CUPRINS

CAPITOLUL I. .............................................................. 5
PROBLEME GENERALE PRIVIND TEORIA şI METODICA
JOCULUI DE FOTBAL ..................................................... 5
1.1 Evoluţia şi organizarea jocului de fotbal .................... 5
1.1.1 Istoricul jocului de fotbal pe plan mondial .................... 5
1.1.2.a Apariţia şi evoluţia jocului de fotbal în România ......
10
1.1.2.b Apariţia echipelor organizate ..................................... 11
1.1.3. ISTORICUL REGULAMENTULUI DE JOC .............. 14
1.1.4. Organizarea fotbalului pe plan internaţional (organisme şi
competiţii) ................. ................................................... 25
1.1.5. Organizarea fotbalului în România ...............................
311
1.1.6. Eşalonarea organizării şi practicării jocului de fotbal .. 37
1.2. OBIECTUL TEORIEI ŞI METODICII JOCULUI DE
FOTBAL ........................................................... 39
1.2.1. FOTBALUL – mijloc al educaţiei fizice şi sportive ..... .41
1.2.2. FOTBALUL – disciplină sportivă ................................ 42
1.2.3. FOTBALUL – disciplină ştiinţifică .............................. 43
1.2.4. Fotbalul sport complementar ........................................ 45
1.3. DESCRIEREA JOCULUI DE FOTBAL ......................... 45
1.4. CARACTERISTICILE JOCULUI DE FOTBAL.................. 48
1.4.1. Cerinţe de bază ale pregătirii jucătorilor în concordanţă cu
caracteristicile jocului 49
1.5. Conţinutul jocului de fotbal .................................. 49
1.5.1. Componente ale jocului în atac ..................................... 50
1.5.1.1. Acţiunile de joc fără minge .............................. 50
1.5.1.2. Acţiuni pregătitoare de atac ............................ 51
1.5.1.3. Acţiuni de finalizare ...................................... 53
1.5.2. Componente ale jocului în apărare ............................... 54
1.5.3. Componente specifice jocului portarului ...................... 57
1.5.4. Componentele efortului specific jocului ....................... 57
1.6. DIRECŢII ŞI TENDINŢE ÎN EVOLUŢIA JOCULUI
DE FOTBAL ...................................................... 59

1
CAPITOLUL II - TACTICA ................................................. 65
2.1. Generalităţi, definiţie, concepţie de joc,
caracteristici .................................................... 65
2.2. SISTEMUL DE JOC ............................................... 67
2.3.PRINCIPIILE TACTICII………………………………….......81
2.3.1. ÎN ATAC : .............. ………………………………...83
2.3.2. ÎN APĂRARE : .......... ………………………………...83
2.3.4. CONCEPŢIA DE JOC PE PLAN INTERNAŢIONAL ........... 84
2.3.4.1. TRĂSĂTURI ESENŢIALE ALE JOCULUI PE PLAN
INTERNAŢIONAL………………………………………………. 85
2.3.5. CONCEPŢIA DE JOC A ECHIPELOR DIVIZIONARE
DIN ROMÂNIA ............ ………………………………….87
2.3.6. CARACTERISTICILE CONCEPŢIEI DE JOC .................. 91
2.4. MODELUL JOCULUI ............................................. 91
2.5. MODELUL JUC~TORULUI ....................................... 92
2.6. SISTEMATIZAREA TACTICII ..................................... 96
2.6.1. Tactica individuală în atac ............................................ 96
2.6.2. Tactica colectivă în atac ................................................96
2.6.3. Tactica individuală în apărare ....................................... 96
2.6.4. Tactica colectivă în apărare .......................................... 96
2.6.5. Cerinţe şi reguli tactice de bază în cele trei zone de joc.
105
2.6.6. Cerinţe şi reguli tactice de bază în cele trei
zone de joc…………………………………………………………………108.
2.6.6.a. În Atac………………………………..110.
2.6.6.b. În Apărare……………………………112
2.7. METODICA ÎNVĂŢĂRII ŞI PERFECŢIONĂRII TACTICII ........ 114

