Sunteți pe pagina 1din 18

Referat fizica: Radiații si radioprotecție

RADIAŢIILE ŞI RADIOPROTECŢIA
Structura energetică a nucleului
Razele X sunt radiații electromagnetice ionizante, cu lungimi de undă mici, cuprinse între 0,1 și 100 Å

1
În urma interacțiunii dintre radiații și organismele vii apar fenomene fizice (ionizări, excitări) care determină fenomene
chimice (alterări ale macromoleculelor și a sistemelor enzimatice). Dar cele mai importante efecte se observă la
celulele germinale. În urma interacțiunii dintre radiații și celulele germinale se observă o alterare a cromozomilor și a
codului genetic - ADN. Gravitatea acestor probleme este amplificată prin transmiterea lor la descendenți chiar și la
doze foarte mici. Cantitatea maximă admisibilă (nedăunătoare) de radiații pe un an întreg pe care un om, suplimentar
față de normal, o poate suporta este de 1 milisievert (0,001 sievert). O doză de radiații nucleare de la 1.000 la 6.000
milisievert provoacă simptome de febră, stare de rău, vomă, cădere de păr. Una dintre cele mai simple soluții, folosite
pentru micșorarea dozelor absorbite, pentru cei care lucrează în medii radioactive este învelirea cu ecrane
protectoare (din plumb) a aparatelor care utilizează radiații. Este cunoscut faptul că plumbul este un material foarte
absorbant de radiații provenite de la materiale sau aparatură care produc asemenea radiați
Radioprotectia = totalitatea metodelor si mijloacelor de reducere a efectelor nocive ale radiatiilor. Sursele de iradiere pot fi: ¨
surse externe – aflate în afara organismului si ¨ surse interne – aflate în interiorul organismului.
- Protectia împotriva efectelor nocive ale radiatiilor, produse de sursele externe, poare fi:
- protectie fizica – realizata prin mijloace de reducere a dozei de expunere, ca: distanta, ecranarea, timpul de expunere;
- protectie chimica – prin folosirea unor substante chimice (cistamina, gamofos, etc.), care se administreaza înainte sau dupa
iradierea persoanei;
-protectie biochimica – realizata prin folosirea unor preparate sau macromolecule biologice (sânge, plasma, etc.) care
administrate imediat dupa iradiere, ajuta la refacerea celulara; - protectie biologica – se realizeaza prin transplantul de celule
viabile în maduva (hematoformatoare).
- Reducerea gradului de contaminare radioactiva se poate realiza prin:
- decontaminare – îndepartarea izotopilor radioactivi din tubul digestiv (cu alginat de sodiu, fosfat de aluminiu, etc.) si din
arborele traheobronsic (prin spalari cu ser fiziologic;
- decorporare – eliminarea izotopilor radioactivi fixati în diferite organe (cu sare de Zn sau Ca a acidului dietilen – triamino
– pentaacetic);
- dilutie izotopica – administrarea iodurii de potasiu împotriva Iodului – 131, consumarea unor cantitati mari de apa pentru
reducerea fixarii tritiului în organism, etc.
Masurile de radioprotectie, pot fi grupate în: J masuri preventive; J masuri de supraveghere; J masuri de limitare si lichidare.
Efectul nociv al radiatiilor asupra materiei vii este datorat proprietatii de a ioniza mediul prin care trec, ionizarea fiind modul
dominant de pierdere a energiei de catre radiatii când traverseaza mediul material. Materia vie este caracterizata prin existenta
unor molecule deosebit de mari ale caror proprietati si functionalitate biochimica pot fi ireversibil perturbate. Astfel, un act de
ionizare, de trecere a unui electron pe un alt nivel în acest ansamblu, sau de smulgere a lui, provoaca mari schimbari în
caracteristicile moleculei respective, schimbari care acumulate la nivelul celulei se pot traduce prin grave dereglari ale
metabolismului, culminând cu moartea celulei sau cu erori de structura si functionare a aparatului genetic celular, de tip
cancerigen sau mutagen.
Prima dintre masurile naturale de protectie impotriva radioactivitatii ar trebui sa fie alimentatia, in afara de evacuarea din zonele
de expunere mare, desigur. In alimente exista in mod natural chelatori de metale radioactive sub forma de fibre cum ar fi pectina,
alginatul si fitatii.

Deoarece radioactivitatea este un fenomen natural comun, exista intr-adevar, mecanisme de aparare naturale. Cu toate acestea, in
caz de exces, devine dificil sa ne protejam efectiv de radiatii.

Din pacate, o explozie nucleara nu este cea mai mare amenintare de iradiere. Acest fenomen destul de des intalnit ar putea explica
in parte epidemia de cancer prin care trecem. Pentru cei sceptici, studiul efectuat pentru a vedea care este cel mai problematic
poluant dintre mercur, plumb, cadmiu si uraniu, dovada este ca uraniul a iesit pe primul loc la jumatate din oamenii care au fost
testati.
Nu vom lista cauzele posibile ale otravirii cu acest poluant, deoarece sunt numeroase si foarte controversate, iar mizele financiare
si politice sunt masive. Vom face doar o lista de alimente care sa ne protejeze de radiatii, cu conditia ca acestea sa nu fie iradiate.

Algele care contin alginat de calciu se claseaza pe primul loc la protectia impotriva radiatiilor. Printre ele se numara: Kelp, Dulse,
algele albastru-verzui.

