Cercetarea epistemologică în geografie:

obstacole mentale şi instituţionale

Dragos Simandan

Brock University, St. Catharine’s, Ontario, Canada,

simandan@brocku.ca

Abstract: Teoria este o problemă centrală, inseparabilă de

analiza ştiinţifică a realităţii, acesta din urmă fiind înţeleasă diferit de
la individ la individ, în funcţie de setul de presupoziţii filosofico-
teoretice pe care le împărtăşeşte explicit, sau de cele mai multe ori
implicit. Perceperea realităţii ca ceva „sigur”, ca o certitudine, singura
care contează, şi a teoriei ca ceva parazitar, nerelevant este o
prejudecată de neadmis la un om de ştiinţă. Suntem gândiţi de limbaj
şi de presupoziţiile noastre şi prima datorie a unui om de ştiinţă, care
îl distinge net de un om obişnuit, este permanenta luptă personală
pentru descoperirea şi contextualizarea propriilor prejudecăţi şi
presupoziţii.

Key words: România; cercetare epistemologică; geografie; ştiinţă

Din punct de vedere geografic, România a fost dintotdeauna în

Europa. În privinţa racordării, sincronizării la viaţa intelectuală

europeană am avut mari probleme. Regula a fost un decalaj cultural în

defavoarea noastră, decalaj resimţit acut de către pătura subţire a

intelighenţiei româneşti care avea contacte sistematice cu Occidentul.

Emblematic îmi pare „complexul Dinicu Golescu”, şocul resimţit de

boierul din Principate în timpul călătoriei sale începută în 1824,

relatată în „Însemnarea călătoriei mele” (1826). Analizând acest

moment, George Călinescu nota: „Când în 1824 începe să treacă

graniţa spre a-şi aşeza copiii la şcolile străine, Golescu, mai cu

judecată acum, şi într-o vreme de repezi prefaceri, rămâne zguduit.

Cu receptivitatea întârziaţilor, el trece din emoţii în emoţii, de la

uimire la ruşine, din apatie la o aprigă voinţă de bine şi progres.

Schimbarea la faţă a acestui boier simbolizează întreaga noastră

renaştere…” („Istoria literaturii române de la origini până în prezent”,

p. 79; Călinescu, 1982).

Transformările de după 1989 au readus în actualitate acest

complex, defazarea culturală faţă de Europa crescând considerabil ca

2
urmare a regimului iniţial comunist, mai apoi naţionalist – comunist,

care a marcat România timp de o jumătate de veac.

Geografia, disciplină ambiguă, îmbinare de ştiinţe exacte şi ştiinţe

socio-umane, a fost afectată de restricţiile ideologiei în diverse planuri:

unele ramuri (geografia socială, geografia politică, geografia culturală

etc.) nu s-au putut constitui, altele (organizarea spaţiului geografic) au

fost antrenate în maşinăria ideologică şi utopică care deservea

proiectele suprarealiste de inginerie socială şi sistematizare voluntaristă

a teritoriului (antrenare în sensul cuplului foucauldian pouvoir-savoir)

etc (vezi Alcoff, 2005; Antohi, 1998; Biriş, 1996; Bleahu, 1999;

Boboc, 1993; Boboc & Roşca, 1997; Botez, 1980; Braunstein &

Pepin, 1997; Giddens, 1991; Simandan, 2010, 2016, 2017a-b, 2018a-

c; Thrift, 1996).

Totuşi, fapt nesesizat până acum de alţi geografi, principalul mod

în care a fost afectată geografia a fost îndoctrinarea de lungă durată,

sistematică a minţilor noastre cu retorica materialismului dialectic şi

istoric şi a principiilor socialismului ştiinţific.

Cunoaşterea acestor ideologii nu este în sine un lucru rău;

nocivitatea provine din faptul că ele au fost prezentate (prin manuale

3
şcolare, lucrări ştiinţifice) ca fiind Adevărul incontestabil, toate

celelalte concepţii, moduri de a privi lumea (Weltanshanung)

constituind simple trepte, depăşite istoric şi moral ale progresului

cunoaşterii către situaţia de astăzi. Or, în realitate lucrurile nu se

prezintă deloc aşa: diversele doctrine, ideologii, opţiuni ştiinţifice

coexistă şi se află într-un dialog fertil, fiecare fiind liber să aleagă ceea

ce consideră mai credibil.