CAP. III TEHNICA JOCULUI DE FOTBAL ................................ 115

3.1. CLASIFICARE, CARACTERISTICI,
GENERALITĂŢI ................................................... 115
3.2. ETAPELE ÎNVĂŢĂRII ŞI PERFECŢIONĂRII
TEHNICII .......................................................... 118
3.3. METODELE PREGĂTIRII TEHNICE .............................. 125
3.4. Conţinutul şi metodica învăţării elementelor
tehnice ........................................................... 135
3.4.1. Mişcările jucătorului fără minge .......................... 135

2
 3.4.1.a. Alergarea în jocul de fotbal ............................. 136
3.4.1.b. Săriturile specifice jocului de fotbal .......................... 139
3.5. Mişcări cu mingea .............................................. 140
3.5.1. Lovirea mingii cu piciorul ............................................. 140
3.5.1.a. Lovirea mingii cu vârful .................................. 153
3.5.1.b. Lovirea mingii cu şiretul interior ....................... 160
3.5.1.c. Lovirea mingii cu şiretul plin ............................ 160
3.5.1.d. Lovirea mingii cu şiretul exterior ....................... 164
3.5.1.e. Lovirea mingii cu exteriorul ............................. 168
3.5.1.f. Devierea mingii ............................................. 170
3.5.1.g. Lovirea mingii cu interiorul labei - latul............... 170
3.5.1.h. Loviturile întâmplătoare ................................. 178
3.5.2. Intrarea în posesia mingii .............................................. 180
3.5.2.a. Preluarea mingii cu interiorul labei .................... 183
3.5.2.b. Preluarea mingii cu mijlocul şiretului (şiretul
plin). ...................................................... 185
3.5.2.c. Preluarea mingii cu exteriorul piciorului .............. 187
3.5.2.d. Preluarea mingii cu talpa ................................ 189
3.5.2.e. Preluarea mingii cu călcâiul ............................. 192
3.5.2.f. Preluarea mingii cu gamba ............................... 195
3.5.2.g. Preluarea mingii cu coapsa .............................. 197
3.5.2.h. Preluarea mingii cu pieptul .............................. 199
3.5.2.i. Preluarea mingii cu abdomenul .......................... 200
3.5.2.j. Preluarea mingii cu capul ................................ 202
3.5.3. Conducerea şi protejarea mingii
.................................. 2039
3.5.3.a. Conducerea mingii ........................................ 209
3.5.3.b. Protejarea mingii .......................................... 209
3.5.4. Mişcarea înşelătoare - fenta .......................................... 210
3.5.5. Deposedarea adversarului de minge
.................................. 22626
3.5.6. Lovirea mingii cu capul ................................................ 233
3.5.7. Aruncarea mingii de la margine
.................................. 24747
3.5.8. Mijloace tehnice specifice jocului portarului
.................................. 2500

CAPITOLUL IV. METODICA JOCULUI DE FOTBAL ÎN ŞCOALĂ ....... 278

3
 4.1. Fotbalul, mijloc al educaţiei fizice şcolare ................ 278
4.1.1. Fotbalul în învăţământul primar .................................... 278
4.1.1.1. Obiectivele educaţiei fizice ............................. 279
4.1.1.2. Forme de organizare, conţinut şi mijloace ........... 279
4.1.2. Fotbalul în învăţământul gimnazial şi liceal ................. 282
4.1.2.1. Obiectivele educaţiei fizice ............................. 282
4.1.2.2. Forme de organizare, conţinut şi mijloace ........... 283
Etapa I - Clasele V-VI şi a IX de liceu .................... 284
Etapa a II-a - clasele a VII-a şi a X-a de liceu .......... 286
Etapa a III-a - clasele a VIII-a, XI şi XII de liceu ........ 288
4.2. Fotbalul şcolar, eşalon de masă al performanţei
sportive .......................................................... 291
4.2.1. Organizarea şi conţinutul acţiunilor de selecţie ............ 291
4.2.2. Instruirea echipei reprezentative ................................... 294
4.2.3. Organizarea şi conţinutul lecţiilor de antrenament pe
terenuri de dimensiuni reduse ....................................... 298
4.2.4. Indicaţii metodice privind procesul de antrenament pe
terenuri de dimensiuni reduse ....................................... 301
4.2.5. Prezentarea echipei la competiţii .................................. 303
4.2.6. Exemplu de regulament pentru o competiţie pe teren redus
.................................. 304
4.2.7. Întreceri cu caracter de masă în şcoală.......................... 305
BIBLIOGRAFIE ............................................................. 307
Semne convenţionale…………………………….…………..310