Alimente care protejeaza impotriva iradierii si care contin pectina sunt: merele, soia, semintele de floarea-soarelui si multe altele.

Alimentele care contin fitati sunt: cerealele integrale, fasolea, mazarea.

Fibrele alimentare insolubile si tot ce contine celuloza si lignina sunt de asemenea bune impotriva radiatiilor. Plantele care
furnizeaza sulf si antioxidanti ajuta, de asemenea la detoxifiere. In mod evident, acestea sunt legumele (broccoli, varza, conopida,
ridichi, sfecla, usturoi, ginseng, ceapa) si fructele si alte vegetale comestibile, chiar daca sunt salbatice.

Polenul recoltat de albine lupta eficient impotriva radioactivitatii. In schimb, alte alimente care provin de la animale, cum ar fi
carnea si produsele lactate pot contine doze mari de iod 131 si strontiu 90, ambele radioactive. Actiunea iodului asupra tiroidei face
din ea prima tinta a radioactivitatii. Iodul radioactiv fixat de tiroida este responsabil cu tulburarile acestei glande, de aceea saturam

2
tiroida cu comprimate de iod ne-radioactiv sau cu tinctura de iod aplicata pe piele.

Modele atomice
Din structura atomo-moleculară cunoaştem că orice substanţă este formată din
molecule, iar acestea la rândul lor sunt formate din atomi (athomos = indivizibil).
Atomul având o structură ceva mai stabilă, el a fost considerat multă vreme indivizibil
şi fără structură internă. La începutul secolului XX, a fost pus în evidenţă caracterul să
complex, pentru a cărui studiere au fost construite diferite modele, capabile să permită
înţelegerea fenomenelor care se petrec la scară atomică.
[A] Modelul J. J. Thomson (1903)
 pleacă de la legea interacţiunii dintre sarcinile electrice
 concepe modelul sub formă de sferă, care cuprinde o sarcină electrică pozitivă,
uniform distribuită, iar în interiorul acesteia se găsesc electronii într-o continuă
mişcare.
 modelul a putut explica anumite fenomene legate de atom, dar ulterior s-a dovedit
a fi nepotrivit pentru interpretări cu caracter mai general, fiind abandonat, mai ales că
repartizarea sarcinilor electrice nu avea nici o bază experimentală.
[B] Modelul Rutherford (1906) – modelul planetar
 atomul este un sistem electric neutru, format dintr-un număr de sarcini negative
şi un nucleu central cu sarcină pozitivă.
 întreaga sarcină pozitivă şi aproape întreagă masa a atomului sunt concentrate în
nucleu – care are diametrul de aproximativ 10-15m.
 între nucleu şi electroni există forţe de atracţie şi respingere coulombiană, ceea
ce conferă stabilitate atomului.
 deficienţele modelului:  modelul este conceput pe baza legilor clasice ale
mecanicii şi electromagnetismului;  conform legilor electromagnetismului orice
sarcină electrică ce se mişcă accelerat, emite continuu radiaţii electromagnetice (unde)
pierzând continuu energie şi apropiindu-se din ce în ce mai mult de nucleu, în cele din
urmă căzând pe acesta, lucru care nu se întâmplă, deoarece ştim că atomul este stabil.
[C] Modelul cuantificat Bohr (1913)
 se bazează pe modelul Rutherford, dar pe baza următoarelor postulate:
a) electronii se mişcă în jurul nucleului numai pe anumite orbite, de energii bine
definite, numite orbite staţionare, iar mişcarea electronilor pe orbitele staţionare se
face fără absorbţie sau emisie de energie.
e- h E
En
Emh En
E3
e- e-
E2
h h
e- e-
b) la tranziţia unui electron de pe o orbită staţionară
E1 stabil pe alta, se emite
absorbţie sau absoarbe
emisie

o cantitate de energie egală cu diferenţa energiilor corespunzătoare celor două orbite:

3
h = En – Em; unde h = constanta lui Planck,  = frecvenţa radiaţiei emise.
[D] Modelul lui Sommerfeld (1916)
 se admite că un electron în mişcare descrie pe lângă orbite circulare şi orbite
eliptice;având r = raza vectoare,  = unghiul descrisde raza vectoare; F1 = unul din
focarele elipsei.
 modelul păstrează orbitele indicate de Bohr, dar adaugă fiecăreia dintre ele (n – 1)
orbite
-
eliptice.
e