Multiple sunt consecinţele viziunii materialist – dialectice asupra

lumii, şi ele sunt uşor de sesizat prin analiza discursurilor geografilor

români: spaţiul este înţeles în mod absolut, newtonian, fiind separat

de timp, dinamica este fie mecanicistă, fie de tip dialectic, se admite

existenta ca atare a realităţii, singura noastră sarcină fiind de a o

cunoaşte în mod ştiinţific. Consecinţa pe care o voi analiza în acest

prim studiu este însă privirea depreciativă a tot ce înseamnă teorie,

teoretizare, nivel teoretic în raport cu datele empirice, cu concretul, cu

latura practic – aplicativă a demersului ştiinţific. Această atitudine

părtinitoare cauzată de îndoctrinarea deja menţionată, este profund

antiştiinţifică şi prezintă o întreagă suită de urmări net defavorabile

pentru dezvoltarea geografiei româneşti.

4
 Primele cercetări geografice mai cuprinzătoare, începute în

1997, m-au condus, deloc întâmplător, spre problema teoriei în

geografie, problemă ignorată la noi de câteva decenii bune. Opţiunea

personală pentru urmarea unor căi nebătătorite pentru explorarea

critică a domeniilor marginalizate, de graniţă, sau ne-actuale, ca şi

preocuparea obsesivă cu interogarea şi revelarea failibilităţii

adevărurilor – luate de-a-gata explică întâlnirea cu teoria. O dublă

împrejurare, pe de o parte preocuparea pentru domeniul teoretic,

perceput în egală măsură ca fiind dificil, dar şi relativ inutil, pe de altă

parte condiţia mea de atunci (student la nici 20 de ani) mi-a prilejuit

sesizarea amplorii îndoctrinării intelectualilor geografi, neadecvării

acestora la tendinţele de pe plan mondial şi funcţionării intime a

mecanismelor de putere, atât de bine descrise de Thomas Kuhn, în

interiorul unei discipline academice.

În rândurile care urmează voi prezenta variatele atitudini

intelectuale reticente la specificul şi contextul cercetărilor mele,

atitudini pe care le încadrez generic sub formula fobiei de teorie,

pentru ca, după aceea, să deconstruiesc prejudecăţile şi ideosincraziile

- explicabile prin îndoctrinare - care subîntind aceste atitudini.

5
 1. Un prim tip de argumentaţie era acela că teoria geografiei

este un domeniu dificil, prestigios şi exclusivist, care este rezervat

geografilor celebri, ajunşi la sfârşit de carieră, şi care, prin

preocuparea teoretică, îşi încununează contribuţiile aduse decenii de-a

rândul cunoaşterii geografice. A se remarca ideea că teoria geografiei

ar fi un câmp de cercetare rezervat, o onoare care se refuza celor

mulţi.

A nu respecta acest protocol nescris conduce automat la

stigmatizarea celui care îl încalcă cu calificativele de „impertinent”,

„necuviincios”, „lipsit de modestie”, „teribilist”.

2. Altă atitudine este de a fi acceptată ideea că teoria geografiei

este un domeniu al geografiei legitim a fi cercetat de oricine, cu

rezerva că, pentru ca rezultatele să dobândească credibilitate se

impune ca cercetătorul respectiv să îşi aleagă şi alte domenii de

specializare. A se remarca ideea că teoria geografiei ca domeniu de

studiu, deşi admis, este perceput ca „slab”, „inconsistent”. Pentru a fi

văzut ca un geograf în adevărata putere a cuvântului, trebuie să ai şi

preocupări mai prozaice.

6
 3. O concepţie foarte răspândită şi tocmai de aceea periculoasă,

este de a distinge între două tipuri calitative de teorii, în funcţie de

modul în care acestea sunt fabricate: pe de o parte sunt acei

teoreticieni de birou, care „învârt” cuvinte goale, rupţi de realitate şi

ale căror teorii sunt prin definiţie lipsite de valoare, autorii lor fiind

nişte impostori; pe de altă parte, teoreticienii serioşi sunt acei oameni

de teren, înflăcăraţi iubitori ai naturii, care după ani de pasionată

investigare a realităţii empirice, „sublimează” teoria din însăşi logica

realităţii faptelor, motiv pentru care aceste teorii sunt luate drept

adevărate şi, înainte de orice, legitime. A se remarca ideea că teoria

trebuie evaluată după modul în care a fost obţinută şi nu după ce

spune ea şi după eficacitatea ei în cercetările ulterioare; de asemenea,

a se sesiza valorizarea maximală a muncii la teren, faţă de valorizarea

negativă a muncii de birou, percepută ca lejeră şi incorectă; nu în

ultimul rând, a se observa credinţa că teoria nu este un laborios proces

intelectual, plin de capcane, pentru a cărei realizare este nevoie de o

aptitudine specială, ci un rezultat firesc, care vine ca de la sine

cercetătorului de teren care cugetă asupra obiectului investigat.