4
 CAPITOLUL I

PROBLEME GENERALE PRIVIND TEORIA ŞI

METODICA JOCULUI DE FOTBAL

1.1 Evoluţia şi organizarea jocului de fotbal

1.1.1 Istoricul jocului de fotbal pe plan mondial

Documentele timpului atestă practicarea jocului de

fotbal din cele mai vechi timpuri, sub o formă sau alta precum
şi evoluţia sa continuă până în zilele noastre.
Jocul de fotbal este unul din sporturile cu cea mai
mare răspândire dintre jocurile cu mingea, fiind prezent încă
din epoca preistorică la majoritatea popoarelor care aveau o
cultură dezvoltată, cum ar fi: incaşii, chinezii, grecii, romanii,
egiptenii, japonezii etc.
Jocurile cu mingea din acea perioadă se practicau la
voia întâmplării, nu existau reguli de joc, dar aparţineau de
un ritual transformat în obicei, care orânduia desfăşurarea
lor.
Legendele chinezeşti povestesc că, cu milenii înainte
de Cristos s-a răspândit un joc asemănător fotbalului, aşa
numită: “tsu-chu” şi pentru jucarea lui se folosea o minge
îndesată cu blănuri. Această legendă descrie jocul astfel:
echipele combatante au trebuit să arunce sau să şuteze
mingea printre doi stâlpi între care era o pânză de mătase,
cu o gaură cu diametrul de 30-40 cm. Era câştigătoare
echipa care obţinea mai multe puncte introducând mingea de
mai multe ori prin acea gaură.
Jocurile cu mingea ale antichităţii deveniseră mai
complexe, ele nu puteau să aibă loc fără un ansamblu de
obiceiuri bine gândite, mai ales că în jurul lor se crease un
interes major, fiind urmărite de numeroşi spectatori.
5
 Istoria sportivă a Greciei antice menţionează
existenţa jocului cu mingea în ziua a 5-a a Jocurilor Olimpice,
zi în care programul era rezervat jocurilor pentru copii, la loc
de cinste situându-se jocul cu mingea, denumit de greci:
“EPISKIROS”.
După cucerirea Greciei, romanii au început să
practice acest joc cu mingea, în special ca mijloc de pregătire
al soldaţilor pentru luptă, numindu-l: “HARPASTUM”.
Ulterior, acest joc a fost introdus în Spania, Franţa,
Anglia, etc., o dată cu legiunile romane cuceritoare.
Jocul practicat de romani, sub denumirea de
HARPASTUM, reprezintă jocul cu cele mai multe asemănări
fotbalului de mai târziu.
Descrierile rămase, sunt edificatoare în acest sens.
Jocul practicat de către soldaţii romani prin înverşunarea şi
violenţa exagerată cu care se angajau cele două tabere,
servea foarte bine spiritului de luptă şi pregătirii legiunilor
militare. Încălţămintea jucătorilor se numea: “calceus” de
unde şi denumirea actuala a jocului de fotbal din Italia:
“CALCIO”.
Locul de baştină şi cel mai reprezentativ al jocului a
fost “CÂMPUL LUI MARTE” de pe malurile Tibrului, unde
jocul Harpatum se desfăşura după unele reguli ca: cele doua
echipe, egale, erau formate din jucători de atac şi apărare,
care folosind orice mijloace urmăreau să conducă mingea la
ţintă, dincolo de linia trasată la cele doua capete ale terenului
de joc.
În Italia – Jocul ”CALCIO” - era practicat în continuare
de echipe formate din 27 de jucători, care jucau o minge
(başică umflată cu aer) cu mâna şi piciorul, având
echipament de culori diferite.
În Florenţa jocul “CALCIO” a fost descris de Giovani
de Bardi, în anul 1580, astfel: “era un joc public între două
echipe de tineri care mergeau pe jos fără arme şi care se
străduiau, din plăcere şi onoare să duca în câmpul advers un
balon mijlociu umflat cu aer”. De asemenea preciza că
terenul avea dimensiunile de 100/50 m, jucătorii fiind aşezaţi