Ze r a

F1 b

Izotopii – sunt atomi ai aceluiaşi element care ocupă toţi acelaşi loc în tabelul lui
Mendeleev dar au mase atomice diferite (A – acelaşi, Z – diferite); nucleele izotopilor
au acelaşi număr de protoni, dar au număr diferit de neutroni, ei au aceleaşi propietăţi
chimice, dar proprietăţile lor fizice diferă destul de mult.
Orice atom se reprezintă AZX numărul de masănumărul atomic (izos = acelaşi; topos = loc)
Exemple: carbon: 12C, 13C, 16C; oxigen 16O, 17O, 14O; plumb 204Pb, 206Pb, 207Pb, 208Pb;
hidrogen 1H, 2H = D = deuteriu, 3H = T = tritiu.
A = nr. de masă = nr. întreg cel mai apropiat de masa atomică
Z = nr. atomic = nr. de ordine din sistemul periodic (Mendeleev)
Nucleul atomic
Este constituit din particule care se numesc nucleoni; aceştia fiind protonii cu
sarcină electrică pozitivă (+e) cu masa mp = 1,007597u şi neutronii care sunt neutrii
din punct de vedere electric cu masa mn = 1,008987u
Pentru nucleu: Z – exprimă numărul protonilor din nucleu, iar A – număriul total
de nucleoni, adică (A – Z) neutroni.
Masa nucleului este suma maselor protonilor şi neutronilor, deci
m = Z.mp + (A – Z)mn adică m = mp + mn
Prin metoda spectroscopiei de masă, s-au determinat masele diferitelor nuclee M (cu o
precizie de până la 5 zecimale) şi cele calculate prin suma maselor protonilor şi
neutronilor, apărând o diferenţă de masă m = m – M = Zmp + (A – Z)mn – M care se
mai numeşte şi defect de masă.

Energia de legătură:

4
Forţele nucleare sunt forţele de atracţie dintre nucleoni, sunt de natură
electromagnetică şi sunt forţe specifice nucleului. Aceste forţe sunt mult mai mari decât
forţele de respingere coulombiene dintre protoni.
Interacţiunea dintre nucleoni se realizează prin intermediul unui câmp nuclear,
numit câmp mezonic. La formarea unui nucleu atomic din nucleoni, forţele nucleare
efectuează un lucru mecanic şi de aceea la formarea nucleului se eliberează energie.
O parte din această energie eliberată este preluată de nucleu sub formă de energie
cinetică, iar restul este radiat prin fotoni .
Energia de legătură este energia necesară pentru desfacerea nucleului în
nucleoni. Energia de legătură a nucleului cu masa de repaus M, are expresia, dată de
relaţia:
W = [Z.mp + (A – Z)mn].c2 – M.c2 şi este exprimată în MeV = megaelectron – volt.
Eliberarea energiei nucleare
În toate reacţiile nucleare energia totală se conservă, adică, energia totală a
particulelor care participă la reacţie este egală cu energia totală a particulelor care ies
din reacţie: E01 + E1 = E02 + E2, unde E01, E1 – este energia de repaus, respectiv energia
cinetică care intră în reacţie; E02, E2 – este energia de repaus şi cinetică a produselor de
reacţie (E1 E2).
Energia de reacţie Q este diferenţa dintre energia cinetică E2 a produselor de
reacţie şi energia cinetică E1 a particulelor intrate în reacţie: Q = E2 – E1, sau Q = E01 –
E02 = m01.c2 – m02.c2
a) Dacă Q  0, avem reacţii endoenergetice, care se petrec numai cu absorbţia
unei părţi din energia cinetică a particulelor incidente.
b) Dacă Q  0, avem reacţii exoenergetice, în care se eliberează energie nucleară
sub formă de energie cinetică
Reacţiile nucleare sunt transformările nucleelor ca rezultat al acţiunii unor
particule din exterior. Un nucleu ţintă este supus bombardării cu o particulă proiectil şi
ca urmare se formează un nou nucleu (nucleu produs) şi o altă particulă.

5
Radioactivitatea

Fizica nucleară se ocupă cu studiul nucleului atomic, privind structura şi


transformările nucleului, interacţiunile dintre nucleu şi particule.
Nuclidul este o specie de nuclee caracterizată printr-un anumit număr de masă şi
un anumit număr atomic. Numărul de masă A al unui nuclid este egal cu suma maselor
protonilor şi neutronilor din nucleu, iar numărul atomic Z egal cu numărul de protoni
din nucleu.
Descoperirea radioactivităţii: în 1886 Henry Becquerell a observat că o sare de
uraniu impresionează o placă fotografică, chiar dacă este învelită în hârtie neagră, iar
Marie şi Pierre Curie (1898); Rutherford şi Soddy (1902) au observat acest fenomen
pentru săruri de uraniu. Sarea de uraniu emite radiaţii care trec uşor prin hârtie, dar
intensitatea radiaţiei emise de diversele săruri ale uraniului depinde numai de numărul
atomilor de uraniu existenţi şi nu depinde de felul combinaţiei chimice în care se găsesc
aceşti atomi; radiaţiile emise sunt ale atomilor de uraniu.
Radioactivitatea este proprietatea nucleelor unor elemente, de a emite radiaţii în
mod continuu şi spontan. Avem două tipuri de radioactivitate: naturală – când are loc
emisie de radiaţii în mod spontan şi artificială – când emisia este provocată, prin
bombardarea cu particule  sau neutroni.

