiei, turcii ofereau o
recompensă pentru acea „zdreanţă împuţită". Insă preludiul revoluţiei avusese
loc cu săptămâni în urmă, când monahii atoniti s-au alăturat revoluţionarilor,
revărsându-se spre nordul Greciei, iar centrul şi sudul Peloponezului s-au răz-
vrătit sub conducerea unor căpetenii locale.
Trecerea bruscă la revoltă deschisă după veacuri de asuprire a avut câţiva
factori catalizatori. Unul dintre ei a fost credinţa neîntemeiată că Rusia, „Cea
de-a Treia Romă" ortodoxă, era gata să se ridice în apărarea noii naţiuni greceşti.
Altul a fost porunca sultanului de a se aduna la Tripoliţa multe dintre
căpeteniile greceşti răzvrătite din Peloponez, ceea ce avea să sfârşească, după
cum credeau ei, cu judecarea şi
executarea lor de către reprezentantul
sultanului, ca fiind nişte „supuşi peste
măsură de puternici". Al treilea factor a
fost grupul revoluţionar Eteria (Philiki
Hetairia - Societatea Prietenilor),
alcătuit mai cu seamă din intelectuali
greci din afara ţării care puseseră la
cale vreme de aproape zece ani
eliberarea ei.
Forţa militară turcească
s-a dovedit neîndestulătoare
pentru a înăbuşi revolta larg
răspândită. Până la sfârşitul
verii anului 1821, au fost
izgo-niţi din Peloponez 40000
de turci, din teritorii în care
mulţi dintre ei trăiau de
„Căpitanul loannis", luptător grec
generaţii întregi. în unele părţi
pentru eliberare. au avut loc masacre tragice
ale populaţiei civile turceşti înfăptuite
de către revoluţionarii greci. Sultanul Mahmud al II-lea 1-a chemat pe vasalul
său egiptean, Mehmet Aii, cârmuitorul albanez al Egiptului, împreună cu fiul
său Ibrahim, cărora le-a promis stăpânirea asupra Peloponezului şi Ciprului în
schimbul supunerii Peloponezului. Trupele lui Ibrahim erau bine antrenate şi
pline de cruzime. Până în 1822, ei deţineau cea mai mare parte din Peloponez şi
şi-au menţinut supremaţia până în anul 1827, când le-au fost tăiate liniile de
aprovizionare, şi flota otomană a fost scufundată în timpul atacului forţelor
unite ale Marii Britanii, Franţei şi Rusiei în Golful Navarino.
Tacticile de tip gherilă ale revoluţionarilor ce luptau într-un ţinut aspru şi
deluros, precum şi în munţii din Grecia centrală, aveau de obicei succes în faţa
trupelor turceşti ordonate şi mai greu de manevrat. în orice caz, cum atrocităţile
înfăptuite de greci
40 EVLOGHITE!

împotriva turcilor din Pelopo-nez


deveniseră cunoscute, sute de greci
distinşi - clerici, prăvăliaşi, negustori şi
meşteşugari - au fost executaţi în public
la Constantinopol, Smirna şi
Adrianopol. Ba mai mult, oraşul
Kidonis din Anatolia a fost prefăcut în
ruine, ca revanşă la violenţa din
Peloponez, fiind masacrată întreaga sa
populaţie de 40 000 de oameni. Una
dintre cele mai cumplite scene de
răzbunare a turcilor a avut loc în anul
1822, când s-a răzvrătit insula Hios.
Turcii au masacrat atunci aproape 25
de mii de greci în Hios, alţi 100 de mii
au fugit pe continent, iar o minoritate
destul de însemnată a fost prinsă şi
vândută în sclavie. Cu totul, populaţia
din Hios, care număra 140 de mii de
locuitori, a fost redusă la 1800 de
locuitori.
Luptători din rezistenţa greacă, pe
Şi monahismul atonit a suferit din plin.
la anul 1910.
Ca rezultat al răzvrătirii nereuşite a monahilor
simpatizanţi ai revoluţiei8, în următorii nouă ani au fost încartiruite în Sfântul
Munte 3000 de trupe turceşti. A fost impusă o grea despăgubire, iar mănăstirilor
li se cerea nu doar să plătească cheltuielile trupelor, ci şi să furnizeze o cotă de
monahi pentru munca manuală. Mai mult de şase mii de monahi atoniţi au
părăsit Sfântul Munte, plecând la alte mănăstiri. In anul 1830, când a luat sfârşit
ocupaţia turcească, rămăseseră mai puţin de o mie de monahi.

s O istorisire populară din timpul revoltei povesteşte că în clipa în care a izbucnit


Revoluţia de la 1821, pe vârful Sfântului Munte s-a arătat o cruce de lumină, având
înscrise aceste cuvinte: ,Jn acest semn, veţi birui", precum s-a arătat şi Sfântului
Constantin cu secole în urmă.
O scurtă istorie a Greciei creştine 41

Intre timp, revoluţionarii greci au ajuns să se certe chiar la sfârşit. Vrajba


aprinsă între fermierii greci, căpeteniile ascunse în munţi (klefţi), intelectualii
greci din afara ţării şi fanarioţii (negustorii greci bogaţi şi administratorii din
Constantinopol) ameninţau să zădărnicească întregul efort, iar în cele din urmă
revoluţia a fost salvată în mare parte de aliaţii europeni ai Greciei. In luna mai a
anului 1928, un preşedinte interimar, Ioan Capodistria (1828-1831)9 a luat
provizoriu frâiele guvernării unei Grecii cuprinse de haos, iar în mai 1832,
puterile dominante ale Europei au instaurat un protectorat asupra Greciei,
recunoscând-o ca o naţiune suverană şi numind u-1 pe tânărul prinţ Otto al
Bavariei întâiul său rege.

NAŢIUNEA GREACĂ (1832-2000)

I ndependenţa era câştigată, dar pentru Biserică, lucrurile au mers strâmb de la


început. Profitând de faptul că Muntele Athos şi Grecia de Nord se aflau încă
sub ocupaţie turcească şi nu puteau vorbi în numele lor, Guvernul provizoriu al
Greciei condus de Ioan Capodistria (1828-1831) a confiscat toate pământurile
atonite cuprinse între graniţele noului stat grec. Acestea includeau şi metocurile
agricole îndepărtate ale mănăstirilor, o mare sursă de venit. Capodistria a
procedat la fel şi cu celelalte mănăstiri de pe continent şi a creat precedentul unei
secularizări ce a durat, din păcate, până în secolul XX. In mod ironic, cerinţele
monahilor privitoare la aceleaşi proprietăţi au fost recunoscute, pământurile ră-
mânând neatinse vreme de patru secole de către stăpânirea turcă.
Odată cu suirea pe tron a regelui Otto, nemulţumirea a crescut şi mai
mult. „Bavarocraţia" a refuzat cererile repetate ale unei constituţii, iar regenţii
tânărului monarh dispreţuiau pe faţă obiceiul şi tradiţia grecească. Regele însuşi
era catolic, iar guvernarea lui a importat modelele vest-europene de educaţie,
judiciare şi ecleziale, dând prea puţină atenţie condiţiilor locale

9Ioan Capodistria, un grec din Corfu, fost Ministru de Externe al Rusiei, a fost primul
preşedinte al Greciei Independente, din anul 1828 până la asasinarea sa în anul 1831 de
către rivalii săi, naţionaliştii greci. După el a fost încoronat rege Otto I sub guvernarea
„bavarocratiei".
42 EVLOGHITE!

sau concepţiei grec-ortodoxe despre lume. în 1833 a fost votată legislaţia care
punea capăt autorităţii tradiţionale a patriarhului de Constantinopol, ba încă şi
multe alte treburi bisericeşti au fost supuse controlului civil.
în timpul domniei lui Otto s-a luat decizia tragică de a se închide orice
mănăstire în care se aflau mai puţin de şase monahi. Armata bavareză de atac
era nemiloasă în misiunea ei de aplicare a legii. în scurt timp, peste 600 de
mănăstiri şi schituri greceşti au fost închise cu forţa. în multe cazuri, monahii
s-au împotrivit şi au fost situaţii când maicile au fost necinstite, iar monahii ucişi.
Adesea, proprietăţile mai depărtate ale mănăstirilor au fost confiscate şi vândute
persoanelor private, iar mănăstirile jefuite. Vasele sfinţite şi manuscrisele
bisericii au fost duse şi vândute în Germania şi Austria. Icoanele portabile au fost
vândute pentru aurul şi ferecaturile lor de argint, icoanele înseşi fiind adesea
profanate, în vreme ce nepreţuite Biblii şi manuscrise vechi erau folosite la
învelitul măslinelor şi legumelor sau pentru a feri de umezeală praful de puşcă.
în 1844, a avut loc o lovitură militară fără vărsare de sânge şi s-a dat o
constituţie care limita autoritatea regelui. în cele din urmă, în anul 1862 Otto a
fost detronat şi înlocuit cu danezul George I, a cărui dinastie a domnit cu scurte
întreruperi până în anul 1974, când, printr-un referendum, grecii au votat în
proporţie de 69 % desfiinţarea instituţiei monarhiei.
I I

în cea de-a doua parte a secolului XIX, s-a formulat un ideal politic, Megali
Idea (Marele Ideal), al cărui ţel era stabilirea prin forţă diplomatică şi militară a
unui stat elen care să cuprindă partea continentală, insulele, Epirul de Nord şi
Tracia, precum şi coasta de vest a Turciei predominată de creştini. Acordul
internaţional încheiat în urma celui de-al Doilea Război Balcanic din anul 1912,
care a readus Tesalonicul şi Tracia în stăpânirea Greciei, a fost un pas către
împlinirea Idealului, dar Epirul de Nord cu numeroasa lui populaţie vorbitoare
de limbă greacă a fost câştigat în cele din urmă de Albania.
In 1922, o incursiune a grecilor în Turcia, având drept scop aparent
protejarea minorităţii vorbitoare de limbă greacă în timpul negocierii noilor
graniţe, s-a sfârşit în chip tragic atunci când armata Greciei s-a îndreptat spre
răsărit într-o tentativă prematură de atac asupra Constantinopolului. Apusenii,
care iniţial se întorseseră pentru atac, şi-au pierdut din avânt la mijlocul
drumului sub presiunea petrolului necesar Occidentului şi a intereselor
economice. Abandonaţi politic şi împinşi înapoi de trupele lui Kemal Attaturk,
grecii s-au retras în Smirna ce aparţinea Greciei ortodoxe, iar turcii, venind pe
urmele lor, au masacrat 150 000 de bărbaţi, femei şi copii, şi au dat foc oraşului.
Până la încheierea Tratatului de la Laussane în 1923, Grecia şi-a pierdut orice
şansă de a-şi recâştiga vechiul teritoriu şi s-a convenit un masiv schimb de
populaţii prin care a fost expatriată din Grecia în Turcia întreaga populaţie
musulmană de 400 000 de oameni, în vreme ce mai mult de 1 300 000 de greci
ortodocşi, dintre care mulţi vorbeau doar limba turcă şi ai căror strămoşi trăiseră
în Asia Mică dinainte de Hristos, au fost mutaţi masiv în Grecia, crescând cu un
sfert populaţia greacă. Deşi patriarhul şi comunitatea ortodoxă locală de 100 000
de oameni au primit îngăduinţa să rămână în Constantinopol şi pe două mici
insule de la gura Dardanelelor, acest schimb de populaţii a şters o prezenţă
grecească veche de 2500 de ani în Asia Mică.
In anul 1925, încă mai luptând cu efectele schimbului de populaţii din
1922, guvernul Greciei „a închiriat" pe o perioadă de zece ani proprietăţile
O scurtă istorie a Greciei creştine 43

monahale (strânse cu multă osteneală de pe vremea confiscării înfăptuite de


Capodistria) ca locuinţe pentru refugiaţi. Pasul acesta a fost de fapt o anexare,
pentru că refugiaţii s-au stabilit acolo definitiv, şi guvernul nu a făcut nicio
încercare de a-i aşeza în altă parte10.
Din păcate, decadele ce au urmat formării naţiunii greceşti au fost marcate
în permanenţă de haos şi punctate de revolte dese şi violente. Intervenţia
constantă a puterilor europene în politica Greciei şi tragedia unui război civil ce
a urmat ocupaţiei italiene şi germane asupra Greciei din timpul celui de-al
Doilea Război Mondial au contribuit la apariţia unei foamete induse şi a unei
inflaţii masive care au distrus infrastructura tării. La încheierea Războiului Civil,
şapte procente din populaţie fuseseră ucise, zece procente erau formate din
refugiaţi şi mii de alţi oameni se aflau în exil sau se ascundeau.
10 Phillip Sherrard, Athos, Muntele Tăcerii, p. 49.
Odată cu intrarea Greciei în Comunitatea Economică Europeană în anul
1981, economia ţării a început să facă progrese, dar conflictele permanente cu
vecinii săi albanezi, macedoneni, bulgari şi turci, precum şi distructiva sa
politică ofensivă o fac una dintre cele mai instabile regiuni din spaţiul
mediteranean. Creşterea secularizării şi alegerea unor guvernări intermitente de
tip socialist au adus prăpădul asupra serviciilor sociale ale ţării. Un astfel de
exemplu sunt orfelinatele din mănăstirile de călugăriţe, bine organizate în
Grecia. Administrate şi întreţinute de călugăriţele ortodoxe, orfelinatele au fost
închise sistematic după anii '70, iar copiii plimbaţi de colo-colo, daţi în seama
unui personal insuficient şi plasaţi în instituţii guvernamentale provizorii.
Din nefericire, sfârşitul secolului XX a cunoscut un declin şi în
frecventarea bisericii. în anul 1963, 31% dintre atenieni mergeau în fiecare
duminică la biserică. Până în anul 1980, procentul a ajuns de 9%, deşi acesta era
mai ridicat în zonele mai izolate. Odată cu creşterea standardelor de viaţă şi cu
importarea obiceiurilor europene, împreună cu produsele lor de consum, ţara
părea să urmeze secularizarea Europei moderne. însă în prezent se simte o
schimbare încurajatoare, mai cu seamă în ceea ce priveşte numărul tinerilor ce
merg la biserică şi intră în viaţa monahală. Multe aşezăminte cu doar câţiva
călugări sau călugăriţe bătrâne au cunoscut o reînnoire uimitoare, mai cu seamă
în Muntele Athos. Comunităţile monahale părăsite mai înainte au fost readuse la
viaţă şi s-au construit noi mănăstiri. Acum există peste o mie de comunităţi
monahale cu vieţuitori pe o întindere egală cu o treime din teritoriul Californiei.
In contrast cu declinul general în ceea ce priveşte frecventarea bisericii,
Grecia secolului XX a dat naştere cu prisosinţă unor minunaţi sfinţi şi bătrâni
drepţi. Sfântul Nectarie din Eghina, care s-a săvârşit în anul 1920, este poate cel
mai cinstit sfânt contemporan din Grecia, zeci de mii de pelerini mergând în
fiecare an la mănăstirea lui din Eghina. Alţi luminători greci ai secolului XX sunt
Sfântul Arsenie Capadocianul (f!924),
44 EVLOGHITE!

Papa Nicolae Planas din Atena (tl932), Sfântul Siluan Atonitul (fl938),
dimpreună cu mulţi alţi bătrâni cuvioşi din Muntele Athos, Sfântul Sava cel Nou
din Kalymnos (fl948), Sfântul Antim din Hios (-JT960), Părintele Amfilohie
Makris din Patmos (fl970) şi Părintele Filotheu Zervakos din Păros (tl980). De-a
lungul crudelor răsturnări politice şi al dezastrelor războiului, în ciuda ispitei
exercitate de rafinamentul apusean şi a slăbirii valorilor tradiţionale,
creştinismul ortodox din Grecia continuă să supravieţuiască, precum a făcut-o
dintotdeauna. Tăinuiţi în mici insule pustniceşti, în mănăstirile înălţate pe
stâncile din câmpiile Greciei Centrale, în bisericile scăldate de soare aflate în
marginea oraşelor, în colţul cu icoane din apartamentele aglomerate ale Atenei şi
în smeritele paraclise tăinuite în fundul curţii, monahi şi monahii de o
neasemuită statornicie, preoţi de parohii şi mireni păstrează nestinsă credinţa pe
care Sfântul Pavel a aprins-o într-înşii acum 2000 de ani.
Cronologia Greciei creştine 45

Cronologia Greciei creştine11


33......................................... Răstignirea şi învierea Domnului nostru Iisus
Hristos
34......................................... Mucenicia Sfântului Arhidiacon Ştefan
49-52 ................................... Sfântul Pa vel în Grecia
67 sau 68 ............................ Mucenicia Sfântului Pa vel în Roma
70......................................... Distrugerea Ierusalimului de către romani
96......................................... Mucenicia Sfântului Dionisie Areopagitul
101....................................... Sfântul Ioan Teologul (în Efes)
107....................................... Sfântul Ignatie Teoforul
120....................................... Mucenicia Sfântului Elefterie şi a maicii sale.
Sfânta Antia
156....................................... Mucenicia Sfântului Policarp
180....................................... Mucenicia Sfintei Parascheva din Roma
202....................................... Marele Mucenic Haralambie, Episcopul
Magneziei
250....................................... Mucenicia Sfântului Hristofor
270....................................... Sfântul Grigorie Făcătorul de Minuni,
întemeietorul Bisericii din Capadocia
286....................................... Sfinţii Mucenici Timotei şi Mavra, soţia sa
288....................................... Sfânta Muceniţă Fecioară Anisia din Tesalonic
296........................................ Sfântul Mare Mucenic Pantelimon
Sfârşitul secolului IV ....Sfânta Mare Muceniţă Varvara
Sfântul Partenie din Lampsac
Sfinţii Simeon, Teodor şi Eufrosin află icoana de
la Mega Spileo
11Dacă nu se precizează altfel, data corespunzătoare fiecărui sfânt în parte este data
săvârşirii sau a muceniciei sale.
46 EVLOGHITE!

Secolele IV-V ..................... Incursiunile goţilor şi hunilor


304 ...................................... Sfântul Mare Mucenic Dimitrie din Tesalonic
305 ...................................... Sfânta Mare Muceniţă Ecaterina din Alexandria
Mucenicia Sfântului Teodor Tiron
306-337 ............................... Domnia lui Constantin cel Mare
313 ...................................... împăraţii Constantin şi Licinius proclamă
Edictul de la Milan; tolerarea creştinismului
316 ...................................... Sfântul Vlasie din Sevasta
319 ...................................... Mucenicia Sfântului Teodor Stratilat (în vremea
lui Liciniu)
324 ...................................... întâiul Sinod Ecumenic (de la Niceea)
326 ...................................... Aflarea Sfintei Cruci de către Sfânta Elena
327-329 ............................... Zidirea bisericii Ekatontapiliani din Păros,
cea mai veche biserică din Grecia
335 ...................................... Zidirea bisericii Protaton, cea mai veche din
Muntele Athos
341 ...................................... Sfântul Nicolae Făcătorul de Minuni
348 ...................................... Sfântul Pahomie cel Mare
350 ...................................... Sfântul Spiridon al Trimitundei
356 ...................................... Sfântul Antonie cel Mare în Egipt
373 ...................................... Sfântul Atanasie, Patriarhul Alexandriei
379 ...................................... Sfântul Vasile cel Mare
380 ...................................... Creştinismul devine religia de stat a imperiului
sub Teodosie cel Mare
381 ...................................... Al Doilea Sinod Ecumenic (de la Constantinopol)
390 ...................................... Sfântul Grigorie Teologul (de Nazians)
390 ...................................... Sfântul Macarie cel Mare în Egipt
395 ...................................... Sfântul Grigorie de Nyssa
Sfârşitul secolului IV ....Icoana Maicii Domnului pictată de Sfântul Luca
se arată la Mănăstirea Mela din Asia Mică
Secolul V ............................ Sfinţirea Partenonului drept Catedrală ortodoxă
(Aghia Sofia)
407 ...................................... Sfântul Ioan Gură de Aur (în exil)
411 ...................................... Sfântul Alexie, Omul lui Dumnezeu
430 ...................................... Fericitul Augustin din Hippo
431 ...................................... Cel de al Treilea Sinod Ecumenic (de la Efes)
451 ...................................... Cel de al Patrulea Sinod Ecumenic (de la
Calcedon)
463 ...................................... Sfântul Patapie din Egipt
Secolele VI-VII .................. Marea migraţie slavă împreună cu atacurile
avarilor sfâşie mult teritoriul Greciei
540 ...................................... Ciuma depopulează multe teritorii din Bizanţ
553 ...................................... Cel de-al Cincilea Sinod Ecumenic (de la
Constantinopol)
565 ...................................... Sfântul (împărat) Iustinian
Cronologia Greciei creştine 47

Mijlocul secolului VI ........ Sfântul David din Tesalonic


Biserica Sfânta Sofia construită în
Constantinopol
Sfârşitul secolului VI ....Sfântul Dimitrie izbăveşte Tesalonicul de
asediul avaro-slav
Secolul VII ......................... Piraţii arabi atacă zonele de coastă, multe insule
sunt lăsate pustii
604 ...................................... Sfântul Grigorie Dialogul (în Roma)
662 ...................................... Partenonul este resfinţit şi închinat Născătoarei
de Dumnezeu (Panaghia din Atena)
680 ...................................... Cel de-al Şaselea Sinod Ecumenic (din
Constantinopol)
681 ...................................... Sfântul Petru Atonitul
720 ...................................... Mucenicia Sfântului Nicolae cel Nou din
Vounina
750 ...................................... Sfântul Ioan Damaschin (lângă Ierusalim)
787 ...................................... Cel de-al Şaptelea Sinod Ecumenic (de la
Niceea)
789 ...................................... Sfântul Filaret cel Milostiv
Secolul IX ........................... Sfânta Irina Hrisovalantou
803 ...................................... Aducerea icoanei Sfântului Luca în Mitilene, la
Aghiassos
840 ...................................... Aflarea icoanei Prusiotissa lângă Karpenissi
842 ...................................... împărăteasa Teodora şi Sinodul Bisericii de la
Constantinopol pun capăt iconoclasmului
881 ...................................... Sfântul Teoctist din Păros
891 ...................................... Sfântul Fotie cel Mare (Patriarhul
Constantinopolului)
892 ...................................... Sfânta Teodora Izvorâtoarea de Mir din
Tesalonic
Sfârşitul secolului IX-secolul X ................... Sfinţii Chirii şi Metodie traduc
textele biblice în slavonă şi propovăduiesc
slavilor creştinismul
953 ...................................... Sfântul Luca cel Tânăr întemeiază Mănăstirea
Sfântul Luca de lângă Teba (Thiva)
961 ...................................... întemeierea Mănăstirii Aghia Lavra din
Kalavryta
963 ...................................... întemeierea Marii Lavre din Muntele Athos
întemeierea Mănăstirii Philosophou din
Dimitsana (Peloponez)
980 ...................................... Arhanghelul Gavriil descoperă cântarea „Axion
Esti" în Muntele Athos
Secolul XI ........................... întemeierea Mănăstirii Kesariani din Atena
Sfânta Teodora din Vastas
1000 .................................... Sfântul Atanasie Atonitul
48 EVLOGHITE!

1004 .................................... Icoana Maicii Domnului Portaitissa (Iviron) se


arată pe mare, lângă Muntele Athos
1020 .................................... Sfântul Simeon Noul Teolog
1042 .................................... întemeierea Mănăstirii Nea Moni din Hios
1054 .................................... Schisma din Răsăritul ortodox şi Apusul catolic
1093 .................................... Sfântul Hristodul din Patmos întemeiază
Mănăstirea Sfântului Ioan Teologul
Secolul XII ......................... începuturile vieţii pustniceşti la Meteora
1200 .................................... Sfântul Simeon Izvorâtorul de Mir al Serbiei
1204 .................................... Soldaţii celei de-a Patra Cruciade jefuiesc
Constantinopolul; Grecia continentală sub
stăpânirea francilor şi veneţienilor
1222 .................................... Bizantinii îşi recapătă stăpânirea asupra
Salonicului (Tesalonic)
1235 .................................... Sfânta Olimpiada şi maicile care au luat moarte
mucenicească de la piraţii din Mitilene (Lesbos)
1238 .................................... Sfântul Sa va I al Serbiei
1249 .................................... Fortăreaţa Mystras construită de franci în
Peloponez
1261 .................................... împăratul bizantin Mihail al VUI-lea Paleologul
recucereşte Constantinopolul
1276 .................................... Prigonirea monahilor atoniţi de către împăratul
Mihail al VUI-lea şi Patriarhul Ioan Vekkos
Secolul XIV ........................ „Veacul de aur" al Tesalonicului, zidirea multor
biserici şi mănăstiri
Secolul XIV ........................ Controversa isihastă; apărarea Sfântului
Grigorie Palama
1347 .................................... Ciuma devastează imperiul; o treime din
populaţie moare
1359 .................................... Sfântul Grigorie Palama
1382 .................................... Sfântul Atanasie întemeiază Mănăstirea Marea
Meteoră
1426 .................................... Sfântul Efrem Noul Mucenic din Nea Makri
1429 .................................... Turcii cuceresc Salonicul (Tesalonic)
1438 .................................... Sinodul de la Florenţa încearcă fără succes să
unească Răsăritul ortodox cu Apusul catolic
1450 .................................... Sfânta Ipomene (împărăteasa Elena Paleologul)
1453 .................................... Mehmed (Mohamed) al II-lea cucereşte
Constantinopolul
1460 .................................... Catedrala Parthenon închinată Maicii Domnului
este prefăcută în moschee
1463 .................................... Sfinţii Nicolae, Rafael şi Irina primesc moarte
mucenicească la Mitilene (Lesbos)
1511 .................................... Sfântul Iosif cel Sfinţit din Creta
1515 .................................... Sfântul Nifon, Patriarhul Constantinopolului
Cronologia Greciei creştine 49

1530 .................................... Maica Domnului redă vederea tânărului orb


prin icoana Cassiope din Corfu
1546 .................................... Sfântul Ioan Noul Mucenic din Ioanina
Jumătatea secolului XVI ............ Sfântul Nil Izvorâtorul de Mir (Muntele
Athos)
1556 .................................... Sfântul Maxim Grecul
1559 .................................... Iconograful Teofan Cretanul
1579 .................................... Sfântul Gherasim din Kefalonia
1589 .................................... Sfânta Filotheia din Atena
1590 .................................... Sfântul Timotei din Penteli (Atena)
1622 .................................... Sfântul Dionisie din Zachint
1687 .................................... Parthenonul devastat de tunurile venetienilor
1713 .................................... întemeierea Şcolii din Patmos
1715 .................................... Sfântul Spiridon salvează insula Corfu de
invazia turcească
1730 .................................... Sfântul Ioan Rusul
1735 .................................... Sfântul Atanasie din Hristianoupolis
1770 .................................... Sfântul Gheorghe Noul Mucenic din Neapolis
1794 .................................... Sfântul Paisie Velicicovschi
1795 .................................... Sfântul Teodor Noul Mucenic din Bizanţ
(Mitilene)
1809 .................................... Sfântul Nicodim din Sfântul Munte
1821 .................................... Arhiepiscopul Gherman porneşte Revoluţia
grecească la Aghia Lavra, în Peloponez Patriarhul
Grigorie al V-lea al Constantinopolului primeşte
moarte mucenicească din mâna turcilor
1822 .................................... Aii Paşa din Ioanina este ucis de trupele
sultanului
1823 .................................... Aflarea icoanei Bunei Vestiri a Maicii Domnului
în insula Tinos
1827 .................................... Bătălia de la Navarino; participarea armatelor
navale britanice, franceze şi ruseşti
1828 .................................... Ioan Capodistrias, primul preşedinte al Greciei,
confiscă metocurile atonite
1832 .................................... Puterile europene stabilesc protectoratul asupra
Greciei; Otto I înscăunat ca rege al Greciei
1832-1835 ........................... Bavarocraţia închide 600 de mănăstiri şi
naţionalizează proprietăţile monastice
1838 .................................... Sfântul Gheorghe Noul Mucenic din Ioanina
1844 .................................... împăratul Otto I acceptă Constituţia
1863 .................................... George I este înscăunat rege al Greciei
1877 .................................... Sfântul Arsenie din Păros
1881 .................................... Turcii cedează Greciei regiunile Tesalia şi Arta
1888 .................................... Sfântul Panaghis din Lixouri (Kefalonia)
1912-1913 ........................... Primul şi Cel de-al Doilea Război Balcanic;
eliberarea Tesalonicului de sub stăpânirea
50 EVLOGHITE!

turcească
Cronologia Greciei creştine 51

1913-1914............................ Grecii anexează Creta, Hios şi Mitilene; începe


Primul Război Mondial
1920 .....................................Sfântul Nectarie din Pentapolis (Eghina)
Italia cedează Greciei Insulele Dodecanese
1922 .....................................Trupele greceşti ce înaintează spre
Constantinopol sunt puse pe fugă de turci
1923 ..................................... Se face schimbul de populaţii creştine şi
musulmane între Grecia şi Turcia
1924 .....................................Sfântul Arsenie din Capadocia
1932 ..................................... (Sfântul) Papa Nicolae Planas din Atena
1938 ..................................... Sfântul Siluan din Muntele Athos
Cel de al Doilea Război Mondial şi Războiul
Civil din Grecia care i-a urmat; foametea şi
marea vărsare de sânge
1948 .....................................Sfântul Sava cel Nou din Kalymnos
1943 .....................................Nemţii distrug Kalavryta, masacrează populaţia
oraşului şi pe monahii din Aghia Lavra
1950 ..................................... Descoperirea moaştelor Sfântului Efrem de la
Nea Makri
1960 ..................................... Sfântul Antim din Hios
1964 ..................................... Icoana Maicii Domnului de la Malevi începe să
izvorască mir
1966 ..................................... Cuviosul Părinte Ieronim (Apostolides) din
Eghina
1970 ..................................... Părintele Amfilohie Makris din Patmos
1974 ..................................... 69 % dintre alegători votează desfiinţarea
monarhiei
1980 ..................................... Părintele Filotheu Zervakos din Păros
1986 ..................................... Icoana „Rădăcina lui lesei" din Andros începe
să izvorască mir
1992 ..................................... Cuviosul Hrisanti din Andros
1

Eghina
Insula Eghina · Sfântul Nectarie de Pentapolis şi Mănăstirea Sfânta Treime ·
Mănăstirea Hrisaleondissa · Mănăstirea Sfântul Mina · Oraşul Eghina: Mănăstirea
Sfântul Hristofor şi Cuviosul Părinte Ieronim

INSULA EGHINA

Î
nconjurată de minunate golfuri de coastă, insula Eghina are cinstea de-a fi
cel mai de pe urmă loc de odihnă al celui mai cinstit sfânt contemporan al
Greciei, Nectarie al Pentapolei (fi920). Sfântul Nectarie şi-a petrecut ultimii
ani ai vieţii în Eghina, unde a întemeiat o mănăstire de maici, care este printre
cele mai iubite locuri de pelerinaj ale ţării.
Fiind una dintre cele mai vechi insule populate ale Greciei, Eghina a fost
locuită din anul 2200 î.Hr. între secolele VIII-IV î.Hr., insula a prosperat, fiind un
mare centru comercial pe mare între Peloponez şi Nordul Greciei. Monezile
bătute în Eghina au reprezentat cea dintâi valută de schimb folosită în comerţul
răsăritean, asemenea şi sistemul de cântărire şi măsurare din Eghina. De
asemenea, insula se mândrea cu sculptori şi meşteri vestiţi. O îndelungată
rivalitate în comerţ, sport şi război a provocat în anul 459 î. Hr. o invazie
ateniană, cuceritorii izgonind populaţia şi repopulând-o ei înşişi. Deşi localnicii
insulei Eghina
54 EVLOGHITE!

au primit îngăduinţa să se întoarcă şaizeci de ani mai târziu, totuşi prosperitatea


comercială a insulei a intrat încet-încet în declin. Asemenea multor insule ale
Greciei, în secolul IX Eghina a fost atacată în mod repetat de piraţii arabi
localizaţi în Creta şi în cele din urmă a rămas pustie. Printre victimele invaziilor
arabe s-a aflat şi Sfânta Atanasia din Eghina, care a trăit şi a murit în Eghina în
prima jumătate a veacului al IX-lea, precum şi tânăra Sfânta Teodora din
Tesalonic (f892), care şi-a îndreptat paşii spre miazănoapte şi a dobândit
sfinţenia departe de locul naşterii sale12. In Evul Mediu, Eghina a fost ocupată pe
rând de franci şi de veneţieni. In 1537, a fost atacată de ticălosul amiral otoman
Barbarossa, care a masacrat mulţi dintre locuitori, dar insula a căzut în mâna
turcilor abia în anul 1715, după cinci veacuri de stăpânire veneţiană. In anul
1826, după eliberarea Eghinei de sub puterea Imperiului Otoman, tânărul
guvern al Greciei şi-a stabilit sediul aici pentru o scurtă perioadă de timp, şi
portul din Eghina şi-a redobândit întrucâtva însemnătatea sa de odinioară.
Mănăstirea Sfânta Treime, întemeiată de Sfântul Nectarie din Eghina, este
aşezată în interiorul arid şi deluros al insulei, pe locul numit Paleochora (Vechiul
Oraş). Paleochora a avut o populaţie numeroasă din secolul XIV până în secolul
XVII, când desele atacuri de coastă ale piraţilor au lovit pământul localnicilor, în
chip minunat, în decursul acestor veacuri s-au construit într-un spaţiu foarte mic
300 de biserici şi paraclise de familie. 35 dintre ele, unele păstrate până astăzi de
familiile localnicilor, încă stau în picioare pe dealul din faţa mănăstirii şi, cu
excepţia a două dintre ele, cele mai mari, sunt deschise pentru închinare. Câteva
încă mai păstrează fresce minunate. Un urcuş singuratic la revărsatul zorilor
prin împrejurimile Sfântului Munte, învăluit de mireasma sal viei încinse de
soare şi a mulţimii de flori sălbatice, este o plimbare binevenită pentru un
pelerin. Paraclisul încăpător închinat Sfântului Dionisie din Zachint (fl622) era
cel mai îndrăgit loc de rugăciune al Sfântului Nectarie.

MĂNĂSTIREA SFÂNTA TREIME


(Sfântul Nectarie din Eghina)

S
12 Pentru viaţa Sfintei Teodora, a se vedea capitolul despre Tesalonic.

fântul Nectarie din Eghina s-a născut la 1 octombrie 1846 în Silivria, Tracia,
având părinţi pe Dimas şi Vasiliki Kefalas şi a primit la botez numele Anastasie.
Când băiatul avea 13 ani, sărăcia nespusă a familiei sale şi dorinţa lui de a învăţa
l-au dus la Constantinopol, unde a aflat de lucru ca ajutor al unui prăvăliaş. O
întâmplare binecunoscută din copilăria sfântului este legată de plecarea lui din
Silivria. Neavând bani de călătorie, Anastasie s-a dus în port şi 1-a rugat pe
căpitanul unei fregate ce mergea la Constantinopol să-1 ia şi pe el la bord.
Căpitanul 1-a refuzat cu asprime şi a poruncit echipajului să ridice ancora. Dar
corabia nu a putut să se desprindă de chei. Echipajul a verificat şi a tot verificat
motoarele, dar nu ştia cum să afle defecţiunea. Căpitanul s-a întors tulburat pe
Eghina 55

punte şi, zărindu-1 pe băiat stând încă deznădăjduit pe chei, a strigat la el să urce
la bord. De îndată ce a pus piciorul în corabie, aceasta s-a desprins din legături şi
a ieşit iute în larg. Dar necazurile lui Anastasie nu luaseră sfârşit. Deşi căpitanul
1-a primit la bord, el tot a trebuit să dea cu ochii de controlorul de bilete al
companiei în rondul său pe puntea corăbiei. Cum s-a apropiat slujbaşul, copilul
a început să plângă speriat, atrăgând atenţia unui tânăr din Hios pe nume
Horemis, care, auzind povestea sa, a plătit biletul pentru Anastasie.
Pe când corabia se îndrepta spre Constantinopol, o furtună puternică s-a
abătut asupra coastei Traciei. Echipajul se ostenea din greu să ţină corabia pe
linia de plutire, şi căpitanul, trecând grăbit pe lângă Anastasie, care stătea
ghemuit într-un colţ de pe punte, a strigat la el să se roage mai puternic dacă
vrea să rămână în viaţă. Inlăuntrul crucii lui Anastasie se afla o părticică din
Crucea Domnului, primită în dar de la bunica sa, ce-i spusese că dacă se va afla
vreodată în primejdie să se înece pe mare, să lege crucea cu o sfoară, să o coboare
în apă şi va fi izbăvit. Copilul şi-a adus aminte de sfatul ei şi şi-a cufundat crucea
în apă. In scurtă vreme, valurile s-au liniştit, dar când a tras sfoara, crucea nu
mai era. Căpitanul şi echipajul, văzând că furtuna s-a potolit, au adus mulţumire
lui
Dumnezeu, dar Anastasie era nemângâiat pentru pierderea lui. Cum au intrat în
portul din Constantinopol, marinarii au auzit de mai multe ori un ciocănit
puternic la un capăt al corăbiei. Un om din echipaj a urcat pe punte să vadă ce
este cu sunetul misterios şi a găsit cruciuliţa lui Anastasie înfiptă între două
traverse ale carenei.
Când a ajuns la Constantinopol, Anastasie a găsit de lucru într-o prăvălie
de tutun, trebuind să împacheteze grămezile de tutun şi să le ducă la clienţi cu
un cărucior. Dar dorinţa lui era să devină dascăl şi pentru aceasta ţinea un jurnal
intitulat „Comoară de graiuri duhovniceşti", plină cu fragmente din Scriptură,
maxime ale filosofilor greci şi citate din Părinţii Bisericii. Cum stătea noaptea
împachetând tutunul comandat de clienţi, băiatul copia aceste graiuri pe foiţele
de ţigară şi le ascundea printre grămezile de ţigări pentru clienţi.
Dormind în prăvălie şi primind de la stăpânul său cel aspru doar mâncare
şi adăpost, în curând hainele lui Anastasie au ajuns numai zdrenţe. într-o iarnă,
ajungând la deznădejde, el a trimis o scrisoare plină de mâhnire „Domnului
Iisus în Cer". Un negustor din vecinătate, observând scrisoarea, a luat-o de la
băiat ca să o trimită prin poştă, dar văzând adresa neobişnuită, a deschis-o şi
acolo a aflat scris: „Hristoutaki mou [Micuţul şi dragul meu Hristos], nu am nici
haină, nici încălţări. Să-mi trimiţi. Tu ştii cât Te iubesc. Anastasie".
Mişcat de nevinovăţia scrisorii, bunul negustor a trimis în taină copilului
nişte bani cu un bilet în care spunea: „Pentru Anastasie, de la Iisus Domnul".
Când stăpânul său a văzut hainele cele noi, 1-a bătut rău pe copil, socotind că
acesta furase bani ca să le cumpere. Anastasie a fost salvat doar de apariţia
binefăcătorului său, care, auzind zarva, a dat fuga să dea explicaţii 13.
Spre mulţumirea lui Anastasie, în câţiva ani a putut să părăsească prăvălia
pentru a supraveghea elevii de la Metocul Sfântului Mormânt din
Constantinopol. în schimbul ajutorului dat la supravegherea elevilor din clasele

13 Sotos Chrondopoulos, St. Nectarios: A Saint for our Time, Holy Cross Press.
56 EVLOGHITE!

inferioare, lui Anastasie i s-a îngăduit să ia parte la cursurile claselor superioare.


La vârsta de 22 de ani, el a părăsit Constantinopolul şi s-a dus în
Hios, unde a predat vreme de şapte ani ■5'' tjţQR
la şcoala din satul Lythion,
inspirându-se din viata Sfântului
Cosma Etolul, propovăduitor şi dascăl
din veacul al XVIII-lea. La vârsta de 29
de ani a intrat la Mănăstirea Nea Moni
din Hios, iar în anul 1876 a fost tuns în
monahism cu numele de Lazăr. în mai
puţin de un an şi-a schimbat şi acest
nume, luându-1 pe cel de Nectarie,
atunci când a fost rânduit în treapta
diaconiei.
Mai târziu a ajuns sub ocrotirea
lui Ioan Horemis, un locuitor bogat din
Hios, care potrivit proniei
dumnezeieşti, era unchiul tânărului
care-i plătise călătoria din Silivria. Cu
ani în urmă, Horemis fusese
nespus de mişcat de povestirea
nepotului său despre băiatul cel nevoiaş Sfântul Nectarie din Eghina
şi aflând că diaconul mănăstirii nu era altul
decât micul silivrian, a fost copleşit de bucurie. Văzând în această descoperire
mâna lui Dumnezeu, el 1-a trimis pe diaconul Nectarie la studii în Atena. Mai
târziu, tânărul monah s-a dus la Alexandria, unde a intrat sub ocrotirea
Patriarhului Sofronie al Alexandriei, care 1-a trimis înapoi la Atena pentru a
absolvi o treaptă mai înaltă în teoloşie.
încheindu-şi studiile cu succes, Nectarie s-a întors în Alexandria, şi în anul
1886 a fost hirotonit preot. Aproape trei ani mai târziu, patriarhul 1-a ridicat în
scaunul episcopal ca Mitropolit al Pentapolei şi Episop Vicar de Cairo. Foarte
iubit de patriarh şi de credincioşii diocezei sale pentru viaţa îmbunătăţită,
pentru înţelepciune şi smerenie, noul mitropolit a avut totuşi şi duşmani printre
clericii diocezei, care îl pizmuiau pentru grabnica sa avansare. Au fost
răspândite zvonuri defăimătoare cum că
Eghina 57

s-ar fi făcut vinovat nu doar de mită şi imoralitate, ci şi că ar fi uneltit să


uzurpeze scaunul patriarhal. Duşmanii lui erau atât de convingători, încât l-au
convins pe patriarh de adevărul învinuirii, iar Sofronie, mâniindu-se, 1-a izgonit
din patriarhie fără a-1 judeca sau a-i da prilejul să se apere.
Aşa s-a întâmplat că, potrivit neştiutei pronii dumnezeieşti, în tot restul
vieţii sale mitropolitul a cerut ierarhilor Bisericii să-i spele numele, dar fără sorţi
de izbândă. Doi patriarhi succesivi ai Alexandriei, Patriarhul Ecumenic al
Constantinopolului şi câţiva arhiepiscopi succesivi ai Atenei au socotit un lucru
nepotrivit din punct de vedere politic (sau pur şi simplu le-a lipsit curajul moral)
să şteargă în mod public întinăciunea defăimării de pe numele sfântului.
Afirmaţiile nici nu au fost cercetate vreodată.
Zvonurile defăimătoare şi o scrisoare ambiguă venită de la Patriarhia
Alexandriei ce anunţa depunerea sa din treapta ierarhică au ajuns în Grecia
înaintea mitropolitului. Timp de un an întreg după întoarcerea sa, Sfântul
Nectarie nu a putut obţine nicio slujbă oricât de umilă de la Ministerul Religiei.
In răstimpul acestor nesfârşite luni, el a trăit din mila gazdei sale, care i-a
îngăduit să locuiască la ea chiar şi atunci când nu putea plăti, gătindu-i mâncare
caldă şi îngrijindu-1 atunci când era bolnav. In cele din urmă, după un an de
cereri de angajare, i s-a oferit un post în provincie ca propovăduitor din loc în loc
prin satele din insula Evia. Insă defăimarea începută la Constantinopol 1-a
urmat şi acolo, iar în curând a aflat că zvonurile pricinuiau tulburare printre cei
pe care dorea atât de mult să-i slujească. Atunci s-a resemnat cu tristeţe,
propovăduind mai târziu într-o dioceză din vestul Atenei până în anul 1894,
când i s-a oferit postul de director al Şcolii Bisericeşti Rizarios din Atena14.

Panaghiotis Brasiotis, unul dintre elevii Sfântului Nectarie şi care mai


târziu a devenit profesor de teologie la Universitatea din Atena, îşi aducea
aminte că noul director a câştigat degrabă respectul elevilor, profesorilor şi
,4Şcoala Rizarios: Una dintre şcolile de instruire aparţinând diocezelor Greciei, Şcoala
Rizarios primeşte elevi de la vârsta de 12 ani, instruindu-i într-un sistem liceal normal,
dar concentrându-se pe subiecte cum ar fi Istoria Bisericii, Dogmatica, Teologia şi
Cântarea Bizantină. Tinerii care doresc să ajungă preoţi pot studia câţiva ani în plus şi
sunt hirotoniţi fără a mai trebui să absolve cursul complet de teologie al Academiei
Teologice din Atena. Aceste şcoli sunt frecventate adesea de fii de preoţi (care de multe
ori ajung ei înşişi preoţi), de tineri preocupaţi de monahism sau de cei ai căror familii
voiesc ca ei să beneficieze de o educaţie bisericească.

administratorilor prin bogatele sale cunoştinţe de filosofie şi teologie şi, chiar


mai mult, prin viaţa sa sfântă. într-o împrejurare vrednică de amintit, în loc să-i
pedepsească pe doi băieţi care se bătuseră, Părintele Nectarie şi-a luat asupră-şi
un post aspru, spunând cu tristeţe că el este vinovat pentru că nu i-a povăţuit
cum trebuie pe copii. Văzând aceasta, vinovaţii s-au pocăit cu lacrimi, rugându-1
să înceteze postul.
Altă dată, când unul dintre ajutoarele îngrijitorului şcolii a căzut bolnav şi
a intrat în spital, el se mâhnea foarte tare, pentru că o absenţă prea îndelungată
58 EVLOGHITE!

însemna pierderea slujbei. Sfântul Nectarie, cunoscând ce ar fi însemnat aceasta


pentru familia omului, a împlinit în tăcere munca îngrijitorului
dis-de-dimineaţă, înainte să înceapă orele de curs. îndată ce bolnavului i s-a dat
drumul din spital, el s-a grăbit să ajungă la slujbă chiar de a doua zi, temându-se
că şi-a pierdut postul, dar 1-a aflat pe mitropolit curăţând în tăcere toaletele
şcolii, precum făcea în toate dimineţile cât a durat boala îngrijitorului.
Biograful Sfântului Nectarie, Arhimandritul Ioachim Speţieris, care-1
cunoştea pe sfânt de pe când era director al şcolii, şi-1 aduce aminte grăind
despre valorile ultime, fiind poate un indiciu despre cum vedea el propria
prigonire în Biserică: „Atunci când un om ajunge să-şi înţeleagă destinul şi că
este fiu al Dumnezeului Celui Preaînalt, el priveşte cu dispreţ bunătăţile acestei
lumi. Este adevărat că omul cu viată îmbunătăţită rabdă ispite şi umilinţe în
lumea aceasta, dar se veseleşte în adâncul inimii, căci cugetul său este împăcat.
Lumea îi urăşte şi îi dispreţuieşte pe oamenii îmbunătăţiţi, dar îi şi pizmuieşte,
pentru că aşa cum obişnuiau să spună strămoşii noştri, virtutea este admirată
chiar şi de duşmani"15.
Cu bogatul său tezaur de teologie, Sfântul Nectarie a fost teolog într-un
sens necunoscut multor învăţaţi contemporani. El nu doar că înţelegea
principiile teologice, dar ele erau vii în sufletul său. El şi-ar fi putut face un
15„St. Nectarios of Aegina: Life, Miracles and Writings", Orthodox Word, April-May,
1968, St. Herman of Alaska Press.

renume fíe şi numai prin scrierile sale prolifice. Din pana lui s-au revărsat
mulţime de cărţi şi tratate de teologie, filosofie, apologetică, istorie bisericească
şi scrieri ce ţin de evlavia populară. Vestitele volume de cântări închinate de
sfânt Maicii Domnului sunt comori ale Bisericii din veacul al XX-lea, şi scrierile
lui se află astăzi printre cele mai populare şi mai preţuite din Grecia Ortodoxă.
Făclii ale veacului al XX-lea, cum ar fi Părintele Filotheu Zervakos din Paros şi
Părintele Amfilohie Makris din Patmos, l-au socotit părintele lor duhovnicesc.
De asemenea, şi mulţime de mireni obişnuiau să meargă la dânsul pentru
a se mărturisi şi a primi sfat duhovnicesc. Unii dintre aceştia erau femei care
voiau să intre în viaţa monahală, iar Sfântul Nectarie nădăjduia să poată afla o
mănăstire pentru ele în vecinătatea Atenei. Povestindu-i-se despre o mănăstire
ruinată din Eghina, lângă Paleochora, el a mers acolo în luna septembrie a anului
1904 însoţit de trei dintre fiicele sale duhovniceşti. Au aflat un mic paraclis
închinat Maicii Domnului - Izvorul Tămăduirii - şi două chilioare păzite de o
bătrână ce trăia din mila creştinilor din partea locului. Mica obşte a ţinut o
priveghere de toată noaptea, rugând pe Dumnezeu să le ajute la rezidirea
mănăstirii, dacă aşa va fi voia Sa.
A doua zi, Sfântul Nectarie s-a întâlnit cu primarul Eghinei, Nicolae
Papas, care a făgăduit să repare chiliile rămase şi i-a cedat proprietatea noii
mănăstiri. Maicile au rămas în Eghina, iar în duminici şi sărbători, arhimandritul
Teodosie al Mănăstirii Hrisaleondissa le trimitea unul dintre preoţii săi pentru a
sluji în paraclis. Sfântul Nectarie a rămas mai departe director al Şcolii Rizarios
Eghina 59

până în anul 1908, când a demisionat şi s-a retras la mănăstire, pe care a


rânduit-o ca pe o chinovie, ajungând să adăpostească mai târziu 33 de monahii.
Prima stareţă a mănăstirii a fost o monahie oarbă pe nume Xenia, una dintre cele
mai apropiate fiice duhovniceşti ale Sfântului Nectarie, o tânără cu inimă caldă
şi viaţă îmbunătăţită, care este propusă şi ea spre canonizare. Deşi acum se află
în mănăstire numai vreo 12 monahii, lăcaşul continuă să înflorească datorită
zecilor de mii de pelerini care merg acolo în fiecare an.
în anul 1955, autoarea a întâlnit la mănăstire
o pelerină bătrână ce fusese prietenă cu sora
Teodosia, ultima monahie ce 1-a cunoscut pe
Sfântul Nectarie. înainte de a se săvârşi, sora
Teodosia i-a povestit cum a ajuns să vină la
mănăstire:
„Când eram o copilă de zece ani, am venit la
mănăstire împreună cu alte fetiţe din sat şi l-am
rugat pe Gheronda (Părintele Nectarie) să ne
îngăduie să rămânem împreună cu surorile din
mănăstirea lui. El a zâmbit şi ne-a spus: «Mergeţi
acasă. Când veţi mai creşte puţintel, vă voi primi».
Am mers acasă, dar ne-am întors în anul următor
în aceeaşi zi şi am zis: «Am mai crescut Chilia
Sfântului Nectarie. puţintel. Acum ne veţi primi?».
Aşa
că ne-a primit şi obişnuia să ne ia peste tot cu el, ducându-ne de mână,,.
Sora Teodosia a devenit o desăvârşită cântăreaţă bisericească şi-şi aducea
aminte cum sfântul ieşea adesea din Altar şi îi şoptea la strană: „Cântă,
privighetoarea mea!".
Una dintre monografiile sfântului aminteşte cuvintele sale aproape
profetice spuse tinerelor monahii despre mănăstirea lor: „Eu vă zidesc un far, iar
Dumnezeu va pune într-însul o făclie care va străluci în lung şi-n lat pe tot
cuprinsul lumii. Mulţi vor vedea lumina şi vor veni aici în Eghina".
în primii ani de existenţă a mănăstirii, pe lângă slujirea sa de duhovnic al
chinoviei, preotul în vârstă de 60 de ani se îndeletnicea el însuşi cu anevoioasa
muncă fizică - îngrijind grădina, aducând apă, sfărâmând piatră pentru
construirea noilor chilii. Era de asemenea şi un cizmar desăvârşit, reparând
pantofii călugăriţelor şi muncitorilor. Aflându-se despre dânsul că este văzător
cu duhul şi într-o neîncetată stare de rugăciune, s-a răspândit faima sa de bătrân
duhovnicesc, şi mănăstirea a devenit un loc de pelerinaj deopotrivă pentru
oamenii vestiţi şi cei de rând. Părintele Sava din Kalimnos (canonizat mai târziu
cu numele de Sfântul Sava cel Nou) a venit la mănăstire invitat de Sfântul
Nectarie pentru a le învăţa pe călugăriţe cântarea bisericească şi iconografia. El a
mai rămas aici o vreme după moartea Sfântului Nectarie, şi în cele din urmă a
plecat în insula Kalimnos.
60 EVLOGHITE!

Dar nici în singurătatea Eghinei vrăjmaşul nu i-a dat pace sfântului şi a


stârnit asupra lui învinuiri de imoralitate prin câţiva preoţi ce îl pizmuiau pentru
faima sa tot mai mare de bătrân duhovnicesc. Cercetările au dovedit
netemeinicia învinuirilor, şi ele au încetat, dar încă o dată pizma preoţilor şi-a
făcut lucrarea sa tulburând pacea mănăstirii şi a mirenilor de rând ce veneau
acolo.
Biograful Sfântului Nectarie redă o conversaţie pe care a purtat-o cu
Constantin Sacorafos din Lamia, care-1 cunoscuse pe sfânt din vremea când era
la mănăstire: „Ce pot să-ţi spun, Părinte Ioachim! După ce s-a statornicit la
mănăstire în Eghina, el a devenit tot numai duh, a devenit ca un înger şi ducea
cu totul o viaţă cerească".
Arhiepiscopul Titos Matthiakis observă:
„Felul său simplu şi nevinovat, bunătatea inimii, nespusa lui
smerenie, alături de multa sa învăţătură, făceau o adâncă impresie...Nu
este o exagerare să spunem că întărirea sentimentului religios al poporului
grec din ultima decadă a veacului trecut şi prima decadă a veacului nostru
s-a datorat în mare măsură cuvintelor inspirate şi pline de credinţă ale
Sfântului Nectarie... Prin graiurile sale, necredincioşii şi vrăjmaşii
credinţei creştine s-au transformat în luptători plini de râvnă. Clevetitorii
şi defăimătorii au fost dezarmaţi, iar inimile avare şi nemilostive s-au
deschis săracilor"16.

în ultimul an al vieţii sale, Sfântul Nectarie s-a îmbolnăvit de cistită şi a


pătimit luni întregi dureri cumplite. El a refuzat tratamentul medical, aflându-şi
alinarea în lungi drumeţii prin munţi către Mănăstirea Hrisaleondissa din
apropiere, unde se ruga înaintea vestitei icoane a „Născătoarei de Dumnezeu,
Hrisaleondissa" (împărăteasa de Aur). Spre sfârşitul bolii, el a fost dus la Spitalul
Areteon din Atena, unde a fost primit în pavilionul de caritate. După 50 de zile
de boală grea, el s-a săvârşit în ziua de 8 noiembrie 1920 la vârsta de 74 de ani.
16 Sotos Chrondopoulos, St. Nectarios: A Saint for our Time, p. 178.
Mulţimea minunilor puse pe seama rugăciunilor sfântului au început în
clipa când sufletul i s-a despărţit de trup. Asistenta care venise să-1 pregătească
pentru îngropare i-a dat la o parte puloverul şi 1-a aşezat alături, pe patul unui
bărbat ce era paralizat de mulţi ani. în clipele acelea, văzduhul s-a umplut de o
mireasmă minunată, şi bolnavul s-a ridicat din patul său tămăduit. Mireasma
cea minunată s-a răspândit degrabă în tot spitalul, iar angajaţii şi pacienţii
deopotrivă au început să iasă pe coridoare, întrebând de unde venea acel miros.
Mireasma era atât de puternică în camera unde aşezaseră pentru o vreme trupul
sfântului, încât, deşi ferestrele fuseseră lăsate deschise, nu au putut folosi camera
zile întregi după aceea. Acea cameră de spital a fost transformată într-un paraclis
închinat Sfântului Nectarie.
Trupul sfântului a fost dus înapoi în Eghina, unde a fost îngropat în curtea
mănăstirii sale. La câţiva ani după îngropare, precum este obiceiul în Grecia,
Eghina 61

sicriul a fost deschis pentru ca osemintele să fie scoase, spălate şi îngropate din
nou. Spre uimirea lor, preoţii şi călugăriţele ce luau parte la dezgropare au aflat
trupul sfântului cu totul nestricat, ca şi cum de abia adormise, şi chiar şi hainele
arătau ca în ziua îngropării lui. Pentru a evita mulţimea de oameni ce s-ar fi
adunat dacă ar fi aflat despre dezgropare, nu s-a făcut niciun anunţ public. însă
o femeie ce trecea pe acolo într-un taxi, mergând dintr-o staţiune către cealaltă
parte a insulei, a simţit din drum mireasma cea minunată. Ea nu obişnuia să
meargă la biserică - sufletul său tânăr era deja împovărat cu o faimă proastă - dar
când a simţit mireasma, i-a spus şoferului să oprească şi a dat fuga la mănăstire
să vadă ce se întâmplă. Vederea moaştelor nestricate ale Sfântului Nectarie au
mişcat-o atât de adânc, încât a început să plângă mărturisindu-şi înaintea tuturor
păcatele ei. îndreptându-şi viaţa, ea a devenit o creştină adevărată.
După descoperirea nestricăciunii sfântului, mănăstirea a trimis o
telegramă Arhiepiscopului Hrisostom Papadopulos din Atena, întrebându-1 ce
să facă. Arhiepiscopul a venit să cerceteze moaştele şi, neîncrezător în sfinţenia
Sfântului Nectarie, le-a spus monahiilor să lase trupul sfântului expus câteva zile
stihiilor naturii şi apoi să-1 îngroape din nou, pentru ca moaştele să se desfacă în
chip firesc. Monahiile cu inimi simple, temându-se de autoritatea lui, s-au supus,
dar după două luni, când au deschis iarăşi racla, l-au aflat pe sfânt tot nestricat.
Ele i-au aşezat trupul într-un sarcofag de marmură, într-un mic paraclis de lângă
mormântul lui.
în anul 1934, după 14 ani de la săvârşirea Sfântului Nectarie, un doctor
necredincios din partea locului călărea în apropiere de mănăstire, când a fost
prins de o furtună neaşteptată şi s-a văzut silit să caute adăpost în casa de
oaspeţi a mănăstirii. Cum auzise povestirile despre nestricăciunea sfântului,
doctorul s-a dus la sarcofag şi şi-a vârât nasul sub capacul greu de marmură.
Nesocotind protestele unei călugăriţe ce îl văzuse din întâmplare, el a dat la o
parte capacul pentru a privi înăuntru. Mai târziu a povestit: „Am fost uimit să-1
văd pe Părintele Nectarie aşa cum îl ştiam cu toţii, chipul şi expresia feţei
făcându-1 foarte uşor de recunoscut - barba sa era încă întreagă...iar când i-am
atins mâna, am văzut că exista încă piele...nu se zbârcise". Câţiva ani mai târziu,
prin pronia dumnezeiască, rămăşiţele sfântului s-au descompus, iar acum capul
lui este păstrat într-o mitră de argint în biserica mănăstirii. Alte părţi din
moaştele sfântului se află alături, într-o raclă de argint.
Minunile autentificate ce s-au săvârşit de la moartea Sfântului Nectarie ar
putea umple multe volume. Bolnavii şi îndrăciţii s-au tămăduit, mulţi oameni au
fost vestiţi de mai-nainte despre vreo primejdie ce-i pândea şi au existat multe
vedenii ale sfântului, prin care dăruia povaţă şi mângâiere. El s-a arătat în multe
împrejurări norodului, zicând: „Ia untdelemn de la candela ce arde deasupra
mormântului meu. Pune-1 în apă sfinţită şi bea-1 şi te vei tămădui".
Mănăstirea Sfânta Treime, cuprinzând şi biserica în care se află moaştele
Sfântului Nectarie, mormântul original şi părticelele sale pline de viaţă se află în
fiecare zi la dispoziţia pelerinilor.
62 EVLOGHITE!

La poalele mănăstirii a fost construită o bazilică măreaţă, una dintre cele


mai mari din Grecia, pentru a primi miile de pelerini ce vin în timpul verii şi în
ziua prăznuirii sfântului.
Sfântul Nectarie este prăznuit în ziua de 9 noiembrie.

MĂNĂSTIREA HRISSALEONDISSA

D; iacă treceţi prin sătucul de la poalele Mănăstirii Sfântului Nectarie şi


suiţi drumul ce trece muntele, o drumeţie de o oră şi jumătate vă va duce
la o mănăstire de maici veche de secole şi singuratică pe nume Hrissaleondissa.
Aşezată în faţa dealurilor
din Eghina şi cuibărită într-o iraMŢţ §^|^|frf'·'_;' 3^ft" ^%?S|
r
vale printre pini şi măslini,
Hrissaleondissa este una dintre ·. i
cele mai liniştite mănăstiri jBr.
din Grecia. Fostă mănăstire
de călugări, ea a intrat în grija
maicilor acum iteva zeci de
ani şi adăposteşte icoana Maicii "' ^
Domnului Hrissaleondissa, veche de 800 eh ani. In culori strălucitoare
de roşu şi auriu intens, „împărăteasa de Aur" a fost cinstită de veacuri de către
(^S6S
ft ^^«ffi^ creştinii din Eghina ca o icoană ¡8?? făcătoare de minuni, şi
HHHW^flH
însuşi Sfântul Nectarie venea adesea aici ca să se roage.

MĂNĂSTIREA SFÂNTUL MINA


Icoana Hrissaleondissa

A utobuzul ce merge pe şoseaua principală până la


Aghia Marina trece pe la poalele dealului unde se află Mănăstirea Sfânta
Treime a Sfântului Nectarie şi vă coboară la ruinele Templului Aphaia din
secolul V î. Hr. De acolo puteţi urma pe jos drumul ce duce la tăcuta Mănăstire a
Sfântului Mina. Biserica, împodobită de către maici cu fresce minunate, merită
să-i faceţi o vizită, iar pământurile tăcute şi scăldate de rugăciune veghează de
sus asupra mării aflate nu foarte departe. Sfântul Mina, ostaşul-mucenic din
Egiptul primelor veacuri, căruia îi este închinată mănăstirea, este chemat adesea
în rugăciune de către creştinii din Grecia pentru a-i ajuta să găsească oameni sau
lucruri pierdute.

VIATA SFÂNTULUI MINA

M are mucenic din veacul al III-lea, Sfântul Mina se trăgea din părţile
Egiptului, deşi cea mai mare parte a vieţii şi-a petrecut-o în Frigia (o parte
a Turciei de astăzi), unde a slujit în oastea romană. Fiind un creştin râvnitor şi
Eghina 63

ostaş de frunte, el a devenit căpetenie şi a dobândit o îndelungată şi nespusă


faimă de luptător împotriva triburilor barbare pornite pe jaf care se aflau la
hotarul asiatic al imperiului. însă în cele din urmă, credinţa lui creştină a fost
dată pe faţă, şi sfântul a fost pus la cazne de împăratul Maximian atunci când a
refuzat să îndeplinească ordinul de a-i prigoni pe creştinii săi. în cele din urmă i
s-a tăiat capul, iar moaştele i-au fost aduse înapoi în Egipt, locul naşterii sale.
După mucenicia sfântului, au avut loc multe minuni săvârşite prin mijlocirile
sale, una dintre cele mai mişcătoare petrecându-se în zilele noastre în El
Alamein din Egipt.
El Alamein este o corupere arabă a numelui Sfântului Mina, şi în acest loc
încă se mai pot vedea ruinele unei vechi biserici închinate Sfântului Mina. Pe
frescele aproape şterse de pe ziduri sunt zugrăvite felurite minuni săvârşite de
sfânt, dintre care una îl înfăţişează călăuzind o caravană de cămile pe care o
scăpase de la
pieire.

MINUNEA DIN BĂTĂLIA DE LA EL ALAMEIN - 1942

Situaţia Greciei a fost foarte grea în timpul celui de al

VwJDoilea Război Mondial. Deşi trupele sale luptau cu vitejie împotriva


italienilor şi aveau parte de biruinţă, invazia nemţilor s-a dovedit a fi prea
puternică, şi ţara a predat armele şi a fost ocupată. Rămăşiţele armatei greceşti
au fugit şi au trecut în Egipt, ţara Sfântului Mina, unde au alcătuit batalionul
grecesc al Forţelor
64 EVLOGHITE!

Aliate. Acolo au continuat lupta


de eliberare a tării de sub ocupaţia
germană.
Când forţele lui Hitler,
avându-1 în frunte pe Rommel,
cucereau cea mai mare parte a
Nordului Africii, au ajuns şi în El
Alamein, unde şi-au aşezat tabăra
peste noapte, pregătind un atac
asupra Alexandriei. Locuitorii
Alexandriei erau cuprinşi de groază,
prevăzând căderea neîntârziată
a oraşului şi iminenţa ocupaţiei
străine. Cât despre greci, biruinţa lui
Rommel în Egipt însemna pierderea
a ceea ce mai rămăsese din armata
lor liberă.
Dar Sfântul
Mina le-a venit în
Sfântul Mina. ajutQr credincioşilor din Egipt, greci,
ortodocşi, copţi şi chiar musulmani, care îi
cinsteau pomenirea şi prin mijlocirile sale, bătălia de la El Alamein din anul 1942
a devenit una dintre cele mai lăudate victorii ale războiului.
La miezul nopţii, cu câteva ore înaintea bătăliei, o mulţime de credincioşi
1-a văzut limpede pe Sfântul Mina ieşind cu un şir de cămile dintre ruinele
bisericii lui, aşa cum era zugrăvit pe vechea frescă. Fără a fi provocat, el le-a
condus astfel încât să treacă nevăzute printre santinele chiar în mijlocul taberei
germane. Trupe germane invincibile până atunci au fost cuprinse de o spaimă
de neînţeles, spaimă pe care istoricii lumii nu au putut-o explica niciodată aşa
cum se cuvine. Copleşite de groază şi tulburare, forţele lui Rommel au fost puse
pe fugă, ajunse din urmă şi luate în prizonierat de către trupele aliate. Din
evlavie pentru această minune, aliaţii au dăruit acest loc Patriarhatului Ortodox
al Alexandriei. Aici s-a ridicat o nouă biserică şi s-a zidit o mănăstire în numele
sfântului.
Sfântul Mina este prăznuit în ziua de 11 noiembrie.
Eghina 65

ORAŞUL EGHINA MĂNĂSTIREA


SFÂNTULUI HRISTOFOR

E ghina adăposteşte de asemenea şi Mănăstirea Sfântului Hristofor, aflată cam


la un sfert de oră de mers pe jos din port. Aici vieţuiesc doar câteva
călugăriţe bătrâne şi bolnave şi nu există moaşte, dar ca o notă de interes, trebuie
ştiut că Sfântul Hristofor a fost de fapt un mucenic care s-a săvârşit cândva între
anii 249 şi 251 d. Hr.
în timpul domniei împăratului roman Decius, un bărbat uriaş şi
înfricoşător la chip cu numele Rebrovay17, a fost luat prizonier în timpul
campaniilor din Nordul Africii şi dus în Asia Mică. După
prinderea sa, el a întâlnit prizonieri creştini Şl văzând prigoana
pornită asupra lor de către împăratul Decius şi cârmuitorul din partea locului, a
început să se roage lui Dumnezeu să-1 ajute a învăţa limba latină pentru a putea
mărturisi pentru credinţă. în timp ce se ruga, a văzut înaintea lui un bărbat
înveşmântat în lumină, care i-a zis: „Rebrovay, Dumnezeu a auzit rugăciunile
tale. Ridică-te şi El îţi va da Duhul Său cel Sfânt". Bărbatul i-a atins gura şi
Rebrovay a descoperit că poate vorbi limpede.
Rebrovay s-a dus la stăpânitor şi 1-a întrebat: „De ce ţi-ai încredinţat
sufletul tău diavolului? Şi eu sunt creştin şi nu mă voi închina zeilor care nu pot
să se ajute nici pe ei". Un paznic din apropiere 1-a lovit pentru vorbele sale
îndrăzneţe, iar el a răspuns: „Hristosul meu nu-mi îngăduie să-ţi fac şi eu
asemenea, dar dacă mă mânii, nici toţi domnii din împărăţie nu mă vor birui".
Stăpânitorul 1-a înştiinţat pe cârmuitorul ţinutului despre ameninţare sa, iar
acesta 1-a ţinut prizonier sub paza unei trupe de 200 de ostaşi. Când au sosit
aceştia, Rebrovay tocmai se afla în genunchi la rugăciune şi i-a rugat să aştepte
până ce va sfârşi. Ostaşii i-au răspuns că nu vor să aştepte pentru că le era foame
şi nu aveau mâncare la ei. Rebrovay a răspuns: „Daţi-mi câte bucăţi de pâine
aveţi şi veţi vedea ce poate să facă Dumnezeul meu". El s-a rugat şi pâinea s-a
înmulţit. Văzând aceasta, ostaşii s-au convertit şi au făgăduit să-1 urmeze pe el şi
pe Dumnezeul creştin.

17 Reprovus, după alte surse.


66 EVLOGHITE!

Ei s-au dus de îndată la episcopul Antiohiei, Sfântul Vavila, care i-a botezat,
dându-i lui Rebrovay numele Hristofor.
Hristofor a fost pus în lanţuri şi dus
înaintea împăratului Decius însuşi, care, potrivit
tradiţiei, s-a îngrozit atât de tare la vederea lui,
încât s-a împiedicat şi a căzut din locul unde era
înălţat tronul. Sfântul Hristofor i-a zis: „Dacă ţi-e
atât de frică de mine, care nu sunt decât un om,
de Dumnezeu de ce nu ţi-e frică?". Mânios,
Decius i-a poruncit să se lepede de Hristos
şi să jertfească zeilor romani. Când ~~Sfântul
Hristofor - frescă Hristofor a refuzat, Decius 1-a
pus la cazne. Ostaşul a rămas neclintit până
la sfârşit, iar în cele din urmă a fost închis într-o
odaie împreună cu două femei desfrânate cărora
li se poruncise să-1 facă a se lepăda de credinţa lui. Când femeile au intrat în
odaie, Sfântul Hristofor se afla îngenuncheat la rugăciune, dar când le-a văzut şi
s-a ridicat în picioare, ele au încremenit de spaimă la vederea sa. Sfântul le-a
vorbit toată noaptea despre Domnul Iisus Hristos şi despre viaţa ce va să fie, iar
femeile au crezut. Când au ieşit din odaie, paznicul le-a întrebat: „L-aţi
înduplecat?". Ele au răspuns: „Nu, el ne-a înduplecat pe noi" şi au fost date la
chinuri, luând moarte mucenicească.
Furios, împăratul 1-a aruncat pe mucenic în văpaia focului, dar focul s-a
stins, iar Hristofor cu tot cu hainele de pe el a rămas întreg şi nears. Mulţi care au
fost de faţă la această minune au venit la credinţă şi au luat ei înşişi moarte
mucenicească dimpreună cu cei 200 de ostaşi pe care sfântul îi adusese la
Hristos. La urmă, Decius a poruncit să se taie capul Sfântului Hristofor. După
moartea lui, un episcop al locului pe nume Petru i-a plătit pe ostaşi ca să-i dea
moaştele sfântului spre îngropare.
După o vreme, Decius s-a îmbolnăvit foarte tare. El zăcea bolnav în dureri
cumplite, dar nu putea să moară. Atunci a înţeles că aceasta era o pedeapsă de la
Dumnezeu şi i-a spus soţiei: „Aceasta s-a întâmplat pentru că l-am ucis pe
Hristofor. Dacă aş putea fie şi numai să-1 ating, atunci aş fi slobozit". Atunci s-a
adus la patul împăratului puţin din pământul care se amestecase cu sângele
mucenicului atunci când i se tăiase capul şi care fusese păstrat de creştinii ce
fuseseră de faţă. Slujitorii au pus o fărâmă din el în apă şi i-au dat lui Decius să
bea, iar acesta şi-a dat duhul.
Deşi nu face parte din Viaţa oficială a Sfântului Hristofor, există o istorisire
moştenită prin tradiţie foarte iubită în Grecia şi cunoscută şi creştinilor din Apus
potrivit căreia Sfântul Hristofor îşi câştiga pâinea trecându-i pe călători peste un
râu. Odată, când râul îşi ieşise din matcă, bunul om a trecut un copil peste apă,
purtându-1 pe umeri. Dar „copilul" era de fapt însuşi Domnul, Care i-a dat
omului numele de Hristofor sau „Purtător de Hristos".
Eghina 67

Sfântul este prăznuit în ziua de 9 mai.

SCHITUL BUNEI VESTIRI (Cuviosul


Părinte Ieronim Apostolides)

r Ţn alt luminător al Eghinei care a trăit în vremurile

Ieronim Apostolides, venit în


insulă la doi ani după săvârşirea Sfântului Nectarie. Smerit preot de ţară
înzestrat cu lepădare de sine, el a murit de curând, în anul
1966.
Născut Vasilie Apostolides, Părintele Ieronim a văzut lumina zilei în anul
1883 în satul Galiveri din Capadocia, în Asia Mică. Cucernicii lui părinţi,
Anastasie şi Elisabeta, au avut şase copii. încă de copil, el era foarte mişcat de
rugăciunile fierbinţi ale maicii sale, precum şi de pustnicii tăinuiţi ce-şi duceau
viaţa în peşterile-biserici din Capadocia aflată sub ocupaţie turcească. Ajuns la
vârsta tinereţii, el a fost rânduit diacon de către Mitropolitul Sofronie de Amisos,
în Asia Mică. Mai târziu, a vizitat Ţara Sfântă şi a stat vreme de nouă luni la
Mănăstirea Sfântului Ioan înaintemergătorul de lângă Râul Iordan. La
întoarcere, el a slujit ca diacon în biserica Sfântului Gheorghe din
Constantinopol, unde a fost îndelung pomenit pentru sfinţenia, râvna şi glasul
lui minunat. Schimbul de populaţii din anul 19221-a adus pe Părintele Ieronim,
asemenea milioanelor de compatrioţi greci, înapoi în Grecia ca refugiat,
punându-se astfel capăt celor două mii de ani de civilizaţie creştină şi grecească
în Asia Mică18.
Astfel, la doar doi ani după săvârşirea Sfântului Nectarie, insula Eghina a
oferit adăpost unui alt cuvios. Când diaconul Vasilie a sosit în Eghina, el s-a
împrietenit cu un preot care mai târziu a fost hirotonit în treapta arhierească -
este vorba de Mitropolitul Pantelimon de Karistia (Evia). Mitropolitul
Pantelimon 1-a convins pe Vasilie să primească treapta preoţiei, şi la un an după
hirotonia sa, a fost tuns monah, purtând acum numele de Ieronim, după
Cuviosul Părinte Ieronim Simonopetritul din Sfântul Munte. însă curând după
hirotonie, Părintele Ieronim a avut o vedenie înfricoşată în care însuşi Domnul i
S-a arătat zăcând în chip de prunc pe masa Sfântului Altar. El a fost atât de
zguduit de vedenie şi atât de încredinţat de nevrednicia sa de a sluji Sfânta
Liturghie, încât s-a retras din slujire şi s-a dus să vieţuiască într-un mic
schit-mănăstire, numit Evanghelismos (Buna Vestire), de la marginea oraşului.
El trăia într-o mică odaie ce îi slujea şi ca atelier. Pentru pravila de rugăciune,
părintele se închidea într-o cămăruţă rotundă şi văruită, lipsită de ornamentaţii,
care îi amintea de mulţimea bisericuţelor săpate în stâncă din Capadocia sa
68 EVLOGHITE!

natală. Ca ajutor avea o monahie, pe sora Evpraxia, care s-a săvârşit din viată în
anul 1990.
Oamenii de prin partea locului veneau la Părintele Ieronim pentru povaţă,
iar rugăciunile lui erau socotite ca un mir dătător de tămăduiri. Autoarea a
vorbit cu un bătrân sătean care spunea întruna: „Era atât de bun. Când m-am
dus la dânsul pentru mărturisire şi povaţă, a fost atât de bun...". Altul a spus:
„Chiar
18 Schimbul de populaţii: după înfrângerea Imperiului Otoman, prin condiţiile
Tratatului de la Lausane din anul 1923, întreaga populaţie musulmană de patru sute de
mii de oameni a fost expatriată din Grecia în Turcia şi peste un milion de greci
ortodocşi, dintre care mulţi vorbeau doar limba turcă şi ai căror strămoşi locuiseră în
Asia Mică dinainte de Hristos, au fost mutaţi masiv pe teritoriul Greciei, făcând ca
populaţia ţării să crească peste noapte cu până la douăzeci de procente. Deşi Patriarhul
şi comunitatea ortodoxă locală de o sută de mii de oameni au primit îngăduinţa să
rămână în Constantinopol şi pe două insuliţe de la gura strâmtorii Dardanele, acest
schimb de populaţii a şters urmele a două mii de ani de cultură creştină în Asia Mică.

şi numai când priveai la el, simţeai că


binecuvântarea sa şi harul lui Dumnezeu te
umpleau cu atâta covârşire, încât plecai de
acolo un alt om". El avea un mare dar al
înainte-vederii, iar vizitatorii lui rămâneau
adesea uimiţi văzând cât de adânc le
cunoştea preocupările şi sufletele. Dar
întotdeauna se purta cu blândeţe. O
începătoare care ajută acum la îngrijirea
Părintele Ieronim.
mănăstirii povesteşte că atunci când oamenii veneau
la dânsul, bătrânul îi servea întotdeauna cu lukumi (un fel de jeleu grecesc de
fructe acoperit cu zahăr-pudră). Dacă refuzau, el spunea zâmbind: „Nu fi
neascultător". Părintele vorbea adesea despre venirea lui Antihrist şi, de
asemenea, atrăgea atenţia că schimbarea plănuită a calendarului bisericesc după
cel civil va deschide uşa altor schimbări potrivnice Tradiţiei în sânul Bisericii.
După ce s-a instalat calendarul civil, el nu s-a alăturat nici unei grupări ce urma
vechiul calendar, ci a rămas în trupul Bisericii greceşti, deşi, în taină, ţinea
totdeauna praznicele după vechiul calendar iulian.
Părintele era totodată şi un tămăduitor. Era într-atât de interesat de
medicină, încât a ajutat la înfiinţarea Spitalului din Eghina. Celor ce sufereau de
neputinţe trupeşti, le dădea adesea o doctorie făcută din ierburi pe care învăţase
să o prepare în Muntele Athos. Insă fiii lui duhovniceşti nu erau niciodată siguri
dacă tămăduirea venea de pe urma doctoriei însăşi sau dacă ierburile erau doar
un acoperământ al rugăciunii lui neîncetate. O bătrână i-a spus autoarei că prin
anii '60 pătimea de o boală de piele foarte grea şi îndelungată. Ea a fost pe la
mulţi doctori în Atena, dar nu a aflat nicio uşurare. Părintele Ieronim i-a dat o
alifie făcută din ierburi, ca să-şi dea pe umeri şi pe spate, iar în câteva zile a fost
cu totul vindecată.
Eghina 69

Odată, pe când trecea pe lângă un mic atelier unde lucrau meşterii, a


simţit în sufletul său că ceva nu este bine şi i-a grăbit cât a putut să se întoarcă
acasă devreme. Lucrătorii nu au luat în seamă sfatul preotului şi au continuat să
lucreze până târziu la amiază, când a avut loc o explozie şi mai mulţi au suferit
vătămări grele. Dar toţi au scăpat cu viaţă, şi lucrătorii au pus aceasta pe seama
rugăciunilor Părintelui Ieronim.
Altă istorisire, aflată de la un fost angajat al vechii brutării, spune că într-o
zi, Părintele Ieronim a comandat făină pentru a face pâine. El a cerut ca făină să
fie măcinată până la o anumită oră şi lăsată la magazin. Câteva ceasuri mai
târziu, lucrătorul leneş care trebuia să-i pregătească făina a început să-şi ocărască
slujba, hulind numele Domnului şi al Maicii Sale. Deodată, angajaţii brutăriei
l-au văzut pe Părintele Ieronim venind în fugă spre magazin. Mergând drept
spre lucrătorul căruia i se încredinţase comanda sa, i-a spus: „Iartâ-mă, iartă-mă.
Dacă te-am supărat, pur şi simplu uită de tot, nu face treaba asta". De la o
depărtare de doi kilometri, el auzise pe cineva înjurând din pricina lui.
Lucrătorii au rămas uimiţi şi s-au căit cu toţii, cerându-i iertare.
Pe la vârsta de 60 de ani, bătrânul şi-a pierdut mâna dreaptă. Soldaţii
germani care se aflau staţionaţi în Eghina în timpul ocupaţiei asupra Greciei din
cel de al Doilea Război Mondial ştiau că Părintele Ieronim era interesat de
obiectele mecanice, mai ales de ceasuri de perete şi de mână, şi că le desfăcea
adesea ca să vadă cum funcţionează. într-o zi, un soldat răutăcios i-a dat o
grenadă aprinsă. Părintele Ieronim nu a ştiut ce este, şi când a tras siguranţa,
grenada a explodat şi i-a zburat braţul.
Cel puţin o dată sau poate de două ori după accident, pe când se ruga în
mica lui criptă-paraclis, doi dintre fiii săi duhovniceşti au venit în tăcere la uşă ca
să vadă dacă poate vorbi. Deschizând uşa, l-au văzut rugându-se şi părând a fi în
răpirea minţii, cu amândouă braţele ridicate la rugăciune, iar braţul lipsă îi era la
fel de puternic şi plin de viaţă ca şi cel al unui tânăr. Părintele Ieronim şi-a venit
repede întru sine şi a zis: „Ei, nu socotiţi că este vreun lucru mare. în cer sunt
multe minuni mai mari decât aceasta. Să nu vorbiţi despre ea".
După ce a pătimit vreme de două luni din pricina unei boli chinuitoare,
Părintele Ieronim a murit într-un spital din Atena în ziua de 2 octombrie 1966.
Deşi nu a fost canonizat încă, moaştele lui odihnesc în Schitul Bunei Vestiri
(Evanghelismos), aflat deasupra oraşului Eghina.

ÎNDRUMĂRI:

Din oraşul Atena, luaţi metroul până la Pireu. Din portul Pireu pleacă spre
Eghina cam zece feriboturi pe zi. Orice vânzător de bilete vă poate explica unde
este ancorat feribotul respectiv. Călătoria durează 90 de minute. Tot din portul
Pireu puteţi lua ambarcaţiunile cu aripi subacvatice („Delfinii Zburători"), care
70 EVLOGHITE!

vă pot duce acolo de două ori mai repede, însă şi costul este de două ori mai
mare.

SPRE MĂNĂSTIREA SFÂNTA TREIME (Sfântul


Nectarie):
Din port, luaţi-o spre stânga şi coborâţi pe strada principală. Pe partea
dreaptă, lângă Poştă, se află mica staţie de autobuze în faţa căreia se află parcate
unul sau două autobuze. Luaţi autobuzul ce merge spre Aghia Marina (vara,
autobuzele care merg în această direcţie pleacă la fiecare jumătate de oră) şi
cereţi să fiţi lăsaţi la mănăstire. Călătoria durează 15-20 de minute.
Mănăstirea Sfânta Treime se află pe dealul de deasupra bisericii mari
închinate Sfântului Nectarie. Drumeagul ce porneşte spre dreapta vă duce la
Mănăstirea Sfânta Ecaterina, aflată în apropiere, la numai cinci minute de mers
pe jos.