7
 4. Un alt argument porneşte de la credinţa între raportul dihotomic

care există între teorie şi practică. Teoria este văzută ca ceva care

parazitează preocupările practice, singurele cu adevărat valoroase,

deoarece sunt utile societăţii, ştiinţa fiind prin ele relevantă şi demnă de

a fi în continuare susţinută financiar. Totuşi, admit ei, teoria are un

oarecare rol în a conferi un aer de ştiinţificitate demersurilor

practicienilor. În cel mai bun caz, ea trebuie tolerată ca un rău necesar.

A o favoriza sau a o accepta ca egală a laturii practice a geografiei ar

fi un calcul greşit, căci, susţin partizanii acestui tip de argumentaţie,

tendinţa actuală în ştiinţă este căutarea obsesivă a relevanţei, a utilităţii

sociale. Trebuie remarcate viziunea dihotomică teorie versus practică

şi definirea restrictivă a ideii de relevanţă, care străbat tacit aserţiunile

anterioare.

5. De regulă, membrii unei comunităţi ştiinţifice, în cazul nostru

cea a geografilor, tind să construiască retorici de valorizare excesivă a

propriului domeniu, în detrimentul celorlalte, care ar sta în umbra

„reginei – geografia”. Dacă o cercetare este la graniţa dintre domenii,

sau nouă fiind, pare străină de corpul tradiţional al geografiei, autorul

ei este repede pus la zid sub grava acuzaţie că munca sa „nu este

8
geografie”, acuzaţie căreia îi este subsumată o formă de agresivitate

simbolică care îl somează pe cel care a călcat greşit să abandoneze

preocupările catolice şi să revină la ortodoxia geografică în vigoare.

Se remarcă optica asupra disciplinelor academice ca „sertare”

distinctive ale procesului cunoaşterii, perceperea negativă a celor cu

preocupări de graniţă şi refuzul instinctiv al unor geografi de a se

deschide spre ceea ce se întâmplă în alte domenii. Memorabil este

refuzul unei studente din anul IV de a studia disciplina „Teoria şi

metodologia geografiei”: „Materia asta e filosofie, nu e geografie; eu

am dat la Facultatea de Geografie ca să învăţ geografia; dacă-mi

trebuia filosofia mă duceam la Filosofie”.

6. O altă reacţie faţă de preocupările teoretice este acceptarea lor

cu o oarecare suspiciune, provenită din viziunea asupra teoretizării ca

ceva comod. La susţinerea publică a unei teze de doctorat în

geomorfologie teoretică, membrii comisiei au lăudat contribuţiile

doctorandului, cu rezerva, exprimată mai mult sau mai puţin elegant,

că doctoratul se va dovedi valoros doar dacă respectivul cercetător va

aplica practic, la teren, contribuţiile respective. Această sabie a lui

Damocles impusă de comisie asupra candidatului putea fi tradusă prin

9
mesajul „Nu scapi aşa uşor” (i.e. doar cu teoretizarea). Din nou, a se

observa valorizarea negativă a teoriei nedublată de practică şi credinţa

că teoretizarea nu presupune nici un fel de înclinaţie, aptitudine

specială, putând fi realizată împreună cu munca de teren de către

aceeaşi persoană.

7. Cunoaşterea superficială sau dezinformarea în privinţa a ceea

ce se întâmplă pe plan mondial în geografie, îi face pe unii să

folosească şi argumentul, departe de adevăr, că nu este cazul să

dezvoltăm preocupările teoretice întrucât geografia occidentală s-ar

axa tot mai mult pe latura practică, teoretizările caracterizând secolele

şi deceniile trecute.

Epistemologia şi teoria critică contemporană, precum şi

progresele psihologiei, logicii, biologiei etc. au ajuns să dovedească

ştiinţific netemeinicia prejudecăţilor care subîntind atitudinile anterior

menţionate. Literatura care cercetează aceste probleme este uriaşă, şi,

unei prezentări scolastice, pedant „decorată” cu citate ale unor autori

prestigioşi, îi vom prefera o suită de răspunsuri la obiect, rezumative,

care să facă inteligibile şi geografului fără o pregătire specială în

domeniul ştiinţelor omului şi societăţii, nevoia de teorie.