6
Radioactivitatea naturală
Radiaţiile X sau Röntgen, care au fost descoperite de Wilhwlm Conrad Röntgen
(1845 – 1923); folosind tuburi röntgen – care constau dintr-o incintă vidată în interiorul
căreia avem doi electrozi: anodul A(+) şi catodul C(-). Catodul este încălzit şi datorită
agitaţiei termice a electronilor în jurul lui
Radiaţii X se formează un strat subţire de
electroni.
Catod Anod
Prin aplicarea de tensiuni de zeci de
kV
între anod şi catod, tensiuni care
obligă
deplasarea electronilor către anod,
- Zeci de kV +
catodul având forma unei oglinzi
sferice
pentru ca electronii emişi să fie
focalizaţi
pe o suprafaţă mică a anodului A.
Energia electronilor care pătrund în
interiorul anodului scade prin
frânarea lor în interiorul anodului, această energie pierdută prin frânare este preluată
parţial de o nouă radiaţie numită radiaţie X.
Radiaţiile X sunt radiaţiile emise de atomii unui corp, când aceştia
interacţionează cu electroni rapizi.
Proprietăţile radiaţiilor X:  se propagă în vid cu viteza luminii (3.105km/s); 
impresionează placa fotografică;  nu sunt deviate în câmpuri electrice şi magnetice;
 produc fluorescenţa unor substanţe (ex. sulfura de zinc primeşte o culoare galben
verzuie);  sunt invizibile (nu acţionează asupra ochiului – nu impresionează ochiul);
 pătrund cu uşurinţă prin corpuri care sunt opace pentru lumină;  sunt absorbite de
metale cu densitate mare (ex. plumbul), puterea de penetraţie depinde de masa atomilor
substanţei şi de grosimea stratului de substanţă;  ionizează gazele prin care trec; fiind
folosite la detectoare de radiaţii;  au acţiune fiziologică, distrugând celule organice,
fiind nocive pentru om; de aceea se folosesc în tratarea tumorilor canceroase,
distrugând celulele bolnave.
Aplicaţiile radiaţiilor X – în radioscopii şi în radiografii:
 dacă obiectul de studiat se aşează între sursa de raze X şi un ecran fluorescent
atunci avem radioscopie
 dacă obiectul de studiat este aşezat între sursa de raze x şi o placă fotografică,
atunci avem radiografie.

Dezintegrare radioactivă
Toate elementele care prezintă fenomenul de radioactivitate se numesc elemente
radioactive, ca de exemplu: Ra, U, Po, Th, etc.

7
Radiaţie  Pentru a stabili natura radiaţiilor emise, se
acţionează cu un câmp magnetic asupra
Radiaţie 
fasciculului dirijat de radiaţii, capsulaplumb
Radiaţie  ce conţine proba de uraniu se aşează într-un
câmp magnetic (în figura alăturată acesta
este
Pol N Pol S
perpendicular pe planul figurii).
Radiaţiile 2 2He
4 4
Sursa de radiaţii (proba)

 sunt nuclee de heliu;  au viteza de penetrare.


de aproximativ 2.104km/s;  sunt puternic
ionizante;  sunt obţinute prin expulzarea de
către nucleu a unei particule formată din doi protoni şi doi neutroni;  au energii
cuprinse între 3 şi 6 MeV;  sunt caracteristice nucleelor grele;  la trecerea prin
substanţă sunt împrăştiate şi pot produce reacţii nucleare; în aer străbat distanţe
între 3 – 10cm, în aluminiu aproximativ 0,02mm şi pot fi oprite de straturi de
substanţă cu grosimea de zecimi de milimetru;  procesul prin care un nucleu emite o
particulă , se numeşte dezintegrare , AZ X 42 + A-4Z-2Y, ca de exemplu
88Ra  2 +
226 4 222
86Rn
Radiaţiile -1 -1e
0 0

 sunt fascicule de electroni;  au viteze mari de propagare, de aproximativ


29.10 km/s; au putere mare de pătrundere, de aproximativ 100 ori decât radiaţiile ;
4

au energii de aproximativ 5MeV; constă din emiterea de electroni rapizi de către
nuclee; se explică prin transformarea neutron – proton;  procesul prin care un
nucleu emite o particulă , se numeşte dezintegrare ; AZX 0-1 + AZ+1Y; 21082Pb
0-1 + 21083Bi.
Radiaţiile gama ()
 sunt radiaţii de natură electromagnetică (lumină);  au viteza de propagare de
3.10 km/s;  au putere mare de pătrundere;  apar şi sunt emise la trecerea dintr-o
5

stare instabilă (excitată) într-o stare stabilă: 19880Hg* + 19880Hg;  nu sunt deviate de
câmpuri electrice şi magnetice (nu au sarcină electrică);  au puterea de ionizare mică;
 se explică prin existenţa unor nivele de energii diferite în nuclee; când un nucleu
emite radiaţii  sau  el rămâne într-o stare excitată, iar prin revenire la starea
fundamentală, diferenţa de energie este redată sub forma radiaţiilor gama.
Observaţie: Toate radiaţiile , , şi  sunt invizibile, fără gust şi miros, dar au
acţiune puternică.

Radioactivitatea artificială
Irène şi Joliot Curie au observat că unele elemente care sunt bombardate cu
particule  sau neutroni emit spontan radiaţii nucleare, iar nucleul format prin

8
transformarea nucleară este radioactiv şi nu stabil. Acest gen de radioactivitate se
numeşte radioactivitate indusă sau radioactivitate artificială.
Exemple:
 bombardarea aluminiului cu particule , prin producerea a două reacţii
nucleare:
13Al + 2 15P + 0n iar 15P  14 + +1 unde 15P este un izotop
27 4 30 * 1 30 * 30 0 30 *

radioactiv artificial al fosforului, iar 0+1 este pozitronul.


 dezintegrarea +, dată de formula AZXAZ-1Y + 0+1e +  , nucleul rezultat este
izobar, având numărul de ordine mai mic cu o unitate (o căsuţă) la stânga nucleului
părinte în tabelul lui Mendeleev.
 captura electronică, dată de relaţia AZX + 0-1e AZ-1Y + , iar ca exemple
avem:
15P  14Si +  +  7N 6C +  + 
30 30 +1 14 13 +1