SPRE MĂNĂSTIREA HRISSALEONDISSA:


De la Mănăstirea Sfânta Treime, traversaţi drumul principal aflat mai jos
de catedrală spre un sătuc unde veţi afla o cărare foarte vizibilă ce trece muntele
spre mănăstire. De-a lungul acestei
Eghina 71

cărări sunt semne şi puteţi întreba drumul cu uşurinţă. Mănăstirea se află la o


distanţă de o oră şi jumătate de mers lejer.

SPRE MĂNĂSTIREA SFÂNTUL MINA:


Din oraşul Eghina sau de pe drumul ce trece prin faţa Mănăstirii Sfânta
Treime, luaţi autobuzul în direcţia Aghia Marina. Cereţi să fiţi lăsaţi la „Aghios
Menas". Autobuzul vă va lăsa lângă ruinele Templului Aphaia - cel mai bine
păstrat templu clasic în stil doric din Grecia. De la situl arheologic, coborâţi în
plimbare spre mănăstire.

SPRE MĂNĂSTIREA SFÂNTUL HRISTOFOR ŞI SCHITUL


EVANGHELISMOS (Părintele Ieronim):
Venind dinspre port şi stând cu faţa spre interiorul insulei, luaţi-o spre
dreapta pe lângă apă. Mergeţi mai întâi pe strada ce duce spre stânga, prin oraş.
După aproape 15 minute de mers uşor în susul dealului, strada se va sfârşi şi va
trebui să o luaţi fie spre dreapta, fie spre stânga. Luaţi-o spre dreapta şi coborâţi
pe lângă o clădire sau două până ce veţi vedea pe partea stângă zidul înalt ce
împrejmuieşte Mănăstirea Sfântul Hristofor.
La capătul străzii, în aceeaşi direcţie de mers, veţi vedea cupola roşie a
bisericii Sfânta Parascheva. Odată ajunşi la colţ, luaţi-o spre stânga şi coborâţi
aproximativ două minute pe drumul şerpuit. Veţi da de o biserică albă,
circulară. Luaţi-o prin dreapta bisericii şi coborâţi pe un drum îngust. La un
minut de mers pe partea dreaptă a acestui drum se află Mănăstirea
Evanghelismos. Sunaţi la clopoţelul aflat în zid.
Sau pur şi simplu luaţi un taxi, cerând să fiţi duşi la „Aghios Hristoforos"
sau la „Evanghelismos - Pater Ieronimos".
2

Andros
Mănăstirea Sfântul Nicolae · Viaţa Sfântului Nicolae Făcătorul de Minuni · Minuni din
zilele noastre ale Sfântului Nicolae · Cuvioasa Hrisanti din
Andros

MĂNĂSTIREA SFÂNTUL NICOLAE

M ănăstirea Sfântul Nicolae din insula Andros este una dintre


podoabele Mării Egee. Făcând parte din grupul de insule din estul
Atenei cunoscute drept insulele Ciclade, Andros, cu dealurile sale
roditoare şi ape curgătoare, este brodată cu terase agricole de piatră vechi de
secole aşezate pe pantele abrupte ale dealurilor. Aflată în partea cea mai nordică
şi mai largă a Cicladelor, insula a fost locuită mai întâi de ionieni. In anul 200 î.
Hr., aceasta a fost cucerită de flota reunită a Romei, Pergamului şi Rodosului, iar
mai târziu a fost alipită Imperiului Romano-Bizantin. Insula a fost protectorat al
Veneţiei din anul 1207 până în anul 1566, când a căzut sub ocupaţia turcească. în
anul 1829, Andros a devenit o parte a Greciei moderne.
Vizitarea mănăstirii reprezintă o călătorie prin inima Androsului.
Călătoria de o oră cu autobuzul din portul Gavrion până în oraşul Andros
(Hora) este fără îndoială una dintre cele
94 EVLOGHITE!

mai frumoase din Grecia. Drumul de coastă cu cerul şi marea sa de un albastru


mai presus de lume, cu micile case de ţară acoperite cu ardezie şi dealuri în
terase, şerpuieşte printre cătunele presărate pe marginea drumului până în
capătul sudic al insulei. Din Hora, un alt drum minunat printre dealurile de
răsărit îl trece pe călătorul-pelerin prin orăşelul Apikia, autobuzul lăsându-1 în
cele din urmă în faţa drumului pietruit ce duce la Mănăstirea Sfântul Nicolae.
Drumul coboară uşor dealul ajungând într-o strâmtoare, coteşte brusc, şi în cele
din urmă ajunge într-o vale adâncă plină de tufe pitice, fără a descoperi privirii
vreo urmă de mănăstire. Doar la capătul drumului se poate vedea şirul de trepte
ce coboară până la mănăstire, cu acoperişurile bisericii şi chiliile aflate dedesubt.
Bine ascunsă privirii dinspre drumul de sus şi coama de deasupra lui,
mănăstirea albită cu var a supravieţuit multor incursiuni ale piraţilor datorită
aşezării ei retrase. Iarna şi vara, vânturile aspre ale Egeei lovesc insula Andros,
izolând-o săptămâni întregi de lumea dinafară şi lăsând mănăstirea fără curent
sau telefon.
Cele mai vechi mărturii despre mănăstire datează din veacul al VUI-lea,
când doi monahi necunoscuţi au renovat o biserică mai veche din lemn sau
piatră, închinând-o Sfântului Nicolae. Un izvor cu apă sfinţită încă mai curge
sub altarul bisericii şi afară în curte, iar aşezarea bisericii originale chiar
deasupra lui se poate să fi fost determinată de întâmplări minunate legate de
efectele apei sau chiar de apariţia izvorului. Biserica de astăzi ridicată pe acelaşi
loc, precum şi mănăstirea împrejmuită cu ziduri înalte sunt făcute din ardezie
autohtonă şi datează din veacul al Xl-lea. Mănăstirea a fost restaurată şi lărgită
din nou în veacul al XYTI-lea de către Stareţul Iacov Raises, care a adunat o obşte
cam de 80 de monahi şi a cârmuit mănăstirea în perioada ei cea mai înfloritoare.
Din pricina dimensiunilor ei relativ mici, mulţi dintre monahi duceau o viaţă pe
jumătate pustnicească, în chilii şi peşteri aflate în cheile din josul mănăstirii.
Deşi a fost ocupată pe rând de ionieni, spartani, veneţieni şi turci, insula a
avut o istorie relativ calmă şi nu a fost atât de lovită de sorţii războiului şi
ocupaţiei precum alte părţi ale Greciei. Insă ca toate insulele greceşti din Marea
Egee, şi insula Andros a fost victima piraţilor saracini. Deşi mănăstirea nu poate
fi văzută cu uşurinţă de pe drumul situat deasupra ei, ea a fost descoperită de
piraţi în veacul al XVII-lea. Coborând povârnişul dealului pentru a prăda
mănăstirea, ei au fost opriţi de o vedenie a Sfântului Ioan Inaintemergătorul şi
Botezătorul Domnului, care li s-a înfăţişat înveşmântat în lumină de cealaltă
parte a dealului. Piraţii au fugit înspăimântaţi. Paraclisul Sfântului Ioan
Botezătorul ridicat pe locul acestei vedenii poate fi văzut şi astăzi. Lângă zidul
exterior al mănăstirii se află un paraclis foarte vechi închinat Sfântului
Arhanghel Mihail, ridicat deasupra osuarului mănăstirii şi mai departe cu
câteva sute de metri, într-un loc ce descoperă priveliştea oceanului, se află un alt
paraclis, închinat Sfântului Proroc Ilie.
Puţin mai spre răsărit de mănăstire se înalţă Turnul lui Samweil. Samweil,
un călugăr din mănăstire, este socotit erou naţional, şi moartea lui a reprezentat
una dintre scânteile ce au aprins revoluţia grecească după veacuri de asuprire
turcească. Samweil a fost probabil un ucenic al Sfântului Cosma Etolul, ce are o
parte din moaşte adăpostite în lăcaşul mănăstirii. Se pare că moaştele au fost
94 EVLOGHITE!

aduse acolo de Samweil însuşi, fiind un lucru ştiut că Sfântul Cosma şi-a trimis
câţiva dintre fiii săi duhovniceşti la Mănăstirea Sfântului Nicolae pentru a primi
tunderea monahală. După câţiva ani, Samweil a părăsit mănăstirea, şi mai târziu
a venit în ajutorul creştinilor sulioţi, îmbărbătându-i şi conducându-i în lupta
din anul 1804 împotriva lui Aii Paşa, cârmuitorul turc al Epirului, despre a cărui
domnie Sfântul Cosma prorocise cu 30 de ani mai înainte. Când rezistenta
suliotă s-a destrămat, Samweil împreună cu alţi cinci bărbaţi au stat la pândă în
fortăreaţa Kunghi - unii spun că în Biserica Sfintei Parascheva. Când turcii au
ajuns la porţi, oamenii dinăuntru au aruncat în aer fortăreaţa, voind mai bine să
moară şi ei odată cu duşmanii decât să se predea. Tragica revoltă a sulioţilor şi
participarea lui Samweil a fost un strigăt răsunător de luptă ce a dus la
declanşarea revoluţiei greceşti.
Stareţul de astăzi, Arhimandritul Dorotheos
Themelis, a venit la Mănăstirea Sfântului Nicolae ca
frate începător la începutul anilor '60, vieţuind aici
singur împreună cu primul său stareţ. De la ultima
restaurare a mănăstirii în secolul al XVII-lea,
înfăţişarea ei suferise mult, poarta din faţă, multe
ziduri şi părţi din acoperiş dărâmându-se din
pricina indiferenţei. După plecarea
a doi stareţi, unul după altul, Părintele Dorotheos a
fost hirotonit şi numit el însuşi arhimandrit.
Lucrând singur vreme de aproape 30 de ani, el nu
doar a supravegheat restaurarea masivă a
mănăstirii, ci, de asemenea, a găzduit pelerinii şi a
menţinut întregul ciclu liturgic propriu unei
Părintele Par tenie în mănăstiri, inclusiv Liturghia zilnică. In anul 1990 au
nou-descoperita chilie început să sosească tineri începători, iar acum obştea
pustnicească. mănăstirii numără cinci monahi, cu tot cu Stareţul
Dorotheos.
Pe lângă amplele reparaţii ale acoperişurilor bisericii şi trapezei şi
rezidirea porţii principale, a chiliilor monahilor şi arhondaricului, Părintele
Dorotheos a zidit sau a restaurat aproape 20 de paraclise închinate sfinţilor
ortodocşi greci şi ruşi. In anul 1994, monahii au dărâmat un zid în timpul
restaurării vechilor chilii, şi acolo au aflat o încăpere micuţă, asemenea unei
peşteri, cu un pat tare din piatră săpat în afara zidului, aparţinând unui pustnic
ce a vieţuit odinioară aici.

Moaşte aflate în mănăstire

E vlavia monahilor pentru sfinţii ortodocşi poate fi văzută în desele lor


privegheri de toată noaptea şi cinstirea plină de iubire a multor moaşte de
sfinţi, dăruite mănăstirii de-a lungul veacurilor. Printre cele mai de seamă sunt
moaştele patronului mănăstirii, Sfântul Nicolae, Arhiepiscopul Mirelor şi
Lichiei, şi craniul Sfântului Nicolae Noul Mucenic din Vounina (de lângă
94 EVLOGHITE!

Larisa), care a fost ucis muceniceşte de piraţi în anul 720. (Până în ziua de astăzi,
din copacul unde sfântul a luat moarte mucenicească şi care se află în Vounina,
izvorăşte apă sfinţită roşie ca sângele, pe care pelerinii o adună spre tămăduire.)
Aceste moaşte au fost aduse la mănăstire în veacul al XV-lea.
De asemenea, mănăstirea
adăposteşte şi maxilarul inferior al
„Apostolului grecilor", Sfântul Cosma
Etolul (1714-1779), care asemenea
unui nou Sfânt Pavel, a călătorit de-a
lungul şi de-a latul Greciei în anii cei
mai întunecaţi ai ocupaţiei turceşti.
Imbărbătându-i pe creştini să-şi
păstreze credinţa, el a întemeiat sute
de şcoli pentru a reînvia limba, cultura
şi învăţătura de credinţă a grecilor.
Dedicându-i-se un capitol întreg în
ghidul de faţă, influenţa Sfântului
Cosma a fost fără îndoială singurul
factor hotărâtor în păstrarea tradiţiei şi
a vieţii ortodoxe în Grecia continentală
în decursul veacurilor apăsătoare ce Icoana Sfântului Nicolae
au urmat căderii Constantinopolului. cel Nou
Moaştele lui sunt păstrate tocmai aici
datorită legăturii pe care a avut-o sfântul cu această mănăstire, într-una dintre
multele sale călătorii, Sfântul Cosma a trecut cu corabia nu departe de portul
Akhla, unde monahii păstrează un mic paraclis închinat Sfântului Nicolae cel
Nou. Este foarte probabil ca sfântul să fi vizitat mănăstirea şi să se fi întâlnit cu
stareţul, pentru că mai târziu, când unii dintre ucenicii lui din Epir au vrut să-1
urmeze în viata monahală, el i-a trimis la Mănăstirea Sfântului Nicolae. Deşi a
petrecut în Muntele Athos înainte de apogeul mişcării Kollyvades 19, Sfântul
Cosma a fost foarte râvni tor în a reînnoi moştenirea duhovnicească istovită în
decursul veacurilor de asuprire. De bună seamă că sfântul a aflat acest duh al
Tradiţiei la Mănăstirea Sfântului Nicolae, de vreme ce i-a trimis aici pe fiii săi
duhovniceşti. La câţiva ani după mucenicia Sfântului Cosma, aceiaşi monahi au
mers la Kilikontas şi au adus o parte din moaştele lui ca pe o comoară de mare
preţ a mănăstirii.

19Mişcarea Kollyvades este o mişcare ce-şi are începutul în Muntele Athos la sfârşitul
veacului al XVIII-lea şi avea drept scop reînvierea evlaviei pentru Tradiţie şi a vieţii
bisericeşti. în decursul câtorva zeci de ani, influenţa ei a fost resimţită pe tot cuprinsul
Greciei.
98 EVLOGHITE!

Biserica Sfântului Nicolae: icoane şi fresce Icoana


izvorâtoare de mir a Maicii Domnului, Rădăcina
lui lesei
A stăzi, mănăstirea atrage o mulţime de pelerini care
vestitei icoane a Maicii

Domnului, „Rădăcina lui lesei", a cărei zi de prăznuire este 2 iulie. Datând din
veacul al XV-lea, această icoană se află pe iconostasul bisericii Sfântului Nicolae,
în partea stângă a uşilor împărăteşti. Dăruită iniţial metohului din
Constantinopol al mănăstirii, numit „Vlahserai", de către vestita biserică
Vlaherne a Maicii Domnului, ea a fost adusă spre păstrare la mănăstire atunci
când Constantinopolul a căzut sub stăpânirea turcească în anul 1453. 20 Ferecată
în argint, icoana o înfăţişează pe Maica Domnului şezând pe tron şi ţinând în
braţe pe Dumnezeiescul Prunc. La picioarele ei se află Prorocul lesei, părintele
împăratului David, din a cărui seminţie s-a prorocit că se va naşte Mesia. Din
lesei, ca din rădăcina unui copac, odrăsleşte trunchiul ce-L înfăţişează pe
Domnul şi pe Maica Sa. De amândouă părţile cresc ramurile ce-i înfăţişează pe
prorocii care au vestit de mai-nainte venirea lui Hristos. De-a dreapta uşilor
împărăteşti se află o icoană a Domnului, asemănătoare celei din stânga.
într-o dimineaţă a anului 1986, Arhimandritul Dorotheos a văzut o
lacrimă de sânge picurând din ochiul drept al Maicii Domului din icoană. A
doua zi, curgerea sângelui a încetat, şi din icoană a ieşit o mireasmă puternică,
mai presus de fire. începând de atunci, ferecătura icoanei se acoperă aproape tot
timpul de mir ca de o rouă ce izvorăşte în chip minunat din icoană. Monahii
adună acest mir şi îl dăruiesc pelerinilor ca binecuvântare. înaintea icoanei
atârnă mici plăcuţe de argint (tamata), care au fost aduse ca o făgăduinţă şi care
dau mărturie despre sutele de minuni săvârşite prin mijlocirea Maicii
Domnului.

20Metohul constantinopolitan al mănăstirii, numit „Vlahserai", se afla la 300 de metri


de vestita Biserică Vlaherne a Maicii Domnului, care îi dăruise iniţial icoana, şi la 200
de metri de Patriarhie. Clădirile se află încă în picioare, deşi au fost închise şi încuiate
de guvernul Turciei, care nu îngăduie ca ele să fie folosite drept biserici.
Andros 99

Una dintre cele mai uimitoare minuni s-a petrecut în anul 1991, când
Anne Guillez, medic francez şi totodată o cunoştinţă de-a autoarei, a fost
tămăduită în chip minunat. Fiind diagnosticată cu o formă de cancer cu
proliferare rapidă, Anne, care practică medicina în Corsica, a venit cu maşina
din Franţa până la mănăstire împreună cu mama, sora şi tânărul ei fiu pentru a
se ruga înaintea icoanei şi a vorbi cu părintele ei duhovnic, Stareţul Dorotheos.
Ei au fost de faţă la privegherea praznicului Adormirii Maicii Domnului, pe 15
august, iar după slujbă s-au întors în camera lor. Deja adormiseră cu toţii, când
Anne a fost trezită de vederea unei femei despre care ea crede cu tărie că era
Maica Domnului. Era îmbrăcată ca o stareţă şi avea o statură foarte înaltă.
Mama, sora şi tânărul fiu al Anei au putut-o auzi pe aceasta vorbind cu cineva
vreme îndelungată, deşi nu se auzeau alte voci decât a ei. Dar nici nu-şi puteau
întoarce capetele să privească - toţi trei spun că era ca şi cum un fel de putere
nevăzută îi împiedica să se uite.
Anne nu şi-a amintit niciodată despre ce au vorbit, doar că a răspuns de
multe ori „da". Ea crede că i s-a cerut să facă ceva, iar ea a făgăduit că va face. A
doua zi dimineaţă, ea a povestit stareţului experienţa sa, iar el a socotit de
asemenea că cea pe care o văzuse era de fapt Maica Domnului. Când s-a întors în
Corsica, a mers chiar a doua zi iarăşi la spital pentru teste şi a aflat că tumoarea
dispăruse cu totul. Medicul ei se arăta neîncrezător şi a repetat testele de mai
multe ori, dar în cele din urmă a trebuit să accepte că femeia era perfect
sănătoasă.
O altă femeie din satul Stenis, aflat în apropiere, avea un fiu care fusese
declarat nebun şi a fost dus la un azil. Ea a mers la azil, 1-a închinat cu o bucată
de vată înmuiată în mir, iar el s-a făcut îndată sănătos.
A treia mărturie, binecunoscută multor oameni din Sudul Greciei, este
despre o femeie din Atena, care, neputând avea copii, a venit să se roage la
mănăstire şi a cerut o bucăţică de vată înmuiată în mir. Stareţul a binecuvântat-o
şi i-a dat vata să o ducă acasă. în loc să se ungă cu ea, precum este obiceiul,
femeia s-a rugat şi a înghiţi t-o. Spre marea bucurie a sa şi a soţului ei, în scurt
timp femeia a zămislit un prunc. Atunci când copilul s-a născut, nouă luni mai
târziu, doctorul a observat ceva în mâna lui
şi deschizând-o, a aflat bucăţica de vată ce purta încă mireasma mirului.
Minunea a fost povestită în ziarele din Atena, şi femeia însăşi a dat mărturie
despre ea într-o declaraţie făcută sub jurământ înaintea Arhimandritului
Dorotheos.
Insă această uimitoare minune a avut şi o urmare, însă nu în Grecia, ci în
îndepărtata Rusie. La Moscova, prietenii autoarei, Ina şi Victor Belov, erau
îngrijoraţi că Ina nu zămislise încă vreun prunc după mai mulţi ani de căsătorie.
Când au aflat că aveam să mă întorc în Grecia şi în Ţara Sfântă, mi-au cerut să
mă rog pentru ei la locurile sfinte. La întoarcerea în Moscova, le-am adus cinci
sau şase „blagoslovenii": untdelemn din candelele aprinse înaintea icoanelor
făcătoare de minuni din Andros şi Zachint, frunze din curmalul Sfântului Sava
din Ierusalim, untdelemn din candela ce arde înaintea moaştelor Sfântului
Haralambie de la Meteora, o haină ce stătuse în mormântul unde se aflaseră
moaştele Sfântului Spiridon... Le-am dat Inei şi i-am spus povestea fiecăreia
dintre ele. Peste aproape cinci luni, i-am telefonat şi am întrebat-o dacă are deja
vreo veste. Ea mi-a răspuns: „Nu, nici nu le-am încercat încă, pentru că îmi
doresc atât de mult un copil, încât îmi e teamă că dacă nu vor folosi la nimic, îmi
voi pierde credinţa". Am mai vorbit o vreme despre chipul în care Dumnezeu
100 EVLOGHITE!

răspunde rugăciunilor noastre şi despre pronia Sa atunci când rugăciunile nu


primesc răspunsul dorit. In după-amiaza aceea, Ina s-a dus la sertarul unde ţinea
feluritele pachete pe care i le-am dat şi luând vata îmbibată în mir de la
Mănăstirea Sfântului Nicolae, s-a rugat, a rupt-o în două şi, asemenea femeii din
Atena, a înghiţit-o. Aşa cum mi-a explicat ea mai târziu „nu am vrut să folosesc
bucata întreagă în cazul în care încercarea nu va da roade". Chiar în noaptea
aceea, femeia a rămas însărcinată. Ea este convinsă că ziua zămislirii a fost chiar
acea zi, căci chiar de a doua zi începea Postul Adormirii Maicii Domnului, iar
soţul ei tocmai se întorsese după o absenţă de mai multe săptămâni.
Dar de îndată ce a rămas însărcinată, Ina a devenit foarte îngrijorată în
legătură cu naşterea, gândindu-se mai cu seamă la starea de coşmar a multor
maternităţi din Rusia. I-am sugerat ca spre sfârşitul celor nouă luni de sarcină să
rostim în fiecare zi Acatistul Maicii Domnului pentru o naştere uşoară şi fără
complicaţii. Cam cu o lună înainte de termen, am sunat-o ca să alegem acatistul,
dar soacra Inei mi-a spus nu doar că aceasta a trebuit să meargă pe neaşteptate la
spital, dar şi că după un travaliu uşor de patru ore, a dat naştere unui băieţel
mic, dar foarte sănătos!
Este lucru ştiut că la mijlocul veacului al XVI-lea, pe când Sfânta Filotheia
din Atena aduna milostenie pentru cei nevoiaşi, a ajuns şi în Andros şi a mers
multe mile pe jos din portul Gavrion până la mănăstire pentru a cere ajutor
fraţilor. Sfânta Filotheia nu era doar o adevărată stareţă destoinică şi jertfitoare,
dar ea menţinea şi ceea ce noi numim astăzi „un traseu subteran" - căi de scăpare
pentru robii creştini şi pentru musulmanii trecuţi la ortodoxie, ca ei să ajungă în
patrie slobozi şi fără primejdii.21 Icoana „Rădăcina lui lesei" se afla deja la
mănăstire şi de bună seamă că sfânta s-a închinat înaintea ei.
în pronaosul bisericii se află o frescă a Maicii Domnului datând din veacul
al XV-lea care a lăcrimat în chip minunat de mai multe ori în ultimii zece ani, mai
cu seamă în timpul Războiului din Golf din anul 1991 şi la începutul conflictului
din Serbia. Din fresca pictată direct pe zidul de stâncă izvorăşte necontenit o
mireasmă de crini, deşi mai suavă şi mai delicată decât cea a florii, şi un parfum
aparte. însăşi autoarea a văzut icoana plângând, lacrimile curgând atât de bogat
din ochii Maicii Domnului, încât au dat naştere unei mici bălţi pe care monahii
au şters-o cu grijă. Urmele lacrimilor au rămas acolo mai multe zile.
De asemenea, în pronaosul bisericii se află şi o minunată icoană brodată a
Sfântului Nicolae. în veacul al VH-lea, când stareţul a mers la Smirna cu treburi
pentru mănăstire, el a întâlnit o femeie neştiutoare de carte, Triandafila, care-şi
câştigase faima de a tămădui bolnavi nu doar cu ierburi, ci şi cu ajutorul vrăjilor.
Printre cei pe care-i ajutase era şi un paşă turc plin de bogăţie care, drept
mulţumire, îi dăruise un sac cu aur. Stareţul Iacov i-a vorbit femeii despre
primejdiile pe care le aduce asupra ei şi a altora prin folosirea vrăjilor, şi femeia,
pocăindu-se, s-a întors împreună cu stareţul în Andros, unde a trăit în satul
Mesarion şi a fost tunsă în monahism cu numele de Leontia. Ea a ţesut vreme de
11 ani la complicaţii. Cam cu o lună înainte de termen, am sunat-o ca să alegem
acatistul, dar soacra Inei mi-a spus nu doar că aceasta a trebuit să meargă pe
21 Pentru viaţa Sfintei Filotheia, a se citi capitolul despre Atena.
100 EVLOGHITE!

neaşteptate la spital, dar şi că după un travaliu uşor de patru ore, a dat naştere
unui băieţel mic, dar foarte sănătos!
Este lucru ştiut că la mijlocul veacului al XVI-lea, pe când Sfânta Filotheia
din Atena aduna milostenie pentru cei nevoiaşi, a ajuns şi în Andros şi a mers
multe mile pe jos din portul Gavrion până la mănăstire pentru a cere ajutor
fraţilor. Sfânta Filotheia nu era doar o adevărată stareţă destoinică şi jertfitoare,
dar ea menţinea şi ceea ce noi numim astăzi „un traseu subteran" - căi de scăpare
pentru robii creştini şi pentru musulmanii trecuţi la ortodoxie, ca ei să ajungă în
patrie slobozi şi fără primejdii.21 Icoana „Rădăcina lui lesei" se afla deja la
mănăstire şi de bună seamă că sfânta s-a închinat înaintea ei.
în pronaosul bisericii se află o frescă a Maicii Domnului datând din veacul
al XV-lea care a lăcrimat în chip minunat de mai multe ori în ultimii zece ani, mai
cu seamă în timpul Războiului din Golf din anul 1991 şi la începutul conflictului
din Serbia. Din fresca pictată direct pe zidul de stâncă izvorăşte necontenit o
mireasmă de crini, deşi mai suavă şi mai delicată decât cea a florii, şi un parfum
aparte. însăşi autoarea a văzut icoana plângând, lacrimile curgând atât de bogat
din ochii Maicii Domnului, încât au dat naştere unei mici bălţi pe care monahii
au şters-o cu grijă. Urmele lacrimilor au rămas acolo mai multe zile.
De asemenea, în pronaosul bisericii se află şi o minunată icoană brodată a
Sfântului Nicolae. în veacul al VH-lea, când stareţul a mers la Smirna cu treburi
pentru mănăstire, el a întâlnit o femeie neştiutoare de carte, Triandafila, care-şi
câştigase faima de a tămădui bolnavi nu doar cu ierburi, ci şi cu ajutorul vrăjilor.
Printre cei pe care-i ajutase era şi un paşă turc plin de bogăţie care, drept
mulţumire, îi dăruise un sac cu aur. Stareţul Iacov i-a vorbit femeii despre
primejdiile pe care le aduce asupra ei şi a altora prin folosirea vrăjilor, şi femeia,
pocăindu-se, s-a întors împreună cu stareţul în Andros, unde a trăit în satul
Mesarion şi a fost tunsă în monahism cu numele de Leontia. Ea a ţesut vreme de
11 ani la

21 Pentru viaţa Sfintei Filotheia, a se citi capitolul despre Atena.


80 EVLOGHITE!

icoana Sfântului Nicolae, iar firele din care sunt ţesute mâinile şi faţa sfântului
sunt din însuşi părul ei. De asemenea, tot un dar al său este şi unul dintre
candelabrele bisericii, precum şi ferecătura de argint ce îmbracă icoana
Mântuitorului şi pe cea a Maicii Domnului de pe iconostas.

Viaţa Sfântului Nicolae Făcătorul de Minuni,


Arhiepiscopul Mirelor

Sfântul Ierarh Nicolae Făcătorul de Minuni, Arhiepiscopul

v^/Mirelor, s-a născut în Licia, în cetatea Patarelor. Naşterea lui este


înconjurată de o tradiţie foarte bogată - părinţii săi cucernici, Teofan şi Nona,
neputând zămisli, s-au rugat lui Dumnezeu să le dăruiască un prunc, iar drept
răspuns la rugăciunile lor, El le-a trimis un fiu pe care l-au numit Nicolae, ce
înseamnă „biruitorul noroadelor". Fiind sfinţit încă din pântece de harul lui
Dumnezeu, pruncul vădea încă de la naştere o nespusă evlavie şi înfrânare. în
zilele de miercuri şi vineri, el se împărtăşea de laptele maicii sale o singură dată,
după rugăciunile de seară22.
Primind o bună educaţie şi fiind înzestrat cu multe daruri fireşti, Nicolae
a crescut în cinste şi fapte bune. Unchiul lui, Episcopul Nicolae al Patarelor, de la
care şi-a primit şi numele, i-a sfătuit pe Teofan şi pe Nona ca atunci când fiul lor
va ajunge în vârstă să îl binecuvânteze pentru a intra în slujba lui Dumnezeu. Ei
au ascultat sfatul lui şi l-au închinat pe băiat cu bucurie Domnului, în ziua
hirotonirii lui Nicolae, unchiul lui s-a adresat celor adunaţi în biserică, grăind în
chip prorocesc despre nepotul său:
„Văd, fraţii mei, un nou soare răsărind pe pământ şi arătând întru
sine o mângâiere plină de har dăruită celor necăjiţi. Binecuvântată este
turma care s-a învrednicit să-1 aibă drept păstor, pentru că acesta bine va
păstori sufletele celor ce au rătăcit. El îi va hrăni din păşunile evlaviei şi va
fi milostiv ajutător întru necazuri şi scârbe".

22Referitor la această înfrânare cu totul neobişnuită, a se vedea capitolul însemnări


pentru pelerin.
Andros 81

Dorind să meargă în Palestina


pentru a se închina la sfintele locuri.
Episcopul Nicolae a -jredintat cârmuirea
diocezei ■■epotului său, care în lipsa lui i
cârmuit-o cu aproape la fel de multă
iscusinţă ca şi unchiul său. Moştenind
averea părinţilor după moartea lor,
Părintele Nicolae a vândut-o, şi câştigul
1-a împărţit săracilor. Din Viaţa Sfântului
aflăm că „mâna sa era întinsă către cei
nevoiaşi, cărora le revărsa milostenii din
belşug asemenea unui râu îmbelşugat
ce-şi revarsă şuvoaiele". Viaţa Sfântului
Nicolae, potrivit Tradiţiei oficiale a
Bisericii din veacul al IV-lea, este înţesată
cu povestiri despre minuni şi fapte de
milostenie ale sfântului. Iată câteva dintre
cele mai cunoscute:
Pe vremea când Părintele Nicolae se
afla în Pa tara, un negustor de seamă al
cetăţii a căzut în grea sărăcie. în cele din
urmă, când s-a văzut lipsit până şi de cele brodată de Maica Leontia.
trebuincioase vieţii şi nu mai ştia cum avea să-şi hrănească familia, a căzut în
deznădejde şi a hotărât să-şi transforme casa în bordel, iar pe cele trei tinere fiice
ale sale, în desfrânate. Când sfântului i s-a descoperit la rugăciune sărăcia acelui
om şi planurile lui cele rele privitoare la fiicele sale, Părintele Nicolae s-a grăbit
să-1 ajute în taină pentru a-1 cruţa de umilinţa de a primi pe faţă milostenia şi
pentru ca fapta lui de milostenie să rămână tăinuită.
Chiar în acea noapte, Sfântul a luat un sac mare cu aur şi 1-a aruncat pe
fereastră în casa negustorului. în zori, când omul s-a trezit, a aflat aurul şi a
plâns de bucurie, neputând să-şi închipuie cine a făcut o astfel de faptă bună. Cu
acest aur, el a putut nu doar să-şi hrănească şi să-şi îmbrace familia, ci şi să-i dea
fiicei celei mai vârstnice o zestre pentru a se putea mărita.
Când Sfântul Nicolae a auzit aceasta, a fost mulţumit că banii au fost
folosiţi atât de bine şi a hotărât să facă acelaşi dar şi celei de-a doua fiice, ca nu
cumva să fie aruncată în păcat dacă va sărăci iarăşi. Pregătind un alt sac cu aur,
el a mers iarăşi la casa negustorului şi a aruncat sacul pe fereastră. Dimineaţă,
omul s-a trezit iarăşi uimit atunci când a aflat sacul şi a mulţumit lui Dumnezeu
pentru necunoscutul său făcător de bine, care-i dăruise bani să-şi înzestreze şi
cea de-a doua fiică.
Nădăjduind la Dumnezeu că şi cea de-a treia fiică va primi o astfel de
binefacere, omul a început să vegheze noaptea, nerăbdător să afle cine era
tainicul lui făcător de bine. După ce au mai trecut câteva săptămâni, a sosit şi
binecuvântatul său oaspete, şi când părintele a auzit clinchetul sacului aruncat
pe podea, a alergat în urma Sfântului. Aruncându-se la picioarele lui, a
mulţumit Părintelui Nicolae că i-a izbăvit casa de pieirea trupească şi
sufletească. Preotul 1-a pus să tăgăduiască să nu spună ceea ce se întâmplase cât
timp va trăi el, iar după ce 1-a mustrat spre folosul sufletului său, 1-a
binecuvântat şi 1-a trimis acasă.
82 EVLOGHITE!

Acesta era numai începutul. Dărnicia de mai târziu a sfântului către cei
nevoiaşi a ajuns vestită. Hrănindu-i pe cei flămânzi, îmbrăcând pe cei goi şi
scăpându-i pe cei săraci de cămătarii cei fără de ruşine, Părintele Nicolae a fost
un binefăcător trupesc şi duhovnicesc pentru poporul său.
După întoarcerea unchiului său, Părintele Nicolae a plecat şi el la
Ierusalim. Acolo nădăjduia să se închidă într-una dintre mănăstirile pustiei, însă
a fost oprit de un glas dumnezeiesc care 1-a îndemnat să se întoarcă în pământul
strămoşesc. Dar atunci când a suit în corabia ce mergea spre Licia, a aflat că
fusese înşelat de echipaj, care îi luase banii, dar plănuia să navigheze spre alt
port. Cum au ieşit din port, Sfântul Nicolae a văzut că se îndreptau spre o
direcţie greşită şi i-a rugat pe marinari să întoarcă corabia spre Licia. Ei nu l-au
băgat în seamă şi şi-au văzut de drum, până ce s-a stârnit o mare furtună care a
întors corabia şi a dus-o cu forţa spre Licia, lăsând-o într-unui dintre porturile
aflate pe coastă. Părintele Nicolae nu i-a învinuit pe marinari înaintea stăpânilor
lor, căci deja fuseseră aspru pedepsiţi, ci i-a binecuvântat şi i-a slobozit la casele
lor.
Sfântul Nicolae a mers îndată la Mănăstirea Sfântului Sion d icată de
unchiul său în Licia, unde nădăjduia să ducă în linişte o viaţă de monah. Dar a
auzit încă o dată un glas dumnezeiesc spunându-i de această dată: „Nicolae,
dacă voieşti o cunună de ia Mine, mergi şi te osteneşte pentru binele lumii...aici
nu se află roadă pe care o aştept, ci întoarce-te în lume şi fă să se slăvească intru
tine numele Meu".
Mira, capitala Liciei, era o cetate vestită şi prosperă din Asia Mică şi acolo
a mers Părintele Nicolae, ascultând de glasul pe care il auzise. Nu era cunoscut
în Mira şi de bună-voia sa a vieţuit ca un sărac, nevoiaş şi fără adăpost,
lăsându-se în voia lui Dumnezeu. Curând, arhiepiscopul ţinutului a murit, şi
când clerul cel mai de seamă s-a adunat pentru a alege un nou ierarh, ei au
hotărât să postească şi să se roage lui Dumnezeu pentru a le descoperi voia Sa.
Peste câteva zile, pe când unul dintre preoţi stătea la rugăciune, a văzut pe
Cineva înveşmântat în lumină, Care i-a spus să meargă la uşa catedralei în
vremea nopţii: „Primul om care va intra este alesul Meu, primeşte-1 cu cinste şi
unge-1 arhiepiscop. Numele lui este Nicolae". în dimineaţa aceea, potrivit
obiceiului său, Părintele Nicolae a venit de cu zori la slujba Liturghiei. De îndată
ce a intrat în naos, episcopul 1-a oprit şi 1-a întrebat cum îl cheamă. Tânărul
preot a rămas fără glas. Episcopul 1-a întrebat iarăşi, iar el a răspuns încetişor:
„Numele meu este Nicolae, preasfinţite. Sunt slujitorul vostru".
Episcopul cel cucernic a cunoscut că înaintea lui stătea cel care i-a fost
descoperit în vedenie şi, cu mare bucurie, 1-a dus înaintea celorlalţi episcopi,
care de asemenea au văzut într-însul împlinirea proniei dumnezeieşti. Părintele
Nicolae a fost sfinţit arhiepiscop cu încuviinţarea clerului şi a credincioşilor, care
auziseră cu toţii de minunata vedenie. Nădejdea lor a fost răsplătită cum se
cuvine. Nicolae a devenit părintele tuturor, ocrotitorul săracilor, mângâierea
văduvelor şi orfanilor şi dreptul judecător al celor greşiţi.
Andros 83

Dar în vremea păstoririi sale ca arhiepiscop al Mirelor, împăraţii romani


Diocleţian şi Maximian23 au pornit o crudă prigoană împotriva creştinilor din
23împăraţii Diocleţian şi Maximian au cârmuit împreună Imperiul Roman între artii
TK>-?^5 d. Wi., vtf\vA vn ^Ăs&xVt ş\ ceVStaYt vt\ kpus. Cea vcva\ cuvvsscvaAk este
prigoana pornită de Diocleţian. Ea a început în cetatea Nicomidiei, unde în ziua de
Paşti, el a ars 20.000 de creştini în propriile lor biserici.

Imperiu. Aceia care nu voiau să se închine idolilor erau închişi, chinuiţi, iar dacă
nu se supuneau, erau ucişi. Continuând să propovăduiască neînfricat în Mira,
Sfântul Nicolae a fost prins şi aruncat în temniţa oraşului, urmând multor
credincioşi din turma sa. Pătimind de foame şi de sete împreună cu sute de alţi
creştini licieni, el îi mângâia şi le insufla curaj prin pătimirea lui de bunăvoie
pentru Hristos. Deşi nu cunoaştem cât a durat întemniţarea, odată CU urcarea lui
Constantin cel Mare pe tronul împărătesc, prigoanele au încetat, şi toată
împărăţia a fost închinată Dumnezeului ai Cărui următori au pătimit atât de
mult.
Mulţi creştini din vremea noastră nu cunosc că Sfântul Nicolae a luat
parte, şi la întâiul Sinod Ecumenic convocat de împăratul Constantin la Niceea
în anul 325 d. Hr. Sinodul a stabilit dogmele fundamentale ale Bisericii Creştine
privitoare la firea Mântuitorului Iisus Hristos şi a Sfintei Treimi şi a stabilit
Canonul Sfintelor Scripturi în forma pe care o cunoaştem astăzi. Unul dintre cei
318 Părinţi ai Sinodului, Arhiepiscopul Nicolae, a stat cu bărbăţie împotriva
învăţăturii lui Arie, care tăgăduia deopotrivă dumnezeirea lui Hristos şi
deofiinţimea Sa cu Tatăl. La un moment dat, în mijlocul disputei aprinse cu Arie,
care nu voia să renunţe la erezia lui ce pricinuise atâta tulburare şi neorânduială,
Nicolae, arzând pentru adevăr, 1-a pălmuit zgomotos peste faţă. Părinţii
Sinodului s-au indignat pentru că lovise un preot ca şi ei, şi, drept pedeapsă, l-au
depus din treapta ierarhică. Dar în noaptea aceea, mai mulţi membrii ai
Sinodului au avut un vis în care Domnul ţinea în mâini Sfânta Evanghelie, iar
lângă El stătea Preasfânta Fecioară cu un omofor, însemnele treptei episcopale.
înţelegând aceasta ca pe un semn de la Dumnezeu că îndrăznirea sfântului era
plăcută Lui, ei l-au readus pe Sfântul Nicolae cu cinste în scaunul episcopal.
Pe vremea când era episcop, Licia a fost lovită de foamete, iar în Mira era
mare lipsă de bucate. întristându-se pentru norodul său cel înfometat, Sfântul
s-a arătat noaptea în vis unui negustor italian care avea o corabie deja încărcată
cu grâu pe care voia să-1 vândă în afara ţării. Dându-i drept zălog trei galbeni,
Arhiepiscopul Nicolae i-a spus să navigheze spre Mira, unde va primi un preţ
bun. Când s-a trezit, negustorul a aflat cu uimire :ei trei galbeni în mâna lui. El a
făcut aşa cum i s-a poruncit şi şi-a vândut grâul poporului înfometat din Mira,
povestindu-şi cu înflăcărare visul. întâmplarea s-a răspândit cu iuţeală, şi tot
ţinutul a adus mulţumire lui Dumnezeu pentru episcopul lor cel cu har dăruit.
Altă dată, când Arhiepiscopul călătorea spre un ţinut depărtat din Licia,
au venit să-1 caute oarecare locuitori din Mira. Ei i-au povestit cu mare
deznădejde Sfântului Nicolae că în lipsa lui, cârmuitorul cetăţii, Eustatie,
primind bani de la nişte oameni răi şi pizmaşi, a osândit la moarte trei bărbaţi
nevinovaţi. Episcopul a pornit de îndată spre casă, şi, ajungând la marginea
84 EVLOGHITE!

cetăţii, i-a întrebat pe drumeţii ce treceau dacă ştiu ce se întâmplase cu


întemniţaţii. Aflând că pedeapsa lor avea să fie dusă la îndeplinire chiar în
dimineaţa aceea, Sfântul Nicolae a alergat spre câmpul de execuţie, unde a aflat
o mare mulţime de oameni cuprinşi de întristare şi pe cei trei bărbaţi
îngenuncheaţi cu mâinile legate la spate aşteptând lovitura săbiei. Sfântul a
trecut prin mijlocul mulţimii, a smuls sabia din mâna călăului şi a aruncat-o la
pământ, poruncind ca osândiţii să fie lăsaţi slobozi. Aflând că fapta lui cea
ticăloasă a fost dată pe faţă, Eustatie însuşi a venit degrabă. S-a aruncat la
picioarele sfântului, care 1-a împins în lături cu asprime, ameninţându-1 cu
pedeapsa lui Dumnezeu şi spunându-i că va povesti împăratului despre
cârmuirea lui nedreaptă. în cele din urmă, arhiepiscopul 1-a iertat numai după o
perioadă de pocăinţă înaintea oamenilor şi după multe rugăciuni de iertare.
într-o întâmplare asemănătoare, trei comandanţi din oastea împăratului
Constantin, care se întorseseră de curând după înăbuşirea unei revolte în Frigia,
au fost acuzaţi de trădare de către aceia care-i pizmuiau pentru cinstea ce li se
dădea pentru slujirea lor plină de credinţă. Eulalie, cârmuitorul cetăţii
Bizanţului, a fost plătit pentru a aduce această învinuire la cunoştinţa
împăratului, care a poruncit ca bărbaţii să fíe închişi. Temându-se ca această
înşelăciune să nu iasă mai târziu la iveală, Eulalie a stăruit pe lângă Constantin
să-i osândească la moarte, spunând că şi în temniţă aceştia continuă să
uneltească împotriva vieţii lui. îngrijorat, împăratul i-a osândit la moarte, dar
chiar în noaptea aceea sfântul i s-a arătat în vis şi i-a spus cum şi pentru ce au
fost defăimaţi ostaşii, adăugând: „Dacă nu-i laşi să plece, voi stârni o revoltă
împotriva ta ca aceea din Frigia şi tu vei pieri de o moarte rea". Uimit de
îndrăzneala lui, împăratul s-a întrebat cum de a reuşit să intre acest preot în
camera sa de dormit şi a întrebat: „Cine eşti tu, de îndrăzneşti să ne ameninţi pe
noi şi puterea noastră?". Sfântul a întrebat: „Numele meu este Nicolae şi sunt
episcopul Mirelor".
Dimineaţă, împăratul a poruncit ca acele căpetenii de oaste să fie aduse
înaintea lui. Cercetându-i îndeaproape, el a înţeles nevinovăţia lor şi s-a căit
pentru judecata lui pripită. în timp ce vorbea cu dânşii plin de milă şi părere de
rău, comandanţii l-au văzut deodată pe Arhiepiscopul Nicolae şezând alături de
împărat şi făgăduindu-i iertare de la Dumnezeu. Ei i-au spus împăratului ce au
văzut, iar el a răspuns: „Nu eu v-am dăruit viaţa, ci marele slujitor al lui
Dumnezeu, Nicolae, pe care l-aţi chemat în ajutor. Mergeţi şi-i mulţumiţi şi
spuneţi-i din partea mea: Am împlinit porunca ta, robule al lui Hristos. Nu fi
supărat pe mine".
Sfântul a săvârşit multe alte minuni în timpul vieţii, iar după săvârşirea
lui au fost pomenite nenumărate întâmplări legate de mijlocirile sale. El este
ocrotitorul cel sfânt al călătorilor, pescarilor şi marinarilor, al tinerilor, orfanilor
şi fetelor nemăritate, al celor aflaţi în surghiun şi în temniţă. Sfântul Nicolae s-a
săvârşit în Mira pe la anul 341 d. Hr.
Andros 85

El este prăznuit pe 6 decembrie, ziua săvârşirii sale, şi pe 9 mai, ziua


mutării moaştelor sale de la Mira la Bari, în Italia. (Mănăstirea Sfântul Nicolae
prăznuieşte mutarea moaştelor sale pe 20 mai.)24 Tot pe 9 mai este prăznuit şi
Sfântul Nicolae cel Nou ale cărui moaşte odihnesc la Mănăstirea Sfântului
Nicolae.

24Mutarea moaştelor Sfântului Nicolae este prăznuită în Grecia între 9 şi 20 mai, după
obiceiul fiecărui loc. Pentru că moaştele sfântului au fost mutate din Mira în ziua de 9
mai şi au ajuns la Bari în ziua de 20 mai, în multe ţinuturi din Grecia ziua de prăznuire
este aceea în care moaştele au trecut prin ţinutul lor.

Minuni săvârşite de Sfântul Nicolae în zilele


noastre

Untdelemnul sfinţit

I n fiecare an, de praznicul Sfântului Nicolae, stareţul Dorotheos împarte


pacheţele cu făină sfinţită de la litia săvârşită în cinstea Sfântului. Acum câţiva
ani, când tocmai împărţea ultimul pacheţel, a intrat un pescar din partea locului,
fugind spre altar ca să-şi primească pachetul cu făină. Dar în locul pachetului,
stareţul i-a dat o sticluţă cu untdelemn de la candela ce arde înaintea icoanei
Sfântului. Pescarul a pus-o în buzunarul hainei şi a plecat. Câteva săptămâni
mai târziu, el se afla pe mare, când s-a stârnit din senin o furtună. Deşi era un
marinar iscusit, furtuna s-a înteţit şi, neputând să ajungă la ţărm, se temea ca
barca să nu se răstoarne. Atunci a început să se roage Sfântului Nicolae şi
aducându-şi aminte de untdelemnul sfinţit, a scos sticluţa din buzunar şi a
turnat-o în mare. îndată vântul a încetat, şi în scurt timp, suprafaţa apei din jurul
bărcii era netedă ca oglinda. Pescarul a vâslit înapoi către Andros, aducând
mulţumire pentru mijlocirile Sfântului.

Peşte pentru praznic


A

I n anii '80, Părintele Dorotheos s-a întâlnit cu stareţul unui mic schit din
Muntele Athos, de lângă Karelia, unde se află o biserică închinată Sfântului
Nicolae. într-una dintre zilele de prăznuire ale Sfântului Nicolae, nu se găsea
deloc peşte, iar monahii rămăseseră doar cu fasole şi cu pâine pentru masa de
praznic. Părintele Damaschin, stareţul schitului, era nefericit să aibă un praznic
aşa de sărac şi s-a rugat sfântului: „îmi pare rău, dar nu avem peşte cu care să te
86 EVLOGHITE!

prăznuim". Câteva ore mai târziu, în mănăstire a intrat un pescar, ducând un sac
mare cu peşte. Punând sacul jos, el a spus stareţului: „Sunt pentru voi".
Stareţul 1-a întrebat de unde venise, iar omul i-a răspuns că era din
peninsula din mijloc25, dar pe când pescuia, fusese abătut din ruta sa şi a acostat
la mile depărtare, tocmai pe coasta atonită. Ştiind că se află departe de orice
aşezare omenească unde să-şi poată duce peştele la piaţă mai înainte de a se
strica, pescarul a avut surpriza să vadă apărând deodată din pădure un bătrân
care 1-a întrebat de unde este. Pescarul i-a spus povestea lui, iar bătrânul i-a
răspuns că el va cumpăra peştele. I-a plătit pescarului şi i-a spus să ducă peştele
la schit „pentru praznicul meu". Pescarul cel simplu nu s-a mai gândit la
cuvintele acestea ciudate până când stareţul 1-a întrebat cum arăta bătrânul.
Arătând spre o icoană a Sfântului Nicolae, el a răspuns: „Aşa". Monahii au
săvârşit praznicul cu mare bucurie, iar stareţul, povestindu-i părintelui
Dorotheos această întâmplare, i-a spus că spre marea sa părere de rău, nu i-a
trecut prin minte să ceară pescarului să-i vândă banii primiţi de la sfânt.

Bunicul cel bătrân

C u câţiva ani în urmă, a venit la mănăstire o femeie din Tesalonic şi le-a spus
stareţului Dorotheos şi monahilor că într-o zi, pe când mergea spre biserică
împreună cu băieţelul ei de patru ani, copilul a fost atras de ceva aflat pe şosea
şi, lăsând mâna mamei, s-a repezit în strada aglomerată. Tocmai se apropia un
camion uriaş şi, chiar înainte să-1 lovească, femeia a strigat către Sfântul Nicolae.
După ce camionul a trecut peste trupul fiului ei, femeia a alergat îngrozită spre
mijlocul şoselei, aşteptându-se să-1 găsească mort. Dar în schimb, el stătea în
picioare fără a părea vătămat, iar când 1-a întrebat dacă este rănit, el a spus pe
un ton firesc: „O, nu, căci bătrânul bunic m-a acoperit cu trupul lui în mijlocul
şoselei".

Paznicul de la poartă

C 25Muntele Athos este cea mai estică dintre cele trei peninsule care se evidenţiază în
partea de nord-est a Greciei continentale.

am cu 20 de ani în urmă, pe când Părintele Dorotheos vieţuia singur în


mănăstire, doi dintre fermierii care luaseră în arendă o parte din pământul
mănăstirii au devenit nemulţumiţi şi au pretins în chip necugetat să li se dea
titlu de proprietate asupra fermelor luate în arendă. Dacă nu primeau aceasta,
ameninţau ei, aveau să facă necazuri mănăstirii. Zis şi făcut: într-o noapte şi-au
făcut apariţia, voind să intre cu forţa în mănăstire. Pe când se apropiau de poarta
cea mare din faţă, (acum prevăzută cu o uşă grea de lemn şi cu zăbrele de fier,
Andró s 87

dar care pe atunci avea doar o arcadă deschisă), ei au fost întâmpinaţi de un


bătrân puţin pleşuv, cu părul şi barba cărunte, purtând o pelerină cafenie şi
lungă. El i-a oprit şi le-a zis: „Plecaţi. Eu stau aici". Oamenii i-au răspuns cu
obrăznicie: „Ce ne priveşte pe noi? Dă-te din drum, bătrâne!,,. şi au început să-1
împingă pentru a trece mai departe. El le-a răspuns printr-o poruncă autoritară:
„Uitaţi-vă la mine!". Ei s-au întors uimiţi şi cum priveau la el, din ochii sfântului
au început să ţâşnească raze de lumină. Cuprinşi de groază, oamenii au fugit
spre Apikia, satul din vecinătate, unde au spus tuturor că l-au văzut pe sfânt.
Nu mai târziu de următorul praznic al Sfântului Nicolae, unul dintre
aceşti bărbaţi a adus pentru praznic un artos uriaş26, iar stareţul 1-a întrebat
zâmbind: „Tot mai ai de gând să-mi faci necazuri?". Stânjenit, omul i-a răspuns
încetişor: „Nu", şi i-a dat stareţului jertfa sa pentru Sfântul.

Mănăstirea Zoodohos Pighis (Cuvioasa


26Artos: o bucată rotundă de pâine, uneori foarte mare, pe care creştinii ortodocşi din
Grecia o aduc ca jertfă în timpul Litiei, la sfârşitul Vecerniei. Această pâine
binecuvântată este mâncată la sfârşitul slujbei de priveghere.

Hrisanti din Andros, f!992)

A proape necunoscută în afara insulei Andros, ba chiar şi acolo cunoscută


doar câtorva oameni, Cuvioasa Hrisanti a fost deopotrivă o taină şi o
binecuvântare pentru cei ce au cunoscut-o. Dintre aceştia, putem număra doar o
mână de săteni şi monahii de la Mănăstirea Sfântului Nicolae, care au vizitat
mănăstirea ei singuratică aflată deasupra oraşului Batsi. Stareţul Dorotheos a
fost vreme de câţiva ani duhovnicul ei.
Hrisanti nu avea familie şi a plecat, poate încă din tinereţe, să vieţuiască
într-o mănăstire din Siseroes. Oficial, ea nu a fost niciodată tunsă în monahism,
dar ca soră începătoare, a primit binecuvântarea să poarte rasă neagră, să
trăiască şi să muncească alături de călugărite. Era o fată inteligentă şi evlavioasă,
care în anul 1943, când episcopul locului a început să aducă înnoiri în tradiţia
practică a Bisericii, ea s-a împotrivit neînfricată. Deşi tânără, era o apărătoare
dârză a tot ceea ce i se transmitea de către sfinţiţii bărbaţi şi femei pe care îi
cunoştea, iar episcopul, mâniindu-se în cele din urmă, a trimis-o la Mănăstirea
Izvorul cel Dătător de Viaţă (Zoodohos Pighis) din insula Andros. Avea pe
atunci 23 de ani, iar exilul ei a durat 50 de ani.
De ce nu a plecat în altă parte, doar Dumnezeu ştie. Pentru cei din jur,
viaţa ei a fost o taină: uneori era înţeleaptă şi aşezată, alteori părea asemenea
unei nebune pentru Hristos în voioasa ei sărăcie şi aparenta nepăsare faţă de
greutăţi. Nimeni nu ştie sigur dacă ea cunoştea de mai-nainte şi primea de
bunăvoie aceste încercări ale vieţii ca pe o purtare de grijă a lui Dumnezeu
Andró s 88

pentru a sa mântuire, dar se ştie că îşi accepta soarta fără să se plângă şi cel puţin
o dată i s-a dăruit a primi o vedenie a Maicii Domnului.
Mănăstirea, aşezată pe vârful unui deal aflat la jumătatea distanţei dintre
satele de coastă Batsi şi Gavrion, este un vechi şi uriaş aşezământ de piatră, care
pe vremea când are loc această istorisire adăpostea doar o mână de monahii
(dintre care niciuna nu mai trăieşte astăzi). Iarna, mănăstirea este bătută de
vânturi cumplite şi sălbatice, iar în timpul verii, arşiţa pârjoleşte coama
Andró s

aridă a dealului de un brun mohorât. în cei 50 de ani cât a vieţuit aici, Hrisanti a
pătimit mult din partea celorlalte surori, şi datorită statutului ei de exilată, şi
pentru că era pur şi simplu diferită de ele - ducea o viată deosebită de a lor. Deşi
în mod normal erau femei bune în felul lor, diavolul le împingea pe surori la o
înverşunare aprigă faţă de fata ce continua să-şi ducă viaţa ei de totdeauna,
întâia sa stareţă de la Zoodohos Pighis o iubea ca pe o fiică, dar după moartea ei,
Hrisanti a fost tratată ca o exilată. Ea nu dormea laolaltă cu celelalte surori, care
vieţuiau ele însele foarte simplu, ci într-o magazie neîncălzită cu o uşă şubredă
de lemn, într-o parte dărăpănată a mănăstirii. Odaia ei, atunci când autoarea a
văzut-o cam după şase săptămâni de la săvârşirea sa, era plină cu o grămadă de
moloz de cinci picioare grosime, asemenea unei baricade: bucăţi de lemn,
bidoane de ulei, zdrenţe şi bucăţi de mobilă stricată. O altă cameră era plină cu
saci de pânză. într-un ungher îndepărtat, pe un perete, se aflau câteva icoane pe
hârtie, iar pe podeaua unde dormea, o grămadă de materiale şi cartoane. Cu
greu îţi puteai face drum printre aceste vechituri.
Ea petrecea multă vreme afară din mănăstire şi în micile paraclise
presărate pe insulă. Atât de puternică era aversiunea celorlalte surori faţă de ea,
încât nu-i îngăduiau să intre în biserica mănăstirii şi chiar şi iarna era silită să
rămână afară în timpul slujbelor. Dar monahii de la Sfântul Nicolae mi-au spus
că se furişa adesea în linişte în spatele pronaosului, ascultând atentă şi
făcându-şi cu multă ardoare semnul Crucii atunci când erau pomeniţi sfinţii. Nu
doar că nu îi era îngăduit să intre în biserică, dar surorile nu o lăsau nici să
mănânce împreună cu ele. După ce terminau de luat masa, Hrisanti se strecura
în bucătărie şi lua puţin din ceea ce rămânea.
Nici chiar în timpul frigului cumplit al iernii nu i se îngăduia să se
dezmorţească în locuinţele încălzite, ci aprindea un foc mic în bucătăria
nefolosită şi veche de secole din afara curţii. Când surorile au dat peste ea, au
stins focul şi au izgonit-o de acolo.
Nu se ştie de ce se purtau astfel cu dânsa celelalte călugăriţe şi de bună
seamă nu era un lucru obişnuit. Cel mai probabil, ele ajunseseră la această
mănăstire retrasă ca nişte fete needucate, venite din satele vecine, iar după ce a
murit prima lor stareţă, au fost lipsite de o întâistătătoare destoinică. Ele trebuie
mai degraM compătimite decât osândite (stareţa ce a urmat nu s-a depnr
îndeajuns a le da o educaţie potrivită şi nici nu aveau un duhovnic permanent).
Firea căzută şi-a urmat cursul ei, iar Hrisanti, străină şi căzută în dizgraţie, a
devenit ţapul ispăşitor al supărării surorilor. Altfel, surorile erau destul de
normale. Autoarea a întâlnit câteva dintre ele după moartea Hrisantiei şi le-a
aflat primitoare şi ospitaliere.
Când bătrânele călugăriţe nu au mai fost în stare să poarte de grijă
mănăstirii, Stareţul Dorotheos a început să vină în fiecare lună ca să le ajute, să le
sfătuiască în problemele economice şi să le spovedească. Deşi le mustra pentru
purtarea lor faţă de Hrisanti, călugăriţele erau pur şi simplu prea împietrite
pentru a se schimba. Când părintele spovedea, Hrisanti aştepta tăcută într-un
colţ al curţii până ce terminau celelalte trei surori. Doar după ce plecau ele, se
strecura şi ea pentru a vorbi cu duhovnicul. Stareţul Dorotheos spunea despre
dânsa că avea o minte ascuţită şi vorbea cu el foarte amănunţit despre nevoile
mănăstirii, ca şi cum ea ar fi fost stareţa. Lipsită de petrecerea laolaltă cu celelalte
surori, stareţul nu putea înţelege niciodată cum de ştia ea mai mult decât ele
despre treburile mănăstirii. Uneori prevedea ce se putea întâmpla dacă era
90 EVLOGHITE!

urmată o anumită cale şi avea întotdeauna dreptate. Ea nu se plângea niciodată


de felul în care era tratată şi părea a-şi fi asumat pe deplin crucea vieţii ei,
nedând înapoi şi nefiind doborâtă de ea. Niciodată nu şi-a exprimat dorinţa de a
pleca din mănăstire.
Hrisanti era tot timpul veselă şi întotdeauna era cea dintâi la poartă
pentru a-i întâmpina pe oaspeţi, vorbindu-le cu căldură până când soseau
celelalte surori şi o izgoneau. Atunci când era vreme bună, Părintele Vlasseou,
unul dintre tinerii monahi de la Mănăstirea Sfântului Nicolae care-1 însoţea
adesea pe stareţ, obişnuia să stea cu dânsa în curte, unde ea îi vorbea despre
Dumnezeu, despre sfinţi şi despre viaţa duhovnicească. El şi-o aminteşte ca pe o
făptură cu totul diferită de toţi oamenii pe care-i întâlnise şi spune că avea ceva
mai presus de lume, cu neputinţă de înfăţişat în cuvinte.
Odată, pe când Stareţul Dorotheos se afla în mănăstire, le povestea
călugăriţelor despre o tradiţie veche de secole, potrivit căreia, de praznicul
Bobotezei, apa sărată a mării se îndulceşte. In ziua de Bobotează de pe vechiul
calendar27, monahiile au coborât "a ţărmul mării, iar Hrisanti a venit în urma lor.
Fiecare a luat un pahar cu apă sărată din mare, dar cele trei monahii nu au putut
-şi bea apa lor, pentru că era sărată ca de obicei. Numai apa Hrisantiei era dulce
şi ea a băut mai multe pahare, strigând: „E dulce, e dulce!".
Cu trei zile înainte de moartea sa, de praznicul Sfântului Spiridon (al
Crăciunului, după calendarul cel nou) din anul 1992, Maica Domnului i s-a
arătat Hrisantiei la rugăciune şi i-a spus: „Nu este nicio stareţă aici. Eu sunt
stareţa. Mai ai puţină răbdare, iar eu voi veni şi te voi lua şi atunci vei afla
odihnă". Hrisanti era nespus de fericită şi le-a spus şi celorlalte surori ceea ce
văzuse. Dar ele au învinuit-o că a născocit aceasta pentru a o supăra pe stareţă, şi
în următoarele câteva zile s-au purtat cu ea foarte aspru. A treia zi, pe când
încerca să-şi facă drum înapoi de-a lungul curţii înfruntând vântul nespus de
sălbatic, ea s-a simţit prea slăbită pentru a putea merge mai departe.
Strecurându-se într-o odaie goală aflată la câteva uşi depărtare de odaia sa, ea a
murit în tăcere.
Atunci a fost chemat stareţul Dorotheos, dar când a venit să spună cele
dintâi rugăciuni pentru cea plecată, maicile au stăruit cum că nu trebuie să se
roage pentru ea în biserică, ci afară în curte. Chiar şi după moartea cuvioasei, ele
o vorbeau de rău, iar părintele Dorotheos, înfuriindu-se pe împietrirea lor, le-a
spus: „Ea era cea mai bună dintre voi toate". El a citit rugăciunile deasupra
trupului ei în biserică, iar a doua zi, Hrisanti a fost înfăşurată într-o pătură şi
apoi îngropată. Nu a avut coşciug.
într-a noua zi după săvârşirea ei, părintele Vlasseou a mers împreună cu
părintele Dorotheos la mormântul cuvioasei pentru a săvârşi panihida
(rugăciuni pentru cei morţi). El povesteşte că vântul nespus de rece sufla atât de
sălbatic, încât de abia puteau sta în picioare în timp ce urcau dealul. Dar de
îndată ce au ajuns la câţiva metri de mormântul Hrisantiei, vântul s-a oprit de tot

27Spre deosebire de celelalte mănăstiri din Grecia, după marea schimbare naţională
din anul 1925, când a fost adoptat calendarul gregorian, Zoodohos Pighis a păstrat
vechiul calendar iulian.

şi deşi îl puteau auzi bătând peste tot în jurul lor, lângă mormânt era linişte şi
chiar cald. Lumânările au rămas aprinse şi când au sfârşit de cântat panihida,
s-au întors să tămâieze şi celelalte morminte, dar de îndată ce au păşit afară din
Andró s

adăpostul unde se afla mormântul Hrisantiei, vântul i-a izbit iarăşi cu mare
putere.

Autoarea a fost de faţă la rugăciunile de 40 de zile de după moartea


Hrisantiei, şi pe când stăteam la o cafea, una dintre călugăriţele cele bătrâne a
privit afară pe fereastră şi a început să strige: „O văd, o văd, este Hrisanti!".
Stareţul a zâmbit şi i-a spus cu blândeţe să stea jos: „Hrisanti nu mai este cu noi".
Dar ea stăruia mai departe: „Nu o vedeţi? Este chiar acolo, plimbându-se pe
deal!".
Cuvioasă Hrisanti, roagă-te lui Dumnezeu pentru noi!

ÎNDRUMĂRI: SPRE

ANDROS:
Feriboturile cu direcţia Andros pornesc cel puţin o dată pe zi din Rafina,
aflată pe coasta răsăriteană a Aticii, de lângă Maraton, la ora 8:00, precum şi de
pe insulele Tinos şi Mykonos. Feriboturile circulă mai des în timpul verii, de
obicei de două ori pe zi şi mai puţin iarna şi pe vreme rea.
Din Atena, luaţi feribotul spre Andros din portul Rafina. Pentru a ajunge
la Rafina, luaţi un taxi sau autobuzul de Rafina, ce pleacă la fiecare 20 de minute
din staţia de pe strada Mavromateon din Atena, care mărgineşte Parcul Aeros
(aflat la două blocuri distanţă spre est de staţia de metrou Victoria). Luaţi
autobuzul până la ultima staţie, în port, cumpăraţi-vă bilet de la ghişeele pentru
feriboturi aflat pe chei şi îmbarcaţi-vă. După o călătorie de două ore cu feribotul,
veţi ajunge la Gavrion, portul din Andros.

SPRE MĂNĂSTIREA SFÂNTUL NICOLAE:


La Gavrion, debarcaţi repede din feribot şi veţi vedea autobuzele
staţionate la capătul cheiului, pregătite pentru a vă
Andros

duce în oraşul Andros (Hora). Din oraşul Andros puteţi lua un taxi până la
mănăstire (drumul durează 20 de minute) sau autobuzul zilnic (cu plecarea la
14:15) de la staţia principală de autobuze, care vă va lăsa în faţa drumului
pietruit ce duce la mănăstire. Din partea de sus a drumului pietruit, mergeţi pe
jos ultimul kilometru, coborând în vale. După ce daţi colţul, veţi vedea
mănăstirea.

SPRE ZOODOHOS PIGHIS:


Luaţi un taxi din portul Gavrion sau din apropiere de Batsi. Cereţi
taximetristului să vă ducă la Mănăstirea Zoodohos Pighis (pe care localnicii o
numesc uneori pur şi simplu „Aghia"). Mănăstirea se află deasupra oraşului
Batsi.

Arhimandritul Dorotlieos împreună cu monahii de la


Mănăstirea Sfântului Nicolae
3

Arta

Biserica şi Viaţa Sfintei Teodora din Arta · Biserica Sfântului Gheorghe · Viaţa
Sfântului Maxim Grecul

P e locul oraşului Arta se ridica străvechea Amurakia, un important centru


comercial al Greciei, destul de înstărit pentru a înzestra mai multe corăbii
de război ale Spartei în timpul Războiului Peloponeziac. La sfârşitul
secolului al III-lea î. Hr., Pyrus, regele Epirului, a ales-o drept capitală a regiunii
şi a rămas astfel până în timpul domniei Sfintei Teodora, vestita împărăteasă
bizantină din această cetate. Un alt motiv de laudă al Artei creştine este faima
datorată Sfântului Maxim Grecul, care s-a născut în acest loc şi ale cărui moaşte
odihnesc în biserica Sfântului Gheorghe. Arta modernă are înfăţişarea unui
mare oraş comercial de provincie. Accesul spre oraş se face dinspre Ioanina,
aflată în nord, trecând printre dealuri şi câmpii verzi şi unduitoare, ce dau
impresia unei vieţi pastorale vechi de secole şi care contrastează cu munţii
semeţi ce se înalţă spre răsărit şi cu insulele greceşti măturate de vânturi din
Marea Ionică.
BISERICA SFINTEI TEODORA (Sfânta
Teodora din Arta)

S fânta Teodora, împărăteasa Artei (Epirului), este una dintre puţinele sfinte
căsătorite ce au primit canonizarea Cu excepţia unei perioade de grele
suferinţe, ea a trăit fericit; împreună cu soţul ei până la moarte. Atât relatările
istorice locale cât şi scrierile aghiografice o menţionează ca pe o importam figură
politică a vremii sale.
Născută în familia Petralifas în anul 1225, Teodora era singura fiică a
familiei, venită în urma celor patru fraţi mai mari Tatăl ei, Ioan Petralifas, a fost
guvernatorul Macedoniei şi Tesaliei înainte de căderea Constantinopolului în
mâna latinilor în anul 1204, în timpul celei de a Patra Cruciade. Mama Teodorei,
Elena era o femeie nobilă din capitală. Familia sa era legată prin alianţa cu cea a
viitorului ei soţ, pentru că mătuşa din partea tatălui era soţia lui Teodor,
cârmuitorul Artei. După moartea lui, tronul a revenit nepotului lui Teodor,
Mihail al II-lea, care mai târziu s-a căsătorit cu Teodora.28
Părinţii Teodorei au murit la puţină vreme după naşterea ei şi cu
consimţământul fraţilor, ea a fost căsătorită cu Minai! al II-lea la o vârstă foarte
fragedă, curând după ce acesta a fost numit cârmuitor al Artei în anul 1230. 2q în
Viaţa sfintei se spune domnitorul era foarte atras de tânăra fată şi deşi trăiau
într-o vreme când căsătoriile între nobili se încheiau adesea numai din motive
politice, ea a fost aleasă atât pentru însuşirile şi impresionanta ei tinereţe, cât şi
pentru legăturile ei de rudenie.

Teodora a devenit o femeie plină de fapte bune şi iubitoare de Dumnezeu.


28 Tatăl lui Mihail al II-lea, Mihail Comnenul Dukas, domnise înaintea fratelu:
său, Teodor. Tronul îi fusese dăruit ca răsplată pentru răscumpărarea împăratu-
lui Alexis al II-lea, luat prizonier de Bonifacius de Montferrat în anul 1202 şi ţinut
în captivitate vreme de şase ani în Franţa.
29 Legea bizantină prevedea ca o tânără să poată fi logodită încă de la vârsta de

şapte ani şi se putea căsători la vârsta de 12 ani. într-o vreme când căsătoriile erau
aranjate, când se încheiau alianţe politice şubrede, şi moartea venea de timpuriu,
această normă era recunoscută şi de Biserică, şi de stat. Astfel, dacă haghiograful
nu s-a înşelat asupra datei sau dacă nu s-a referit doar la o logodnă timpurie, în
mod vădit căsătoria Teodorei era potrivnică legii.

Dar pe când avea 15 ani şi purta în pântece primul ei prunc, soţul ei, având
slăbiciunea desfrâului, a căzut în puterea unei frumoase nobile pe nume
Gangrena, care, pizmuind-o pe Teodora, a aruncat vrăji asupra cârmuitorului şi
1-a făcut s-o urască pe tânăra lui soţie. Sub înrâurirea Gangrenei, el a izgonit-o
pe Teodora de la palat şi a lua-o de soţie pe vrăjitoare.
Teodora a petrecut multe săptămâni la ţară, temându-se atât de mult
pentru viaţa ei, încât prefera mai degrabă să doarmă sub cerul liber decât să se
afle cine este. Nu mult după ce a fost izgonită, s-a născut şi fiul ei, Nichifor, iar ea
bătea drumurile cu pruncul la sân, cerând milostenie. Deşi mâhnită, cum era şi
firesc, pentru necredinţa soţului ei, totuşi niciodată nu a căzut în amărăciune sau
deznădejde, ci şi-a încredinţat sufletul său, sufletul soţului şi pe cel al pruncului
în grija lui Dumnezeu, fiind încredinţată că însuşi Domnul îi va face dreptate.
într-o zi, preotul satului Preniste (Korfovounion din zilele noastre) a aflat-o cu
pruncul în braţe, culegând de pe câmp ierburi sălbatice. După ce a înduplecat-o
să-i spună cine este, preotul a luat-o acasă la el şi i-a purtat de grijă, ascunzând-o
pe ea şi pe prunc în mijlocul familiei.
După cinci ani, nobilii de la curtea lui Mihail, sătui de ticăloşia şi uneltirile
Gangrenei, au prins-o şi au silit-o să-şi mărturisească lucrările vrăjitoreşti. Când
urzelile ei josnice au ieşit la lumină, Mihail şi-a venit întru sine, s-a umplut de
căinţă şi a pornit să-şi caute soţia şi fiul. I-a aflat şi i-a adus pe amândoi la palat,
redându-i Teodorei cinstea împărătească. în anii ce au urmat, Mihail a fost
ridicat de către împărat la o cinste şi mai înaltă şi au mai venit şi alţi prunci. Cei
doi şi-au petrecut restul vieţii nevoindu-se în fapte bune şi în dragoste de
Dumnezeu. Mihail a ctitorit două mănăstiri, Pantanassa şi Panaghia, lângă Arta,
iar Teodora însăşi a întemeiat o mănăstire de maici închinată Sfântului
Gheorghe.
După moartea soţului în anul 1267, Teodora a intrat în mănăstire,
petrecându-şi restul vieţii în post, în rugăciune şi în slujirea săracilor. Cu zece
ani înainte să moară, ea şi-a cunoscut de mai înainte ceasul morţii, dar s-a rugat
lui Dumnezeu să-i îngăduie să mai trăiască până ce avea să termine de zidit
biserica mănăstirii. Rugăciunea i-a fost ascultată, iar după săvârşirea ei au avut
loc nenumărate minuni de tămăduire şi mângâiere a celor care s-au rugat
înaintea moaştelor sale.
Din mănăstirea originală a Sfântului Gheorghe, închinată mai târziu
Sfintei Teodora, nu a mai rămas decât frumoasa biserică bizantină de secol XIII.
Acum, moaştele Sfintei Teodora odihnesc într-un mic paraclis din dreapta
altarului. Mormântul restaurat se află în spatele bisericii. In Arta se mai află încă
trei mănăstiri ctitorite de Teodora: Panaghia Parigoritria (Mângâietoarea),
Panaghia Vlachara şi Mănăstirea Sfântului Vasile.
Sfânta Teodora este prăznuită în ziua de 11 martie.

BISERICA SFÂNTULUI GHEORGHE


(Sfântul Maxim Grecul)

A rta este şi locul de naştere al Sfântului Maxim Grecul, care s-a născut aici în
anul 1470 în binecunoscuta familie Trivolis, din care se trăgea şi un
patriarh al Constantinopolului. Părinţii lui, Manuel şi Irina, au primit amândoi
educaţie filosofică, iar tatăl avea slujba de consilier militar la curtea
împărătească. Creştini ortodocşi plini de evlavie, ei şi-au crescut fiul în credinţă.
El a primit la botez numele de Mihail, iar în anul 1480 părinţii l-au trimis în
Corfu (aflată pe atunci sub stăpânirea veneţienilor), unde a studiat autorii clasici
sub îndrumarea dascălului şi filosofului Ioan Moshul. In anul 1492, la 40 de ani
după căderea Constantinopolului sub turci, el a plecat în Italia, care, mai cu
seamă în partea sudică, devenise un centru cultural şi academic grecesc. El a
călătorit mult - la Padova, Ferara, Bolonia, Florenţa, Roma şi Milan, iar potrivit
unor surse, până la Paris şi chiar în Germania. Cu vasta lui experienţă, Mihail a
fost atras de curentul umanist ce cuprinsese mediile academice ale Europei,
arătând mare interes pentru literatura şi filosofia clasică romană şi grecească.
Din 1498 până în 1502, el a lucrat la Veneţia ca protejat (sau poate secretar) al lui
Giovanni Pico de la Mirandola, predând limba greacă şi transcriind cu meşteşug
scrieri ale Sfinţilor Părinţi de limbă greacă. Atunci când francezii au pus
stăpânire peste Veneţia, Mirandola a plecat în Bavaria, şi Mihail la Florenţa,
unde s-a călugărit la
mănăstirea dominicană Sfântul
Marcu, pe vremuri mănăstirea lui
Savonarola, pe care Mihail îl auzise
de multe ori predicând.
Nimic din aghiografia sa nu
poate explica scurta lui perioadă
de trecere la catolicism, dar ceea ce
ştim este că Ioan Lascares, dascăl
şi învăţat care adusese din Atena
la Florenţa spre păstrare două sute
de manuscrise greceşti din primele
secole de creştinism, i-a abătu:
iarăşi atenţia
spre Răsărit tânărului Sfântul Maxim Grecul. Mihail fn'anul 1504/ la
mdernnul

lui Lascares, el s-a dus la Mănăstire; Vatoped


din Muntele Athos, atras de faima vastei sale biblioteci Acolo s-a reîntors la
ortodoxie şi a fost tuns monah în anul 1505 cu numele de Maxim, după Sfântul
Maxim Mărturisitorul. Li Vatoped, s-a simţit atras în primul rând de scrierile
Sfântulu: Ioan Damaschin şi tot în această vreme a scris un canon închina:
Sfântului Ioan Botezătorul. Dar ascultarea lui principală, pe care a împlinit-o
vreme de zece ani, a fost aceea de a aduna milostenie pentru feluritele mănăstiri
atonite.
In anul 1515, pe când Părintele Maxim avea 45 de ani, Marele Duce Vasilie
al III-lea al Moscovei a trimis emisari în Athos cerânc un tălmaci iscusit pentru a
face corecţii foarte necesare vechilor texte bisericeşti greco-slavoneşti, precum şi
noi traduceri. Părintele Maxim, cunoscător al Scripturii şi iscusit tălmaci din
greacă I latină, a fost trimis împreună cu doi monahi-copişti la MOSCOVE în anul
1518, unde au fost găzduiţi la Mănăstirea Ciudov de la Kremlin. Prima sa lucrare
a fost Psaltirea cu tâlcuiri, pe care c tălmăcit-o din greacă în latină, iar textele
definitive le-a trimis ma: departe celor doi învăţaţi ruşi care au tradus versiunea
latineasci în slavona bisericească. Rămâne o taină de ce s-au slujit de astre de căi
ocolite pentru a scoate la lumină ediţia slavonească, dar explicaţia cea mai
simplă este poate şi cea mai apropiată de adevă: Este foarte probabil ca Marele
Duce să nu fi avut la îndemâni învăţaţi care să poată mânui cu iscusinţă
traducerea greco-slavonă a Scripturii. Maxim însuşi nu cunoştea limba slavonă
şi se pare că traducătorii în slavonă cunoşteau în mod fluent doar limba latină,
fiind nevoie astfel de folosirea împovărătoare a unei a treia limbi.
Ediţia slavonească a apărut un an şi jumătate mai târziu şi cuprindea
drept prefaţă o epistolă introductivă a lui Maxim adresată Marelui Duce Vasilie.
Şi Mitropolitul Varlaam al Moscovei, şi Marele Duce au fost mulţumiţi de
traducere, iar Marele Duce le-a plătit bine monahilor, trimiţându-i pe cei doi
copişti înapoi în Muntele Athos, dar oprindu-1 pe Maxim pentru o nouă
traducere la Faptele Apostolilor. Lucrarea s-a încheiat în anul 1521 şi, odată cu
studiile sale de limbă slavonă, el a început o muncă foarte variată: traduce părţi
din Nomocanon (codul bizantin de legi bisericeşti şi de stat), Omiliile Sfântului
Ioan Gură de Aur la Evangheliile Sfinţilor Matei şi Ioan, capitolele trei şi patru din
Cartea a doua a lui Ezdra, pasaje din Daniil, Ester şi prorocii mai mici cu Omiliile la
ele şi scrierile Sfântului Simeon Metafrast. în aceeaşi perioadă, Maxim a corectat
Evangheliile slavoneşti, cu Omiliile corespunzătoare, şi mai multe cărţi de slujbă:
Ceaslovul, Mineiul Praznical, Apostolul şi Triodul. A mai scris tratate de gramatică
şi structura limbii, numindu-le „introducere în filosof ie".
Scrierile şi ideile lui au atras mulţi ruşi învăţaţi şi influenţi de la curtea
Marelui Duce. Prin ei, Maxim a luat cunoştinţă cu viaţa rusească şi a scris în
culori vii despre dragostea ruşilor pentru slujbele şi tradiţiile Bisericii Ortodoxe.
A scris de asemenea lucrări polemice împotriva astrologiei şi a ereziei
iudaizante, împotriva credinţelor musulmane şi catolice şi împotriva feluritelor
superstiţii, precum tâlcuirea viselor, ghicirea viitorului şi îndoielnicele
învăţături apocrife.
însă scrierile lui au stârnit în curând nemulţumiri, îndreptările au fost
întâmpinate cu neîncredere, adesea pur şi simplu pe motivul că sfinţii slujiseră
după cărţi neîndreptate şi fuseseră plăcuţi lui Dumnezeu. De asemenea, mulţi
ruşi erau scandalizaţi şi de critica pe care le-o aducea Sfântul Maxim referitor la
faptul că nu cunoşteau credinţa aşa cum ar trebui şi prea adesea se mulţumeau
cu cele din afară. El şi-a atras încă o dată învinuiri prin participarea la
controversa dintre Sfântul
Nil Sorski şi Sfântul Iosif din Volokalamsk privitoare la statutul mănăstirilor ce
au adunat avuţii şi pământuri. Sfântul Maxim, împreună cu Mitropolitul
Varlaam al Moscovei, a luat partea Sfântului Nil şi a celor neagonisitori. Dar în
anul 1521, Mitropolitul Varlaam a fost înlocuit cu Mitropolitul Daniil, fost ucenic
al lui Iosif de Volokalamsk, de curând adormit. Noul mitropolit se simţise
foarte jignit de împotrivirea monahului grec foarte învăţat şi limpede-grăitor.
A doua lovitură pentru Sfântul Maxim a reprezentat-c duşmănia Marelui
Duce Vasilie, aprinsă degrabă şi pe negândite
0 conversaţie nevinovată cu ambasadorul turc i-a adus învinuirea de a fi uneltit
cu turcii pentru introducerea trupelor turceşti Rusia. Deşi aceste învinuiri îi erau
aruncate de către acei curteni cunoscuţi pentru pizma lor faţă de influenţa
sfântului, câţiva dintre cei apropiaţi monahului au fost arestaţi, chinuiţi şi uc
pentru învinuirea de trădare şi însuşi Sfântul Maxim a fost înc. în Mănăstirea
Simonov din Moscova până la proces. La 15 aprilie 1525, s-a întrunit un tribunal
ecleziastic, în care i s-a adus nu doa: învinuirea de trădare, ci Mitropolitul Daniil
1-a acuzat pe monahii grec şi de erezie. Din pricină că nu cunoştea îndeajuns de
bine limba slavonă şi rusă, în traducerile directe de mai târziu au fos-găsite
greşeli, folosite de duşmanii lui pentru a-şi întări acuzaţii-. Silit să se apere,
Sfântul Maxim a răspuns că el nu vede diferenţa d înţeles dintre forma
gramaticală pe care a folosit-o şi cea corectaţi iar declaraţia lui a fost luată drept
un refuz de a mărturisi. A i osândit ca eretic, excomunicat şi închis în Mănăstirea
Volokalair -
Sfântul Maxim a petrecut şase ani întemniţat într-o chil mică, întunecoasă
şi umedă din Volokalamsk. Suferinţele îi erei; pricinuite de slaba aerisire, care
făcea să se adune în chilie furr mirosuri respingătoare. Nu stătea bine cu
sănătatea şi din prici-hranei nepotrivite, frigului şi necontenitei singurătăţi, el a f
nu o dată aproape de moarte. Cea mai mare mâhnire a lui aceea că nu i se
îngăduia să primească Sfânta împărtăşanie. I
1 se îngăduia să meargă nici la biserică, dar ştim din mărturisii lui că cel puţin o
dată în timpul întemniţării a fost cercetat de ur înger, care i-a spus că prin aceste
suferinţe vremelnice va scape de munca cea veşnică. Primind această vedenie, el
s-a umpluîmpărtăşanie, ierarhul, nevoind să consimtă în mod public, i-a spus să
pretindă că se află pe patul morţii şi să primească Tainele ca o parte a Sfântului
Maslu. Dar Sfântul Maxim nu a primit propunerea, răspunzând că nu va primi
Sfânta împărtăşanie printr-o prefăcătorie.
Mai târziu i-a scris iarăşi Mitropolitului Daniil, implorându-1 să-i
îngăduie a primi Sfânta împărtăşanie. Până la urmă, i s-a îngăduit. în anul 1551,
după 26 de ani de temniţă, în cele din urmă a fost lăsat slobod şi trimis să
vieţuiască în Lavra Sfântului Serghie - Sfânta Treime, unde, împreună cu
prietenul lui, Nil monahul, a făcut o nouă traducere a Psaltirii.
în anul 1553, după succesul campaniei din Kazan împotriva tătarilor şi
după însănătoşirea lui în urma unei boli grele, Ţarul Ivan al IV-lea („cel
Groaznic"), a făgăduit să meargă în pelerinaj la Mănăstirea Kirilov. Pe drum s-a
oprit să vorbească cu Sfântul Maxim aflat în Lavra Sfântului Serghie. Sfântul i-a
spus să nu meargă în pelerinaj, că era mai bine să rămână acasă şi să facă
provizii pentru soldaţi, pentru văduvele şi orfanii celor ucişi în luptă.
„Dumnezeu este pretutindeni", a spus el. „Rămâi acasă. El te va ajuta, iar soţiei şi
fiului tău le va fi bine". Ţarul a stăruit să-şi continue pelerinajul, dar Sfântul
Maxim 1-a avertizat că dacă va porni la drum, „fiul tău va muri pe cale". Ţarul a
plecat, iar Ţareviciul Dimitrie a murit la vârsta de opt luni, după cum a prorocit
sfântul.
Pe 21 ianuarie 1556, Sfântul Maxim s-a săvârşit în Lavra Sfântului Serghie
- Sfânta Treime. El a fost îngropat lângă zidul de N-V al bisericii Sfântului Duh.
Sfântul Maxim a primit canonizarea locală la sfârşitul veacului al XVI-lea
datorită ajutorului minunat dăruit Ţarului Feodor Ivanovici. Pe când ţarul se
afla în Iuriev luptând împotriva suedezilor, sfântul a venit la el în vis şi i-a spus
că artileria suedeză fusese îndreptată spre cartierul său general şi că trebuie să
plece degrabă mai înainte de a începe exploziile. Ţarul a ascultat şi a fost izbăvit
de la moarte. Drept mulţumire, el a trimis daruri Mănăstirii Sfântului Serghie -
Sfânta Treime şi a poruncit ca icoana Sfântului Maxim să fie aşezată în catedrala
Adormirii din Kremlin.
de bucurie duhovnicească şi tot în acea vreme a scris un canon închinat Sfântului
Duh, care a fost găsit scris mai târziu pe zidurile chiliei sale.
In anul 1531, Sfântul Maxim a fost din nou judecat şi învinuit iarăşi de erezie de
către Mitropolitul Daniil. De data ;easta absurditatea era şi mai evidentă, căci pe
lângă trădare, el i învinuit acum şi de vrăjitorie. Până în acel moment, sfântul :r.\
ăţase bine limba rusă şi a respins învinuirea de erezie, spunând traducerea pusă
pe seama lui este „erezia iudaizanţilor, iar nu eu am tradus astfel, nici nu am
spus altora să scrie aşa". La tribunal, el s-a purtat cu multă smerenie: s-a închinat
plângând înaintea judecătorilor şi a cerut iertare.
După proces, sfântul a fost mutat la Mănăstirea Tver-koy-Otrich sub
supravegherea Episcopului Acachie, fratele raportului Iosif de Volokalamsk,
care a cerut Marelui Duce să-i scoată Sfântului Maxim cătuşele de fier şi să-i
îngăduie câteva înlesniri fireşti. El i-a arătat mare cinste prizonierului său şi 1-a
poftit în lo-uinţele sale pentru a mânca împreună, i-a îngăduit să meargă la
biserică şi să aibă cărţi, tocuri şi hârtie. Sfântul a început iarăşi să scrie. In
Mănăstirea Otrich, el a scris omilii la Facerea, la Psalmii, la Cărţile Prorocilor, la
Evanghelii şi la Epistole. A încredinţat lucrările sale copiştilor, iar el le-a copiat
pentru prieteni. în anul 1533, când murit Marele Duce Vasilie, Sfântul Maxim a
scris Mărturisirea Credinţei Ortodoxe, nădăjduind că noua ocârmuire îi va
recunoaşte credinţa ortodoxă şi îl va elibera. Din păcate, nu a fost să fie aşa. Intre
timp, chinurile lui cele cumplite au atras atenţia Patriciului Dionisie al
Constantinopolului şi Patriarhului Gherman Ierusalimului, care în anul 1544 au
cerut să i se îngăduie sfântului să se retragă la Atena. în anul următor, Ioachim,
Patriarhul Alexandriei, a scris şi el, cerând eliberarea lui, dar niciuna dintre
petiţii nu a fost aprobată. în anul 1547, Sfântul Maxim i-a scris " espre situaţia sa
Mitropolitului Macarie, suit de curând pe scaunul arhieresc, dar el i-a răspuns:
„te cinstim ca pe un sfânt, dar nu te putem ajuta câtă vreme Mitropolitul Daniil
mai este în viaţă". Excomunicarea fusese dată de Mitropolitul Daniil, şi până la
moar-a lui, era singurul care ar fi putut-o ridica. Când Sfântul Maxim i-a cerut
însuşi Mitropolitului Daniil îngăduinţa de a primi Sfânta
în anul 1591, în timpul păstoririi Patriarhului Iov, moaştele intului au fost
dezgropate pentru a fi pregătite în vederea nonizării locale. Ele răspândeau
bună-mireasmă, erau îstricăcioase şi chiar o bucată din mantia sfântului era încă
îatinsă. Şaisprezece oameni au fost tămăduiţi în chip minunat pe ind se rugau
înaintea mormântului.
Au urmat şi alte minuni, iar în anul 1796 i-a fost ridicat un lormânt
împodobit. în anul 1833, Arhiepiscopul Antonie al Lavrei fântului Serghie -
Sfânta Treime a ridicat un paraclis deasupra lormântului său. Sfântul Maxim a
primit canonizarea universală i anul 1988, iar zilele sale de prăznuire sunt 6 iulie
(Praznicul uturor Sfinţilor din Radonej), întâia duminică după Praznicul finţilor
Petru şi Pavel (Praznicul Tuturor Sfinţilor din Tver) şi 21 muarie, ziua adormirii
sale.
în anul 1997, Patriarhul Bisericii Ortodoxe din Moscova i dăruit moaştele
Sfântului Maxim Grecul bisericii Sfântului jheorghe din Arta. Aici va fi ridicată
şi o biserică închinată sfântului Maxim.