10
 O primă iluzie care trebuie atacată este cea a solidităţii datelor

empirice. Acea realitate palpabilă sau vizibilă pe care omul de ştiinţă ar

avea capacitatea să o studieze şi să încerce să-i descopere adevărul (adică

logica mecanismelor de funcţionare) nu este deloc aşa de sigură şi de

evidentă cum am fi tentaţi să credem.

O mare dificultate în ştiinţă şi în geografie în particular este cea

a adevărurilor contraintuitive, demonstrate prin ecuaţii sau

argumente sofisticate, dar care totuşi sunt greu de admis, deoarece

sfidează simţul comun. Ideea că Soarele se învârte în jurul Pământului

şi că Pământul este plat a dăinuit multă vreme în minţile oamenilor,

tocmai pentru că era intuitivă. Soarele se mişcă într-adevăr pe bolta

cerească în jurul Pământului care rămânea nemişcat; de asemenea, era

contrar bunului simţ admiterea formei cvasisferice a Terrei: cum ar fi

posibil ca alţi oameni să trăiască cu capul în jos, fără să „cadă”, într-o

ipotetică emisferă sudică? La fel stau lucrurile şi cu conceptul de

spaţiu: el este, în mod eronat, perceput ca fiind exterior materiei, ca

un cadru, ca un recipient, în care sunt „puse” obiectele şi fenomenele

realităţii. Abstractul cuplu conceptual spaţiu-timp propus de fizica

relativistă a lui Einstein sau cauzalitatea noncontingentă din mecanica

11
cuantică au un profund caracter contraintuitiv, fiind greu de acceptat

de către neavizaţi. Un întreg curent filosofic, idealismul, neagă

empiriei, realităţii însăşi caracterul ei „real”, ideile fiind cele cu

existenţă obiectivă. Mai amintim şi punctul de vedere al solipsiştilor,

conform căruia fiecare om vede altfel realitatea înconjurătoare şi că,

de fapt, există tot atâtea realităţi înconjurătoare câţi oameni.

Secolul al XX-lea, prin contribuţiile remarcabile ale Cercului de

la Viena (şcoala pozitivistă) ale lui Wittgenstein, Sapir, Whorf etc., s-

a caracterizat printr-o adevărată cotitură lingvistică (linguistic turn).

Dovedirea inconsistenţelor conceptului de realitate/fapte empirice a

generat o focalizare a cercetărilor asupra limbajului, a nivelului

teoretic în general. Este rezonabil de înţeles că din perspectivă

antropică se poate distinge între un nivel al realităţii (fie acceptat ca

obiectiv, fie nu) şi unul teoretic, al reflecţiilor noastre pe marginea

acesteia. Teoria ca termen generic să referă la întreg acest nivel,

incluzând problema conceptelor şi limbajelor. Unul dintre meritele

cotiturii lingvistice a fost argumentarea unui alt adevăr contraintuitiv,

şi anume acela că, mai corect decât să spunem că gândim şi gândurile

ni le exprimăm cu ajutorul limbajului, este să acceptăm ideea că

12
„suntem gândiţi” de limbajul nostru. Metafora intraductibilităţii totale

a limbajelor (tradutore traditore) este până la urmă adevărată. Pentru

a fi mai specifici, amintim că un punct de plecare al ipotezei Sapir –

Whorf era constatarea că limbajul unui trib amerindian nu avea

prevăzute cuvinte/conjugări care să sugereze trecutul şi viitorul, iar în

consecinţă, membrii tribului respectiv erau lipsiţi de conştiinţa

istorică.