Efectele biologice ale radiaţiilor - radioprotecţia


„Fără radiaţii nu am fi fost şi nu am putea fi, dar cu prea multe radiaţii nu putem
trăi”

9
Activitatea vitală a tuturor sistemelor organizate biologic şi în special a omului, se
desfăşoară într-un univers supus acţiunii unei multiple şi variate game de radiaţii, de la
cele sesizabile direct cu simţurile noastre, până la cele sesizabile doar prin intermediul
unei aparaturi, uneori foarte complicate.
Mediul înconjurător conţine surse naturale de radiaţii, existente de miliarde de ani pe
planeta Pământ încă de la formarea acestuia, însoţind apariţia şi evoluţia vieţuitoarelor,
inclusiv a omului. Prin activitatea sa economică şi socială de-a lungul timpului, omul
a modificat şi modifică sursele naturale de radiaţii, creând astfel o radioactivitate
naturală suplimentară.
Radiaţiile sunt de origine şi natură foarte variate, clasificându-le astfel:
 radiaţii electromagnetice, X sau  de înaltă frecvenţă, având aceiaşi natură ca
lumina
 radiaţii corpusculare încărcate electric: , , ioni acceleraţi
 radiaţii corpusculare neutre electric: neutroni.
Radiaţiile nucleare pot acţiona asupra organismului în trei moduri: acţiune
directă, acţiune indirectă şi acţiune la distanţă.
Prin acţiune directă sunt lezate macromoleculele de mare importanţă, chiar vitală
(proteine, acizi nucleici) care suferă transformări datorită ionizării sau excitării directe.
Acţiunea indirectă este datorată elementelor care apar în urma proceselor radiochimice.
Mediul principal în care se desfăşoară procesele biologice fiind apa, efectele apar
datorită ionizării acesteia (apar ioni sau radicali) care acţionează ca agenţi oxidanţi şi
reducători asupra unor componente esenţiale celulare, perturbând funcţionarea normală
a acestora.
Efectele biologice care apar în urma iradierii, sunt dependente de: doza de
radiaţii şi debitul dozei. Efectele biologice ale radiaţiilor pot fi grupate astfel:
Efecte somatice – care apar la nivelul celulelor somatice şi acţionează asupra
fiziologiei individului expus, provocând distrugeri care duc fie la moartea rapidă, fie
la reducerea semnificativă a speranţei medii de viaţă. Leziunile somatice apar în timpul
vieţii individului iradiat şi pot fi imediate sau tardive – efectele somatice imediate sau
pe termen scurt, se manifestă la câteva zile , săptămâni sau luni de la iradiere. Aceste
efecte sunt de regulă nestochastice (nealeatorii) adică se produc la toţi indivizii expuşi
la o doză superioară dozei de prag. Efectele somatice tardive sunt cele care apar după
o perioadă mai lungă de timp, de ordinul anilor, numită perioadă de latenţă şi se
manifestă în special sub formă de leucemie sau cancer. Aceste efecte sunt de natură
stochastică (întâmplătoare) în sensul că este imposibil de evidenţiat o relaţie cauzală
directă – probabilitatea producerii unui efect este proporţională cu doza de iradiere.
Efecte genetice – care apar în celulele germinale sexuale din testicule sau ovare –
aceste mutaţii letale sau subletale la descendenţi se datorează unor efecte imediate ale
radiaţiilor cum ar fi: alterarea cromozomilor (translocaţii, apariţia de extrafragmente)
ruperea unor segmente de cromatină, alterarea chimică a codului genetic, fie prin
acţiunea radicalilor liberi asupra bazelor azotate ale acizilor nucleici, fie prin ruperea