ÎNDRUMĂRI: SPRE

ARTA:
Autobuzele se îndreaptă zilnic spre Arta din Atena (Terminalul A, Strada
Kiffisiou), din Tesalonic, din Corint şi din apropiere de Ioanina (în Ioanina, staţia
de autobuz către Arta se află la cinci minute de mers pe jos de Demokratia
Plateia, pe strada 21 februarie).

SPRE BISERICA SFINTEI TEODORA (Moaştele Sfintei Teodora):


Biserica Sfintei Teodora se află într-o piaţă publică, la câteva minute de
mers în susul dealului de la staţia de autobuz. întrebaţi care este drumul spre
„Platia Aghia Teodora".

SPRE BISERICA SFÂNTULUI GHEORGHE (Moaştele Sfântului


Maxim):
Biserica Sfântului Gheorghe se află pe strada Skoyfa, numărul 13. Pentru
a ajunge acolo din Platia Aghia Teodora, coborâţi din piaţa publică pe străduţa
Aghia Teodora până în capătul ei, la Vasileos Pyrou. O luaţi la stânga pe
Vasileos Pyrou şi mergeţi drept înainte până ajungeţi pe strada Tzavel, unde o
luaţi la dreapta. După câteva clipe, veţi da de un zid lung pe partea stângă.
Ajunşi aici, luaţi-o la dreapta pe strada ce merge perpendicular spre Vasileos
Pyrou şi în aproximativ zece minute veţi întâlni strada Skoyfa. Aici o luaţi la
stânga. Biserica se află puţin mai jos, pe partea dreaptă a străzii.
Dacă nu sunteţi siguri, cereţi îndrumări. Toţi locuitorii Artei ştiu unde se
află bisericile Sfintei Teodora şi Sfântului Gheorghe.
102 EVLOGHITE!

Atena
Istoria Atenei · Sfânta Filotheia din Atena · Patriarhul Grigorie al V-lea · Acropole,
Partenonul creştin şi Sfântul Pavel · Sfântul Dionisie Areopagitul · Dealul Lycabettus şi
Paraclisul Sfântului Gheorghe · Biserica Sfântului Evstatie cu moaştele Sfântului
Grigorie de Nyssa, Sfinţilor Teodor Stratilat şi Teodor Tiron şi ale Sfântului Gheorghe,
Noul Mucenic din Neapolis · Sfinţii Elefterie şi Antia · Sfântul Ştefan întâiul Mucenic ·
Sfânta Parascheva din Roma · Mănăstirea Penteli şi Viaţa Sfântului Timotei · Biserica
Aghia Dynamis · Kapnikarea · Muzeul Bizantin · Vechea Şcoală Bisericească Rizarios ·
Mănăstirea Kessariani şi Muntele Hymettus · Minunea de la Mănăstirea Sfântului Ioan
Teologul · Mănăstirea din Dafni · Mănăstirea Sfintei Irina Hrisovalantou · Papa Nicolae
Planas

O SCURTĂ ISTORIE A ORAŞULUI ATENA

A tena este cunoscută oricărui şcolar drept locul de naştere al civilizaţiei


apusene, şi prin zgomotul şi îmbulzeala sufocantă a oraşului modern
se mai disting încă semnele trecutului său clasic şi bizantin - cel dintâi
supravieţuind sub forma unor curiozităţi aflate prin universităţi, teatre, ruine şi
muzee, cel de-al doilea trăind în inimile şi bisericile creştinilor săi ortodocşi.
Cu şase veacuri înainte de Hristos, polisurile greceşti sau cetăţile-state
(oraşe cârmuite autonom familiare nouă din istoria
Greciei) s-au ridicat ca o parte a peisajului politic. Curând, Atena şi Sparta s-au
distins ca cele mai puternice polisuri, unindu-se împotriva perşilor, pe care i-au
biruit la Maraton, Salamis şi Plătea. Biruinţa Atenei a fost urmată de o mare
înflorire culturală sub protecţia lui Pericle, orator şi om de stat grec. în scurtul
răstimp de 70 de ani, cetatea a cunoscut capodoperele literare ale lui Eschil
Sofocle, Euripide şi Aristofan, scrierile lui Hipocrate, părintele medicinei, ale
istoricului grec Tucidide şi a fost martora ridicării Partenonului pe înălţimile
Acropolei.
Sângerosul şi îndelungatul Război Peloponeziac (431-404 i. Hr.) dintre
Atena şi Sparta a însemnat sfârşitul puterii cârmuitoare a cetăţii. Deşi Atena a
continuat să lumineze ca centru cultural influenţa politică s-a mutat la curtea lui
Filip al Macedoniei şi a fiului său, Alexandru cel Mare. în veacurile IV şi V î. Hr.,
cetatea a dat naştere celor mai vestiţi filosofi ai Greciei: Socrate, Aristotel -Platon,
precum şi renumitului orator, Demostene.
în anul 338 î. Hr., Alexandru cel Mare a format o confederaţie puternică,
Liga Elenă de la Corint, iar în scurtul răstimp de 13 ani a extins influenţa elenă
până în adâncul Africii şi în Orientul îndepărtat, până în India. După moartea
lui, o luptă internă de jumătate de veac între membrii Ligii a pregătit terenul
pentr incursiunea romanilor. Până în veacul al II-lea d.Hr., Grecia era cu totul
încorporată Imperiului Roman, iar în schimb romanii şi-au îngăduit să fie
remodelaţi de către noile lor provincii, îmbrăţişând cu ardoare filosofia, cultura
şi arhitectura grecească. Atena a continuat să prospere din punct de vedere
comercial şi a fost susţinută cu mărinimie de mai mulţi împăraţi bogaţi ai Romei
în calitatea ei de capitală culturală a Apusului.
La acea vreme, religia grecească lăsase drept moştenire slujirea
panteonului mitic de zei şi zeiţe ce vieţuiau pe culmile înalte ale Muntelui
Olimp. în mitologia greacă, zeiţa Atena câştigase dreptul de a da cetăţii Atena
numele ei după ce 1-a înfrânt pe Poseidor într-o întrecere prin care aveau să
vadă cine va dărui cetăţii cel ma folositor dar. Poseidon a lovit stânca Acropolei,
şi din ea a ţâşnit apă sărată, iar darul Atenei a fost un măslin, temelia agriculturi:
greceşti vreme de secole. Perioada post-clasică a fost martora naşterii religiilor
de mistere, cele mai însemnate fiind cultul de la
Eleusis şi cel orfic.30 Amândouă cultele practicau ritualuri secrete ce făceau
referire la viaţa de după moarte şi transmiteau felurite oracole şi sibile profetice,
unele dintre ele prorocind biruinţa de mai târziu a creştinismului. 31
104 EVLOGHITE!

în Atena, sămânţa creştinismului a fost aruncată pentru prima dată în


anul 50 d. Hr., atunci când Sfântul Pavel a venit din Bereea (Veria) pentru a
propovădui atenienilor. După aproape patru veacuri, Constantin cel Mare,
mutându-se de la Roma în noua lui capitală de la Constantinopol, a marcat
începutul Imperiului Bizantin prin semnarea Edictului de la Milan ce acorda
libertate creştinismului, iar pe sine s-a instituit drept primul împărat creştin.
Atena împreună cu restul imperiului s-au schimbat pentru totdeauna în anul
380, atunci când împăratul Teodosie I a proclamat oficial creştinismul religie de
stat. Edictul a fost întărit 12 ani mai târziu, când împăratul a interzis cu totul
închinarea idolească, deşi cetatea şi-a păstrat faima de centru de învăţământ
clasic. Părinţii capadocieni din veacul al IV-lea, Sfântul Vasile cel Mare şi Sfântul
Grigorie de Nazians, se află printre miile de oameni

30 Pentru o expunere creştină asupra cultului de Mistere de la Eleusis, a se citi


scrierea Sfântului Clement al Alexandriei, Îndemn către greci, capitolul 2. Socotit
de unii a fi fost iniţiat în Misterele de la Eleusis mai înainte de convertirea sa la
creştinism, Clement dă cea mai limpede mărturie despre urmările pe care le-au
avut misterele şi ceremoniile secrete, constituindu-se într-o amplă şi uriaşă de-
nunţare a zădărniciei lor duhovniceşti.
31 în Viaţa Sfintei Ecaterina cea Mare, muceniţă din Alexandria de la sfârşitul

secolului al IV-lea, potrivit tradiţiei, există un pasaj în care sfânta, bună cunoscă-
toare a filosoftei greceşti şi romane, se slujeşte în apărarea sa de mărturisirea pu-
terii lui Hristos, rostită după învierea Domnului de către Sibila din Campania şi
oracolul lui Apollo: ...să auzim ce spune învăţata voastră Sibilă despre dumneze-
iasca Lui întrupare şi răstignirea cea mântuitoare: „S-a arătat şi a umblat pe acest
pământ surghiunit Cineva Care S-a făcut trup fără de păcat şi, cu dumnezeirea
Sa, a tămăduit fără de osteneală patimile cele nevindecate. Pizmuit de către un
popor necredincios, El a fost osândit la moarte şi spânzurat la înălţime". Ascultă
şi cuvintele cele nemincinoase ale lui Apollo [spuse prin mijlocirea oracolului]
care, fără voia lui, a mărturisit pe Nepătimitorul Dumnezeu, silit de puterea Sa
cea grozavă: „Cel Ce a pătimit este Cereasca Strălucire Întreit-Una. Deşi dum-
nezeirea Lui este fără de patimă, Cela Ce a pătimit era Dumnezeu. Deşi a purtat
moartea în trupul Său, era fără de moarte. Deopotrivă Dumnezeu şi Om, El a
răbdat moarte, Cruce, ocară şi îngropare...". Astfel, Apollo a mărturisit că Hristos
este adevăratul Dumnezeu, împreună-veşnic cu Tatăl Cel fără de început, Care
este începutul, Izvorul şi Temeiul tuturor bunătăţilor.
Atena 105

stea pe picioarele ei după zece ani de război32. Deşi turcii nu le-au îngăduit
refugiaţilor să ia cu ei multe averi, aceştia au adus adesea sfintele moaşte şi
icoanele din satele lor. După 1922, împrejurimile Atenei s-au preschimbat rapid
în districte pentru refugiaţi, organizate fiecare după oraşul sau regiunea din
Asia Mică din care proveneau (Nea Smirna, Nea Halkidonia, Nea Filadelfia). De
cele mai multe ori, primul lucru pe care îl făceau noii veniţi era să adăpostească
moaştele aduse cu ei şi să ofere comunităţii lor un centru duhovnicesc prin
zidirea unei biserici. Astfel că întâlnim in Atena şi moaştele Sfântului Elefterie, şi
pe cele ale Sfântului Grigorie de Nyssa, ale Sfinţilor Teodor Stratilat şi Teodor
Tiron, ale Sfântului Gheorghe, Noul Mucenic din Neapolis şi pe cele ale Sfintei
Parascheva, toţi aceştia sfinţind oraşul cu prezenţa lor şi fiind o bogată
moştenire lăsată de refugiaţi.

CATEDRALA MITROPOLITANĂ (Sfânta


Filotheia din Atena şi Noul Mucenic Grigorie al
V-lea al Constantinopolului)

fanta Filotheia, ocrotitoarea sfântă a Atenei, s-a născut


i^Jîn anul 1522 în familia Benizelos, la 60 de ani după ce turcii
ocupaseră oraşul. Mama ei, Syriga, fusese mulţi ani stearpă şi s-a rugat cu
32 Schimbul de populaţii: După înfrângerea Imperiului Otoman, care se aliase cu
Germania în timpul Primului Război Mondial, noua Republică Turcă aflată sub
conducerea lui Kemal Ataturk, deşi destul de mult redusă teritorial, a primit re-
cunoaşterea oficială. Mari porţiuni de teritoriu din Asia Mică, ce fuseseră locuite de
greci de mai bine de patru mii de ani, au reintrat în proprietatea Greciei. Dar grecii nu
au avut resurse ca să apere noile lor hotare împotriva turcilor din vecinătate, iar
situaţia a degenerat în vărsări de sânge şi excese de ambele părţi. în cele din urmă, prin
condiţiile Tratatului de la Lausanne din 1923, întreaga populaţie musulmană de patru
sute de mii de locuitori a fost expatriată din Grecia în Turcia şi peste un milion de greci
ortodocşi, dintre care mulţi vorbeau doar limba turcă şi ai căror strămoşi trăiseră în
Asia Mică dinainte de Hristos, au fost mutaţi în masă pe teritoriul Greciei, sporind
peste noapte cu douăzeci de procente populaţia Greciei. Deşi patriarhul şi comunitatea
ortodoxă locală de o sută de mii de locuitori au primit îngăduinţa să rămână în
Constantinopol şi pe două insule de la gura de vărsare a Dardanelelor, acest schimb de
populaţii a şters cu totul din Asia Mică rămăşiţele culturii creştine vechi de două mii
de ani.

înfocare Maicii Domnului să i se dăruiască un prunc. într-o zi, cum stătea


îngenunchiată în biserică, Syrigei i s-a educaţi în Atena. (Mai târziu, Vasile
critica cetatea care 1-a făcut retor, numind-o „fericire deşartă", dar pentru
Sfântul Grigorie de Nazians, ea a rămas „oraşul de aur".) După anul 380,
templele au început să fie preschimbate în biserici, iar Atena a devenit un centru
de slujire creştină a Bizanţului, alături de Constantinopol şi Alexandria. In anul
529, împăratul Iustinian a interzis cu totul învăţătura filosofiei păgâne şi astfel a
luat sfârşit perioada clasică. In secolele ce au urmat, ciuma şi-a luat tributul ei,
iar oraşul s-a micşorat şi s-a schimbat. Triburile slavilor din nord au ajuns la
marginile oraşului şi, puţin câte puţin, Atena a adormit.
în anul 1204, soldaţii Cruciadei a IV-a, abătându-se de la telul lor de a
elibera Ţara Sfântă, au atacat şi au jefuit Constantinopolul. Şi-au împărţit între ei
teritoriul bizantin şi, vreme de o sută de ani, Atena a fost cârmuită de casa
Atena 106

domnitoare a Burgundiei. Ca „ducat al Atenei", oraşul a avut parte de o relativă


prosperitate, deşi fundamentul său elenistic s-a alăturat în mod bizar culturii
A.

feudal-medievale a turnirurilor şi cântăreţilor de curte. In 1311, Atena a fost


cucerită de catalani, cărora le-au luat locul florentinii 80 de ani mai târziu. La
rândul lor, florentinii au lăsat locul turcilor, care au anexat Atena în anul 1458, la
cinci ani după căderea Constantinopolului. Ei au mutat capitala administrativă a
regiunii la Naplio, neglijând-o cu deadinsul pe „Regina Cetăţilor", ajunsă doar
cu puţin mai însemnată decât un sat înconjurat de tabere înarmate. Anul 1522 a
fost martorul naşterii celei mai vestite fiice a Atenei şi viitoarea sa ocrotitoare
cerească, Sfânta Filotheia (Benizelos), o pildă de milostenie şi bunătate faţă de
bolnavii şi năpăstuiţii cetăţii în vremea ocupaţiei turceşti. în 1827, după bătălia
de la Navarino, Grecia a ieşit oficial de sub stăpânirea turcească. Dar tratativele
de pace erau îndelungate şi complicate, iar Atena s-a alipit definitiv Greciei doar
în anul 1833, după care a fost proclamată în unanimitate capitală a noii Republici
- un sătuc adormit cu 162 de case. însă de atunci el a înflorit, ajungând o
metropolă cu patru milioane de locuitori.
O dată importantă în istoria Atenei ortodoxe a fost anul 1922, când
schimbul de populaţii dintre Grecia şi Turcia a şters cei 2000 de ani de civilizaţie
creştină din Asia Mică şi a debarcat cu bine peste un milion de refugiaţi greci pe
ţărmul unei ţări ce se lupta să
arătat în vedenie o rază strălucitoare de lumină
ieşind din icoana Născătoarei de Dumnezeu şi
pătrunzând în pântecele ei. Atunci a înţeles că
rugăciunea îi fusese ascultată şi, nu mult după
aceea a luat în pântece şi a născut o fiică pe care
ea şi soţul ei au numit-o Revoula.
Familia Benizelos era destul de înstărită şi
când Revoula a împlinit 12 ani, un nobil din
partea locului, ştiind câ toată averea părintească
avea să-i revină mai târziu fetei, a cerut-o în
căsătorie. Revoula nu voia să se căsătorească, dar
oferta era o bună partidă socială şi părinţii ei au
insistat să se supună. Sfânta Filotheia din Atena.
Tânăra fată a răbdat trei ani plini de
nefericire alături
de tiranicul ei soţ. Cruzimea lui era o amarnică povară. Străduinţele fetei de a-1
îmblânzi erau zadarnice şi ea se ruga fierbinte lui Dumnezeu să-i uşureze
suferinţa. Fără de veste, tânărul a murit şi Revoula s-a putut întoarce acasă la
familia sa. Părinţii au încercat s-o silească la o nouă căsătorie, dar de această dată
ea s-a ţinut tare, nevoind să primească o altă unire nedorită.
Moştenind evlavia mamei sale, şi mai puţin orbirea Syrigei în ceea ce
priveşte încheierea căsătoriilor nedorite, Revoula a cerut doar să i se îngăduie a
sluji lui Dumnezeu în felul ei. In cel de-al zecelea an de văduvie, pe când avea 25
sau 26 de ani, părinţii Revoulei au murit, iar ea a început să ducă o viaţă aspră de
înfrânare, priveghere şi rugăciune. După o vreme, sfânta a avut o vedenie
dumnezeiască a Sfântului Andrei, care a îndrumat-o să zidească o mănăstire de
maici în numele lui. Mănăstirea a fost ridicată lângă locul unde se află astăzi
Atena 107

Catedrala Mitropolitană (închinată Sfintei Filotheia) şi cuprindea multe


paraclise, chilii şi ateliere. Pentru a susţine mănăstirea, Revoula s-a folosit de
banii proveniţi de pe moşia părintească, ce cuprindea fermele şi păşunile din
vecinătate. Astăzi, doar biserica mai supravieţuieşte şi ea a suferit multe
restaurări.
Când mănăstirea bogat înzestrată a fost terminată, Revoula s-a călugărit
luând numele Filotheia şi a fost numită prima stareţă a mănăstirii. La început,
obştea era alcătuită pur şi simplu din mulţimea slujnicelor din casa părintească,
pe care ea le pregătise pentru a trăi în slujba lui Dumnezeu. Mai pe urmă au
venit şi alte femei, iar mănăstirea a înflorit sub cârmuirea bunei şi milostivei sale
întemeietoare. In grija ei pentru bolnavii şi nevoiaşii Atenei, tânăra stareţă a zidit
multe bolniţe şi adăposturi, slujind de obicei bolnavilor cu mâinile ei şi
alinându-i cu mireasma credinţei sale adânci.
Bunătatea sfintei nu cunoştea hotare, dar din păcate, vistieriile mănăstirii
erau limitate, iar odată, călugăriţele au început să se plângă de dărnicia stareţei,
din pricina căreia erau lipsite chiar şi de cele trebuitoare vieţii. Stareţa Filotheia
le-a îmbărbătat să nu slăbească cu duhul, ci să aibă credinţă în Dumnezeu, iar
după câteva zile, doi creştini bogaţi, locuitori ai Atenei, au venit să se roage la
mănăstire şi au lăsat stareţei Filotheia o danie generoasă.
In acea vreme, la Atena se aflau robi creştini, pe care piraţii saracini îi
răpeau din locuri îndepărtate ale Greciei şi îi vindeau in robie. Uneori, aceşti
bărbaţi şi femei se lăsau înduplecaţi de feluritele împrejurări, de tovarăşii de
robie şi de stăpânii lor musulmani să treacă la islamism. în timpul stăpânirii
turceşti, educaţia în rândul grecilor decăzuse, iar robii tineri şi izolaţi, având
doar o înţelegere primitivă a creştinismului, se lepădau adesea de credinţă
văzând avantajele sociale pe care le-ar fi dobândit prin îmbrăţişarea
islamismului.
Atena 108

Peştera Sfintei Filotheia din cartierul Filothei.

Când aceşti creştini proaspăt căzuţi în robie ajungeau la Atena, Filotheia îi


întâmpina cu iubire şi îmbărbătare. S-a întâmplat odată ca patru roabe creştine
să fugă de la stăpânii lor şi să caute adăpost la sfântă. Ea le-a primit cu dragă
inimă, ascunzându-le până ce a putut afla un prilej să le trimită înapoi la casele
lor. Stăpânii femeilor au prins în curând de veste şi având drept de proprietate
asupra robilor lor, drept acordat după lege de stăpânirea otomană, au prins-o pe
sfântă şi au dus-o înaintea guvernatorului. Peste noapte, ea a fost închisă într-o
celulă mică, iar a doua zi dimineaţă, guvernatorul aflând din însăşi gura ei că nu
voieşte să le predea pe femei, i-a citit obişnuita sentinţă a
turcilor în cazurile de încălcare a legii: moartea prin tăiere cu sabia sau trecerea
la islamism. Filotheia a răspuns cu seninătate că nu se va lepăda niciodată de
credinţa creştină şi că judecătorul îi va fa foarte mult bine dacă o va trimite la
Domnul mai curând decât i-fi îngăduit răstimpul firesc al vieţii ei.
Dar când judecătorul era pe cale să rostească osânda, au sosit mai mulţi
creştini de vază care l-au împăcat cu argumente atât de convingătoare (şi de
bună seamă cu o frumoasă sumă de bani), încât i-a îngăduit Filotheei să plece
slobodă şi să se întoarci la mănăstirea ei. După eliberare, Filotheia a plecat cu o
corabie insula Kea, unde întemeiase mai demult un metoh şi a rămas acol:
pentru o vreme înainte de a se întoarce la Atena.
Minunile săvârşite prin rugăciunile sfintei au ajuns vestite încă din timpul
vieţii sale. O întâmplare binecunoscută este cea legată de un tânăr păstor care
alunecase în tâlhărie şi în alte patimi. în cele din urmă, el s-a îndrăcit şi rătăcea
adesea despuiat în afara oraşului, iar atunci când se sălbăticea, trebuia să fie
legat cu lanţuri. Atunci când nu se afla în starea de îndrăcire, el vizita
mănăstirile din împrejurimi, nădăjduind tămăduire, iar în cele din urmă a venit
şi la stareţă, care a adus lui Dumnezeu multă rugăciune şi postire pentru a-1
slobozi de legăturile cele drăceşti. Tânărul a fost tămăduit, iar mai pe urmă
însăşi Sfânta Filotheia 1-a tuns în monahism.
Mai târziu, mănăstirea ajunsese atât de împresurată de mulţimile ce
căutau uşurare în sărăcie, boală şi necazuri sufleteşti, încât sfânta a zidit un al
Atena 109

doilea aşezământ, situat astăzi în cartierul Patissia din Atena, unde călugăriţele
puteau merge să stea în singurătate. Noua mănăstire, împreună cu o biserică
închinată Sfântului Andrei, a fost ridicată pe locul unde se află astăzi Strada
Lefkosia. Paraclisul Sfântului Andrei încă se mai află pe acest loc. De multe ori,
sfânta se retrăgea, pentru a se linişti în singurătate, într-o peşteră din apropiere,
care s-a păstrat sub forma unui lăcaş minunat aflat pe un deal împădurit din
cartierul Filotheia al Atenei. Biserica ce încununează creştetul dealului păstrează
întâia icoană pictată a sfintei, precum şi o parte din moaştele ei.
Ţinând seama de multele sale fapte bune, nu este de mirare că cel rău a
stârnit vrăjmăşie împotriva neînfricatei stareţe. După 400 de ani, nu avem cum
să aflăm amănuntele ce ne-ar ajuta să completăm viaţa ei: mărturiile bolnavilor
şi ale celor fără de adăpost pe care i-a îngrijit, ale bolnavilor sufleteşte pe care i-a
slobozit prin rugăciunile ei şi ale robilor pe care i-a ajutat să devină iarăşi liberi,
poate prin căi numai de ea ştiute. Dar putem bănui a cui duşmănie a atras-o. Şi
trebuie să ghicim aceasta, pentru că biograful anonim al vieţii Sfintei Filotheia,
care a scris la puţină vreme după moartea ei, în mod inexplicabil, a lăsat
nelămurite pricinile şi amănuntele atacului care i-a grăbit moartea, deşi restul
vieţii ei 1-a înfăţişat cu o bogată risipă de amănunte, proprie aghiografiei
greceşti.
Este interesant, însă, că în descrierea metocului de pe insula Kea,
biograful vorbeşte despre el ca despre un loc unde vieţuiau acele monahii care
nu au putut locui în Atena şi menţionează că însăşi Filotheia a mers acolo la
puţină vreme după ce a fost ameninţată cu mucenicia. Nu este imposibil ca
unele dintre aceste călugăriţe din insula Kea să fie roabe creştine evadate sau
chiar femei venite la creştinism din familii turceşti islamiste (crimă pedepsită cu
moartea), fuga lor fiind călăuzită şi încurajată de Sfânta Filotheia. Dacă ar fi aşa,
atunci niciunul dintre aceste
110 EVLOGHITE!

amănunte (cu excepţia arestării


ei, care deja făcea parte din
registrele publice nu ar fi putut
fi menţionate fără teamă în
cronici în ani: imediat următori
morţii e: fără riscul unor
represalii împotriva mănăstirilor
ş: a aşezămintelor caritabile
întemeiate de dânsa Aceasta ar
putea explica şi de ce turcii din
Moaştele Sfintei Filotheia din
partea
Catedrala Mitropolitană
locului au preluat în cele din urmă legea islamică în mâinile lor, de vreme ce a
lipsit o mărturie directă împotriva stareţei.
Tradiţia locală sprijină această părere, după cum am afla: atunci când am
vorbit cu un tânăr preot şi istoric în biserica Sfinte: Filotheia. Când i-am spus
teoria mea, el a răspuns: „Da, potrivit vechilor istorisiri, este limpede că ea nu
doar îi ajuta să fugă pe robi: creştini, ci şi pe robii care se lepădaseră de credinţă
îi aducea înapoi în Biserică şi îi convertea la creştinism pe tinerii musulmani".
în orice caz, în seara zilei de 2 octombrie, probabil a anulu 1588, pe când
Sfânta Filotheia se afla în biserică la privegherea dt toată noaptea pentru
praznicul Sfântului Dionisie Areopagitul, ceată de turci a intrat în mănăstirea
Patissia şi, după ce au legaK de un stâlp, au bătut-o foarte tare. Biograful ei nu
explică de cc au făcut aceasta. A doua zi dimineaţă, călugăriţele au mutat-o îr
peştera-metoh, care îi oferea mai multă siguranţă, iar acolo şi-a revenit
întrucâtva din vătămări, dar a rămas ţintuită la pat pâni la moartea sa, care a
avut loc pe 19 februarie 1589, pe când sfâr*_ avea 67 de ani 33.
Douăzeci de zile mai târziu, mormântul ei a început izvorască o
minunată mireasmă, iar când moaştele i-au foi dezgropate la un an după
săvârşirea sa, au fost aflate nestricăcioa-şi răspândind un mir cu
bună-mireasmă, ca semn al vieţii plăcute lui Dumnezeu.

33O altă versiune a acestei întâmplări spune că ea a mai trăit doar patru zile după
acest atac.
Atena 111

Sfânta Filotheia a fost canonizată curând după moartea sa, între anii 1598
şi 1602. Moaştele ei, odihnesc în Catedrala Mitropolitană din Atena şi în
bisericuţa ce îi poartă numele, din cartierul Filotheia. Biserica se află pe un deal
împădurit deasupra peşterii unde se ruga. Biserica Sfântului Andrei şi stâlpul
unde a fost bătută (aflate în stânga celei de a doua mănăstiri ctitorite de dânsa)
încă mai pot fi văzute pe strada Lefkosia.
Ziua de prăznuire a Sfintei Filotheia este 19 februarie.

Patriarhul Grigorie al V-lea


al Constantinopolului

T ot în Catedrala Mitropolitană odihnesc şi moaştele lui Grigorie al V-lea,


Patriarhul Ecumenic al Constantinopolului şi una dintre figurile cele mai
interesante şi tragice ale Revoluţiei greceşti din anul 1821.
Născut în Dimitsana din Peloponez cu numele de Gheorghe
Anghelopoulos, el a fost uns arhiepiscop al Smirnei în anul 1785. Acolo a fost de
faţă la aspra pedeapsă căzută asupra poporului din Peloponez după eşuarea
Rebeliunii Orlov împotriva turcilor34. Multe dintre victimele răzbunării au fugit
în Smirna şi, potrivit apărătorilor înaltului arhiereu, această perioadă tragică a
avut drept urmare grija foarte mare cu care arhiepiscopul s-a purtat atât faţă de
ocârmuirea sultanului, cât şi faţă de revoluţionarii greci. Cunoscut nevoitor şi
om al rugăciunii, el se preocupa de bunăstarea sufletească şi trupească a turmei
lui şi era neînduplecat în osândirea imboldurilor revoluţionare printre greci.
Arhiepiscopul văzuse cu ochii lui suferinţa miilor de oameni nevinovaţi,
urmarea acestor încercări nereuşite.

34 Rebeliunea Orlov: După biruinţa ruşilor din anul 1770 în bătălia de la Navarino, in
timpul războiului ruso-turc, împărăteasa Ecaterina a Il-a i-a trimis pe fraţii Orlov să
stârnească o rebeliune în Peloponez. Căpeteniile locale ascunse prin munţi (klefţii) au
răspuns chemării de a scutura jugul turcesc, iar forţele greceşti şi ruseşti au pătruns în
Peloponez, înaintând spre sud până la Tripoliţa, unde au fost înfrânte de trupele
albaneze comandate de guvernatorul turc. Deşi în cele din urmă ruşii au câştigat
războiul, rebeliunea din Peloponez a eşuat, iar răzbunarea a fost cumplită: trupele
albaneze au primit îngăduinţa de a pustii Peloponezul vreme de aproape zece ani.
112 EVLOGHITE!

Un tablou grăitor şi neobişnuit înfăţişat de arhiepiscop în această


perioadă este o întâmplare petrecută pe vremea când se afla în Smirna.
înţelegând că făcuse o greşeală ce pricinuise dezbinare în dioceza sa, el a coborât
de pe scaunul arhieresc în timpul unei slujbe şi, căzând cu faţa la pământ
înaintea credincioşilor, şi-a cerut iertare.
în anul 1797, el a fost ales Patriarh al Constantinopolului şi a început să se
ostenească pentru a pune rânduială în administraţia haotică şi ineficientă a
Bisericii. în timpul stăpânirii otomane, Patriarhul Ecumenic nu era numai
căpetenie religioasă, ci şi cârmuitor laic al milletului sau grupului social grecesc
din cadrul Imperiului Otoman. Privilegiile sale politice, care le întreceau pe cele
din perioada bizantină, erau anulate de obligaţia lui de a asigura loialitatea
grecilor de pe cuprinsul Imperiului Otoman, loialitate pe care fiecare patriarh o
făgăduia la suirea pe tron. în general, în timpul stăpânirii otomane, patriarhatul
se afla într-o stare de haos, sultanul şi supuşii lui numind şi îndepărtând
patriarhii după bunul lor plac, în vreme ce episcopii luptau între ei pentru a fi
următorii suiţi în scaunul patriarhal. Deşi fără îndoială că existau şi mulţi
bărbaţi sinceri şi cucernici care urcau pe tronul patriarhal, climatul vremii cerea
însuşiri mai puţin nobile şi tocmai această moştenire haotică încerca Grigorie să
o pună în rânduială şi să o reformeze.35 în timpul păstoririi sale, el a luptat
pentru c mai bună eficienţă administrativă în cadrul patriarhatului, pentru
ridicarea nivelului moral al clericilor şi a încurajat răspândirei şcolilor şi
tipografiilor ortodoxe.
După un an şi jumătate de la suirea în scaunul patriarhi Grigorie a fost
destituit şi surghiunit în Muntele Athos. El t petrecut opt ani la Marea Lavră şi a
fost reales patriarh în lu-_ octombrie a anului 1806. Doi ani mai târziu, deşi
încercase I nenumărate rânduri să potolească înflăcărarea revoluţionară I
rândul grecilor, a fost exilat iarăşi în Muntele Athos, de acea^ dată vreme de
zece ani, la Mănăstirea Iviron. în ianuarie 181 c fost rechemat şi a slujit pentru a
treia şi ultima oară ca patn sfârşind pe neaşteptate ca mucenic în anul 1821.

36Pentru o viziune mai aprofundată asupra vieţii bisericeşti din timpul stă
turceşti, a se citi capitolul Scurtă Istorie a Greciei Creştine din volumul de faţă
Atena 113

După a doua retragere a sa în Muntele Athos, în anul 1808, patriarhul a


fost vizitat de Ioannis Farmakis, un membru al Eteriei, care fusese organizată de
trei negustori greci din Odessa rusească: Nicolae Skoufas, Emmanuel Xanthos şi
Atanasie Tsakalof, cel dintâi fiind şi membrul unei alte organizaţii revoluţionare
numită „Phoenix", iar ceilalţi doi, francmasoni.36 In timpul vizitei lui Farmakis
din anul 1814, fostul patriarh a arătat că îi era cu neputinţă să jure supunere
necondiţionată faţă de nişte conducători necunoscuţi ai unei societăţi secrete
(pentru a preveni infiltrarea şi trădarea, conducătorii societăţii nu şi-au
dezvăluit identitatea fată de membrii societăţii). Ba mai mult, el era legat prin
jurământ să respecte autoritatea sultanului. Ministrul de Externe al Ţarului
Rusiei, un grec pe nume Ioan Capodistrias, devenit mai târziu primul preşedinte
al Greciei, a refuzat şi el să colaboreze cu Etairia.
La un an după cea de-a doua reinstalare a lui Grigorie pe scaunul
patriarhal, în anul 1820, el a fost avertizat de ambasada Rusiei că avântul de
început al revoluţiei ar putea sfârşi lesne printr-o învinuire de trădare adusă de
turci împotriva lui. Viaţa ii era în primejdie. El le-a răspuns astfel celor care-1
îndemnau să fugă: „Doar un lucrător năimit îşi părăseşte turma în vreme de
primejdie, în vreme ce păstorul cel bun îşi pune viaţa de bunăvoie pentru oile
sale."
înflăcărarea revoluţionară a continuat, iar în vara anului 1821, sultanul a
poruncit Patriarhului Grigorie să arunce anatema asupra lui Alexandru Ipsilanti
şi Mihail Şuţu, domnitorul Moldovei, care inălţaseră steagul independenţei
Greciei la Iaşi, în România. în ziua de 6 martie, Ipsilanti şi fratele său Dimitrie,
amândoi ofiţeri în armata rusească, au trecut cu trupele lor în Moldova,
bizuindu-se pe sprijinul guvernului rus în vederea incursiunii lor în Grecia, dar
acest sprijin nu s-a concretizat niciodată şi incursiunea a eşuat. Supunându-se
sultanului, patriarhul a aruncat anatema, condamnându-i cu tărie pe răzvrătiţi.
Unele surse spun că patriarhul şi sinodul episcopilor au anulat în taină decretele
la puţin timp după publicarea lor, dar în orice caz, supunerea iniţială a
patriarhului faţă de sultan a fost motivată fără îndoială de dorinţa de a evita
vărsările de sânge.
La 25 martie 1821, de praznicul Bunei Vestiri, mişcarea revoluţionară şi-a
mutat centrul în Peloponez, la Mănăstirea Aghia Lavra din Kalavryta, iar
36 Steven Runciman, The Great Church in Captivity, pgs 398-399.
Arhiepiscopul Gherman din vechia Patra? a declarat independenţa Greciei faţă
de Turcia. El a depus ur jurământ de credinţă faţă de toţi cei de faţă, iar sub un
steag-icoană a Maicii Domnului, revoluţionarii au jurat să lupte până la moarte
pentru eliberarea Greciei.
Pedeapsa a fost rapidă şi aspră. De Paşti, pe 10 aprilie a acelui an, după ce
a slujit Liturghia Pascală şi a pus capăt postulu: gustând puţină supă, patriarhul
a mers să se odihnească. La ora zece, el a fost chemat în camera de întrunire a
sinodului, unde secretarul Departamentului de Stat al Turciei i-a citit sentinţa
d-depunere din scaunul patriarhal şi de trimitere în exil.
Deşi în mod oficial fusese exilat la Calcedon, patriarhul, care avea pe
atunci 76 de ani, a fost dus în temniţa Bostadzembaşi, fiin: torturat pentru a se
afla de la el numele căpeteniilor revoluţie: după care i s-a oferit libertatea în
schimbul convertirii la islamism Grigorie a răspuns: „Degeaba îmi cereţi aceasta.
Patriarhii creştinilor moare creştin". El a fost dus înapoi în palatul său 5
spânzurat ca un trădător de poarta complexului patriarhal. Chia_-în acel
114 EVLOGHITE!

moment, la catedrala patriarhală era înscăunat fără voia Iu. Arhiepiscopul


Evghenios. Cei doi diaconi ai lui Grigorie au fos-spânzuraţi chiar lângă dânsul.
Ei au fost urmaţi pe eşafod de da arhiepiscopi şi doisprezece episcopi. Un pastor
anglican, Rev. R Walsh, care se afla în Constantinopol la acea dată, a scris desp:
moartea Patriarhului Grigorie:
„Bătrânul (care se apropia de 80 de ani) a fost târât sur poartă, unde
frânghia a fost trecută prin scoaba care fixa porţile a două canaturi şi,
înveşmântat în sutana lui, a fost lăsat să se zbau în chinurile morţii. Trupul lui,
slăbit de post şi vlăguit de trecerea anilor, nu era îndeajuns de greu pentru a-i
pricinui îndată moartei El a rămas să se chinuiască multă vreme, nicio mână
prietenească necutezând să-i scurteze suferinţa, iar întunericul nopţii s-a lăsar
mai înainte ca zvârcolirile sale cele de pe urmă să ia sfârşit.."37.
După această faptă plină de cruzime, în Apus s-au auzr multe strigăte de
protest, dar în ochii otomanilor, patriarhul reuşise să-şi îndeplinească obligaţia
37 Rev. R Walsh, A Residence at Constantinople, Voi. I, Londra, 1826.
lui de căpetenie, aceea de a se îngriji ca ortodocşii să rămână supuşi credincioşi
sultanului. Mâniaţi şi înfricoşaţi de răspândirea răzvrătirii greceşti, gloate de
turci au pornit dezlănţuite prin Fanar, cartierul grecesc. Atunci au fost
spânzuraţi şi alţi clerici, au fost vătămaţi mulţi greci şi s-au distrus magazine şi
case.
Trupul patriarhului a rămas atârnat deasupra porţilor, păzit de soldaţii
turci, astfel ca trecătorii să poată scuipa, ocărî şi chiar lovi trupul învineţit. După
trei zile, autorităţile au vândut trupul unei cete de evrei pentru o mică sumă de
bani, deşi noul patriarh ceruse să răscumpere trupul pentru a-1 îngropa. Aceşti
evrei, care trăiau în ghetoul lor, erau descrişi de reverendul Walsh ca „ignoranţi
şi josnici...Ei acţionau sub impulsul groazei şi prostiei şi orice bucurie pe care o
manifestau era numai pentru a-şi încânta stăpânii brutali care se foloseau de
evrei doar atunci când voiau să le facă vreo neplăcere creştinilor".
Evreii au târât pe străzi trupul chinuit până ce a ajuns cu totul schilodit,
apoi i-au legat de grumaz o piatră grea şi l-au aruncat de pe Cornul de Aur. Cu
toate că piatra era foarte grea, trupul a fost găsit plutind pe Bosfor de către Ioan
Sclavas, căpitanul grec al unei nave comerciale ruseşti. Cum nu-1 mai văzuse
vreodată pe patriarh, Sclavas nu şi-a putut da seama al cui era trupul, dar după
părul şi barba lungă şi-a dat seama că este un preot ucis. In cele din urmă, el a
fost identificat cu precizie de fostul cancelar patriarhal, Sofronie, iar trupul i-a
fost dus în taină la Odesa, unde a intrat în posesia capilor Bisericii Ortodoxe.
Deşi trecuse aproape un an şi trupul era greu mutilat, nu se vedeau semne de
stricăciune. Ţarul Alexandru I a trimis un set complet de veşminte episcopale
pentru îngropăciune şi a poruncit ca patriarhul să fie îngropat cu ceremonie de
stat. Slujba s-a săvârşit pe 17 iunie 1821 în biserica greacă din Odesa închinată
Sfintei Treimi.
în anul 1871, moaştele au fost înapoiate Greciei de către Ţarul Alexandru
al III-lea, iar în anul 1921 a avut loc canonizarea oficială a patriarhului. La
întoarcerea lor în Grecia în anul 1871, după exact 50 de ani de la moartea
sfântului, moaştele erau încă nestricate şi au fost aşezate cu mare alai în
Catedrala Mitropolitană din Atena.
în casa părintească din satul Dimitsana, Peloponez, se află şi un mic
muzeu dedicat Patriarhului Grigorie.
Moartea lui mucenicească este prăznuită în ziua de 10 aprilie.
Atena 115

ACROPOLE ŞI PARTENONUL CREŞTIN I


A ceia dintre noi care au învăţat la şcoală despre Partenon arareori au auzit
vorbindu-se despre veacurile sale de creştinism şi de fapt, în ghidul de 50
de pagini referitor la Acropole care vă este pus la dispoziţie atunci când urcaţi
spre ruine, acestui subiect îi sunt dedicate doar două rânduri. Dar odată ce afli
minunata istorie a templului, el te atrage ca un magnet. Dimineaţa în zori,
înainte de a sosi autobuzele cu turişti, este un moment foarte prielnic de a urca
treptele aleii ce porneşte de pe străzile pavate ale vechii Atene către locul din
vârful Areopagului, un pinten stâncos de pe care Sfântul Pavel a propovăduit cu
atâtea veacuri în urmă. Oraşul modern se aşterne la picioarele tale şi în vreme ce
soarele se înalţă în limpezimile gal-ben-roşiatice ale răsăritului Greciei,
Partenonul strălucitor chiar şi în ruine stă asemenea unei împărătese, hind soco-
tit în istorie ca una dintre cele mai
măreţe biserici ale creştinătăţii.
Acropolele, uriaşa stâncă ce
domină Atena şi Marea Egee, a fost
întrebuinţată aproape neîncetat din
anul 1300 î.Hr., mai întâi ca fortăreaţă
militară, iar mai târziu ca centru
religios. în anul 490 î.Hr., atenienii au
început construirea edificiului care a
precedat Partenonul aflat pe
vârful dealului. încă nu fusese Partenonul
terminat atunci când, zece ani mai
târziu, atacul perşilor 1-a dărâmat din
temelii. Zidirea templului a început
iarăşi în anul 447 î.Hr. sub
îndrumarea lui Pericle, om de stat
atenian, şi în cele din urmă a fost
inaugurat în anul 438 î.Hr. în timpul
celei de a 85-a Olimpiade.
Patru dintre edificiile originale de marmură încă mai stau în picioare pe
Acropole, cel mai remarcabil fiind Partenonul sau „Casa Fecioarei". Fiind la
origine un templu cu coloane dorice, încăperea centrală a găzduit statuia de
lemn înaltă de 40 de picioare a zeiţei Atena-Parthenos, lucrată de sculptorul
Fidias şi acoperită cu aur şi plăci de fildeş. Afară, dominând muntele, se afla o a
doua statuie a Atenei, „Atena-Promahos", construită din câştigurile provenite
din prăzile de război luate de atenieni în urma unei victorii într-o luptă cu perşii.
Sculptată tot de Fidias, uriaşa figură de bronz se ridica la 30 de picioare
deasupra piedestalului. Lumina soarelui care se răsfrângea în vârful suliţei
Atenei putea fi văzută de marinari de pe coasta Sunium, punctul cel mai sudic al
Aticii. Tot din complexul Acropole fac parte şi minunatele Propilee, vechea
poartă de intrare în lăcaşul templului; urmează templul mai mic al Atenei Nike,
numit şi „bijuteria arhitecturii greceşti", susţinut de coloane ionice şi adăpostind
o altă statuie a Atenei, precum şi Erehteionul, structurat pe două nivele şi
116 EVLOGHITE!

adăpostind mai multe altare şi minunatele statui ale Cariatidelor - fecioare de


marmură ce susţin porticul de miazăzi.
Templul Erehteion adăpostea cea de-a patra statuie a zeiţei, ce comemora
victoria sa legendară asupra lui Poseidon, zeul grec al mării, pe care 1-a biruit
prin sădirea unui măslin pe Acropole. Statuia era sculptată în lemn de măslin,
respectând proporţiile omeneşti. O altă încăpere a Erehteionului era dedicată lui
Poseidon, iar cea de-a treia lui Erechtheus, eroul cu trup de şarpe. Partea de
miazăzi a edificiului este susţinută de Cariatide - şase coloane în chip de femei.
La mică distanţă de Erehteion se afla Pandroseionul sau Temenos din
Pandrosos, locul unde creştea măslinul sacru al Atenei.
Unul dintre cele mai izbitoare lucruri privitoare la şuvoiul de literatură
europeană şi elenă de secol XVIII-XIX care semnalează redescoperirea Greciei
clasice este tăcerea aproape deplină pe care
Atena 117

o păstrează referitor la mileniul de creştinism al Partenonului.' în mod


invariabil, ei au omis să spună că deşi marele templu de pe Acropole a slujit ca
loc de închinare idolească vreme de 83C de ani, el a fost şi biserică creştină
vreme de peste o mie de ani Slujind din anul 438 î.Hr. ca templu dedicat Atenei,
începând cu anul 392 d.Hr., împăratul bizantin Teodosie I a scos în afara legi:
toate formele de slujire păgână şi în veacul al V-lea, Partenonu. era deja
catedrală ortodoxă închinată Sfintei înţelepciuni (Aghü Sofia). în anul 662, ea a
fost închinată Maicii Domnului, „Panaghii Atheniotissa" (Panaghia Ateniană) şi
a rămas astfel până r anul 1204-1205, când latinii şi francii au anexat Atena. Pe
atunc: Acropolele slujea ca fortăreaţă şi palat, iar Partenonul ca biserici
romano-catolică (Santa Măria di Athene, iar mai târziu Notre Dam d'Athene). Sub
bizantini, Erehteionul a fost sfinţit şi el ca biserici închinată Maicii Domnului,
Templul lui Hefaistos a deveru-biserica Sfântului Gheorghe, iar Propileele
(folosit probabil ca pala-episcopal) avea un paraclis închinat Sfintei Treimi.
Partenonu Iu s-a adăugat un pronaos în partea de apus şi o absidă spre răsar
slujind ca altar. Absida a fost decorată cu un mozaic ce o în l pe Panaghia
Atheniotissa, iar zidurile erau acoperite cu fresce.* Partenonul mai păstrează şi
astăzi un fragment şters de frescă : înfăţişează Buna Vestire, în partea de sus a
unuia dintre zidu: interioare.
Partenonul creştin adăpostea o bogăţie de comori bisericeşr Din
mărturiile ce datează din anul 1390, ştim cu siguranţă că a:: erau adăpostite
moaştele Sfântului Macarie cel Mare şi prop-copie după Evanghelie a Sfintei
Elena. Alţi călători din perii
38 Philip Sherrard, învăţat şi traducător din limba greacă, a făcut observaţia cá r
teresul european pentru mitologia şi antichitatea greacă a apărut chiar în vrema
când protestantismul suprimase cu tărie cinstirea sfinţilor. Mulţi dintre oamerr
educaţi ai Europei de Nord şi-au transpus sentimentele asupra figurilor de er?
greci, aflând în ei prototipurile spiritului competitiv protestant, asimilare care -
reflectat în literatura şi arta următoarelor trei secole.
39 In anul 1682, un englez pe nume George Wheler a văzut mozaicul de pe aW _·

aproape întreg: „Cupola de deasupra altarului şi cafasul adăugat templul,


către greci sunt acoperite cu un mozaic al Sfintei Fecioare, pe care turcii l-au l¿=a
până acum neatins. Pentru că, după cum spun ei, atunci când un turc a tra? I
flinta în el, mâna i s-a uscat pe loc." (George Wheler, A Journey Into Greece, La
don, 1682)
118 EVLOGHITE!

medievală au dat mărturie despre prezenta unei icoane a Maicii Domnului


pictată de Sfântul Evanghelist Luca şi a unei candele al cărei untdelemn nu se
sfârşea niciodată. La jumătatea veacului al XlV-lea, Pedro al IV-lea de Aragon a
descris Partenonul ca pe „cea mai de preţ bijuterie aflată pe lume, pe care în
zadar au încercat s-o imite toţi împăraţii creştinătăţii".
Mai târziu, Atena a fost ocupată de turci, care în anul 1460 au prefăcut
biserica Partenonului în moschee şi Erehteionul in haremul comandantului turc.
Garnizoana de pe Acropole a mai rezistat încă doi ani după înfrângerea
ducatului florentin, şi capitularea părţii de jos a Atenei în anul 1456, şi numai în
anul 1458 Sultanul Mehmed (Mahomed) al II-lea a putut să-şi facă intrarea
triumfală în oraşul cucerit. El a înţeles pe deplin importanţa lui clasică, bizantină
şi ortodoxă, şi voind să-şi atragă Grecia ca aliat m potriva Apusului, a repus
biserica Partenonului - edificiul cel mai de seamă al Atenei clasice - în mâinile
ortodocşilor, pentru prima dată în 250 de ani. Ea a fost restabilită degrabă ca
reşedinţă a Mitropolitului Atenei. Din păcate, câţiva ani mai târziu, mulţi dintre
conducătorii greci ai oraşului au fost implicaţi într-o încercare nereuşită de
restaurare a ducatului, iar îngăduinţa otomanilor a luat sfârşit. Altarul a fost
jefuit, mozaicurile acoperite cu tencuială, iar Partenonul a devenit moschee.
în anul 1687, în timpul asediului veneţienilor asupra Atenei, un obuz a
lovit provizia de pulbere a turcilor depozitată în Partenon şi edificiul a suferit
mari stricăciuni. în mod ironic, mareşalul german Koenigsmarck, comandantul
veneţian ale cărui trupe au bombardat Partenonul, a scris în studenţie o
dizertaţie în limba latină în care deplângea robirea Atenei de către barbarii
otomani. în orice caz, admiraţia lui pentru civilizaţia elenă nu 1-a împiedicat să
ordone barajul de mortiere care a detonat depozitul de muniţii al turcilor.
„Explozia care a urmat a sfărâmat cele 28 de coloane, a spulberat zidul naosului,
a culcat la pământ uriaşele arhitrave împreună cu o mare secţiune din friză şi
cele mai multe părţi le-a împrăştiat prin ţinuturile din vecinătate. Focul a bubuit
vreme de două zile, iar în cele din urmă garnizoana turcească a capitulat." 40
Printr-un soi de ironie supremă, minaretul adăugat

40 Peter Green, The Parthenon, Newsweek Books, New York, 1973.


Atena 119

de turci a rămas neatins de explozie. Grecii nu au mai căpăta: înapoi ceea ce mai
rămăsese din Acropole până la Războiul de Independenţă din 1822.
Adesea, templele greceşti nu înseamnă prea mult pentru aceia dintre noi
care le-au văzut doar în cărţile de istorie, dar când stărr cu adevărat înaintea
unei înfăptuiri materiale aşa de minunate ca Partenonul, atunci iese la lumină,
imortalizată în piatră, dorinţa firească a fiecărei generaţii de a aduce lui
Dumnezeu adevărata închinăciune. în afară de istorie, nimic nu poate pregăti
vizitatorii pentru întâia sa întâlnire cu templul de pe vârful Acropolelor Chiar şi
în stare de ruină, este extraordinar. Un scriitor a remarca: pe bună dreptate: „De
ce niciun tablou sau fotografie nu a reuşi: vreodată să zugrăvească Partenonul?
Nu este uşor de răspuns la această întrebare. Este ceva legat de echilibrul
acestui templu ceva cu adevărat grecesc în respingerea elementelor de prisos
care este aproape cu neputinţă de transpus pe pânză, întrucă: el se adresează nu
atât ochiului, cât minţii [...] Partenonul are c trăsătură de viaţă ce sugerează o
pasăre coborând din văzduh, ir acea scurtă clipă când îşi strânge aripile şi se
află încă pendulânc şi plutind"41.
Pentru pelerinul ortodox, Partenonul are o însemnătate care depăşeşte
admiraţia pământească ce i se cuvine pe bună dreptate. Fără îndoială, sunt
multe lucruri vrednice de preţuit îr. cultura Greciei clasice. Revărsarea de
literatură, artă, filosofie | arhitectură nu au avut seamăn în istoria Apusului.
însă de prea multe ori, entuziaştii culturii clasice au lăudat arta Greciei păgâne
fără a lua în seamă năzuinţa duhovnicească ce i-a dat naştere -nedeosebindu-se
de mulţi dintre turiştii zilelor noastre, care vin în Grecia pentru a admira
bazilicile din perioada de început a Bizanţului, dar se simt stânjeniţi atunci când
se lovesc de Biserica cea vie dinlăuntrul zidurilor ei. Cinstind în sine aceste
obiecte ce au o frumuseţe pământească înseamnă a face concesii unu:
sentimentalism estetic, pentru că ele nu au fost făptuite ca un scop în sine. Cele
mai bune dintre ele au fost expresia dorinţei înnăscute a omului de a se închina,
a setei sale după adevărul cel veşnic.
Dacă am judeca după literatura clasică ajunsă până la noi şi lupă
minunatele trăsături ale templelor căzute în ruină, căutarea
41H.V. Morton, In the Stqjs of St. Paul, Methuen and Co., London, 1937, pgs.
268-269.

:pă adevăr a Greciei păgâne a fost în general una cinstită. Dorinţa or neîmplinită
de a sluji Adevăratului Dumnezeu i-a îndemnat pe greci să înfăptuiască o
frumuseţe pământească arareori întrecută ?i care, asemenea astrologiei în cazul
magilor, i-a condus la ceva i înalt. Aceasta s-a întâmplat pentru că panteismul
grecesc, deşi ireşit şi idolatru, era într-o anumită măsură inocent - Dumnezeu
a Se descoperise încă deplin şi a îngăduit ca încercările lor nmpurii de
închinare să fie o pregătire pentru sămânţa ce avea să ne semănată mai târziu.
După cum spun cuvintele Omiliei Pascale
120 EVLOGHITE!

Sfântului Ioan Gură de Aur, „El cinsteşte voia...", şi tot astfel facem şi noi,
pentru că aspiraţiile lor cele mai nobile - bâjbâirea lor dureroasă după lumina
credinţei - erau vestigii ale omului dinainte de cădere. Fără îndoială că
pământul lor a fost bine lucrat: sămânţa creştinismului a prins rădăcini cu atâta
putere neclătinată, încât după ce Constantin şi-a mutat capitala pe Bosfor,
Grecia a devenit păzitoarea răsăriteană a creştinismului vreme de aproape două
mii de ani.
Nu putem uita nici că grecii înşişi au fost aceia care şi-au preschimbat
templele lor păgâneşti în biserici: Partenonul zeiţei Atena a fost prefăcut în
biserică creştină închinată înţelepciunii lui Dumnezeu şi Fecioarei Măria.
înlăuntrul zidurilor ei s-a săvârşit în fiecare zi Sfânta Liturghie pentru mai bine
de o mie de ani, chiar mai mult decât în Aghia Sofia din Constantinopol zidită
de Iustinian.42 Cum altfel putem numi Acropolele şi Partenonul decât pământ
sfânt? Şi dacă nici creştinii nu-şi aduc aminte de aceast

42 De-a lungul timpului, în Constantinopol au existat trei biserici închinate Sfintei


înţelepciuni. Cea mai veche dintre ele a fost plănuită de Sfântul Constantin, dar s-a
ridicat abia pe la anul 360 în timpul domniei fiului său, Constantius. Ea a dăinuit mai
puţin de 50 de ani, după care a ars în timpul revoltelor ce au urmat alungării Sfântului
Ioan Gură de Aur în anul 404. A doua biserică, rezidită 11 ani mai târziu de către
Teodosie al II-lea, a fost o copie a celei dintâi, un mic edificiu de tip bazilical, fiind
distrusă în timpul revoltei Nike din ianuarie 532. La mai puţin de 40 de zile de la
această revoltă, împăratul Iustinian şi-a făcut cunoscute planurile de rezidire a
bisericii. Cu totul diferită de predecesoarele sale, biserica lui Iustinian era infinit mai
mare, fiind proiectată în formă pătrată, cu o cupolă înaltă în partea centrală. Până la
construirea catedralei din Sevilia, şapte veacuri mai târziu, ea a rămas cea mai mare
biserică a creştinătăţii, neîntrecută până acum în lumea ortodoxă.

atunci cine să-şi aducă aminte?


în cartea sa, Pe urmele paşilor Sfântului Pavel, H.V. Mortor.
scriind în anii '30, aduce o mărturie impresionantă despre întâi
lui vizită la Partenon:
De îndată ce am trecut prin Propilee, am văzut ridicându-se în faţa mea
un spaţiu imens de stâncă aspră, iar pe înălţimea acestei stânci se afla
Partenonul, profilându-se pe cerul albastru. Mi se părea că niciodată în viaţă
nu mai văzusem ceva atât de minunat. Aproape că mi-era frică să mă apropii,
temându-mă că fac ceva rău [...] înălţat deasupra Atenei, fără a avea nimic în
spate decât numai cerul senin de vară, mult mai întins decât mi-aş fi închipuit
vreodată şi totuşi părând nefiresc de imponderabil, Partenonul, chiar în ruine,
arată ca şi cum tocmai ar fi coborât din cer pe înălţimea Acropolelor [...]
[...] Am înţeles atunci că urcuşul meu pe Acropole şi trecerea prin
Propilee a fost o pregătire pentru acest moment; şi mi-am adus aminte de
cuvintele lui Socrate, că drumul până la un templu trebuie să fie anevoios,
pentru ca oamenii să se apropie de el întru curăţia inimii. Nu poţi ajunge
deodată la Partenon; trebuie să urci spre el.43
Atena 121

AREOPAGUL - SFÂNTUL PAVEL ÎN ATENA


(Apostolul Pavel şi Sfântul Dionisie Areopagitul)
Sfântul Pavel în Atena

C ând Sfântul Pavel a sosit în Atena, cetatea decăzuse dir vechea ei strălucire, o
strălucire la fel de îndepărtată de vremea sa pe cât era Anglia elizabetană de cea
din vremea noastră Aici este locul unde s-a apropiat pentru prima oară de neamur
chiar pe pământul lor. Când ajunsese la neamurile din Antiohia, aceasta se întâmplase
prin sinagogă, dar rolul Atenei de centru comercial aflat în plină înflorire dispăruse
de mult, iar comunitatea evreiască era adunată în coloniile mai noi din Patras,
Nicopole şi Corint.
43 H.V. Morton, In the Steps of St. Paul, pp. 267-268.
Sfântul Pavel a fost primul misionar creştin care a propovăduit în vestita
fortăreaţă intelectuală a lumii greco-romane. De bună seamă, Atena încă mai
deţinea supremaţia de universitate a imperiului. Ea trăia din faima sa de cetate a
filosofilor, iar străzile ii erau pline de disputele platonicienilor, stoicilor şi
epicureicilor. S-au ivit şi alte centre intelectuale, în Roma, Alexandria, Antiohia
şi Tars, dar Atena a rămas regina de necontestat.
Deşi decăzuse duhovniceşte, pe dinafară era mai strălucitoare ca
niciodată, ţinând cu străşnicie la monumentele şi antichităţile ei, la jertfe şi
serbări. Aşteptând sosirea lui Silas şi Timotei, Sfântul Pavel avea să vadă temple
strălucind de aur şi culoare, precum şi mulţime de statui închinate deopotrivă
zeilor greci şi străini, ridicate în temple, curţi, edificii publice şi înălţate pe
piedestale în mijlocul străzilor. El îşi începe vestita cuvântare adresată
atenienilor cu aceste cuvinte: „Bărbaţi atenieni, întru toate vă văd pe voi a fi mai
cucernici. Pentru că trecând şi privind închinăciunile voastre, am aflat şi un jertfelnic pe
care era scris: Dumnezeului Necunoscut..." (Faptele Apostolilor 17, 22-23).
H.V. Morton observă că referindu-se la jertfelnicele lor închinate
Dumnezeului Necunoscut, Sfântul Pavel îşi potrivise învăţătura, ca
întotdeauna, după măsurile auditoriului său. El nu a citat Scripturile evreieşti,
care nu ar fi spus prea multe ascultătorilor săi, în schimb le-a grăit despre ceva
specific lor.
A fost o introducere minunată. Avea atmosfera locală, indiciu ferm că
avea să urmeze ceva uimitor. Pentru toti cei care-1 ascultau pe Sfântul Pavel,
jertfelnicele pe care se aflau scrise cuvintele: „Dumnezeului Necunoscut"
reprezentau un loc comun. Cu toţii cunoşteau povestea ciumei care a bântuit
Atena în veacul al Vl-lea î.Hr. şi cum, după ce s-au adus jertfe fiecărui zeu
cunoscut de ei, iar ciuma nu a dispărut, au cerut ajutorul profetului cretan,
Epimenides. El a mânat o turmă de oi negre şi albe spre Areopag şi le-a lăsat să
cutreiere după plac, aşteptând ca ele să se oprească de bunăvoie. Şi în acel loc,
122 EVLOGHITE!

oile au fost jertfite „zeului potrivit". Ciuma a încetat şi de atunci se obişnuia, nu


doar în Atena, să se înalţe jertfelnice zeităţilor necunoscute.
Atena 123

Coborând de pe muntele-tem-
plu printre ruinele Propileelor -
străvechea poartă - puteţi vedea mai
jos, în partea dreaptă, despărţită de
muntele-templu printr-o cărăruie
ce porneşte din Plaka şi duce spre
partea de nord a Acropolelor, o su-
prafaţă stâncoasă ce oferă o prive-
lişte panoramică asupra Atenei. Un
străvechi şir de scări săpate în stân-
că, având 15 sau 16 trepte, duce spre
culmea netedă şi brăzdată, unde
stânca a fost ridicată acolo de mâna
omului cu veacuri în urmă. Aici este
Ares sau Areopagul, vechiul loc de
întrunire a vestitei adunări a atenie-
Trepte ce duc pe Dealul nilor cărora Sfântul
Pavel le-a propo-
Areopagului văduit Evanghelia lui Iisus Hristos.
Unii socotesc că poate el s-a adresat adunării din agora aflata mai jos, dar
tradiţia ortodoxă locală şi mulţi dintre istorici spur. de comun acord, că le-a
vorbit chiar din Areopag. Dacă este aşa

Areopagul
atunci ştim că Sfântul Pavel trebuie să fi urcat aceleaşi trepte de piatră şi stând
pe stânca abruptă, cu Atena aşternută la picioarele ui, a declarat ascultătorilor că
Dumnezeu „nu locuieşte în temple 'leute de mâini" (Faptele Apostolilor 17, 24)
(arătând, în timp ce grăia, ?pre templele de marmură ce împodobeau vârful
Acropolelor din spatele lui şi spre statuia Atenei, înaltă de 30 de picioare, al
124 EVLOGHITE!

cărei rf aurit de suliţă putea fi văzut chiar şi de către marinarii de pe coasta de


miazăzi a Aticii).
Pentru pelerin, vremea cea mai potrivită pentru a sta pe Irful Areopagului
şi a-şi aduce aminte de cuvintele Apostolului este dimineaţa în zori sau seara
târziu, când soarele apune dincolo de Acropole într-o văpaie de culori - nuanţele
de roşu şi auriu atât de specifice Greciei - atunci când graiurile Sfântului Pavel
prind viată de la sine:
„Iar în Atena, pe când Pavel îi aştepta, duhul lui se întărâta întru dânsul
văzând că cetatea era plină de idoli. Drept aceea discuta în sinagogă cu iudeii şi cu
cei credincioşi dintre neamuri şi în târg în toate zilele cu cei ce se întâmplau să fie
acolo. Iar unii dintre filosofii epicurei şi stoici discutau cu el. Şi unii ziceau: «Ce
voieşte, oare, să ne spună acest semănător de cuvinte?». Iar alţii spuneau: «Se
pare că este vestitor de dumnezei străini», pentru că le binevestea lor pe Iisus şi
învierea. Şi l-au luat şi l-au dus în Areopag, zicând: «Putem să cunoaştem şi noi
ce este această învăţătură nouă despre care grăieşti? Pentru că tu aduci în auzul
nostru lucruri străine. Drept aceea voim să ştim ce înseamnă acestea». Pentru că
toţi atenienii şi străinii care erau acolo nu-şi petreceau timpul decât spunând sau
auzind ceva nou.
Atunci Pavel a stat în mijlocul Areopagului şi a zis: «Bărbaţi atenieni,
întru toate vă văd pe voi că sunteţi mai cucernici. Pentru că trecând şi privind
închinăciunile voastre, am aflat şi un jertfelnic pe care era scris: <Dumnezeului
Necunoscub. Deci pe Cel pe Care voi, necunoscându-L, II cinstiţi, pe Acesta II
vestesc eu vouă. Dumnezeu, Care a făcut lumea şi toate cele ce sunt într-însa,
Acesta fiind Domnul cerului şi al pământului, nu locuieşte în temple făcute de
mâini. Nici nu este slujit de mâini omeneşti, ca şi cum ar avea trebuinţă de ceva,
de vreme ce El dă tuturor viaţă şi suflare şi toate. Şi a făcut dintr-un sânge tot
neamul omenesc, ca să locuiască peste toată faţa pământului, aşezând vremile cele
mai înainte rânduite şi hotarele locuirii lor, ca să caute pe Domnul, ca doar L-ar
simţi şi L-ar afla, măcar că nu e departe de fiecare dintre noi. Căci întru Dânsul
viem şi ne mişcăm şi suntem, precum au zis şi unii dintre poeţii voştri. Căci al Lui
neam şi suntem.
Deci de vreme ce suntem neamul lui Dumnezeu, nu trebuie să socotim că
dumnezeirea este asemenea aurului sau argintului sau pietrei cioplite de
meşteşugul şi de iscusinţa omului. Deci Dumnezeu, trecând cu vederea aceste
veacuri de neştiinţă, acum porunceşte tuturor oamenilor de pretutindeni să se
pocăiască, pentru că a hotărât o zi în care va să judece lumea întru dreptate prin
Bărbatul pe Care L-a rânduit de mai-nainte, dând tuturor încredinţare despre
aceasta prin Învierea Lui din morţi». Şi auzind de învierea morţilor, unii îşi
băteau joc, iar alţii ziceau: «Te vom asculta despre aceasta şi altă dată». Şi aşa
Pavel a ieşit din mijlocul lor. Iar unii bărbaţi, lipindu-se de el, au crezut, între
care şi Dionisie Areopagitul şi o femeie pe nume Damaris şi alţii împreună cu
dânşii/' {Faptele Apostolilor 17,16-34)

Pentru creştini, cuvintele Sfântului Pavel sună în urechi asemenea unui


semnal de trezire, dar în ziua în care le grăise acestea, ele păreau a fi un eşec, o
sămânţă aruncată într-un pământ pietros. Unul dintre cei care s-au ocupat de
istoria Partenonului observă: „Sofisticaţi din punct de vedere intelectual şi cu un
ochi pătrunzător în ceea ce priveşte revendicările sociale, neputincioşi din punct
de vedere politic, dar şlefuindu-se până la o subtiL-putere de pătrundere prin

44 Peter Green, The Parthenon.


Atena 125

îndeletnicirea zilnică cu dialectica filosofică şi cu figurile retorice, bărbaţii


Atenei cărora li se adresa Sfântul Pavel în anul 54 d.Hr. trebuie să fi fost un
auditoriu de excepţie [...] nicio altă cetate nu a opus creştinismului o rezistenţă
atât de îndelungată sau un astfel de sentiment al superiorităţii sale
intelectuale"44. Dintre atâtea mii de închinători, filosofi ş:
126 EVLOGHITE!

oratori, Apostolul a adunat doar o mână de oameni care au crezut cuvintelor lui.
Dintre aceştia, cunoaştem doar numele a trei: Sfântul Dionisie Areopagitul, care,
după cum ne spune Tradiţia, a rost unul dintre cei nouă membri ai Areopagului,
Sfântul Ierotei, care se pare că a fost de asemenea membru al aceleiaşi adunări ¿1
care avea să devină cel dintâi episcop al Atenei, precum şi o femeie pe nume
Damaris. Sofisticata Atena a realizat prea puţin atunci că în decursul câtorva
veacuri, aceste cuvinte auzite într-o ioară şi repede uitate aveau să prefacă în
cenuşă filosofiile lor culative şi că suliţa cea aurită a Atenei avea să fie înlocuită
de Crucea dătătoare de viaţă.
Sfântul Pavel este prăznuit împreună cu Sfântul Apostol Petru la 29 iunie.

Sfântul Dionisie Areopagitul

D intre atenienii aduşi la credinţă de către Sfântul Apostol Pavel, sunt


pomenite doar numele lui Dionisie Areopagitul şi al unei femei pe nume
Damaris. Despre Damaris nu se ştiu prea multe, deşi este pomenită ca sfântă în
calendarul Bisericii (fiind prăznuită în ziua de 2 octombrie, cu o zi înaintea
Sfântului Dionisie). în schimb, Sfântul Dionisie este probabil una itre figurile
cele mai controversate din Biserica primelor veacuri, estitele scrieri mistice ale
Sfântului Dionisie au fost atribuite, Teme de secole, Sfântului Dionisie
Areopagitul, prietenul Sfântului Pavel. Dar majoritatea cărturarilor cred că
aceste scrieri au fost alcătuite de fapt de către un scriitor ce a trăit mai târziu,
pentru că ele par să nu fi fost deloc cunoscute în primele veacuri de creştinism şi
nu au fost pomenite de niciunul dintre Părinţii Bisericii timpurii. Stilul,
conţinutul şi terminologia dogmatică mai târzie reflectă originea lui siriană de
secol V. Referinţele asupra unui dezvoltat sistem monahal, împreună cu
practicile ceremoniale şi canonice mai târzii le plasează de asemenea în afara :
vrioadei imediat apostolice. Veacuri întregi s-a dezbătut problema originii lor, şi
în această dispută au fost implicaţi cărturari şi sfinţi deopotrivă, din Răsărit şi
din Apus.
Atena 127

Unii tradiţionalişti ortodocşi susţin că aceste scrieri aparţin cu adevărat


Sfântului Dionisie şi că ele au fost traduse şi încorporate textului siriac, căpătând
astfel o tonalitate şi un stil specific unei perioade mai târzii.
împărtăşind părerea general acceptată a celeilalte categorii de autori,
Episcopul Kallistos Ware scrie: „Vreme de multe veacuri s-a crezut că aceste
cărţi au fost scrise de Sfântul Dionisie Areopagitul, atenianul convertit de Pa vel
la creştinism. Dar de fapt ele sunt opera unui autor necunoscut, care a trăit
probabil în Siria către sfârşitul veacului al V-lea [...] Sfântul Maxim
Mărturisitorul (f662) a alcătuit comentarii la scrierile lui Dionisie şi astfel le-a
asigurat permanenţa în teologia ortodoxă. De asemenea, Dionisie a exercitat o
mare influenţă şi în Apus. S-a apreciat că Toma de Aquino 1-a citat de 1760 de
ori în „Summa", în timp ce un cronicar englez din secolul XIV aminteşte că
„Teologia Mistică" a lui Dionisie „a străbătut Anglia ca o capră sălbatică" 45.
Indiferent de autor, o scurtă trecere în revistă a ceea ce ştim despre Sfântul
Dionisie este pentru pelerinul ortodox un bun punct de pornire spre înţelegerea
acestui bărbat mult iubit şi foarte cinstit.
Pe vremea când Sfântul Pavel propovăduia în Atena, Dionisie era
membru al celebrului consiliu al Areopagului, alcătuit din nouă membri, care,
vreme de secole, reprezentase legea ateniană, în mitologia greacă, Atena
convocase acest consiliu pentru a-1 judeca pe Orestes pentru uciderea mamei
lui. Din punct de vedere istoric, el îşi trage rădăcinile din vremuri homerice,
când întrunea funcţia administrativă, judiciară şi religioasă. Odată cu apariţia
democraţiei, puterile Areopagului au slăbit mult, şi până în secolul V î.Hr., în
timpul cârmuirii lui Pericle, jurisdicţia lui a fost limitată numai asupra cazurilor
de crimă premeditată, otrăvire, incendiere, anumitor chestiuni religioase şi a
îngrijirii măslinilor sacri. Fără îndoială, puterile i-au slăbit şi mai mult în timpul
stăpânirii romane. Aceasta explică de ce convocarea Sfântului Pavel în consiliu
era mai degrabă o audiere decât un act de judecată. Cu toate acestea, poziţia
judecătorului nu era doar una onorifică. Când Sfântul Pavel sosea în Atena pe la
anul 50 d.Hr., Dionisie se afla printre cei care-1 auziseră vorbind şi, cu toate că
mulţimea era şi batjocori

45 Timothy Ware, The Orthodox Church, pp. 63-64.


128 EVLOGHITE!

oare, dar şi uimită, Areopagitul a aat


aminte la învăţăturile Apos-olului, a crezut
şi a primit Bote-;ul.
Mai târziu, Sfântul Pavel 1-a ânduit pe
Ierotei (f4 octombrie) :a întâiul episcop al
Atenei (po-;ibil să fie unul dintre cei
menţio-iaţi în Faptele Apostolilor că a venit a
credinţă împreună cu Dionisie ?i
Damaris).46. Potrivit Tradiţiei, el a fost
totodată membru al Areopagului şi
episcop înţelept şi virtuos. Primind
mucenicia în veacul I, Sfântul Ierotei a fost
urmat în treapta ierarhică de însuşi Dioni-
sie. Dionisie primise învăţătură şi de la
Pavel, şi de la Ierotei.
Dionisie şi-a păstorit dioceza
din Atena vreme de mulţi ani, iar
potrivit Vieţii sale din Tradiţia
grecească, se pare că a făcut o Sfântul Apostol Pavel
călătorie la Roma în perioada de sfârşit
a întemniţării Sfântului
Pavel pentru a-şi lua rămas-bun de la
dânsul şi poate chiar pentru a fi de faţă la mucenicia lui. Vreme de câteva secole,
în Apus s-a crezut că Sfântul Dionisie a luat mai pe urmă mucenicia ca întâiul
episcop al Parisului. Deşi acum este un lucru pe deplin acceptat că Sfântul Denis
al Parisului a fost un sfinţit mucenic din veacul al treilea, este foarte posibil ca şi
Sfântul Dionisie Areopagitul să fi primit moarte mucenicească.
O istorisire apocrifă despre Sfântul Dionisie spune că în vremea
Răstignirii, la anul 33 d.Hr, el se afla în Egipt, la Heliopolis. în Vinerea Mare,
când Domnul era dus la moarte, Dionisie împreună cu mulţi alţii a văzut cerul
întunecându-se, şi soarele

Pentru viaţa Sfântului Ierotei, a se vedea capitolul despre Loutraki, Corint şi


46

Megara.

ascunzându-şi razele. Văzând acest fenomen nemaiîntâlnit, se povesteşte că a


spus: „Sau Dumnezeu pătimeşte, sau sfârşitul este aproape!". Se mai spune că a
mers la Ierusalim să o întâlnească pe Maica Domnului şi că, pe lângă Apostoli,
au fost duşi pe nori şi Sfântul Dionisie, Sfântul Timotei şi Sfântul Ierotei, pentru
a lua parte la îngropăciunea ei. Cea mai veche relatare a acestor tradiţii o
regăsim în textul siriac din veacul al V-lea şi deşi mărturiile sunt cuprinse în
colecţia ortodoxă ulterioară închinată Vieţii Sfântului Dionisie, din scrierile
patristice mai vechi nu ne-au rămas însemnări referitoare la ele.
Capul Sfântului Dionisie a fost dăruit de către împăratul Alexius I
Comnenul (1081-1118) Mănăstirii Dochiaru din Muntele Athos, unde se află şi
astăzi.
Sfântul Dionisie este prăznuit în ziua de 3 octombrie.
Atena 129

DEALUL LYCABETTUS
-PARACLISUL SFÂNTULUI GHEORGHE

D in Piaţa Sintagma şi din multe alte locuri dimprejurul Atenei, se poate


vedea vârful Dealului Lycabettus cu micul său paraclis închinat Sfântului
Gheorghe. In veacurile trecute, dealul era o pantă povârnită, aproape verticală.
Prin anul 1600, în vârful Dealului Lycabettus a fost zidit un paraclis închinat
Sfântului Ilie, dar urcuşul era atât de anevoios, încât după construirea lui,
paraclisul a fost lăsat în părăsire. Dar în anul 1834, un monah pe nume Emanuel
Luludakis a amenajat dealul cu trepte, a curăţat ruinele şi a rezidit paraclisul,
închinându-1 Sfântului Gheorghe. Cunoscuţii Părintelui Emanuel, văzând că nu
se mai întoarce, au crezut că a murit în timpul urcuşului. Insă după trei ani, nişte
atenieni au văzut lumini în vârful dealului şi urcând ca să afle de unde veneau,
au aflat că monahul făcuse acolo un mic rai, cu grădini şi o curte interioară.
Localnicii au plătit să se construiască un drum şi au început să viziteze
bisericuţa, mai cu seamă de Paşti. Părintele Emanuel s-a săvârşit în anul 1885, şi
mormântul lui se află pe Lycabettus. în biserica de acolo s-au
ârşit mai multe minuni. Din vârful Dealului Lycabettus ţi se escoperă cea mai
frumoasă privelişte din oraş asupra Atenei, deşi restaurantul aflat în vârf pare
nepotrivit în acel loc.
Astăzi se poate ajunge pe Lycabettus şi la paraclis fie pe jos, urmând o cărare
în trepte, bine marcată, fie suind cu un funicular ce ajunge sus în numai două
minute. Staţia funicularului se află la patul străzii Ploutarhou. (Din Sintagma,
coborâţi strada Vassilias Sofias spre strada Ploutarhou, pe partea stângă după
biserica Sfântul Nicolae.)