Pentru discuţia noastră, tâlcul întregii argumentaţii de mai sus

este că teoria este o problemă centrală, inseparabilă de analiza

ştiinţifică a realităţii, acesta din urmă fiind înţeleasă diferit de la

individ la individ, în funcţie de setul de presupoziţii filosofico-

teoretice pe care le împărtăşeşte explicit, sau de cele mai multe ori

implicit. Perceperea realităţii ca ceva „sigur”, ca o certitudine, singura

care contează, şi a teoriei ca ceva parazitar, nerelevant este o

prejudecată de neadmis la un om de ştiinţă. Suntem gândiţi de limbaj

şi de presupoziţiile noastre şi prima datorie a unui om de ştiinţă, care

îl distinge net de un om obişnuit, este permanenta luptă personală

pentru descoperirea şi contextualizarea propriilor prejudecăţi şi

presupoziţii. Când pronunţăm cuvântul „spaţiu” trebuie să înţelegem

13
că nu este un cuvânt inocent, neutru, ci un grup de şase litere în care

este îmbrăcat un concept-cheie. Poate că noi înţelegem acest concept

altfel decât colegul geograf de lângă noi şi cauza neînţelegerii sau a

rezultatelor diferite ale unor cercetări cu scopuri similare rezidă

tocmai în diferenţele de bagaj teoretic cu care privim lumea.

Faptul că atâţia ani am fost îndoctrinaţi cu viziunea

materialismului dialectic şi istoric face ca în multe privinţe să avem

acelaşi mod de a privi realitatea: această îndoctrinare ni s-a livrat ca

fiind Adevărul ultim, or este momentul să conştientizăm că, în esenţa

ei, cunoaşterea este un conflict al interpretărilor (Paul Ricoeur), o

pluralitate de discursuri cu plusurile şi minusurile lor. Simptomatic

pentru importanţa acordată acestor deprinderi de analiză critică a

diverselor discursuri ştiinţifice este faptul că testul GRE (Graduate

Record Examination) are, alături de matematică şi aptitudini verbale,

o probă care verifică tocmai deprinderea de a detecta presupoziţiile

care subîntind un discurs, precum şi variatele şi subtilele forme de

manipulare logică (prin sofisme şi paralogisme).

Acest test este obligatoriu pentru înscrierea la cursurile

postuniversitare (masterat, doctorat) din S.U.A. De aici pornind, o altă

14
observaţie: scopul teoriei geografiei nu este doar transmiterea unui

bagaj de cunoştinţe, acela al diverselor tradiţii de gândire geografică,

ci şi formarea deprinderii de a construi şi a deconstrui argumente

teoretice, de a dezvolta o necesară vigilenţă a receptării diverselor

informaţii în funcţie de care ne clădim un punct de vedere sau altul.

Corelativul unui curs de teoria geografiei nu este seminarul, ci

lucrările practice.

Demonstrării inextricabilei legături între teorie, nivel teoretic şi

realitatea pe care o descrie, îi vom adăuga critica ideii de sublimare a

teoriei din practică (vezi Biriş, 1996; Bleahu, 1999; Boboc, 1993;

Boboc & Roşca, 1997; Botez, 1980; Braunstein & Pepin, 1997;

Giddens, 1991; Thrift, 1996).

O disciplină ştiinţifică în mare creştere astăzi este sociobiologia. Mai

vechiului determinism fizico-geografic pare a i se substitui un

posibilism genetic. Proiectul cercetării Genomului Uman a relevat

faptul că disputa celebră între partizanii Înnăscutului şi cei ai

Dobânditului (determinare genetică versus determinare socială) scapă

din vedere esenţialul. Fraza lui Vidal de la Blache „natura oferă, omul

dispune” îşi are sâmburele ei de adevăr: ne naştem cu o anumită

15
înzestrare genetică (POTENŢIALUL), care în funcţie de contextul

social în care trăim şi modul nostru de viaţă se ACTUALIZEAZĂ

diferenţiat.

Un supradotat cu aptitudini matematice, deşi teoretic are

potenţialul de a revoluţiona matematica, va rămâne un simplu crescător

de oi, dacă se va naşte într-o comunitate izolată, primitivă de ciobani

care nu au nici o preocupare de a-şi şcoli progeniturile. Ideea pe care o

aducem în discuţie este că unele persoane se nasc înzestrate cu

aptitudini verbale – teoretice – de sinteză, altele cu aptitudini practice

– analitice, unele cu intuiţie şi sensibilitate artistică, altele cu

înclinaţie spre preocupări ştiinţifice s.a.m.d. S-au scris cărţi, de

exemplu, despre stângaci, care ar fi predispuşi spre sinteză şi intuiţie,

spre deosebire de cei care scriu cu dreapta, mai înclinaţi spre analiză

şi limbaj non-imagistic etc. Este rar cazul în care aceeaşi persoană se

manifestă cu egal succes atât la teorie cât şi în practică, atât în artă cât

şi în ştiinţă.