10
lanţului aceloraşi acizi. Gravitatea efectelor mutagene apare prin transmiterea la
descendenţi a unor translocaţii cromozomiale, efect biologic, care apare şi la doze mai
mici.
Dozele de radiaţii care pot produce apariţia unui minim de mutaţii într-o generaţie de
indivizi, într-un ecosistem, dacă sunt menţinute în permanenţă pot conduce la adevărate
catastrofe ecologice în generaţiile următoare.
Dozimetrie şi radioprotecţie
Dozimetria – reprezintă totalitatea metodelor de determinare cantitativă a dozelor de
radiaţii în regiunile în care există sau se presupune că există un câmp de radiaţii, cu
scopul de a lua măsuri adecvate pentru protecţia personalului ce îşi desfăşoară
activitatea în acea zonă.
Radioprotecţia = totalitatea metodelor şi mijloacelor de reducere a efectelor nocive
ale radiaţiilor. Sursele de iradiere pot fi:  surse externe – aflate în afara organismului
şi  surse interne – aflate în interiorul organismului.
 Protecţia împotriva efectelor nocive ale radiaţiilor, produse de sursele externe, poare
fi:
protecţie fizică – realizată prin mijloace de reducere a dozei de expunere, ca: distanţa,
ecranarea, timpul de expunere; protecţie chimică – prin folosirea unor substanţe
chimice (cistamina, gamofos, etc.), care se administrează înainte sau după iradierea
persoanei; protecţie biochimică – realizată prin folosirea unor preparate sau
macromolecule biologice (sânge, plasmă, etc.) care administrate imediat după iradiere,
ajută la refacerea celulară; protecţie biologică – se realizează prin transplantul de
celule viabile în măduvă (hematoformatoare).
 Reducerea gradului de contaminare radioactivă se poate realiza prin: 
decontaminare – îndepărtarea izotopilor radioactivi din tubul digestiv (cu alginat de
sodiu, fosfat de aluminiu, etc.) şi din arborele traheobronşic (prin spălări cu ser
fiziologic;  decorporare – eliminarea izotopilor radioactivi fixaţi în diferite organe (cu
sare de Zn sau Ca a acidului dietilen – triamino – pentaacetic);  diluţie izotopică –
administrarea iodurii de potasiu împotriva Iodului – 131, consumarea unor cantităţi
mari de apă pentru reducerea fixării tritiului în organism, etc.
Măsurile de radioprotecţie, pot fi grupate în: măsuri preventive;măsuri de
supraveghere; măsuri de limitare şi lichidare.Efectul nociv al radiaţiilor asupra materiei
vii este datorat proprietăţii de a ioniza mediul prin care trec, ionizarea fiind modul
dominant de pierdere a energiei de către radiaţii când traversează mediul material.
Materia vie este caracterizată prin existenţa unor molecule deosebit de mari ale căror
proprietăţi şi funcţionalitate biochimică pot fi ireversibil perturbate. Astfel, un act de
ionizare, de trecere a unui electron pe un alt nivel în acest ansamblu, sau de smulgere
a lui, provoacă mari schimbări în caracteristicile moleculei respective, schimbări care
acumulate la nivelul celulei se pot traduce prin grave dereglări ale metabolismului,
culminând cu moartea celulei sau cu erori de structură şi funcţionare a aparatului
genetic celular, de tip cancerigen sau mutagen.

11
Mărimi şi unităţi legate de efectul biologic al radiaţiilor

Doza de iradiere – este cantitatea de energie cedată unităţii de masă D = dW/dm;

12
 D SI = 1Grey = 1Gy = 1J/kg; D tot = 1rad (rad-ul) = 10-2J/kg; (rad = Radiation
Absorbed Doze = doză de radiaţii absorbită) ; 1 rad = 10-2Gy
Expunerea (dQ/dm) – sarcina electrică totală a ionilor de un semn produsă în urma
iradierii în unitatea de masă. Unitatea de măsură este röntgen-ul R
Echivalentul de doză H = Q.D, unde Q este factorul de calitate al radiaţiei
 H SI 1Sv (Sievert);  H tot = 1Rem; (rem = Röntgen Equivalent Man = röntgenu
echivalent pentru om); 1 rem = 10-2Sv
Mărimile dozimetrice menţionate se referă la un timp de expunere oarecare. Dacă se
raportează efectul la unitatea de timp se definesc:
Debitul dozei  = dS/dt; SI= J/kg.s
Debitul echivalentului de doză h = dH/dt  h SI = 1Sv/s
Doza permisă pentru o persoană în funcţie de vârstă, se calculează cu formula:
Dmax = 5(N – 18)rem, unde N – numărul de ani ai persoanei.

Metodele de protecţie contra radiaţiilor se împart în:

13
© Metode active – când sursa radioactivă este înconjurată cu ecrane absorbante, care
reduc mult intensitatea radiaţiilor emergente, deci asigură securitatea celor ce se află la
limita exterioară a ecranelor.
© Metode pasive – când se iau măsuri de genul:
 persoanelor li se fixează durate limitate de lucru în spaţiul respectiv
 li se dau alimente, medicamente antidot, mijloace de protecţie individuală, etc.
Din cercetări medicale rezultă ca:
 doza minimă de iradiere globală a întregului organism este sub 20 Rem
 între 75 – 150 Rem apare boala actinică, cu riscul cazurilor mortale la doză
superioară
 peste 700rem au efect letal.

Protectia împotriva radiatiilor

Dozele mari de radiatii primite de organismul uman reprezinta un mare pericol. Este
deci necesar de stabilit masuri de protectie. Acestea difera de la un tip de radiatie la
altul, deoarece puterea de penetrare a radiatiilor este diferita. Radiatia alfa poate fi
oprita de un strat de aer sau de o simpla foaie de hârtie. Emitatorii alfa devin însa
extrem de periculosi atunci când sunt inhalati sau absorbiti si trebuie asigurata
protectie împotriva contaminarii cu astfel de produse. Radiatia beta poate fi oprita cu
ajutorul unei folii de aluminiu sau a unui perete de sticla. Radiatia gama poate fi
atenuata sau chiar oprita doar prin ecranare cu blocuri de plumb sau de ciment de
grosimi semnificative. Asemenea masuri de protectie pot fi observate în zonele
radioactive din salile reactorilor sau acceleratorilor de particule sau în centrale
nucleare Protectia împotriva radiatiilor include toate masurile care se adreseaza
populatiei în general sau în mod specific celor care lucreaza în incinte unde exista
surse radioactive: laboratoare de cercetare, spitale, industria nucleara etc. Începând
din anul 1928, reglementarile adoptate în fiecare tara se ghideaza dupa recomandarile
Comisiei Internationale de Protectie Radiologica, institutie stiintifica independenta,
recunoscuta la nivel international.