BISERICA SFÂNTULUI EVSTATIE

(Sfântul Grigorie de Nyssa, Sfinţii Teodor Tiron şi


Teodor Stratilat şi Sfântul Nou Mucenic Gheorghe
din Neapolis)

A scunse în bisericuţa Sfântului Evstatie din vecinătate, în districtul Perissos


din Nea Ionia, se află moaştele unuia dintre cei mai mari Părinţi
Capadocieni, Sfântul Grigorie de Nyssa, fiul Sfintei Emilia şi fratele Sfântului
Vasile cel Mare şi al Sfintei Macrina.47 în anul 1922, în timpul schimbului de
populaţii, moaştele sfântului au fost aduse la Atena din Neapolis, un oraş din
Turcia aflat puţin mai la sud de Nyssa, unde odihneau de veacuri.
Tot în această biserică se află şi moaştele a doi dintre cei mai vestiţi ostaşi
şi mucenici ai Bisericii primare, Sfinţii Teodor Tiron şi Teodor Stratilat, precum
şi Noul Mucenic Gheorghe din Neapolis, un preot ce a primit moarte
mucenicească în Turcia în veacul al XVIII-lea.
130 EVLOGHITE!

Catapeteasma bisericii Sfântului Evstatie a fost pictată de vestitul


iconograf al secolului XX, Fotis Kontoglou.

;"
Pentru a afla mai multe despre Sfântul Vasile cel Mare, Sfânta Macrina şi Sfânta
Emilia, a se vedea capitolul despre Evia.

săvârşit mai multe rninuni. Din vârful Dealului Lycabettus ţi se descoperă cea
mai frumoasă privelişte din oraş asupra Atenei, deşi restaurantul aflat în vârf
pare nepotrivit în acel loc.
Astăzi se poate ajunge pe Lycabettus şi la paraclis fie pe jos, urmând o
cărare în trepte, bine marcată, fie suind cu un funicular ce ajunge sus în numai
două minute. Staţia funicularului se află la capătul străzii Ploutarhou. (Din
Sintagma, coborâţi strada Vassilias Sofias spre strada Ploutarhou, pe partea
stângă după biserica Sfântul Nicolae.)

BISERICA SFÂNTULUI EVSTATIE

(Sfântul Grigorie de Nyssa, Sfinţii Teodor Tiron şi


Teodor Stratilat şi Sfântul Nou Mucenic Gheorghe
din Neapolis)

A scunse în bisericuţa Sfântului Evstatie din vecinătate, în districtul Perissos


din Nea Ionia, se află moaştele unuia dintre cei mai mari Părinţi
Capadocieni, Sfântul Grigorie de Nyssa, fiul Sfintei Emilia şi fratele Sfântului
Vasile cel Mare şi al Sfintei Macrina.47 în anul 1922, în timpul schimbului de
populaţii, moaştele sfântului au fost aduse la Atena din Neapolis, un oraş din
Turcia aflat puţin mai la sud de Nyssa, unde odihneau de veacuri.
Tot în această biserică se află şi moaştele a doi dintre cei mai vestiţi ostaşi
şi mucenici ai Bisericii primare, Sfinţii Teodor Tiron şi Teodor Stratilat, precum
şi Noul Mucenic Gheorghe din Neapolis, un preot ce a primit moarte
mucenicească în Turcia în veacul al XVIII-lea.
Catapeteasma bisericii Sfântului Evstatie a fost pictată de vestitul
iconograf al secolului XX, Fotis Kontoglou.

4"Pentru a afla mai multe despre Sfântul Vasile cel Mare, Sfânta Macrina şi Sfânta
Emilia, a se vedea capitolul despre Evia.

Sfântul Grigorie de Nyssa


164 EVLOGHITE!

Viaţa Sfântului Grigorie este o mângâiere pentru cititorii sfârşitului de


secol XX, pentru că în tinereţea lui, asemenea multora dintre noi, el pare să fi
fost călduţ în credinţă şi doar mai târziu a devenit un preot şi un teolog cucernic.
Scurtele biografii
ale vieţii sfântului, alcătuite pe înţelesul
tuturor, trec de obicei cu vederea faptul că
el a fost prea puţin atras de evlavia adâncă
a mamei sale, Emilia. Avântul cald de
credinţă ce i-a însufleţit pe sora lui,
Macrina, şi pe fratele Vasile, pe el l-au lăsat
indiferent. în copilărie, sănătatea îi era
şubredă, şi educaţia de mai târziu, deşi una
aleasă, a fost intermitentă. Se pare că nu a
urmat vreuna dintre universităţile vremii.
El s-a cufundat în clasicii greci şi romani,
iar după moartea tatălui s-a retras pur şi
simplu în partea lui de moşie primită de la
părinţi şi a refuzat să-şi aleagă o profesie.
Când Grigorie avea cam 20 de ani, mama
lui a dobândit moaştele Sfinţilor 40 de
Mucenici din Sevasta şi se pregătea să le
aşeze I cu mare alai în mănăstirea unde se
retrăsese, la Anessi, în Pont. Ea 1-a
îndemnat şi pe Grigorie s-o însoţească.
Acesta a urmat-o în silă, dar când Emilia
s-a întors cu I spatele, Grigorie s-a furişat
afară, Racla în care se află capul
căutând o grădină unde să aştepte Sfântului Grigorie de Nyssa sfârşitul
slujbei. A adormit mânios
şi a visat că voia să se întoarcă în biserică, dar de îndată ce încerca să treacă prin
porţi, cei 40 de Mucenici înarmaţi îl opreau din drum, ca să nu poată intra. Ei
l-au ameninţat cu săbiile şi l-ar fi atacat dacă nu s-ar fi milostivit să mijlocească
pentru dânsul unul dintre ei. Din pricina încordării din timpul visului, Grigorie
s-a trezit plângând şi s-a întors la slujbă plin de căinţă.
Pentru o vreme, el a devenit creştin trăitor şi chiar citeţ, citindu-le în
fiecare zi credincioşilor pasaje din Scriptură, dar curând a renunţat pentru a
încerca să pătrundă în tainele retoricii, asemenea tatălui său, ajuns un vestit
avocat. Prietenul lui, Grigorie de Nazians, care împreună cu Vasile făgăduise
deja să păzească fecioria şi să slujească Biserica, i-a scris lui Grigorie, zicând:
„Deci te-ai hotărât să fii numit mai degrabă retor decât creştin... Ei bine,
prietene, nu continua multă vreme pe calea aceasta, ci trezeşte-te la cumpătare
mai înainte de a fi prea târziu, vino-ţi în sine şi cere-ţi iertare de la Dumnezeu şi
de la toţi credincioşii" . Retorica este „o slavă plină de necinste", spunea Grigorie
de Nazians. Scrisoarea nu pare să-1 fi mişcat prea mult pe Grigorie, care, după
164 EVLOGHITE!

câţiva ani de străduinţe pentru a-şi croi un drum în oratorie, s-a căsătorit cu o
tânără foarte frumoasă pe nume Theosobeia. Despre ea nu se ştiu prea multe,
dar se pare că a trăit împreună cu Grigorie ca soţ şi soţie doar pentru scurtă
vreme, deşi se pare că a rămas sub acoperişul lui tot restul vieţii. Ea a murit 20
de ani mai târziu, fiind iubită de toţi, iar Sfântul Grigorie de Nazians a elogiat-o,
numind-o „slava Bisericii, podoaba lui Hristos, ajutătoarea neamului nostru,
nădejdea firii femeieşti, cea mai frumoasă şi mai slăvită între fraţi".
Vreme de mai mulţi ani după căsătoria lui, Grigorie a rămas în Cezareea,
trăind retras pe moşia sa, putând să vorbească şi să scrie, dar simţindu-se ca „un
buştean plutind pe un râu în jos", precum îi spunea lui Grigorie de Nazians. Era
încă şovăielnic, îndoindu-se de credinţa, de viitorul lui şi de sine însuşi. Atunci
Vasile 1-a invitat la Ibora să vieţuiască împreună cu el în obştea pe care o
întemeiase în pădure. După cum spune Robert Payne, un istoric bisericesc, aici
„a prins aripi dispoziţia lui religioasă şi aici a început să se reverse într-însul
simţirea veşnicei bunătăţi a lui Dumnezeu şi vremelnicia tuturor lucrurilor". Tot
aici a scris şi prima lui carte, „Despre feciorie", insistând asupra căsătoriei
pământeşti degrabă-trecătoare, asupra durerii naşterii, a întristări pentru
pierderea unui copil, a deznădejdii de a-ţi pierde soţia (Ne-am putea întreba
dacă nu cumva şi el a avut de-a face îi căsnicia lui cu pierderea unui fiu iubit,
într-atât de viu descrii durerea unei maici.) El opune acestora curăţia sufletului
feciorelni şi uşurinţa lui de-a ajunge la cer.
Grigorie pare să fi fost rânduit preot pe la anul 362, câne avea cam 27 de
ani, probabil la Ibora. Anii de după preoţire i-< petrecut retras în Pont, şi doar în
anul 371 sau 372 a fost tras fări de voie în arena Bisericii de către fratele lui, acum
Arhiepiscoţ al Capadociei, fiind sfinţit în treapta de ierarh al Nyssei, un sa
oarecare aflat la zece mile de Capadocia. Dioceza Capadociei odinioară întinsă şi
puternică, fusese fărâmiţată într-adins de către împăratul arian Valens pentru a
diminua autoritatea lui Vasile. lai acesta, silindu-se din răsputeri să-şi întărească
dioceza micşorate în faţa vecinului său, Episcopul Antim de Tyana, şi a
lovituriloi ariene, a început să înfiinţeze noi episcopii de îndată ce afla oameni
care să le cârmuiască. Hotărârea lui i-a împins către această slujire şi pe
prietenul său, Grigorie de Nazians, şi pe fratele său, Grigorie de Nyssa, şi
amândoi erau cu adevărat nefericiţi. Fratele lui Vasile avea să spună mai târziu
că ziua hirotonirii lui întru episcop a fosl cea mai rea zi din viata sa.
Vasile deplângea adesea „desăvârşita simplitate a minţii" lui Grigorie.
Una dintre cele mai dezarmante scene de viaţă dintre cei doi fraţi şi care a ajuns
până la noi este aceea petrecută în clipa când Grigorie a descoperit că Vasile se
certa aprig cu unchiul lui, episcop în Pont, asupra politicii bisericeşti.
Cunoscând tăria de caracter a celor doi bărbaţi, Grigorie a înţeles că ar fi fost cu
neputinţă o mijlocire. Cu toate acestea, el voia să pună capăt neînţelegerii şi cu
destul de mult calm a trimis trei scrisori lui Vasile, ca venind din partea
unchiului oponent, în care acela cerea iertare şi împăcare. Pe moment, Vasilie a
căzut în cursă, dar când unchiul a negat cu tărie apartenenţa scrisorii, el s-a
umplut de scârbă faţă de Grigorie:
„îmi este cu neputinţă să mă cert cu tine într-o
164 EVLOGHITE!

scrisoare. Cum aş putea să te pedepsesc, după cum meriţi,


pentru desăvârşita simplitate a minţii? Una peste alta, ai căzut de trei ori
în cursă. Tu însuţi ai îngăduit să fii înşelat de trei ori. De fapt, ai ticluit
scrisoarea şi mi-ai adus-o ca venind de la preasfinţitul episcop, unchiul
nostru, şi ai făcut aceasta ca să mă înşeli! Nu am nici cea mai mică idee
pentru ce faci astfel de lucruri! Am primit scrisoarea ca şi cum ar fi venit
din partea episcopului şi mi-a fost înmânată prin tine; şi cum aş fi putut
face altfel? Am fost atât de mişcat, am arătat-o prietenilor şi i-am
mulţumit lui Dumnezeu pentru această binecuvântare. Acum
înşelăciunea a fost dată pe faţă şi însuşi episcopul a înfierat-o... Deci îţi
scriu ca să te mustru pentru nespusa ta simplitate, pe care o socotesc
nepotrivită unui creştin şi mai cu seamă neprielnică momentului de faţă.
Te rog ca pe viitor să te stăpâneşti şi să mă cruţi - ţi-o spun pe faţă - pentru
că nu eşti vrednic să te ocupi de treburi importante"48.

Faptul că în cele din urmă Vasile 1-a numit episcop arată câtă nevoie avea
de preoţi ortodocşi. El ştia foarte bine că fratele lui nu era potrivit acestei slujiri.
Neputând să cârmuiască şi să-şi pună în rânduială dioceza ameninţată de arieni,
nu după mult timp Grigorie s-a împotmolit. El a întrunit un sinod local alcătuit
din episcopii acelui ţinut pentru a veni în ajutor fratelui său întru apărarea
ortodoxiei, dar neputându-şi manifesta autoritatea asupra delegaţilor lui,
sinodul a eşuat. După trei ani de la sfinţirea sa întru episcop, Grigorie a fost
învinuit de un bărbat pe nume Philocares, ce era sprijinit de guvernatorul
Pontului, că s-ar fi slujit abuziv de averile diocezei. Deşi învinuirile s-au dovedit
a fi mincinoase, arienii s-au folosit de acest motiv şi au pornit prigoana
împotriva lui Grigorie, voind să pună mâna pe dioceza lui. Bolnav de pleurezie,
Grigorie a fost prins, legat în lanţuri şi dus cu forţa la un tribunal al Bisericii. Şi
după cum spune Payne: „el a scăpat în felul său aparte". Plecând pur şi simplu
din mâna răpitorilor şi intrând în pădure, el s-a ascuns ani în şir pe la moşiile
depărtate ale prietenilor lui. Un sinod episcopal 1-a depus îndată din treaptă şi
el a fost repus în scaun doar după moartea împăratului Valens în anul 378.
Fratele său, Vasile, a murit în anul următor, iar Grigorie, deşi zguduit de această
nenorocire, părea să se fi eliberat în sfârşit de a trăi în umbra unui ierarh cu
adevărat mare în istoria Bisericii. Pentru el avea să urmeze o perioadă de intensă
activitate.
De-a lungul anilor, Grigorie scrisese fără oprire, iar cuvintele lui nu au

48 St. Basil the Great, epistle 48, trans. Payne.


rămas fără ecou. Una dintre cele mai frumoase lucrări ajunse până la noi este
viaţa surorii sale Macrina, care s-a stins la câteva luni după moartea lui Vasile.
Aceasta se numără printre cele mai vibrante lucrări aghiografice scrise vreodată,
în cuprinsul căreia evocă ultimele zile ale surorii şi îndelungata lor conversaţie
asupra vieţii, a morţii şi a învierii ce va să vină. O altă lucrare, numită acum
„Catehismul cel Mare" sau „Cuvânt despre învăţătura religioasă" era un cuvânt
49„Ereziile lui Eunomie şi Apolinarie": Eunomie era un eretic arian din veacul al IV-lea
care a dezvoltat mai târziu credinţa ariană potrivit căreia Fiul lui Dumnezeu era o
făptură creată şi inferioară Tatălui. Apolinarie - ce a trăit tot în veacul al IV-lea - învăţa
că firea omenească a Mântuitorului lisus Hristos era nedesăvârşită - doar trupul şi
sufletul erau omeneşti, în vreme ce mintea Sa era dumnezeiască, învăţătura ortodoxă
susţine că toate cele trei Persoane ale Sfintei Treimi: Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt sunt
de-o fiinţă şi de-o slavă şi că lisus Hristos este deopotrivă Dumnezeu desăvârşit şi Om
desăvârşit.
164 EVLOGHITE!

simplu adresat cateheţilor săi din Nyssa. Tot el a mai scris şi două lucrări întinse
îndreptate împotriva ereziilor lui Eunomie şi Apolinarie49, o viaţă a lui Moise, o
seamă de cuvântări, scrieri de cinstire a mai multor sfinţi şi numeroase epistole,
dintre care aproape 20 au ajuns până la noi. Deşi aproape toată viaţa lui a fost
umbrită de îndoială şi tristeţe, către sfârşit, el a devenit un om plin de nădejde,
ba chiar un bărbat duhovnicesc. Din scrierile sfântului răzbat necontenit
dragostea lui faţă de frumuseţile firii, trăsătură pe care o împărtăşea cu fratele
său, Vasile, iubirea faţă de chipul adevărat şi dumnezeiesc al omului dinainte de
cădere şi după învierea cea de pe urmă, precum şi nădejdea lui de mântuire,
izvorâtă din iubirea şi mila lui Dumnezeu. Respingând educaţia clasică,
riguroasă şi disciplinată a lui Vasile, Grigorie s-a adăpat dintr-un izvor mai
smerit, acela al studiului individual şi de acolo şi-a tras şi seva. El a fost învinuit
de înclinaţie spre universalism, credinţă potrivit căreia toate vor fi reînnoite în
Hristos în Ziua cea de Apoi, dar scrierile nu i-au fost niciodată anatemizate, aşa
cum s-a întâmplat cu cele ale lui Origen, probabil pentru că de la prima lectură
reiese limpede că înclinaţia lui nu izvorăşte dintr-o filosofie raţionalistă ce are
scopul de a se îndreptăţi pe sine, ci dintr-o inimă plină de iubire faţă de zidire. El
nu ţinea cuvântări, ci stârnea desfătare: curăţie, credinţă, dragoste de rugăciune,
iubire de Dumnezeu; scrierile sfântului sunt străbătute de tânguire după
prezenţa dumnezeiască, iar dacă Grigorie nu stătea atât de temeinic cu
picioarele pe pământ precum fratele său Vasile, totuşi el împlinea această lipsă
prin conştiinţa cerului, pe care o punea drept temelie a vieţii de zi cu zi.
Scrisul sfântului atingea o coardă cu adevărat duhovnicească, iar
contemporanii lui cunoşteau lucrul acesta. Grigorie s-a aflat de faţă la Sinodul
din Antiohia, unde au fost combătute ereziile meletienilor, iar la solicitarea
acestui sinod, el a plecat mai pe urmă în Palestina şi Arabia pentru a drege
neorânduielile pricinuite de această erezie. De asemenea, Grigorie a luat parte şi
la cel de-al Doilea Sinod Ecumenic de la Constantinopol din anul 381, fiind
numit „stâlpul Bisericii". Pe vremea aceea, a fi de partea lui Grigorie era o
dovadă a dreptei-credinţe, iar la acest Sinod a fost în sfârşit dat pe faţă
arianismul. Se crede îndeobşte că Grigorie a fost autorul adăugirii referitoare la
Duhul Sfânt, fragment introdus în Crez la acest Sinod. El a fost prietenul
apropiat al multor bărbaţi şi femei de seamă ai acelor vremuri: Sfântul Meletie al
Antiohiei, Sfântul Ieronim şi Sfânta Olimpiada - prietenă a Sfântului Ioan Gură
de Aur. Atât de mare a fost înrâurirea pe care a avut-o, precum şi cinstea arătată
felului curat şi minunat în care a înfăţişat Credinţa, încât ierarhii adunaţi la cel
de-al VH-lea Sinod Ecumenic din anul 787, privind în urmă cu cinci veacuri, l-au
preţuit ca pe un „Părinte al Părinţilor". într-un anume sens, el a păşit pe urmele
lui Vasile şi, în felul său, chiar mai departe.
Sfântul Grigorie s-a săvârşit din viaţă pe la anul 395, iar ziua prăznuirii lui
este 10 ianuarie.

Sfinţii Ostaşi-Mucenici Teodor Tiron şi


Teodor Stratilat
164 EVLOGHITE!

T ot în biserica Sfântului Evstatie se află şi moaştele a doi vestiţi


ostaşi-mucenici: Teodor Tiron (Recrutul) şi Teodor Stratilat (Ostaşul).
în timpul prigoanei pornite împotriva creştinilor de către împăratul
Maximian (286-305), în cetatea Amasea din Pont (aflată în nordul Turciei de
astăzi), Sfântului Teodor Tiron i s-a cerut, ca ostaş al armatei romane, să-şi
lepede credinţa creştină şi să jertfească idolilor. Neprimind, a fost aruncat în
temniţă şi chinuit cumplit. Pe tot timpul întemniţării, el a fost întărit şi
îmbărbătat de Domnul Iisus Hristos, Care i s-a arătat în chip minunat. în cele din
urmă, a fost osândit la moarte prin ardere de viu, dându-şi sufletul pe stâlp la
anul 305. Fiind îngropat mai întâi în cetatea Evhaita, moaştele i-au fost mutate
apoi la Constantinopol într-o biserică ridicată în cinstea lui. Capul sfântului se
află la Gaeta, în Italia.
Minunea pentru care Sfântul Teodor este atât de cinstit s-a întâmplat la
aproape 50 de ani de la moartea lui. în timpul domniei împăratului Iulian
Apostatul (361-363), conducătorul Constantinopolului a uneltit să-i spurce pe
creştini, şi în prima săptămână din Postul Mare a poruncit ca hrana vândută în
pieţe să fie stropite în taină cu sânge de animale jertfite zeilor păgâni. Sfântul
Teodor s-a arătat în vis Arhiepiscopului Eudoxie, i-a
spus cele întâmplate şi 1-a învăţat să le spună
creştinilor să nu cumpere hrană spurcată, ci să
mănânce koliva (grâu fiert cu miere). Astfel au scăpat
creştinii de întinare, şi de atunci în fiecare an, în
prima sâmbătă din Postul cel Mare este rânduit
praznicul Sfântului Mare Mucenic Teodor, când se
slujeşte un parastas şi se mănâncă colivă spre
pomenirea mijlocirii lui.
Zilele de prăznuire ale Sfântului Teodor Tiron
sunt 17 februarie şi prima sâmbătă din Postul Mare.
Sfântul Teodor Stratilat a fost comandant
roman în oastea împăratului Licinius (312-324) şi
guvernatorul cetăţii Heraclea. Cârmuirea lui, atât
cea militară, cât şi cea de guvernator era vrednică de
laudă, iar Licinius, voind să-1 cinstească în mod
public, 1-a chemat la un praznic Sfântul Teodor
Stratilat păgânesc ce avea să aibă loc în Nicomidia.
Teodor a ştiut că i-a sosit vremea să se lepede
înaintea oamenilor de închinarea la zeii păgâni şi
să-L mărturisească pe Hristos. Apropiaţii
împăratului au adus idolii de aur pentru praznic,
dar înainte să înceapă jertfa. Sfântul Teodor a
poruncit ostaşilor lui să sfărâme idolii şi aurul rămas să-1 împartă săracilor.
Când s-a aflat fapta lui, sfântul a fost dus înaintea împăratului furios, pe care
Teodor 1-a îndemnat să primească învăţătura creştină. Atunci Licinius 1-a
osândit la moarte. Teodor a fost bătut cu mai mult de o mie de bice, a fost
răstignit şi străpuns cu săgeţi. în timpul chinurilor, el L-a slăvit neîncetat pe
164 EVLOGHITE!

Dumnezeu. Spre uimirea chinuitorilor, sfântul a supravieţuit de fiecare dată şi a


murit numai după ce a fost tăiat cu sabia în ziua de 8 februarie, anul 319. După
biruinţa lui Constantin asupra lui Licinius şi urcarea lui pe tron ca singur
cârmuitor, moaştele Sfântului Teodor au fost aduse din Evhaita (unde fuseseră
îngropate alături de cele ale Sfântului Teodor Tiron) la Constantinopol şi
îngropate iarăşi mai târziu în vestita biserică din Vlaherne. El este socotit sfântul
ocrotitor al ostaşilor.
Ziua de prăznuire a Sfântului Teodor Stratilat este 8 februarie.

Sfântul Gheorghe Noul Mucenic


din Neapolis

S fântul Gheorghe, ale cărui sfinte moaşte odihnesc


tot în biserica Sfântului Evstatie, a fost un
ieromonah din veacul al XVIII-lea care a trăit în
cetatea Neapolis din Asia Mică. In timpul revoltei
Orlov din anul 1770 (o tentativă eşuată de eliberare a
Greciei în timpul războiului ruso-turc), păstorii turci
din partea locului, înfuriaţi din pricina revoltei şi
supăraţi pe preot - ca unul ce era cârmuitorul obştii
creştineşti din acel loc - l-au ucis pe cale în timp ce se
ducea Icoana Sfântului Gheorghe, să slujească Liturghia
în satul vecin. El a Noul Mucenic din Neapolis fost
înjunghiat până ce şi-a dat sufletul, iar trupul i-a fost
aruncat pe câmp. După câteva zile de la săvârşirea lui, sfântul s-a arătat
rudeniilor, spunându-le unde să găsească rămăşiţele sale. Mai târziu s-au făcut
cunoscute minunile săvârşite cu cei care s-au rugat înaintea moaştelor lui.
Ziua de prăznuire a Sfântului Gheorghe este 3 noiembrie.

BISERICA ADORMIRII
(Sfinţii Elefterie şi Antia)

I n biserica Adormirii din cartierul Nea Ionia se află moaştele Sfântului


Elefterie, care împreună cu maica sa Antia sunt mucenici din veacul al II-lea.
Ierarh trăitor în Iliria primelor veacuri, el a primit mucenicia în timpul domniei
împăratului roman Hadrian (117-138 d. Hr.). După cum spun Vieţile Sfinţilor,
Sfântul Elefterie s-a născut la Roma, unde tatăl lui deţinea o slujbă importantă la
curtea imperială. După moartea timpurie a tatălui, mama sa Antia împreună cu
tânărul ei fiu s-au alăturat în taină obştii tot mai numeroase de creştini şi au
ajutat cu bani o mică ceată de ucenici ai Sfântului Apostol Pavel. O tradiţie chiar
menţionează că ea a fost botezată în copilărie de însuşi Apostolul Pavel. Intr-una
dintre zile, episcopul Romei, Anacletus (76-88 d. Hr.) - cel de-al treilea episcop al
Romei, după Petru şi Linus -a băgat de seamă evlavia şi nobleţea purtărilor lui
164 EVLOGHITE!

Elefterie şi a hotărât să ia parte la educaţia lui. Tânărul a fost rânduit diacon la


vârsta de 15 ani, preot la 17 şi uns episcop la vârsta de 20 de ani. După întronare,
Elefterie a fost trimis ca păstor al creştinilor din Avlona (Valona - acum Vlore, în
Albania), fiind însoţit şi de maica lui. Faima tânărului episcop făcător de minuni
s-a răspândit atât de mult în toată Iliria şi Epir (partea de nord a Greciei de
astăzi), încât mai-marii Romei au început să-1 prigonească, iar în cele din urmă
l-au arestat din porunca împăratului Hadrian.
Atunci când Felix, unul dintre centurionii trimişi să-1 prindă, a intrat în
biserică şi a auzit predica lui Elefterie, s-a convertit şi a cerut îndată să devină
creştin. El a fost botezat şi mai pe urmă, la stăruinţa lui Elefterie, şi-a împlinit
datoria de a se întoarce cu episcopul la Roma. Elefterie a fost pus la cazne
înaintea guvernatorului local Horibus, care văzându-1 pe sfânt cufundat în
untdelemn încins, ars pe un grătar de fier, biciuit şi aruncat în cuptor, toate
acestea fără a fi vătămat, a devenit şi el creştin. în cele din urmă, episcopul
Elefterie, centurionul Felix, guvernatorul Horibus şi alţi câţiva care fuseseră
aduşi la creştinism de Elefterie au primit tăierea capului. Pe când se ruga plecată
deasupra trupului fiului ei, maicii sale Antia i s-a tăiat şi ei capul. Acestea se
întâmplau la anul 120 d. Hr. Se crede că moaştele maicii şi ale fiului ei au fost
duse înapoi în Avlona de către ucenicii episcopului. Romanii prăznuiesc şi acum
pomenirea lor în ziua de 18 aprilie, potrivit Tradiţiei, ziua muceniciei lor, în
vreme ce ortodocşii îi prăznuiesc pe 15 decembrie, ziua în care a avut loc
sfinţirea unei mari biserici din Constantinopol în numele Sfinţilor Elefterie şi
Antia, pe vremea domniei împăratului Arcadius (395-408).
O parte din moaştele Sfântului Elefterie se află până în ziua de astăzi la
Reati, în Italia, care, potrivit Tradiţiei, adăpostea o mare comunitate grecească,
în vreme mica biserică a Adormirii din Nea Ionia, în Atena, este cel mai
important loc de pelerinaj din Răsăritul Ortodox. Se mai spune că o parte din
moaştele sfântului au rămas în Avlona (astăzi, Vlore din Albania), unde au loc
minuni până în zilele noastre. Din nefericire, nu se cunoaşte locul unde se
adăpostesc moaştele Sfintei Antia, deşi se pare că o parte din ele se află în Vlore.
Atunci când ocupanţii franci au prefăcut Catedrala Athenio-tissa -
Partenonul - în biserică romano-catolică în veacul al XII-lea, o bisericuţă a
Sfântului Elefterie a fost sfinţită drept Catedrală Ortodoxă a Atenei şi a
continuat să-şi împlinească aceeaşi menire chiar şi sub turci. Printre alte
evenimente, această bisericuţă a fost lăcaşul sfinţirii întru episcop a Sfântului
Dionisie din Zachint50. Ea mai există şi astăzi, deşi se află pitită în spatele
Catedralei Mitropolitane, „Metropolia", ridicată în veacul al XIX-lea, care
adăposteşte moaştele Sfintei Filotheia din Atena şi ale Patriarhului Grigo-rie al
VI-lea.
Sfinţii Elefterie şi Antia sunt socotiri sfinţii ocrotitori ai
/ » I I

50Pentru mai multe amănunte privitoare la viaţa Sfântului Dionisie, a se vedea


capitolul despre Zachint.

femeilor însărcinate şi ale celor ce nasc. Pe lângă aceasta, Sfântul Elefterie este
chemat în rugăciunile pentru cei închişi şi i se cere ajutorul împotriva
164 EVLOGHITE!

amestecurilor diavoleşti. Datorită numelui său, Elefterie („libertate"), el a fost


luat drept mijlocitor sfânt în timpul revoluţiei greceşti şi, în timpul opresiunii
ateist-comuniste din Albania, de către ortodocşii greco-albanezi care îl cinstesc
ca pe un sfânt local. Episcopul Elefterie nu trebuie confundat cu Papa Elefterie al
Romei (175-189 d. Hr.), despre care se crede că a trimis propovăduitori ai
creştinismului în Anglia primelor veacuri.
Sfinţii Elefterie şi Antia sunt prăznuiţi în ziua de 15 decembrie.

BISERICA SFÂNTULUI ŞTEFAN


ÎNTÂIUL MUCENIC (Sfântul Arhidiacon
Ştefan)

T ot în Nea Ionia, la câteva clădiri distanţă de locul unde se află moaştele


Sfântului Elefterie, în biserica Sfântului Ştefan, se adăpostesc şi moaştele
Sfântului Ştefan, întâiul mucenic pentru Hristos din istoria Bisericii. (Pentru a
afla pe scurt viaţa Sfântului Ştefan întâiul Mucenic, a se vedea capitolul despre
Meteora.)

BISERICA SFINTEI PAR AS C HE VA ROMANA


(Sfânta Parascheva Romana)

M oaştele Sfintei Mucenice Parascheva se află în biserica ce-i poartă numele,


din cartierul Paraskevi al Atenei. Ea s-a născut într-o familie nobilă din
Roma pe la anul 130 d. Hr., în vremea domniei împăratului Hadrian, o vreme în
care trecerea la creştinism reprezenta o nelegiuire la fel de mare ca şi uciderea.
Părinţii Paraschevei, Aga ton şi Politia, au născut-o pe fiica lor spre apusul vieţii,
după o căsnicie lipsită de prunci, şi drept mulţumire, au închinat-o lui
Dumnezeu. Primind de la dascăli o educaţie aleasă, iar de la părinţi pilda
faptelor bune, după moartea lor, Parascheva şi-a împărţit săracilor bogăţia pe
care o moştenise. La vârsta de 20 de ani, sfânta a intrat într-o casă de fecioare
creştine - precursoarea vieţii monahale pentru femei - unde s-a închinat slujirii
lui Dumnezeu. Atunci când a devenit iscusită în vieţuirea duhovnicească, ea a
părăsit obştea pentru a propovădui înaintea oamenilor pe străzile Romei.
Parascheva era atât de plină de înflăcărare şi de harul lui Dumnezeu, încât
cel care i-a scris viaţa spune că mulţimile veneau la creştinism numai când o
auzeau vorbind. Faptul că avea o prezenţă impunătoare, atrăgându-i pe mulţi,
este lucru sigur, de vreme ce a fost urmărită cu multă sârguinţă de autorităţile
romane. Sfânta s-a ferit de ei, fugind în Asia Mică, unde a continuat să
propovăduiască în Turcia de astăzi. In cele din urmă a fost prinsă în Therapia de
către ostaşii împăratului Antonius Pius (138-161 d.Hr.), fiind învinuită nu doar
de blasfemie împotriva zeilor, ci şi că ar fi fost pricina nenorocirilor ce loviseră
imperiul!
164 EVLOGHITE!

Parascheva a fost dusă la judecată înaintea împăratului. Mai întâi,


Antonius a încercat să o linguşească spre a o face să se lepede de credinţă, iar
când ea a refuzat, a poruncit să fie închisă şi dată la chinuri. Caznele de fiecare zi
erau zadarnice. In fiecare dimineaţă, paznicii o aflau la fel de întreagă,
nevătămată şi plină de veselie, de parcă nimic nu s-ar fi întâmplat, în cele din
urmă, stăpânitorul a aruncat-o într-un cazan cu
smoală fierbinte, untdelemn şi apă. Şi cum o
privea cufundându-se în cazan până la gât, iar
sfânta se purta ca şi cum amestecul era de-abia
călduţ, el a început să-i ocărască pe ostaşi,
înfuriat de aşa-zisa lor nepurtare de grijă şi i-a
poruncit Paraschevei să-i arunce puţină
smoală. Ea s-a supus
şi i-a aruncat o mână de smoală şi Icoana
Sfintei Parascheva
untdelemn încins, care 1-a orbit. Romana
împăratul a rugat-o să-1 ajute, făgăduind să
devină creştin dacă avea să-i redea vederea.
Sfânta a ieşit din cazan, s-a dus la un izvor din
apropiere şi după ce s-a rugat, i-a spălat ochii cu apa din acel izvor. împăratul
şi-a recăpătat vederea, s-a botezat,după cum a făgăduit, şi a pus capăt
prigoanelor.
Parascheva şi-a reluat lucrarea apostolică, dar sub urmaşul lui Antonius,
Marcus Aurelius, ea a fost prinsă din nou şi de data aceasta i s-a tăiat capul din
porunca prinţului Tarasius în ziua de 26 iulie a anului 180. Moaştele sfintei au
fost duse mai pe urmă la Constantinopol, iar odată cu schimbul de populaţii din
anul 1922, o parte din ele au fost aduse la Atena.
Sfânta Parascheva este prăznuită în ziua de 26 iulie.

MĂNĂSTIREA Penteli (Sfântul Timotei


de la Penteli)

N ăscut la jumătatea veacului al XVI-lea într-o familie de preoţi din Kalamos,


Timotei a fost crescut în Atena sub ocrotirea episcopului de Oropov. El a
devenit preot şi a urmat binefăcătorului său în treapta episcopală după moartea
acestuia. Mai târziu a fost numit arhiepiscop de Evripos (Halkis) şi a reorganizat
Mitropolia de Halkis. Energic, foarte înzestrat şi plin de fapte bune, din anul
1565 el a devenit o făclie călăuzitoare creştinilor din partea locului. în această
perioadă, pe tronul otoman se afla vestitul sultan Selim al II-lea (1566-1574), şi
multe dintre bisericile Constantinopolului au fost confiscate pentru c fi folosite
ca moschei. Hoca Sa'deddin, tutorele fiului lui Selin al II-lea, Murad al III-lea, se
lăuda că „Bisericile aflate înlăuntru Cetăţii [Constantinopol] au fost golite de
idolii lor dezgustători ş curăţite de întinăciunile lor urâte şi idolatre, iar prin
desfigurare, chipurilor lor şi prin ridicarea nişelor şi amvoanelor de rugăciuni
164 EVLOGHITE!

islamică, multe mănăstiri şi paraclise au devenit obiectul de pizm al grădinilor


Raiului". Prin răspândirea acestei opinii, confiscare bisericilor era probabil o
ameninţare permanentă şi în Halkiî Atent la politica anti-creştină din
Constantinopol şi temându-se d
popularitatea şi influenta tot mai mare a ierarhului, paşa din Halkis a poruncit
arestarea lui Timotei în anul 1570, dar Nurbanu 51, soţia favorită a lui Selim şi
mama fiului şi moştenitorului său, Murad al IlI-lea, îl prevenise în taină pe
arhiepiscop, iar el a fugit împreună cu diaconul lui şi cu câţiva preoţi în Muntele
Penteli de lângă Atena.
La o distanţă de aproape 20 de kilometri de centrul Atenei şi la o înălţime
de 430 de metri, Muntele Pendeli adăpostise de veacuri pustnici nevoitori în
peşterile şi în micile sale mănăstiri. Era un loc unde Timotei avea să fie pur şi
simplu un alt chip printre mulţimea de monahi ce vieţuiau pe acest munte. Un
scriitor zicea: „Unii monahi trăiau în vecinătatea hoţilor, dar aceştia nu-i
supărau pe monahii care nu aveau nimic vrednic de furat, dar şi pentru că
vedeau evlavia şi viaţa lor pilduitoare. Ba chiar unii tâlhari se pocăiau şi
deveneau monahi"52. Printre alte mănăstiri de pe munte, se numărau şi
Mănăstirea Sfântului Gheorghe Kikinaris, Mănăstirea Sfântului Ioan din
Quarries, Mănăstirea Sfinţilor Arhangheli, cea a Sfântului Petru şi Peştera
Ntavela.
Ajuns prima oară pe Muntele Penteli, Sfântul Timotei s-a aşezat lângă
mica biserică a Sfintei Treimi, care slujeşte astăzi drept paraclis al Mănăstirii
Penteli. Mai târziu s-a mutat puţin mai la vale, pe locul unei mănăstiri părăsite.
Acolo, sub un măslin, a aflat o icoană a Născătoarei de Dumnezeu, pe care a
socotit-o a fi un semn dumnezeiesc arătat lui pentru a rezidi mănăstirea căzută
în ruină. încă de la întemeiere, ea a fost ocrotită printr-un firman eliberat în
numele sultanilor ce au urmat la tron (mai îngăduitori decât Selim), deşi între
anii 1688-1690 cârmuitorii din partea locului au nesocotit uneori firmanul şi s-au
prefăcut a nu observa jefuirea mănăstirii. După 1821, Mănăstirea Penteli, care
mai înainte fusese stavrovighie (supusă direct patriarhului de Constantinopol), a
intrat în Arhidioceza Atenei. Din nefericire, icoana Preasfintei Născătoare de
Dumnezeu, care fusese adăpostită aici încă de la aflarea ei de către Sfântul

51 Soţia favorită a lui Selim al II-lea, mama moştenitorului său şi, în anii ce-au ur-
mat, deţinătoarea unei imense puteri politice, în rolul de Valide (mama sultanu-
lui), Nurbanu a fost o nobilă grecoaică de credinţă ortodoxă din Corfu, pe nume
Kale Kastanos, robită de turci, care, potrivit istoricilor, s-a căsătorit mai târziu cu
Selim după legea islamică.
52 Archimandrite Timothy Kilfis, Pendeli Monastery, Its Founding and Histoty, Holy

Monastery of Pendeli, 1995.

Timotei în anul 1570, a fost furată în anul 1966, şi de atunci nu a mai fost adusă
înapoi.
In anul 1578, după încheierea zidirilor, mănăstirea a primit hramul
Adormirii Maicii Domnului. Cum tot mai mulţi monahi intrau în viaţa de obşte,
Sfântul Timotei a plecat la Sfântul Gheorghe Garghetos, aflată puţin mai
164 EVLOGHITE!

departe, apoi din nou la o altă biserică, a Sfântului Gheorghe din Vravona. Aici,
o femeie otomană convertită la creştinism i-a dăruit moşia ei Sfântului Timotei
după ce el îi scăpase fiul din mâna piraţilor, iar cronicile Mănăstirii Penteli
menţionează că turcii de prin partea locului şi vecinii au fost nemulţumiţi de
această donaţie. Tot acolo se pare că au existat şi unele neînţelegeri între Sfântul
Timotei şi Sfânta Filotheia, pentru că un istoric local povesteşte că pentru a
rezolva problema pământului primit ca donaţie şi „pentru a pune capăt
neînţelegerilor dintre el şi Sfânta Filotheia, Sfântul Timotei a plecat pe insula
Kea (Tzia), unde a ridicat Mănăstirea Sfântului Pantelimon". El locuia într-o
peşteră de pe această insulă, unde un izvor apărut în chip tainic odată cu
venirea sfântului încă mai curge din când în când. El s-a săvârşit pe insula Kea
în ziua de 16 august 1590, la un an şi jumătate după Sfânta Filotheia.
Dintre moaştele sfântului s-a păstrat doar capul, din care izvorăşte
bună-mireasmă. El este adăpostit în Paraclisul Sfântului Timotei, aflat în partea
stângă a bisericii Adormirii, chiar în curtea bisericii. S-au săvârşit multe minuni
cu cei care i-au cerut mijlocirea, iar locuitorii Atenei au fost izbăviţi de două ori
de ciumă şi holeră atunci când au ieşit în procesiune cu moaştele sfântului.
în timpul ocupaţiei turceşti, Mănăstirea Penteli a adăpostit în peşterile
sale o şcoală secretă pentru copiii revoluţionarilor. Din anul 1821, când Grecia
şi-a proclamat independenţa, ea a funcţionat ca şcoală publică până în anul 1920.
Monahii din Mănăstirea Penteli au participat în mod activ la Războiul de
Independenţă din 1821. Douăzeci şi doi dintre ei au luptat în „Bătălia Micilor
Poduri", precum şi în asediul Acropolelor, unde stareţul mănăstirii a şi fost
rănit.
Atena 179

Mănăstirea şi peştera-expoziţie a şcolii secrete sunt deschise pentru


vizitatori. De asemenea, peşterile adăpostesc şi un mic muzeu, unde se află ghizi
ce vorbesc limba engleză.
Mănăstirea îşi prăznuieşte hramul la 15 august, iar Sfântul Timotei este
prăznuit pe 16 august.

BISERICA AGHIA DYNAMIS

P araclisul Aghia Dynamis (din secolul XVII) - „Sfânta Putere" - aflat la


întretăierea străzilor Penteli şi Metropolis, din centrul Atenei, atrage atenţia
datorită legăturii lui cu Mănăstirea Penteli şi Războiul de Independenţă din
1821. în timpul perioadei turceşti, multe dintre documentele şi obiectele
bisericeşti de preţ ale Mănăstirii Penteli au fost ascunse într-un tunel aflat sub
biserica Aghia Dynamis. Din nefericire, ascunzătoarea a fost descoperită şi
jefuită de turci. Mai târziu, cu aprobarea guvernatorului turc Aii Haseki
(1775-1795), metohul mănăstirii a fost implicat în fabricarea pulberii de tun şi a
gloanţelor pentru apărarea Atenei. în secolul XIX, muniţia a fost scoasă pe furiş
prin pasajul subteran de sub biserica Aghia Dynamis şi dusă într-o casă din
vecinătate, spre folosul revoluţionarilor greci. In noaptea de 25 aprilie 1821,
rebelii, printre care şi unii monahi de la Penteli, au pornit asediul asupra
Acropolelor, unde se retrăseseră turcii, iar monahii chiar şi-au oferit cărţile şi
arhivele pentru a fi folosite ca material cu care să se umple gurile puştilor pentru
bătălie.

BISERICA KAPNIKAREA

R emarcabilă datorită vechimii şi aşezării ei, chiar în mijlocul străzii Ermou,


Kapnikarea este o biserică bizantină de secol XI închinată Născătoarei de
Dumnezeu. Una dintre cele mai vechi biserici ale oraşului, ea a aparţinut se pare
breslei ţesătorilor din Atena. Biserica este construită în plan cruciform, iar
cupola este susţinută de patru stâlpi. Mai târziu a fost numită „Panaghia lui
Prendzas", după numele unuia dintre
180 EVLOGHITE!

revoluţionarii de la 1822, care a dăruit o icoană a Maicii Domnului în semn de


mulţumire pentru eliberarea Greciei. Acum ea se află în proprietatea
Universităţii din Atena, şi cum strada Ermou se desparte în două pentru a ocoli
această biserică, ea este uşor de găsit.

MUZEUL BIZANTIN

S ituat în interiorul unei minunate clădiri în stil florentin de pe strada


Vassilisas Sofias, alături de Piaţa Sintagma, Muzeul Bizantin adăposteşte o
minunată şi extinsă colecţie de artă creştină ce se întinde pe o perioadă cuprinsă
între secolele IV-XIX. Expoziţia cuprinde icoane din toată perioada bizantină:
sculptură din perioada timpurie şi chiar o mică bazilică din creştinismul primar.
Tot acolo se află şi minunate basoreliefuri în bronz, argint şi aur, precum şi o
întreagă aripă cu mozaicuri şi fresce bine păstrate. Insă exponatele nu sunt bine
etichetate şi de aceea ati putea dori să cumpăraţi un catalog. Domeniul muzeului
este străbătut de curţi mici, dar foarte frumoase, ce dau naştere unei oaze de
linişte în zgomotul Atenei.

^SSTTTwEMINAR RIZARIOS (Mântui


Nectarie din Eghina)

revoluţionarii de la 1822, care a dăruit o icoană a Maicii Domnului în semn de

şcoli care încă mai există în Grecia, unde băieţi cu vârste cuprinse între 12 şi 18
ani primesc o educaţie ortodoxă, ce acoperă atât studiile teologice, cât şi
disciplinele proprii şcolii seculare. Pentru mulţi dintre elevii lui, acest seminar
este o pregătire în vederea urmării Facultăţii de Teologie şi a preoţirii. Alături de
clădirea
mulţumire pentru eliberarea Greciei. Acum ea se află în proprietatea
Universităţii din Atena, şi cum strada Ermou se desparte în două pentru a ocoli
această biserică, ea este uşor de găsit.

MUZEUL BIZANTIN

S ituat în interiorul unei minunate clădiri în stil florentin de pe strada


Vassilisas Sofias, alături de Piaţa Sintagma, Muzeul Bizantin adăposteşte o
minunată şi extinsă colecţie de artă creştină ce se întinde pe o perioadă cuprinsă
între secolele IV-XIX. Expoziţia cuprinde icoane din toată perioada bizantină:
180 EVLOGHITE!

sculptură din perioada timpurie şi chiar o mică bazilică din creştinismul primar.
Tot acolo se află şi minunate basoreliefuri în bronz, argint şi aur, precum şi o
întreagă aripă cu mozaicuri şi fresce bine păstrate. Insă exponatele nu sunt bine
etichetate şi de aceea aţi putea dori să cumpăraţi un catalog. Domeniul muzeului
este străbătut de curţi mici, dar foarte frumoase, ce dau naştere unei oaze de
linişte în zgomotul Atenei.

VECHIUL SEMINAR RIZARIOS (Sfântul


Nectarie din Eghina)

L a o scurtă distanţă de mers pe jos între Muzeul Bizantin şi staţia de metrou


Evanghelismos se află vechiul Seminar Rizarios, care între anii 1894-1908 1-a
avut ca director pe Sfântul Nectarie din Eghina. Clădirea adăposteşte acum
birourile administrative ale şcolii, în vreme ce seminarul propriu-zis s-a mutat în
cartierul Halandri. Seminarul este una dintre multele şcoli care încă mai există în
Grecia, unde băieţi cu vârste cuprinse între 12 şi 18 ani primesc o educaţie
ortodoxă, ce acoperă atât studiile teologice, cât şi disciplinele proprii şcolii
seculare. Pentru mulţi dintre elevii lui, acest seminar este o pregătire în vederea
urmării Facultăţii de Teologie şi a preoţirii. Alături de clădirea administrativă se
află biserica Sfântului Gheorghe, construită în anul 1834, unde Sfântul Nectarie a
slujit vreme de mulţi ani Sfânta Liturghie. In această biserică, ce este deschisă
zilnic, se află unele dintre obiectele personale, precum şi o mică parte din
moaştele sfântului.

MUNTELE HYMETTUS ŞI
MĂNĂSTIREA KESSARIANI

A flat la doar 20 de minute de mers cu autobuzul de centrul Atenei, Muntele


Hymettus este o oază de pace şi prospeţime în zgomotul şi mizeria
oraşului, iar culmile lui împădurite descoperă în chip minunat ceea ce a fost
multă vreme Atena în decursul existentei sale. Nu mai devreme de anii '40-'50,
păstori cu fluierele lor îşi păşteau pe aici turmele ca în vremurile străvechi.
Albinele încă mai adună miere din cimbrişorul crescut pe munte, şi deşi toată
mierea din Atena poartă numele de „Hymettus", cea mai gustoasă şi înmiresmată
este cea provenită din stupii aşezaţi în umbra muntelui.
Mănăstirea Kessariani, ce poartă hramul Intrării Maicii Domnului în
biserică, a fost zidită în veacul al Xl-lea pe locul unui mai vechi templu al lui
Apolo construit în stil clasic, iar apoi al unui templu închinat zeiţei Afrodita.
Podeaua originală a templului şi coloanele ionice au fost încorporate în structura
mănăstirii. Foarte bine păstrată, Kessariani este de fapt o mănăstire bizantină
nealterată, chiar şi catoliconul (biserica principală) de secol XI încă se mai află în
picioare. Proiectată în formă de cruce, biserica este încununată de o cupolă
susţinută pe patru stâlpi. Pe interiorul cupolei este pictată icoana lui
180 EVLOGHITE!

Hristos-Pantocrator, iar frescele din abside au reprezentată Sfânta Liturghie.


Arcul de pe faţada nordică este o minunată întruchipare a artei bizantine de
cioplire a pietrei. In pronaos şi în naos se află fresce de secol XVII pictate de
renumitul iconograf Ioannis Ypatios, împuternicit cu săvârşirea lucrării de către
Nicolae Benizelos (un membru al familiei Benizelos, căreia îi aparţinuse şi Sfânta
Filotheia cu
146 EVLOGHITE!

aproape un veac în urmă). Lângă biserică se află un mic paraclis închinat


Sfântului Antonie.
Clădirile sunt aşezate în interiorul curţii, de jur-împrejur: catoliconul în
partea de răsărit, trapeza şi bucătăria spre apus, la miazăzi se afla clădirea băii
(mai târziu o presă de măsline), care se învecina cu chiliile monahilor aflate
într-o clădire cu două nivele. Se pare că Mănăstirea Kessariani a atins apogeul
influenţei sale în veacul al XlII-lea, deşi a fost cunoscută ca centru de învăţământ
chiar şi în timpul ocupaţiei otomane. Din nefericire, Kessariani este astăzi numai
un muzeu. Dar chiar şi aşa, frumuseţea neasemuită a clădirilor originale, grija cu
care au fost conservate, aşezarea mănăstirii pe culmea împădurită şi plină de
flori a muntelui, toate acestea respiră o pace care dă mărturie despre prezenţa de
veacuri a monahilor pe aceste meleaguri.
După vizitarea locurilor, puteţi să vă întoarceţi în plimbare spre staţia de
autobuz, aflată în partea de sud-vest, străbătând culmea înmiresmată şi
împădurită către ruinele unui paraclis bizantin ce datează de la sfârşitul
veacului al X-lea. Alături se află o biserică francă închinată Sfântului Marcu, iar
în vecinătate se înalţă biserica mai nouă a Sfinţilor Arhangheli.

MINUNEA DE LA MĂNĂSTIREA
SFÂNTULUI IOAN TEOLOGUL

M untele Hymettus mai are o poveste interesantă. In anul 1925, când


calendarul gregorian a fost declarat calendarul oficial al Bisericii Greceşti,
majoritatea bisericile: care au refuzat să se despartă de calendarul vechi (cel
iulian) au fost închise, iar clerul exilat. Cu toate acestea, biserica Sfântului Ioan
Teologul53 de la poalele Muntelui Hymettus, în cartierul Holargos-Papagos, a
rămas deschisă şi totodată credincioa-vechiului calendar - trecută cu vederea
pentru o vreme de och autoritătilor.
In anul 1925, de ziua praznicului înălţării Sfintei Cri
53 Biserica Sfântului Ioan Teologul face parte acum dintr-o mănăstire de maic
închinată tot Sfântului Ioan Teologul, aflată în cartierul Holargos.
Atena 147

după calendarul vechi (27 septembrie/14 septembrie după cel nou), la biserica
Sfântului Ioan Teologul s-a adunat o mulţime de credincioşi ortodocşi. Două mii
de oameni aşteptau deja de două ore începerea slujbei de priveghere de la orele
11, când poliţia a fost trimisă ca să oprească slujba. însă când au sosit, mulţimea
era atât de numeroasă, încât ei s-au temut să o împrăştie sau să închidă biserica,
astfel că pur şi simplu au aşteptat şi au privit. La orele 23:30, o cruce de o lumină
strălucitoare s-a arătat pe cer în partea de miazănoapte-răsărit a bisericii. Crucea
nu doar că a luminat biserica şi pe credincioşi, dar era atât de strălucitoare, încât
a făcut să pălească până şi stelele din apropiere cu lumina ei. Ea a luminat cu
putere vreme de jumătate de ceas, până la miezul nopţii, iar apoi a început să se
înalţe în sus încetişor, precum se înalţă în mâinile preotului în timpul Liturghiei.
Era limpede că nu fusese un fenomen natural, de vreme ce se arătase o cruce
pronunţat bizantină, terminată printr-o linie orizontală. Crucea a fost văzută
pretutindeni deasupra Atenei şi încă mai există consemnate jurăminte scrise din
locuri îndepărtate, precum Piaţa Omonia, care dau mărturie despre această
întâmplare.
Ioan Glymis, unul dintre poliţiştii trimişi să închidă mănăstirea, îşi
amintea mai târziu:
„...Atunci am privit şi noi şi am văzut minunea: o uriaşă cruce
strălucitoare înălţată foarte sus deasupra bisericii lumina tot ţinutul. La
început am fost cuprinşi de frică, dar îndată ne-am venit în simţiri şi
uitând scopul pentru care fusesem trimişi, am căzut în genunchi şi am
plâns ca nişte copii mici.
Bineînţeles, este zadarnic să vă mai spun că am participat apoi la
restul privegherii până la sfârşit plini de emoţie, şi nu ca prigonitori, ci ca
nişte credincioşi creştini. Dimineaţa, când ne-am întors la sediu, am spus
tuturor despre minunea cea mare pe care ne-am învrednicim să o vedem.
Apoi a avut loc o anchetă şi cu toţii am dat mărturie sub jurământ că am
văzut limpede Cinstita Cruce sus pe cer"54.

Biserica Sfântului Ioan Teologul încă mai poate fi văzută la poalele


Muntelui Hymettus. Actuala biserică încorporează coloane M Orthodox Life,
March-April, 1972, pgs. 18-20.
provenite de la un templu păgân construit în stil clasic şi se crede că pe locul
acesta s-a aflat o biserică datând de la începutul perioadei bizantine. O tradiţie
veche de secole spune că Sfântul Vasile cel Mare venea la această biserică pe
când studia în Atena. Biserica de astăzi datează din anul 1100 şi cuprinde ruinele
unei biserici mai vechi. în anul 1925, când s-a întâmplat minunea Sfintei Cruci,
pe acest loc se afla doar biserica. Chiliile au fost construite abia în anul 1941,
atunci luând fiinţă mănăstirea de maici. Una dintre maicile mănăstirii, sora
Veroniki, a fost vindecată de cancer în anul 1972, după ce Maica Domnului din
Malevi i s-a arătat în această mănăstire55.

MĂNĂSTIREA DAFNI - PANAGHIA ATENIANĂ

M ănăstirea Dafni, asemenea Mănăstirii Kessariani, a fost la origine un


templu închinat lui Daphnios Apolo, ridicat la marginea vechii Căi Sacre -
drumul ce lega Atena de Eleusis, unde se celebrau misterele eleusiace în cinstea
148 EVLOGHITE!

zeiţei Demetra. Ca şi Kessariani, mănăstirea este numai un muzeu. Atracţia ei


pentru pelerinul ortodox de astăzi o reprezintă minunatele sale mozaicuri, care
împreună cu cele de la Nea Moni din Hios şi cu cele de la Sfântul Luca din Delfi
sunt socotite cele mai bune exemple de artă mozaicală bizantină existente în
Grecia. Aflată la doar zece kilometri de Atena, adierile răcoroase ale ţinutului şi
mulţimea de păsări din frunzişul umbros al mănăstirii fac din ea un binevenit
refugiu pe timpul verii.
Nu se cunosc începuturile mănăstirii, deşi se crede că este o ctitorie
imperială de secol V din timpul domniei lui Iustinian şi a Teodorei. Această
primă biserică a căzut în ruină în veacul al VUI-lea, perioada marilor migraţii
din cuprinsul Europei, când ţinutul a pierdut mulţi locuitori. Purtând la început
hramul Adormirii Maicii Domnului, mănăstirea a fost rezidită în veacul al IX-lea
sub dinastia Comnenilor într-un stil pe care istoricii îl speculează a avea legătură
cu cel al Mănăstirii Dafni din

55Pentru o relatare amănunţită a tămăduirii, a se vedea capitolul despre Malevi.


Atena 149

Constantinopol, astfel explicându-se şi numele ei. O altă versiune privitoare la


nume susţine că daphni înseamnă „cunună de dafin", vechi simbol al lui Apolo ce
împrejmuia templul clasic. Pelerinii greci de astăzi numesc mănăstirea
„Panaghia Ateniană".
Monahii greci au locuit mănăstirea până în anul 1211, când Atena a fost
împărţită ca urmare a cuceririi Constantinopolului de către franci. Ducele
Atenei, Otho de la Roche, binefăcătorul abatelui romano-catolic de Bellevaux din
Burgundia, a dăruit mănăstirea cistercienilor, care au adăugat în partea
exterioară a pronaosului gotic o bibliotecă şi o vistierie. In timpul năvălirii
turceşti din anul 1458, cistercienii au plecat, şi mănăstirea a fost ocupată iarăşi un
veac mai târziu de monahii ortodocşi care au ridicat chiliile şi au pavat aleile din
faţa curţii. Monahii ortodocşi au fost siliţi să plece în preajma anului 1820, când
mănăstirea a suferit mari stricăciuni în timpul Războiului de Independenţă. Ea a
fost restaurată parţial în anul 1955, dar biserica şi zidurile exterioare au fost
avariate din nou la cutremurul din 1981, iar astăzi este doar muzeu.
Biserica de astăzi, în formă de cruce grecească şi având în centru o mare
cupolă, este zidită după acelaşi plan ca şi Aghia Sofia din Constantinopol. Şi
biserica, şi trapeza ruinată din partea de miazănoapte datează din veacul al
Xl-lea. în centrul cupolei se află un mozaic imens reprezentându-L pe Hristos
Pantocrator înconjurat de şaisprezece proroci, de la Isaia până la David. Chipul
Domnului, zugrăvit cu o extraordinară putere şi vigoare, îl înfăţişează şezând pe
scaunul de judecată la cea de a Doua Venire. Zidurile sunt împodobite cu o
mulţime de alte mozaicuri şi fresce minunat executate, cum ar fi Preasfânta
Fecioară cu Arhanghelii Mihail şi Gavriil şi scene din viaţa Domnului şi a Maicii
Sale. Datorită asemănării lor cu mozaicurile bisericilor San Marco din Veneţia şi
Sfânta Sofia din Kiev, amândouă reflectând îndeaproape tradiţia statornică a
mozaicurilor atonite, istoricii de artă datează aceste reprezentări pe la începutul
veacului al XH-lea (anul 1100).
150 EVLOGHITE!

MĂNĂSTIREA SFINTEI IRINA HRISOVALANTOU


(Sfânta Irina Hrisovalantou din Constantinopol)

o; jdestinaţie mult îndrăgită de pelerini este Mănăstirea Sfintei Irina


Hrisovalantou aflată în cartierul Lykovrisi din Atena. După cum era
obiceiul domnitorilor bizantini, fetele frumoase din familiile nobililor creştini erau
poftite la Constantinopol, fiind socotite posibile mirese ale tinerilor prinţi sau
împăraţi. în veacul al IX-lea, Irina a fost aleasă ca posibilă soţie a viitorului împărat
Mihail. Dar în drum spre Constantinopol, ea a mers în pelerinaj la Sfântul Ioanichie,
un pustnic ce vieţuia la poalele Muntelui Olimp. înzestrat cu cerescul dar al
înainte-vederii, el a cunoscut şi a prorocit mai înainte de sosirea ei că în loc să
ajungă mireasa împăratului, ea va deveni mireasa lui Hristos într-o mănăstire de pe
Dealul Hrisovalanton aflat la marginea Constantinopolului.
Deşteptată spre chemarea ei, Irina şi-a împărţit avuţiile şi s-a călugărit. Ea
şi-a petrecut viaţa în nevoinţă, insuflând multora dorul de a urma calea monahală.
Asemenea Sfântului Arsenie cel Mare, sfânta trăia în privegheri de toată noaptea şi
vreme de trei
ani nu s-a hrănit decât cu pâine, apă şi ierburi.
Mai pe urmă a fost sfinţită stareţă de către
Patriarhul Metodie al Constantinopolului.
Rugăciunea ei avea atâta putere, încât era
supărată neîncetat de pizmaşii diavoli, care într-o
noapte i-au ars veşmintele. O soră din vecinătate
cu greu a reuşit să stingă flăcările. Arsă cumplit şi
aproape moartă, Irina a continuat să se roage, şi
în câteva zile a fost cu totul

Maica Domnului şi Sfântul Vasile. ajutând-o


în străduinţele ei de-a izbăvi o soră căzută
Icoana Sfintei Irina
pradă vrăjitoriei.
Hrisovalantou
Atena 151

Cu alt prilej i s-a arătat Sfântul Ioan Teologul, dăruindu-i trei mere cu bun miros
din grădina Raiului. Ea a sădit seminţele, şi rodul binecuvântat al acestor pomi a
fost cunoscut timp de veacuri în tot Bizanţul. Puterile lor tămăduitoare, mai cu
seamă în ce priveşte naşterea de prunci, a ajuns un crez de seamă printre
credincioşi. Sfânta Irina s-a săvârşit la adânci bătrâneţi, moaştele ei rămânând
nestricate şi izvorând bună mireasmă. Nu se cunoaşte data exactă a morţii ei,
deşi este foarte posibil să se fi întâmplat spre sfârşitul veacului IX.
Mănăstirea originală Hrisovalanton a dăinuit până în veacul al Xl-lea.
Astăzi, din vechea mănăstire au mai rămas câteva ruine în cartierul Odirne Kapu
din Istanbulul modern. Mănăstirea din Atena a fost întemeiată în anul 1930 şi la
început trebuia să fie închinată Sfinţilor îngeri, dar prin mijlocirea minunată a
Sfintei Irina, mănăstirea i-a fost închinată ei. Pe pământul mănăstirii se află un
măr despre care maicile spun că a răsărit dintr-un urmaş al pomului crescut din
merele cereşti dăruite sfintei. Mulţi atenieni se duc la mănăstire şi se roagă
pentru tămăduire, iar maicile încă mai împart ca blagoslovenie bucăţele de mere,
precum făceau înaintaşele lor acum mai bine de o mie de ani. Deşi nu se ştie
unde sunt moaştele Sfintei Irina, mănăstirea adăposteşte o icoană a ei făcătoare
de minuni pictată în Muntele Athos la începutul acestui veac. Astăzi, în ziarele
de pe tot cuprinsul Greciei apar ştiri despre puterea lucrătoare a rugăciunilor
adresate sfintei.
Sfânta Irina este prăznuită la 28 iulie.

BISERICA SFÂNTULUI IOAN BOTEZĂTORUL


„VÂNĂTORUL" (Papa
Nicolae Planas)

M ulţi dintre sfinţii şi drepţii veacului XX sunt scăldaţi în lumina unei faime
binemeritate. Sfântul Nectarie, de pildă, este tot atât de iubit printre greci
precum este Sfântul Serafim de Sarov printre ruşi. Alţii, cum ar fi ultimii Bătrâni
de la Optina, aparţin unei tradiţii patristice şi duhovniceşti care a sfârşit în focul
exilului şi muceniciei. Nu-i putem uita nici pe nevoitorii
152 EVLOGHITE!

atoniţi din veacurile XIX şi XX, care au ajutat


la retrezirea vieţii duhovniceşti în Sfântul
Munte, nici pe vestiţii întemeietori şi stareţi de
mănăstiri ai zilelor noastre, precum Sfântul
Antim din Hios, Părintele Philotheos
Zervakos şi Părintele Amfilohie Makris din
Patmos. O figură puţin diferită de aceşti
luminători vestiţi care şi-au pus pecetea
asupra Bisericii pământeşti este a unui părinte
mai puţin vestit, dar nespus de iubit: Papa
Nicolae Planas, un smerit preot atenian.
Una dintre cele mai mari bucurii

Fotografie a lui Papa Nicolae aoricărui creştin ortodox vorbitor de


limbă engleză trebuie să fie clipa când a luat
prima oară în mâini micul şi modestul volum în care este înfăţişată viaţa lui
Papa Nicolae. între copertele aparent simple se ascunde unul dintre
„mărgăritarele de mult preţ" ale Domnului, o raritate pe care o culegem din
întâmplare pentru a o privi şi pe care o vedem explodându-ne în mână ca o novă
duhovnicească56.
Conturul istoric al vieţii lui este unul simplu. Născut în anul 1851, în
insula Naxos, el s-a mutat la Atena împreună cu mama şi sora lui după moartea
tatălui, întâmplată în anul 1865. La insistenţa mamei lui, s-a căsătorit la vârsta de
17 ani, însă a vieţuit cu soţia doar pentru scurtă vreme, până ce au dobândit un
copil. Se pare că ea a murit curând după naştere, căci sfântul este numit văduv
încă din tinereţe. în anul 1879 a fost hirotonit diacon, iar în 1884 preot, la vârsta
de 33 de ani, slujind de atunci zilnic Sfânta Liturghie, neîncetat vreme de 50 de
ani.
Prima lui parohie a fost biserica Sfântului Pantelimon din Neos Kosmos,
care la acea vreme era un mic paraclis de ţară însumând 13 familii. Cu toate
acestea, un alt preot, râvnindu-i locul,

56Excelenta traducere în engleză a acestei vieţi minunate este Papa Nicholas Planas,
the Simple Shepherd of Simple Sheep by Nun Martha, published by Holy
Trans-figuration Monastery, Boston, 1981.
Atena 153

a uneltit cu membrii consiliului parohial ca Părintele Nicolae să fie alungat şi


astfel a fost trimis la biserica Sfântului Ioan Botezătorul (numită „Vânătorul")
aflată la periferia Atenei. Biserica Sfântului Ioan „Vânătorul" era şi mai mică,
parohia numărând doar opt familii, iar salariul preotului echivala cu preţul unei
bucăţi de carne din mielul de la masa lăsatului sec de carne. Ca preot, şi-a
petrecut toată viaţa în Atena, fără să călătorească vreodată, fără să-şi întrerupă
vreo clipă rânduiala rugăciunii, şi în cele din urmă, s-a săvârşit tot atât de tăcut
precum a şi trăit, în luna februarie a anului 1932.
Deşi se crede că s-a călugărit în taină, Papa Nicolae nu s-a arătat niciodată
în straie monahale, ci s-a îmbrăcat mereu ca un preot de mir. Toată viaţa şi-a
împletit-o cu rugăciunea. Se trezea dis-de-dimineaţă şi mergea la una dintre
bisericile Atenei sau la micile paraclise de ţară pentru a sluji Sfânta Liturghie,
unde pomenea între două şi trei mii de nume la fiecare proscomidie. în timpul
Liturghiei citea patru sau chiar mai multe pericope evanghelice doar pentru a
„bine-plăcea sfinţilor". Când îi pomenea pe sfinţi, Papa Nicolae nu urma
obiceiului general de a rosti doar câteva nume şi a încheia apoi cu „...dimpreună
cu toţi sfinţii Tăi", ci pomenea deosebi numele fiecărui sfânt din Sinaxar. La
sfârşitul Liturghiei, slujea un paraclis (o slujbă de rugăciune adresată Maicii
Domnului sau vreunui sfânt), apoi fie cerceta vreun bolnav, fie săvârşea sfinţirea
apei în casele celor care îi cereau rugăciunea. Dacă avea timp, se odihnea puţin
după-amiază înainte de a sluji vecernia sau privegherea.
în drumurile lui către biserică şi înapoi, Papa Nicolae purta lipite de piept
două legături mari de pânză, una cu numele celor vii şi ale celor morţi pe care îi
pomenea şi alta cu sfinte moaşte. El numea aceste legături „chitanţele şi
contractele mele". Slujea neistovit, iar atunci când prietenii şi rudele îi spuneau
că ar trebui să se mai odihnească, el îşi împreuna mâinile pe piept şi răspundea:
„Cânta-voi Dumnezeului meu cât voi fi". Când a fost întrebat odată de ce se ruga
atât de mult în fiecare zi, Papa Nicolae a răspuns cu simplitatea lui caracteristică:
„Tu, când îţi deschizi magazinul, nu stai înăuntru toată ziua? Şi pentru mine,
Biserica este acelaşi lucru".
Biografa lui, monahia Marta Papadapoulos, care îi era deopotrivă fiică
duhovnicească şi cântăreaţă de strană, scrie: „Vreme de 50 de ani fără
întrerupere, el slujea Liturghia de la opt dimineaţa până la trei după-amiaza, fie
viscole, fie revoluţii...Nici chiar în timpul invadării englezilor şi francezilor, ce a
avut loc în anul 1917, nu şi-a întrerupt şirul Liturghiilor. în micile paraclise
însorite de pe Acropole, în locuinţele strâmte, la ora două după-amiază în luna
iulie, el slujea în biserici care de-abia aveau o uşă micuţă şi tot soarele pătrundea
înăuntru, iar sudoarea se aşeza ca o spumă pe sfintele veşminte ale acestui
adevărat ostenitor în via lui Hristos!"57.

Rodul vieţii părintelui Nicolae s-a arătat încă de pe când trăia. O mulţime
de minuni şi tămăduiri dau mărturie că viata lui de fiecare zi nu era trăită pe
pământ, ci în cer. Sfântul Ioan Botezătorul, Sfântul Pantelimon, Prorocul Ilie,
Sfânta Filotheia, Sfântul Mare Mucenic Foca şi chiar îngerii i s-au arătat cu
felurite prilejuri, fiind văzuţi şi de alţii.
într-o noapte, la puţină vreme după ce fusese trimis la biserica Sfântului
Ioan „Vânătorul", părintele se plimba pe stradă cuprins de mare întristare pentru
îndepărtarea lui din prima parohie, într-un loc singuratic, el a întâlnit un tânăr
chipeş care 1-a oprit întrebându-1 de ce plânge. Preotul cel simplu i-a răspuns că
154 EVLOGHITE!

plânge fiindcă a fost izgonit din biserica lui de parohie, cea a Sfântului
Pantelimon. Tânărul 1-a mângâiat, iar apoi, descoperindu-i că este Sfântul
Pantelimon, a dispărut dinaintea lui.
Altă dată, de praznicul Sfântului Pantelimon, Papa Nicolae, bolnav de
febră, se sprijinea cu greu de Sfânta Masă încercând să slujească privegherea.
înaintea lui a apărut Sfântul Pantelimon având o sticluţă cu doctorie cerească pe
care i-a dat-o s-o bea. Preotul a băut licoarea cea dulce şi îndată s-a făcut sănătos.
A spus mai pe urmă că a simţit gustul doctoriei vreme de o săptămână.
Este mai presus de orice îndoială că Papa Nicolae trăia cu un picior în
cealaltă lume. Doamna Constantina Bremou se afla într-o zi în biserică împreună
cu fiul ei de opt ani, care îl ajuta în Altar pe
57 Papa Nicholas Planas, The Simple Shepherd of Simple Sheep, pg. 4.
Papa Nicolae. Deodată, băieţelul a venit în fugă la mama lui palid şi înfricoşat,
strigând: „Mamă, Papa Nicolae este la atâta distanţă de pământ", ţinându-şi
mânuţele cam la un picior distanţă de pământ. Mama lui, o femeie cucernică şi
nespus de sensibilă, a răspuns liniştindu-1: „Nu-ţi fie teamă, copilul meu. Toţi
preoţii se ridică astfel de la pământ atunci când slujesc Liturghia". Mai pe urmă,
ea a povestit această întâmplare fiilor duhovniceşti ai Papei Nicolae58. Parohia
Sfântului Ioan „Vânătorul" nu a rămas pentru totdeauna mică. Pe măsură ce
roadă vieţii duhovniceşti a Papei Nicolae sporea, sporeau şi fiii parohiei lui,
astfel că după o vreme avea doi preoţi ca ajutor. Cei care l-au cunoscut îl aveau la
mare cinste, de la prietenii reginei la cei mai simpli muncitori cu ziua. împreună
cu biografa sa şi cu maica Măria, cântăreaţă neobosită la Sfintele Liturghii slujite
de Papa Nicolae, părintele a format o mică „sinodie", alcătuită în mare parte din
femei cucernice, dar lipsite de învăţătură, care privegheau împreună cu dânsul.
Printre fiii lui duhovniceşti se numărau şi două figuri de seamă ale literaturii
greceşti din acea vreme, Alexander Papadiamantes şi Alexander Moraitides,
precum şi Filotheos Zervakos, viitorul stareţ din Păros, şi Photios Kontoglou,
vestitul iconograf grec. Papa Nicolae, neinstruit după canoanele lumeşti, dar un
savant al tărâmului duhovnicesc, i-a atras pe toţi aceia, învăţaţi sau neînvăţaţi,
care „aveau ochi să vadă".
Papa Nicolae încă se mai afla în viaţă atunci când a fost introdus noul
calendar (gregorian). Când i s-a cerut părerea, el a răspuns: „Din convingere, cel
vechi, din obligaţie, cel nou". Cu toate acestea, era un adept neclintit al vechiului
calendar, lăsând praznicele de pe calendarul cel nou în seama preoţilor ce-1
ajutau în slujire, în vreme ce el se furişa adesea în micile paraclise şi în locuinţele
private pentru a sluji după vechiul calendar. Aceasta i-a adus critici şi reproşuri
din partea ierarhiei, dar Papa Nicolae şi-a urmat în tăcere calea dictată de cuget.
Deopotrivă de mare cu dragostea de rugăciune a Papei Nicolae era şi
purtarea lui de grijă pentru aproapele. Neavând în realitate niciun bănuţ, el
dăruia săracilor aproape toate daniile ce-i treceau prin mâini. încă de timpuriu,
el a cedat surorii lui jumătate
58 Idem, pg. 11.
Atena 155

din averea pe care o moştenise în calitatea de fiu mai mare, şi la puţină vreme a
pierdut şi partea lui, încercând să garanteze cu ea datoria unui diacon sărac.
Timpul şi-1 împărţea tot atât de generos ca şi banii. Chiar şi în anii din urmă,
când devenise plăpând şi nesigur pe picioare, după ce slujea vreme de şase sau
şapte ore într-un paraclis încins de soare, el se ducea pe jos la casele celor care îi
cereau rugăciunile. Maica Măria scria că era câteodată atât de istovit, încât se
târa în josul străzii purtând Sfintele Taine şi fiind sprijinit de un fiu duhovnicesc.
Fiecare om care-1 solicita, de la sfetnicul reginei până la un tată cu fiica lui,
amândoi leproşi, trăind ascunşi pe o alee din vecinătate, erau trataţi cu aceeaşi
grijă părintească. Singura preocupare a Papei Nicolae era să se roage.
Papa Nicolae s-a săvârşit cu pace la 18 februarie (după vechiul calendar)/
2 martie (după cel nou) în anul 1932 după o boală de câteva luni. Ultimele lui
cuvinte, cu un ceas înaintea morţii, au fost o binecuvântare adresată celor care se
îngrijeau de hrana sa. După moartea lui, mai mulţi oameni bolnavi mintal sau
fizic s-au însănătoşit după ce s-au învelit cu rasa lui. Femei care aveau adesea
certuri în familie s-au dus şi au cules câteva frunzuliţe de pe mormântul lui.
Când şi-au tămâiat casele, au pus frunzele peste tămâie şi dezbinările au încetat.
Papa Nicolae a fost canonizat ca sfânt al Bisericii Greciei, aparţinând Patriarhiei
Constantinopolului, în anul 1993, iar moaştele lui se află în biserica Sfântului
Ioan Botezătorul „Vânătorul", unde a slujit.
Papa Nicolae este prăznuit de Biserică în ziua de 2 martie a calendarului
nou (18 februarie după vechiul calendar).

ÎNDRUMĂRI:

Biroul Naţional de Turism al Greciei (GNTO):


Se află lângă Piaţa Syntagma, pe strada Amerikis numărul (din Piaţa
Syntagma, o luaţi spre Stadiou). Acolo vi se vor ofej hărţi pentru orice destinaţie
din Grecia, precum şi date privitoar la circulaţia cu autobuzul, cu feribotul, cu
trenul şi cu avionu De asemenea, vă pun la dispoziţie numerele de telefon a
156 EVLOGHITE!

ambasadelor, hotelurilor şi restaurantelor. Chiar este posibil să fiţi ajutaţi să


ajungeţi în locuri de pelerinaj mai retrase şi vor încerca să afle răspunsul la
întrebările dumneavoastră. De asemenea, la terminalul aeroportului, în holul
rezervat sosirilor, există o cabină de informaţii cu interes local. Câteodată, vara,
în cadrul Băncii Naţionale a Greciei - aflată în partea de nord a Pieţii Syntagma -
se află un ghişeu de informaţii al GNTO deschis spre partea pietonală.

Spre Catedrala Mitropolitană (Moaştele Sfintei Filotheia şi ale


Patriarhului Grigorie al V-lea al Constantinopolului):
Se află în Piaţa Metropolitană (Adesea numită „Metrópoli"), la o distanţă
de cinci clădiri de Piaţa Syntagma, pe strada Mitropoleos, care mărgineşte
partea de sud a Pieţii Syntagma.

Spre locul pe care se află mănăstirea originală a Sfintei Filotheia,


mănăstire închinată Sfântului Andrei Cel întâi Chemat:
Se află la două clădiri distanţă de Catedrala Mitropolitană, în partea de
sud, pe strada Ag. Filotheia, la intersecţia cu strada Ag. Andrea. Mănăstirea a
supravieţuit aici până în veacul al XX-lea, când a fost rasă din temelii la porunca
Mitropolitului Gherman Calligas, care a înlocuit-o cu noile clădiri ale reşedinţei
de Arhidioceză. Biserica originală a Sfântului Andrei încă mai stă în picioare,
dar a suferit restaurări masive.

Spre peştera unde mergea să se roage Sfânta Filotheia:


Se află pe un mic deal împădurit ce are în vârf biserica Sfintei Filotheia din
cartierul Filotheia, o suburbie ce poartă numele sfintei, în Atena, lângă
Halandria. Luaţi autobuzul albastru numărul 610 de pe strada Akadimias, aflată
lângă Biblioteca Naţională, spre staţia „Aghia Filotheia". Este un mic deal
împădurit înconjurat de oraş. Aflată pe culmea dealului, biserica Sfintei
Filotheia adăposteşte un os din braţul sfintei. Peştera unde ea se ruga, aflată la
baza dealului, a fost transformată în paraclis. în acest cartier nu există staţie de
metrou, astfel că taxiul este opţiunea cea mai bună.
Spre vechea biserică a Sfântului Andrei, locul celei de-a doua mănăstiri
a Sfintei Filotheia:
Se află pe strada Lefkosia. Cum staţi cu faţa spre biserică, în partea stângă
a zidului exterior se află un stâlp izolat de corpul clădirii. Potrivit tradiţiei locale,
de acest stâlp a fost legată şi bătută Sfânta Filotheia.

Spre Acropole şi Partenon:


Dacă aveţi răgazul şi dorinţa de a urca pe jos până pe Acropole, din piaţa
Syntagma luafi-o spre vest pe strada Ermou până ajungeţi în strada Eolou.
Acolo faceţi la stânga, de unde veţi avea tot drumul o minunată privelişte
asupra Acropolelor. La capătul străzii Eolou, urmaţi străduţele ce se răsucesc în
susul dealului până daţi de poteca pavată ce şerpuieşte în dreapta Acropolelor,
ducându-vă chiar la intrare. De asemenea, puteţi lua metroul până la staţia
Acropole sau Monastiraki, iar apoi urcaţi străzile şerpuite până pe Acropole. Din
piaţa Syntagma, puteţi lua şi troleibuzul galben numărul 18, urcând cu el vreo
Atena 157

zece minute pe străzile Amalias şi Dionisiou Areopagitou până la staţia


Acropole.