Urmând un principiu economic al eficienţei, societatea ar trebui să

încurajeze ca fiecare persoană să-şi dezvolte înclinaţiile naturale, şansele

unei dezvoltări favorabile fiind astfel mai mari. În atitudinea acelor viri

16
eruditissimi din geografie, care nu concep ca un geograf teoretician să fie

considerat valoros atâta timp cât nu este şi un practician (de remarcat că

reciproca nu este valabilă, practica fiind considerată „serioasă” iar teoria

„neserioasă”), se observă tocmai încălcarea acestui principiu economic al

eficienţei în cercetare, născută probabil din ignoranţa în probleme de

sociobiologie, şi din luarea excepţiilor drept etaloane.

Problemei „genetice” de mai sus i se adaugă una deontologică şi

una simbolică. Practica ştiinţifică din lumea largă a statuat principiul că

un cercetător are obligaţia morală şi profesională să citească tot ce s-a

scris în domeniul în care îşi desfăşoară activitatea şi să fie la zi cu ce se

întâmplă în acel domeniu. În condiţiile în care ştiinţa a devenit o

adevărată industrie, producţia ei crescând considerabil, s-a ajuns la

specializarea îngustă a activităţilor de cercetare, tocmai pentru ca

obligaţia semnalată mai sus să fie omeneşte realizabilă. Occidentalii

privesc cu suspiciune îndreptăţită pe est-europeni care se declară

specialişti în domenii - gigant (geografie fizică, geografie umană),

tocmai pentru că sunt adepţii relaţiei sinonimice dintre a fi specialist

într-un domeniu şi a fi la curent cu tot ce se întâmplă în acel domeniu.

17
Unui teoretician al geografiei i se refuză dreptul de a fi specialist numai

în teoria geografiei, din trei considerente:

a) Aşa cum am mai arătat, teoria este văzută ca ceva mai

degrabă non-geografic, lipsit de substanţă, la marginea domeniului.

Nu poţi fi un geograf numai cu acest gen de preocupări, se spune.

b) Obligativitatea specializării şi în alte domenii acoperă o altă

credinţă ascunsă: aceea că teoria geografiei nu prea are un obiect al

muncii, un câmp consistent de investigaţie. La limită, oricine poate

deveni specialist în teoria geografiei fără prea mari eforturi.

Împărtăşirea acestei credinţe este un indicator evident al ignoranţei,

şi, în ultimă instanţă, al lipsei de probitate intelectuală a celor care o

îmbrăţişează. Puţine domenii în geografie solicită o atât de acută

nevoie de specializare, cât teoria geografiei. Se adaugă nevoia unor

cunoştinţe consistente de logică, semantică, sociologie, psihologie,

etică, epistemologie, matematică, filosofie, istorie, fără a mai

menţiona foarte buna cunoaştere a geografiei prin subramurile sale.

Ideea că preocupările teoretice în geografie nu cer o pregătire şi o

specializare distinctă, explică şi nonşalanţa cu care geografi de

diverse specializări se angajează să ţină cursuri cu încărcătură

18
teoretică mare, pentru care nu au competenţa necesară. Acesta este şi

punctul de antrenare într-un cerc vicios: incompetenţa face ca modul

de predare şi conţinutul acestuia să fie defectuoase sau chiar dincolo

de marginile ştiinţificităţii, studenţii în general, chiar dacă nu se

pricep la un domeniu, simt în mod difuz diferenţa dintre competenţă

şi impostură şi, prin urmare, reacţionează negativ la şi aşa puţinele

cursuri teoretice din curricula facultăţilor de geografie, calificându-le

ca fiind „vorbărie goală“ sau chiar „aberaţii”. Dreptatea, din

nefericire, este de partea lor.

c) Al treilea considerent porneşte de la definirea anacronică a

ideii de bun geograf în România, comparativ cu definiţia curentă din

lumea anglo-saxonă.