Datorită efectului cumulativ al iradierii, normele prevăd că o persoană care la o singură


iradiere a acumulat toată doza permisă, să zicem într-un an, nu mai are voie să suporte
altă iradiere în acel an. Iradierea accidentală cumulată maximă admisă este de 25Rem.
Datorită efectelor genetice, pentru femeile gravide, dozele admise sunt mai mici faţă d
cele arătate mai sus. Deoarece nu toate părţile organismului sunt la fel de rezistente la
iradiere, s-au stabilit doze maxime pentru diferite organe şi părţi ale organismului,
precum şi cazul în care radiaţia nu atinge întregul organism, ci doar porţiuni din el.
 pentru organe izolate, exceptând cristalinul şi gonadele, doza este de
15Rem/an
 pentru oase, tiroidă, pielea întregului organism, cu excepţia extremităţilor,
doza este de 30Rem/an

14
 pentru mâini, antebraţe, picioare şi glezne doza este de 75Rem/an.
Sunt cazuri când unele elemente radioactive pot ajunge să fie integrate de oameni prin
apa de băut sau alimente, sau inhalate odată cu aerul. Elementul radioactiv poate intra
în circuitul metabolic şi în aceste cazuri însăşi sursa radioactivă se află în organism şi
singura protecţie posibilă este folosirea de substanţe care elimină şi insolubilizează
elementul respectiv. Poate apărea situaţia ca un element radioactiv, cu toate că este
cantitativ sub limita admisă pentru întregul organism, concentraţia sa într-un anume
organ să fie suficient de ridicată pentru ca doza de radiaţie permisă pentru organul
respectiv să fie depăşită. Astfel de organe care concentrează preferenţial un anume
element se numesc organe critice, ca de exemplu: glanda tiroidă pentru iod, sau
sistemul osos pentru stronţiu, care este omolog clinic pentru calciu. Pentru a exclude
astfel de cazuri, normele de protecţie admit concentraţia limită ale acestor substanţe în
apă şi aer.
În tabelul de mai jos, redăm expunerea normală a omului la radiaţii nucleare, astfel
încât să vă puteţi calcula fiecare doza naturală:

Cauza Detaliu Echivalent doză Explicaţie


I. Punct Nivelul mării (se adaugă la fiecare 150m în plus în Radiaţii
28 mrem/an
geografic altitudine) cosmice
Calcaroasă 50 mrem/an
Radiaţii
Zona Sedimentară 30 mrem/an
terestre
Granitică 12 0mrem/an
Lemn 1 mrem/an
Radiaţiile
Casă din: Cărămidă 20 mrem/an
materialelor
Granit 20 mrem/an
Radiaţiile
II. Alimentaţia Carne, legume 20 mrem/an alimentelor
14 40
6Ca, 19K
O călătorie cu avionul 4 mrem/an
Radiaţii
III. Mod de viaţă Televizorul 3 mrem/an
cosmice
Examen radiologic 35 mrem/an

În funcţie de valoarea dozei biologice a radiaţiilor, apar efectele:


Valoarea
Efectele
(1Sv = 100rem)
0 – 0,25 Sv Lipsa oricărei tulburări aparente
0,25 – 0,5 Sv Apar schimbări sanguine, ochi injectaţi
Oboseală, ameţeală, cataractă, schimbări sanguine, opacizarea cristalinului,
0,5 – 1 Sv
apariţia aluniţelor
Ameţeli, oboseală, reducerea numărului de globule roşii, scăderea rezistenţei
1 – 2 Sv
la infecţii
Aceleaşi tulburări ca mai sus însoţite de câteva decese între 2 – 6 săptămâni de
2 – 4 Sv la iradiere
4 – 6 Sv 50% decese, în intervalul de 30 zile de la iradiere
Peste 6 Sv 100% decese, în mai puţin de 15 zile de la iradiere

15
Protectia persoanelor, bunurilor si mediului fata de radiatiile ionizante.
Diferite tipuri de radioprotectie - Normele legislative si regulamentare sunt stabilite la
scara nationala si internationala pentru a proteja persoanele fata de radiatii.Aceste
norme sunt in legatura indeosebi cu radiatiile ionizante, cu instalatiile (localuri,
perimetre interzise), cu transportul substantelor radioactive, cu limitarea iradierii
populatiei in ansamblul ci si cu supravegherea persoanelor expuse profesional.Pot
surveni leziuni atunci cand doza totala de radiatie pentru o expunere depaseste pragul
de sievert.
Evitarea expunerii constituie cea mai buna protectie.In afara radiatiei naturale, de
origine telurica, solara si cosmica de riscurile de iradiere legate de instalatiile si de
experimentele nucleare ci vile si militare, exista o iradiere legata de utilizarea
medicala a radiatiilor ionizante.

Prevenire - In caz de accident nuclear sau de expunere la gaze continand izotopi


radioactivi, cea mai buna de a administra cat mai devreme posibil iod neutru, care
satureaza tiroida si impedica iodul radioactiv sa se fixeze in ea.

Supraveghere - Persoanele expuse accidental sau profesional unei iradieri excesive


trebuie sa fie indepartate fara intarziere, mai multi ani, de locul de expunere la
iradieri. Daca exista contaminare, se intreprind masurile de decontaminare in blocul
medical prevazut in acest scop. Apoi este practicat, chiar imediat un examen clinic si
biologic, care este repetat dupa o perioada scurta si apoi dupa una mai lunga.