Spre Areopag, locul unde a propovăduit Sfântul Pavel:


Pornind de la poalele dealului Acropole:
Urmaţi poteca ce urcă din Plaka până în partea nordică a dealului
Acropole. (Poteca poate fi găsită dacă porniţi din cartierul Plaka şi mergeţi drept
înainte până pe deal. Urcând dealul în continuare, treceţi cum puteţi de casele şi
restaurantele ce vă vor ieşi în mod inevitabil în cale pe această foarte aglomerată
alee asfaltată ce urcă ocolit până pe Acropole.) Când veţi ajunge la capătul aleii
ce se ramifică la stânga spre un mic parc şi ghişeele de bilete, în dreapta
dumneavoastră veţi vedea Areopagul, întinsul platou de stâncă, având treptele
săpate într-o parte şi o placă de bronz ce aminteşte de predica Sfântului Pavel.
Suprafaţa întinsă şi netedă aflată la capătul treptelor oferă o imagine panoramică
Spre vechea biserică a Sfântului Andrei, locul celei de-a doua mănăstiri
a Sfintei Filotheia:
Se află pe strada Lefkosia. Cum staţi cu faţa spre biserică, în partea stângă
a zidului exterior se află un stâlp izolat de corpul clădirii. Potrivit tradiţiei locale,
de acest stâlp a fost legată şi bătută Sfânta Filotheia.

Spre Acropole şi Partenon:


Dacă aveţi răgazul şi dorinţa de a urca pe jos până pe Acropole, din piaţa
Syntagma luaţi-o spre vest pe strada Ermou până ajungeţi în strada Eolou. Acolo
faceţi la stânga, de unde veţi avea tot drumul o minunată privelişte asupra
Acropolelor. La capătul străzii Eolou, urmaţi străduţele ce se răsucesc în susul
dealului până daţi de poteca pavată ce şerpuieşte în dreapta Acropolelor,
ducându-vă chiar la intrare. De asemenea, puteţi lua metroul până la staţia
Acropole sau Monastiraki, iar apoi urcaţi străzile şerpuite până pe Acropole. Din
piaţa Syntagma, puteţi lua şi troleibuzul galben numărul 18, urcând cu el vreo
zece minute pe străzile Amalias şi Dionisiou Areopagitou până la staţia
Acropole.

Spre Areopag, locul unde a propovăduit Sfântul Pavel:


Pornind de la poalele dealului Acropole:
Urmaţi poteca ce urcă din Plaka până în partea nordică a dealului
Acropole. (Poteca poate fi găsită dacă porniţi din cartierul Plaka şi mergeţi drept
înainte până pe deal. Urcând dealul în continuare, treceţi cum puteţi de casele şi
restaurantele ce vă vor ieşi în mod inevitabil în cale pe această foarte aglomerată
alee asfaltată ce urcă ocolit până pe Acropole.) Când veţi ajunge la capătul aleii
ce se ramifică la stânga spre un mic parc şi ghişeele de bilete, în dreapta
dumneavoastră veţi vedea Areopagul, întinsul platou de stâncă, având treptele
158 EVLOGHITE!

săpate într-o parte şi o placă de bronz ce aminteşte de predica Sfântului Pavel.


Suprafaţa întinsă şi netedă aflată la capătul treptelor oferă o imagine panoramică
asupra întregii părţi centrale şi nordice a oraşului Atena.
Atena 159

Pornind din vârful dealului Acropole:


Coborând de pe muntele-templu printre ruinele Propileei (vechea poartă),
jos, în partea dreaptă (despărţită de muntele-templu printr-o cărare ce urcă
şerpuit din Plaka înspre partea de miazănoapte a Acropolelor), puteţi vedea o
întinsă suprafaţă de stâncă ce oferă o privelişte panoramică asupra Atenei. O
veche scară săpată în stâncă având 15 sau 16 trepte duce spre platoul brăzdat,
unde stânca a fost înălţată în mod artificial cu veacuri în urmă. Acesta este
Aresul sau Areopagul, străvechiul loc de întrunire a vestitei adunări a
atenienilor, înaintea căreia Sfântul Pavel a propovăduit Evanghelia lui Iisus
Hristos.

Spre Dealul Lycabettus - Biserica Sfântul Gheorghe:


Lycabettus şi paraclisul sunt accesibile fie urcând pe jos poteca lină şi bine
marcată, fie suind cu funicularul în numai două minute. Şi poteca, şi staţia
funicularului se află la capătul străzii Ploutarhou. (Din Syntagma, coborâţi pe
strada Vassilias Sofias până întâlniţi strada Ploutarhou, pe partea stângă după
biserica Sfântul Nicolae.)

Spre biserica Sfântului Evstatie (moaştele Sfântului Grigorie de Nyssa,


Sfinţilor Teodor Tiron şi Teodor Stratilat şi ale Sfântului Nou Mucenic
Gheorghe din Neapolis):
Luaţi autobuzul Perisos (nr. 605) de pe strada Stournari (unde se află
Universitatea Politehnică). întrebaţi de Piaţa Aghios Evstathios. Cea mai
apropiată staţie de metrou este Perissos, în cartierul Nea Ionia.

Spre biserica Adormirii (moaştele Sfântului Elefterie):


Din centrul oraşului, luaţi metroul spre staţia Pefkakia din cartierul Nea
Ionia. Cum urcaţi dealul, având în partea stângă şinele de cale ferată, faceţi la
dreapta pe strada Korai şi după câteva clădiri veţi da de biserica Adormirii,
unde sunt adăpostite moaştele Sfântului Elefterie. De aici puteţi ajunge la
biserica Sfântului Ştefan.
Spre biserica Sfântului Ştefan (moaştele Sfântului Ştefan întâiul
Mucenic):
Urcaţi pe strada Trapezountos de-a lungul bisericii Adormirii, lăsând la o
parte şinele de metrou. Luaţi-o la stânga pe strada Sinopis şi în 10 sau 15 minute
veţi ajunge la biserica Sfântului Ştefan.

Spre biserica Sfintei Paraskeva (moaştele Sfintei Parascheva Romana):


Luaţi metroul spre staţia Ethnikis Amalnis, ieşiţi prin partea dreaptă şi
suiţi în oricare din autobuzele parcate lângă trotuar, cu excepţia expresului ce
duce la aeroport. Biserica se află cam la zece minute de mers în susul străzii,
într-un frumos parc aşezat la marginea şoselei. Cereţi să fiţi lăsaţi la „Aghia
Paraskevi Ecclesia". Sau puteţi lua autobuzul A5 de la intersecţia străzilor
Akademias şi Sina până la Aghia Paraskevi.

Spre Mănăstirea Penteli:


Atena 160

Din Vas, luaţi oricare din cele opt autobuze ce merg spre Vechiul Penteli
(Pălea Penteli). Se află pe strada Irakliou, lângă Muzeul Naţional de Arheologie,
la câteva clădiri de piaţa Omonia.
Cereţi să fiti lăsaţi la Mănăstirea Penteli.
/ / /

Spre Paraclisul Haghia Dynamis (Sfânta Putere):


Din latura sudică a pieţei Syntagma, luaţi-o spre vest pe strada Metropolis
spre Catedrala Mitropolitană (unde se află moaştele Sfintei Filotheia). Paraclisul
se află la intersecţia străzilor Metropolis şi Pentelis, ghemuit sub stâlpii de beton
ai Ministerului Educaţiei şi Religiei.

Spre biserica Kapnikarea:


Din piaţa Syntagma, urcaţi drept în sus pe strada Ermou. Strada se
desparte în două pentru a ocoli biserica.

Spre Muzeul Bizantin:


Din piaţa Syntagma, mergeţi pe jos sau luaţi orice autobuz ce coboară pe
strada Vassilisas Sofias. Muzeul se află la o distanţă de două clădiri şi jumătate
mai jos pe dreapta, după Grădina Botanică, între străzile Rigilis şi Rizari. De
asemenea, puteţi lua şi metroul spre staţia Evanghelismos, îndreptându-vă spre
ieşirea Vassilisas Sofias/ Rizias şi întorcându-vă spre piaţa Syntagma câteva
sute de metri.

Seminarul Teologic Rizarios şi biserica Sfântului Gheorghe (moaştele


Sfântului Nectarie din Eghina):
Luaţi metroul spre staţia Evanghelismos şi îndreptaţi-vă spre ieşirea
Vasilias Sofias / Rizias. Seminarul şi biserica se află chiar lângă ieşirea
metroului. Dacă deja sunteţi în zonă, mai mergeţi câteva sute de metri după
Muzeul Bizantin (dinspre piaţa Syntagma). Găsiţi biserica pe aceeaşi parte cu
muzeul.

Spre Muntele Hymetus şi Mănăstirea Kessariani:


Luaţi autobuzul albastru numărul 224 spre Kessariani de la staţia de
autobuze aflată la intersecţia străzilor Akadimias şi Vassilisas Sofias, nu departe
de piaţa Syntagma. Mergeţi cu el până la capăt. Autobuzul se va retrage către un
mic garaj. Intoarceţi-vă pe drumul de maşină şi faceţi la dreapta, urmând
direcţia pe care o avea autobuzul mai înainte de a se opri. Coborâţi mai departe
cam 15 minute până veţi ajunge la pasajul de trecere subteran. Treceţi pe
dedesubt şi luaţi-o la dreapta. Urmaţi drumul până se ramifică şi cotiţi iarăşi la
dreapta. După câteva clipe veţi vedea în partea dreaptă un gard de lemn, iar
apoi un drum pavat ce urcă prin dreapta mănăstirii. La întoarcere, poate veţi voi
să urmaţi drumeagul liniştit ce trece coama dealului dintre mănăstire şi pasajul
subteran. Drumul urmează linia şoselei, dar nu poate fi văzut din pricina
pădurii. De asemenea, puteţi lua un taxi59.

Spre biserica (Mănăstirea) Sfântului loan Teologul:


Se ajunge greu cu transportul public. Luaţi un autobuz Papagou (numărul
59Când vă daţi jos din autobuz la ultima staţie pentru Kessariani şi o luaţi înapoi pe
drumul de maşină, veţi vedea chiar peste stradă un drumuşor pavat ce urcă şerpuit
muntele. După trei minute de mers, veţi ajunge la o mică mănăstire, ce cuprinde o
biserică foarte veche închinată Sfântului Ioan Botezătorul, având fresce de secol XI, şi
o biserică ce are hramul Bunei Vestiri, împodobită de asemenea cu fresce minunate:
un perete întreg înfăţişează minunata arătare pe mare a icoanei Iviron din Muntele
Athos.
Atena 161

408) de la staţia de autobuze aflată la intersecţia străzilor Akadimias şi Vassilisas


Sofías, lângă piaţa Syntagma. Capătul autobuzului se află în regiunea mănăstirii.
Cereţi să fiţi lăsaţi pe strada Anastasios, iar de acolo luaţi un taxi până la
mănăstire.

Spre Mănăstirea Daphni:


Din Atena, luaţi unul dintre autobuzele Elefsina din Platia Eleftherias, la
capătul străzii Evrpidou, şi mergeţi cu el 25 de minute. Cereţi şoferului să vă lase
la staţia Mănăstirea Daphni. Mănăstirea se află vizavi de staţia de autobuz, pe
şoseaua principală.

Spre Mănăstirea Sfintei Irina Hrisovalantou:


Luaţi autobuzul B9 de la intersecţia străzilor Halkokondyli şi 3
septembrie, de lângă piaţa Omonia, către biserica Sfintei Varvara aflată pe
strada Sofokli Venizelou din cartierul Lykovrisi. Traversaţi şi luaţi-o la stânga pe
strada Halkidos, coborâţi pe ea până daţi de strada Dimitsanas, unde faceţi
iarăşi la stânga şi ajungeţi la mănăstire. Altă variantă ar fi să luaţi metroul până
la staţia Kat sau Kifissia, iar de acolo mai mergeţi puţin cu taxiul.

Spre biserica Sfântului loan Botezătorul - „Vânătorul" (moaştele


Sfântului Nicolae Planas):
Cel mai uşor de ajuns la această biserică este să luaţi metroul spre staţia „
Agios Ioannis". Ieşirea de la metrou se află chiar în curtea bisericii. Dacă
preferaţi autobuzul, din piaţa Syntagma luaţi unul dintre autobuzele A3, A4, B3
sau B4 în josul străzii Vouligmenis. După vreo 12 minute de mers, ajungeţi la
staţia „Agios Ioannis" (Sfântul loan), două staţii după parcul plin de verdeaţă, pe
partea dreaptă. Cum coborâţi din autobuz, întoarceţi-vă spre stânga: biserica
este o singură clădire aflată la intersecţia străzilor Vouligmenis şi Kassomouli. în
faţa bisericii
se află un mic monument de piatră, altarul vechii biserici Sfântul Ioan
„Vânătorul", unde slujea Papa Nicolae. (Şi pentru că strada Vouligmenis are un
singur sens, pentru a ajunge în piaţa Syntagma trebuie să traversaţi această
stradă şi să urcaţi până pe următoarea stradă largă, aşezată paralel faţă de
Vouligmenis. Aici veţi vedea autobuze ce coboară spre partea de jos a
oraşului.)60

60Este bine de ştiut că în Atena taxiurile sunt destul de ieftine. Dacă vă simţiţi
neliniştiţi şi pierduţi în mijlocul oraşului, luaţi un taxi. Acestea se află parcate pe
marginea străzilor şi în faţa fiecărei intrări de metrou.
5

Kefalonia
Viaţa, minunile şi Mănăstirea Sfântului Gherasim din Kefalonia · Sfântul Panaghis
din Lixouri · Şerpii din Markopoulo

D eşi Kefalonia este înfăţişată adesea ca fiind mai aridă şi mai stâncoasă
decât roditoarele ei vecine din Marea Ionică, totuşi primăvara este
înveşmântată cu un minunat covor de iarbă şi flori sălbatice de munte.
Călătorind în zori cu autobuzul din porturile Samis sau Poros spre Argostoli,
capitala insulei, o pânză de negură se lasă printre munţi şi se aşterne peste
câmpiile pietroase, aşteptând să fie mistuită de soarele dimineţii. în mod plăcut
surprinzător, satele sunt nestânjenite de turişti, iar insula reprezintă o binevenită
mângâiere faţă de locurile de vacanţă înţesate de lume din Lefkada şi Corfu.
Kefalonia s-a aflat doar pentru scurtă vreme sub stăpânirea turcilor (1479-1485),
dar a petrecut veacuri întregi sub cârmuirea veneţiană, urmate de îngrădirile
ocupaţiei franceze, ruseşti şi engleze, mai puţin îndelungate, până ce s-a alăturat
Greciei moderne.
Pentru pelerinul ortodox, cele mai mari comori ale Kefaloniei le
reprezintă moaştele Sfântului Gherasim cel Nou de la Omala, rămase nestricate
în chip minunat, iar din vremurile mai noi, cele ale Sfântului Panaghis din
Lixouri.
202 EVLOGHITE!

MĂNĂSTIREA SFANŢULUI GHERASIM


(Sfântul Gherasim din Kefalonia)
S fântul Gherasim, al cărui nume de familie era Notaras, s-a născut în anul
1509 în Trikala, Peloponez. Fiind un tânăr plin de evlavie, el a călătorit mai întâi
la Zachint, iar mai pe urmă în Tesalia, Pont şi Constantinopol, în căutarea unui
povăţuitor duhovnicesc. Şi-a început viaţa monahală în Muntele Athos, unde s-a
nevoit o vreme şi a primit Schima cea Mare probabil la Schitul Sfânta Ana. Mai
târziu a mers la Ierusalim, închinându-se locurilor unde a vieţuit şi a învăţat
Domnul, iar apoi în Sinai, Antiohia, Damasc, Egipt şi Libia, oriunde putea afla
urme ale monahismului ortodox şi bătrâni încercaţi.
In timpul şederii lui în Ierusalim, sfântul a slujit ca paracliser la Sfântul
Mormânt, iar mai pe urmă a fost sfinţit preot de către
Patriarhul Gherman al Ieru-
salimului, sub care a slujit 12 ani.
După preoţire, vieţuirea Părintelui
Gherasim a devenit şi mai aspră,
•O'jfiflL (TEN
el retră-gându-se adesea în ţinutul
ftPACIH? K6ttMNK
din preajma râului Iordan, unde şi
,
sfântul lui ocrotitor, Gherasim de
la Iordan, se nevoia pentru a sa
mântuire. El mânca şi dormea
puţin, o dată postind în chip desă-
vârşit chiar şi 40 de zile.
Cât a stat în Zachint, familiei
Sigouris i s-a născut cel ce avea să
fie Sfântul Di-onisie şi, potrivit
tradiţiei locale, este foarte posibil ca
cel care 1-a botezat pe prunc să fi
fost tocmai Sfântul Ghera-Icoana
Sfântului Gherasim din Kefalonia
sim - unii susţin că tot el i-a fost şi
naş61. Tânărul preot era de acum
cunoscut pentru viaţa lui de nevoinţă şi nu e greu de crezut ca evlavioasa familie
Sigouris să-1 fi ales tocmai pe el ca părinte duhovnicesc.
în Zachint încă se mai povesteşte că atunci când părintele Gherasim s-a
hotărât să părăsească insula pentru a duce viaţă pustnicească în Kefalonia,
insula învecinată, el a coborât pe ţărm şi i-a rugat pe nişte pescari ce porneau la
drum să-1 ia cu dânşii. Ei l-au refuzat cu îndărătnicie, spunând că nu aveau de
gând să bată atâta drum până în Kefalonia, ci doar să pescuiască. însă minciuna
lor a ieşit la iveală: când au aruncat ancora pe ţărmul Kefaloniei, Sfântul
Gherasim se afla deja acolo. Uimiţi, pentru că nu mai erau şi alte corăbii în
preajma lor atunci când porniseră din Zachint, pescarii l-au întrebat cum
202 EVLOGHITE!

ajunsese înaintea lor. Drept singur răspuns, el i-a întrebat de ce nu voiseră să-1 ia
cu ei.
La început, sfântul şi-a făcut sălaş într-o mică peşteră din Argostoli, dar
socotind că în locul acela era prea multă lume, a început să-şi caute un loc de
pustnicie mai însingurat. La vremea aceea, lângă satul Valsamata din ţinutul
Omala, nu departe de Argostoli, vieţuia un ieromonah pe nume Gheorghe
împreună cu cele două surori ale lui. Curând după sosirea Sfântului Gherasim
pe insulă, părintele Gheorghe a ieşit afară la miezul nopţii pentru a săvârşi slujba
Utreniei şi a văzut o lumină ca fulgerul pe câmp deasupra satului. Urmând-o, el
a aflat o icoană a Preasfintei Născătoare de Dumnezeu. Auzind de minune,
Sfântul Gherasim a plecat să cerceteze dacă nu cumva ar putea afla un loc liniştit
unde să vieţuiască în apropiere de Valsamata. Acolo s-a întâlnit cu surorile
părintelui Gheorghe la ferma familiei şi, după cum povesteau ele mai târziu,
simţeau ca şi cum ar fi vorbit cu un înger. Fetele l-au rugat să rămână cu ei şi să
le fie părinte duhovnicesc. Sfântul a întrebat: „Ar fi cu putinţă? Oare fratele
vostru ar vrea să rămân aici?". Ele l-au încredinţat că va fi binevenit, iar sfântul
le-a spus că dacă fratele lor va încuviinţa, să-i dea de ştire în Argostoli, şi atunci
el va veni şi îi va ajuta în nevoinţele duhovniceşti şi pământeşti.
^VXDGHITE!

După ce a primit încuviinţarea, nevoitorul s-a mutat Ia fermă, unde


muncea curăţind pământul, sădind şi arând pentru familie. Părintele Gheorghe
i-a dat Sfântului Gherasim un mic petec din pământul pe care-1 muncea de unul
61 Pentru viaţa Sfântului Dionisie, vezi capitolul despre Zachint.
singur, dar ispitit de frumuseţea grădinii sfântului, în curând a început să-1
pizmuiască şi a încercat să-i întoarcă pe vecini împotriva lui. Cu toate acestea,
Sfântul Gherasim a continuat cu stăruinţă să refacă biserica mică şi dărăpănată a
moşiei, pe care a mchinat-o Adormirii Maicii Domnului. Mai târziu a construit şi
chilii împrejurul ei. Surorile părintelui Gheorghe au fost cele dintâi monahii, dar
în scurtă vreme obştea mănăstirii a crescut la 25 de femei. Sfântul Gherasim se
ostenea împreună cu ele la zidirea mănăstirii, pe care a numit-o „Ierusalimul cel
Nou". Chilia lui era o peşteră aflată sub biserică, loc unde a vieţuit 19 ani. Peştera
poate fi vizitată şi acum de către pelerini.
într-o zi, Sfântul Gherasim s-a apucat să sape o fântână lângă mănăstire.
Stând în fundul fântânii, aduna pământul jilav, iar maicile îl scoteau afară. Cum
munceau ei aşa, un sătean a trecut pe acolo şi a zis: „Uită-te la călugărul acesta
necuviincios cu toate maicile lui!". Sfântul, care nu avea cum să audă vorbele
omului aflat la distanţă, a ieşit din fântână şi l-a chemat pe om să se apropie.
Apoi a scris un scurt mesaj pe o bucată de hârtie, a împăturit-o şi i-a spus s-o
ducă judecătorului. Mesajul spunea: „închideţi-1, pentru că m-a învinuit pe
nedrept". Judecătorul l-a cercetat pe om, iar acesta şi-a mărturisit vorbele
defăimătoare rostite pe drum şi s-a rugat de iertare, neştiind că Sfântul
Gherasim mai scrisese: „... dar lăsaţi-1 slobod după ce-1 veţi fi luat la întrebări".
Fântâna încă mai există, iar creştinii din partea locului spun că de
praznicul sfântului, când preoţii ies cu sfintele moaşte împrejurul pământului
mănăstirii, nivelul apei din fântână se ridică atunci când moaştele se apropie şi

Racla cu moaştele Sfântului Gherasim

scade iarăşi pe măsură ce alaiul se depărtează.


Sfântul Gherasim avea multe daruri duhovniceşti, printre care putinţa de
a tămădui bolile şi rugăciunile aducătoare de ploaie atunci când insula era lovită
de vreo mare secetă. Dar cel mai vestit a ajuns în zilele noastre pentru
rugăciunile roditoare făcute înaintea lui Dumnezeu pentru cei îndrăciţi. în
fiecare an, sute de oameni îndrăciţi din toată Grecia sunt aduşi la mănăstire.
Drept mărturie că rugăciunile lor de tămăduire au fost ascultate
stau mulţimea plăcuţelor ex-voto de aur şi argint, aduse drept mulţumire, care
acoperă racla sfântului.
Sfântul Gherasim s-a săvârşit la 15 august 1579, de Adormirea Maicii
Domnului, care este şi praznicul mănăstirii. Pentru a nu amesteca prăznuirea
celor două sărbători, ziua adormirii sfântului este prăznuită deosebi a doua zi,
pe 16 august. în anul 1851, moaştele sfântului au fost dezgropate, iar trupul lui a
fost aflat nestricat. Cu toate acestea, câţiva săteni de prin partea locului au
început să împrăştie zvonul că aceasta s-ar datora unui blestem sau afurisanii
aruncate asupra lui. De aceea, moaştele sfântului au fost îngropate din nou şi
dezgropate iarăşi după opt luni. în tot acest timp, trupul lui nu doar că a rămas
nestricat, dar răspândea şi un miros dumnezeiesc, o vădită mireasmă de
sfinţenie.
Despre puterea covârşitoare a moaştelor lui nestricăcioase i s-a povestit şi
autoarei în anul 1995 de către o tânără soră începătoare din Australia, pe nume
Anna, la Mănăstirea Sfântului Ştefan din Meteora:
„Am venit in Grecia în anul 1988, nădăjduind să aflu de lucru ca
profesoară de limba engleză. Nu am origini greceşti, nici nu aveam vreo
înclinaţie deosebită pentru cultura sau artele clasice, ci am venit pentru că
Grecia îmi părea interesantă. Nu am fost crescută în spiritul vreunei
religii, nici nu căutam vreuna, dar curând după sosirea mea aici am
întâlnit nişte oameni care plănuiau să meargă în Kefalonia, la Sfântul
Gherasim, şi m-au poftit să merg împreună cu ei. Părea o bună ocazie de a
începe să vizitez ţara şi am primit invitaţia. Când am intrat în biserică şi
am ajuns înaintea raclei sfântului, am rămas încremenită de ceea ce am
văzut: moaştele nestricate erau o minune atât de vădită, încât am
cunoscut înlăuntrul meu că trebuie să fie un Dumnezeu şi că ortodoxia
este mijlocul de a I te închina Lui. M-am botezat şi un an mai târziu am
venit la mănăstire."

Astăzi, mănăstirea păstrează biserica Adormirii cu moaştele Sfântului


Gherasim, precum şi o biserică nouă, mai încăpătoare închinată Sfântului, iar
alături de locuinţele maicilor, o aripă uriaşă ce slujeşte drept arhondaric, unde
sunt primiţi miile de pelerini ce sosesc aici în fiecare an. Biserica mai veche care
adăposteşte moaştele este zidită chiar deasupra peşterii Sfântului Gherasim iar
pelerinii sunt bineveniţi să coboare scara şi să se strecoare prin culoarul aproape
lipit de pământ ce duce în peşteră. Creştini: locului spun că doar cei credincioşi
se pot strecura prin trecerea îngustă. Nevasta unui preot din Argostoli îi spunea
autoarei că, voind să ia binecuvântare pentru pruncul ei nenăscut, s-a strecurat
prin tunel fără nicio greutate, deşi era însărcinată în nouă luni, în vreme ce
tânăra subţire şi suplă pe care o adusese cu ea, necredincioasă fiind, nu a putut
trece"62.

Minuni ale Sfântului Gherasim

A
62Nota autoarei: „Când am ajuns în Kefalonia, era miezul iernii. în ziua aceea nu era
aproape niciun pelerin, iar eu stăteam ţintuită în capătul scării, întrebân-du-mă dacă
îmi era îngăduit sau nu să cobor. Sora Eupraxia, o maică bătrână, trecută bine de 80 de
ani, a băgat de seamă ezitarea mea şi voind să mă încredinţeze iarăşi că totul e bine, a
ţâşnit în jos pe scară spre fundul puţului stâncos, iar apoi s-a strecurat cât ai clipi prin
micul tunel spre interiorul peşterii, în tot acest răstimp zâmbind şi discutând în greacă.
Coborând treptele, îi puteam vedea ivin-du-se prin crăpătură feţişoara bronzată şi
încreţită, asemenea unui minunat personaj al lui Dickens, aşa cum stătea întinsă la
pământ înlăuntrul peşterii, privind cu grijă ca să se încredinţeze că o urmăm. Când în
cele din urmă ne-am făcut drum până în peşteră, ea şi-a scos o clamă din păr şi ne-a
spus mie şi însoţitoarei mele să ne scrijelim numele pe zidul peşterii, aşa cum fac de
sute de ani pelerinii veniţi aici, «pentru ca Sfântul să nu uite că aţi fost aici»".

u fost consemnate mii de minuni ale Sfântului Gherasim, mai cu seamă


tămăduiri ale celor îndrăciţi. Iată mai jos câteva dintre ele:

Femeia îndrăcită

Nu mult după moartea Sfântului Gherasim, a venit la mănăstire o femeie


îndrăcită, şi sub puterea diavolească a început să cutreiere noaptea prin
împrejurimi, fugind ca o sălbatică, iar în cele din urmă a căzut în fântâna
sfântului. Pe când dormeau în chiliile lor, mai multe maici au fost trezite de
glasul Părintelui Gherasim, care le spunea: „Surorilor, alergaţi degrabă, femeia
îndrăcită este în primejdie la fântână şi are nevoie de ajutor". Maicile au alergaţi
cu făclii la fântână, unde i-au aruncat o frânghie nefericitei femei. Ea a fost
scoasă cu bine, iar când a pus picioarele pe pământ, stareţa a întrebat-o cum de
nu s-a înecat. Femeia, suspinând cu uşurare, a răspuns că atunci când a căzut în
fântână, i s-a arătat un monah care o ţinea deasupra apei, spunându-i: „Nu te
teme, duhul cel rău a plecat de la tine". El a repetat aceasta de mai multe ori,
liniştind-o şi îmbărbătând-o până la sosirea maicilor, iar apoi s-a făcut nevăzut.
Călugăriţele au înţeles că acela fusese Sfântul Gherasim, şi spre uimirea tuturor,
femeia se afla întreagă la minte şi nu mai era îndrăcită.

Epidemia de holeră

In anul 1760, când o epidemie de holeră a lovit insula, o maică pe nume


Akakia 1-a văzut în vedenie pe Sfântul Gherasim rugându-se înaintea unei
icoane a Maicii Domnului, implorând-o să oprească molima. Maica Domnului a
grăit din icoană şi a zis: „L-am rugat pe Fiul meu şi-ţi va dărui aceasta". Apoi
Sfântul a pus mâna pe un sul făcut dintr-un material asemenea bumbacului
înfăşurat în jurul toiagului său şi a început să smulgă din el multe
_ A.

bucăţele, împrăştiindu-le în văzduh. In noaptea aceea s-a mai arătat şi unei alte
femei de pe insulă, spunându-i să meargă degrabă la casa tatălui ei, pentru că
molima nu avea să se răspândească şi la tară.
In curând, povestirile acestor vedenii au făcut înconjurul satelor. Totuşi, o
femeie din partea locului nu a vrut să creadă aceste mărturii şi râdea de ele
spunând: „Acestea sunt poveşti pentru copii". în acea noapte, Sfântul i s-a arătat
în vis şi a lovit-o cu toiagul, spunând: „Cu această poveste de copii, prin
binecuvântarea Preasfintei Născătoare de Dumnezeu, am risipit boala din insula
aceasta". A doua zi în zori, femeia s-a dus drept la mănăstire pentru a se închina
moaştelor sfântului, povestind maicilor visul ei şi arătându-le vânătaia de pe
coaste, acolo unde o lovise Sfântul Gherasim. Cu toţii au adus mulţumire lui
Dumnezeu.

Tămăduirea femeii bolnave la minte


în anul 1785 a venit la mănăstire o femeie bolnavă la minte, pe nume
Suzana, şi a trăit acolo multe luni. Nu vorbea nimănui niciodată şi mânca numai
dacă primea de mâncare, altfel rămânea flămândă. într-o zi, după ce stătuse
acolo aproape un an întreg, ea a început să ţipe tare în timpul Vecerniei. Preotul
a ieşit din Altar şi a încercat să o liniştească, dar ea striga tot mai tare, până când
preotul, pierzându-şi în cele din urmă cumpătul, a pălmuit-o, şi a fost scoasă cu
forţa din biserică.
în noaptea aceea, preotul a avut un vis în care racla sfântului s-a deschis
de la sine şi Sfântul Gherasim a ieşit afară. El ţinea în mâini o carte şi o mişca pe
deasupra preotului. Când preotul a venit spre el, sfântul 1-a lovit tare cu cartea
peste cap şi 1-a întrebat: „A durut?". Preotul a spus: „Da", iar sfântul a răspuns:
„Şi tot aşa m-a durut şi pe mine aseară, când ai pălmuit-o pe biata femeie.
Scoală-te acum, este vremea să mergi la Utrenie şi să nu mai faci aceasta
vreodată".
Preotul s-a trezit îngrozit şi a dat fuga în biserică, unde şi-a cerut iertare de
la sfântul. în dimineaţa aceea, Suzana se afla iar în biserică, dar de data aceasta a
vorbit pe înţeles, spunând: „Preotul care m-a lovit ieri să vină şi să-mi dea ceva
de mâncare". Spre uimirea tuturor celor care o cunoşteau, femeia fusese
tămăduită.

Faţă în faţă cu moartea


în luna noiembrie a anului 1807, un negustor pe nume Manuel trecea cu
corabia pe lângă insulă în drumul lui spre Peloponez. Ajungând în dreptul
Kefaloniei, s-a stârnit o furtună cumplită. Marinarii făceau tot ce le stătea în
putinţă pentru a ţine corabia pe linia de plutire, dar furtuna se înteţea, încât
aproape că îşi pierduseră nădejdea. La bord se afla un marinar din Kefalonia pe
nume Ioannis, care purta la el o iconiţă a Sfântului Gherasim. El a aruncat icoana
în mare, strigând echipajului: „Sfântul Gherasim ne va salva!". Când icoana a
atins apa mării, valurile s-au potolit de îndată. Plin de mulţumire, căpitanul a
poruncit echipajului să acosteze în Chefalonia pentru a-i aduce Sfântului
cinstirea cuvenită.
Zilele de prăznuire ale Sfântului Gherasim sunt 16 august şi 20 octombrie.

BISERICA SFÂNTULUI PANAGHIS DIN


LIXOURI
(Sfântul Panaghis [Bassas] din Lixouri, 1801-1888)

M icul oraş Lixouri din vestul peninsulei, de partea cealaltă a golfului


Argostoli, a fost sălaşul Sfântului Panaghis. în tinereţe, el a fost un elev
râvnitor, studiind gramatica, filosofia şi teologia cu dascălii şi preoţii veniţi să
viziteze insula, până când moartea neaşteptată a tatălui 1-a lăsat singurul
susţinător al maicii şi surorii lui. Se pare că tensiunea acestei perioade i-a
pricinuit dezvoltarea unor ticuri nervoase, care nu au dispărut niciodată cu
totul, deşi în anii mai de pe urmă el le exagera în mod conştient pentru a-şi
ascunde sfinţenia. Viaţa lui a fost plină de o mare bunătate, iar Sfântul Panaghis
este luat ca mijlocitor în rugăciune de cei nervoşi, neliniştiţi şi deznădăjduiţi.
Când şi-a terminat studiile, el a devenit dascăl de şcoală în timpul
mandatului britanic. Dar râvnind să păşească pe urmele Sfântului Gherasim ca
monah, se retrăgea adesea pentru scurtă vreme într-un mic ostrov din dreptul
Chefaloniei, unde se afla o biserică închinată Maicii Domnului din Vlaherne. Tot
aici se aflau mai mulţi preoţi şi monahi ionieni izgoniţi de ocupanţii englezi şi
italieni, care îi socoteau poate un centru de reînvigorare a naţionalismului grec şi
o ameninţare pentru interesele coloniale.63 Printre aceşti sfinţi aflaţi în surghiun,
tânărul Lixouri a aflat hrană pentru suflet. După vârsta de 20 de ani, el a plecat
pe această insulă pentru o vreme mai îndelungată, nădăjduind să vieţuiască
pentru totdeauna în această obşte pustnicească, dar în 1828 a fost chemat înapoi
în Lixouri. Oraşul avea mare nevoie de dascăli, şi el a predat acolo până în anul
1836.
La vârsta de 35 de ani, fiind încă necăsătorit, a fost sfinţit diacon, iar apoi
preot, cu numele Paisie. Dar pentru săteni, el a rămas mereu Părintele Panaghis.
Nevoind să fie înghiţit de administraţia şi politica bisericească ce preocupa
minţile mai-marilor bisericii Kefaloniei, el a primit îngăduinţa de a sluji ca
simplu preot de ţară la biserica Sfântului Spiridon din Plateeyelo. Tânărul preot
avea mare dragoste pentru Liturghie şi slujea adesea. Deşi nu există vreo
mărturie vădită că s-ar fi călugărit vreodată, viaţa lui a fost una de nevoinţă: era
un aspru postitor, dormea direct pe podea şi se ruga adesea noaptea întreagă.
Părintele Panaghis şi-a petrecut toată viaţa în duhul evanghelic al sărăciei. Micul
lui salariu nu ajungea prea adesea în buzunarul său, fiind împărţit celor din
nevoi.
Părintele Panaghis a fost până-ntr-atât de iubit de toţi oamenii, încât era
binevenit în orice casă din sat, ziua sau noaptea, şi fie că stăpânul era sau nu
acasă, el era slobod să ia orice ar fi vrut, generozitate de care se slujea adesea
pentru cei nevoiaşi.
Intr-o noapte rece de iarnă, sfântul a auzit că soţia unui preot din acele
locuri era gata să nască, dar soţul ei nu avea bani să pregătească casa şi nici
măcar să cumpere cărbuni pentru a
63Este interesant de notat că atunci când Sfântul Cosma Etolul, propovăduitorul
misionar din veacul al XVIII-lea, şi-a început lucrarea, turcii i-au îngăduit să
propovăduiască slobod, dar în insulele ioniene Corfu şi Zachint colonizate de italieni,
administratorii greci nu i-au îngăduit aceasta.
Kefalonia 211

încălzi odaia unde femeia avea să


nască. Sfântul Panaghis a ieşit să adune
milostenie pentru familie şi a dus-o
apoi tânărului preot. Când preotul s-a
dus să cumpere cărbune, negustorul a
rămas uimit atunci când a recunoscut
monezile pe care preotul le pusese pe
tejghea ca fiind ale sale. Când preotul
i-a spus cum dobândise banii,
cărbunarul a clătinat din cap şi a zis:
„Părintele nostru Panaghis! Mai are
încă un ochi! Ascunsesem atât de bine
banii... nu ştiu cum a putut afla unde
să-i caute!".
în timpul epidemiei de holeră din anul 1850,
Părintele Panaghis a luat asupra lui datoria de Icoana Sfântului Panaghis a citi
slujba de îngropare fiecăruia dintre cei care mureau. într-o noapte, cu mult după
miezul nopţii, poliţiştii au văzut o lumină în curtea cimitirului şi socotind că au
prins nişte jefuitori de morminte, au mers să cerceteze. Acolo l-au aflat pe
Părintele Panaghis citind psalmi şi cântând Trisaghionul deasupra victimelor
holerei răposate de curând.
Un alt locuitor al Kefaloniei, Andreas Megaloyennis, a cărui fiică a
devenit mai târziu stareţa mănăstirii de maici din Lixouri, era foarte nervos şi
supărăcios în tinereţe. într-o zi s-a certat cu mama lui şi, în furia sa, a lovit-o.
Plină de mânie şi durere, mama i-a strigat: „Te blestem!". Andreas şi-a adunat
hainele şi sărind pe cal, a plecat spre Lixouri. Pe drum 1-a văzut pe Sfântul
Panaghis şi a coborât de pe cal să-i ceară binecuvântarea. Sfântul a dat să-1
binecuvânteze, dar apoi s-a tras înapoi spunând: „Aceasta este o mână
blestemată. întoarce-te la mama ta, cere-i iertare şi apoi te poţi întoarce".
Tânărul, ruşinat, s-a întors să ceară iertare mamei, dar ea i-a răspuns cu mânie:
„Este bine că Sfântul Panaghis ţi-a spus să te întorci, dar eu nu te voi ierta". însă
după trei zile s-a înduplecat, iar când Andreas s-a întors la Lixouri, Sfântul
Panaghis, fără să i se fi vestit ce se întâmplase, a spus: „Dă slavă lui Dumnezeu şi
niciodată să n-o mai atingi pe maica ta cu mânie".
în Lixouri, sătenii vorbesc despre o altă mijlocire minunată a Sfântului
Panaghis. în Argostoli, o pereche bogată trăia cu îndestulare împreună cu cei doi
tineri hi ai lor. După câţiva ani, soţul a murit, iar mama a rămas să-şi crească
singură băieţii, într-o noapte, cel mai vârstnic, care avea pe atunci 21 de ani, s-a
ridicat de la masa de prânz cu o cumplită durere de cap. A căzut la pământ fără
cunoştinţă, a fost dus în pat şi au chemat doctorul. Tânărul suferise un atac
cerebral şi doctorul trăgea slabă nădejde că va supravieţui până în zori. Mama,
fiind o femeie evlavioasă, s-a rugat toată noaptea în colţul ei cu icoane, cerând
ajutorul lui Dumnezeu şi Sfântului Gherasim. Dar până dimineaţă, fiul ei a
murit.
Cu durere adâncă, ea şi-a continuat viaţa de rugăciune şi milostenie, dar
în câteva luni, aceeaşi boală tragică 1-a lovit şi pe fiul mai tânăr: el a strigat
deodată cu durere, şi-a prins capul în mâini şi a căzut la pământ. Mama s-a rugat
iarăşi noaptea întreagă, dar şi acest fiu a murit. în deznădejdea ei, femeia s-a
schimbat cu totul. Evlavia i s-a risipit şi a devenit o hulitoare plină de furie,
Kefalonia 211

blestemând pe Dumnezeu, pe sfinţi şi biserica. închizându-se în casă, respingea


orice încercare de mângâiere.
După o vreme, femeia a comandat unui pictor două portrete mari în ulei
ale fiilor săi. Le-a atârnat în camera de zi, aşezându-le faţă în faţă pe doi pereţi
opuşi, apoi le-a îmbrăcat în material scump, în fiecare noapte dădea perdeaua la
o parte, aprindea o lumânare şi vorbea tare portretelor, ca şi cum fiii ei ar fi fost
împreună cu ea. într-o zi, fiind insuflat de Dumnezeu, Sfântul Panaghis a mers la
Argostoli şi a bătut la uşa femeii. Văzându-1 de la fereastră, ea 1-a blestemat
amarnic şi i-a poruncit să plece. Sfântul i-a cerut de mai multe ori să-1 lase
înăuntru, dar femeia continua să aiureze, până ce el a zis: „Ori deschizi uşa, ori o
voi deschide eu însumi". Şi făcând semnul Crucii asupra uşii cu toiagul, uşa s-a
deschis fără a fi atinsă. Văzându-1 intrând în chip atât de minunat, femeia a
tăcut şi privea la el cu frică. Deşi nu mai fusese vreodată în casa ei, Părintele
Panaghis a mers drept în camera de zi, poruncindu-i şi ei să-1 urmeze. A
aşezat-o pe femeie într-un colţ şi a început să se roage. Deodată, ea a văzut
draperiile ce acopereau portretele ridicându-se singure, şi cei doi fii ai săi au ieşit
din tablouri ca şi cum ar fi fost vii. Amândoi ţineau în mâini câte un pistol şi
trăgând unul spre altul, au căzut morţi. O clipă mai târziu, portretele arătau
iarăşi ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat. Mama a rămas năucită, iar Sfântul
Panaghis, întorcându-se către ea, a zis: „Femeie! Dumnezeu, Care te iubeşte, a
ascuns de tine aceasta până acum. El ţi-a luat cei doi fii în chip firesc, pentru că
iubeau aceeaşi femeie, şi pentru ea aveau de gând să se omoare unul pe altul.
Mulţumeşte lui Dumnezeu pentru aceasta şi du iarăşi viaţă creştinească". Şi
astfel a şi făcut: şi-a trăit zilele mulţumind pentru mila lui Dumnezeu.
Un alt exemplu îi are ca protagonişti pe Evangheles Kokoles şi fratele lui,
Panavaki, doi negustori din vecinătatea satului Lixouri. Evangheles, deşi
ortodox, nu era foarte evlavios şi rămânea nepăsător la întâmplările minunate
pe care le auzise despre Sfântul Panaghis. Intr-o zi, pe când sfântul trecea pe
lângă prăvălie, s-a pornit deodată o furtună. Preotul s-a sprijinit câteva clipe de
zidul prăvăliei, până ce a trecut furtuna, dar Evangheles putea vedea că zidul
nu-i oferă niciun adăpost şi că ploaia venea chiar asupra lui. Când furtuna s-a
oprit, Sfântul Panaghis a intrat în prăvălie, şi spre uimirea lui Evangheles, era cu
totul uscat. Ploaia nu-1 atinsese. Negustorul a fost atât de uimit, încât după
plecarea preotului, a închis prăvălia şi a dat fuga la fratele cel evlavios pentru a-i
povesti aceasta.
In timpul vieţii părintelui Panaghis, trăia în Lixouri o femeie care avea
patru fiice. Soţul ei era un om aspru care se purta rău cu ea, certând-o mereu că
nu-i dăruise un fiu. Intr-o zi ea a hotărât, drept mângâiere, să-şi ducă fiicele să ia
binecuvântare de la Părintele Panaghis. Le-a îmbrăcat cu hainele lor cele mai
bune şi celei mai tinere i-a pus în păr o panglică minunată. Când au sosit la casa
lui, au aflat o mulţime de săteni aşteptând să-1 vadă pe preot. In cele din urmă
le-a sosit şi lor rândul, şi mama a spus: „Părinte Panaghis, mi-am adus fiicele
pentru binecuvântare". Binecuvântând-o pe cea dintâi, a spus: „Bine ai venit,
Dionysina!", celei de-a doua: „Bine-ai venit, Gheorghina!" şi celei de-a treia:
„Bine-ai venit, Spirina!", prorocind astfel numele viitorilor lor bărbaţi. Dar pe cea
mai tânără nu a vrut să o binecuvânteze, şi mama s-a înfricoşat. Ea a întrebat,
tremurând: „Părinte, fiica mea are să moară? De ce nu o binecuvântezi?". Atunci
sfântul s-a ridicat şi a zis copilei: „Binecuvântează-mă, Ama" [o veche denumire
formală pentru „Maică"]. Mama copilei s-a tulburat din pricina acestor cuvinte
neobişnuite, dar Părintele Panaghis i-a scos fetei panglica din păr şi a spus: „Nu
Kefalonia 211

ai nevoie de asta, egumenă a Mănăstirii Lepethon!". Şi într-adevăr, cele trei fiice


mai mari s-au măritat cu bărbaţi ale căror nume erau întocmai cu cele prezise de
Sfânt, în timp ce mezina a devenit monahie, iar mai pe urmă stareţa Mănăstirii
Lepethon, luând numele de Evghenia. Astfel, Sfântul Panaghis şi-a petrecut
viaţa în tăcere şi smerenie, slujind lui Dumnezeu şi trebuinţelor turmei lui de
săteni. El s-a săvârşi: după o scurtă boală în ziua de 7 iunie 1888.
Ziua de prăznuire a Sfântului Panaghis este 7 iunie.

ŞERPII DIN MARKOPOULO

L a capătul sud-estic al insulei se află satul Markopoulo, unde, în timpul


praznicului Adormirii Maicii Domnului, apar de veacuri întregi sute de
mici şerpi neprimejdioşi purtând pe cap semnul Crucii, târându-se de pe dealuri
spre biserica satului şi aşezându-se deasupra şi împrejurul iconostasului. Ei se
arată mai întâi în preajma Schimbării la Faţă, pe 6 august. De atunci şi până la
praznicul Adormirii, pe 15 august, în fiecare noapte se citeşte câte un paraclis.
îndată după praznic, ei dispar pe dealuri şi nici urmă de şarpe nu se mai vede
până în luna august a anului următor.
Folclorul local povesteşte că în veacul al XVI-lea, în timpul unui atac al
piraţilor conduşi de Barbarossa, maicile mănăstirii din partea locului s-au rugat
Maicii Domnului să le izbăvească, şi ele au fost preschimbate în şerpi.
Totuşi explicaţia oficială a Bisericii este aceea că în urmă cu mai multe
veacuri, sătenii au observat nişte flăcări ce mistuiau un copac din marginea
satului. Au alergat acolo, şi când focul a fost stins, copacul şi desişul din
apropiere erau cu totul arse. însă la
Kefalonia 215

poalele copacului se afla, nevătămată, o icoană


a Maicii Domnului. Icoana a fost dusă în
biserică spre închinare, dar ea se întorcea mereu
în chip mai presus de fire la locul unde fusese
găsită, până ce s-a ridicat acolo un paraclis, iar
mai târziu o mănăstire. Când piraţii au atacat
coasta sudică a Kefaloniei, maicile s-au rugat
pentru ocrotire, şi piraţii s-au întors înapoi cu
groază la vederea a mii de şerpi ce
înconjuraseră mănăstirea.
Biroul episcopal oferă şi o
contemplaţie teologică privitoare
la apariţia şerpilor, aceea că Maica Unul
dintre şerpii din
Domnului a fost readusă la firea Markopoulo
originară a omului dinainte de
cădere, astfel încât şerpii răspund la sfinţenia praznicului ei cu neînfricarea,
însuşire pe care o aveau şi înainte de cădere, un fel de amintire a legăturii dintre
om şi zidire în Rai.
Doctorul veterinar Joanne Stefanatos, de origine greco-americană, spune:
„Şerpii au din fire o cruce pe cap, iar dungile sunt încrucişate şi foarte distincte.
Niciun herpetolog care i-a studiat nu poate spune din ce specie sunt, după
clasificarea obişnuită. Aceşti şerpi nu sunt văzuţi în nicio altă perioadă a anului,
ci numai de praznicul Adormirii, când apar în biserică".
Potrivit localnicilor, şerpii au venit în fiecare an, mai puţin în timpul
ocupaţiei germane şi în anul 1953, când pe insulă a avut loc un cutremur
devastator, după cum spun cei ce au prins acele vremuri. Ar fi interesant de ştiut
dacă şerpii au apărut de praznicul Adormirii şi înainte de anul 1925, când a avut
loc schimbarea calendarului iulian cu cel gregorian. Dacă ar fi aşa, aceasta ar
dezminţi ideea că apariţia lor este legată de tiparul perioadelor naturale de
migraţie şi le-ar da de gândit scepticilor.
Din nefericire, în ultimii zece ani fenomenul a atras o mulţime imensă, 20
000 de oameni în vara anului 2001, şi cu atât de mulţi vizitatori, şerpii nu pot
veni de pe dealuri de teamă să nu fíe călcaţi în picioare. Acum, paznicii bisericii
merg şi adună mai mulţi şerpi pentru a fi atinşi de vizitatori. Dar chiar şi lucrul
acesta a luat un aer de carnaval, şerpii capturaţi aflându-se în primejdie atunci
când femeile îşi înfig unghiile în ei pentru a vedea dacă sunt adevăraţi.
Atât pentru binele şerpilor, cât şi din pricina mulţimii forfotitoare a
vânătorilor de curiozităţi, cred că ar fi recomandat să vizitaţi insula Markopoulo
într-o altă perioadă a anului dacă nu sunteţi un naturalist convins.

ÎNDRUMĂRI: Spre

Kefalonia:
în Peloponez, feriboturile se îndreaptă spre Kefalonia din Parras şi Killini,
pe coasta de vest. Altele pleacă din Ithaka, Lefkas, Paxos şi Corfu. în Grecia
continentală, feriboturile pleacă şi din Astakos şi Igoumenitsa, deşi multe dintre
Kefalonia 215

aceste rute sunt drastic reduse pe timpul iernii. Autobuzele locale fac legătura
dintre port şi Argostoli, principalul oraş de pe insulă.

Spre Mănăstirea Sfântului Gherasim:


Din Argostoli, luaţi autobuzul spre Omala. Când mai aveţi 15 minute
până la destinaţie, coborâţi şi mergeţi pe jos până la mănăstire.

Spre Biserica Sfântului Panaghis din Lixouri:


Luaţi un feribot din Argostoli (călătoria durează numai zece minute).
Când ajungeţi în port, cereţi sătenilor să vă îndrume spre biserica Sfântului
Panaghis. Dacă nu este vreo slujbă, biserica va fi închisă, dar localnicii vor fi
buni şi vă vor ajuta să-1 găsiţi pe preot sau pe soţia lui, care locuiesc în
vecinătate, iar ei vă vor deschide biserica pentru a vă închina la sfintele moaşte..

Spre Satul Markopoulo:


Luaţi un autobuz spre Skali din Argostoli sau din porturile Samos sau
Poros, fie oprindu-vă din drum la Markopoulo, fie făcând legătura cu un
autobuz local în Skali.
Hios
Sfântul Isidor, întâiul Mucenic din Hios şi Sfânta Myrope · Mănăstirea Nea Moni ·
Anavatos · Şcoala din Hios · Sfântul Macarie din Corint · Sfântul Nichifor din Hios ·
Sfânta Marcela din Hios · Sfânta Matrona din Hios · Mănăstirea Panaghiei Ajutătoarea
şi Sfântul Antim din Hios

I
n timp ce insula Hios a fost vestită de veacuri ca centru de cultură şi negoţ,
iar tradiţia locală o revendică drept locul de naştere a lui Homer, ea s-a
umplut de o lumină şi mai slăvită prin vieţile şi morţile pline de cuvioşie ale
creştinilor ei ortodocşi. începând cu Sfântul Isidor (întâiul Mucenic din Hios,
care a trăit în veacul al III-lea) şi sfârşind cu cei 25000 de creştini ucişi de turci în
anul 1822, insula a fost scăldată în sânge şi har.
Prin poziţia ei deloc invidiată la doar şase mile de coasta Turciei, insula a
suferit numeroase atacuri şi catastrofe. După ce francii au jefuit
Constantinopolul la anul 1204 în timpul celei de-a IV-a Cruciade, Imperiul
Bizantin a fost împărţit între puterile apusene, iar Hiosul a revenit Genovei, care
1-a stăpânit pentru mai bine de 200 de ani. După un scurt răstimp, Hiosul a
intrat în stăpânirea turcilor în anul 1566. Anul 1822 a fost martorul tragicei
pustiiri a insulei: în urma izbucnirii tentativei de eliberare a Greciei, turcii au
masacrat, potrivit estimărilor, 25 de mii de locuitori din insula Hios. Mai mult de
100 000 de insulari au fugit spre alte părţi ale Greciei şi mulţi dintre cei rămaşi au
fost luaţi prizonieri
176 EVLOGHITE!

şi vânduţi ca robi. într-un cuvânt, populaţia insulei s-a redus de la 140000 la 1800
de oameni. Un cutremur devastator izbucnit în anul 1881 a adus şi mai multă
pieire. Deşi majoritatea grecilor leagă independenţa Greciei de izbucnirea
Revoluţiei din 1821, totuşi Hiosul a ieşit de sub stăpânirea turcească abia în anul
1912, când Războaiele Balcanice au alipit insula Greciei continentale.

CATEDRALA SFINŢILOR VICTOR, MINA ŞI


VldHENTIE (Sfinţii Isidor şi Myrope, întâii
Mucenici din Hios)

D: >e neam alexandrin, Sfântul Isidor a fost o căpetenie de oaste romană, ce a


trăit în veacul al III-lea sub voievodul Numerius, în timpul domniei lui
Diocleţian (249-251 d. Hr.). Oastea lui a fost trimisă în Hios, şi pe când se afla
acolo, Isidor a fost pârât de un centurion, tovarăş de arme, că este creştin.
Chemat de Numerius, Isidor a fost întrebat despre această învinuire, la care el a
răspuns: „Află, o, prinţe, că eu îl cinstesc pe Hristos şi
mă închin şi slăvesc Chipul Său. Lui Singur
mă închin ca Unui Dumnezeu. El este
dorirea mea cea de pe urmă, căci avându-L
pe El, omul nu mai râvneşte la nimic
altceva. El este Dumnezeu Cel adevărat,
Care pentru a noastră mântuire S-a făcut
Om adevărat, totodată păstrându-Şi
dumnezeirea şi rămânând neschimbat în
firea şi esenţa Lui".
Furios că Isidor nu va cinsti
zeii romani înaintea oamenilor,
Numerius 1-a întins la pământ, i-a
legat mâinile şi picioarele de patru
stâlpi şi 1-a biciuit fără milă. Apoi
sfântul a fost aruncat într-un cuptor
Icoana Sfântului Isidor încins,
dar prin purtarea de grijă
a lui Dumnezeu a ieşit nevătămat. Cuprins de furie şi de uimire,
voievodul 1-a închis în temniţă.
Tatăl lui Isidor, păgân cu credinţa, auzind ce i se întâmplase fiului său, a
venit degrabă din Alexandria la Hios, ca să mijlocească pentru viaţa lui,
încredinţându-1 că îl va îndupleca pe Isidor să se închine zeilor romani. Atunci
comandantul 1-a dat pe tânărul ostaş în paza tatălui său. Prin discuţii şi
linguşiri, bătrânul a încercat să-şi întoarcă fiul de la credinţa creştină,
spunându-i cu semeţie că Iisus Hristos nu a fost decât un proroc înşelat dintr-o
neînsemnată sectă iudaică, ce a fost trimis la moarte de propriul lui neam, de
bună seamă nu cineva pentru care ar trebui să moară un cetăţean roman educat
Hios 177

din Alexandria. Dar Isidor a rămas surd la rugăminţile lui, răspunzând numai
atât: „Dacă mintea ta nu ar fi tulburată de închinarea la nişte chipuri cioplite,
ţi-aş arăta în câteva cuvinte puterea Celui Care a murit pe Cruce şi cât bine a
venit la noi prin moartea Lui".
Tatăl înfuriat a poruncit ca fiul lui să fie legat de nişte cai sălbatici şi apoi
târât pe străzi. După ce 1-a tras peste pietrele ascuţite şi a scăldat cu sânge
pământul cetăţii, călăii lui Isidor au aflat că tânărul comandant se afla încă în
viaţă. Atunci i-au tăiat capul şi, potrivit Vieţii sfântului, din trupul lui
mucenicesc a curs lapte în loc de sânge. Aruncându-1 pe un câmp din apropiere,
pentru ca rămăşiţele să-i fie sfâşiate de păsările răpitoare, mai-marii cetăţii au
pus paznici pentru a-i împiedica pe creştini
să-i ia moaştele spre îngropare. Dar chiar şi
aşa, o creştină evlavioasă pe nume Myrope a
venit noaptea în taină împreună cu slujnicele
ei pentru a-1 lua de acolo. Găsindu-i pe
ostaşi adormiţi, femeile s-au strecurat în
mijlocul lor şi au luat de acolo moaştele
mucenicului. După cum era obiceiul
îngropării, Myrope a uns trupul cu miresme
şi
1-a îngropat în taină. Icoana Sfintei Myrope
Când voievodul a aflat că trupul
mucenicului fusese furat, i-a legat pe străjerii
nevrednici cu lanţuri grele şi, aşa legaţi, le-a
poruncit să caute trupul, ameninţându-i că dacă nu-1 vor afla, li se va tăia şi lor
capul. Myrope, văzându-i în stradă pe tinerii ostaşi cuprinşi de tulburare, se
simţea nefericită la gândul că fapta ei le va pricinui moartea. Ieşind din casă, ea
s-a predat zicând: „Prieteni, eu am furat rămăşiţele trupeşti pe care le-aţi pierdut
pe când dormeaţi". Atunci a fost dusă la voievod, care a voit să afle cum de-a
îndrăznit să facă aşa ceva. Myrope i-a răspuns: „Am îndrăznit pentru că nu pun
niciun preţ şi scuip peste păgânismul vostru spurcat". Cuprins de mânie,
cârmuitorul a poruncit ca ea să fie bătută cu toiege grele şi apoi târâtă de păr pe
străzile cetăţii, pentru ca şi ceilalţi să o poată lovi. Noaptea târziu au aruncat-o în
temniţă aproape moartă.
După spusele unuia ce se afla întemniţat la un loc cu dânsa, pe la miezul
nopţii, în timp ce Myrope zăcea pe podea rugându-se în tăcere şi fiind aproape
de moarte, în temniţă s-a arătat o lumină mare. în urma ei a apărut o ceată de
îngeri, avându-1 în mijloc pe Sfântul Isidor, care a spus: „Pace ţie! Rugăciunea ta
către Dumnezeu a fost primită. Vei fi alături de noi şi vei primi cununa
muceniciei gătită ţie". Cum a sfârşit de rostit acestea Sfântul Isidor, Myrope şi-a
dat ultima suflare, încredinţându-şi sufletul lui Dumnezeu. Temniţa s-a umplut
de o negrăită mireasmă, iar paznicii şi întemniţaţii s-au umplut de frică.
întemniţatul care a povestit despre ultimele ceasuri ale Sfintei Myrope a primit
el însuşi mai târziu mucenicia pentru Hristos.
178 EVLOGHITE!

Moaştele Sfintei Myrope au fost îngropate lângă cele ale Sfântului Isidor,
iar cei doi mucenici sunt cinstiţi în aceste locuri de aproape o mie de ani. în anul
1130, moaştele lor au fost vândute de un cleric fără de ruşine ambasadorului
Veneţiei, fiind duse de către ducele Mihail Dominica în Italia, unde au fost
adăpostite într-o capelă închinată Sfântului Isidor din biserica veneţiană a
Sfântului Apostol şi Evanghelist Marcu. în anul 1967, Biserica Romano-Catolică
a redat creştinilor ortodocşi din Hios femurul cel drept al Sfântului Isidor.
Această parte din sfintele lui moaştele se află acum în Catedrala Mitropolitană a
oraşului Hios, catedrală închinată Sfinţilor Victor, Mina şi Vichentie (trei sfinţi
ostaşi), într-o raclă de aur şi catifea sub un baldachin sculptat în lemn din stânga
bisericii. Din nefericire, moaştele Sfintei Myrope nu se află în Hios.
Mormintele străvechi ale Sfinţilor Isidor şi Myrope pot fi vizitate şi acum
în oraşul Hios. Ele se află în „vechea" biserică a Sfântului Isidor din Plateia Agios
Isidoros kai Myropes, aflată la zece minute de mers cu maşina din centrul oraşului.
In biserică încă mai pot fi văzute podeaua acoperită cu mozaic antic şi ruinele
excavate ale unui paraclis din primele veacuri creştine. In partea stângă, o scară
micuţă coboară în cripta de sub podeaua bisericii la mormintele goale.
Sfântul Isidor este prăznuit în ziua de 14 mai, şi Sfânta Myrope în ziua de
2 decembrie.

NEA MONI („NOUA MĂNĂSTIRE")


(Sfinţii Nichita, Ioan şi Iosif)

P e culmea mai joasă înveşmântată în chiparoşi a Muntelui Provateion se află


mănăstirea bizantină Nea Moni. într-o noapte, pe la mijlocul veacului al
Xl-lea, trei pustnici ce vieţuiau într-o peşteră de pe Muntele Provateion au
observat o lumină neobişnuită strălucind pe versantul îmbrăcat în arbori. în zori,
coborând muntele pentru a afla sursa luminii, ea dispăruse. Părinţii, ale căror
nume erau Nichita, Ioan şi Iosif, au dat foc desişului de pe versantul de răsărit,
crezând că dacă lumina fusese de la Dumnezeu, El avea să păzească locul Său cel
sfânt. Flăcările s-au răspândit cu repeziciune, iar când s-au stins, totul se
prefăcuse în scrum, mai puţin un tufiş de mirt care rămăsese cu totul neatins. în
mijlocul tufişului se afla o icoană a Preasfintei Fecioare, înfăţişată singură cu
mâinile întinse la rugăciune.
Originea icoanei este necunoscută (poate fusese ascunsă spre a fi pusă la
adăpost de nişte creştini cucernici în timpul deselor atacuri ale piraţilor ce
măturaseră insula sau fusese aşezată acolo în chip mai presus de fire de însăşi
Preasfânta Fecioară). Ducându-şi în peşteră comoara de mare preţ, monahii au
cântat tropare şi au citit acatiste în cinstea Maicii Domnului şi a
Dumnezeiescului ei
Fiu. Dar în chip mai presus de fire, icoana părăsea mereu peştera şi se întorcea în
tufiş. După ce lucrul acesta s-a întâmplat de mai multe ori, monahii au ridicat pe
locul tufişului un mic paraclis unde au adăpostit icoana, zidindu-şi împrejurul
lui chiliile monahale. Aceasta a fost cea dintâi mănăstire, „Cea veche", care după
Hios 179

câţiva ani a lăsat locul „Noii Mănăstiri", zidită cu ajutorii] împăratului


Monomachus. însă întâmplările minunate nu luaser: sfârşit şi chiar zidirea noii
mănăstiri a avut loc într-un chip minunat.
Nu mult după ce monahii îşi ridicaseră paraclisul lor d< piatră, Maica
Domnului li s-a arătat în anul 1040, spunându-l< că nobilul Constantin
Monomachus fusese exilat la Minier* (în insula Lesbos), dar se va întoarce la
Constantinopol pentn a urca pe tronul bizantin. La porunca Preasfintei Fecioare,
ei ai pornit degrabă spre Mitilene pentru a duce aceste veşti nobiluh aflat în
surghiun. El nu le-a dat crezare, dar înfruntat de credir: nestrămutată a
monahilor, a făgăduit că dacă prorocia lor se v adeveri, le va împlini orice
dorinţă. Părinţii au răspuns că nu vc nimic pentru ei înşişi, dar i-au cerut ca
atunci când va urca pe trc să ridice o biserică închinată Preasfintei Fecioare pe
locul tufişul de mirt. Monomachus a încuviinţat şi, ca semn de credinţă, le dat un
inel de-al lui.
în mai puţin de doi ani, a murit şi împăratul Mihail al IV-1 Paflagonul
(care îl exilase pe Monomachus), şi urmaşul lui, Mih al V-lea Calafat. Zoe,
văduva împăratului Mihail al IV-lea, fost unsă ca împreună-cârmuitoare cu sora
ei Teodora. în câte luni, ea 1-a chemat înapoi la Constantinopol pe Monomach
aflat în surghiun, s-a căsătorit cu el şi 1-a încoronat ca împăra Constantin al
IX-lea (1042-1055). Când cei trei monahi au auzit încoronare, au mers la
Constantinopol ca să-şi primească luc făgăduit. împăratul recunoscător le-a
poruncit să înconjo Constantinopolul şi cu excepţia bisericii Aghia Sofia, să-şi
ale; orice biserică ar voi ca model pentru biserica lor. în cele urmă şi-au ales
drept model biserica Sfinţilor Serghie şi Vah, împăratul le-a trimis arhitecţii şi
constructorii Curţii Imper pentru a ridica noul lăcaş din Hios. în cele din urmă,
le-a lăsa stăpânire nu doar o biserică, ci o mănăstire înzestrată cu bui
180 EVLOGHITE!

bisericeşti, veşminte şi pământ, împodobită de cei mai aleşi meşteri bisericeşti


din Bizanţ. Zidirea mănăstirii a durat 14 ani, iar împăratul, murind în anul 1055,
nu a mai apucat să o vadă încheiată. Cumnata lui, împărăteasa Teodora,
rămânând singura cârmuitoare după moartea împăratului şi a soţiei sale, Zoe, a
terminat zidirea pronaosului exterior al bisericii şi decoraţiunile interioare.
Mănăstirile Nea Moni din Hios, Daphni de lângă Atena şi cea a Sfântului
Luca (Hosios Lukas) de lângă vechiul Delphi sunt socotite cele mai bune
exemple de artă mozaicală bisericească existente astăzi în Grecia. Iar dintre cele
trei, Nea Moni se află pe primul loc în ceea ce priveşte stilul său bizantin unic.
Chipurile sfinţilor sunt însufleţite de harul Duhului, de un amestec de asprime
şi frumuseţe, o minune înfăptuită în piatră şi mozaic. Lucrate din piatră naturală
şi sticlă, mozaicurile au fost săvârşite între anii 1042 şi 1056, probabil de către
artiştii aceleiaşi şcoli care a zugrăvit grupul de femei din Catedrala Aghia Sofia
din Constantinopol.
Deşi protejată prin decret imperial şi copleşită de privilegii, preafrumoasa
mănăstire ajunsese prea vestită pentru a fi lăsată în pace (cea mai veche năpastă
de care se face pomenire este un atac al sarcinilor în veacul al XlII-lea). Insă cele
mai grele încercări au fost rezervate veacului al XlX-lea. în anul 1802, mănăstirea
a fost învinuită de trecerea la creştinism a celor două fiice ale Arhontelui
Mamuna, cârmuitorul Hiosului, un turc musulman. Părintele lor duhovnic era
călugăr la Nea Moni, iar mănăstirii i s-a cerut drept pedeapsă o sumă nespus de
mare, pe care o putea aduna doar vânzându-şi cea mai mare parte din
pământuri. Drept urmare, Nea Moni şi-a pierdut autocefalia (cârmuirea de sine)
şi privilegiile dăruite de împărat şi respectate de Poarta Otomană timp de secole.
Anul 1822 a fost martorul celei mai mari cruzimi din timpul ocupaţiei
otomane: masacrarea a peste 25 de mii de locuitori ai insulei drept răzbunare
pentru revolta împotriva stăpânitorilor turci. George Finlay, un istoric
contemporan al acelor vremuri care a scris pe la mijlocul veacului XIX, povestea
despre nenorocirile abătute asupra vieţuitorilor de la Mănăstirile Sfântul Mina
(din sudul oraşului Hios) şi Nea Moni:
Hios 181

„Trei mii de hiotiţi s-au retras la Mănăstirea Sfântul Mina, aflată la


cinci mile de partea sudică a oraşului [...] Turcii au înconjurat clădirea şi
i-au somat să se predea. Bărbaţii trăgeau slabă nădejde să scape de
moarte. Femeile şi copiii erau încredinţaţi că aveau să fie vânduţi ca
sclavi. Cu toate că nu aveau căpetenie militară şi nu erau în stare să ia
măsuri efective pentru apărarea mănăstirii, ei au refuzat să predea
armele. Turcii au luat cu asalt clădirea şi i-au trecut pe toţi prin ascuţişul
săbiei. De asemenea, două mii de oameni au cerut adăpost în vechea şi
frumoasa Mănăstire Nea Moni, aflată cam la şase mile depărtare de oraş,
retrasă printre munţi în partea de apus [...] Turcii au luat cu asalt şi
această mănăstire, aşa cum au făcut şi cu Mănăstirea Sfântului Mina. Un
număr de bolnavi neajutoraţi s-au împuşcat sus în biserică. Uşile au fost
deschise cu forţa, iar turcii, după ce au ucis chiar şi femeile aflate în
genunchi la rugăciune, au dat foc pereţilor pictaţi dinlăuntrul bisericii,
asemenea şi lemnăriei şi acoperişurilor celorlalte acareturi ale mănăstirii,
iar pe creştinii ce nu fuseseră încă ucişi i-au lăsat să piară în focul
mistuitor.64

După ce au jefuit multe mănăstiri de sfintele icoane şi obiectele bisericeşti,


turcii au plecat, lăsând în urmă 2000 de morţi, printre care se aflau 200 de
monahi. Osemintele mucenicilor de la Nea Moni pot fi văzute în micul paraclis
închinat Sfântului Luca din afara zidurilor mănăstirii. în biserica Sfântului Mina
încă se mai află urme de pete de la creştinii ale căror trupuri au ars pe podea în
incendiu.
Mai târziu, în acelaşi an, Nea Moni a fost iarăşi prădată, de această dată
de către marinari turci, în vreme ce un atac pornit asupra Hiosului în anul 1828
de către comandantul francez Fevier a prilejuit un al treilea episod de jaf şi
răzbunare din partea turcilor65. Un cutremur devastator care a zguduit Hiosul în
anul 1881 a încheiat seria de nenorociri petrecute în veacul al XlX-lea.

64Trans. Cavarnos, St. Nikephoros ofChios, pg. 95.


65Comandantul Fevier a debarcat în Hios în anul 1828 ca urmare a intervenţiei
din toamna precedentă a flotelor britanice, ruse şi franceze în Bătălia de la Na-
varino, care au distrus forţa navală turcească, prilejuind independenţa iniţială a
Statului Grec.
182 EVLOGHITE!

Osuar în care se află craniile şi osemintele creştinilor martirizaţi în timpul pustiirii


turceşti de la Nea Moni din anul 1822

Atunci s-a prăbuşit marea cupolă centrală a bisericii, iar mu\te clădiri şi
mozaicuri au fost vătămate din temelii. Asupra mănăstirii s-au făcut multe
restaurări, dar de calitate inferioară lucrărilor realizate de meşterii curţii imperiale
din veacul al XI-lea.
Dintre toate nenorocirile care au zguduit mănăstirea, icoana
^^e^'^^^^^v^^^y^tăinată. în timpul j>rimelor atacuri
ale saracinilor, ea a reuşit să fíe ascunsă în satul Pyrghi, fiind mai pe urmă
înapoiată mănăstirii. în timpul masacrelor din anul 1822, când mănăstirea a fost
pârjolită, icoana a rămas nevătămată de flăcări. în timpul jafurilor din anul 1828,
un monah a reuşit să o salveze ascunzând-o în vârful turnului mănăstirii, iar în
cele din urmă, când un incendiu de la sfârşitul veacului al XIX-lea a distrus pentru
a doua oară biserica, icoana a fost găsită atârnând de scaunul arhieresc,
rămânând, în chip de neînţeles, nevătămată de căldură şi flăcări.
Una dintre multele minuni puse pe seama Fecioarei de la Nea Moni este
legată de o corabie din Hios prinsă de furtună. Clătinându-se cu putere, era gata
să se scufunde. Căpitanul
corăbiei a început să se roage Maicii Domnului să-1 izbăvească împreună cu
echipajul, făgăduind să dăruiască mănăstirii o lumânare de mărimea catargului
corăbiei. O clipă mai târziu, căpitanul a văzut-o pe însăşi Fecioara stând
deasupra valurilor şi ţinând în mâini o bucată de lemn şi o funie. Aproape
îndată s-a făcut nevăzută, şi după ce vântul s-a potolit şi căpitanul a reuşit să
ancoreze corabia în port, el a descoperit în carenă o gaură ce fusese astupată cu
lemnul şi frânghia pe care le văzuse în mâinile Fecioarei. Mai târziu, membrii
echipajului au dus mănăstirii lumânarea făgăduită în semn de mulţumire.
Nea Moni a odrăslit mult rod duhovnicesc, fiind numită pe bună dreptate
„leagăn de episcopi şi teologi". Printre cei care au întemeiat aici un Rai
duhovnicesc se află şi Sfântul Nichifor din Hios (tl821), care nu doar a deprins
vieţuirea monahicească la Nea Moni, ci mai târziu a devenit şi stareţul ei. Intre
zidurile mănăstirii a fost tuns în monahism şi apoi rânduit diacon Sfântul
Nectarie din Eghina (fi920), marele făcător de minuni al veacului nostru. Sfântul
Hios 183

Antim din Hios (fl960), vieţuitor al zilelor noastre, deşi a primit tunderea
monahală în Mănăstirea Sfinţilor Trei Ierarhi din apropiere, a fost moştenitorul
bogăţiei duhovniceşti a Mănăstirii Nea Moni.
Restaurat în anul 1950 ca mănăstire de maici, lăcaşul are o tradiţie
monahală păstrată vie şi astăzi de către cele câteva maici bătrâne şi cei doi preoţi
mai tineri, a căror tăcută bunătate îngăduie pelerinului să guste din plin
frumuseţea senină şi adâncă a acestui loc sfânt.
La început, ziua de prăznuire a mănăstirii era 15 august, de Adormirea
Maicii Domnului, laolaltă cu multele biserici de pe insulă închinate Maicii
Domnului. După ce mănăstirea a fost reînnoită în anul 1950, a primit îngăduinţa
de a-şi ţine praznicul pe 23 august, la Odovania praznicului Adormirii.
184 EVLOGHITE!

ŞCOALA DIN HIOS

M arile tragedii omeneşti care au biciuit Hiosul în veacul al XlX-lea au venit


în schimbul a ceea ce a reprezentat cea mai mare înflorire duhovnicească
a ortodoxiei greceşti de sub stăpânirea turcească. în cadrul acestei mişcări, Nea
Moni a jucat un rol destul de însemnat. Viaţa mănăstirii a fost strâns legată de
multe dintre personalităţile de seamă care au ajutat la deşteptarea
duhovnicească din veacurile al XVIII-lea şi al XlX-lea. începând cu lucrarea
Sfinţilor atoniţi Paisie Velicikovski şi Macarie din Corint, publicarea textelor
patristice de multă vreme uitate a aprins văpaia reînnoirii vieţii monahale în
Rusia, România şi Grecia, a cărei influenţă se face şi astăzi simţită.
Mişcarea Kollyvades66, care şi-a luat începutul printre monahii din
Sfântul Munte şi susţinea păzirea mai aspră a vieţuirii tradiţionale ortodoxe,
rugăciunea lăuntrică şi deasa împărtăşire, a fost contemporană cu această
reînnoire. De asemenea, ea s-a suprapus în timp cu întemeierea Academiei
Atonite (1743), care îmbina studiul teologiei cu disciplinele clasice şi lumeşti
popularizate de educatorii Renaşterii. Primul ei director, Părintele Neofit
Kafsokalivitul, s-a mutat mai pe urmă în Hios, unde a condus o a doua şcoală,
strâns legată de Nea Moni67. Mai târziu, i s-au alăturat în Hios Părintele Atanasie
din Păros şi Sfântul

66Kolivazii: un grup de monahi atoniţi din veacurile XVIII-XIX care s-au dedicat
păstrării cu străşnicie a Tradiţiei Ortodoxe şi care susţineau deasa împărtăşa-
nie cu Trupul şi Sângele lui Hristos (la vremea aceea, pe aproape tot cuprinsul
Greciei împărtăşania se făcea de patru ori pe an sau chiar mai rar), punând în
lucrare rugăciunea minţii, adică rugăciunea lăuntrică a inimii prin rostirea Rugă-
ciunii lui Iisus. Mulţi dintre ei au fost siliţi să părăsească Muntele Athos de către
grupări care nu doar se împotriveau vieţuirii mai aspre, ci îi şi învinuiau de a fi
introdus inovaţii, tulburând viaţa din Sfântul Munte. însă această împrăştiere a
lor a adus mult folos Greciei, de vreme ce râvna kolivazilor s-a răspândit în toate
insulele, deşteptându-i pe ortodocşi la o credinţă mai adâncă.
67 Părintele Neofit Kafsokalivitul, întâiul director al Academiei Atonite
(1702-1780), a fost urmat de Părintele Eugen Vulgaris, un mare pedagog grec
al vremii sale, iar mai pe urmă de părintele Atanasie din Păros, care, împreună
cu Sfântul Macarie din Corint şi Sfântul Nicodim din Muntele Athos, a ajuns în
fruntea mişcării greceşti a kolivazilor.

Macarie din Corint, care au părăsit Sfântul Munte în urma puternicei reacţii
împotriva kolivazilor şi a închiderii Academiei. Academia Atonită s-a închis
datorită protestelor monahilor care, pe bună dreptate, simţeau că o şcoală în stil
renascentist nu-şi avea locul în Sfântul Munte.
Fiul duhovnicesc al Sfântului Macarie, Sfântul Nichifor din Hios, un
monah de la Nea Moni, a fost primul elev şi mai târziu dascăl al Şcolii din Hios,
care a atras ucenici din locuri îndepărtate, precum Armenia, Siria, Palestina şi
Egipt. Alături de Academia Atonită, această şcoală a avut rolul de a deştepta o
întreagă generaţie de greci ortodocşi, făcându-i conştienţi de moştenirea lor,
precum şi de a sprijini o mişcare culturală care, prin luminători ca Sfântul
Hios 185

Cosma Etolul, a reînviat credinţa unei naţii. Din păcate, Şcoala din Hios nu a
supravieţuit distrugerii din anul 1822. Dar seminţele fuseseră aruncate şi, sub
înrâurirea şcolii şi a mişcării kolivazilor, ele s-au răspândit pe tot cuprinsul
Greciei, aducând roadă bogată.

TRAGEDIA DE LA ANAVATOS

D e-a lungul ultimelor două veacuri, insula Hios şi-a luat din plin partea de
suferinţă. în timpul atacului turcesc din anul 1822, mai bine de 400 de
femei şi copii din Anavatos au sărit de pe stâncile înalte şi înclinate ce mărginesc
satul pentru a nu fi luaţi în robie de turci. Ţinând u-se de mâini şi cântând, ei
s-au aruncat peste buza prăpastiei. Unii greci îi văd ca pe nişte eroi naţionali, iar
alţii îi socotesc noi mucenici, în vreme ce satul părăsit încă mai dă mărturie
despre năpasta ce a căzut asupra locuitorilor lui. Vizitarea satului Anavatos este
o experienţă plină de gravitate, iar rugăciunea pentru odihna sufletelor celor
care au murit aici este binevenită.
BISERICA SFÂNTULUI MACARIE DIN
VROUNTADES ŞI SIHĂSTRIA DIN RESTA
(Sfântul Macarie din Corint şi Sfântul Nichifor din
Hios)

P otrivit biografiei
împreună-lucrător
alcătuite
cu el,
de prietenul
Părintele
său
Atanasie
apropiat
din
şi
Păros,
Sfântul Macarie s-a născut la Corint în anul 1731 şi a primit la botez
numele Mihail. Numele lui de familie era Notaras, aceeaşi familie
în care se născuse cu două veacuri înainte Sfântul Gherasim din
Kefalonia. Ca fiu al unei bogate familii domnitoare, atunci când
Mihail a ajuns la vârsta maturităţii, a fost numit administrator al
mai multor sate, dar nu a izbutit nicidecum să le cârmuiască şi
în curând a dat de necaz cu rudele lui pentru milosteniile făcute
din bunurile locale. Tânjind să fie monah, el a plecat în taină la
Mănăstirea Mega Spileo (Marea Peşteră) din apropiere, unde
1-a rugat pe stareţ să-1 tundă în taină. Dar stareţul s-a temut de
autoritatea bătrânului Notaras şi
1-a vestit despre sosirea fiului său.
Tatăl i-a poruncit să se întoarcă
acasă, dar se pare că a renunţat să
mai facă din el un administrator,
căci după întoarcerea în Corint,
Mihail a redeschis o şcoală sătească
ce fusese închisă din lipsa unui
dascăl. El a predat aici fără plată
vreme de şase ani. Evlavia şi
dărnicia lui ajunseseră atât de
186 EVLOGHITE!

vestite, încât în anul 1764, când a


murit Arhiepiscopul Corintului,
Mihail, având pe atunci 33 de ani,
a fost ales într-un cuget de către
cler şi mireni noul episcop. Fiind
încă mirean, tânărul a mers la Sfântul Macarie binecuvântându-l
Constantinopol pentru a se înfăţişa pe Sfântul Teodor Noul Mucenic
înaintea Sfântului Sinod, de către înainte de moartea lui.
care a fost rânduit preot, fiind mai apoi sfinţit Arhiepiscop al Corintului cu
numele de Macarie.
In timpul scurtei sale păstoriri ce a durat patru ani, tânărul arhiepiscop a
întocmit în dioceză reforme însemnate, concediind preoţii neinstruiţi şi
retrăgându-i pe cei prea vârstnici pentru a mai putea sluji. Preoţii care nu aveau
o educaţie potrivită, dar voiau să slujească în continuare, erau trimişi în
mănăstiri pentru a-şi îndrepta lipsurile. Preoţilor le-au fost împărţite sute de
catehisme pentru instruirea credincioşilor din parohiile lor, iar în oraşe şi sate au
fost aduse cristelniţe largi pentru ca Botezul să poată fi săvârşit prin cufundare.
Izbucnirea Războiului Ruso-Turc în anul 1768 a coincis cu domnia
Sultanului Otoman Mustafa al III-lea. Când flota rusească s-a ivit dinspre coasta
Peloponezului, tatăl arhiepiscopului, aşteptându-se la un atac, şi-a dus familia în
exil pe insula Zachint. Sfântul Macarie a rămas în Zachint vreme de trei ani, iar
apoi s-a dus la Mănăstirea Născătoarei de Dumnezeu din Hidra, unde a rămas
până la sfârşitul războiului, în anul 1774. In lipsa lui, Sfântul Sinod a rânduit un
alt Arhiepiscop al Corintului, probabil la insistenta sultanului, care era
încredinţat că mulţi dintre ierarhii peloponezieni negociaseră în taină cu ruşii.
După 1774, Arhiepiscopul Macarie a călătorit spre Muntele Athos, unde
şi-a început lucrarea împreună cu Sfântul Nicodim din Sfântul Munte, lucrare ce
a continuat până la sfârşitul vieţii: alcătuirea, adunarea, editarea şi publicarea de
scrieri duhovniceşti ortodoxe. Membru al mişcării kolivazilor, el a părăsit
Athosul pe la sfârşitul anilor 1770 în urma îngrădirii impuse de facţiunea
anti-kolivadă pentru că propovăduia deasa împărtăşanie. Cu excepţia unei
călătorii mai îndelungate în Patmos, Hidra şi Corint, el şi-a petrecut restul zilelor
în Hios, unde s-a şi săvârşit în anul 1804 la sihăstria lui închinată Sfântului
Gheorghe, de lângă Resta.
Una dintre marile contribuţii pe care le-a adus Sfântul Macarie la
reînvierea Tradiţiei Ortodoxe din Grecia sub ocupaţia turcească a fost efortul lui
de a dezgropa multe dintre scrierile patristice privitoare la viaţa duhovnicească,
texte nepreţuite pe care veacurile de atacuri ale saracinilor şi căderea Bizanţului
le lăsaseră necitite şi date uitării.
Deşi destul de puţini dintre creştinii apuseni citesc astăzi aceste scrieri, ele
fac parte din comoara de literatură a Bisericii, fiind scrieri şi omilii alcătuite de
aceia care nu doar vorbeau despre Dumnezeu, ci se şi împărtăşeau de El.
Scrierile patristice sunt foarte preţuite mai cu seamă în ortodoxie, unde omiliile
şi scrierile duhovniceşti au ca temei neclintit autoritatea Părinţilor Bisericii. Un
cititor modern care se apropie pentru întâia oară de Sfinţii Părinţi află adesea
spre mirarea lui că acestea nu sunt scrieri seci, scolastice, ci pline de putere şi
lumină, scrise de bărbaţi care ei înşişi ardeau de dragoste pentru Hristos. Ei sunt
atât de preţuiţi tocmai pentru că sunt „de modă veche", pentru că ne-au scos din
Hios 187

rutina şi prejudecăţile noastre, cugetând şi înfăţişându-ne o credinţă creştină


neîmpestriţată de viziunea lumii specifică secolului XX. Ei nu doar ne dezvăluie
adevărurile veşnice ale Bisericii, ci prin impresia vie pe care ne-o lasă în suflete
cuvintele lor, ne unesc cu cerul.
încercarea monahului rus, Sfântul Paisie Velicikovski68, de a aduna astfel
de scrieri în timpul şederii lui în Muntele Athos cu două decenii mai devreme a
fost plină de roade, însă a fost împiedicată de plecarea lui silită din Sfântul
Munte, precum şi de sarcina de două ori mai anevoioasă de a corecta traducerile
în slavonă ale Sfinţilor Părinţi din texte greceşti nesigure, pline de greşeli ale
caligrafilor. Cu toate acestea, ostenelile lui au ajuns la cunoştinţa Sfântului
Macarie, care a adunat şi a îndreptat el însuşi multe dintre textele greceşti pe
care Sfântul Paisie le copiase înaintea lui, publicându-le sub numele de Filocalia
(Iubirea Binelui) în anul 1782, fiind ajutat cu bani de Ioan Mavrocordat, domn al
Moldovei şi al Valahiei. Profesorul C. Papoulides, autorul unei biografii a
Sfântului Paisie, susţine că descoperirile mai vechi ale acestui sfânt au avut o
mare înrâurire asupra Sfântului Macarie. El spune: „Nu este un lucru
întâmplător că aproape toate textele greceşti de care s-a arătat interesat Sfântul
Paisie se regăsesc în Filocalie. Aceste texte nu se mai citeau printre greci"69. Chiar
dacă Sfântul Paisie tălmăcise deja multe dintre cărţi în slavonă, mare i-a fost
bucuria la auzul publicării unei versiuni corectate în limba greacă după care
putea corecta mai bine versiunea slavonească, iar recunoştinţa lui faţă de Sfântul
Macarie se oglindeşte într-o epistolă a sa către Arhimandritul Teodosie din

68 Pentru viaţa Sfântului Paisie Velicicovschi, a se vedea capitolul despre Munte-


le Athos.
69 C. Papoulidis, Staretz Paisius Velichkovsky (1722-1792), Athens, 1968, pgs 8-10.