6
pe posturi (înaintaşi, mijlocaşi şi fundaşi) iar ţinta, marcată
prin doi stâlpi.
În Franţa, jocul era practicat în funcţie de regiune,
având alte denumiri: “SOULE” sau “MOLLAT” în Bretania:
“BELLE”, “ETOFFE” sau “BOISE” în Normandia, “CHOULE”
în Picardia, etc.
Jocul “LA SOULE” - care este apreciat ca strămoşul
fotbalului modern în Franţa- nu avea reguli care să protejeze
jucătorii, fiind deosebit de dur. Iată în acest sens cum era
apreciat de Gondoin şi Jordan: “ne putem cu greu da seama
de îndârjirea şi ferocitatea pe care o arătau jucătorii în cursul
partidei. S-au folosit astfel multe ocazii pentru a se da curs
răzbunării şi de aceea numeroşi jucători mureau. În
asemenea împrejurări jocul a fost interzis în repetate rânduri
de către: Filip al V-lea în 1319, Carol al V-lea în 1369 şi altii,
dar a avut şi adepţi ca Henric al II-lea care îl aprecia ca un
mijloc pentru dezvoltarea armonioasă a corpului.
În Anglia- practicarea jocului de fotbal este atestată în
ultimele secole î.e.n, fiind cunoscut de celţi cu 300 de ani
înainte ca armata lui Iulius Cezar, care cucerise Britania (55-
54 i.e.n.) să părăsească insula. Cronicarii au consemnat că
în timpul stăpânirii romane, soldaţii britanici i-au învins la
fotbal pe cei romani, sugerând că nu aceştia din urmă au
introdus jocul HARPASTUM pe meleagurile britanice.
Fotbalul practicat în Anglia a fost atât de brutal încât
după ce angrenau populaţia a două localităţi învecinate să
lupte pentru a trimite mingea pe teritoriul adversarilor,
indiferent cu ce mijloace, jocul se termina cu victime şi
pagube materiale serioase, în dauna unor oameni paşnici.
Jocul de fotbal a fost interzis în repetate rânduri prin
edictele monarhilor englezi: Eduard al II- lea în 1314, Eduard
al III- lea în 1349 şi 1365, Richard al II- lea în 1389, Henric al
IV- lea în 1401, James al III- lea în 1457, regina Elisabeta în
1572 şi 1581, precum şi de exponenţii bisericii care au atacat
jocul considerându-l păcătos şi diabolic.
Tot în această perioadă ne-a rămas denumirea de
FOTBAL. Prin edictul dat în 1349 de către Eduard al III-

7
lea, regele Angliei, pentru interzicerea practicării jocului cu
mingea, în detrimentul călăriei şi a trasului cu arcul,
denumeşte pentru prima dată jocul: “FOOT-BALL”, ceea ce
înseamnă: “foot”=picior; iar “ball”= minge.
Cu toate interdicţiile luate, popularitatea jocului nu a
scăzut, fapt demonstrat de evoluţiile următoare. Însuşi Oliver
Cromwell, conducătorul revoluţiei burgheze din secolul al
XVII-lea a apreciat şi practicat cu pasiune jocul de fotbal.
Amploarea pe care a luat-o jocul a fost menţionată de
către Carew în cartea sa: ”Survet of Corniwall” din anul 1602
unde mărturiseşte că jocul se practica în două feluri, fiind
denumit: ”Hurling at Goales” şi “Hurling over Country”.
În prima formă jocul se desfăşura pe un teren de 100
metrii, cu o minge mare de piele şi un număr de 30-60
jucători, care urmăreau să treacă mingea printr-o poartă de
3-4 metrii marcată de doi stâlpi.
Se menţiona şi regula că nu era permis atacul brutal
asupra adversarului, prinderea lui deasupra centurii şi de a fi
surprins înaintea mingii (vezi regula de ofsaid actuală).
Sub cea de-a doua formă, jocul se desfăşoară pe
distanţe de kilometri, peste zone naturale şi locuinţe,
angrenând participanţi din mai multe parohii, fiind stabilite o
serie de ţinte prin care trebuia să treacă mingea. Tot în
cartea amintită, Carew descrie astfel jocul: ”urlătorii treceau
pe deasupra gardurilor de mărăcini şi peste şanturi; ei
traversau bălării, tufişuri de spini, mocirle, băltoace de apă şi
râuri. De asemenea, puteau fi văzuţi uneori, 20 sau 30 de
jucători bălăcindu-se împreuna şi apoi, trăgându-se şi
luptând spre a-şi smulge balonul.”
Practicat de-a lungul timpului, jocul de fotbal a dăinuit
peste tot, reducându-şi practicile prea dure şi datorită fixării
unor reguli pentru protejarea integrităţii corporale a
jucătorilor.
Extins în toate şcolile, colegiile şi universităţile
engleze, jocul de fotbal şi-a găsit un mediu deosebit de
dezvoltare şi prosperitate.