Tabelul nr. 1

INDICATORII COMPETENŢEI ÎN GEOGRAFIE

ROMÂNIA LUMEA ANGLO-SAXONĂ

A CUNOAŞTE BINE TOATE A STĂPÂNI PERFECT

(MAJORITATEA) DOMENIUL ÎN CARE TE

RAMURILOR GEOGRAFIEI CONSIDERI SPECIALIST ŞI A

19
 ÎNAINTA CUNOAŞTEREA ÎN

ACEL DOMENIU

A CUNOAŞTE ÎN DETALIU
A STĂPÂNI CÂT MAI BINE
GEOGRAFIA ROMÂNIEI,
SUBTILITĂŢILE TEORETICE ŞI
ATÂT TEORETIC CÂT ŞI
METODOLOGICE ALE
PRIN EXPERIENŢA
DOMENIULUI DE STUDIU
PRACTICĂ

Aşa cum se observă din tabel, indicatorii excelenţei în geografie

în România sunt stăpânirea geografiei ca ştiinţă în ansamblul ei şi

cunoaşterea „ca în palmă” a teritoriului patriei, nu doar din cărţi, ci

prin parcurgerea „la pas“ al acestuia. Primul indicator devine naiv

prin aceea că mulţi geografi, dornici să facă parte din corpul de elită

al geografiei româneşti, se declară specialişti şi chiar scriu studii în

domenii cât mai variate, fără a avea competenţa necesară (care se

dobândeşte, printre altele, şi prin cunoaşterea în detaliu a domeniului).

Se ajunge astfel la produse ştiinţifice (cărţi, articole etc.) de calitate

îndoielnică, care ar fi, cu siguranţă, refuzate spre publicare în revistele

de specialitate de pe plan mondial. Cercul vicios apare din

20
împrejurarea că la avansarea în cariera academică, producţia

ştiinţifică se măsoară doar cantitativ (numărul de publicaţii, granturi),

astfel încât impostura este încurajată. Încununarea nefericită a

cercului vicios apare când cineva care nu îşi cunoaşte (la zi, în sens

occidental) domeniul, dar care are publicaţii multe, devine conducător

de doctorat.

Lectura cu discernământ a raţionamentului precedent face de la

sine înţeleasă observaţia că a cunoaşte geografia cât mai bine, în toate

compartimentele ei, rămâne un deziderat, un reper cu caracter

normativ (tindem spre el, dar nu îl atingem în mod necesar). Mai

mult, aş spune că una dintre componentele specializării într-o ramură

a geografiei ar trebui să fie cunoaşterea satisfăcătoare a

fundamentelor geografiei ca ştiinţă unitară. Am în vedere, desigur,

acele ţări, unde s-au separat facultăţi distincte de geografie fizică şi de

geografie umană, măsură administrativă profund anti-ştiinţifică, care

face irelevantă tocmai ideea că geografia ar putea contribui cu ceva

propriu, original, la progresul general al cunoaşterii. Indicatorul

excelenţei ar trebui aşadar nuanţat , atât în România cât şi în alte parţi:

un bun geograf are o cunoaştere de ansamblu a fundamentelor ştiinţei

21
sale, dar are modestia de a-şi orienta cercetările spre domeniul din

geografie care îl atrage cel mai mult, şi în care se obligă moral şi

profesional să fie „la zi” cu dinamica cercetărilor pe plan mondial.

Al doilea indicator al excelenţei – foarte buna cunoaştere a

României – are o explicaţie de natură istorică. Epoca Modernă s-a

caracterizat, printre altele, şi prin emergenţa naţionalismului

constructiv, a dorinţei fiecărei naţiuni componente a imperiilor sau

fărâmiţată în mai multe state de a-şi realiza idealul statului-naţiune:

fiecare naţiune să aibă un stat, şi numai unul, care să înglobeze, pe cât

posibil, pe toţi etnicii respectivi. Pe plan intelectual, acest ideal a fost

slujit prin instrumentarea unor mitologii ştiinţifice justificatoare. În

acest context, rolul decisiv l-au jucat două discipline al căror discurs

este creator de identitate: istoria şi geografia. La limita dintre

ştiinţificitate şi angrenare politică, aceste ştiinţe au slujit procesul (de

mare amploare) de etnopedagogie solidar cu naşterea şi afirmarea

statelor naţionale. În statele occidentale, unde procesul amintitei

constituiri a început mai devreme, istoria şi geografia au revenit la o

poziţie de normalitate, desigur cu preţul pierderii unei părţi a

prestigiului anterior. În România şi în alte state est-europene, unde

22
procesul formării statelor naţionale a început mult mai târziu, aceste

două discipline au rămas în continuare angrenate politic în slujba

etnopedagogiei, cu atât mai mult cu cât statul nou constituit se simte

fragil. O lectură în grilă postmodernă a manualelor de Geografia

României relevă obsesiva preocupare a autorilor de a sublinia unitatea

fizico-geografică a teritoriului, caracterul „firesc” al suprapunerii

peste acest spaţiu a unui stat unitar, armonia teritoriului, locuirea sa

străveche, urmele aşezărilor dace şi romane, faptul că ungurii au venit

târziu şi i-au găsit pe români aici, faptul că Munţii Carpaţi au

favorizat unitatea de neam, în pofida observaţiei lui A.D. Xenopol

care remarca, cu o notă ironică, faptul că în toate cazurile cunoscute

în istorie, munţii sunt o barieră în calea legăturilor dintre oameni etc.