Sihăstria Sfântului Sofronie.

Preacuviosul Kir Macarie, fost Mitropolit al Corintului, a dobândit din


tinereţea lui, prin lucrarea lui Dumnezeu, o astfel de dragoste negrăită pentru
cărţile patristice, care învaţă despre înfrânarea şi trezvia minţii, precum şi
despre rugăciunea tainică a minţii - anume despre rugăciunea săvârşită cu
mintea în inimă -încât şi-a petrecut toată viaţa căutându-le cu înfocare şi
copiindu-le cu însăşi mâna sa, ca unul ce este preaiscusit întru învăţătura cea din
afară, punând să fie copiate cu multă cheltuială de mâna caligrafilor. El a venit
în Sfântul Munte Athos şi, prin nemăsurata sa râvnă şi marea sârguinţă, a aflat
în toate bibliotecile sfintelor mănăstiri multe astfel de cărţi patristice pe care nu
le avusese mai înainte. Mai cu seamă în biblioteca preaslăvitei şi marii Mănăstiri
Vatoped a dobândit o comoară nepreţuită: o carte despre unirea mintii cu
Dumnezeu, adunată din scrierile tuturor sfinţilor de către mari râvnitori din
vremuri străvechi, precum şi alte cărţi despre care nu auzisem până atunci.
Copiindu-le pe acestea vreme de mai mulţi ani prin mijlocirea multor caligrafi
iscusiţi şi nu cu puţină cheltuială, citindu-le el însuşi, punându-le alături de
original şi îndreptându-le mai temeinic, adăugând apoi la începutul cărţilor şi
vieţile tuturor sfinţilor care au alcătuit aceste scrieri, el a plecat din Sfântul
Munte Athos cu negrăită bucurie, după ce a dobândit pe pământ o comoară
cerească. Ajungând mai pe urmă în preaslăvita cetate a Smirnei din Asia Mică, el
a trimis la Veneţia nu cu puţini cheltuială, plătită din milosteniile iubitorilor de
Hristos, 36 de căr: patristice.
188 EVLOGHITE!

„Acest binecuvântat Mitropolit Kir Macarie dorise cu adevărat


vreme de mulţi ani să tipărească astfel de cărţi, temându-se ca nu cumva
aceste sfinte cărţi să fie uitate cu desăvârşire şi să dispară de pe faţa
pământului, lucru care era cât pe ce să se întâmple. El însuşi cunoştea ce
osteneală îşi luase asupra lui şi aproape toată viaţa şi-a cheltuit-o în
căutarea acestor cărţi, scotocind după ele cu foarte multă sârguinţă, în
toate chipurile, cu negrăită purtare de grijă pretutindeni şi mai cu seamă
în Sfântul Munte Athos. Şi în felul acesta a aflat o comoară duhovnicească
atât de mare, care fusese ca şi îngropată în pământ, de mult uitată şi întru
nespusă întunecime, care însă pentru nevoitori, şi mai cu seamă pentru cei
din rânduiala monahală este, aş îndrăzni să spun, mai de folos decât
suflarea însăşi pentru învăţătura pe care o dă în lupta minţii cu duhurile
cele nevăzute. Acum cei râvnitori pot dobândi aceste cărţi tipărite mai
lesne şi cu mai puţină cheltuială decât ar fi dobândit copiile
manuscripte."70

Apoi Sfântul Paisie merge să-1 roage pe Arhimandritul Teodosie ca să-1


ajute a dobândi pentru amândouă mănăstirile lui copii tipărite ale Filocaliei,
„din care ne punem mare nădejde în Dumnezeu că scrierile patristice slavoneşti,
care au fost tălmăcite la ei din vechime, ar putea fi îndreptate mai temeinic sau
tălmăcite din nou...". Deşi nu s-au întâlnit niciodată, cei doi sfinţi s-au sârguit
într-un cuget să pună la îndemâna oamenilor aceste texte, şi fiecare 1-a sprijinit
duhovniceşte pe celălalt în ostenelile lui. Potrivit unei epistole scrise de ucenicii
Sfântului Paisie, preţuirea pe care o avea bătrânul lor pentru arhiepiscop i-a fost
întoarsă de către acesta la rândul lui atunci când Sfântul Macarie, auzind că
Bătrânul Paisie dorea foarte mult o carte scrisă de Sfântul Varsanufie, „a socotit
aceasta un semn de sus ca să-i răsplătească astfel bătrânului nostru, aflând şi
dăruindu-i această carte - mai cu seamă pentru că auzise că mulţi părinţi
duhovniceşti, postitori şi stareţi dobândiseră mare folos pentru sufletele lor
deopotrivă din vieţuirea şi din învăţătura duhovnicească a sfinţitului nostru
Părinte Paisie din Muntele Athos. Pentru aceasta, el a căutat din răsputeri
această carte şi a aflat-o. După ce a copiat-o, [ea a fost adusă] la mănăstirea
noastră ca un dar din inimă al Arhiepiscopului Macarie pentru sfinţitul nostru
Bătrân Paisie"71.
Cariera literară a Arhiepiscopului Macarie în ceea ce priveşte publicarea
şi scrierea a fost roditoare. Printre multe alte lucrări, el a pregătit pentru a fi
publicate în limba greacă Sfântul Catehism al Mitropolitului Platon al Moscovei şi
Everghetinosul, o colecţie de ziceri ale părinţilor pustiei, precum şi o nouă colecţie
70 Schimonahul Mitrofan: Blessed Paisius Velichkovsky; The Man Behind the Philoka-
lia, St. Herman of Alaska Press, 1933, pg. 180.
71 Idem, pg. 281.

de vieţi ale sfinţilor pustnici şi mucenici. Propria sa lucrare publicată în anul


1783, Privind împărtăşirea Necontenită cu Dumnezeieştile Taine... 72, care apăra
obiceiul creştinilor ortodocşi de a primi Sfânta împărtăşanie mai des decât o dată
sau de două ori pe an, cum se obişnuia pe atunci, a fost unul dintre textele
fundamentale ale mişcării kolivazilor. După publicare, ea a fost interzisă de
Patriarhul Ecumenic Procopie, care a osândit-o pe dată ca fiind necanonică şi
pricinuitoare de tulburare (şi chiar a rânduit o grea pedeapsă celor aflaţi că o
citesc). Patriarhul nu a luat în seamă protestele multor monahi atoniţi care
Hios 189

preţuiau această carte, şi interdicţia a rămas până ce pe scaunul patriarhal a


urcat Neofit al Smirnei, un prieten de-al Sfântului Macarie, anulând decretul şi
recomandând cartea, hotărâre ce a fost încuviinţată mai apoi şi de Sinod.
Cel mai mare ajutor în lumea aceasta pentru mare parte din cariera lui
literară, Sfântul Macarie 1-a primit de la un tânăr monah luminat pe nume
Nicodim, pe care îl sprijinise în primii săi paşi către monahism. Cunoscut astăzi
în lumea ortodoxă ca Sfântul Nicodim Aghioritul73, „recomandările" literare
tinereşti pe care le-a primit sunt cu totul uimitoare, dacă ţinem seama că la
numai 28 de ani cât avea Nicodim, Sfântul Macarie i-a dat ascultarea de a edita,
corecta şi adăuga o precuvântare Filocaliei, Everghetinosului şi propriei lucrări:
împărtăşirea Necontenită....Aceasta se întâmpla pe vremea când „învăţătura"
monahilor era preţuită mai mult pe temeiul cercării duhovniceşti decât a
cunoştinţelor academice. Cei doi s-au ostenit împreună până la moartea

72 în cartea lui despre deasa împărtăşanie, Sfântul Macarie scrie:


„Precum răsuflarea este de trebuinţă vieţii şi hrana întăririi trupului, tot aşa de
trebuitoare este deasa împărtăşanie pentru viaţa sufletului şi pentru hrănirea fiinţei
lui sau mai degrabă este neasemuit mai trebuitoare [...] Sfânta împărtăşanie
pricinuieşte mare sporire vieţii celei după Hristos. Pentru că în ce chip lucrează asupra
trupului alcătuirea întâmplătoare din afară a pâinii şi vinului, în acelaşi chip lucrează
tainic şi nevăzut Trupul lui Hristos asupra sufletului nematerialnic. Şi precum pâinea
întăreşte şi hrăneşte trupul, tot astfel şi Trupul lui Hristos întăreşte şi hrăneşte sufletul
nostru [...] Astfel, cei care nu se împărtăşesc necontenit sunt de bună seamă lipsiţi de
toate acele binecuvântări cereşti şi dumnezeieşti. Ba mai mult, ei sunt călcători ai
poruncilor Domnului, ai canoanelor apostolice şi soborniceşti şi ai învăţăturii tuturor
sfinţilor." (Din St. Macarius ofCorinth, trad. C. Cavarnos, IBMGS, 1972)
73 Pentru viaţa Sfântului Nicodim din Sfântul Munte, a se vedea capitolul despre

Muntele Athos.

Sfântului Macarie.

Lucrarea Sfântului Macarie nu s-a limitat doar la publicarea scrierilor


ascetice şi liturgice. Prin înălţimea lui duhovnicească, el a influenţat mulţi
monahi şi oameni de seamă ai Bisericii Greciei, printre care se numără şi fiul său
duhovnicesc, Sfântul Nichifor din Hios. El i-a atras nu doar pe cei învăţaţi. Din
sihăstria lui de la Resta (un deal liniştit şi mai presus de lume chiar şi astăzi, aflat
deasupra oraşului Vrountades), el îi povăţuia şi îi mângâia adesea pe asupriţii
lui compatrioţi, mai cu seamă pe acei greci nefericiţi care se lepădaseră de
ortodoxie din neştiinţă sau pentru câştig şi care voiau să renunţe în faţa tuturor
la credinţa islamică, fapt care se pedepsea cu moartea. Printre cei pe care i-a
pregătit duhovniceşte să primească mucenicia din mâna turcilor au fost şi Sfinţii
Noi Mucenici Polidor din Cipru, Teodor din Bizanţ şi Dimitrie din Peloponez.
Sfântul Macarie a murit în anul 1805, după ce a petrecut un an ţintuit la
pat din pricina unui atac de paralizie. In tot acest răstimp, el se mărturisea şi se
cumineca zilnic, săvârşindu-se cu pace în ziua de 16 aprilie.
O rămăşiţă din moaştele Sfântului Macarie şi mica lui peşteră
pustnicească pot fi vizitate şi astăzi pe dealul aflat deasupra oraşului
Vrountades din vecinătatea oraşului Hios. Lângă Resta se află biserica Sfântului
Gheorghe, unde sfântul a vieţuit mai târziu împreună cu fiul său duhovnicesc,
Sfântul Nichifor. Alte părţi din moaştele lui se află în Trikala, Corint şi Itaca.
190 EVLOGHITE!

Ziua de prăznuire a Sfântului Macarie este 17 aprilie, ziua în care au fost


dezgropate moaştele sale.

Sfântul Nichifor din Hios

A cest fiu duhovnicesc şi ucenic al Sfântului Macarie din Corint s-a născut la
Karamyla, în nord-estul Hiosului, pe la anul 1750. în copilărie, el s-a
îmbolnăvit greu de o boală contagioasă, iar părinţii deznădăjduiţi au făgăduit că
dacă fiul lor va trăi, îl vor închina ca monah la Nea Moni. El s-a însănătoşit, iar
mai pe urmă s-a călugărit, învăţând la vestita Şcoală din Hios alipită
duhovniceşte Mănăstirii Nea Moni. Printre dascălii lui se numărau Părintele
Neofit Kavsokalivitul (un iudeu ajuns monah atonit, iar mai pe urmă director al
şcolii), Părintele Atanasie din Păros şi Sfântul Macarie din Corint. Sfântul
Macarie urma să aibă cea mai mare înrâurire asupra Sfântului Nichifor care, la
rândul lui, a devenit dascăl al acestei şcoli. El a fost hirotonit, iar apoi ales stareţ
al Mănăstirii Nea Moni, deşi a renunţat la stăreţie mai înainte de a i se încheia cei
doi ani rânduiţi, pentru că nu-i plăcea să conducă moşiile şi averile mănăstirii, şi
a descoperit că încercările lui de a îmbunătăţi viata duhovnicească a mănăstirii
au întâmpinat împotriviri.
încheindu-şi anii de stăreţie, Sfântul Nichifor s-a retras la sihăstria din
Resta aflată pe dealul de deasupra oraşului Vrountades cu puţin înainte de
săvârşirea din viaţă a Sfântului Macarie şi a ajuns vestit ca propovăduitor şi
prieten al creştinilor simpli din Hios. El îi mărturisea şi mângâia pe cei ce veneau
la dânsul şi îi îndemna cu putere pe hiotiţi să planteze copaci pentru a
reîmpăduri insula. Se ştie că s-au săvârşit mai multe minuni de tămăduire prin
rugăciunile sfântului atunci când acesta îi binecuvânta pe bolnavi cu moaştele
părintelui lui duhovnicesc, Sfântul Macarie. Când i se dăruiau bani, el îi dăruia
la rândul său celor nevoiaşi cu ajutorul unui copil de încredere pe care îl folosea
ca trimis al său, neţinând pentru sine nimic.
Prin partea locului încă se mai povesteşte cum într-o zi, pe când Sfântul
Nichifor era plecat din sihăstrie, capra lui de lapte a fost furată. întors acasă, 1-a
aflat pe ucenic mânios şi întristat de pagubă. Sfântul Nichifor 1-a potolit
spunându-i: „Nu te supăra. Poate că hoţul a fost un om sărman. Noi am avut
capra destulă vreme, să o lăsăm acum şi altuia". Nu mult după ce a sfârşit de
îmbărbătat pe ucenic, hoţul a sosit plin de lacrimi şi a mărturisit că tăiase capra,
dar i-a fost cu neputinţă să vândă carnea. Sfântul Nichifor i-a iertat repede hoţia,
spunând: „Acum întoarce-te şi vei vinde carnea". întors acasă, soţia omului i-a
spus că aceasta deja fusese vândută.
Sfântul Nichifor s-a săvârşit la anul 1821, şi, potrivit biografei lui, Emily
Sarov, înainte să moară a prorocit despre pustiirea
Hiosului de către turci în anul următor. Moaştele lui odihnesc şi astăzi în
biserica Sfântului Gheorghe din Resta, situată pe un deal minunat şi liniştit, ferit
de zgomotul oraşului de la poale. Sfântul Nichifor este prăznuit la 1 mai.
Hios 191

BISERICA SFINTEI MARCELA DIN


APROPIERE DE VOLISSOS (Sfânta Muceniţă
Fecioară Marcela din Hios)

i; no apropiere de satul Volissos, legendarul loc de naştere .al lui Homer, se află
biserică şi un arhondaric închinate Sfintei Marcela, muceniţa-fecioară care
stăpâneşte de patru veacuri inima grecilor ortodocşi. Pierzându-şi mama la o
vârstă fragedă, Marcela şi-a dus mai departe zilele alături de tatăl ei şi încă de
tânără fată ajunsese vestită pentru evlavia şi milosteniile sale. Ajunsă la
plinătatea vârstei, tatăl ei, cuprins poate de un fel de nebunie, s-a aprins de poftă
pătimaşă pentru fiica lui. Propunerile lui au înfricoşat-o, şi într-o zi, când el
devenise sălbatic, fata a fugit din sat. El a pornit călare după dânsa pe dealuri,
însă Marcela, văzând că o urmăreşte, s-a întors şi a luat-o la fugă înapoi spre
ţărmul stâncos, unde s-a ascuns într-un tufiş mare de scaieţi. Neputând să pună
mâna pe ea, omul cel smintit a dat foc
tufişului pentru a o sili să iasă de acolo.
Fugind de flăcări, Marcela a luat-o la vale din
stâncă în stâncă până pe ţărmul zimţat. In
nebunia lui, tatăl şi-a luat arcul şi săgeata şi a
lovit-o în coapsă, dar tânăra era atât de
îngrozită, încât a fugit mai departe, neţinând
seama de durere. El a urmărit-o şi când fata
şi-a dat seama că tatăl câştiga Icoană
înfaţişăndu-l pe Sfântul tot mai mult teren şi
fuga nu-i mai Macarie din Corint vizitând
folosea la nimic, a căzut în genunchi locul
muceniciei Sfintei Marcela şi s-a rugat Domului
şi Maicii Lui ca pământul să se deschidă şi să
o înghită. Stânca pe care stătea s-a despicat, şi Marcela a încăput iute în
crăpătură până la piept. Când încercările tatălui ei de a o smulge din crăpătură
s-au dovedit zadarnice, el i-a tăiat sânii cu cuţitul şi retezându-i capul, 1-a
aruncat în mare. Biograful ei scrie: „De bună seamă că Dumnezeu i-ar fi putut
salva viaţa, dar a îngăduit să moară cu o moarte atât de crudă pentru a putea
veni la El împodobită nu doar cu haina cea neprihănită a fecioriei, ci şi cu
veşmântul de purpură al muceniciei".
Capul dreptei fecioare a plutit pe mare, răspândind o lumină mai presus
de fire, şi Tradiţia spune că această rămăşiţă a fost culeasă de o corabie ce trecea
prin partea locului şi a fost dusă la Roma. Ţărmul neregulat care a fost martor la
uciderea sfintei arată tot aşa cum arăta şi în anul 1500, când Sfânta Marcela şi-a
dat sufletul în mâna lui Dumnezeu. Pe locul tufişului de mărăcini care a ocrotit-o
pe sfântă în fuga ei s-a ridicat o biserică în cinstea sa. La zece minute de mers pe
jos în susul ţărmului, pelerinul întâlneşte două cruci: prima însemnează locul
unde a fost săgetată sfânta iar a doua locul muceniciei sale. O stâncă uriaşă
rostogolită din munte este mormântul natural al muceniţei-fecioare, care acoperi
şi astăzi moaştele ei. Mai pe urmă locul a fost acoperit de pămâr: şi pietriş aduse
de ape de pe dealul din apropiere.
Pe ţărmul mării, muchea exterioară a stâncii care acoperă moaştele Sfintei
Marcela se prelungeşte cam un metru deasupra apei. Acolo se află o crăpătură
192 EVLOGHITE!

mică şi strâmtă în stâncă de unde izvorăşte apă caldă, limpede şi sărată, vestită
pentru însuşi: ei de a tămădui tot felul de boli. Nu se ştie unde se află obârş:
pârâului. Nu izvorăşte din munte, pentru că stânca nu are vreo legătură cu
muntele. Nici nu scade odată cu fluxul sau refluxul O parte dintre stâncile negre
aflate în acest loc au luat o culoan roşiatică şi pe ţărm, şi mai adânc în apă, după
cum spun unii, sprf cinstirea sângelui fecioresc ce s-a vărsat acolo. De veacuri
întreg: pelerinii au mărturisit că atunci când în acest loc se citeşte slujba de
Sfinţire a Apelor, din apă se ridică o mică spirală de abi care urcă şi mai sus
atunci când e pe cale să aibă loc o tămădui: Se spune că pe locul muceniciei
Sfintei Marcela s-au întâmplamulte minuni, printre ele numărându-se şi
tămăduirea celor care s-au cufundat în apele calde ale izvorului. Tradiţia locală
spune că tocmai moaştele sfintei, ascunse adânc în stâncă, sunt obârşia acestui
izvor.

Minuni ale Sfintei Marcela

Preotul îndoielnic în credinţă

în anul 1782, un preot din Volissos voia să-şi ducă fiul bolnav să se scalde
în izvorul cel sfânt, dar se îndoia că acesta se va tămădui. In noaptea aceea, a
văzut-o în vis pe sfântă stând lângă izvor. Aceasta i-a spus: „Copilul tău se va
tămădui. Nu te îndoi de darul pe care mi 1-a dat Dumnezeu". A doua zi, el a
povestit rudelor visul lui, şi de îndată ce şi-a mărturisit credinţa nou-aflată în
puterea sfintei, copilul s-a făcut sănătos.

Bolnava acoperită de zăpadă

în iarna anului 1785, un grup de ţărani din sud călătoreau spre Volissos.
Drumul prost, zăpada şi ploaia rece ca gheaţa erau îndeajuns de aspre pentru a
îmbolnăvi şi aduce în nesimţire o femeie deja istovită. Neputând-o aduce iarăşi
în simţiri, ei au cărat-o la un paraclis închinat Sfântului Gheorghe de pe o stâncă
din apropiere, în munţii de lângă Flori, lăsând-o într-o mică încăpere lipită de
zidul paraclisului. Grăbindu-se spre Volissos, ei i-au spus să aştepte, apoi i-au
povestit bărbatului ei ce se întâmplase. Omul înfricoşat a început să se roage
Sfintei Marcela pentru izbăvirea ei şi, după spusele femeii, chiar în noaptea
aceea i s-a arătat sfânta, a dus-o într-un colţ al odăii, unde se afla un jgheab, şi i-a
dat să bea puţină apă.
Furtuna dezlănţuită a întârziat salvarea femeii cu încă nouă zile, dar când
sătenii au aflat-o, ea era vie şi nevătămată şi le-a spus că fusese tămăduită şi
întărită de apa dăruită de Sfânta Marcela.
Hios 193

Vindecarea unei femei paralizate


O altă femeie din Hios, paralizată de la genunchi în jos şi cu neputinţă de
vindecat, le-a cerut vecinilor să-i aducă puţină apă sfinţită din locul unde s-a
săvârşit sfânta. în noaptea aceea, Sfânta Marcela i s-a arătat în vis, spunându-i:
„Nu te întrista. îţi voi trimite un leac". A doua zi, când prietenii i-au adus apa,
femeia şi-a spălat cu ea picioarele şi pe dată şi le-a putut mişca slobod.

Ajutor în luptă
în timpul Primului Război Mondial, un soldat din Vrountades (Hios)
lupta în armata grecească la Skra. Lupta era istovitoare şi sângeroasă, iar în toiul
bătăliei, soldatul a văzut o femeie tânără alergând prin fumul iscat de focul
artileriei drept în mijlocul luptei. El i-a strigat să fugă înapoi şi să se izbăvească,
dar ea i-a răspuns „Eu sunt Marcela. Casa mea este pe ţărmul mării, lângă
Platanos74. Am venit să-mi salvez copiii". în timp ce obuzele din artileria grea
explodau în jurul ei, sfânta pur şi simplu a dispărut, ducându-se la acei soldaţi
care îi ceruseră ajutorul în luptă.
Scriindu-i soţiei, tânărul soldat a rugat-o să meargă la Volissos şi să pună
să se slujească o Liturghie în biserica sfintei. Nevoind la început din pricina
călătoriei îndelungate, în cele din urmă soţia s-a învoit, luându-şi cu ea şi fetiţa
de trei ani. Dar când au ajuns la Volissos, copila s-a rătăcit şi deşi au căutat-o
peste tot, ea a fost găsită abia a doua zi de către paznicul bisericii Sfintei Marcela.
Drept răspuns la întrebările lor, micuţa a spus doar atât: „O mătuşica mi-a dat
nişte jucării". Când au intrat în biserică, fetiţa a văzut o icoană a Sfintei Marcela
şi a strigat: „Iat-o pe mătuşica ce mi-a dat jucăriile".

Pelerinaj la izvor
Platanos: Un mic cătun aflat lângă ţărmul unde Sfânta Marcela a primit moarte
74

mucenicească.

La începutul anilor '70, Arhimandritul Dorotheos Themelis de la


Mănăstirea Sfântul Nicolae din Andros suferea de o dureroasă tulburare
circulatorie în partea de jos a picioarelor. El a mers la Volissos şi după ce s-a
rugat sfintei, şi-a cufundat picioarele în izvorul tămăduitor. Durerea s-a oprit pe
dată şi el s-a întors acasă, unde a ridicat un paraclis închinat Sfintei Marcela
drept mulţumire pentru ajutorul ei.
194 EVLOGHITE!

Sfânta Marcela a săvârşit multe minuni de la moartea ei, din anul 1500, şi
ele continuă şi astăzi: se vorbeşte despre izbăvirea corăbiilor pe mare,
tămăduirea copiilor, ajutorul dat soldaţilor în lupte, slobozirea mădularelor
înţepenite... Chiar şi în zilele noastre, sfânta este chemată în rugăciune mai cu
seamă de către femeile bolnave de cancer la sân şi alte boli femeieşti.
Ziua de prăznuire a Sfintei Marcela este 22 iulie.

MĂNĂSTIREA SFINTEI MATRONA


"ăscută tot la Volissos şi
NI săvârşindu-se cu mai puţin de 40 de
ani înaintea muceniciei Sfintei Marcela, a
fost şi Sfânta Matrona din Hios. Matrona
(Măria după numele de botez) era cea mai
mică dintre cele şapte fiice născute de
Arma şi Leon Sepsinas, nişte fermieri
bogaţi din Hios, dar şi creştini cucernici.
Hrănindu-se cu evlavia părinţilor ei,
Măria, încă de tânără, a părăsit în taină
satul Volissos şi s-a retras într-o peşteră
din munte lângă Katavaris, unde s-a nevoit
singură în lupta pustnicească până ce
părinţii au

Icoana Sfintei Matrona


dat de sălaşul ei. Atunci s-a întors acasă la stăruinţele lor, dar a rămas neclintită
în hotărârea de a nu se mărita niciodată. Părinţii au avut o atitudine rar întâlnită
în literatura hagiografică: în loc să o silească spre nuntă, ei i-au dat zestrea să
facă ce voieşte cu ea. Măria şi-a lăsat degrabă partea de pământ în grija surorilor
ei, cerând ca banii câştigaţi de pe urma lui, precum şi cei proveniţi din restul de
zestre să fie daţi ca milostenie văduvelor, orfanilor şi celor nevoiaşi.
După ce şi-a împărţit averea, ea s-a întors la Katavaris şi s-a nevoit acolo
vreme de trei ani, nevăzând pe altcineva decât pe una dintre surori care-i aducea
mâncarea. La sfârşitul celui de-al treilea an, ea a simţit că Dumnezeu o chema să
se alăture uneia dintre mănăstirile de prin partea locului şi să intre în ascultare.
Atunci a venit într-o mică mănăstire din Hios, numită Mesa Didyma, unde
vieţuiau stareţa şi două maici (mama cu cele două fiice ale ei după trup), care
duceau viaţă monahală în casa părintească, având alături un mic paraclis. Măria
a fost tunsă în monahism, luând numele Matrona, iar banii care i-au mai rămas
din zestre i-a dăruit pentru zidirea unor chilii noi şi lărgirea bisericii. După
moartea stareţei, în locul ei a fost aleasă Matrona.
Hios 195

Se povesteşte că pe când muncitorii săpau fundaţiile pentru lărgirea


bisericii, au dat peste ceea ce părea să fie o comoară de aur. Au chemat-o pe
Sfânta Matrona, care văzând-o s-a rugat: „Doamne Iisuse Hristoase, dacă este
darul Tău, dă-ne un semn vădit, dar dacă este un vicleşug al celui rău, să
dispară". Aurul s-a făcut nevăzut, lăsând în urmă o grămadă de cărbuni încinşi.
Auzind de la muncitori despre această minune, creştinii din Hios au început să
dăruiască materiale şi bani pentru lărgirea bisericii.
Către sfârşitul veacului al XV-lea, când trupele genovezilor au ocupat
Hiosul, un grup de soldaţi a venit la mănăstire, şi unul dintre ei a încercat să
siluiască o tânără călugăriţă. Stareţa Matrona a cerut ajutor prin rugăciune, şi
omul a căzut pe dată mort la pământ. Părându-i rău pentru el că murise într-o
astfel de stare, sfânta s-a rugat iar, şi el s-a întors la viaţă. Sfânta Matrona i-a
mustrat pe soldaţi şi i-a alungat de acolo, iar biograful ei notează că „de atunci
încolo, ei s-au purtat mai bine".
Cu şapte zile înainte de sfârşitul ei, Domnul i-a descoperit sfintei că va
muri curând. Ea s-a cuminecat şi s-a săvârşit la 20 octombrie 1462. Moaştele ei au
devenit izvor de tămăduiri pentru mulţi musulmani, creştini, greci şi europeni
deopotrivă. Astăzi, cea mai mare parte din moaştele sfintei odihnesc la
Mănăstirea bulgărească Zografu din Muntele Athos, deşi o mică rămăşiţă din ele
se află şi la Mănăstirea Sfintei Matrona din sătucul hiotit Mesa Didyma, locul
unde a trăit sfânta. Acolo încă mai vieţuiesc o mână de călugăriţe, iar mănăstirea
poate fi vizitată în zori sau după-amiaza târziu. Moaştele Sfintei Matrona se află
într-o mică raclă de lemn împodobită, în partea dreaptă a iconostasului.
Sfânta Matrona este prăznuită la 20 octombrie. Praznicul aflării capului ei,
care fusese furat sau îngropat în timpul multelor atacuri asupra insulei din
veacurile următoare, este sărbătorit la 15 iulie.

MĂNĂSTIREA PANAGHIA „AJUTĂTOAREA"


(Sfântul Antim cel Nou)

I n vecinătatea oraşului Hios se află Mănăstirea Panaghia „Ajutătoarea", zidită


în anul 1930. Acest liniştit adăpost duhovnicesc a fost ctitorit de Sfântul Antim
(Vagianos) (f 1960), unul dintre sfinţii greci canonizaţi de curând şi părintele
duhovnicesc al multor creştini din Hios aflaţi încă în viată.
» I I

Viaţa Sfântului Antim dă pe faţă minciuna celor care spun că lumea


noastră de astăzi este prea slabă ca să odrăslească adevăraţi sfinţi sau cuvioşi. De
bună seamă, lumea este slabă şi vremurile sunt rele, dar inima omului şi darul
lui Dumnezeu sunt pururi aceleaşi. Nici vremurile şi nici stelele nu ne împiedică
să dobândim sfinţenia. Fiind întrebat de un frate de ce monahii nu duc o viată
tot atât de aspră ca pustnicii din vechime, Sfântul Serafim din Sarov a răspuns:
„...pentru că nu avem hotărâre să facem aceasta. Dacă am avea hotărâre, am trăi
şi noi cum au trăit acei părinţi care, în vremurile de demult, au strălucit cu
ostenelile şi cu evlavia. Pentru că Dumnezeu, acum, ca şi atunci, dă harul şi
ajutorul Lui celui credincios şi celor care-L caută pe Domnul cu toată inima lor.
196 EVLOGHITE!

Căci, potrivit cuvântului lui Dumnezeu, „Iisus


Hristos Acelaşi este ieri şi astăzi şi în veci".
Puţin cunoscută în Grecia de astăzi, şi chiar şi
mai puţin în Apus, viata cea minunată a
Sfântului An-tim ne aduce aminte de
înţelepciunea cea dumnezeiască a Sfântului
Serafim de Sarov şi a altor doi părinţi duhov-
niceşti din Grecia de astăzi: Sfântul Nectarie
din Eghina şi Papa Nicolae Planas. Cunoscut în
timpul vieţii lui pe insula Hios ca Gheronda
(Bătrânul), vreme de mai bine de 50 de ani,
mila Icoana Sfântului Antim cel Nou smerită şi
iubirea neprefăcută a Părintelui Antim pentru

aproapele lui, bărbaţi şi femei, a slujit drept


unealtă prin care s-a revărsat asupra insulei darul şi mila lui Dumnezeu.
Născut în satul Leivadi, în insula Hios, viitorul sfânt a primit la botez
numele Arghirios. Aproape încă de la naştere, Arghirios părea să fi fost ales de
Dumnezeu ca slujitor al Lui. Pe când sfântul era de-abia un pruncuţ, fratele lui
mai vârstnic, Nicolae, a văzut-o pe Preasfânta Născătoare de Dumnezeu stând
deasupra lui într-o lumină mai presus de fire şi adumbrindu-1 cu
acoperământul ei. Această întâmplare este pomenită şi astăzi de către maicile
bătrâne din mănăstire, care şi-1 amintesc pe Nicolae în ultimii lui ani de viaţă
povestindu-şi vedenia din copilărie cu aceeaşi înflăcărare. Familia era săracă şi
cu toate că Arghirios era ager la minte şi silitor, nu a avut posibilitatea să meargă
la şcoală. Ajungând la vârsta la care putea deveni ucenic, el a cerut îngăduinţa să
se facă cizmar, un meşteşug pe care 1-a practicat aproape toată viaţa.
Când era de 18 ani, tânărul a dus o icoană veche, Panaghia Ajutătoarea,
primită de la mama sa, la Mănăstirea celor Trei Părinţi (închinată celor trei
pustnici care au întemeiat Nea Moni) pentru a fi restaurată de monahi. Văzând
viaţa simplă a monahilor îmbunătăţiţi, el a devenit fiu duhovnicesc al părintelui
Pahomie, stareţul mănăstirii, şi deşi trăia mai departe în casa părintească, el a
început să ţină posturi aspre şi privegheri de toată noaptea. Nevoinţa sfântului
i-a făcut pe câţiva dintre prietenii lui să-i urmeze pilda şi pe multe dintre rudenii
să-1 osândească. în anul 1898, când avea 29 de ani, el a hotărât să îmbrăţişeze
viaţa monahală, iar părintele Pahomie 1-a tuns monah rasofor, dându-i numele
Antim. Drept ascultare monahală, părintele Antim se ostenea să zidească o nouă
mănăstire de maici închinată Sfântului Constantin, dar slăbit trupeşte din
pricina postirilor şi privegherilor de mai-nainte, a început să aibă mari dureri de
stomac. Spre marea lui mâhnire, a trebuit să se întoarcă acasă pentru a putea fi
îngrijit de medici, de vreme ce rânduiala mănăstirii nu îngăduia nici medici, nici
vreun fel de medicament. Părintele lui duhovnic, deşi foarte întristat, 1-a
încredinţat că poate veni şi pleca din mănăstire oricând voieşte.
După ce şi-a revenit puţin din boală, părintele Antim şi-a ridicat o chiliuţă
monahală pe moşia părintească şi ducea acolo viaţă de pustnic, întreţinându-şi
bătrânii părinţi şi împărţind săracilor banii câştigaţi din cizmărie.
Cu binecuvântarea duhovnicului, el şi-a continuat aici privegherile de toată
noaptea, o dată rămânând nedormit 19 zile şi 19 nopţi, gustând doar puţină
pâine şi apă o dată la două zile. în ultimii ani, părintele Antim le spunea fiicelor

75Din Elder Archimandrite Anthimos K . Vavianos, manuscris nepublicat al Mănăstirii


Panaghia Ajutătoarea. Hios, Grecia.
Hios 197

lui duhovniceşti: „Chiar dacă nu am învăţat literele, am încercat cu multă


osteneală să înfăptuiesc ceva. Nu mi-aţi văzut ostenelile. Cu postiri, cu
privegheri, cu rugăciuni, cu lacrimi, cu metanii, cu pedepsiri ziua şi noaptea.
Cuvintele mele pot părea fariseice, dar vă spun acestea ca şi voi să vă întăriţi. Nu
vorbesc ca un fariseu, ci ca un părinte. Diavolii m-au ars şi m-au chinuit. Şi eu
însumi in-am chinuit fără cruţare. Nu m-am îndestulat cu pâine. Nu m-am
îndestulat cu apă. Nu m-am îndestulat cu somnul şi cu multe alte lucruri pe care
doar Dumnezeu le ştie. Nu am dat odihnă acestui trup al meu nicio clipă. Nu
mi-am îngăduit nicio ramură verde (nicio mângâiere). Aveam un sac drept
saltea şi mă sprijineam de rădăcina unui măslin ca să aţipesc puţin. în fiecare zi
mă pedepseam. Ce nu mi-au făcut ciracii! Dacă ar fi să vă spun tot, vi s-ar părea
de necrezut. îi aţâţam, răbdam ispitirile şi ei mă loveau peste cap. Nu mă lăsau
să mă odihnesc nicio clipă..."75.

în timpul acestei perioade marcate de osteneli pustniceşti, părintele


Antim a fost ocrotit şi vegheat de Maica Domnului prin mijlocirea icoanei
Panaghia Ajutătoarea pe care o ţinea în chilia lui. Intr-o noapte, în mijlocul
ispitirilor drăceşti, a auzit din icoană un glas dulce spunând: „Fiarelor, lăsaţi-1
pe călugăraşul meu!", şi de îndată dracii au încetat să-1 mai supere. La vârsta de
40 de ani, părintele Antim a primit Schima cea Mare, treapta cea mai înaltă a
făgăduinţelor monahale, din mâna stareţului Andronicos, urmaşul părintelui
Pahomie.
în 1910, părintele Antim s-a dus în satul Adramytion, aflat pe coasta
turcească lângă Smirna, unde a trăit o vreme împreună cu familia naşului său.
Ştefan Diomataris, văzând evlavia nepotului şi că mulţi săteni veneau la el
pentru sfat şi mângâiere, 1-a silit pe părintele Antim să primească Taina Preoţiei
şi a început să-1 înveţe literele pentru a putea citi Evanghelia în biserică. La 8
noiembrie în acelaşi an, părintele Antim a fost hirotonit preot în biserica Sfânta
Ana din Smirna. în timpul slujbei, pe când creştinii din biserică strigau „Axios"
(„Vrednic este"), tunete şi fulgere au sfâşiat cerul, şi biserica a început să se
zguduie ca de un cutremur. O candelă a căzut la picioarele preotului proaspăt
hirotonit, stropindu-1 cu untdelemn, şi ca din senin, cerul s-a luminat şi a ieşit
soarele.
Soţia lui Ştefan Diomataris a povestit mai târziu o întâmplare petrecută la
puţină vreme după hirotonirea sfântului. în Adramytion se afla un bărbat
îndrăcit care fusese legat cu lanţuri de fier de trunchiul unui platan uriaş. El
striga cu sălbăticie ziua şi noaptea, scrâşnindu-şi dinţii şi făcând spume la gură.
Deşii sătenii miloşi îi dădeau de mâncare, ei se temeau să se apropie prea mult
din pricina puterii lui neomeneşti şi a blestemelor cumplite. De multe ori venise
la el un preot ca să-i citească de departe rugăciuni de exorcizare, dar omul nu se
tămăduise. într-o zi, după hirotonirea părintelui Antim, naşul i-a zis:
„Preoţelule, de ce nu mergi să-i citeşti ceva acelui om nefericit?". Părintele Antim
i-a răspuns că nu este vrednic să fie socotit exorcist, dar la stăruinţele naşului, a
mers de câteva ori să-i citească rugăciunile, să sfinţească agheasmă şi să slujească
o moliftă. La scurtă vreme, omul îndrăcit s-a făcut sănătos. Auzind despre
tămăduire, sătenii s-au adunat la bisericuţa Sfântului Pantelimon, unde slujea
Părintele Antim, dornici să se mărturisească şi primească povăţuirea lui. Insă
preoţii locului au început să-1 pizmuiască, iar părintele Antim nevoind să le fie
pricină de ispită, a plecat în Muntele Athos în anul 1911.
198 EVLOGHITE!

După ce a cercetat mănăstirile şi bătrânii din Sfântul Munte, s-a întors în


Hios la anul 1912, unde a fost numit preot al spitalului de leproşi de pe insulă.
înainte de sosirea lui, leprozeria era un loc plin de ruşine. Nepăsarea, mizeria,
certurile, blestemele şi cântecele de ruşine erau ceva obişnuit. Cu toate acestea,
părintele Antim a luat această instituţie în mâinile lui. Dobândind proviziile de
trebuinţă, el a făcut reparaţii, a sădit grădini cu flori şi plante medicinale, cu
pomi roditori şi a rânduit o vieţuire chinovitică. El însuşi mânca în sala de mese
comună împreună cu leproşii. Biograful lui spune că „tot pentru bolnavi a mai
cultivat şi o grădină cu flori duhovniceşti, înmiresmată de florile iubirii şi ale
celorlalte fapte bune. Cu darul cel dumnezeiesc al preoţiei, el îi îngrijea ca un
doctor şi asemenea unei infirmiere grijulii ce curăţă cu blândeţe rănile putrezite
şi împuţite ale celor leproşi, tot astfel şi preotul făcea înconjurul odăilor celor
bolnavi, aplecându-se asupra pernelor lor şi încercând să le îndulcească durerea
cu rugăciuni şi cuvinte de mângâiere..."76. Leproşii au răspuns iubirii lui
numindu-1 „Bătrânul". îi cereau să-i înveţe cum să se roage, îşi mărturiseau
păcatele şi se împărtăşeau cu Trupul şi Sângele lui Hristos. Mulţi dintre ei au
devenit monahi şi monahii.
La câtăva vreme după sosirea părintelui Antim la spitalul de leproşi,
într-o biserică dărâmată de pe pământul spitalului a fost găsită o icoană veche,
pe care el a numit-o „Panaghia Ascultării". Curând după aflarea ei, părintelui
Antim i s-a arătat într-o vedenie Maica Domnului şi i-a spus: „Primeşte icoana
mea şi ai grijă de ea, şi prin mijlocirea ei vei vedea ce are să fie aici". Părintele a
pus să se împodobească icoana cu ferecătură de aur, şi în scurtă vreme au
început să apară minuni de tămăduire. Faima bătrânului atrăsese deja oameni
de pe tot cuprinsul insulei. Acum în fiecare zi veneau mulţimi mari de
credincioşi să se închine înaintea icoanei. Adesea, cei ce erau unşi cu untdelemn
sfinţit de la candela ce ardea înaintea icoanei se făceau sănătoşi. Mulţi bolnavi se
tămăduiau, cei necăjiţi şi întristaţi aflau mângâiere, săracii şi întemniţaţii aflau
uşurare, iar cei chinuiţi de patimi necurate şi de duhuri drăceşti erau sloboziţi.
Angajaţii spitalului au mărturisit sub jurământ că, în prezenţa a multor martori,
76 Ibidem.
38 de oameni au fost tămăduiţi de îndrăcire înaintea icoanei făcătoare de minuni
în timpul privegherilor de toată noaptea săvârşite de bătrân.
Deşi putea citi Evanghelia şi unele rugăciuni, părintele Antim a rămas
neînvăţat, ducându-i pe hiotiţi la pocăinţă prin harul şi mila pe care el le
câştigase de la Dumnezeu. Sfântul şi-a întors neştiinţa în folosul lui, înlocuind
binefacerile învăţăturii cu rugăciunea neîncetată.
Hios 199

Cât timp a fost directorul spitalului de leproşi, bătrânul ieşea adesea să se


roage singur pe câmpiile din apropiere sau se întorcea la vechiul său loc de
pustnicie ca să se închine înaintea icoanei făcătoare de minuni Panaghia
Ajutătoarea, rugând-o să-1 ajute ca să-şi împlinească dorinţa de a zidi o
mănăstire. După 18 ani petrecuţi la azil, bătrânul de 60 de ani a simţit că a sosit
vremea să înceapă zidirea. Era mare trebuinţă de o mănăstire atât pentru fiicele
duhovniceşti care voiau să se călugărească sub cârmuirea lui duhovnicească, cât
şi pentru mulţimea de călugăriţe dezrădăcinate care sosiseră în Hios din Asia
Mică după schimbul de populaţii cu turcii.77 După multe împotriviri venite din
partea mitropolitului locului şi piedici puse de alţi preoţi pizmaşi din Hios, în
cele din urmă părintele Antim a primit îngăduinţa să înceapă construcţia iar
piatra de temelie a pus-o el însuşi în luna februarie a anulu:
1928 într-un loc minunat de la marginea oraşului, pe drumul spre Karies.
Biograful lui nu vorbeşte despre natura nemulţumirilor, dar construcţia
77 Schimbul de populaţii: După înfrângerea Imperiului Otoman, care se aliase c_
Germania în timpul Primului Război Mondial, noua Republică Turcă aflată su
conducerea lui Kemal Ataturk, deşi vizibil micşorată teritorial, a primit recunoaşterea
oficială. Cu toate acestea, mari parcele de pământ din Asia Mică locuita de greci de
peste patru mii de ani au fost date în stăpânirea Greciei. Dar grec., nu au avut resurse
ca să-şi apere noile graniţe împotriva turcilor aflaţi împrejur-lor, drept pentru care
situaţia a degenerat în vărsări de sânge şi excese de ambe!f părţi. în cele din urmă, prin
termenii Tratatului de la Lausanne din anul 192 întreaga populaţie musulmană de
patru sute de mii de locuitori a fost expatriată din Grecia în Turcia şi peste un milion
de greci ortodocşi, dintre care mu vorbeau numai limba turcă şi ai căror strămoşi
trăiseră în Asia Mică dinainte de Hristos, au fost mutaţi „în masă" pe teritoriul grecesc,
făcând ca populaţia Greciei să crească peste noapte cu douăzeci la sută. Deşi Patriarhul
şi comunic ortodoxă locală de o sută de mii de oameni au primit îngăduinţa să rămână
în Constantinopol şi pe două mici insule de la gura Dardanelelor, acest schimb de
populaţii a şters cei două mii de ani de cultură creştină grecească din Asia M i

mănăstirii a fost aprig dezbătută. împotriva sfântului se aduceau grele învinuiri


şi defăimări, iar unii dintre potrivnicii lui plănuiau chiar să demoleze clădirea pe
jumătate ridicată, însă binecuvântarea Maicii Domnului a fost mai presus de
toate acestea, şi la 30 martie 1930, părintele Antim şi monahiile s-au mutat în
mănăstire. După spusele părintelui Antim:
„Tot restul vieţii mele, surorilor, niciodată nu voi da uitării acea zi
în care am adus în mănăstirea noastră icoana cea plină de har a Panaghiei,
când am scos-o din săraca şi smerita mea chilie şi am adus-o până aici cu
tămâieri şi cântări. Niciodată...nu voi uita bucuria pe care am simţit-o
atunci! Dacă mergeam pe pământ sau zburam prin văzduh, nu ştiam.
Dacă mă aflam pe pământ sau în cer, nu puteam spune!... Cât de mişcat
am fost în sufletul meu în ziua aceea! Vedeţi darul Stăpânei de Dumnezeu
Născătoare?... Cum după multe chinuri, multe necazuri, după multe
supărări şi furtuni, am zidit mănăstirea? Eu însumi mă minunez şi rămân
uimit cum s-au făcut toate aceste lucruri...!"78.

Cu puţine zile înaintea sfinţirii, doi dintre fiii duhovniceşti ai părintelui


Antim, Nicolae Hatzimanolis şi soţia lui, Marianthi, care dormiseră pe
pământurile mănăstirii în timpul zidirii acesteia pentru a păzi materialele de
construcţie, au povestit maicilor că în seara dinainte, după ce au cercetat
clădirile, împrejurimile şi au încuiat porţile, au văzut o femeie înaltă,
200 EVLOGHITE!

impunătoare, îmbrăcată în chip strălucit, coborând pe coridorul unde se află


chiliile maicilor, deschizând uşa fiecărei odăi, apoi închizând-o şi trecând la
următoarea. Neştiind cine este, au alergat spre singura ieşire a clădirii ca să-i
vorbească, dar chiar atunci ea s-a făcut nevăzută dinaintea lor. După spusele
părintelui Antim, fusese însăşi Panaghia, care îşi vizitase mănăstirea nou-zidită
şi binecuvântase fiecare chilie.
Plecarea de la spitalul de leproşi nu a fost uşoară. Bolnavii erau
nemângâiaţi, chiar dacă părintele Antim făgăduise că-i va vizita adesea, de
78The Elder Archimandrite Anthimos K. Vavianos, manuscris nepublicat al Mănăstirii
Panaghia Ajutătoarea, Hios, Grecia.

nenumărate ori. El şi-a ţinut făgăduiala cu multă credincioşie şi, până la sfârşitul
vieţii, nu a contenit vreodată să fie părintele celor dintâi şi celor mai nefericiţi
dintre fiii lui duhovniceşti. Ultimii 30 de ani ai vieţii, sfântul i-a petrecut în noua
mănăstire, unde a instituit rânduială de obşte şi a construit felurite ateliere, unde
surorile se puteau ocupa cu scrisul, pictura, cu brodatul, ţesutul, cu împletitul,
pe care le învăţaseră de mai-nainte. Bătrânul preot nu s-a retras, ci muncea şi
mai mult: călăuzindu-i pe numeroşii lui fii duhovniceşti, ajutând la cultivarea
pământurilor sălbatice şi deluroase din împrejurimile mănăstirii, sădind vii
livezi şi grădini, aducând apă cu mâinile lui din rezervoarele aflate deasupra
dealului sterp, săpând şi cioplind pietre împreună cu muncitorii care se
osteneau la zidirea mănăstirii.
Din icoana părintelui Antim, Panaghia Ajutătoarea, continua să se reverse
mângâiere prin rugăciunile lui. Mulţi se tămăduiau de îndrăcire, femeile sterpe
puteau naşte, iar bolnavii se făceau sănătoşi.
Dar smerenia bătrânului, firească unui monah, 1-a făcut sâ fugă de laude
şi întotdeauna îi numea pe Domnul şi pe Preasfânta Lui Maică întemeietorii
mănăstirii, iar pe sine se numea „tină -cenuşă". Cu toate acestea, sfinţenia şi
vederea lui duhovniceasca erau vestite în tot Hiosul. Odată, pe când mânca la
trapez: împreună cu surorile, părintele Antim s-a ridicat şi, vădit înfricoşat a dat
fuga la poarta mănăstirii. Acolo, o mână de muncitori scoteai piatră şi nisip de la
baza unui deal din apropiere, nebăgând d» seamă că o mare porţiune din
marginea aflată deasupra lor -crăpase şi era gata să cadă şi să-i zdrobească.
Bătrânul a striga „Copiii mei, plecaţi, fugiţi degrabă! Dealul va cădea peste voi'
Muncitorii înspăimântaţi şi-au aruncat uneltele şi doar ce s-au d« la o parte, că
marginea s-a şi rupt, alunecând la vale şi zdrobin locul unde munceau.
Tremurând şi plini de recunoştinţă, ei a mulţumit iarăşi şi iarăşi bătrânului, care
le-a povestit că auzise u glas dumnezeiesc spunându-i: „Ridică-te, du-te la
muncitori. Sui în primejdie".
Părintele Antim era un înflăcărat patriot grec, şi în timp celui de-al Doilea
Război Mondial, când Grecia a fost ocupa de germani, le punea în fiecare zi pe
maici să cânte Canonul <
Rugăciune către Preasfânta Născătoare de Dumnezeu pentru eliberarea
pământului strămoşesc. îşi făcuse de asemenea şi un obicei strict de a nu îngădui
trupe germane în mănăstire. Insă odată, în timpul ocupaţiei, administratorul
german al insulei a poruncit mănăstirii să cedeze una dintre clădiri pentru a face
din ea depozit al artileriei. Mitropolitul Hiosului s-a împotrivit acestei hotărâri,
dar în zadar; administratorul era de neclintit. Când a auzit veştile, părintelui
Hios 201

Antim i s-a frânt inima nu doar pentru că germanii plănuiau să intre cu forţa în
mănăstire, ci şi pentru că ştia că dacă aliaţii aveau să afle că armele duşmanilor
se află depozitate în mănăstire, fără îndoială că o vor arunca în aer. Pe de altă
parte, a se împotrivi ordinului ar fi însemnat să-i poftească pe germani la o
răzbunare grabnică împotriva mănăstirii şi a celor 70 de maici.
Ca întotdeauna, el şi-a mărturisit povara înaintea Maicii Domnului
Ajutătoarea şi i-a cerut mijlocirea. In noaptea aceea, înconjurat de maicile
înfricoşate şi înlăcrimate, părintele Antim le-a mângâiat spunându-le: „Nu vă
temeţi, surorilor! Panaghia ne va acoperi. Nu vă fie frică, nimic nu se va
întâmpla!". A doua zi, administratorul, însoţit de doi înalţi ofiţeri germani, a
venit să vadă dacă ordinele i-au fost îndeplinite. Biograful sfântului povesteşte:
„Dar cine ar putea să creadă ce s-a întâmplat? De îndată ce a văzut chipul cel
sfânt al bătrânului...în afara porţilor mănăstirii, a stat câteva clipe privind lung la
chipul pustnicesc şi cuvios ca şi cum ar fi avut o vedenie. Şi chiar înainte de a-şi
deschide gura lui mândră, toată asprimea sălbatică s-a preschimbat într-o
bunătate plină de pace. Uitând de hotărârea pe care venise să o impună cu tot
dinadinsul, administratorul a început să-1 bată pe umăr pe bătrân şi cu multă
bunătate nu mai contenea să spună: „Iartă-mă, părinte dragă...vom merge în altă
parte! Părinte dragă, nu vom sta aici... iartă-mă, vom pleca!". Cu multe
plecăciuni şi tot felul de gesturi, îşi arăta respectul şi admiraţia pentru bătrân,
căci şi un duşman ştie să preţuiască virtutea".
In ultimii ani, cum părintele Antim era tot mai slăbit şi nu-şi mai putea
continua meşteşugul pe care-1 împlinise o viaţă întreagă, a spus unui prieten
de-al său: „Nu sunt mulţumit că nu mai pot lucra. Vreau să am puterea să fac
ceva mai mult pentru aproapele meu, dar nu pot. Chiar şi acum stând aici,
obosesc. Acestea ţin de bătrâneţe. Mă rog neîncetat Domnului meu ca atâta
vreme cât mă mai ţine în viaţă, să-mi dea darul Lui, ca să fiu în stare să dăruiesc
ceva oricui se apropie de mine: unuia, semnul Crucii, altuia, o povaţă, o
mângâiere, o rugăciune...pentru ca oricine vine lângă mine, fie prieten, fíe iudeu,
fie otoman, oricine ar fi el, vreau ca Domnul meu să-mi dăruiască să pot face
ceva pentru el şi să-1 ajut, precum am făcut în toţi anii mei".
Părintele Antim s-a săvârşit cu pace în dimineaţa de 15 februarie a anului
1960 (după calendarul cel nou), plâns de cele 80 de maici din mănăstirea lui şi de
cei 6000 de ţărani din împrejurimile insulei, care au stat răbdători în ploaie şi frig
pentru a-şi aduce ultima închinăciune părintelui şi sfântului lor.
Moaştele părintelui Antim se află şi acum în mănăstire spre închinare,
împreună cu icoana Panaghia Ajutătoarea. Mănăstirea se află în vecinătatea
oraşului Hios. Cele mai multe dintre maicile vârstnice şi mulţi localnici de peste
40 de ani îşi aduc aminte de Sfântul Antim. Dacă ştiţi îndeajuns limba greacă sau
aveţi pe cineva care să vă traducă, este o încântare să vorbiţi cu ei. Gherontissa
Vrieni, stareţa mănăstirii, a fost una dintre fiicele duhovniceşti ale Sfântului
Antim, din anul 1925 până în anul 1960, fiind ea însăşi o relicvă vie.

VECHIUL SPITAL DE LEPRĂ

U n alt loc minunat de vizitat în Hios este vechiul spital de leproşi, unde a
slujit Sfântul Antim. El a fost închis în anul 1961 pentru minunatul motiv
202 EVLOGHITE!

că în cele din urmă, lepra fusese socotită necontagioasă prin tratament medical şi
nu mai era nevoie ca pacienţii să fie izolaţi.
Vechiul spital se află lângă cartierul Loulokomio din oraşul Hios. In josul
unui drum prăfos brăzdat de făgaşe, în spatele unei porţi înalte şi demodate din
fier forjat se află un lung şir de clădiri din cărămizi galbene şi roşii, viu colorate.
Construite asemenea unor case mititele şi legate una de alta într-un lung şir,
camerele pentru leproşi dau spre o mică vale unde a fost odinioară livada. Acolo
se mai află şi astăzi mulţi portocali şi lămâi bătrâni sădiţi chiar de mâna
sfântului, ba chiar şi trandafiri sălbatici. Gardul împletit din nuiele care
mărgineşte aleea ce se întinde pe jumătate de kilometru a fost de fapt un viţar
imens. Biserica din capătul îndepărtat al aleii, unde a fost găsită icoana
„Panaghia Ascultării", se află tot în ruină. Dar chiar şi aşa, împrejurul ei pluteşte
o pace tăcută mai presus de lume. La începutul veacului al XlX-lea, aceasta era
singura biserică din aceste locuri şi, potrivit unei tradiţii locale, când trupele
turceşti au venit aici în anul 1800, i-au ucis pe toţi locuitorii Hiosului care se
adăpostiseră în biserică după eşuarea revoltei79. Mai târziu, în vecinătatea ei a
fost construită colonia de leproşi.
In mijlocul aleii se află vechea clinică, având o clopotniţă din anul 1910.
Chiar lângă ea se înalţă bisericuţa închinată Sfântului Lazăr, care este deschisă
de cele mai multe ori duminica dimineaţă pentru Liturghie. Pacea binefăcătoare
a ţinutului şi un sentiment puternic al lumii de dincolo ne face să gustăm
întrucâtva din ceea ce se afla aici pe vremea când trăia sfântul.
Sfântul Antim este prăznuit în ziua de 15 februarie (2 februarie, după
stilul vechi).

ÎNDRUMĂRI: Spre

Insula Hios:
în oraşul Hios acostează zilnic feriboturi venite din Pireu şi Mitilene
(Lesvos). De asemenea, avioanele companiei aeriene Olympic zboară zilnic spre
Hios.

Spre Oraşul Hios:


Ca să spunem drept, oraşul Hios nu este foarte accesibil şi mai multe
dintre locurile enumerate mai sus nu sunt întotdeauna deschise. Adesea, va
trebui să găsiţi un îngrijitor, de obicei al altor locaţii decât biserica. Dacă plănuiţi
să vizitaţi multe locuri, cea mai bună alegere este aceea de a închiria un taxi
pentru toată ziua (Nu este chiar atât de scump pe cât aţi crede). Pentru pelerini,
79Deşi actualul supraveghetor al spitalului susţine că masacrul a avut loc în anul 1800,
este posibil să se gândească la marele masacru de pe insulă din anul 1822, de vreme ce
nu avem mărturii asupra vreunei rebeliuni eşuate în Hios în anul 1800.

cel vc bun şofer de taxi din oraş este Ioannis Brachas, care, împreui cu autoarea,
„a vânat" fiecare îngrijitor şi fiecare cheie. Este i ortodox de nădejde şi răbdător
care cunoaşte locurile, vorbeş puţină engleză şi are bunăvoinţa să vă traducă.
Altfel spus, es o comoară. Ii puteţi telefona la numărul 20429 (acasă) sau
093-743677 (numărul de mobil al taxiului).
Hios 203

Dacă luaţi un taxi, nu uitaţi că Mănăstirea Sfântului Anti: Nea Moni, şi


Anavatos se află toate cam în aceeaşi direcţie, vreme ce mormintele Sfinţilor
Isidor şi Myrope, biserica Sfântu Macarie, biserica Sfântului Gheorghe din Resta
şi spitalul leproşi al Sfântului Antim, părăsit astăzi, se află mai mult sau n puţin
în aceeaşi parte a oraşului Hios. Mănăstirea Sfintei Matro din Mesa Didyma şi
Volissos (Sfânta Marcela) sunt izolate diferite părţi ale insulei.
în orice caz, înarmaţi-vă cu o hartă amănunţită a insul pe care o puteţi
cumpăra de la chioşcurile de ziare din cent oraşului. Totuşi, marele lui neajuns şi
ceea ce-1 face foarte gi accesibil pelerinului pornit la drum pe cont propriu este
acela străzile oraşului Hios sunt marcate la întâmplare. Unele străzi r mari îşi
schimbă numele de nenumărate ori pe traseu, iar străzile duc în locuri din
vecinătatea oraşului Hios nu sunt marcate delo
O altă opţiune este aceea de a plăti un tur al insulei care cuprinde cu
siguranţă Nea Moni şi Anavatos. Uneori, în Volisi este o staţie unde puteţi părăsi
grupul, luând un taxi spre Ag Marcela. Dar dacă părăsiţi excursia organizată,
singura posibilit de a vă întoarce în oraşul Hios este aceea de a lua un taxi sai
călători împreună cu un alt pelerin. Dacă vreţi să călătoriţi mijloacele de
transport în comun sau cu o maşină închiriată, pu încerca direcţiile arătate mai
sus. Nu uitaţi, dacă vă interesaţi orarul autobuzelor, asiguraţi-vă că există un
autobuz de întoarc din satele respective în aceeaşi zi, altminteri trebuie să vă
găsiţi loc de găzduire peste noapte.

Spre Catedrala Mitropolitană (Moaştele Sfântului Isidoi


Din faţa portului, urcaţi pe strada Vamura. Când ajunj în dreptul
bibliotecii, strada va coti la dreapta şi se va numi
204 EVLOGHITE!

Argenti. Biserica se află chiar lângă bibliotecă, la întretăierea străzilor Fii.


Argenti şi Skilitsi. Birourile episcopiei se află pe latura mai depărtată a
catedralei. Dacă aveţi nevoie de ajutor în găsirea locurilor de pelerinaj, acolo
puteţi găsi un preot vorbitor de limba engleză care vă poate da lămuriri.

Spre mormintele Sfinţilor Isidor şi Myrope:


Mormintele originale ale Sfinţilor Isidor şi Myrope pot fi vizitate în vechea
biserică a Sfântului Isidor din oraşul Hios. Dacă mergeţi cu taxiul, cereţi să fiţi
duşi la „Plateia Aghios Isidoros kai Myropes", lângă Letsenas şi spital, cam la
zece minute de mers cu maşina de centrul oraşului. Dacă vreţi să mergeţi cu
autobuzul, luaţi autobuzul local spre Vrountades. Cereţi să fiţi lăsaţi la biserica
Panaghia Letsena. Cum staţi cu faţa spre uşa bisericii, în partea stângă se află o
stradă îngustă numită Zafiraki N. Coborând această stradă scurtă, veţi ieşi în
piaţa, unde se află vechea biserică a Sfântului Isidor. Dacă biserica este închisă,
veţi putea găsi cheia dincolo de piaţă (spre stânga, faţă în faţă cu biserica), la casa
cu numărul 38, colţ cu strada Mitiadi. Intrând în biserică, veţi vedea o veche
podea cu mozaic şi rămăşiţele primei biserici foarte vechi. De-a lungul zidului
din partea stângă se află o scară foarte mică ce coboară sub podeaua bisericii,
ducând la mormintele sfinţilor.

Spre Mănăstirea Nea Moni:


O dată sau de două ori pe săptămână, un autobuz local se îndreaptă spre
Nea Moni (aflată la 20 de minute de centrul oraşului Hios), dar orarul nu este fix.
Mai bine întrebaţi la staţia de autobuz. Mănăstirea Celor Trei Părinţi se află la
doar câţiva kilometri de Nea Moni, în josul şoselei pavate. Sau puteţi plăti un tur
cu autocarul, ce include aproape întotdeauna Nea Moni şi Anavatos.

Spre Anavatos:
Autobuzul public care circulă spre Nea Moni o dată pe săptămână vă va
duce şi la Anavatos în aceeaşi călătorie. Sau încercaţi un tur cu autocarul din
oraşul Hios sau închiriaţi un taxi.
Spre mormântul şi moaştele Sfântului Macarie din Corint aflate în
Vrountades:
Luaţi autobuzul ce merge spre Volissos, dar cereţi să fiţi lăsaţi la „Aghios
Macarios", deasupra oraşului Vrountades sau luaţi un autobuz spre Vrountades
şi rugaţi vreun trecător să vă îndrume spre vârful dealului. Biserica ar putea fi
încuiată, dar mica peşteră pustnicească (hesyhastirion) de peste stradă este
aproape mereu deschisă. Luaţi cu dumneavoastră o lanternă. într-o nişă din
afara uşii se află de obicei un aprinzător şi lumânări. Poarta mare albastră duce
mai jos spre o biserică largă, unde într-un paraclis lateral se află mormântul şi
moaştele sfântului. Aici, Liturghia se slujeşte doar o dată pe săptămână, sâmbătă
dimineaţa. Dacă totul este încuiat, şi preotul nu se află acolo, coborâţi iarăşi
dealul până la micul pâlc de case. Căutaţi casa cu numărul 404 de pe strada
Ioanni Glyka - o casă albă cu obloane cafenii ce aparţine Elenei Andreadi. Dânsa
are cheia şi vă va arăta cu multă îngăduinţă biserica.

Spre Resta
(Moaştele Sfântului Nichifor din biserica Sfântului Gheorghe din
Resta):
Hios 205

Pe drumul ce leagă oraşul Hios de biserica Sfântului Macarie se află o


bretea numită strada Sakrikaki Christou. Chiar înainte de biserica Christos
Levadia, pe partea stângă se află un indicator de lemn pe care stă scris în limba
greacă: „Sfântul Gheorghe, Resta". Urmaţi drumul ce coteşte la stânga, mergând
cam un kilometru şi jumătate până la capătul lui. Sfântul Gheorghe nu este un
sat, ci doar o biserică aflată în pădure. Este un loc minunat şi plin de pace,
meritând efortul de-a ajunge până la el, chiar dacă biserica este închisă. Aici
Liturghia nu se slujeşte în mod regulat, nici nu există vreun preot cu locuinţă
permanentă, dar dacă vă interesaţi la Catedrala Mitropolitană sau la birourile
episcopiei aflate în vecinătate, aţi putea afla când se deschide biserica.

Spre Aghia Marcela


(Sfânta Marcela):
Interesati-vă în staţie care este autobuzul ce străbate o dată sau de două
ori pe săptămână (uneori, vara, chiar şi mai des) lungul drum spre Volissos, aflat
de partea cealaltă a insulei. Odată ajunşi acolo, luaţi un taxi spre Aghia Marcela
sau mergeţi pe jos şase kilometri, dacă afară este răcoare. Feriţi-vă să mergeţi
prin arşiţă dacă nu aveţi multă apă şi o pălărie bună. Deşi drumul şerpuieşte pe
lângă ocean, puteţi face foarte uşor insolaţie. In timpul verii, se pot întâlni
adesea autocare cu pelerini veniţi din Grecia continentală. întrebaţi în jur şi
poate vă alipiţi unui grup sau puteţi sui înapoi spre oraşul Hios.

Spre Mesa Didyma (se pronunţă Thi-thi-ma) (Mănăstirea şi Moaştele


Sfintei Matrona):
în această direcţie nu există o cursă regulată de autobuz -verificaţi în staţie
orarul specific sezonului, dar cea mai bună alegere este un taxi. Mănăstirea este
deschisă în zori şi după-amiaza târziu. Acolo vieţuiesc o mână de maici foarte
bătrâne. Dacă biserica este încuiată, strigaţi „Evloghite" până vă răspunde cineva
sau bateţi la uşile chiliilor aflate în spatele bisericii. Una dintre călugăriţe vă va
deschide biserica. Moaştele se află într-o mică raclă de lemn sculptat lângă
iconostas.

Spre Mănăstirea Panaghia Ajutătoarea (Sfântul


Antim):
Se află la marginea oraşului Hios, pe drumul spre Karies, la 40 de minute
de mers pe jos sau după o foarte scurtă călătorie cu taxiul. De asemenea, spre
Karies puteţi lua autobuzul albastru (care circulă din oră în oră) de lângă Piaţa
Vournakio, aflată în faţa grădinii publice. Cereţi să fiţi lăsaţi la mănăstire.

Spre vechiul spital de lepră unde a slujit Sfântul Antim:


Se află la 40-50 de minute de urcuş din centrul oraşului. Dacă vreţi să
mergeţi pe jos sau aveţi o maşină închiriată, porniţi din parcul central, unde
opresc autobuzele, urcând pe jos sau cu maşina spre „turnul-castel". Chiar după
„castel", drumul se ramifică. Urmaţi noul drum „Aghion Apostolon" (Sfinţii
Apostoli), cotind apoi la stânga pe strada Ieronymos Gorgia. Urcând jumătate de
oră pe această stradă, veţi ajunge la „Aghios Matheos Ecclesia" (biserica
Sfântului Matei). La vreo câţiva metri
de biserică, veţi vedea că în locul unde sfârşeşte drumul pavat se află o mică
troiţă din cărămidă roşie, care marchează începutul unui drum pietruit. Mergeţi
drept înainte pe acest drum şi dupâ cinci minute veţi ajunge la poarta spitalului
206 EVLOGHITE!

abandonat. Locul este deschis adesea în zori şi seara târziu, când


supraveghetorul Petros vine să-şi facă rondul şi să dea mâncare la câini. De
multe ori este deschis şi duminica, zi în care se slujeşte Sfânta Liturghie la
bisericuţa Sfântului Lazăr aflată pe terenul spitalului. Dacă luat: un taxi, cereţi
şoferului să vă ducă la „Aghios Matheos Kofinas Ecclesia", aproape de
Loulokomio şi urcaţi pe jos drumul pietruit
7

Corfu (Kerkyra) · Viaţa, minunile şi moaştele Sfântului Spiridon al Trimi-tundei · Cele


patru mari procesiuni · Sfânta Teodora din Constantinopol · Sfântul Vlasie (Vlasseos)
din Sevasta · Sfinţii Apostoli Iason şi Sosipatru · Mormântul Sfântului Arsenie din
Capadocia · Icoana Cassiope a Maicii Domnului · Sfintele Mănăstiri Paleokastritsas,
Pantocrator şi Sfântul Atanasie

C orfu („Kerkyra" în limba greacă) este cea mai întinsă insulă din Marea
Ionică, un ţinut încântător, scăldat de ape şi roditor, muntos în partea nordică,
având câmpii joase şi livezi întinse în partea sudică. La origini întemeiată de
eritreeni, mai târziu a devenit colonie corintică, iar în anul 229 î. Hr. a fost
cucerită de romani. Primii ei misionari creştini au fost Sfinţii Iason şi Sosipatru,
doi dintre cei 70 de Apostoli trimişi de Domnul să propovăduiască Evanghelia.
Potrivit unor surse, ei au sosit pe insulă în anul 37 d. Hr., iar dacă datele sunt
exacte, ar însemna că insula Corfu este primul teritoriu creştin al Greciei
moderne.
Datorită vecinătăţii cu Italia şi Albania, cârmuitorii de mai târziu ai insulei
au fost mulţi şi feluriţi: goţi, lombarzi, saracini şi normanzi. în anul 1204, Corfu a
fost alipită Epirului grecesc, dar după 50 de ani a reintrat în stăpânirea Siciliei.
Zece ani mai târziu a căzut în mâna Regatului de Neapole. Corfu a fost condusă
de
208 EVLOGHITE!

veneţieni din anul 1401 până în anul 1797, când a fost declarat; protectorat
francez. Câţiva ani mai târziu, francezii au fost alungaţi de flota ruso-turcă, dar
au revendicat insula ca făcând parte din Imperiul Napoleonian, până ce, după
înfrângerea lui Napoleon, a devenit protectorat britanic. Deşi atacată de
nenumărate ori, Corfu nu a intrat niciodată în stăpânirea Greciei şi numai în
anul 1864 a fost cedată de britanici naţiunii greceşti.
Astăzi, insula Corfu este vestită printre creştinii ortodocşi ca loc de
adăpost al moaştelor Sfântului Spiridon, Episcopul Ciprului din veacul al IV-lea
şi sfântul ocrotitor al insulei; ale Sfinte Teodora, împărăteasa
Constantinopolului, care a ajutat la nimicirea iconoclasmului, şi cele ale Sfinţilor
Iason şi Sosipatru, doi dintre cei 70 de Apostoli ai Domnului, veniţi aici să
propovăduiască Evanghelia.

BISERICA SFÂNTULUI SPIRIDON (Sfântul


Spiridon, Episcopul Trimitundei)

M arile Sinaxare (Vieţile Sfinţilor) nu localizează viaţa Sfântului Spiridon în


Corfu, după cum cred mulţi ci în Cipru, locul unde sfântul a vieţuit şi a
murit. El s-a născut la jumătatea veacului al III-lea, într-o vreme de mare
asuprire a Bisericii, când prigonitorii îşi revărsau furia în timpul împăraţilor
romani Valerian, Galinius şi Maximius. Prima parte a vieţii, sfântul şi-a
petrecut-o ca păstor, şi deşi era aproape cu totul lipsit de învăţătură, agerimea
firească a minţii lui şi harul lui Dumnezeu, care a lucrat în sufletul său, l-au
înzestrat cu o înţelepciune care i-a pus în încurcătură şi pe cei mai mari retori ai
vremii.
încă din tinereţe, firea blândă şi plăcută a Sfântului Spiridon 1-a făcut
iubit de vecinii lui, iar virtuţile sale fireşti şi harul dobândi: sporeau odată cu
vârsta, ajungând plin de bunătate şi lepădare de sine, făcându-se astfel cinstit de
toţi locuitorii Ciprului. Sfântul Spiridon s-a căsătorit de tânăr, iar soţia lui i-a
născut o fiică, Irin pe care a botezat-o el însuşi. Soţia a murit câţiva ani mai târziu
iar Sfântul Spiridon, după ce şi-a închinat fiica slujirii Bisericii, s-a făcut monah.
într-atât de iubit a fost de compatrioţi şi de clerul local, încât atunci când a murit
episcopul Trimitundei, în locul lui a fost ales Sfântul Spiridon.
Datorită treptei sale ierarhice, sfântul a fost chemat să ia parte la Cel
Dintâi Sinod Ecumenic de la Niceea, convocat în anul 325 de către împăratul
Constantin cel Mare pentru statornicirea adevărurilor fundamentale de
credinţă. A fost chemat mai cu seamă să judece învăţăturile filosofului Arie, care
susţinea că Hristos nu era deofiinţă cu Dumnezeu dintru toţi vecii, ci a fost zidit
mai târziu de Tatăl. La Sinod au luat parte 318 episcopi, preoţi şi monahi, printre
care s-au numărat şi luminători ai Bisericii, precum Sfântul Nicolae al Mirelor,
Sfântul Atanasie cel Mare, Sfântul Pafnutie din Teba şi Sfântul Alexandru,
Patriarhul Alexandriei, cel care 1-a îndemnat pe împărat să întrunească Sinodul.
209 EVLOGHITE!

Părinţii de la Sinod au găsit învăţătura eretică atât de convingător


înfăţişată de către vestitul filosof Evloghie, încât, deşi erau convinşi că
învăţătura era greşită, cu greu au putut ţine piept retoricii şlefuite a lui Evloghie.
într-una dintre cele mai de seamă şi mai aprinse întâlniri, Sfântul Nicolae,
înfuriat de hula care pricinuise atâta nelinişte şi tulburare, 1-a pălmuit tare pe
Arie peste obraz. Supărându-se pe el că lovise un frate-preot, episcopii
Sinodului au propus să fie scos din treapta ierarhică. Dar în acea noapte, mai
mulţi membri ai Sinodului au avut un vis în care L-au văzut pe Domnul ţinând
în mâini Evanghelia şi alături de El pe Preasfânta Fecioară ţinând un omofor
(epitrahilul episcopului). înţelegând că acesta fusese un semn de la Dumnezeu
că îndrăzneala sfântului era plăcută Lui, ei l-au reprimit pe sfânt cu cinste în
treapta ierarhică.
în cele din urmă, când şuvoiul retoric era atât de copleşitor, încât părea că
Arie şi ucenicii lui aveau să iasă biruitori, Sinaxarele spun că neînvăţatul episcop
al Trimitundei s-a ridicat de la locul lui, cerând să fie ascultat. Crezând că nu va
fi în stare să înfrunte educaţia clasică şi retorica meşteşugită a lui Evloghie,
ceilalţi episcopi l-au rugat să păstreze tăcerea. Dar Sfântul Spiridon a ieşit
înaintea adunării spunând: „în numele lui Iisus Hristos, ascultaţi-mă puţin".
Evloghie a încuviinţat, şi ridicând în mână o simplă cărămidă de lut, episcopul a
început să grăiască: continuat: „Şi al Fiului!", şi înaintea ochilor celor adunaţi,
apa ce fusese amestecată cu lutul a ţâşnit din ea. „Şi al Sfântului Duh!", şi
deschizându-şi mâna, sfântul a arătat că în palmă rămăsese doar ţărâna uscată
din care fusese plămădită cărămida.
Cei adunaţi au rămas uimiţi şi înfricoşaţi, iar Evloghie, zguduit până în
adâncul sufletului, a rămas mai întâi fără grai. în cele din urmă a spus: „Sfinte,
îţi primesc cuvintele şi îmi mărturisesc greşeala". Sfântul Spiridon 1-a însoţit pe
Evloghie până în biserică, unde acela s-a lepădat prin jurământ de erezia lui şi
mai pe urmă a mărturisit adevărul înaintea confraţilor lui arieni.
Biruinţa ortodoxiei a fost atât de covârşitoare, încât dintre adepţii lui Arie
care se aflau de faţă, doar şase, printre care se număra şi Arie, au rămas neclintiţi
în greşeala lor. Ceilalţi s-au întors la ortodoxie. Potrivit Sfântului Atanasie al
Alexandriei, Sfântul Spiridon a luat parte mai pe urmă şi la Sinodul din Sardica
din anul 374, o continuare a luptei împotriva celor ce stăruiau în răspândirea
ereziei, deşi este greu să potrivim aceasta cu datele cunoscute ale vieţii lui.
După arătarea puterii lui Dumnezeu în Sinod, Sfântul Spiridon a ajuns
slăvit şi cinstit în toată lumea ortodoxă. Dar în simplitatea lui, el s-a întors în
Cipru, unde şi-a împlinit mai departe îndatoririle de episcop şi şi-a continuat
munca de păstor, în icoanele lui, sfântul este înfăţişat adesea purtând o scufie
împletită din nuiele asemenea păstorilor ciprioţi.
Cu simplitatea proprie Sfântului Spiridon însuşi, Sfântul Simeon
Metafrastul (Tălmăcitorul) spunea mai târziu despre el: „Ba încă nu era nici prea
vorbăreţ, nici cu haine şi purtări alese, nici nu mergea în agora ca să se distreze,
ci era simplu şi tăcut, ferindu-se din calea mulţimii"81.
Potrivit Tradiţiei, sfântul obişnuia ca o parte dintre câştigurile lui să o
împartă săracilor, iar o altă parte să o dea cu împrumut celor din nevoi fără a lua

81Agora: Piaţa nu era numai locul unde se vindeau mărfuri, ci şi acela unde retorii
lumii clasice greceşti şi romane se întâlneau pentru a discuta filosofie.
210 EVLOGHITE!

dobândă. Dar nici când dădea cu împrumut grâu sau bucate, nici când i se
aduceau înapoi, nu socotea cele împrumutate, ci arăta numai spre cămări şi îi
spunea celui care cerea să ia ce are nevoie şi să pună la loc când va putea.
„Unul este Dumnezeul cerului şi al pământului, Care a zidit
Puterile Cereşti, pe om şi toate lucrurile văzute şi nevăzute. Prin
Cuvântul Lui şi prin Duhul Lui, cerurile s-au întins, pământul s-a
întemeiat, apele s-au adunat, vânturile au stat, dobitoacele s-au născut, şi
omul, făptura Lui cea mare şi minunată, a fost plămădită din ţărână. Din
Acesta Unul, toate lucrurile au venit la fiinţă: stelele, luminătorii, ziua,
noaptea şi fiecare lucru zidit. Noi ştim că Acest Cuvânt este Adevăratul
Fiu al lui Dumnezeu, deofiinţă, Care S-a născut din Fecioara, S-a răstignit,
S-a îngropat şi, ca Om şi Dumnezeu, a înviat. Şi prin înviere ne dăruieşte
viaţă nestricăcioasă şi veşnică.
Noi credem că El este Judecătorul lumii, Care va veni să judece pe
toţi oamenii, şi înaintea Lui vom da seama de toate faptele, cuvintele şi
simţirile noastre. Noi îl mărturisim a fi deofiinţă cu Tatăl, împărtăşind
acelaşi scaun cu El, de-o cinste şi de-o slavă. Sfânta Treime, deşi Trei
Persoane şi Trei Ipostasuri (Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt), este Un Singur
Dumnezeu (Deofiinţă negrăită şi necuprinsă). Mintea omului nu are nici
puterea de a cuprinde, nici vrednicia de a pricepe aceasta, ca una ce ţine
de nesfârşirea dumnezeirii.
După cum este cu neputinţă să încapă într-un mic vas necuprinsul
oceanelor, tot astfel şi minţii omeneşti mărginite îi este cu neputinţă să
încapă nesfârşita lărgime a dumnezeirii celei de necuprins cu mintea.
Drept aceea, ca să puteţi crede adevărul acesta, luaţi bine aminte la acest
lucru mic şi neînsemnat. Deşi nu putem asemui Firea cea nezidită şi mai
presus de fire cu făptura cea zidită şi stricăcioasă, totuşi, pentru că ochiul
este mai lesne de încredinţat decât urechea pentru cei slabi în credinţă,
care, asemenea vouă, nu vor crede dacă nu vor vedea cu ochii lor trupeşti,
voiesc... să dovedesc adevărul chiar sub ochii voştri prin mijlocirea acestei
cărămizi de rând care şi ea este alcătuită din trei elemente şi totuşi este
una în substanţă şi în fire"80.