8
 Sub îndrumarea instructorilor şi pedagogilor din
şcolile publice engleze, elevii practicau jocul în două moduri,
în funcţie de spaţiul şi rolul pe care se juca.
În oraşele Rugby şi Marlborough, pe spaţii largi se
juca foarte tare şi violent “mingea la mână”- ca în jocul actual
de rugby- un joc denumit “dribling-game”, pe când la Eton şi
Charterhouse, unde elevii aveau spaţii mici şi limitate, se
prefera jocul cu piciorul, adică “handling-game”.
Un eveniment deosebit s-a petrecut la data de 10
noiembrie 1823, când pe un teren al “publics-scools”- urilor
din Rugby, un elev William Webb Ellis (de origine irlandez)
fiind în posesia mingii, în timpul unui joc cu colegii şi sfidând
regulile în vigoare, a luat mingea în braţe şi a fugit cu ea,
generând astfel originea uneia din caracteristicile esenţiale şi
distinctive ale jocului de rugby. Acţiunea instinctivă a acestui
elev, care a dus la ideea separării celor două jocuri este
marcată prin cuvinte ce sunt dăltuite pe o placă pusă pe zidul
şcolii din Rugby.
Extinderea şi evoluţia rapidă a jocului de fotbal în
Marea Britanie, a necesitat apariţia unor organisme. Aşa au
apărut primele federaţii naţionale de fotbal, dintre care cea
engleza a deschis era modernă a jocului, în anul 1863.
După modelul englez, au luat fiinţă noi federaţii
naţionale, astfel: Danemarca şi Olanda în 1889, Argentina în
1893, Elveţia şi Belgia în 1895, Italia în 1898, Germania în
1899, Franţa, Uruguay, Norvegia, India, Africa de Sud, Noua-
Zeelandă în 1900, etc.
Dezvoltarea jocului de fotbal pe toate continentele
într-un climat de interes general, a impus necesitatea
înfiinţării unor organisme internaţionale care să conducă şi să
coordoneze în mod unitar o activitate de o asemenea
amploare.
În aceste condiţii, la data de 21 mai 1904 la Paris, din
iniţiativa francezului Robert Guerin, a avut loc semnarea
acordului de înfiinţare a F.I.F.A (Federaţia Internaţională de
Fotbal Asociaţie), la care au aderat şapte federaţii naţionale:
Belgia, Danemarca, Elveţia, Franţa, Olanda, Spania şi
9
Suedia. Anglia deşi avea prima federaţie constituită din lume,
din anul 1863, nu a participat la înfiinţarea F.I.F.A (1904),
devenind afiliată doar în 1906.
De-a lungul istoriei sale, F.I.F.A a avut până în
prezent 8 preşedinţi: Robert Guerin (Franţa, 1904-1906),
Daniel Burley Woolfall (Anglia, 1906-1918), Jules Rimet
(Franţa, 1921-1954), Rodolphe William Seeldrayers (Belgia,
1954-1955), Arthur Drewry (Anglia,1955-1961), Stanley Rous
(Anglia,1961-1974), Joao Havelange (Brazilia 1974-1998) şi
din 1998 Sep Blater (Elvetia).