Dacă la aceste împrejurări istorice adăugăm izolaţionismul din

perioada comunistă, când era virtual imposibil să faci cercetări

geografice în altă parte decât în România, se poate explica puternica

menţinere a acestui indicator al excelenţei în rândurile comunităţii

geografice româneşti. Şcolile geografice mai mature, care au depăşit

această fază, acceptă tacit un alt indicator: capacitatea geografului de

a stăpâni şi mânui argumente teoretice, de a înţelege informarea

23
teoretică a propriului domeniu, de a-şi analiza propriile presupoziţii,

de a demonta raţionamente eronate. Aceşti geografi se bucură de un

real prestigiu, materializat în poziţiile de visiting-professor la

universităţi de elită, obţinerea de premii oferite de asociaţiile

geografice naţionale, poziţiile de editor sau membru în consiliile

redacţionale ale celor mai cunoscute publicaţii de specialitate. Pentru

exemplificare, în geografia umană anglo-saxonă, geografii cei mai

citaţi şi cei mai bine cotaţi au, fără excepţie, o excelentă abilitate în

planul teoriei: Derek Gregory, Nigel Thrift, David Harvey, Peter

Haggett, Edward Soja, Denis Cosgrove etc.

References

Simandan, D. 2016. Proximity, subjectivity, and space: Rethinking

distance in human geography. Geoforum, 75, pp. 249-252.
https://doi.org/10.1016/j.geoforum.2016.07.018

Simandan, D., 2018a. Wisdom and foresight in Chinese thought:

sensing the immediate future. Journal of Futures Studies. 22(3), pp.
35-50. https://doi.org/10.6531/JFS.2018.22(3).00A35

Alcoff, L.M., 2005. Foucault’s philosophy of science: Structures of

truth/structures of power. Continental philosophy of science, p.211.

24
Simandan, D., 2017a. Demonic geographies. Area. 49(4), pp. 503-
509. https://doi.org/10.1111/area.12339

Antohi, S.,1998, Exerciţiul distanţei. Discursuri, societăţi, metode,

Bucureşti: Editura Nemira, p. 81-91, 158-174, 235-260.

Biriş, I., 1996, Istorie şi cultură, Cluj-Napoca: Editura Dacia.

Simandan, D., 2018b. Iterative lagged asymmetric responses in

strategic management and long-range planning. Time & Society,
OnlineFirst, https://doi.org/10.1177/0961463X17752652

Simandan, D., 2018c. Rethinking the health consequences of social

class and social mobility. Social Science & Medicine.
https://doi.org/10.1016/j.socscimed.2017.11.037

Bleahu, M., 1999, Conceptul Gaia, în Secolul XX 1-2-3, (406-408),

p. 65-68.

Boboc, Al., Roşca, I., 1997, (eds.), Filosofie contemporană,

Bucureşti: Editura Garamond, p. 117.

Boboc, Al., 1993, Edmund Husserl – Scrieri filosofice alese,

Bucureşti: Editura Academiei Române.

Simandan, D., 2017b. Competition, contingency, and destabilization

in urban assemblages and actor-networks. Urban Geography, pp.1-
12. https://doi.org/10.1080/02723638.2017.1382307

Botez, A. 1980, Dialectica creşterii ştiinţei. O abordare

epistemologică, Bucureşti: Editura Academiei.

Braunstein, F., Pepin, J. F., 1997, Marile Doctrine, Bucureşti: Editura

Antet, p. 225-227.

Călinescu, G., 1982, Istoria literaturii române de la origini până în

prezent, Bucureşti: Editura Minerva.

25
Simandan, D. 2010. Roads to perdition in the knowledge economy.
Environment and Planning A 42(7), pp.1519-1520.
https://doi.org/10.1068/a4324

Giddens, A.1991. Modernity and Self – Identity. Self and society in

the late modern age, Stanford: Stanford University Press.

Thrift, N., 1996. Spatial Formations, London: Sage Publications.

26