Zicând acestea, Sfântul Spiridon a făcut semnul Crucii cu mâna dreaptă şi


ţinând cărămida în mâna stângă, a zis: „In numele Tatălui!". în acea clipă, flacăra
în care fusese arsă cărămida s-a înălţat din lut, spre uimirea tuturor celor de faţă.
Sfântul a
80Din „Viaţa Sfântului Spiridon", Vieţile Sfinţilor alcătuite de Sfântul Dimitrie de
Rostov (în limba rusă).

Se povesteşte că după sfinţirea Sfântului Spiridon ca episcop nişte hoţi au


venit noaptea să-i jefuiască stâna. Dar au aflat că însu-Dumnezeu îi păzea avuţia
slujitorului Său, căci pe când bărbaţii se apropiau de oi, au fost prinşi şi legaţi de
gard de către o putere nevăzută. în zori, când sfântul a venit la stână, i-a aflat
stând în picioare cu mâinile legate la spate şi a priceput ce se întâmplase.
Rugându-se lui Dumnezeu, i-a dezlegat din legăturile nevăzute După ce i-a
îndemnat să-şi câştige cele de trebuinţă prin munca cinstită, iar nu prin hoţie,
211 EVLOGHITE!

Sfântul Spiridon, cu hazul lui înţepător care răzbate din toată biografia lui, le-a
dat un berbec, „pentru ca să nu pară că aţi privegheat toată noaptea în zadar".
Sfântul Spiridon s-a săvârşit pe când avea aproape 80 de ani. la 12
decembrie, în anul 348 sau 350.
Prima biografie a Sfântului Spiridon a fost alcătuită de fiul lu:
duhovnicesc, Triphyllios, viitorul Episcop de Lerdon (Lefkosia). Această
versiune, scrisă în metru şi strofe iambice, nu a ajuns pâr. la noi, dar avem o
versiune mai târzie a Vieţii lui, cuprinzând părţi din biografia originală. Această
a doua versiune a fost scrisă în anii dintre Primul şi cel de-al Treilea Sinod
Ecumenic (325-341) de către Teodor, Episcopul Pafosului. Biografia originală a
lui Triphyllios cuprindea 17 minuni săvârşite prin rugăciunile Sfântului
Spiridon în timpul vieţii lui, iar Teodor a mai adăugat încă opt din mărturiile
celor care au fost de faţă la săvârşirea lor. Minunile relatate dupâ săvârşirea
sfântului ajung la ordinul a zeci de mii. După Sfântul Nicolae, Sfântul Spiridon
este unul dintre cei mai mari făcători de minuni din istoria Bisericii şi chiar şi
astăzi, în Corfu este aproape cu neputinţă să găseşti o familie care să nu aibă de
spus propria ei poveste în legătură cu ajutorul primit de la sfântul ocrotitor al
insulei. înfăţişăm mai jos istoria mutării moaştelor lui, precum şi câteva dintre
multele minuni lucrate de Dumnezeu prin mijlocirea sfântului.

Moaştele Sfântului în Insula Corfu

S fântul Spiridon a fost îngropat mai întâi într-o raclă de marmură într-una
dintre bisericile din ţinutul lui de baştină, Trimitunda, aflat în insula Cipru.
Satul sfântului,
212 EVLOGHITE!

Tremithus, a fost nimicit de regele Angliei, Richard Inimă de Leu, în anul 1191.
Satul care se află astăzi pe locul lui poartă numele de Trimytosias. Deşi moaştele
sfântului nu se mai află astăzi în Cipru, racla de marmură în care au stat mai
poate fi văzută şi astăzi în acest loc.
Există două tradiţii privitoare la mutarea moaştelor Sfântului Spiridon.
Prima, de origine constantinopolitană, spune că moaştele au rămas în Cipru
până la invazia saracinilor în anul 648, când au fost mutate la Constantinopol
pentru a fi mai bine păzite, fiind aşezate n biserica Sfinţilor Apostoli. Când
Constantinopolul a căzut în mâna turcilor în anul 1453, un preot din cetate,
părintele Gheorghios Kaloheretis, a înfăşurat cu grijă trupurile nestricăcioase ale
Sfântului Spiridon şi ale Sfintei împărătese Teodora şi a traversat toată Grecia cu
stintele moaşte. Ajuns pe coastă, a trecut cu bacul în Insula Cipru (Kerkyra),
aflată în stăpânirea veneţienilor, loc unde se află şi astăzi.
Cea de-a doua tradiţie, la fel de temeinică, provine din Cipru şi spune că
moaştele sfântului nu au părăsit Ciprul până în anul 1448, când Eleni, regina
Ciprului şi descendentă a neamului bizantin al Paleologilor, a vândut moaştele
Sfântului Spiridon trimişilor Vaticanului. întorcându-se în Italia, aceştia s-au
oprit pe cale în Arta, ca să-1 viziteze pe cârmuitorul veneţian Carolo. Insă
corabia a eşuat în Golful Ambrakikos, unde soldaţii lui Carolo, ortodocşi prin
naştere, şi preoţii locului au luat sfintele moaşte. Soţia lui Carolo, de credinţă
romano-catolică, a stăruit pe lângă ei să le dea trimişilor catolici mâna cea
dreaptă a sfântului drept mărturie a ceea ce se întâmplase. Trupul Sfântului
Spiridon a fost aşezat în biserica Sfintei Teodora din Arta. în anul 1449, sultanul
Murad al II-lea a cucerit Arta, şi preotul bisericii, părintele Gheorghios
Kaloheretis, a dus moaştele Sfântului Spiridon pentru a fi păzite de primejdie în
insula Corfu, loc unde se află şi astăzi.
Cea de-a doua tradiţie pare să fie mai temeinică, pentru că mâna cea
dreaptă a Sfântului Spiridon a fost într-adevăr păstrată de Vatican în biserica
Sfintei Fecioare din Pediados, Roma, vreme de peste 500 de ani. în anul 1985,
Vaticanul a înapoiat ortodocşilor din Corfu mâna Sfântului Spiridon, iar acum
ea se află în racla ce adăposteşte şi trupul lui.
Oricare dintre cele două tradiţii ar fi cea mai apropiată de adevăr, cele mai
vechi documente existente menţionează că moaştele Sfântului Spiridon şi ale
Sfintei împărătese Teodora au fost aduse în Corfu de către Părintele Gheorghios
Kaloheretis în anul 1456. în anul 1596, moaştele Sfântului Spiridon au fost
aşezate în biserica închinată lui, unde au rămas până astăzi.

Minuni ale Sfântului Spiridon

Fiica Sfântului
întorcându-se de la Cel de-al Doilea Sinod Ecumenic, Sfântul Spiridon a
aflat că în lipsa lui, iubita sa fiică Irina murise. Câteva zile mai târziu, o femeie a
venit la el plângând şi spunându-i că dăduse fiicei lui spre păstrare un medalion
de mare preţ, dar din cauza morţii ei, nu a putut să-1 capete înapoi. Sfântul i-a
cercetat îndeaproape pe toţi casnicii lui şi cu ajutorul lor a căutat pretutindeni,
dar nu a dat de urma bijuteriei pierdute. în cele din urmă, după ce s-a rugat din
inimă vreme îndelungată, s-a dus la mormântul fiicei lui şi a strigat: „Irina, fiica
Corfu (Kerkyra) 213

mea iubită, unde ai pus medalionul?". Supusă tatălui ei şi după moarte, ca şi în


timpul vieţii, Irina a grăit din mormânt şi i-a spus unde îl ascunsese. Sfântul a
binecuvântat-o, spunând: „Acum odihneşte-te, copila mea, în sânul Domnului,
până ce El te va învia la învierea cea de Apoi".

Slujind laolaltă cu îngerii


într-una dintre zile, Sfântul Spiridon s-a dus să slujească într-o bisericuţă
părăsită din Tremithus doar cu diaconul lui -un paracliser. La vremea aceea era
obiceiul ca răspunsurile la psalmi şi ectenii să fie date de către închinători. Acolo
nu era de faţă niciun închinător, dar pe când sfântul rostea ecteniile, o ceată mare
de glasuri cereşti a răspuns cu atâta limpezime, frumuseţe şi profunzime, încât a
fost auzită pretutindeni în ţinutul din s-a îmbolnăvit foarte rău şi nici chiar cei
mai buni medici din Antiohia nu-i puteau fi de vreun folos. în cele din urmă,
împăratul a avut un vis în care un înger îi arăta toţi episcopii din împărăţie.
Arătând spre doi dintre ei, i-a spus lui Constantius că avea să fie tămăduit prin
mâinile acestor bărbaţi. Neştiindu-le nici numele, nici locul de baştină,
Constantius a cerut ca toţi ierarhii din împărăţie să vină la el în Antiohia. Printre
cei poftiţi se afla şi Sfântul Spiridon, însoţit de ucenicul (şi mai târziu biograful)
lui, Tryphilius.
Când au sosit îmbrăcaţi simplu în veşminte ţărăneşti, ei au fost daţi afară
cu asprime de către un slujitor al palatului, care, socotindu-i lucrători ai
pământului, nu doar că nu a vrut să-i primească, ci 1-a şi lovit pe Sfântul
Spiridon cu palma peste faţă. Sfântul Spiridon a întors cu smerenie şi celălalt
obraz. Pus în faţa unei astfel de fapte bune, slujitorul a priceput că înaintea lui
stătea un episcop. (în „Viaţa Sfanţului Spiridon" se spune: „... astfel erau episcopii
în zilele acelea, că puteau fi recunoscuţi nu după veşminte, ci după faptele lor
cele bune") Omul a căzut la picioarele sfântului cerşind iertare, iar Sfântul
Spiridon 1-a povăţuit cu blândeţe să nu se mai poarte atât de aspru cu străinii.
După ce s-au adunat o mulţime de episcopi, Constantius i-a recunoscut pe
Sfântul Spiridon şi pe Tryphilius (care mai pe urmă a ajuns episcop) ca fiind cei
doi bărbaţi din visul lui. El i-a povestit sfântului vedenia sa şi 1-a rugat să-1
ajute. De îndată ce Sfântul Spiridon i-a atins creştetul capului în semn de
binecuvântare, boala s-a depărtat, şi împăratul s-a vindecat. Constantius voia
să-şi arate mulţumirea dăruindu-i aur şi daruri de mare preţ, dar Sfântul
Spiridon nu a primit darurile. Luând aurul, 1-a împărţit săracilor din Antiohia
mai înainte de a porni cu corabia înapoi spre Cipru. Aflând acestea, cinstirea
împăratului faţă de sfânt a sporit încă şi mai mult şi atunci a pus început tradiţiei
de a nu mai lua dajdie de la preoţi sau de la Biserică.
Astfel că este foarte posibil ca obiceiul modern de a scuti bisericile de
plata impozitului să fie urmarea tămăduirii minunate săvârşite în Antiohia
veacului al IV-lea de către Sfântul Spiridon asupra împăratului Constantius ce se
afla cuprins de boală.
împrejurimi. Oamenii au dat fuga la biserică, fiind cuprinşi de frică şi uimire la
auzul cântării mai presus de fire, iar mai târziu au mărturisit că privind
înlăuntru, au aflat biserica pustie, neaflându-se acolo decât numai sfântul şi cele
două ajutoare slujind în altar.
214 EVLOGHITE!

Izbăvirea de foamete
Odată, când o foamete a lovit Ciprul, era pretutindeni lipsă şi numai
bogaţii care îşi adunaseră belşug de grâne se hrăneau cum se cuvine. Cei mai
nelegiuiţi dintre ei au început să tragă folos de pe urma foametei, vânzând
săculeţe cu grâne ciprioţilor înfometaţi şi cerându-le în schimb uneltele,
dobitoacele şi chiar pământul lor.
Un ţăran care nu avea ce să-şi vândă 1-a rugat pe unul dintre cei mai
bogaţi negustori de acest fel să-i dea puţin grâu pentru ca familia să nu-i moară
de foame. Negustorul cel împietrit la inimă 1-a refuzat, iar bietul om, în
deznădejdea lui, a venit la episcop ca la ultima lui nădejde. Sfântul Spiridon,
care îşi împărţise până atunci tot ce adunase, s-a rugat fierbinte lui Dumnezeu
să-i cruţe pe locuitorii înfometaţi ai insulei şi apoi i-a spus omului să se întoarcă
acasă, pentru că totul avea să fie bine. Săteanul a pornit la drum şi sosind acasă,
pe cer s-au adunat nori negri de furtună. A început să plouă cu găleata şi în
câteva ceasuri drumurile şi câmpiile erau inundate. Apele umflându-se, n-au
mai putut fi stăvilite şi au măturat totul în cale, spărgând uşile hambarelor şi
jitniţelor negustorului bogat, vărsând pe străzi grânele adunate acolo. Bucatele
trimise de cer au îndestulat satul până la recolta din anul următor.

Tămăduirea împăratului
După moartea lui Constantin cel Mare (f337 d. Hr.), care dăruise libertate
creştinismului, Imperiul Roman a fost împărţit în trei părţi. Partea cea mai
răsăriteană era cârmuită din Antiohia de către Constantius, fiul lui Constantin.
După câţiva ani, Constanfius

Capra îndărătnică
în toată viaţa lui, Sfântul Spiridon a ţinut pe lângă sine o turmă de capre.
într-o zi a venit la el un ţăran-negustor din Cipru, cerându-i să-i vândă o sută de
capre. Sfântul Spiridon s-a înţeles cu el asupra preţului şi i-a spus că poate să-i
pună banii pe masă în casă şi să-şi ia caprele. Văzând că sfântul nici măcar nu a
numărat banii, ţăranul a hotărât să-1 înşele plătindu-i doar pentru 99 de capre.
Dar pe când se afla cu turma pe drumul spre casă, una dintre capre s-a despărţit
de turmă şi a fugit înapoi. Negustorul s-a dus după ea şi a întors-o în turmă, dar
ea a mai fugit o dată şi încă o dată. Năucit, omul a pus-o pe umeri ca să o ducă
acasă, dar în eforturile ei disperate de a scăpa, capra a început să-1 împungă pe
om cu coarnele în cap. Văzând aceasta, Sfântul Spiridon 1-a întrebat pe om cu
blândeţe: „Fiul meu, poate că nu ai plătit chiar cât trebuie. De ce nu socoteşti
iarăşi?". Ţăranul s-a prefăcut că numără şi a adăugat suma care lipsea. De îndată
ce a pus iarăşi banii pe masă, căpriţa încăpăţânată a ieşit fuga din ţarc şi s-a
alăturat celorlalte 99 de capre. Văzând aceasta, negustorul s-a ruşinat şi a
mărturisit totul episcopului.

Un copil înviat din morţi


Corfu (Kerkyra) 215

într-o noapte, pe când Sfântul Spiridon se afla în casa unui prieten, o


femeie cipriotă a venit foarte tulburată şi 1-a pus la picioarele sfântului pe fiul ei
mort, rugându-1 pe episcop să-1 readucă la viaţă. Sfântul Spiridon s-a
înspăimântat de cererea îndrăzneaţă a femeii, dar totuşi i s-a făcut tare milă de
ea şi i-a spus să se roage împreună şi să se facă voia lui Dumnezeu. Sfâr.tul a
îngenuncheat pe podea, rugându-se cu stăruinţă lui Dumnezeu să îngăduie ca
pruncul să trăiască. După câtăva vreme. <i a început să mişte puţin şi să scoată
mici sunete, iar în cefe dm urmă, deschizându-şi ochii, se uita ţintă la mama lui.
Biata femeie, biruită de emoţie la vederea copilului întors la viaţa, a căzut ea
însăşi moartă la pământ. Cei de faţă s-au umplut de mare nelinişte şi tulburare,
dar sfântul, înţelegând din ce pricină a murit mama copilului, i-a poruncit cu
glas puternic: „Ridică-te! Stai pe picioarele tale!". Mama, ca şi cum s-ar fi
deşteptat dintr-un somn adânc, s-a ridicat în picioare şi s-a aflat iarăşi împreună
cu fiul ei.

Cele patru mari procesiuni


în afara zilei de 12 decembrie, când este prăznuită trecerea Sfântului
Spiridon la viaţa cea veşnică, mai există încă alte patru zile pe an în care sfântul
este cinstit în chip deosebit. în aceste zile, pe străzile din Corfu trece un alai
bisericesc în care preoţii şi diaconii poartă pe umerii lor moaştele nestricăcioase
ale sfântului. Trupul sfântului este dus în poziţie verticală într-o raclă de sticlă,
asemenea unui episcop ce şade pe scaunul arhieresc, şi mii de credincioşi greci
stau rânduiţi pe marginea străzii aşteptând plini de credinţă să treacă alaiul.
Casele sunt împodobite cu steaguri, iar străzile sunt presărate cu flori. Bolnavii,
şchiopii şi îndrăciţii stau întinşi în drum aşteptând să fie binecuvântaţi cu o
rugăciune, poate chiar tămăduiţi, atunci când se trece peste ei cu sfintele moaşte.
Mai-marii Bisericii şi oficialităţile oraşului merg în urma moaştelor,
urmaţi de grupuri de soldaţi, veterani, copii de şcoală şi orchestre de fanfară. în
aceste procesiuni se vădeşte ceva din sufletul insulei Corfu. Preţ de câteva
ceasuri, mulţimile grăbite de turişti în căutare de amuzament rămân pierdute. în
timpul cât trece alaiul, credincioşi şi necredincioşi îşi suspendă parcă ţelurile lor
lumeşti, credincioşii revărsând bucurie duhovnicească, necredincioşii, într-o
mirare tăcută, simţind în evlavia mulţimii o credinţă neclintită în puterea pe care
o are sfântul insulei Corfu.
Fiecare dintre aceste patru sărbători: Duminica Floriilor, Sâmbăta Mare,
11 August şi prima duminică din luna noiembrie, prăznuieşte cât o mare
minune pe care sfântul a săvârşit-o pentru norodul din Corfu după mutarea
moaştelor lui pe insulă.

Procesiunea din Duminica Floriilor


Procesiunea din Duminica Floriilor prăznuieşte mijlocirea Sfântului
Spiridon în vremea unei epidemii de ciumă bubónica ce a lovit insula Corfu în
ziua de Crăciun a anului 1629. Se cheltuiseră sume imense pentru a dobândi
ajutor medical de departe şi de aproape, dar tributul dat morţii a tot crescut
până în Sâmbăta lui Lazăr din anul 1630, când creştinii deznădăjduiţi, neţinând
seama de pericolul molipsirii, s-au adunat în număr foarte mare în biserica
Sfântului Spiridon pentru a-1 ruga pe sfânt să mijlocească la Dumnezeu pentru
216 EVLOGHITE!

ei. Din acea clipă, mulţi dintre bolnavi au mărturisit că l-au văzut pe sfânt în
visele lor, făgăduindu-le că se vor face sănătoşi. în timpul celor mai grele zile ale
molimei,

Procesiune cu moaştele în ziua de prăznuire a Sfântului Spiridon

deasupra bisericii a atârnat un semn dumnezeiesc (o uriaşă candelă aprinsă),


după credinţa oamenilor, un simbol al purtării de grijă a sfântului. Această
lumină mai presus de lume a fost văzută limpede de către paznicii oraşului,
care, de sus de pe zidurile fortăreţei, o vedeau plutind deasupra bisericii.
Răspândirea molimei a încetat cu desăvârşire în Duminica Floriilor. Drept
recunoştinţă, norodul a cerut ca în fiecare an în această zi să se pornească într-o
procesiune de mulţumire.

Procesiunea din Sâmbăta Mare


A doua mare procesiune din an are loc în Sâmbăta Mare, la o săptămână
după cea dintâi, fiind cea mai veche dintre toate, într-un an nu s-au putut aduna
grânele şi o foamete cumplită a pustiit insula. Izbăvirea mult-aşteptată din
partea corăbiilor ce aduceau grâne din alte porturi tot întârzia să apară din
pricina vremii proaste, până când în cele din urmă, în zorii Sâmbetei Mar: o
singură corabie şi-a făcut drum spre port prin valurile cumplite Căpitanul
corăbiei le-a spus locuitorilor recunoscători ai insule că se afla departe pe mare,
fără a-i trece prin gând să ancoreze în Corfu, când 1-a văzut în vis pe Sfântul
Spiridon care i-a spus să schimbe cursul şi să vină în ajutor celor de pe insulă, iar
drep: răsplată va lua un preţ foarte bun pentru grâul lui. în noapt aceea, Slujba
de Paşti a fost săvârşită cu mulţumire pentru ajutorul trimis din cer. Deşi nu se
ştie data exactă a acelei zile de Paşti, se presupune că a fost înainte sau chiar în
anul 1533, când stăpânite:: veneţieni au hotărât să construiască grânare publice.

Procesiunea din 11 August


Corfu (Kerkyra) 217

A treia procesiune, cea de pe llaugust, prăznuieşte bin asupra turcilor


pusă la cale de Dumnezeu în timpul războiului dintre veneţieni şi turci din anul
1715. Covârşiţi numeric de cele 33 000 de trupe turceşti musulmane, armata de
mercenari a guvernului veneţian de 4800 de oameni şi cei 1000 de corfioţi buni
de arme au luptat cu vitejie, repurtând chiar câteva mici victorii asupra turcilor
care începuseră să debarce trupe masive pe coasta insulei Corfu. Turcii au
continuat să atace timp de nouă zile, dar au fost împiedicaţi să pornească un atac
pe scară largă până ce nu a fost debarcată întreaga lor armată. Schulemberg,
comandantul trupelor veneţiene, ştia că turcii plănuiseră să pornească atacul
decisiv (şi mai mult ca sigur victorios) în ziua de 11 august şi aştepta cu teamă
această zi. însă pe 10 august, asupra insulei s-a abătut o furtună ieşită din
comun, cu totul nepotrivită zilelor de august mereu senine şi călduroase din
Corfu, şi o ploaie torenţială a potopit insula. în dimineaţa următoare, pe când
soldaţii din apărare se pregăteau pentru ceea ce avea să fie poate ultima lor
bătălie, de la iscoade au sosit veşti neobişnuite: tranşeele turceşti erau pustii,
mulţi turci fuseseră găsiţi înecaţi, iar ţinuturile din jur erau pline de cadavrele a
mii de soldaţi cu caii lor. Deasupra locurilor plutea o tăcere de moarte, iar
trupele turceşti dispăruseră în chip tainic.
Retragerea neaşteptată a turcilor dinaintea zorilor zilei de 11 august
fusese atât de plină de neorânduială şi deznădejde, încât mulţi dintre soldaţi şi
ofiţeri nu izbutiseră să se îmbarce înainte de plecarea vaselor şi mai târziu au
fost luaţi prizonieri. Ei au povestit învingătorilor cele întâmplate: în
după-amiaza din ajun, pe cerul sfâşiat de furtună apăruse deodată un luptător
plin de măreţie, purtând în mâna stângă o lumânare aprinsă şi o sabie, iar în
mâna dreaptă Sfânta Cruce. In urma lui veneau oştiri îngereşti, şi împreună cu
ele luptătorul a început să-i alunge pe turci, care au fugit cuprinşi de groază în
timp ce ploaia torenţială cădea asupra lor. în trăsăturile luptătorului înfăţişate de
turci, ortodocşii l-au recunoscut pe Sfântul Spiridon, care a izbăvit încă o dată de
la pieire insula şi pe locuitorii ei.

Procesiunea din prima duminică a lunii noiembrie


Cea de-a patra procesiune în cinstea Sfântului Spiridon şi a mijlocirii lui
minunate pentru locuitorii din Corfu prăznuieşte ajutorul dat de sfânt în timpul
celei de-a doua epidemii de ciumă din anul 1673. Ea a pustiit insula fără milă, şi
în toiul dezastrului s-a oprit brusc şi în chip de neînţeles. Din bisericile şi casele
de pe insulă se înălţase rugăciune neîncetată către Dumnezeu şi cu trei nopţi
înainte de potolirea molimei, în vârful clopotniţei a fost văzută o lumină
strălucitoare mai presus de lume. înlăuntrul luminii, privitorii puteau vedea
limpede chipul Sfântului Spiridon cu o cruce în mână punând pe fugă ciuma
care luase forma unei fantome negre, zvârcolindu-se şi răsucindu-se în văzduh,
ca şi cum ar fi încercat să scape din mâna sfântului.
După fiecare dintre cele patru mari procesiuni, racla sfântului este lăsată
deschisă vreme de trei zile, pentru ca el să poată fi cinstit de credincioşii care au
venit în Corfu cu rugăciunile şi mulţumirile lor.

Minuni săvârşite de Sfântul Spiridon în


zilele noastre
218 EVLOGHITE!

în fiecare an se săvârşesc nenumărate minuni cu cei care se roagă cu


credinţă Sfântului Spiridon pentru ajutor. Ajutorul lui s-a făcut simţit nu doar în
Corfu, ci pretutindeni în lume, de la marinarii naufragiaţi pe coasta Irlandei
până pe străzile New York-ului şi ţinuturile împădurite ale Tanzaniei. Ajutorul
sfântului nu s-a mărginit numai la grecii ortodocşi, ci în răstimpul celor cinci
veacuri de când moaştele lui se află în Corfu, el a ascultat rugăciunile tuturor
celor care i-au cerut ajutorul cu credini locuitori cucernici ai insulei, cârmuitori
veneţieni romano-catolici, iudei credincioşi, comandanţi turci musulmani şi
căutători ai adevărului din America zilelor noastre. Prin mijlocirea lui au fost
câştigate bătălii, s-au născut prunci, ologii au fost vindecaţi. Sub acoperământul
lui dumnezeiesc, holdele rodesc, duşmanii se împacă şi cei sărăciţi duhovniceşte
îşi aduc aminte de Ziditorul lor.

Bombardarea Insulei Corfu


în timpul celui de-al Doilea Război Mondial, când italienii lui Mussolini
au atacat Grecia, una dintre primele ţinte era insula Kerkyra din vecinătatea lor.
Bombardamentul a început la 1 noiembrie 1940 şi a continuat luni întregi. Insula
nu avea protecţie antiaeriană, şi bombardierele italiene puteau zbura la foarte
joasă înălţime pentru a-şi lovi ţintele. Cu toate acestea, în timpul
Corfú (Kerkyra) 219

bombardării oraşului au început să se petreacă lucruri ciudate: şi piloţii, şi cei


aflaţi la sol au băgat de seamă că multe dintre bombe cădeau în mod inexplicabil
de-a curmezişul în mare. în timpul atacurilor, oamenii fugeau să se adăpostească
în singurul loc unde erau siguri că vor afla ocrotire, în biserica Sfântului
Spiridon. Deşi toate clădirile din jurul bisericii erau foarte rău lovite sau chiar
distruse, biserica a trecut prin tot acest război fără să aibă nici măcar o fereastră
crăpată.

Povestea Ecaterinei

O femeie din partea locului, pe nume Ecaterina, i-a înfăţişat autoarei


povestea ei: „Deşi nu m-am născut aici, Sfântul Spiridon a fost dintotdeauna
sfântul meu preferat şi după ce m-am căsătorit cu soţul meu, născut în Corfu,
ne-am întors să locuim aici. Când s-a născut primul meu fiu, am urmat tradiţia
grecească, numindu-1 după tatăl soţului meu. Mi-am pus toată nădejdea în cel
de-al doilea copil, căci cea mai mare dorinţă a mea era să am un băiat pe care
să-1 pot închina sfântului. în următorii şase ani nu am putut zămisli prunc, iar
când în cele din urmă am reuşit, am pierdut pruncul în cea de-a doua lună de
sarcină. Stăteam în patul de spital cuprinsă de deznădejde, plângând până ce
adormeam şi îi spuneam neîncetat Sfântului Spiridon: „De ce, de ce mi-a luat
Dumnezeu pruncul acesta? Ştiai că avea să fíe al tău", în acea noapte, la spital,
am avut un vis. Sfântul mi s-a arătat şi m-a binecuvântat. Am ştiut că-mi spune
că totul va fi bine şi i-am sărutat mâna drept mulţumire. Am părăsit spitalul şi
după 20 de zile am rămas însărcinată cu fiul meu Spiridon, care are acum patru
ani. După trei luni de la naşterea lui Spiridon, am rămas iarăşi însărcinată, de
această dată cu o micuţă fiică, Olga, pe care am numit-o după soacra mea, care
mi-a spus: Să nu te îngrijorezi pentru această sarcină. Fiul cel dintâi a fost datoria
ta, cel de-al doilea a fost făgăduinţa ta înaintea sfântului, dar acest prunc este
darul tău de la Dumnezeu".
220 EVLOGHITE!

Poate cea mai


mare minune a Sfân-
<r4K 9k -*T. tului Spiridon este e
lavia nestrămutată pe
care a insuîlat-o "locu-
itorilor insulei.
Stânci
¿7 Ag&/J Jn
fresce, pelerinul zilelor noastre poate
vedea o scenă care se repetă zi de zi,
vreme de veacuri: după Liturghia din
Ecaterina cu cei trei copii ai în
zori, racla împodobită este deschisă, şi un alai de
mijloc este Spiridon.
orăşeni vin să-1 cinstească pe sfântul lor şi să-i
ceară rugăciunile. Bătrâne cernite târându-se în cârje îşi fac drum încetişor, păşind
cu greu, să se închine înaintea moaştelor, aşa cum au făcut de-o viaţă. Copii de
şcoală, grăbiţi şi cu respiraţia întretăiată, cu ghiozdanele atârnându-le în mâini,
străbat în fugă biserica. Sărută moaştele sfântului cu atâta căldură, ca şi cum şi-ar
saluta bunicul, şi o zbughesc afară ca nişte păsărele. Păstori arşi de soare,
îmbărbătaţi de înrudirea lor cu păsto-rul-episcop, stau în picioare cu pălăriile în
mâini şi mame tinere cu pruncii în braţe îşi pun micile comori la picioarele lui.
Bărbaţi de vârstă mijlocie, costumaţi ca nişte oameni de afaceri, precum şi femei în
haine la modă îşi fac şi ei drum spre raclă, copleşiţi de poverile acestei lumi sau
poate mulţumitori pentru că au primit uşurarea acestor poveri. Chiar şi o echipă
locală de fotbal, îmbrăcată în costumaţie de joc, străbate cu paşi mari culoarul
bisericii înaintea unui meci, cei 12 tineri având o evlavie de care nici nu-şi dau
seama. Pelerinul trăieşte un sentiment extraordinar atunci când sărută fruntea
unui om care a trăit cu atâta vreme în urmă şi care a fost atât de strâns legat de
Sinodul de la Niceea. Nu te poţi stăpâni să nu te împărtăşeşti de binecuvântarea
lui şi de suflarea cerească răspândită de moaştele lui.
Sfântul Spiridon este prăznuit la 12 decembrie, în Duminica Floriilor, în
Sâmbăta Mare, pe 11 august şi în prima duminică din luna noiembrie.
BISERICA SFINŢILOR APOSTOLI IASON
ŞI ăOSIPATRU (Sfinţii Apostoli Iason şi
Sosipatru şi Fecioara Muceniţă Kerkyra)

O raşul Corfu a fost de asemenea şi locul de propovăduire al Sfinţilor Iason şi


Sosipatru, iar moaştele Sfântului Iason odihnesc şi astăzi în biserica
bizantină din veacul al XH-lea, care-i poartă şi numele. Sfinţii Iason şi Sosipatru
au fost doi dintre cei 70 de Apostoli ai Domnului şi sunt cinstiţi ca luminători ai
insulei Corfu. Ei sunt pomeniţi şi de Apostolul Pavel, care spunea la sfârşitul
Epistolei către Romani: „Vă îmbrăţişează [...] şi Iason şi Sosipatru, cei de un neam
cu mine" (Romani 16, 21). Se pare că aceasta era mai mult decât o rudenie
duhovnicească: ştim că Sfântul Iason, asemenea Sfântului Pavel, s-a născut în Tars
Corfú (Kerkyra) 221

şi că, deşi Sfântul Sosipatru era din Ahaia, este foarte posibil să-şi fi avut
rădăcinile în Iconium, lângă Tars, unde mai târziu a şi ajuns episcop.
După înălţarea Domnului, Apostolii l-au numit pe Iason episcop în Tars, iar
pe Sosipatru episcop în Iconium. După ce au slujit mai mulţi ani ca episcopi, ei au
numit urmaşi, plecând împreună să propovăduiască Evanghelia. în Corfu au zidit
o biserică închinată Sfântului Ştefan întâiul Mucenic (celui împreună-apostol cu
ei) şi au început să-i aducă la Hristos pe locuitorii insulei. Pentru aceasta, au fost
aruncaţi în temniţă de Kerkylinas, cârmuitorul Cortului. întemniţaţi împreună cu
ei se aflau şapte tâlhari vestiţi: Satorninus, Iachisholus, Faustian, Ianuarius,
Marsalus, Eufrasius şi Maminus, toţi fiind aduşi de către Apostoli la credinţa
creştină.
Kerkylinas, înfuriat de creştinarea tâlharilor, a poruncit ca ei să fie fierţi în
smoală încinsă. Astfel, aceştia au fost cei dintâi mucenici din Corfu. în vreme ce ei
răbdau muncile cu bărbăţie, fiica stăpânitorului, Kerkyra, privea de la fereastră.
Aflând că ei fuseseră osândiţi pentru că erau creştini, fata a spus că şi ea este
creştină şi a început să-şi împartă giuvaerurile şi hainele cele frumoase la săraci.

Icoana Sfinţilor Iason şi Sosipatru Icoana Sfintei Kerkyra

Furia stăpânitorului s-a întors împotriva fiicei lui şi el a închis-o într-o


temniţă retrasă, voind să o aducă la supunere prin înfometare. Când ea nu a voit
să se lepede de Hristos, tatăl a poruncit ca temniţa să fie arsă din temelii, dar spre
uimirea tuturor, când temniţa a fost prefăcută în ruine, prinţesa a fost găsită vie.
Mulţi dintre locuitorii insulei au văzut cu ochii lor izbăvirea ei minunată de la
moarte şi s-au botezat. înfuriat şi dorind cu disperare să-şi păstreze faima înaintea
Romei păgâne, tatăl a poruncit ca fiica lui să fie legată de un copac şi străpunsă cu
săgeţi. Astfel şi-a dat sufletul lui Hristos fecioara Kerkyra, fiind poate cea dintâi
muceniţă de stirpe împărătească din istoria creştinismului.
Creştinii nou-botezaţi au fugit pe o insulă din apropiere pentru a scăpa de
mânia stăpânitorului. în furia lui drăcească, Kerkylinas a făgăduit să-i urmărească
şi să-i vâneze ca pe fiarele sălbatice. însă luntrea lui s-a răsturnat în mare şi el a
pierit cu necinste împreună cu oamenii săi. Urmaşul lui la tron a îmbrăţişat
creştinismul şi s-a botezat cu numele de Sebastian. Sfinţii Iason şi Sosipatru, care
scăpaseră de la mucenicie prin moartea grabnică a stăpânitorului, au întărit mai
departe biserica nou-născută din Corfu. Deşi există felurite istorisiri despre
222 EVLOGHITE!

sfârşitul lor - fie că amândoi s-ar fi săvârşit cu pace, fie că amândoi au luat moarte
mucenicească sau că doar unul a primit mucenicia - tradiţia locală şi preotul
bisericii Sfinţilor Iason şi Sosipatru (care a scris o istorie a vieţii lor în greaca
modernă) spun că Sfântul Iason s-a săvârşit cu pace la anul 60 d. Hr., în vreme ce
Sfântul Sosipatru a primit mucenicia cândva mai înainte de acest an. Anul
muceniciei lui nu este cunoscut, dar se ştie că mai înainte de a fi cufundat în
cazanul cu smoală încinsă, el s-a însemnat cu semnul Crucii. Moaştele Sfântului
Iason se află în biserica închinată lui din Insula Corfu, în vreme ce capul Sfântului
Sosipatru se află în Mănăstirea Hosios Lukas de lângă Thebes. Locul unde se află
moaştele Sfintei Muceniţe Kerkyra nu este cunoscut.
Sfinţii Iason, Sosipatru şi Kerkyra sunt prăznuiţi la 28 aprilie.

BISERICA SFÂNTULUI NICOLAE (Sfânta Teodora,


împărăteasa Constantinopolului, Sfântul Vlasie
Vlasseos din Sevasta)

Sfânta Teodora, împărăteasa Constantinopolului

T ot în oraşul Corfu se află şi moaştele împărătesei Teodora, care a slobozit


Biserica din legăturile iconoclasmului la anul 842. împărăteasă de neam grec,
Teodora a fost soţia împăratului Teofil Iconoclastul, care, după ce a îmbrăţişat
erezia iconoclastă, a poruncit printr-un decret ca toate icoanele din împărăţie să
fie distruse.
Iconoclasmul, una dintre cele mai puternice şi mai răspândite erezii, îşi are
obârşia în prima jumătate a veacului VII şi a durat mai bine de o sută de ani. Un
şir de împăraţi au folosit măsuri aspre pentru a înăbuşi cinstirea icoanelor,
ajungând până la distrugerea masivă a comorilor bisericeşti vechi de secole, cum
ar fi icoane, cruci, manuscrise pline de învăţături şi fresce de biserici. Temeiul
acestor fapte a fost nu doar credinţa în erezie, ci şi unele motive politice, precum şi
dorinţa de a înăbuşi monahismul. Cu toate că iconoclasmul a fost socotit erezie la
Cel de-al Şaptelea Sinod Ecumenic din anul 787, învăţătura cea dreaptă nu a putut
fi pusă în lucrare până la moartea lui Teofil Iconoclastul. După moartea lui,
împărăteasa Teodora şi Sfântul Metodie, Patriarhul Constantinopolului au
preluat ca regenţi cârma împărăţiei în locul fiului ei nevârstnic, Mihail al III-lea.
Aceştia au convocat
Corfu (Kerkyra) 223

Sinodul de la Constantinopol din anul 842


pentru a restabili ortodoxia cinstirii icoanelor.
Această biruinţă este prăznuită în prima
Duminică din Postul Mare, numită Duminica
Biruinţei Ortodoxiei.
Ajungând la plinătatea vârstei. Mihail
al III-lea, fiul Teodorei, a urmat ambiţiei pline
de cruzime a tatălui exilându-şi maica şi cele
patru surori la Mănăstirea Gastrion, unde le-a
silit să depună făgăduinţele monahale,
împărăteasa Teodora s-a folosit de această
călugărie silită spre a sa mântuire, căci după
mai mulţi ani de la îngropare, trupul ei a fost
găs:: nestricat, şi în anul 1456, după căderea
Constantinopolului, moaştele sfinte au fost
aduse în Corfu. Ele se afli acum în biserica
Sfântului Nicolae, nu departe de cheiul
oraşului Corfu.
Sfânta Teodora este prăznuită H 11
februarie.

Icoana Sfintei împărătese


Teodora

Sfântul Vlasie (Vlasseos), Episcopul Sevastei

T ot în biserica Sfântului Nicolae se află părticele d~ moaştele Sfântului


Vlasie, Episcopul-Mucenic i Armeniei din veacul al IV-lea. Născut în
Sevasta, el a studiat ir tinereţe medicina, iar mila lui pentru cei bolnavi şi săraci
l-au fâcr atât de iubit de norod, încât au cerut să fie făcut episcop. DupJ sfinţirea
lui ca episcop, Vlasie se retrăgea adesea ca să se într-o peşteră de pe Muntele
roast

Argus, unde sfinţenia sufletului sî. neprihănit atrăgea spre el chiar şi fiarele
sălbatice.
Agricola, guvernatorul Capadociei şi al Armeniei de Jos venit mai pe
i

urmă în Sevasta din porunca împăratului Licinns


311-324), ca să-i vâneze şi să-i piardă pe creştini. Prinzându-i pe mulţi, el îi
arunca în temniţă până ce aduna destule fiare sălbatice care să-i sfâşie în arenă.
In vreme ce ei îşi aşteptau mucenicia, cuvernatorul a trimis ostaşi în ţinuturile
din împrejurimi pentru a prinde fiare. Intr-o zi, pe când vânau pe pantele joase
ale Muntelui Argus, ostaşii au ajuns din întâmplare la o peşteră unde Sfântul
isie mergea adesea ca să se roage, şi acolo au rămas uimiţi aflându-1 înconjurat
de lei, urşi, lupi şi multe alte sălbăticiuni atrase de curăţia sufletului său. Ostaşii
au intrat înfricoşaţi în peşteră, dar văzându-1 pe sfânt răpit în rugăciune, s-au
224 EVLOGHITE!

întors în cetate să-i dea de veste guvernatorului. Guvernatorul le-a poruncit se


întoarcă acolo cu întăriri şi să-1 prindă. Când au sosit acolo şi i-au spus
episcopului că are să fie prins, el a răspuns: „Fiii mei, sunteţi bineveniţi. Am fost
vestit demult despre sosirea voastră. Să mergem în numele lui Dumnezeu".
Pe drum spre guvernator, au întâlnit o femeie al cărei singur copil zăcea
la picioarele ei gata să moară din pricina unui os care îi rămăsese înfipt în gât.
Femeia, recunoscându-1 pe episcop, 1-a rugat să aibă milă de ea, şi când sfântul
şi-a pus mâinile peste copil şi s-a rugat, acela s-a vindecat.
Tot pe drum, a venit la el o altă femeie sărmană, spunându-i că porcul ei,
singurul mijloc de trai, tocmai fusese răpit de un lup. Sfântul a îmbărbătat-o pe
femeie şi chemând lupul, i-a poruncit să aducă porcul înapoi, iar acela a făcut
întocmai. Mai pe urmă, când Sfântul Vlasie era gata să moară de foame în
temniţă, aceeaşi femeie a înjunghiat porcul şi i-a adus carnea fiartă într-un vas
mare cu fasole. Până astăzi, în ziua de 11 februarie, când este praznicul Sfântului
Vlasie, creştinii din Grecia mănâncă carne de porc şi fasole spre pomenirea
acestei minuni.
Când sfântul a sosit în cetate, guvernatorul 1-a întâmpinat cu aceste
graiuri: „Sunt încântat să te văd, Vlasie, prieten drag al dumnezeilor
nemuritori!". „Dumnezeu să te păzească, o, guvernatorule!", i-a răspuns Vlasie,
„dar nu le numi dumnezei pe aceste duhuri netrebnice care nu-ţi pot face niciun
bine". Neputând să-1 facă a se lepăda de Hristos cu linguşirile, guvernatorul a
poruncit ca episcopul să fie dat la chinuri. El a fost bătut cu cruzime, iar mai pe
urmă pielea i-a fost scrijelită în fâşii cu un pieptene ascuţit de scărmănat lâna.
Tot atunci au fost aduse înaintea guvernatorului şi nişte femei creştine
care fuseseră închise în temniţă împreună cu pruncii lor. El le-a spus că se pot
izbăvi şi ele, şi pruncii dacă vor jertfi idolilor. Femeile au părut să încuviinţeze şi
i-au propus guvernatorului să ia idolii şi să-i spele în iaz, pentru ca jertfa lor să
fie mai neprihănită. Guvernatorul a încuviinţat, dar când femeile au ajuns la iaz,
au aruncat idolii în apă, şi aceştia au căzut în fundul iazului.
Stăpânitorul înfuriat le-a ucis pe femei în faţa copiilor lor ş: a poruncit ca
episcopul să fie aruncat în iaz după idolii înghiţiţi de ape. Dar Sfântul Vlasie a
făcut semnul Crucii şi a trecut iazul mergând pe apă. Ostaşii care au încercat
să-1 prindă s-au înecat, iar el s-a întors la mal înconjurat de o lumină
strălucitoare şi dumnezeiască. Auzind despre izbăvirea cea minunat
guvernatorul a pus să se taie capul sfântului pentru a se încredinţa de moartea
lui. Acestea s-au petrecut în anul 316.
Numele Sfântului Vlasie este întâlnit în toate calendarele bisericeşti din
vechime, iar în Europa el este socotit sfântul ocrotitor al dărăcitorilor şi al
bolnavilor de gât. O parte din moaştele lir se află şi la Mănăstirea Dionisiou din
Muntele Athos, şi el a fos* întotdeauna foarte cinstit de către creştinii din
Armenia. Sfântul Vlasie este prăznuit pe 11 februarie.
Corfu (Kerkyra) 225

MORMÂNTUL SFANŢULUI ARSENIE


CAPADOCIANUL
După schimbul de
populaţii din anul 192] acest mare
sfânt al veaculu. nostru a fost
exilat împreuni cu mulţi consăteni
de-ai liz din Capadocia în Corfa
unde s-a şi săvârşit câtev=
săptămâni mai târziu (Pentru
viaţa Sfântul.: Arsenie, a se vedea
capitol-
Mormântul Sfântului Arsenie din Corfu

.lespre Tesalonic.) Mormântul Sfântului Arsenie din vechiul nitir al oraşului


Corfu este bine marcat şi îngrijit, iar ortodocşii n partea locului vin să se roage
înaintea lui chiar dacă moaştele
sfântului se află acum în două mănăstiri de lângă Tesalonic.

BISERICA IZVORUL TĂMĂDUIRII DIN


CASSIOPE (Icoana Cassiope a Maicii
Domnului)

C assiope este un sat din partea nord-estică a insulei, aflat la 36 de kilometri


(24 de mile) de oraşul Corfu, fiind despărţit de coasta Albaniei printr-o
strâmtoare îngustă. Pe vremea stăpânirii romane, Cassiope era un mic oraş
având o garnizoană de soldaţi şi un templu închinat lui Cassius Jupiter. După
creştinarea insulei, pe ruinele templului s-a ridicat o biserică închinată Maicii
Domnului, şi vreme de veacuri, biserica şi-a prăznuit hramul de Izvorul
Tămăduirii, în vinerea din Săptămâna Luminată.
Vestita icoană a Maicii Domnului din Cassiope aflată în biserica satului
este pictată după modelul „Trandafirului Neveştejit": Maica Domnului, cu
Dumnezeiescul său Fiu, ţine un trandafir în mâna dreaptă, această înfăţişare
iconografică fiind inspirată din primul verset al Canonului Născătoarei de
Dumnezeu, care împreună cu Acatistul se cântă în biserică în Sâmbăta
Acatistului din Marele Post. Alcătuite de Sfântul Iosif Imnograful, rândurile
ce-au inspirat pictura icoanei originale sună astfel:
Bucură-te, cea singură din care odrăsleşte trandafirul neveştejit, Bucură-te, că tu ai
născut mărul cel cu dulce miros, Bucură-te, oaia ce ai născut Mielul lui Dumnezeu Care
a şters păcatele a toată lumea.
Bucură-te, scaunul milostivirii noastre şi fierbinte mijlocitoare.

Icoana este ferecată în argint (poate fi văzut doar chipul Născătoarei de


Dumnezeu şi a Pruncului) şi este împodobită cu mici jertfe: bijuterii de aur,
Corfu (Kerkyra)

argint şi pietre preţioase. Nu se cunoaşte obârşia icoanei, dar pare să fie din
perioada bizantină a
Paleologilor, fiind cinstită de multă vreme ca făcătoare
de minuni.
Cea mai vestită minune săvârşită prin mijlocirea
Maicii Domnului din această icoană s-a petrecut în anul
1530, pe când guvernatorul insulei Corfu era nobilul
venetian Simone Leone Balbi.
Intr-o zi, un tânăr ţăran de 14 ani, pe nume
Ştefan, se întorcea acasă din oraşul Corfu, şi la
marginea oraşului s-a alăturat altor călători. Pe drum,
ei s-au întâlnit cu nişte băieţi care se întorceau în satul
lor cu sacii de făină proaspăt măcinată. Tovarăşii lui
Ştefan, văzându-i venind, au hotărât să fure făina şi cu
toate că Ştefan a încercat să-i abată de la gândul lor, ei
Icoana Sfântului şi-au dus planul până la capăt. Tinerii care fuseseră
Arsenie Capadocianul jefuiţi s-au întors în satul lor şi au descris înfăţişarea
tâlharilor, pomenindu-1 printre ei şi pe Ştefan.
Hoţii s-au împrăştiat şi s-au ascuns, în vreme ce Ştefan, ştiindu-se
nevinovat, şi-a văzut mai departe de viaţa lui. Dar a doua oară când a intrat în
Corfu, el a fost prins, fiind socotit tovarăş cu hoţii. Dus şi învinuit înaintea
guvernatorului, Ştefan şi-a apărat nevinovăţia, dar Balbi a socotit că băiatul
minte pentru a scăpa. L-a declarat vinovat şi i-a dat de ales între a-şi pierde ochii
sau mâna dreaptă. Ştefan, lipsit de orice nădejde, a ales să fie lăsat orb şi a fost
dus la casa de pedeapsă, unde i s-au scos ochii. Mama lui, plângând şi
tânguindu-se, l-a dus la biserica Sfântului Lazăr ca să ceară milostenie pentru a
se putea întoarce în satul lor, dar trecătorii îl batjocoreau şi râdeau de el ca de un
hoţ. Nefericita mamă şi fiul ei au hotărât în cele din urmă să cerşească la biserica
din Cassiope.
După multă vreme au ajuns la Cassiope, mama ducându-şi fiul orb de
mână. Ajunşi la biserică, ei s-au rugat şi s-au închinat înaintea icoanei, iar apoi
au cerut o cameră pentru noapte. Monahul care i-a primit le-a spus că
arhondarul care avea cheile odăilor era plecat, dar că ar putea dormi în biserică.
Mama lui
Ştefan, istovită de nenorocirea întâmplată, a adormit, dar băiatul, din pricina
durerii mari pe care o simţea în locul unde fuseseră ochii, putea aţipi doar câteva
clipe din când în când. în mijlocul nopţii, el s-a sculat în picioare ţipând, pentru
că simţea limpede nişte mâini apăsându-1 tare pe ochi.
Deşteptând-o pe mama lui, băiatul i-a spus că se stinsese candela ce ardea
înaintea icoanei (de obicei era aprinsă şi ziua, şi noaptea). Şi se stinsese cu
adevărat, dar mama a răspuns: „Fiul meu, cum poţi vedea aceasta? Tu nu ai
ochi". Şi a început să plângă şi să se tânguiască, socotind că fiul ei îşi pierduse şi
minţile odată cu vederea. Ştefan a întrerupt-o nerăbdător şi i-a spus ce se
întâmplase, stăruind că poate vedea. Mama i-a privit chipul îndeaproape la
lumina candelei şi a văzut că avea cu adevărat ochi! Şi în vreme ce ochii lui
fuseseră mai înainte căprui, acum erau albaştri! Cu frică şi bucurie mare, ei au
început să strige şi să plângă, dând laudă Preasfintei Născătoare de Dumnezeu.
Corfu (Kerkyra)

Ţipetele lor l-au trezit pe monah, care a venit să afle de ce făceau o astfel
de tulburare. El a auzit întâmplarea şi după ce 1-a privit pe Ştefan îndeaproape,
a plecat îndată la oraş, unde s-a dus la judecătorie şi 1-a învinuit pe guvernatorul
Balbi de-a fi făcut judecată nedreaptă. Judecătorii au încercat să-1 alunge de
acolo, dar el a stăruit să fie ascultat, iar când guvernatorul a auzit ceea ce se
întâmplase, a plecat el însuşi la Cassiope însoţit de slujbaşii lui.
Deşi 1-a văzut cu ochii lui pe Ştefan, guvernatorul se îndoia de minune,
socotind că pesemne este un altui sau ca ochu nu-i fuseseră scoşi cu adevărat. Dar
pe faţa lui Ştefan se vedeau limpede urmele pe care le lăsase unealta tocită de
fier. Guvernatorul s-« întors în oraş şi s-a dus la casa de pedeapsă, unde 1-a
cercetat cu de-amănuntul pe călău. Dar globii ochilor se mai aflau încă m găleata
unde fuseseră aruncaţi. Mai pe urmă, şi guvernatorul, şi slujbaşii au dat
mărturie că aceştia erau căprui, şi nu albaştri.
Guvernatorul a trimis după Ştefan şi după ce i-a cerut iertare, a încercat să
răscumpere cumva durerea pe care i-o pricinuise prin daruri şi făgăduinţa că-1
va ajuta şi pe mai departe. După ce Ştefan s-a întors acasă, guvernatorul a mers
iarăşi la Cassiope, unde a reparat curtea bisericii şi a împodobit locul unde se
afla icoana.
228 EVLOGHITE!

Acest exemplu în care cineva şi-a recăpătat nu doar vederea, ci şi ochii


trupeşti, nu a rămas fără urmări. Sfântul Vasile cel Mare în omiliile lui la
Evanghelia Sfântului Ioan, spune că atunci când Domnul nostru 1-a vindecat pe
orb, a scuipat pe pământ şi a făcut nişte globi din tină, punându-i apoi în
găvanele orbului. Când omul s-a spălat în scăldătoarea Siloam, tina s-a
preschimbat în ochi adevăraţi. Un comentator al minunii de la Cassiope a
adăugat că numai prin purtarea de grijă şi mai-înainte-vederea Maid Domului a
căpătat băiatul ochi de altă culoare, pentru ca nimei din cei care-1 văzuseră mai
înainte să nu se îndoiască de adevăru! minunii.

wm ir
Icoană în care este înfăţişată minunata reînnoire a ochilor lui Ştefan prin
lucrarea Maicii Domnului.

140 de ani mai târziu, în 1670, o corabie în care se afla vestitul iconograf
Theodoros Poulakis din Creta cobora prin strâmtoare dintre Corfu şi Albania,
pe partea opusă satului Cassiope. Cora a avut de întâmpinat vreme potrivnică,
iar Teodor, temându-că ea se va scufunda, s-a rugat Maicii Domnului pentru
ajuh Furtuna s-a oprit şi ducându-se la culcare, Theodoros a avut ui vis în care i
s-a perindat pe dinaintea ochilor toată întâmplare
Corfu (Kerkyra) 229

legată de tămăduirea lui Ştefan şi a văzut icoana aflată în biserica din Cassiope.
El nu mai fusese niciodată acolo, şi mai târziu a venit în Cassiope ca să se
încredinţeze de ceea ce văzuse în vis. El a pictat icoana în care este înfăţişată
minunea, şi ea se află şi astăzi in biserică.
Nu mult după minunea cu băiatul din Cassiope, biserica a fost distrusă în
timpul unui atac eşuat al turcilor asupra coastei din Corfu. în anul 1590, ea a fost
rezidită şi lărgită de către un amiral al flotei veneţiene şi astfel, biserica şi
minunata ei icoană au trecut în mâinile catolicilor vreme de două veacuri.
Pentru a fi mai bine păstrată, icoana a fost dusă în oraşul Corfu şi aşezată în
biserica latină din Tenedos, unde a rămas până în anul 1797, când insula Corfu a
intrat în stăpânirea francezilor, care au înapoiat icoana ortodocşilor. Ortodocşii
nu au readus icoana în biserica din Cassiope, ci au aşezat-o în biserica Sfântului
Arhanghel Mihail, de veac XIV, din oraşul Corfu. Oraşul era fortificat, în vreme
ce Cassiope, despărţit de coasta Albaniei printr-o strâmtoare îngustă, era deschis
către mare. în timpul celui de-al Doilea Război Mondial, icoana a fost adăpostită
in palatul episcopului, lucru care s-a dovedit a fi salvator atunci când biserica
Sfântului Mihail a fost distrusă de bombele italienilor.
La 3 aprilie 1967, icoana a fost readusă cu alai în Cassiope, unde se află şi
astăzi în biserica satului.
Potrivit Tradiţiei, hramul bisericii din Cassiope este Izvorul Tămăduirii,
prăznuit în vinerea din Săptămâna Luminată. Pe 3 aprilie este praznicul Icoanei
Trandafirului Neveştejit şi cel al Sfântului Iosif Imnograful din Sicilia, cel care a
alcătuit canonul ce a inspirat pictura icoanei. Minunea icoanei din Cassiope este
prăznuită pe 8 mai.
230 EVLOGHITE!

MĂNĂSTIRILE PALEOKASTRITSAS,
PANTOCRATOR ŞI SFÂNTUL ATANASIE

i: acestea, două se află la nord de oraşul Corfu şi una în vest:


"nsula Corfu este înzestrată cu o mulţime de mănăstiri .minunate. Dintre

Paleokastritsas (Vechiul Castel): Se află pe coasta de vest a


of arma p
privelişte deschisă asupra oceanului şi este închinată Născătoarei de Dumnezeu. în zorii
zilei şi în perioadele neturistice, este un loc minunat şi plin de pace. în biserica
mănăstirii se află icoane vechi şi foarte frumoase.

Mănăstirea Pantocrator: Aflată în vecinătatea satului Aghiou Douli din


partea nord-centrală a insulei, această mică şi preafrumoasă mănăstire, aşezată în
mijlocul livezilor de măslini şi portocali, adăpostea în anul 1998 cinci călugăriţe.
Stareţa,
Gherontissa Pelaghia, a fost adusă
aici în anul 1944 ca o micuţă orfană
în vârstă de trei ani şi nu a mai
plecat niciodată. Mănăstirea a fost
întemeiată în anul 1890 lângă
ruinele unei biserici acoperite cu
fresce ridicată în urmă cu cinci
veacuri, în livada de măslini a
mănăstirii se află un copac uriaş cu
crengile atârnând deasupra unui
Locul unde a vieţuit pustnicul, sub
pârâiaş. La tulpina lui îşi făcuse sălaş un
măslinii Mănăstirii Pantocrator
pustnic care s-a săvârşit aici la anul
1815.

Mănăstirea Sfântul Atanasie:


Zidită la început ca mănăstire de călugări şi închisă cu mulţi ani în urmă,
când erau prea puţini călugări care s-o îngrijească.
Corfu (Kerkyra) 231

această minunată mănăstire a fost reînviată acum 20 de ani de către maici. Ea


adăposteşte acum 16 surori, majoritatea din Grecia, dar şi câteva maici cu
strămoşi români şi bulgari. Câteva dintre ele sunt foarte iscusite în pictarea
icoanelor şi au pictat singure biserica şi trapeza - fără îndoială, unele dintre cele
mai frumoase fresce din Grecia. Mănăstirea se află lângă satul Sfântul Atanasie,
tot în partea de nord a insulei.

ÎNDRUMĂRI: Spre

Corfu:
Luaţi feribotul din Patras sau Igoumenitsa (de pe partea continentală a
Greciei, vizavi de oraşul Corfu). De asemenea, feriboturile circulă şi dinspre sau
către Italia şi fosta Iugoslavie. Din staţia de autobuz KTEL se asigură transport
local, dar şi pe distanţe mari spre Atena; Tesalonic şi Igoumenitsa. Din
Igoumenitsa puteţi lua un autobuz spre alte părţi ale Greciei. Corfu este deservit
şi de liniile aeriene Olympic. Oraşul Corfu este un labirint întortocheat de străzi
pietruite. Asiguraţi-vă că aţi cumpărat o hartă.

Spre biserica Sfântului Spiridon:


(Moaştele Sfântului Spiridon)
Pentru a da de biserica Sfântului Spiridon, staţi pe Spianada (Faleză) cu
spatele spre chei. în dreapta se află palatul. în faţă, desfăşurându-se spre stânga,
este o clădire cu arcade joase ce adăposteşte cafenele şi magazine. în dreapta
acestei clădiri se află Strada Aghios Spyridonos, ce duce până în oraş. Biserica se
află la două minute de mers în susul acestei străzi spre clopotniţa cu acoperiş
roşu. Racla cu moaştele Sfântului Spiridon este deschisă dimineaţa după
Liturghie şi uneori seara. Dacă ajungeţi acolo în alt moment al zilei, mergeţi şi
întrebaţi pe unul dintre îngrijitorii bisericii dacă vă poate deschide pentru a vă
închina. Este posibil să găsiţi şi vreun preot care să vă deschidă racla.
Spre biserica Sfântului Nicolae (Moaştele Sfintei Teodora şi ale
Sfântului Vlasie):
Biserica Sfântul Nicolae se află, de la Faleză ceva mai jos pe chei. Este
aşezată puţin mai în spate faţă de drumul principal. Rugaţi-i pe trecători să vă
îndrume.

Spre biserica Sfinţilor Iason şi Sosiparru (Moaştele Sfântului Iason):


Biserica bizantină de secol XII a Sfinţilor Iason şi Sosiparru se află lângă
chei, pe drumul ce duce la plaja Mon Repos. Coborâţi pe chei de-a lungul străzii
Dimokratias, o stradă lungă şi curbată Când ajungeţi la intersecţia cu strada
Kanoni, urmaţi noul drum pe o distanţă scurtă şi luaţi-o la stânga pe strada
Iassonos Sossipatrou După ce treceţi pe lângă un loc de joacă, faceţi la dreapta.
Bisei este ascunsă într-o mică piaţetă din spatele caselor. Dacă nu c vedeţi,
întrebaţi cum să ajungeţi la ea.
232 EVLOGHITE!

Spre Mormântul Sfântului Arsenie Capadocianul:


întrebaţi la GNTO sau la unul dintre birourile turistice aflate pe chei unde
se află „vechiul" cimitir din partea de vest a oraşului Corfu. Odată ajunşi acolo,
întrebaţi la birou unde este mormântul Sfântului Arsenie, situat undeva în spate.

Spre Cassiope şi biserica satului unde se află icoana Trandafirul


Neveştejit:
Din oraşul Corfu, luaţi autobuzul KTEL spre Cassiope, situat pe coasta
nord-estică a insulei. Biserica se află pe drumul principal din sat, în dreptul
clopotniţei cu arcade. Pe timpul verii este deschisă în fiecare zi, însă iarna, doar
sâmbătă seara şi duminică dimineaţa. Preotul locuieşte într-un sat vecin.

Spre Mănăstirea Paleokastritsas:


Spre Paleokastritsas, luaţi un autobuz din staţia KTEL a oraşului Corfu.
Mănăstirea poate fi văzută din staţia de pe marginea drumului. Până la ea sunt
zece minute de mers lejer.
Corfu (Kerkyra) 233

Spre Mănăstirea Pantocrator:


Din staţia KTEL, luaţi un autobuz spre Aghios Doulis. Rugaţi •eterul să
oprească atunci când ajunge în dreptul şoselei ce duce la •'.ânăstirea
Pantocrator (după satul Aghios Doulis). Mănăstirea se lila la cinci minute de
mers lejer în josul drumului.

Spre Mănăstirea Sfântului Atanasie:


Luaţi un autobuz KTEL spre Agros. Apoi închiriaţi un taxi -au mergeţi pe
jos cam 40 de minute până în satul Sfântul Atanasie. Cereri îndrumări de la
trecători.
8

Dimitsana
Mănăstirile Philosophou, Aghios Ioannis Pródromos (Sfântului loan Botezătorul) şi
Amaeleon · Viaţa Sfântului Atanasie cel Nou, Făcătorul de Minuni din
Hristianoupolis

S
us în munţi, la vest de Tripoli, se află o vale adâncă şi lungă al cărei capăt
de miazănoapte porneşte din satul Dimitsana şi Mănăstirea Amaeleon
din vecinătate, ingustându-se într-un defileu brăzdat de râul Lousios cel
cu ape repezi. La sud de Dimitsana, Mănăstirea Philosophou stă căţărată sus pe
culmea vestică a Defileului Lousios, în vreme ce vechea Mănăstire Ioannis
Pródromos se află pe culmea estică. Agăţate pe muchea defileului, la sute de
picioare de albia râului aflat dedesubt, aceste mănăstiri oferă unele dintre cele
mai uluitoare privelişti din Grecia, iar monahii sunt cucernici, serioşi şi
primitori.

MĂNĂSTIRILE PHILOSOPHOU, SFÂNTUL


IOANNIS PRÓDROMOS ŞI AMAELEON (Sfântul
Atanasie cel Nou din Hristianoupolis)

D eşi nu există amănunte istorice, o veche tradiţie spune că primul pustnic


din Defileul Lousios se trăgea din Parras, fiind fiu duhovnicesc al Sfântului
Apostol Andrei. Mărturiile
235 EVLOGHITE!

scrise încep cu veacul al VlII-lea, când s-a consemnat că pe stâncile şi în peşterile


defileului vieţuiau peste 50 de pustnici. în anul 963, loan Labardapolous, născut
în Dimitsana şi sfetnic al împăratului Nichifor Focas, prietenul şi fiul
duhovnicesc al Sfântului Atanasie Atonitul, a lăsat slujba de la curte şi s-a întors
în Dimitsana, ocârmuind acest ţinut şi zidind o mănăstire pe culmea vestică a
defileului. Bun administrator al acestor locuri, Labardapolous nu doar că a
păstrat pacea între grecii autohtoni şi populaţiile slave şi bulgare, ci s-a purtat cu
bunătate şi dărnicie nepărtinitoare faţă de aceste grupuri, deschizând pe
cheltuiala lui şcoli slave. După ce şi-a încheiat mandatul de guvernator, el a
intrat în mănăstire ca frate începător, iar mai pe urmă a fost tuns monah.
Labardapolous era cunoscut în partea locului ca „Filosoful" şi prin urmare şi
mănăstirea, deşi închinată Adormirii Maicii Domnului, a fost numită în popor
peste veacuri „Philosophou" (a Filosofului), după ctitorul ei.
La început, Mănăstirea Philosophou era zidită direct în stâncă, dar după o
avalanşă tragică din veacul al XVII-lea, ea a fost rezidită pe un loc mai stabil, mai
aproape de capătul defileului. Catoliconul (biserica principală), construit în anul
1691 şi închinat tot Adormirii Maicii Domnului, este o biserică în formă de cruce
înscrisă. Ea cuprinde o minunată catapeteasmă sculptată în lemn, care este însă
deteriorată şi gata să cadă. Din anul 1998, Ministerul Culturii are în proiect
restaurarea iconostasului, dar totodată a interzis monahilor să ridice schele
pentru a-1 susţine, iar el se tot apleacă spre spaima vizitatorilor.
Frescele interioare au fost pictate de un iconograf al Şcolii Cretane,
identificat doar cu numele de Victor. Pe zidul din dreapta uşii se află un mic
portret al Pa şei Mavraidis din Stemnitsa, o căpetenie turco-musulmană care a
plătit pictura iconografică în anul 1693. Deşi aflată sub stăpânirea turcească, în
timpul secolelor XVII şi XVIII Mănăstirea Philosophou a reprezentat un
important centru de cultură. Aici au primit învăţătură peste trei mii de preoţi,
dascăli de teologie şi cateheţi, iar mănăstirea a dăruit Bisericii 70 de episcopi şi
şapte patriarhi. Ca o ironie, şi Arhiepiscopul Gherman al Pa trasului, care a
proclamat Revoluţia din 1821 la Aghia Lavra, şi Patriarhul Grigorie al V-lea, care
a fost spânzurat de turci în semn de răzbunare pentru răzvrătire (deşi el
condamnase public chemarea la arme lansată de Arhiepiscopul Gherman), se
trăgeau din micuţul sat Dimitsana82. în timpul revoluţiei, ruinele vechii
Mănăstiri Philosophou au slujit drept şcoală pentru copiii revoluţionarilor şi au
inspirat vestitul tablou „Şcoala Secretă" al pictorului grec Nicholas Ghizis.
Ruinele vechii mănăstiri zidite pe stâncă se află la o scurtă distanţă de
mers pe jos, pe un drum destul de anevoios, de noua Mănăstire Philosophou.
Căţărată pe stâncă asemenea unui cuib de vulturi, mănăstirea nu a mai fost
locuită de pe vremea când s-a întâmplat nefericita prăbuşire de stânci, cu
excepţia scurtului răstimp în care a funcţionat ca şcoală secretă. Ea mai poate fi
vizitată şi astăzi.
Mănăstirea Aghios Ioannis (Timios) Pródromos (Sfântul loan Botezătorul)
se află de cealaltă parte a defileului şi poate fi văzută cu uşurinţă din balconul
Mănăstirii Philosophou. Deşi pe stânca de răsărit au existat o seamă de schituri
încă din primele veacuri, mănăstirea care se vede astăzi a fost zidită spre
sfârşitul veacului al XVI-lea. Biserica din interior este închinată sfântului
Dimitsana 236

ocrotitor al mănăstirii, în vreme ce a doua biserică, din afara porţilor, îl cinsteşte


pe Sfântul Atanasie din Hristianoupolis, ale cărui moaşte sunt adăpostite aici.
Asemenea vechii Mănăstiri Philosophou, şi Prodromou este zidită direct
în stâncă, pe locul unei peşteri destul de încăpătoare, având la intrare o fâşie
îngustă de pământ. Multe dintre balcoanele fraţilor atârnă chiar deasupra
defileului adânc. Ceva mai sus pe stâncă pot fi văzute peşterile-chilii ce au fost
locuite de veacuri. La unele se poate ajunge doar cu frânghia, iar la altele nu se
mai poate ajunge deloc în zilele noastre. Prodromou adăposteşte acum vreo 12
călugări, iar Mănăstirile Philosophou şi Amaeleon se află în grija monahilor de la
Prodromou. Mănăstirea Prodromou slujeşte drept mănăstire-mamă pentru toate
celelalte trei.
Cea de-a treia mănăstire, Amaeleon, se află cam la trei kilometri de satul
82 Fiind socotit căpetenia civilă şi religioasă a miletului sau minorităţii
creştin-or-todoxe, patriarhul ecumenic era văzut de către sultan a fi el însuşi
responsabil pentru acţiunile grecilor. Pentru a afla mai multe despre Patriarhul
Grigorie al V-lea, a se citi biografia lui din capitolul destinat Atenei. în Dimitsana se
află o micuţă casă memorială dedicată Patriarhului Grigorie al V-lea.

Dimitsana. Fiind şi ea veche de secole, Amaeleon este închinată Naşterii Maicii


Domnului.
Cele trei mănăstiri nu au avut mult de suferit în timpul stăpânirii turceşti.
Mai mulţi sultani au dat edicte prin care ocroteau mănăstirile şi după cum am
văzut la biserica Mănăstirii Philosophou, căpeteniile turceşti din partea locului
au fost ocazional chiar binefăcătorii lor. De multe ori, pentru a scăpa de povara
dărilor, ţăranii greci din aceste locuri îşi dăruiau pământul mănăstirilor,
învoindu-se cu ele să şi-1 poată lucra mai departe şi să-şi păstreze cea mai mare
parte din roade. Apoi mănăstirile plăteau dările, care erau mai uşoare pentru
bunurile Bisericii, iar în unele situaţii privilegiate, chiar desfiinţate. In timpul
revoluţiei greceşti din 1821, când Ibrahim Paşa, fiul căpeteniei egiptene
Muhammed Aii, a invadat Peloponezul şi a luptat din răsputeri să înăbuşe
revolta în schimbul unui generos câştig teritorial făgăduit de sultan, cele trei
mănăstiri din Defileul Lousios, fiind greu accesibile, au trecut neobservate şi au
rămas nevătămate.
Singura încercare cunoscută de a necinsti una din aceste mănăstiri în
timpul stăpânirii turceşti a fost sortită eşecul i;-Pentru a-i pedepsi pe răzvrătiţii
greci în urma eşuării Rebeliuni: Orlov din anul 1770 83, turcii au îngăduit
mercenarilor albanezi care înăbuşiseră revolta ca timp de zece ani să-şi
dezlănţuie furia în Peloponez, prădând şi nimicind totul după bunul lor plac.
Poarta îmbrăcată în fier a Mănăstirii Prodromou încă mai poartă urmele
gloanţelor lor.
Când albanezii au venit să jefuiască Prodromou (unde fugiseră să se
adăpostească femeile şi copiii din satele Dimitsana şi Stemnitsa), puţinii bărbaţi
rămaşi să apere mănăstirea nu n aveau muniţie. Albanezii au tras de mai multe
ori de la distantă
83 Rebeliunea Orlov: După biruinţa ruşilor de la Navarino din anul 1770, în timpul
războiului ruso-turc, împărăteasa Ecaterina a Il-a i-a trimis pe fraţii Orlov să
stârnească o rebeliune în Peloponez. Klefţii, căpeteniile locale, s-au ridicat !i chemarea
de a scutura jugul turcesc, iar trupele greceşti şi ruseşti au pătruns ir Peloponez până
în sud, la Tripoli, unde au fost înfrânte de trupele albaneze cor-duse de stăpânitorul
turc. Deşi în cele din urmă ruşii au câştigat războiul, revolts din Peloponez a eşuat, iar
pedeapsa a fost grea: oştilor albaneze li s-a dat mâni liberă să pustiască Peloponezul
vreme de aproape zece ani.
237 EVLOGHITE!

asupra porţilor mănăstirii, nefiind siguri dacă înăuntru exista apărare armată. în
mănăstire era tăcere deplină: sătenii nădăjduiau că duşmanii vor crede
mănăstirea părăsită. Insă o femeie al cărei prunc nu se oprea din plâns, auzind că
albanezii se apropie, a fost cuprinsă de deznădejde. Ştiind că zgomotul îi va da
de gol şi vor fi sortiţi cu toţii pieirii, ea a aruncat pruncul pe fereastră în defileu.
Dar căderea copilului a fost oprită de un copac şi, în chip minunat, el a fost găsit
în cele din urmă teafăr.
Până la urmă, albanezii au socotit că înlăuntrul tăcutei mănăstiri nu se
aflau apărători şi s-au apropiat fără teamă, gândind s-o jefuiască. Un ostaş din
apărare i-a cerut unei femei din sat un năsturel de argint de la rochie şi
încărcându-şi arma, a omorât căpetenia albaneză care se apropia de poarta
mănăstirii. Restul companiei a fugit.
Din nefericire, perioada cea mai grea pentru mănăstirile de lângă satul
Dimitsana a venit după eliberarea Greciei de sub stăpânirea turcească. loan
Capodistrias, primul preşedinte al guvernului provizoriu al Greciei (1928-1931),
a secularizat şi a confiscat pământurile mănăstirilor de pe tot cuprinsul ţării,
dând naştere unui precedent ale cărui urmări se simt până astăzi. în mai 1932,
„Forţele de Protecţie" ale Marii Britanii, Franţei şi Rusiei, care ajutaseră Grecia
prin distrugerea flotei turceşti la Navarino, au semnat un tratat prin care îi
recunoşteau Greciei calitatea de stat suzeran, dar aflată sub protectorat. Otto de
Wittelsbach, tânărul fiu de 17 ani al împăratului Ludovic (Ludwig) I al Bavariei,
a fost ales întâiul împărat al Greciei. Pentru că Otto era încă minor, tratatul a
stabilit ca până la împlinirea vârstei cuvenite unui împărat, ţara să fie condusă
de trei regenţi din Bavaria, iar armata să fíe alcătuită cu precădere din ofiţeri şi
soldaţi bavarezi. Perioada bavarocraţiei a fost cu totul nefericită, pentru că
regenţii tratau cu nepăsare obiceiurile şi tradiţiile Greciei. Guvernul a introdus
în Grecia modelele de educaţie, de administraţie şi legislative din vestul
Europei, neţinând seama de specificul locului. în anul 1833, a fost adoptată legea
prin care se punea capăt autorităţii tradiţionale a Patriarhului de Constantinopol
şi chiar şi treburile bisericeşti au fost supuse controlului civil.
Dimitsana 238

în timpul acestei perioade au fost adoptate legi care prevedeau închiderea


definitivă a oricărei mănăstiri în care se aflau mai puţin de şase monahi. Armata
bavareză era conştiincioasă şi fără milă. în scurtă vreme, au fost închise cu forţa
peste 600 de mănăstiri şi schituri greceşti. De multe ori călugării s-au împotrivit
şi au existat situaţii în care maicile au fost necinstite, iar monahii ucişi pentru
impunerea acestor legi. Cele trei mănăstiri din Defileul Lousios care
supravieţuiseră cu bine stăpânirii turceşti au fost greu jefuite de către creştinii
bavarezi. Sfinte vase şi manuscrise bisericeşti au fost răpite şi vândute în
Germania şi Austria, în vreme ce icoanele portabile au fost vândute pentru
valoarea ferecaturilor de aur şi argint (icoanele în sine fiind profanate). Biblii şi
manuscrise nepreţuite au fost folosite la învelirea măslinelor sau la păstrarea
prafului de puşcă. Mănăstirea Philosophou a fost închisă, şi toate pământurile
sale aflate la distanţă au fost confiscate şi vândute persoanelor private.
Mănăstirea nu s-a mai redeschis până în anul 1991.
Mănăstirea Amaeleon a rămas deschisă, dar a fost profanată, şi asemenea
Mănăstirii Philosophou, i s-au confiscat pământurile. Prodromou avea destui
călugări pentru a rămâne deschisă, dar bavarezii i-au impus taxe atât de mari,
încât a fost silită şi ea să se închidă. Călugării au plecat în anul 1833. Şapte ani
mai târziu, mănăstirea a fost redeschisă printr-o minune a Sfântului Atanasie.
Biserica Sfântului Atanasie, lipită de zidul mănăstirii, fusese şi ea închisă,
iar la moaşte nu se mai putea ajunge spre închinare. într-o zi din anul 1840, un
preot al locului s-a dus la administratorul regiunii cu o cerere venită din partea
unei familii al cărei copil era pe patul morţii şi care dorea deschiderea bisericii
pentru a se ruga la moaştele sfântului. El a încuviinţat, iar când părinţii l-au dus
pe băieţel înaintea moaştelor, preotul a pus peste el mâna sfântului şi copilul s-a
tămăduit îndată. După ce s-a dus vestea despre minune, s-a permis
redeschiderea mănăstirii.
Nemulţumirea grecilor faţă de monarhia bavareză a culminat în anul 1843
cu o lovitură militară fără vărsare de sânge. în anul 1844, la patru ani după
minunea de la Prodromou, împăratul Otto a dat o constituţie liberală prin care
multe dintre mănăstiri au fost redeschise.
In bisericile acestor trei preafrumoase şi singuratice mănăstiri, slujbele se
săvârşesc în fiecare zi. Monahii rugători, cântările calde şi lumina candelei
pâlpâind asupra vechilor fresce bizantine răspândesc un desfătat duh de
rugăciune. Pelerinul ortodox nu se poate stăpâni să nu se cufunde în adânca
pace duhovnicească ce se revarsă de veacuri asupra pelerinilor veniţi la
Dimitsana.

Viaţa Sfântului Atanasie cel Nou, Făcătorul de


Minuni de la Hristianoupolis
239 EVLOGHITE!

S fântul Atanasie cel Nou s-a născut în insula Corfu (Kerkyra) la anul 1664.
Evlavioşii, dar şi ambiţioşii lui părinţi au vrut să-1 căsătorească, însă tânărul,
însetând după călugărie, a părăsit în taină casa părintească, plecând la
Constantinopol. Acolo s-a călugărit şi a fost sfinţit diacon de către Patriarhul
Gavriil. în anul 1711, pe când avea 45 de ani, sfântul a fost uns episcop de
Hristianoupolis în ţinutul Dimitsana. Acolo a slujit timp de 24 de ani şi s-a
săvârşit din viaţă în anul 1735 la vârsta de 71 de ani. Sfântul Atanasie era
binecunoscut pentru virtutea, nevoinţa şi faptele lui de milostenie, săvârşind
minuni şi în timpul vieţii, şi după adormirea sa.
Una dintre minunile săvârşite de Sfântul Atanasie este cea petrecută cu o
femeie care a venit la Hristianoupolis şi a mărturisit episcopului că se ocupa cu
vrăjile. El i-a dat un canon de pocăinţă şi i-a spus să se întoarcă după un an. Dacă
avea să vadă că s-a pocăit cu adevărat, o va împărtăşi cu Sfintele Taine. La
sfârşitul anului, după ce femeia şi-a împlinit cu credinţă canonul, s-a întors şi a
aflat că sfântul tocmai murise, iar trupul lui zăcea în biserică aşteptând slujba
îngropării. Deznădăjduită, ea s-a aruncat jos înaintea raclei, plângând cu amar
pentru că episcopul nu mai putea să-i ridice canonul. Şi cum zăcea acolo
tânguindu-se, Sfântul
Atanasie, în fata multor martori, s-a ridicat, a înălţat braţul, a
' / ' ' I I '

binecuvântat-o pe femeie şi apoi s-a întins iarăşi pe spate.


Când a sosit vremea ca moaştele sfântului să fie mutate din
Hristianoupolis la Prodromou, călugării, neştiind unde îi era plăcut lui
Dumnezeu să-1 îngroape pe ierarh, au legat moaştele pe spinarea unui măgar şi
au lăsat dobitocul să urce stânca după bunul lui plac. Pe locul unde s-a oprit
măgarul, acolo au zidit călugării biserica Sfântului Atanasie.
Sfântul Atanasie este prăznuit în ziua de 17 mai.

ÎNDRUMĂRI:

Spre mănăstirile de lângă satul Dimitsana:


Autobuzele circulă din Tripolis spre Stemnitsa şi Dimitsana. Verificaţi cu
atenţie orarul de mers, el fiind drastic redus pe timpul iernii. Luaţi un taxi din
Stemnitsa spre Prodromou sau din Dimitsana spre Amaeleon, Prodromou sau
Philosophou. Dacă vă hotărâţi să urmaţi pe jos drumul pitoresc ce coboară prin
defileu pornind din satul Dimitsana, ar trebui să plecaţi dis-de-dimineaţă şi să
vă rezervaţi cinci-şase ore de mers tihnit până la Prodromou, cea mai depărtată
dintre mănăstiri. Puteţi, de asemenea, să coborâţi pe jos din Stemnitsa spre
Prodromou. Nu vă lăsaţi păcăliţi de distanţele nerealist de scurte din ghidurile
turistice şi de pe indicatoare. Amaeleon se află la trei-patru kilometri de satul
Dimitsana, Prodromou la cel puţin 17-18 kilometri pe partea estică a defileului,
iar Philosophou, pe partea vestică, între 12 sau 14 kilometri.
Dimitsana 240

Din satul Dimitsana, întâlniţi mai întâi un drum asfaltat, apoi unul din
pământ şi pietriş, care în cele din urmă devine o potecă destul de bine marcată.
După trei kilometri de la ieşirea din satul Dimitsana, veţi întâlni un pâlc de case
îngrămădite purtând numele de Paleochora. De aici drumul este bine marcat,
bifurcându-se apoi lângă un pod, de unde puteţi urma traseul estic spre
Prodromou sau poteca vestică spre Philosophou.
241 EVLOGHITE!