Radiatiile sunt foarte usor de detectat. Exista o varietate de instrumente simple,


sensibile, capabile sa detecteze mici cantitati de radiatii naturale sau artificiale. Exista
patru cai prin care oamenii se pot proteja de sursele cunoscute de radiatii.

1. limitarea duratei expunerii: pentru oamenii care sunt expusi la radiatii pe langa
cele de fundal datorita naturii muncii lor, doza este micsorata si riscul
imbolnavirii in principiu eliminat prin limitarea duratei expunerii;
2. distanta: la fel cum caldura unui foc este mai mica cu cresterea distantei, si
intensitatea radiatiilor descreste direct proportional cu distanta de la sursa;
3. bariere: barierele de plumb, beton sau apa ofera o protectie buna impotriva
radiatiilor penetrante cum ar fi radiatiile γ. Prin urmare, materialele radioactive
sunt adesea depozitate sau manuite in apa sau cu ajutorul robotilor in camere
construite din beton gros sau cu pereti imbracati in plumb;

4. depozitare: materialele radioactive sunt izolate si tinute in afara mediului.


Izotopii radioactivi (de ex. cei pentru medicina) sunt eliminati in incaperi
inchise, in timp ce reactoarele nucleare functioneaza intr-un sistem cu bariere
multiple care impiedica scurgerile de material radioactiv. Camerele au o

16
presiune atmosferica scazuta, astfel incat orice scurgere ar avea loc nu ar iesi
din incapere.

Standardele de protectie impotriva radiatiilor sunt bazate pe mentalitatea con-


servativa ca riscul este direct proportional cu doza, chiar si la nivele mici, cu toate ca
nu exista dovezi despre riscurile la nivele mici. Aceasta presupunere, numita „ipoteza
liniara nelimitata” (linear no-threshold hypothesis) este recomandata ca protectie
impotriva radiatiilor, propusa pentru stabilirea nivelelor admise de expunere la
radiatii a peroanelor. Aceasta teorie presupune ca jumatate dintr-o doza mare (unde
efectele au fost observate) va cauza efecte de doua ori mai mici, s.a.m.d. Aceasta
duce in eroare daca este aplicata unui numar mare de oameni expusi unei doze mari
de radiatii ar putea duce la masuri inadecvate impotriva iradierii.

Cele mai multe dovezi care au condus la standardele de azi provin de la


supravietuitorii bombei atomice din 1945 care au fost expusi la doze foarte mari pe o
durata scurta de timp. Pentru stabilirea riscului estimativ, s-a presupus ca organismul
uman poate vindeca efectele expunerii la doze mici, dar pentru nivele mici de
iradiere, gradul de protectie este indiscutabil conservativ.

Cele mai multe tari au propriul sistem de protectie radiologica care deseori se bazeaza
pe recomandarile comisiei internationale cu privire la protectia radiologica (ICRP).
Cele trei capitole din recomandarile ICRP sunt:

• justificarea: nici o activitate nu trebuie adoptata decat daca produce un


beneficiu pozitiv;

• optimizarea: toate expunerile trebuie mentinute la un nivel cat mai mic,


acceptabil;

• limitarea: expunerea indivizilor nu trebuie sa depaseasca limitele


recomandate;

Protectia impotriva radiatiilor este bazata pe recomandarile ICRP atat pentru


categoriile ocupationale si cele publice.

Expunerea maxima nu trebuie sa depaseasca 1 mSv/an, in medie, timp de 5 ani.

Persoanele care se expun la radiatiile solare vor avea parte in viitor de o protectie
mult mai buna datorita noilor creme de protectie solara care au fost aprobate in USA
de FDA (administratia privind alimentele si medicamentele).

17
Cremele pentru protectie solara aflate la aceasta ora pe piata din USA nu au aceste
performante insa produsul firmei L’Oreal nu va fi disponibil pentru consumatori
decat din toamna.

Cu toate acestea, specialistii dermatologi au declarat ca sfaturile actuale privind orele


de expunere la razele solare si protectia impotriva arsurilor solare sunt in continuare
valabile si cremele pentru protectie solara imbunatatite nu schimba cu nimic regulile
de baza privind protectia tegumentului fata de razele solare.

Conform specialistilor, radiatiile UVB determina aparitia arsurilor solare si a


cancerului de piele in timp ce radiatiile UVA determina imbatranirea pielii si aparitia
unor forme de cancer de piele, iar majoritatea cremelor pentru protectie solara
disponibile la ora actuala contin doua ingrediente principale: avobenzona si
octocrylena.

Anthelios SX, care are un factor de protectie solara de 15, contine si aceste doua
substante, dar in plus fata de cremele disponibile pe piata la ora actuala are adaugat
Mexoryl.

Creme de protectie impotriva radiatiilor solare care contin Mexoryl au fost


disponibile in Europa, Asia si Canada inca din 1993 si este neclar motivul pentru care
a fost nevoie de atat de mult timp pentru ca FDA sa aprobe introducerea pe piata din
USA a acestor produse.

Unii specialisti sunt de parere ca cea mai buna protectie solara se obtine in urma
utilizarii protectiei fizice fata de radiatiile solare impreuna cu protectia chimica,
datorita faptului ca majoritatea cremelor de protectie solara nu rezista prea mult sub
actiunea razelor solare.

18