Dacă vă îndreptaţi spre Prodromou, după o lungă drumeţie de-a lungul


defileului, drumul va coborî şi pare că se opreşte în dreptul unui mic paraclis,
unde se află o zonă defrişată cât să încapă câteva maşini. Urmaţi prin pădure
poteca largă de pământ care coboară din zona defrişată printre copaci. După alte
15 minute veţi ajunge la mănăstire.
Satul Dimitsana se mândreşte şi cu un muzeu dedicat Patriarhului
Grigorie al V-lea, care s-a născut aici în veacul al XVIII-lea şi a primit moarte
mucenicească din mâna turcilor.
Evia
Biserica Sfântului loan Rusul din Prokopion · Viaţa şi minunile Sfântului loan Rusul
· Mănăstirea Sfântului David din Evia · Viaţa Sfântului David din Evia · Viaţa
Sfântului Vasile cel Mare · Mănăstirea Makrimali · Viaţa Sfântului Párteme din
Lampsac

D espărţită Cíe partea continentala iMzmm străvechi cutremur de pământ,


în unui

Evia umbreşte atât de aproape coasta nordică a Atenei, încât pe hartă


apare ca o piesă de puzzle. Strâmtoarea îngustă dintre cele două părţi
este vestită pentru misterioasa schimbare de direcţie a fluxului în acest loc de opt
ori pe zi. O pădure de castani şi pini viguroşi acoperă lanţul muntos central al
insulei Evia şi copacii cu frunziş bogat sub cerul albastru aduc o schimbare
binevenită faţă de pustiul sterp al Aticii.
Capitala insulei, Halkidis, este primul oraş mare pe care îl vedeţi atunci
când traversaţi strâmtoarea din Atica spre Evia. Eretria, aflat la câţiva kilometri
mai la sud de Halkidis, a fost un important centru maritim al insulei între
secolele VIII-IV î. Hr., iar o mie de ani mai târziu a găzduit faimoasa Şcoală
Eretriană de Filosofie întemeiată de Menedemos, un ucenic al lui Platón.
Hărţuită veacuri întregi de piraţii saracini care puseseră stăpânire pe Creta şi
Sicilia, Evia a fost ocupată de veneţieni în veacurile
243 EVLOGHITE!

XIII-XIV, ajungând în cele din urmă sub stăpânirea turcilor după căderea
Constantinopolului. In partea de apus a insulei se află satul Kimi, împresurat de
verdeaţă şi scăldat de suflarea răcoroasă a mării, numit adesea şi „Balconul
Mării Egee", pentru că se află la 250 de metri deasupra oceanului. La câţiva
kilometri de Kimi se găseşte măreaţa Mănăstire a Mântuitorului, veche de 700 de
ani.
în anul 1924, creştinii din Ev ia au fost cinstiţi pentru îndelungata lor
credinţă ortodoxă atunci când insula lor a fost aleasă ca loc de odihnă al
moaştelor făcătoare de minuni ale Sfântului Ioan Rusul, tânărul căzut în robia
turcilor, care fusese cinstit de veacuri în Asia Mică şi de creştini, şi de turci şi era
iubit de creştinii ortodocşi de pretutindeni.

BISERICA SFÂNTULUI IOAN RUSUL


(Sfântul Ioan Rusul)
Ţn anul 1711, Ţarul Petru cel Mare al Rusiei, plin de Xîncredere după
înfrângerea Suediei şi Poltavei, a început o campanie militară împotriva Turciei
Otomane, care îi declarase pe neaşteptate război la instigarea împăratului
Suediei, Carol al XH-lea, şi a hatmanilor ucraineni ai sultanului (aceştia erau
căpetenii ruseşti locale care trecuseră în tabăra sultanului în nădejdea vreunui
avantaj politic). Planul îndrăzneţ al lui Petru de a trece Dunărea şi de-a elibera
Constantinopolul cu ajutorul oştilor Moldovei şi Ţării Româneşti a eşuat din
pricina trădării încă de la început a Ţării Româneşti. Astfel că la 9 iulie, ţarul şi-a
aflat tabăra de la Prut, alcătuită din 38000 de soldaţi, înconjurată de o armată
turcească de 200000 de soldaţi. Cum oastea îi era măcinată de boală, ţarul a
capitulat în condiţii destul de prielnice, şi anume, retragerea în siguranţă a
trupelor sale în schimbul renunţării la teritoriul otoman cucerit mai înainte.
Tratatul a fost semnat, şi armata rusească a pornit înapoi spre casă. Istoria
militară consemnează mişcările ample de trupe în bătăliile câştigate şi pierdute,
dar în mijlocul acestui tablou mai amplu se uită adesea că aceste lupte au fost
purtate de oameni, fiecare cu o istorie a lui.
XIII-XIV, ajungând în cele din urmă sub stăpânirea turcilor după căderea
Constantinopolului. In partea de apus a insulei se află satul Kimi, împresurat de
verdeaţă şi scăldat de suflarea răcoroasă a mării, numit adesea şi „Balconul
Mării Egee", pentru că se află la 250 de metri deasupra oceanului. La câţiva
kilometri de Kimi se găseşte măreaţa Mănăstire a Mântuitorului, veche de 700 de
ani.
în anul 1924, creştinii din Evia au fost cinstiţi pentru îndelungata lor
credinţă ortodoxă atunci când insula lor a fost aleasă ca loc de odihnă al
moaştelor făcătoare de minuni ale Sfântului Ioan Rusul, tânărul căzut în robia
turcilor, care fusese cinstit de veacuri în Asia Mică şi de creştini, şi de turci şi era
iubit de creştinii ortodocşi de pretutindeni.
BISERICA SFÂNTULUI IOAN RUSUL
(Sfântul Ioan Rusul)

I n anul 1711, Ţarul Petru cel Mare al Rusiei, plin de încredere după înfrângerea
Suediei şi Poltavei, a început o campanie militară împotriva Turciei Otomane,
care îi declarase pe neaşteptate război la instigarea împăratului Suediei, Caro) al
XH-lea, şi a hatmanilor ucraineni ai sultanului (aceştia erau căpetenii ruseşti
locale care trecuseră în tabăra sultanului în nădejdea vreunui avantaj politic).
Planul îndrăzneţ al lui Petru de a trece Dunărea şi de-a elibera Constantinopolul
cu ajutorul oştilor Moldovei şi Ţării Româneşti a eşuat din pricina trădării încă
de la început a Ţării Româneşti. Astfel că la 9 iulie, ţarul şi-a aflat tabăra de la
Prut, alcătuită din 38000 de soldaţi, înconjurată de o armată turcească de 200000
de soldaţi. Cum oastea îi era măcinată de boală, ţarul a capitulat în condiţii
destul de prielnice, şi anume, retragerea în siguranţă a trupelor sale în schimbul
renunţării la teritoriul otoman cucerit mai înainte. Tratatul a fost semnat, şi
armata rusească a pornit înapoi spre casă. Istoria militară consemnează mişcările
ample de trupe în bătăliile câştigate şi pierdute, dar în mijlocul acestui tablou
mai amplu se uită adesea că aceste lupte au fost purtate de oameni, fiecare cu o
istorie a lui.
245 EVLOGHITE!

15

Malevi
Mănăstirea din Malevi · Viaţa Sfântului Nil Izvorâtorul-de-Mir · Icoana făcătoare de
minuni a Maicii Domnului Malevi

MĂNĂSTIREA MALEVI (Sfântul Nil Izvorâtorul


de Mir şi icoana făcătoare de minuni din Malevi)

M ănăstirea Malevi din Peloponez, închinată Adormirii Maicii


Domnului, este aşezată la poalele Muntelui Parnon, deasupra
satului Aghios Petros din Munţii Malevos. Acum câteva veacuri,
mănăstirea era una dintre cele 70 de mănăstiri şi schituri ale muntelui, socotit
adesea un „al doilea Sfânt Munte". Primele mărturii scrise datează din anul 717
d. Hr., dar o veche tradiţie spune că pe versanţii lui vieţuiau ţărani încă de pe
vremea lui Constantin cel Mare. Aceşti ţărani fuseseră strămutaţi din Muntele
Athos în ţinutul Cynouria (ce cuprindea şi Muntele Parnon) de către împăratul
Constantin drept răspuns la o vedenie a Maicii Domnului, care îi descoperise că
Fiul ei îi dăruise peninsula atonită, „Sfântul Munte", ca să fie un adăpost al
monahilor.
Aşezată pe înălţimile munţilor, lângă Kanaloi din zilele noastre, prima
mănăstire din Malevi adăpostea monahi de
aproape 500 de ani. în cele din urmă, locul a fost părăsit după o iarnă foarte grea,
când zăpada înaltă a izolat mănăstirea de restul lumii. După ce zăpada a început
să se topească şi au sosit ajutoare, s-au găsit trupurile neînsufleţite ale monahilor
şi o însemnare în care se spunea că ei au murit de foame. Când mănăstirea a fost
rezidită câţiva ani mai târziu, în 1116, ea a fost mutată mai jos, într-un loc mai
cald, şi tot acolo se află şi astăzi. Tradiţia mănăstirii spune că locul cel nou a fost
ales de însăşi Maica Domnului. Icoana Adormirii a dispărut din vechea
mănăstire şi s-a arătat iarăşi într-un tufiş de pe locul mănăstirii de astăzi,
înconjurată de o lumină strălucitoare şi mai presus de lume. Icoana a fost dusă
înapoi în vechea mănăstire, dar s-a întors de mai multe ori pe locul cel nou, până
ce oamenii au înţeles în cele din urmă că era voia lui Dumnezeu ca mănăstirea să
fie mutată mai jos.
Cel mai vechi document existent în care apare menţionată mănăstirea este
un decret de împroprietărire din anul 1320 al împăratului Andronicus al II-lea
Paleologul (1282-1328) către stareţul unei mănăstiri din Mystras. Tot în această
perioadă a fost ferecată în argint vestita icoană a Adormirii Maicii Domnului din
mănăstire, având inscripţionat anul 1362. Istoria mănăstirii din timpul ocupaţiei
veneţiene şi turceşti este puţin cunoscută, deşi există 99 de documente otomane
şi 15 veneţiene referitoare la proprietăţile legale ale mănăstirii, folosite ca dovezi
în instanţă atunci când au fost încălcate drepturile de proprietate ale mănăstirii.
Documentele fac parte acum din arhivele de la Malevi.
în timpul deceniilor care au precedat Revoluţia Grecească din 1821,
mănăstirea a funcţionat ca „şcoală secretă" a ţinutului, unde copiii greci, mai cu
seamă copiii revoluţionarilor tăinuiţi, puteau învăţa limba greacă şi catehismul.
Din nefericire, în ziua de 8 mai a anului 1786, trupele turceşti, crezând că
monahii îi adăposteau pe revoluţionarii greci din partea locului care omorâseră
un ofiţer turc, au jefuit şi au dat foc mănăstirii, omorând toţi călugării, în anul
1809, mănăstirea 1-a primit ca stareţ pe ieromonahul Calinic Tsamouris,
cunoscând atunci o renaştere materială şi duhovnicească.
începând cu anul 1821, în timpul Marelui Război de Independenţă,
Malevi a slujit ca spital de răniţi pentru revoluţionarii greci. Stareţul
Calinic, care avea oarecare faimă de tămăduitor, lucra la îngrijirea rănilor. Mai
târziu, în timpul unei mari epidemii de tuberculoză, monahii s-au îngrijit de
bolnavii care veneau să trăiască pe coasta muntelui, nădăjduind să se vindece în
aerul curat şi uscat. In anul 1825, mănăstirea a fost arsă de Ibrahim Paşa în
acţiunea de înăbuşire a tentativei de eliberare începute în Peloponez. Monahii
s-au împuţinat, şi în anul 1834, cu doar şase monahi rămaşi, Mănăstirea Malevi
s-a închis. In războiul civil care-a urmat celui de-al Doilea Război Mondial,
clădirile mănăstirii au căzut în ruină. în anul 1949, ea a fost readusă la viaţă de
data aceasta ca mănăstire de maici, fiind ridicată degrabă sub călăuzirea primei
stareţe Anthusa, celei de-a doua, Agnes, şi celei de-a treia, Parthenia, care se află
încă în viaţă. Pe când ridicau iarăşi din temelii una dintre clădiri, maicile au găsit
o sticlă cu agheasmă lăsată acolo de monahi cu sute de ani în urmă, atunci când
au aşezat piatra de temelie a primei clădiri. Apa era încă limpede.
247 EVLOGHITE!

Sfântul Nil Izvorâtorul de Mir


F igura cea mai cunoscută din cronicile
mănăstirii este cea a Sfântului Nil
Izvorâtorul de Mir, care a venit la
mănăstire în anul 1601, împreună cu
unchiul lui, ieromonahul Makarios
Tertsakios de la Mănăstirea Aghios
Petros din apropiere. Primind la botez
numele Nicolae, băiatul a luat la
tunderea în monahism numele de Nil şi
mai târziu a fost rânduit preot. Nil şi
unchiul lui erau iconari, şi una dintre
cele mai mari comori de la Malevi este
icoana pictată pe amândouă feţele în care
sunt
Icoana Sfântului Nil
reprezentate învierea lui Hristos şi Adormirea Maicii Domnului,
Izvorâtorul de Mir icoană pictată
de tânărul Nil. Ea se află acum în trapeza maicilor, în anul 1615, cei doi au plecat
de la Malevi în Muntele Athos, iar după moartea unchiului, Sfântul Nil a vietuit
acolo ca pustnic într-o peşteră. După moartea lui, moaştele sfântului au revărsat
vreme de zeci de ani un izvor nesecat de mir. Mirul era atât de îmbelşugat, încât
se revărsa din peştera lui atonită unde fusese îngropat şi se prelingea în jos pe
stâncă, unde mulţime de oameni din tot Răsăritul ortodox veneau cu bărcile să îl
adune. Moaştele lui, încă izvorâtoare de bună-mireasmă, se află acum la Marea
Lavră din Muntele Athos, în peştera lui de îngropăciune de la Kapsokalyvia,
precum şi la Malevi, unde în anul 1969, odată cu ridicarea unui paraclis în
cinstea sfântului, Marea Lavră a dăruit mănăstirii o parte din falca sfântului.
Astăzi, Sfântul Nil este socotit părintele şi ocrotitorul dumnezeiesc al
mănăstirii119.

Icoana Maicii Domnului Malevi

I nsă mănăstirea este vestită mai cu seamă pentru icoana ei făcătoare de minuni
înfăţişând Adormirea Maicii Domnului, numită „Maica Domnului Malevi".
Icoana este ferecată în argint, având înscris pe ea anul 1362. Tradiţia mănăstirii
dă de înţeles că aceasta ar fi una dintre cele 70 de icoane pictate de însuşi Sfântul
Luca. Deşi istoria ei nu este cunoscută prea bine, nu poate fi pusă la îndoială
însuşirea ei minunată. La începutul lunii martie 1964, icoana a început să
răspândească o mireasmă dulce care a învăluit mănăstirea vreme de 20 de zile.
La 17 aprilie, în ajunul Sâmbetei Acatistului din Postul Mare, icoana a
început să izvorască mir şi izvorăşte necontenit până în ziua de astăzi. Când
substanţa minunată şi cu bună-mireasmă începe să picure din icoană, maicile o
adună cu vată, dăruind-o mai apoi pelerinilor şi celor ce au trebuinţă de
tămăduire.
Malevi 248

în noiembrie 1970, două autocare pline cu pelerini aflaţi în drum spre


mănăstire au simţit dulcea mireasmă de la o depărtare de treizeci de kilometri.
Pelerinii care se rătăceau pe dealurile din
119 A se vedea viaţa Sfântului Nil în capitolul despre Muntele Athos.
249 EVLOGHITE!

apropiere erau călăuziţi de multe


ori spre mănăstire de
buna-mireasmă ce se simţea tot mai
puternic pe măsură ce se apropiau.
Maica Domnului s-a arătat odată
unui autobuz plin cu pelerini care
mergea pe un drumul greşit.
Drumul era într-o stare atât de
proastă, încât dacă şoferul ar fi
mers mai departe, nu ar mai fi
putut întoarce maşina. Pelerinii au
mărturisit că, după o cotitură, au
văzut o femeie înaltă stând în
picioare pe şosea şi făcându-le
semn să oprească. Dânsa i-a spus
şoferului că o luaseră pe drumul
greşit; să se întoarcă şi să urmeze
altă cale. Zicând acestea, s-a făcut
Icoana Maicii Domnului Malevi
nevăzută, iar autobuzul s-a umplut de
mireasma mirului de la icoana Malevi.
S-au săvârşit multe minuni cu oameni care s-au rugat înaintea icoanei sau
numai s-au uns cu vata îmbibată în mir. Printre minunile consemnate în arhivele
mănăstirii se găsesc tămăduiri de nerodire, meningită, boli de inimă, dureri mari
de cap, multe cazuri de cancer, accidente, îndrăciri, hemoragii, febră, hidropizie,
litiaze biliare, durere de urechi, paralizie, boli mintale, pietre la rinichi, tumori,
boli de ochi, boli de stomac, depresie şi orbire. Maicile au 15 volume cu mărturii
ale minunilor, ce nu au fost încă publicate.
Mănăstirea nu îşi prăznuieşte hramul de Adormirea Maicii Domnului, ci
opt zile mai târziu, pe 23 august, la Odovania praznicului.
Malevi 250

Minuni săvârşite prin mijlocirea Maicii


Domnului Malevi

In căutarea unui adăpost

I n timpul celui de-al Doilea Război Mondial, când germanii au cucerit ţinutul
înconjurând mănăstirea, mulţi dintre săteni au fugit să-şi afle scăparea în
munţi. Domnul P. Karras din Aghios Petros, Kinouria, împreună cu mai mulţi
prieteni au suit Muntele Parnon în nădejdea de a-şi croi drum spre teritoriul
neocupat. Cum treceau pe lângă mănăstire, înaintea lor s-a ivit o femeie
preaminunată, care le-a zis: „întoarceţi-vă în sat. Altfel duşmanul vă va ucide".
Domnul Karras şi alţi câţiva au ascultat, pentru că au înţeles că aceasta era Maica
Domnului. Toţi cei care s-au întors au fost izbăviţi, pe când aceia care au mers
mai departe au fost ucişi de trupele germane.

Tămăduirea de cancer
în primele luni ale anului 1972, o soră începătoare pe nume Veroniki, de la
Mănăstirea Sfântului Ioan Teologul, aflată la poalele Muntelui Hymettus de
lângă Atena120, zăcea pe patul de moarte bolnavă de cancer. Ea stătuse luni
întregi în Spitalul Voula dir. Atena, dar starea măduvei spinării şi a vertebrelor
s-a înrăutăţit t: I mai mult şi, neputând să o mai ajute, doctorii au trimis-o înapoi
s moară la mănăstire. Stareţa a hotărât că ar fi un ajutor duhovnice-şi o
mângâiere pentru fată să o tundă în monahism înainte de moarte, astfel că au
rânduit să facă slujba miercuri, pe 8 martk Dar când doctorul care o îngrijea pe
Veroniki le-a spus maicilor : s-ar putea ca ea să nu mai trăiască până atunci,
stareţa a schimba: data slujbei pentru duminica dinainte. Maicile plănuiau să o
du: pe fata aflată pe moarte cu fotoliul în biserică, pentru ca ea să poată întinde
în timpul slujbei.

Aceeaşi biserică a Sfântului Ioan Teologul din cartierul atenian Papagos, ur>3£ în
120

anul 1925 s-a arătat pe cer Sfânta Cruce. A se vedea capitolul despre Atena.
251 EVLOGHITE!

A.

In următoarele trei zile, Vero-niki a


avut dureri mari şi nu a putut vorbi.
Sâmbătă, pe 4 martie, ea a cerut o injecţie ca
să-i uşureze durerea şi a căzut într-un somn
uşor. Dar a fost deşteptată curând de o
bătaie stăruitoare în uşă şi crezând că este o
maică binevoitoare, a întrebat cu voce tare:
„De ce nu mă lăsaţi să mă odihnesc?".
Deodată a văzut uşa deschisă, şi trei oameni
au intrat în odaie: o femeie preafrumoasă şi
plină de măreţie, un episcop şi, cel de-al
treilea, un bărbat purtând o mantie lungă.
Fata se uita înfricoşată la ei, apoi femeia a
spus: „Te întrebi desigur de unde suntem.
Eu sunt de la Mănăstirea Malevi, episcopul
este din Eghina, este Sfântul Nectarie, iar Locul unde este aşezată
acesta este ucenicul cel iubit al Domnului, icoana Malevi
ocrotitorul tău sfânt de aici. Voiam să vin şi să te
cercetez peste câteva zile, dar de vreme ce mâine vei deveni călugăriţă, am
hotărât să vin astăzi. Vreau să te ajut, să te vindec, să te ridic din pat. Vei putea
să-ţi împlineşti iarăşi slujirile şi, puţin câte puţin, tot lucrul tău".
Uimită şi neînţelegând pe deplin ce i se spusese, Veroniki a răspuns:
„Doamna mea, eu nici măcar nu pot sta pe picioarele mele. Am nevoie de două
sau trei maici ca să mă mişte...". Femeia a zis: „Nu crezi în puterea lui
Dumnezeu?". Veroniki a răspuns: „Sigur că da". Femeia a zis iarăşi: „Ceea ce este
cu neputinţă la oameni este cu putinţă prin harul lui Dumnezeu". Atunci a luat o
icoană din bufetul sorei şi a spus: „Această icoană este a mea. Ia-o în mâinile tale
ca să vezi şi să înţelegi cine sunt". Veroniki, venindu-şi în sine, a început să
plângă zicând: „Sfânta mea Fecioară, tu eşti?". Femeia a zâmbit şi s-a făcut
nevăzută împreună cu însoţitorii ei. Veroniki spunea mai târziu: „Când mi-am
revenit pe deplin, nu eram sigură dacă dormisem sau nu, dar icoana se afla în
mâna mea, ca şi cum ea ar fi pus-o acolo".
Sora Nectaria, una dintre maicile care treceau pe acolo, a fost prima care a
văzut tămăduirea minunată. A dat fuga să-i spună stareţei, iar aceasta a poruncit
să se tragă clopotele ca pentru un mare praznic, şi în întreaga mănăstire se
auzeau planşete de bucurie şi rugăciuni de mulţumire. A doua zi, Veroniki a
depus făgăduinţele monahale înaintea Episcopului Ghermanos, cancelar al
diocezei Atenei, şi a fost tunsă în monahism cu numele de Maica Magdalena. La
21 martie, întreaga obşte a Mănăstirii Sfântului Ioan Teologul, împreună cu
Stareţa Dorothea şi Maica Magdalena au venit la Malevi să aducă mulţumire
înaintea icoanei Maicii Domnului.

Recăpătarea vederii
Domnul D. Andropoulos din Patras şi-a pierdut lumina ochilor din cauza
diabetului la vârsta de 61. Cu trei zile înainte de Crăciun, el şi-a uns ochii cu o
bucăţică de vată înmuiată în mirul de la icoana Maicii Domnului din Malevi.
Malevi 252

Două sau trei ore mai târziu, a simţit ca şi cum cineva l-ar fi lovit peste ochi şi a
început să simtă nişte furnicături. Aproape îndată, şi-a dat seama că putea vedea
limpede o icoană ce atârna deasupra patului. Din clipa aceea, bărbatul şi-a
recăpătat vederea.

Un musulman tămăduit
Nureddin Mehmet, un musulman din Rodos care trăieşte astăzi în
Munchen, suferea de trei ani de o boală mintală, deznădăjduit şi terorizat de
gândul că avea să moară curând. Avea tot timpul dureri de cap, insomnii şi
nevroză. O cunoştinţă de-a soţiei lui i-a dăruit nişte mir de la icoana Fecioarei
din Malevi. Femeia i-a şters capul cu vata îmbibată cu mir şi i-a pus-o sub pernă.
Bărbatul a postit 40 de zile şi s-a tămăduit deplin. Soţia lui, şi ea musulmancă, a
venit mai pe urmă din Germania la mănăstire, aducând un sfeşnic de argint şi
alte daruri drept mulţumire pentru tămăduirea bărbatului ei.

Izbăvit de la moarte
La 3 mai 1974, Petru Savourdos, un profesor din Mesorrahi (un sat din
vecinătatea mănăstirii) conducea maşina pe un drum acoperit de zăpadă şi
ceaţă. Când a luat o curbă nemarcată, maşina a derapat deodată şi a căzut de pe
stânci. După o cădere de 40 de metri, s-a oprit într-un castan uriaş. Petru şi-a
venit în fire pe când motorul şi farurile maşinii încă mai funcţionau. El zăcea
nevătămat pe locul din spate, având la picioare icoana Maicii Domnului din
Malevi, pe care o ţinea de obicei în bord. Bărbatul a venit la mănăstire să aducă
mulţumire Fecioarei pentru ocrotirea şi izbăvirea vieţii.

Un copil bolnav
O femeie din Sparta avea o fetiţă care se îmbolnăvise de meningită.
Doctorii au făcut tot ce-au putut, dar nu au fost în stare s-o vindece. Durerea
cruntă a copilei şi febra mare sfredeleau inima mamei, şi ea stătea ziua şi noaptea
lângă pat, plângând şi rugându-se. Deşi vedea că fiica ei se află pe moarte, ea se
ruga necontenit Maicii Domnului să facă o minune.
într-o noapte, pe când se ruga, uşa s-a deschis, şi în cameră a păşit o
femeie înaltă şi minunată îmbrăcată în negru. Apropiindu-se grabnic de patul
copilei bolnave, ea a lovit-o cu degetele peste fruntea arzândă şi a însemnat-o cu
semnul Crucii. Fără a rosti un cuvânt, s-a întors să iasă din cameră, dar mama a
apucat-o în pripă de rochie şi a întrebat-o: „Cine eşti tu?". Doamna i-a atras
atenţia să o lase să plece şi a zis: „Eu sunt binecuvântata Fecioară de la Malevi.
Vreau să vii în casa mea". Rostind aceste cuvinte, s-a făcut nevăzută.
A doua zi dimineaţă, doctorul şi preotul locului au aflat copila pe deplin
sănătoasă. Mama le-a povestit ce se întâmplase şi a zis: „De îndată ce a plecat,
fetiţa mea a cerut hainele şi pantofii ca să se poată da jos". Apoi 1-a întrebat pe
preot unde este Malevi şi după câteva zile a pornit în pelerinaj. Ca semn de
mulţumire
253 EVLOGHITE!

pentru tămăduirea copilei, ea a îmbrăcat-o vreme de trei ani în negru, aşa cum i
se arătase Maica Domnului.
în mănăstire vieţuiesc acum 15 maici, aflate sub povăţuirea stareţei
Parthenia în vârstă de 75 de ani, care a venit la Malevi acum mai bine de 50 de
ani şi a ostenit neobosit ca să aducă mănăstirea la starea înfloritoare de astăzi.
Stareţa Parthenia a fost mâna călăuzitoare a Mănăstirii Malevi cu mult timp
înainte ca icoana să înceapă a izvorî mir, şi de atunci, ea s-a întins nu doar către
maicile ei, ci şi către zecile de mii de pelerini care au venit să se închine înaintea
icoanei.

ÎNDRUMĂRI:

Mănăstirea Malevi se află în Arcadia (din Peloponez), între Tripoli şi


Astros, pe şoseaua ce duce spre satul Aghios Petros. Se găseşte cam la opt
kilometri de sat.

Din Atena:
Luaţi un autobuz (din staţia de autobuze A de pe Strada Kifissiou) sau
tren (din gara Pelopones) spre Tripoli din Peloponez

Din Tripoli:
Din Tripoli, luaţi un autobuz local spre sud, către Aghios Petros.
Autobuzul pleacă spre Aghios Petros de două ori pe zi: ir zori şi după-amiază,
călătoria durând un ceas. Ajunşi în Aghios Petros, luaţi un taxi spre mănăstire.
De asemenea, puteţi lua taxi-şi din Sparta sau Tripoli.
16

Mega Spileo si Kalavryta


Mănăstirea Mega Spileo · Sfinţii Simeon, Teodor şi Eufrosina · Sfânta Icoană
a Maicii Domnului de la Mega Spileo · Plataniotissa · Kalavryta · Aghia havra ·
Proclamaţia de Eliberare de la 1821 a Arhiepiscopului Ghermanos din Patras · Pustiirea
Kalavrytei · Viaţa Sfântului Alexie, Omul lui Dumnezeu · Viaţa Sfântului Filaret cel
Milostiv · Katholikonul şi Şcoala Secretă

C ălătorind cu trenul de-a lungul coastei nord-estice a Peloponezului


între Corint şi Patras, pelerinii pot vizita două dintre cele mai pitoreşti
locuri istorice ale Greciei: Mănăstirea Mega Spileo şi Aghia Lavra din
apropiere. Una dintre cele mai mari desfătări ale pelerinajului este călătoria
însăşi. După ce părăsiţi trenul de coastă la Diakofto, luaţi din staţie micuţul
funicular care vă duce sus în munţi. Străbătând păduri dese de pin, trecând
peste defileuri abrupte cu râuri năvalnice şi minunate cascade, călătoria aceasta
este o binevenită mângâiere după peisajul arid al Aticii şi al coastei. Dacă vă daţi
jos în micuţa staţie Zachlarou, ultimele 40 de minute până la istorica Mănăstire
Mega Spileo puteţi să urcaţi pe jos pe drumul de măgari, iar apoi să luaţi iarăşi
trenul din staţia Zachlarou până la Kalavryta, ultima oprire.
MĂNĂSTIREA MEGA SPILEO (MAREA
PEŞTERĂ) (Sfinţii Simeón, Teodor şi
Eufrosina)

C ea mai cinstită comoară a mănăstirii, pe lângă sutele de moaşte de sfinţi,


este o foarte veche icoană în relief a Maicii Domnului şi a Mântuitorului,
sculptată în ceară. Socotită a fi una din cele 70 de icoane pictate de Sfântul Luca,
originea ei este încă incertă, iar povestirea care urmează este versiunea oficială a
Mănăstirii Mega Spileo.
întemeietorii mănăstirii au fost doi fraţi, Simeón şi Teodor, născuţi la
începutul veacului al IV-lea în Tesalonic. Proveniţi dintr-o familie cucernică şi
educată, tinerii au învăţat teologia, filosofía, retorica şi poezia. Insuflaţi de
nevoinţele pustiei, care înfloreau la acea vreme, ei au îmbrăţişat monahismul şi
au vieţuit pe rând în Muntele Olimp, Muntele Ossa şi mai târziu pe Muntele
Pelion. I-au cercetat pe pustnicii din
peninsula atonită şi mai pe urmă au
călătorit în Ţara Sfântă şi pe Muntele
Sinai. La întoarcerea din Sinai, au fost
rânduiţi preoţi de către Episcopul Maxim
al Ierusalimului. Pe când se aflau încă în
Ierusalim, cei doi tineri monahi au avut
acelaşi vis în care Maica Domnului,
însoţită de Sfinţii Apostoli Pavel, Andrei şi
Luca, le-a poruncit să meargă în Ahaia
pentru a găsi o icoană de-a ei sculptată
acolo de Sfântul Luca. Primind
binecuvântarea episcopului, ei au pornit
spre coasta nord-estică

Icoana Spiliotissa, despre care se a Peloponezului, creştinată de crede că a


fost sculptată în ceară aceiaşi trei ucenici propovăduitori şi mastic de Sfântul
Apostol Luca ai Evangheliei: Sfântul Pavel în
Mega Spileo şi Kalavryta 256

Corint, Sfântul Andrei în Patras şi


Sfântul Luca în ţinuturile din afară ale
Ahaiei.
Sosind în Ahaia, ei s-au rugat
iarăşi pentru călăuzire. In noaptea aceea
au avut un alt vis în care li se spunea să
meargă la râul Bouras, aflat la două ore
distanţă, unde vor afla o păstoriţă
cucernică, Eufrosina, care îi va duce la
icoană. A doua zi dimineaţă, pe când se
apropiau de locul căutat, au găsit-o pe
păstoriţă aşteptându-i. Ea le-a dat bineţe
şi i-a chemat pe nume. înfricoşaţi de
părelnica ei vedere cu duhul, părinţii au
şovăit să se apropie, dar văzând îndoiala
lor, Eufrosina a chemat numele Fecioarei
Măria şi lovind cu toiagul stânca pe care
stătea, Dioramă înfăţişăndu-i pe Sfinţii din
ea a ţâşnit un izvor cu apă Simeon, Teodor
şi Eufrosina limpede şi dulce. Izvorul încă
mai poartă numele ei.
Păstoriţa le-a spus că era din satul apropiat Galata121 şi că păştea adesea
turma tatălui ei pe lângă o stâncă înaltă. De două ori văzuse una dintre capre
suind la gura unei peşteri din stâncă şi întorcându-se cu botul plin de apă.
Bănuind că acolo se afla un izvor cu apă rece, a urcat să se uite. După ce şi-a
făcut drum prin tufărişul des, ea s-a aflat la gura unei peşteri foarte mari.
Deodată a auzit un glas care-o striga pe nume. Privind în jur, a văzut o icoană a
Maicii Domnului în partea de sus a peretelui peşterii, şi din icoană a auzit un
glas care-i spunea să aştepte sosirea părinţilor Simeon şi Teodor.
După ce a sfârşit de povestit întâmplarea, monahii au suit până la peşteră
şi au aflat totul aşa cum spusese Eufrosina. Ei au coborât cu evlavie icoana, au
121 Vechiul Galata este acum mica staţie de tren Zachlarou.
scos-o afară şi s-au întors să cureţe peştera. După ce au aprins focul ca să ardă
tufărişul şi mizeriile, au aşteptat afară ca să se stingă flăcările. Deodată, un şarpe
uriaş, alungat de fum, a ieşit târându-se din peşteră ca şi cum ar fi avut aripi. Pe
când monahii şi Eufrosina se dădeau la o parte din calea lui, un fulger luminos
ieşit din icoană 1-a ţintuit la pământ. Ei s-au întors în peşteră şi au găsit o masă
unde, potrivit tradiţiei mănăstirii, Evanghelistul Luca slujea Liturghia şi scria
Sfânta Evanghelie. Mai târziu au lărgit peştera şi au ridicat acolo un mic paraclis
şi câteva chilii împrejurul lui.
Vestea despre aflarea icoanei s-a răspândit cu iuţeală în tot Peloponezul, şi
mulţi credincioşi au venit să se închine chipului sfinţit prin care Dumnezeu
săvârşea multe minuni. In jurul lor s-au adunat şi alţi monahi, iar Părinţii
Simeon şi Teodor au început să străbată tot Peloponezul, propovăduind şi
chemându-i pe oameni să se întoarcă la creştinism. Izgoniţi pentru scurt timp
din acest ţinut în vremea împăratului Iulian Apostatul, ei s-au întors curând
după moartea lui şi amândoi monahii s-au săvârşit la Mega Spileo. Eufrosina
şi-a ridicat lângă peşteră o mică chilie şi acolo a vieţuit pustniceşte până la
moartea sa.
257 EVLOGHITE!

Icoana de la Mega Spileo şi


Minunile Maicii Domnului

Izbăvirea de foc

D in vremea ctitoririi sale în veacul al IV-lea, mănăstirea a trecut prin cinci


incendii devastatoare. De fiecare dată, icoana de la Mega Spileo a scăpat în
chip minunat de la pieire. Icoana înnegrită este un basorelief în ceară cam de 45
de centimetri pătraţi şi o înfăţişează pe Sfânta Fecioară întoarsă uşor spre
dreapta, purtându-L în braţe pe dumnezeiescul ei Fiu. Cu mâna stângă ţine
mâna pruncului pe pieptul ei. Privirea sa este duioasă şi plină de bucurie, iar în
mâna dreaptă a Fiului se află Sfânta Evanghelie. în colţuri sunt înfăţişaţi
heruvimi şi serafimi. Tradiţia mănăstirii sugerează că aceasta ar fi una dintre
primele icoane pictate de Sfântul Evanghelist Luca şi că atunci când a înfăţişat-o
Fecioarei Măria, ea a spus: „Darul Celui Care S-a născut din mine să fie cu ea!".
Sfântul Luca a dăruit mai târziu această icoană, împreună cu Evanghelia lui şi
Faptele Apostolilor, fiului său duhovnicesc Teofil, guvernatorul Ahaiei. In
timpul prigoanei romane, când mulţi dintre primii creştini au luat moarte
mucenicească, icoana a fost ascunsă în peşteră, unde a rămas până când s-a
descoperit în chip minunat Sfintei Eufrosina.
S-au săvârşit multe minuni şi tămăduiri legate de icoană, una dintre
minuni fiind păstrarea ei minunată în timpul incendiilor nimicitoare care au
prefăcut de două ori mănăstirea în cenuşă.

Plataniotissa
în anul 840, când la Constantinopol se dezlănţuise erezia iconoclastă, şi
biserica de la Mega Spileo a fost arsă din temelii de către iconoclaştii fanatici,
monahii de la Mega Spileo au pornit prin tot Peloponezul cu icoana făcătoare de
minuni pentru a-i face pe credincioşi să ţină cu tărie Tradiţia Ortodoxă.
întorcându-se dintr-o astfel de călătorie misionară, ei s-au oprit să doarmă pe
locul unde părinţii Simeon şi Teodor primiseră prin descoperire porunca de a se
întâlni cu Sfânta Eufrosina. Ei au aşezat icoana în scorbura unui platan uriaş, şi
când s-au deşteptat în zori, au văzut că icoana se întipărise întocmai pe copac.
Imaginea a rămas până astăzi. Acolo a fost ridicat un mic paraclis, şi oamenii din
satul Clapatzouna (numit acum Plataniotissa - Doamna Platanului) din
apropiere spun că de veacuri, în ziua de 23 august, când este odovania
praznicului Adormirii, sătenii văd o sferă luminoasă strălucind împrejurul
copacului.

Păzirea icoanei
Când veneţienii au cucerit Peloponezul, au încercat de mai multe ori să
răpească icoana. Un conducător veneţian din acele părţi, care venise să o ia,
atunci când s-a întins după ea, s-a trezit cu mâinile înţepenite. Altă dată, solii
Mega Spileo şi Kalavryta 258

trimişi de Papa Nicolae ca să ia icoana au fost ţinuţi pe loc de o putere mai


presus de fire. A treia oară, perceptorul veneţian Gian Giannes, care plănuia să
ia prin jaf icoana, a fost împiedicat de moartea neaşteptată a soţiei lui.

Piatra Fecioarei
Odată, când monahii trebuiau să sape un canal pentru a aduce în
mănăstire apă din râul Cerynites, nu puteau să despice o stâncă uriaşă care
stătea în cărare. Ei şi-au îndreptat rugăciunile spre Maica Domnului, care le-a
împlinit îndată cererea, făcând stânca să se despice. Locul este cunoscut şi astăzi
sub numele de „Piatra Fecioarei".

îngropat sub avalanşă


In anul 1735, un băiat de 12 ani, Alexandru Kolokynthus, a fost îngropat
sub o avalanşă de noroi şi stânci în timpul restaurării uneia dintre clădirile
mănăstirii. Muncitorii au început să sape degrabă, aşteptându-se să-1 găsească
mort, dar spre uimirea lor, l-au scos pe băiat nevătămat. Alexandru a povestit că
în clipa în care s-a pornit avalanşa, el a fost păzit de Maica Domnului, care stătea
deasupra lui acoperindu-i capul şi mădularele, în timp ce pietrele cădeau
împrejurul lui.

Sub stăpânirea turcilor şi germanilor


în anul 1714, când mareşalul turcilor otomani, Djin Aii Paşa, plănuia să-i
jefuiască şi să-i ucidă pe locuitorii Peloponezului, Maica Domnului a poruncit
monahilor să meargă la el şi să-i ducă daruri. Astfel, prin insuflare
dumnezeiască, ei au îmblânzit inima paşei şi i-au potolit mânia.
în 1717, braţul ocrotitor al Maicii Domnului a sfărâmat sabia
locotenentului turc Lekistas, atunci când acesta a încercat să le taie
:apetele ieromonahilor Sofronie şi Partenie, ca pedeapsă pentru aşa-zisa vină a
mănăstirii de a fi adăpostit fugari rebeli. Vestea minunii i-a făcut pe ceilalţi
căpitani ai oştii turceşti să-şi retragă trupele şi să renunţe la atacul plănuit.
în timpul revoltei nereuşite din anul 1770, când grecii au încercat să
scuture jugul turcesc, evlaviosul stareţ Zaharia de la Mega Spileo, la porunca
Maicii Domnului, i-a rugat pe rebelii greci din oraşul vecin Kalavryta să-i
dăruiască vieţile femeilor şi copiilor turci. El i-a adăpostit la mănăstire,
încredinţându-i mai pe urmă celor de-o credinţă şi de un neam cu ei. Când turcii
cuceritori s-au întors, ei au fost plini de recunoştinţă pentru milostivirea
stareţului şi i-au împlinit multe dintre cererile privitoare la bunăstarea
populaţiei greceşti locale.
în anul 1827, în timpul Revoluţiei greceşti care a dăruit în cele din urmă
libertate poporului grec, paşa Ibrahim al Egiptului a cucerit iarăşi pentru o
vreme, în numele sultanului, Peloponezul răzvrătit. Ţinutul dimprejurul
Mănăstirii Mega Spileo rămăsese singura fortăreaţă necucerită şi astfel că paşa a
pornit cu cei zece mii de ostaşi ai lui împotriva mănăstirii, apărate doar de 500
259 EVLOGHITE!

de revoluţionari înarmaţi şi de 100 de monahi. Bătălia s-a purtat pe 24 iunie 1827,


şi în cele din urmă, prin harul lui Dumnezeu, trupele duşmane s-au retras,
lăsând fortăreaţa nevătămată, în vreme ce oamenii aflaţi înlăuntru înălţau
cântări de biruinţă şi mulţumire Maicii Domnului.
Dar una dintre cele mai grele încercări a fost marele incendiu din anul
1934, când au pierit toate clădirile mănăstirii, cele mai multe obiecte bisericeşti
de mare preţ şi manuscrisele sfinte. Icoana făcătoare de minuni a Maicii
Domnului şi o raclă cu o parte din Sfânta Cruce au fost salvate de doi ierodiaconi
curajoşi care au trecut prin flăcări cu ajutor dumnezeiesc. Din nefericire, o
tragedie şi mai mare stătea să se abată. La 8 decembrie 1943, armata germană de
ocupaţie a atacat, a prădat şi a necinstit biserica, aruncându-i pe localnicii între
14 şi 86 de ani de pe vârful stâncii aflate deasupra mănăstirii.
După distrugerea din temelii a oraşului vecin Kalavryta, germanii s-au
întors la Mega Spileo, jefuind şi dând foc mănăstirii. Flăcările au înghiţit cea mai
mare parte dintre clădiri, dar când focul s-a întins spre biserica cimitirului, unde
erau ascunse icoana Fecioarei Măria şi câteva rămăşiţe din obiectele bisericeşti
de mare preţ, numai o singură fereastră a paraclisului a fost mistuită de flăcări.
Focul s-a stins în chip minunat şi de neînţeles, iar sfânta icoană a fost izbăvită
încă o dată.
Data aflării icoanei şi praznicul întemeierii mănăstirii este, potrivit
Tradiţiei, ziua de 23 august 362.

KALAVRYTA ŞI MĂNĂSTIREA AGHIA LAVRA


(Sfântul Alexie, Omul lui Dumnezeu şi Sfântul
Filaret cel Milostiv)

C ele mai vechi referiri asupra oraşului Kalavryta în documentele civile


greceşti datează din anul 776 î.Hr., când oraşul se numea „Kynethea" („cei
care iubesc vânătoarea"). Locuitorii acestui ţinut muntos au primit repede
creştinismul prin lucrarea de propovăduire a Sfântului Luca, după cum spun
unii, păstrându-şi cu tărie credinţa în timpul prigoanelor romane pornite în
Corint, aflat în vecinătate.
Numele de astăzi al oraşului datează din secolul XIII, de pe vremea
stăpânirii francilor, şi se pare că vine de la minunatele izvoare cu ape reci aflate
în apropierea oraşului (Kales Vryses). Kalavryta a fost eliberată de către ostile
bizantine din Mystra la anul 1330, dar în 1460 fost cucerită de turci, care au
stăpânit aici până la Revoluţia Grecească de la 1821, cu o scurtă întrerupere în
timpul stăpânirii veneţiene.
Mănăstirea Aghia Lavra a fost întemeiată la anul 961 lângă Kalavryta, şi în
scurtă vreme a devenit un important centru duhovnicesc şi cultural. Aceasta s-a
întâmplat mai cu seamă în timpul ocupaţiei otomane, când oamenii locului şi-au
păstrat tăcuţi propriile şcoli, au muncit cu mâinile lor şi au păstrat viu
sentimentul identităţii lor naţionale greceşti. Cele două centre monastice de la
Aghia Lavra şi Mega Spileo, stând ca nişte fortăreţe în nord-estul şi sudul
Kalavrytei, au sprijinit cultura grec-ortodoxă a regiunii în timpul veacurilor de
asuprire.
La începuturile ei, Mănăstirea Aghia Lavra a fost legată de ănăstirea Marea
Lavră din Muntele Athos. în anul 1585, clădirile chi de 600 de ani au fost arse din
Mega Spileo şi Kalavryta 260

temelii de către turci, şi mulţi Alugări au murit ca mucenici. Mănăstirea a fost


rezidită la anul 1600, iar zugrăvirea vestitelor fresce cu care a împodobit-o
pictorul Antim s-a încheiat în anul 1645. Biserica rezidită se află şi astăzi în
picioare.
Mănăstirea de astăzi, zidită în stil atonit, se află cam la 300 de metri de
vechea biserică. în anul 1715, când turcii au recucerit ţinutul după o perioadă de
stăpânire veneţiană, mănăstirea a plătit greu pentru alipirea ei la cauza
grecească. Mai târziu, ca „loc de naştere" al Revoluţiei Greceşti de la 1821, ea a
fost incendiată şi, cinci ani mai târziu, mulţi dintre monahi au fost ucişi de
trupele lui Ibrahim Paşa, care fusese trimis să înăbuşe revolta. Paşa a fost înfrânt
în anul următor de garnizoana de la Mega Spileo. Doi ani mai târziu, biserica
mănăstirii a fost rezidită ca bazilică având o cupolă în centru, dar în anul 1844 a
suferit iarăşi mari stricăciuni în timpul unui cutremur. Rezidită pentru a treia
oară în anul 1850, ea a rămas în picioare până la Holocaustul german din anul
1943. Clădirile actuale au fost restaurate în anul 1950.
Din perspectivă istorică, Mănăstirea Aghia Lavra este foarte cunoscută
pentru rolul ei capital în Revoluţia de la 1821 care a eliberat Grecia de sub
stăpânirea turcească. La 8/20 martie 1821, aici s-a întrunit o adunare secretă
prezidată de Arhiepiscopul Gherman din vechiul Patras, care a declarat
independenţa Greciei şi a stabilit pentru ziua următoare pornirea unui atac
împotriva turcilor din Patras. Chiar dacă izbucniseră deja revolte în Tracia şi în
sudul Peloponezului, gestul acesta a fost plin de putere. Declaraţia
Arhiepiscopului Gherman şi jurământul de credinţă depus de cei prezenţi au
fost imortalizate în literatura şi pictura greacă. Jurământul a fost depus pe
cortina Sfântului Altar, un drapel din veacul al XVI-lea, pe care era înfăţişată
Adormirea Maicii Domnului - cel dintâi stindard al Greciei nou-eliberate. D.
Velaoras, istoricul mănăstirii, spune: „Datorită marii semnificaţii pe care a
avut-o pentru greci ca stindard al luptei lor naţionale de eliberare, el a devenit în
ochii turcilor un ghimpe şi un obiect de vrajbă. Ibrahim Paşa îl numea «zdreanţă
blestemată» şi a dăruito răsplată generoasă pentru capturarea lui". Monahii au
păzit cu grijă comoara lor, şi recompensa nu a fost dăruită niciodată.

Proclamaţia de Eliberare
Din nefericire, textul original al Proclamaţiei Arhiepiscopului Gherman
s-a pierdut, dar la sfârşitul anilor '50, un negustor din Kalavryta a găsit un
exemplar din 6 iunie 1821 al Jurnalului de Comerţ, Politică şi Literatură, publicat
la Paris, în care apare textul integral în limba franceză:

„Ştiri externe - Peloponez

Proclamaţia lui Gherman, Exarhul Ahaiei, Cea dintâi eparhie -


potrivit Rânduielii Bisericeşti - şi Arhiepiscopul Patrasului, clerului şi
credincioşilor din Peloponez, dată la Mănăstirea Lavrei de pe Muntele
Velia în ziua de 8 (20) martie 1821.
Fraţii noştri preaiubiţi, Domnul Care i-a pedepsit pe părinţii noştri
şi pe fiii lor (prin lăsarea noastră în robia unui stăpân) vă vesteşte pin
mine sfârşitul zilelor voastre de lacrimi şi suferinţă. Glasul Lui spune că
voi veţi fi cununa frumuseţii Sale şi diadema împărăţiei Sale. Sionul cel
261 EVLOGHITE!

sfânt nu va mai fi dat pustiirii (Isaia 62, 3). Locaşul Domnului, care a fost
necinstit ca şi cum ar fi un loc ticălos, vasele slavei, care au fost târâte în
noroi (I Macabei 2, 8-9) se vor preface în urgie! Adânc pe adânc cheamă
(Psalmul 41, 9); mila Domnului din veac va cerceta pe norodul Său
(Plângerile lui Ieremia 5).
Seminţia turcilor a covârşit măsura nedreptăţilor; vremea curăţirii
este aproape, după cuvintele Celui veşnic: „Goneşte pe această roabă şi pe fiul
ei." (Facerea 21, 10). Drept aceea, iubiţi-vă unii pe alţii, o, neam al grecilor,
seminţie elenă, îndoit mai slăvită decât Părinţii voştri! înarmaţi-vă cu
râvna lui Dumnezeu! Fiecare să se încingă cu sabia (Psalmul 44, 4), căci e
mai bine să mori cu sabia în mână decât să faci de ruşine lucruri sfinte -
credinţa şi patria. Să mergem, dar, înainte şi „să rupem legăturile, jugul ce
apasă peste grumazii noştri." (Psalmul 2, 3), căci noi suntem moştenitori ai lui

Arhiepiscopul Gherrnan din Patras depune jurământ de credinţă la


izbucnirea Revoluţiei Greceşti de la 1822

Dumnezeu şi împreună-moştenitori ai lui Iisus Hristos (Romani 8, 17).


Noi, clerul, nu vă vom vorbi, precum ceilalţi, despre slava strămoşilor noştri. Ci
eu vă voi vorbi iarăşi despre Numele lui Dumnezeu, Căruia îi datorăm o iubire mai
tare ca moartea (Cântarea Cântărilor 8, 6).
Mâine, urmând Crucea, vom merge chiar în cetatea Patras, al cărei pământ a fost
sfinţit cu sângele Sfântului slăvitului Apostol şi Mucenic Andrei. Domnul va înmulţi
însutit curajul vostru şi, ca să puteţi primi hrana trebuitoare pentru a vă înnoi puterile,
vă dezleg de postirea Sfântului şi Marelui Post pe care îl ţinem acum. Ostaşi ai Crucii,
ceea ce sunteţi chemaţi să apăraţi voi este însăşi voia Cerului! Fiţi binecuvântaţi în
numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh şi să vi se ierte toate păcatele!"1.

1Tradus din limba greacă, după originalul în limba franceză, de Părintele Ştefan
Avramides din Kalavryta: Historical Ecclesiastical Monuments by K. Constantine,
Metropolitanate of Aigialeia and Kalavryta. Nedatat.
Mega Spileo şi Kalavryta 262

Pustiirea Kalavrytei
Unul dintre cele mai tragice momente din istoria ţinutului a fost ocuparea
Greciei de către puterile Axei în timpul celui de-al Doilea Război Mondial.
Rezistenţa forţelor din Peloponez a acţionat cu tărie mai cu seamă în ţinutul
Kalavrytei. Drept răzbunare pentru moartea unui număr de soldaţi germani,
trupe naziste au intrat mărşăluind în oraş, venind din Tripoli, Patras, Pyrgos şi
Aeghion la 6 decembrie 1943. încredinţându-i în mai multe rânduri pe locuitorii
înspăimântaţi că nu vor fi vătămaţi, germanii le-au cerut să predea armele, au
instituit stare de asediu la orele 16 şi au interzis ieşirea din oraş. Apoi au
incendiat casele revoluţionarilor cunoscuţi.
In zorii zilei de 13 decembrie, trupele naziste au început să tragă clopotele
din oraş, poruncind oamenilor să se adune la şcoală şi să aducă fiecare o pătură
şi hrană ca să le ajungă pentru o zi. Când oamenii din oraş s-au adunat, germanii
i-au încuiat în şcoală pe femei, pe copii şi pe bătrâni, iar pe băieţii tineri şi pe
bărbaţi i-au dus pe câmpia Kapis din afara oraşului, spunându-le iarăşi că nu
vor fi vătămaţi. în curând, mirosul de fum a umplut văzduhul şi bărbaţii au
înţeles că germanii au dat foc oraşului. Ei priveau cu groază, temându-se cel mai
mult pentru femei şi copii. După câteva ceasuri, din centrul oraşului s-au tras
două focuri de armă: semnalul dat soldaţilor pentru a întoarce mitralierele
asupra bărbaţilor şi băieţilor. Au fost omorâţi peste o mie de bărbaţi: preoţi,
învăţători, avocaţi, slujbaşi civili, comercianţi, funcţionari, simpli ţărani şi tineri.
Pe cei care nu au murit în masacrul general, germanii i-au omorât cu arme de
mână. Treisprezece oameni au supravieţuit acestui măcel.
între timp, femeile, copiii şi bătrânii închişi în şcoală au simţit fumul venit
de la temelia clădirii şi au înţeles că naziştii voiau să-i ardă de vii. Cuprinse de
panică, cele mai puternice dintre femei au încercat să forţeze ferestrele. Altele, cu
pruncii în braţe, au început să bată în uşa încuiată. Când în cele din urmă uşa a
cedat, tânărul paznic nu i-a împiedicat să plece, ci le-a îngăduit să-şi afle
scăparea în după-amiaza rece de decembrie. Femeile îndurerate şi
263 EVLOGHITE!

:âră adăpost au început să-şi îngroape morţii în pământul îngheţat, .pând


gropile comune cu cele câteva unelte rămase, cu beţe de !emn şi cu mâinile
goale. Apoi s-au întors acasă pentru a lupta cu :arna nemiloasă, pentru a-şi scăpa
de la foamete copiii şi bătrânii rrintre ruinele caselor lor.
Aghia Lavra şi Mega Spileo, aflate amândouă la câţiva kilometri de oraş,
au fost arse şi ele, iar monahii ucişi. După pustiirea Kalavrytei, germanii au mai
ars încă 24 de sate din ţinut, şi au ucis peste 500 de locuitori.
Un exemplar al Sfintei Evanghelii, aflat în altarul bisericii Adormirii din
Kalavryta, a scăpat de flăcări în chip minunat, iar acum este folosit în ziua de 13
decembrie a fiecărui an la Liturghia slujită spre pomenirea tragediei de la
Kalavryta. Ceasul din clopotniţa bisericii s-a oprit la orele 14:34, atunci când
flăcările au năpădit clopotniţa, şi a rămas aşa până astăzi spre pomenirea celor
care au murit. Pe o plăcuţă de marmură aşezată în mijlocul zidului clopotniţei se
poate citi:

CEASUL NIMICIRII A LĂSAT O


CICATRICE ÎN TIMP. TĂCUTUL CEAS
VA ARĂTA MEREU NENOROCIRE ŞI
MOARTE, SÂNGE, FOC ŞI DURERE, LA
CEASUL EXACT CÂND A ÎNCEPUT
TÂNGUIREA. 13 DECEMBRIE 1943

Pe cât de tragice au fost întâmplările care au lovit Kalavryta, şi împreună


cu el şi Aghia Lavra, pe atât de mari sunt binecuvântările cu care a fost dăruită
mănăstirea. Monahii din Lavră au reuşit să scape de la pieire un mare număr de
icoane de mare preţ, manuscrise şi codice vechi, precum şi moaştele Sfântului
Alexie, Omul lui Dumnezeu, şi ale Sfântului Filaret cel Milostiv. Capul Sfântului
Alexie a fost dăruit mănăstirii de către împăratul bizantin Manuel Paleologul în
anul 1398.
Mega Spileo şi Kalavryta 264

Viaţa
^ Sfântului Alexie, Omul lui Dumnezeu
împ
ărat Sfântul Alexie s-a născut la Roma în timpul domniei
ului
Honorius (393-423) într-o familie nobilă şi cucernică de la curtea împărătească, şi
el a fost îndrumat pe calea sfinţeniei de pilda timpurie a părinţilor lui, Eufemian
şi Aglais. Eufemian, deşi bogat şi cinstit, dezlega postul în toate zilele numai la
apusul soarelui. Mânca împreună cu săracii pe care îi afla rătăcind pe uliţe,
aducându-i să prânzească la masa lui şi slujindu-i el însuşi. Slugile lui erau
adesea mai bine îmbrăcate decât el, iar Eufemian era aspru mustrat de rudenii
pentru milosteniile lui îmbelşugate. Marea sa mângâiere era soţia lui, Aglais,
care se afla într-un cuget cu dânsul în purtarea de grijă pentru săraci, slujindu-le
cu mâinile ei în cele de trebuinţă.
In primul an de căsătorie nu au avut copii, dar după o vreme Aglais a dat
naştere unui fiu. Crescând, Alexie a început să pună în lucrare nevoinţa şi
milostenia primite moştenire de la părinţi. Pe sub veşmântul bogat de la curte
purta o cămaşă din păr şi adesea priveghea toată noaptea. Când a împlinit
vârsta cuvenită, părinţii l-au înduplecat să se căsătorească, pas pe care 1-a făcut
cu multă şovăială. Şovăiala s-a preschimbat în hotărâre, şi în noaptea nunţii,
scoţându-şi inelul şi cingătoarea, le-a dat soţiei, zicând: „Iubita mea, păstrează-le
cu grijă, şi Dumnezeu va fi în mijlocul nostru, până ce harul Său ne va dărui ceva
mai bun". Punându-şi nişte haine vechi, s-a suit pe o corabie şi s-a dus la Edessa
în Asia Mică (Mesopotamia de atunci), unde se afla pânza ce purta pe ea chipul
Domnului - prototipul tuturor icoanelor în care este înfăţişat „Domnul Nepictat
de Mână" - trimisă Regelui Abgar2.
pe nume şi i-a dat o scrisoare pentru Abgar, în care îi cerea regelui să creadă,
făgăduindu-i să-1 trimită pe ucenicul Lui să-1 vindece de lepră şi să-i arate calea
mântuirii. Deşi nu S-a dus El însuşi la Anania, Domnul a cerut apă şi un ştergar şi
ştergându-Şi faţa, a lăsat pe el pecetea chipului Său dumnezeiesc, iar mai pe urmă 1-a
trimis lui Abgar. Regele a primit cu mulţumire sfântul ştergar şi s-a vindecat cu totul,
rămânându-i numai o urmă de lepră. După înălţarea Domnului, Tadeu, unul dintre cei
70 de Apostoli, a venit la Edessa ca să propovăduiască vestea cea bună a Evangheliei şi
1-a botezat degrabă pe rege dimpreună cu toţi care au crezut. Când regele s-a afundat
în apele cele dătătoare-de-viaţă ale botezului, s-a şters şi ultimul semn de lepră, iar
Abgar i-a pus pe pictorii curţii să scrie pe chipul nefăcut-de-mână aceste cuvinte:
„Hristos Dumnezeu. Toţi cei care se încred în El nu vor fi ruşinaţi". împodobind
icoana cu aur şi pietre scumpe, Regele Abgar a aşezat-o într-o firidă aflată deasupra
porţilor cetăţii. Vreme de mulţi ani, norodul Edessei a păstrat cu evlavie tradiţia
cinstirii icoanei atunci când treceau prin porţi. însă urmaşii de mai târziu ai lui Abgar
au căzut în erezie şi au hotărât să îndepărteze chipul. Atunci Domnul S-a arătat
episcopului Edessei într-o vedenie şi i-a poruncit să ascundă sfântul ştergar.

2 Icoana Domnului „Nefăcută de Mână" din Edessa. Potrivit Tradiţiei Bisericii, în


timpul vieţii pământeşti a Domnului, Regele Abgar, cârmuitorul cetăţii siriene a
Edessei, s-a îmbolnăvit de lepră. Când vestea despre puterile minunate ale Domnului
s-a răspândit în toată Siria şi Edessa, Abgar a ajuns să creadă în Iisus Hristos ca Fiu al
lui Dumnezeu şi I-a scris o scrisoare, rugându-L să vină şi să-1 vindece. Regele a trimis
scrisoarea prin Anania, pictorul curţii, căruia i-a poruncit să picteze chipul Domnului.
Când Anania a sosit în Ierusalim şi L-a aflat pe Domnul înconjurat de mulţime mare
de oameni, cum nu se putea apropia de Dânsul, s-a suit pe o stâncă din apropiere şi a
încercat să-I picteze chipul. Mântuitorul l-a chemat pe Anania
265 EVLOGHITE!

Episcopul, venind noaptea cu clericii lui, a aprins o candelă înaintea chipului şi a


închis firida cu lut şi cărămizi. Au trecut mulţi ani până când, înconjurând regele
persan Chosroes I cetatea Edessei în anul 545, încât predarea ei părea de neînlăturat,
Preasfânta Fecioară s-a arătat episcopului Evlavie şi i-a spus să scoată din firidă
icoana-ştergar de multă vreme tăinuită. Dărâmând cărămizile ce acopereau intrarea,
episcopul a aflat Sfântul Chip înaintea căruia încă mai ardea candela. Pe bucăţile de
lut care îl acopereau se pecetluise aceeaşi imagine. Episcopul şi mulţi dintre locuitorii
cetăţii au înconjurat zidurile cu Sfânta Cruce şi Sfântul Chip, iar oastea persană a
plecat în chip de neînţeles.
La anul 630, Edessa a fost cucerită de arabi, dar aceştia nu au oprit cinstirea icoanei, în
anul 944, împăratul Constantin Porfirogenetul a cerut ca Sfântul Chip să fie
răscumpărat de la emirul ce cârmuia cetatea Edessei şi să fie adus la Constan-tinopol.
Ştergarul-icoană împreună cu epistola trimisă de Domnul regelui Abgar au fost aduse
la Constantinopol, iar ştergarul a fost aşezat cu mare cinste în biserica Faros a
Preasfintei Născătoare de Dumnezeu.
Despre soarta de mai târziu a Sfântului Chip nu se mai ştie nimic. Una dintre tradiţii
aminteşte că el a fost luat de cruciaţi atunci când au prădat Constantin-opolul
(1204-1261), dar corabia în care era dus s-a scufundat în Marea Marmara pe drumul de
întoarcere în Italia, între Dardanele şi Helespont. Potrivit altei presupuneri, icoana a
fost dusă la Genova în anul 1362, unde a fost păstrată într-o mănăstire închinată
Sfântului Vartolomeu. După această perioadă, toate urmele au dispărut.
Cu toate acestea, chipul zugrăvit pe ştergar a fost socotit dintotdeauna prototipul
întregii iconografii. Luptătorii împotriva ereziei iconoclaste, atunci când primeau
moarte mucenicească, începeau să cânte troparul Icoanei Nefăcute-de-Mână. Ostile
ruseşti o pictau adesea pe steaguri atunci când mărşăluiau în timpul bătăliei şi
credincioşii citesc rugăciuni şi troparul icoanei înainte de a intra în biserică. Chiar şi
astăzi, multe biserici au zugrăvită deasupra intrării o Icoană a Domnului
Nefăcută-de-Mână. Icoana este prăznuită pe 16
august, ziua mutării ei la Constantinopol.
Alexie a rămas în Edessa 17 ani,
rugându-se şi priveghind în tinda bisericii
Preasfintei Născătoare de Dumnezeu.
Părinţii lui, cuprinşi de mâhnire, au
trimis pretutindeni soli în căutarea lui, dar
înfăţişarea lui era atât de schimbată de
rugăciunea şi postirea neîncetată, încât
atunci când vechii lui slujitori s-a apropiat
de dânsul în marea biserică din Edessa, nu
l-au mai cunoscut. In viaţa sfântului,
potrivit Tradiţiei, se spune: „El s-a bucurat
înlăuntrul său că putea primi milostenie de
la cei care îi slujiseră mai înainte".
Cu vremea, evlavia lui Alexie a ajuns
să fie cunoscută în acele locuri, şi pentru a
fugi de slava lumească, el a pornit cu o
corabie spre Laodiceea. Dar prin purtarea de
grijă cea dumnezeiască, corabia s-a abătut
din drum şi a acostat la Roma, locul naşterii
lui. Socotind aceasta un semn al cârmuirii
dumnezeieşti, Alexie s-a dus să-şi ducă viaţa
ca cerşetor la curtea părintească pentru a

Icoana Sfântului Alexie,


Omul lui Dumnezeu
Mega Spileo şi Kalavryta 266

nu-i împovăra pe străini. Eufemian, necunoscându-şi fiul sub chipul slab, bătut
de arşiţă şi vânt al unui cerşetor, i-a dat o colibă micuţă lângă poartă şi o porţie
zilnică de mâncare. Alexie s-a nevoit acolo 17 ani, trăind mai mult cu pâine şi
apă. Dispreţuit şi batjocorit de slugi, de la fereastra micii lui chilii putea să-şi
vadă părinţii şi soţia trecând înainte şi înapoi prin curte, neştiind că fiul şi soţul
mult-dorit se afla numai la câţiva paşi de ei. Când a simţit că i se apropie
sfârşitul, Sfântul Alexie le-a scris: „Rogu-vă, părinţii şi soţia mea, să nu mă
pizmuiţi pentru că v-am pricinuit atâta mâhnire, căci şi eu m-am întristat
împreună cu voi şi m-am rugat pentru voi. Fie ca Domnul să vă primească întru
împărăţia Lui. îmi pun nădejdea în iubirea Lui şi pentru El am fost atât de aspru
şi nemilos cu mine însumi, după cum trebuie să vi se pare vouă. Pe cât de mult
v-aţi întristat pentru mine, pe atât de mare va fi răsplata voastră în ceruri".
Prinzându-şi hârtia la piept, el a murit în tăcere.
Era 17 martie, anul 411, şi în aceeaşi dimineaţă, în biserica
Sfinţilor Apostoli din Roma, Sfântul Papă Inochentie I a auzit un
glas dumnezeiesc spunându-i: „Caută-1 pe Omul lui Dumnezeu".
La scurt timp după aceea, i s-a descoperit că dreptul acela se afla
în casa lui Eufemian. împăratul, papa şi însoţitorii lor au sosit şi,
după ce au căutat prin împrejurimi, au găsit trupul cerşetorului
din curte. Faţa lui strălucea ca soarele, şi în mâini ţinea hârtia
pe care scria că este singurul fiu al părinţilor lui. Când trupul
sfântului a fost scos din colibă, din el a început să izvorască un mir
dulce-mirositor, şi bolnavii care se atingeau de el se făceau sănătoşi.
Vestea despre săvârşirea dreptului
s-a răspândit degrabă şi atât de mulţi
oameni au venit să se închine înaintea
moaştelor lui, încât era cu neputinţă să
i se mişte trupul pentru îngropăciune.
El a rămas neîngropat o săptămână
întreagă, pentru ca toţi credincioşii să
se poată închina înaintea lui şi chiar şi
atunci când, în cele din urmă, a fost dus
la mormânt într-o raclă de marmură,
numărul celor ce-i însoţeau trupul era
atât de mare, încât alaiul de îngropare
nu putea trece pe străzile înţesate de
lume. Deznădăjduiţi, părinţii lui au
aruncat galbeni în mijlocul mulţimii,
dar evlavia oamenilor era atât de mare, Capul
Sfântului Alexie Omul
încât ei au călcat în picioare aurul, în /M, Dumnezeu, păstrat în
dorinţa de a se atinge de racla sfântului chip minunat la Aghia havra,
şi de a primi binecuvântarea lui. atunci când mănăstirea a fost
distrusă de foc
267 EVLOGHITE!

nefericită, a venit la Sfântul Filaret să-i spună ce s-a întâmplat. De îndată ce 1-a
auzit, bunul om a dejugat unul dintre boi şi i 1-a dăruit. Ţăranul s-a împotrivit,
spunând că nu-i poate lua unul dintre cei doi boi care i-au mai rămas, dar Filaret
i-a răspuns că avea acasă unul şi mai bun, deci „ia-1 repede pentru lucrul tău
înainte ca soţia şi copiii mei să afle şi să se înfurie".
O notă umanistă în această istorisire, care o face destul de credibilă, este
îngrijorarea sfântului pentru ce avea să spună soţia. Când a sosit acasă, şi
Theosovo a vrut să ştie ce se întâmplase cu boul, sfântul i-a spus că 1-a furat
somnul, şi în vreme ce boul păştea, s-a pierdut. Fiul sfântului a plecat în căutarea
lui şi găsindu-1 sub jugul vecinului, 1-a învinuit pe acela de furt. Ţăranul i-a
explicat că Filaret îi dăduse boul de bunăvoie, şi fiul, cunoscând foarte bine
dărnicia tatălui, a plecat acasă deznădăjduit. Theosovo a reacţionat după cum
era de aşteptat din partea unei gospodine grijulii: numindu-1 „bădăran
nesimţitor" şi prea leneş ca să-şi are ţarinile, ea 1-a întrebat cum avea să-şi
hrănească copiii. Filaret a ascultat-o cu umilinţă şi a povăţuit-o să nădăjduiască
în Dumnezeu.
Câteva zile mai târziu, pe când singurul bou ce-i mai rămăsese vecinului
păştea, el a mâncat nişte ierburi otrăvite şi a murit. Ţăranul s-a întors cu boul lui
Filaret şi 1-a rugat pe sfânt să-1 ia înapoi, spunând că aceasta fusese pedeapsa lui
Dumnezeu pentru nedreptatea săvârşită asupra copiilor lui atunci când primise
boul în dar. Dar în loc să-1 ia, Filaret i-a dat şi cel de-al doilea bou, spunându-i
ţăranului că hotărâse să se mute într-un loc îndepărtat şi că nu mai avea
trebuinţă de el. Soţia şi copiii lui erau copleşiţi de nemulţumire şi deznădejde,
dar sfântul a încercat să-i mângâie în pripă, spunându-le: „Nu mai fiţi atât de
mâhniţi. Am ştiut de mai-nainte că va veni peste noi o astfel de sărăcie şi am
vândut din vreme mai multe dobitoace. Banii luaţi pe ele sunt ascunşi într-un loc
tainic, atât de mulţi, încât vă veţi putea hrăni şi îmbrăca o sută de ani fără să mai
munciţi".
Aghiograful sfântului nu s-a gândit că aceste cuvinte puteau să aibă un
înţeles duhovnicesc, ci spune că sfântul a grăit acestea pentru că ştia de
mai-nainte ce avea să se întâmple mai târziu. In orice caz, putem fi siguri că
Filaret a plecat şi s-a rugat din toată inima.
454 EVLOGHITE!

Sfântul Filaret cel Milostiv


iaţa Sfântului Filaret cel Milostiv (sau ,Dătătorul-de-milostenii") este una
v:dintre cele mai atrăgătoare din literatura haghiografică. Sfântul Filaret era un
moşier bogat din Amnia, Paflagonia (lângă oraşul Sinopi din zilele noastre, nu
departe de Marea Neagră, în nordul Turciei). Numele lui, Philaretos, însemna
„iubitor de virtute" şi chiar aşa a şi fost. Fiind un moşier bogat (în Viaţa lui sunt
înşiruite cu de-amănuntul: „12000 de oi, 600 de capete de vită, mulţime de cai,
câmpuri întinse, livezi şi vii..."), el era foarte darnic cu cei nevoiaşi, iar biograful
lui îl înfăţişează ca pe „un izvor nesecat al celor pârjoliţi de arşiţa sărăciei".
Credincioasa lui soţie, Theosovo, care se trăgea dintr-un neam ales, i-a născut un
fiu, Ioan, şi două fiice preafrumoase, Hypatia şi Evantia. Asemenea Patriarhului
Iov, el nu ducea lipsă de nimic.
Şi tot ca Iov, el avea să fie greu încercat. Spre sfârşitul veacu-l l U i , , T 0 lui al
0
VUI-lea, în timpul domniei împărătesei Irina, care
3fiU ţinea locul fiului ei nevârstnic, Constantin al Vl-lea,
recoltele tot mai sărace de la an la an, tâlhăria şi
piedicile financiare l-au adus pe Filaret în pragul
sărăciei, astfel că „nu-i mai rămăsese nimic decât o
pereche de boi, un măgar, o vacă cu viţel şi
câţiva stupi". Slugile fuseseră lăsate să
plece, şi Filaret însuşi mergea în fiecare zi
cu boii la câmp, dând mulţumire că încă
mai putea să-şi are pământul şi să-şi
hrănească familia. Intr-o zi, un vecin sărac
înglodat în datorii muncea pe câmpul din
apropiere, când unul dintre boii lui a căzut
mort la pământ. Deznădăjduindu-se de
soarta lui
Puţin mai târziu, un tânăr ostaş pe
nume Mousoulios, care fusese chemat la
oaste Icoana Sfântului Filaret într-o campanie de apărare a hotarelor de
cel Milostiv miazănoapte ale imperiului, ce erau atacate, se
antrena în acel ţinut. In timpul unuia dintre antrenamente, calul lui a fost lovit şi
a murit, iar tânărul se temea că va fi aspru pedepsit de mai-marele său atunci
când se va întoarce fără cal. Auzind despre dărnicia lui Filaret, a venit la el
rugându-1 să-i împrumute bani pentru a cumpăra un alt cal. După cum îi stătea
în fire, sfântul i-a dat propriul lui cal.
Nu mult după aceea, un alt om sărman a venit la Filaret cerându-i un viţel
pentru a-şi putea înfiripa o turmă, ştiind că darurile lui Filaret, fiind
binecuvântate de harul lui Dumnezeu, se vor înmulţi şi-1 vor îmbogăţi pe cel ce
454 EVLOGHITE!

le primea. Filaret i-a dat îndată viţelul. însă vaca tânjea după viţelul ei şi zbiera
neîncetat. Theosovo 1-a ocărât supărată: „Nu ai pic de milă de noi, făptură
nemiloasă, dar puteai cel puţin să te înduri de vaca pe care ai despărţit-o de
viţelul ei". Filaret a binecuvântat-o pe soţie spunând: „Dumnezeu să te
răsplătească, pentru că era cu adevărat nedrept să-i despart". Chemându-1 pe
sărac înapoi, el i-a dat şi vaca, spunându-i că aceasta era fapta lui Theosovo,
„pentru că ea mi-a spus că am săvârşit un păcat despărţindu-i pe cei doi".
în cele din urmă, s-a făcut foamete în acel ţinut, şi Filaret, luând măgarul,
s-a dus la o cunoştinţă şi a luat cu împrumut şase baniţe de grâu. Când s-a întors
acasă şi a început să-1 descarce, un cerşetor s-a apropiat şi i-a cerut puţin grâu.
Filaret i-a spus soţiei să-i dea omului o baniţă. Theosovo i-a răspuns în batjocură
că ar trebui mai întâi să împartă grâul în porţii pentru ea şi copii, iar apoi să-şi
dea partea lui, pentru că el era înger şi nu avea nevoie să mănânce. Drept
răspuns, el a măsurat două baniţe cerşetorului. Nemaiputându-şi stăpâni mânia,
Theosovo i-a spus fără a mai gândi să-i dăruiască mai bine cerşetorului tot grâul,
şi pentru că era prea greu de cărat, să-i dea şi măgarul, iar sfântul aşa a făcut.
Neavând nimic de mâncare, Theosovo s-a dus la o gospodărie vecină ca
să împrumute o bucată de pâine, pe care ea şi copiii au mâncat-o cu fiertură de
verdeţuri sălbatice. După cum era de aşteptat, Filaret s-a dus să doarmă la un
vecin.
Dar unul dintre cârmuitorii ţinutului, un cunoscut de-al familiei, a auzit
de nenorocirea lui Filaret şi i-a trimis patru baniţe de grâu. De data aceasta,
însăşi Theosovo a fost aceea care a împărţit grâul familiei şi după cum era de
aşteptat, până a treia zi, porţia lui Filaret fusese împărţită săracilor. Când i s-au
terminat toate avuţiile, milostenia lui Filaret se redusese la a-i duce pe săraci la
stupii lui şi a-i hrăni cu miere. Dar copiii sfântului, descoperind că mierea se
termina foarte repede, au început să meargă pe furiş în fiecare dimineaţă şi să
adune mierea proaspătă pentru familie, într-o zi, nemaigăsind miere în stupi,
Filaret şi-a scos haina şi a dat-o unui cerşetor, ca să nu-1 trimită cu mâna goală.
Când a sosit acasă, le-a spus alor săi că nu-şi găseşte tunica. De bună seamă că
nu l-au crezut. Totuşi, Theosovo şi-a tăiat una dintre rochii şi i-a făcut o tunică.
Cam în acea vreme, tânărul împărat a hotărât să se însoare şi au fost
trimişi soli în toată împărăţia, ca să găsească fete din familii bogate şi de neam
ales dintre care să-şi poată alege mireasa. Pe când cutreierau călare ţinutul
Amniei, solii au zărit casa mare şi impunătoare a lui Filaret şi au hotărât să
înnopteze acolo, neştiind că stăpânul casei nu avea pâine nici cât să-şi hrănească
familia. Auzind despre oaspeţii neaşteptaţi, vecinii au sărit în ajutorul lui Filaret,
ca să nu se facă de râs înaintea trimişilor împărăteşti, aducându-i multe vase cu
bucate minunate şi gustoase. Când oaspeţii au văzut casa cea mare, strălucirea
sălii de ospeţe şi mulţimea bucatelor, au rugat să vină şi soţia lui „ca să ne
binecuvânteze". Atunci a venit şi Theosovo, şi uimiţi de frumuseţea ei, au
întrebat-o dacă nu are fiice tinere. Ea le-a răspuns că fiica ei văduvă, Hypatia,
454 EVLOGHITE!

avea două fete, Măria şi Maranthia, şi a trimis după ele să se gătească pentru a se
înfăţişa înaintea solilor. A doua zi, când oaspeţii au văzut fetele, le-au rugat să se
întoarcă împreună cu ei la Constantinopol pentru a fi prezentate împăratului.
întreaga familie, precum şi alte 30 de rudenii, s-au pregătit şi au plecat
spre cetatea împărătească, unde Măria avea să fie aleasă noua împărăteasă.
Potrivit unei mărturii, ea moştenise nu doar frumuseţea lui Theosovo, ci şi
bunătatea bunicului, pentru că aflându-se pe cale, a spus însoţitoarelor ei,
mulţimii de fete carefuseseră alese ca posibile mirese: „Surorilor, să facem o
înţelegere între noi, ca oricine va voi Dumnezeu să izbândească, să fie
binefăcătoarea celorlalte....". Luând-o înaintea faptelor, una dintre fete, mai
bogată şi de viţă mai aleasă decât Măria, a răspuns că de vreme ce era sigură că
avea să fie aleasă, Măria îşi poate pune pofta în cui. Măria nu a spus nimic, dar a
chemat în ajutor mila lui Dumnezeu prin rugăciunile bunicului.
Mai pe urmă, Măria a fost aleasă împărăteasă. Sora ei, Maranthia, s-a
măritat cu un mare prinţ, iar verişoara lor, copila celei de a doua fiice a lui
Filaret, Evanthia, s-a măritat cu Argouses, regele Longobarzilor. Fiul lui Filaret,
Ioan, a primit înalta cinste de Mare-Spătar. întreaga familie a primit pământuri,
bogăţii, veşminte, case şi la stăruinţa împăratului, s-a mutat la Constantinopol,
unde Filaret şi-a continuat faptele de milostenie, dând ospeţe bogate săracilor şi
dăruind milostenii3.
Chiar şi felul în care Filaret dădea milostenii era mărturia nădejdii lui în
Dumnezeu. în loc să încerce să deosebească între adevărata sărăcie şi cei care
cereau fără a fi nevoiaşi, el îşi punea slujitorul să ducă trei saci care arătau la fel,
unul plin cu bani de aur, altul cu bani de argint şi altul cu bani de aramă. Când
se apropia un cerşetor, el îl chema pe slujitor în faţa lui şi întindea mâna, fără să
aleagă, spre unul din saci, nădăjduind în Dumnezeu că dă ceea ce trebuie.
în cele din urmă, când i s-a descoperit că avea să moară curând, Filaret a
mers la una dintre mănăstirile de maici din capitală, numită „Judecata",
cerându-le maicilor să-i pregătească un mormânt. întorcându-se acasă, a căzut la
pat, şi într-a noua zi de boală i-a chemat pe ai săi, povăţuindu-i să vieţuiască
întru fapte bune şi să dea milostenii celor din nevoi. Mai pe urmă, când a început
să se roage, o mireasmă dumnezeiască a umplut casa. La săvârşirea sfântului,
faţa lui strălucea de lumină. Era 1 decembrie 789, iar la slujba de îngropare a
Sfântului Filaret au fost de faţă împăratul şi întregul senat.
Ziua de prăznuire a Sfântului Filaret este 1 decembrie.

KATHOLIKO

3 Deşi în urechile apusenilor viaţa acestui sfânt pare un basm, totuşi documentele
istorice, şi cele contemporane, şi cele moderne ale acestei perioade amintesc despre
căsătoria lui Constantin al Vl-lea, în vârstă de 18 ani, cu „frumoasa pafla-goniană
Măria de Amnia, la anul 788".
454 EVLOGHITE!

L a câţiva kilometri de coastă, pe drumul şerpuit ce duce la Kalavryta, şi la


câţiva kilometri de gara Diakofto, se găseşte sătucul Katholiko. în sat se află
Bazilica Adormirii (Episcope, „Reşedinţa episcopului") şi în apropiere, ruinele
risipite ale vechilor clădiri bizantine. în anul 1973, bazilica a fost restaurată, şi în
pivniţa ei boltită cu acoperiş în formă de cupolă se află o reproducere a şcolii
secrete, unde tinerii greci (cei mai mulţi, fii ai revoluţionarilor ce vieţuiau în
locuri tăinuite) se adunau noaptea în timpul stăpânirii turceşti pentru a primi
învăţătura de credinţă în limba greacă de la preoţii locului.

ÎNDRUMĂRI:

Spre Mega Spileo şi Aghia Lavra, în Kalavryta:


Trenurile circulă frecvent din Corint, Patras şi Atena (Gara Peloponez)
de-a lungul coastei de nord-est a Peloponezului. Coborâţi pe coastă, la Diakofto,
şi de pe partea cealaltă a gării, luaţi minunatul trenule