1.1.2.a Apariţia şi evoluţia jocului de fotbal în România

Practicarea exerciţiilor fizice, inclusiv jocurile cu

mingea în general, şi-au găsit un câmp fertil în cetăţile
greceşti de pe malul Mării Negre, Histria, Tomis şi Calatis,
unde în ultimele secole î.e.n şi în sec. 1-11 tinerii din
gimnaziu erau supuşi unui “antrenament” fizic şi intelectual
întocmai ca în Atena.
În cetăţile dobrogene, cu prilejul unor sărbători
tradiţionale, jocurile cu mingea s-au practicat şi în timpul
romanilor nu numai în gimnazii ci şi în afara acestora. Se
cunoştea că “pila” (mingea) era nelipsită în jocul ostaşilor,
confirmându-se astfel existenţa “harpastumului” roman care
a evoluat de-a lungul secolelor până în fotbalul actual.
În ceea ce priveşte apariţia jocului de fotbal în
România putem aminti cele mai importante repere:
- 1870 - Sulina “porto-franco”- prin marinarii străini
care practicau diferite jocuri aduse din ţările lor,
inclusiv jocul de fotbal;
- 1884 - la Arad s-a amenajat primul teren de fotbal din
iniţiativa dr. Emil Bădescu- unde se practica fotbalul
după reguli aproximativ identice cu cele de azi.
- 1899 - este adusă în ţară prima minge de fotbal de
către Mario Ghebauer - student în Elvetia (Econou în
lucrarea “Footbal” publicată în 1935) - în Bucureşti.
10
 - 1896 în Bucureşti câţiva străini jucau fotbal pe un
câmp de lângă şoseaua Kiseleff (în lucrarea -
,,Sportul românesc de-a lungul anilor “ – de Emil
Ghibu şi Ion Todan.
- 1899–1902 s-a organizat primul club de fotbal la
Timişoara, iar jocurile se disputau pe ,,Câmpul
Târgului’’ de pe calea Aradului (biograful Iosif Dudaş
al fotbalului timişorean), unde de două ori pe
săptămână tinerii practicau jocul.

În toată această perioadă fotbalul s-a jucat între

echipe organizate spontan, în scop de divertisment. Despre
modul cum se ,,înfiinţau’’ echipele în vremea aceea, Marius
Ghebauer, considerat ca unul dintre promotorii fotbalului
românesc, spunea: ,,cum se certau doi jucători mai de
seamă, fiecare dintre ei îşi recruta câţiva partizani şi a doua
zi auzeai că s-a format cutare sau cutare club’’. Când se
alcătuia o echipă se proceda astfel: ,, un căpitan ca să-şi
aleagă echipa pe teren, trebuia să promită coechipierilor săi
cel puţin câte o friptură şi o halbă de bere, şi dacă echipa
ieşea învingătoare, un butoi de bere pus la bătaie. Ca să
adune echipa la teren era o altă dandana: un birjar, şi încă
unul de lux, era angajat cu ziua ca să treacă pe la fiecare
echipier şi să-l poftească pe tren’’.

1.1.2.b Apariţia echipelor organizate

- 1899 – 15 august 1899 a avut loc primul joc oficial pe

teritoriul ţării noastre pe un teren regulamentar, cu arbitrii şi
22 de jucători, având o durată de 2 reprize a 45 de minute
fiecare, între două echipe aparţinând ,,Societăţii fotbaliştilor
din Arad’’.
2 noiembrie 1899 la Arad, primul joc interoraşe, între ,,Clubul
Atletic Arad’’ şi ,,Politehnica Budapesta’’.
- 19 iulie 1903 – are loc la Lugoj jocul dintre echipa locală
,,Reuniunea de sport’’ şi echipa UR{ET (Iugoslavia, joc
11
consemnat în ziarul local ,,DRAPELUL’’
- 1904 – se formează prima echipă românească de fotbal în
Bucureşti ,, SPORT CLUB OLIMPIA’’ din iniţiativa lui Mario
Ghebauer şi Lazăr Breyer.
- 1904 – apare ,,Colentina Atletic Club’’ echipă compusă din
personalul străin al fabricii de bumbac Colentina Bucureşti.
- 1906 – apare ,, United F.C. Ploieşti – din angajaţii străini de
pe şantierele petroliere.
- 1909 – marchează acordarea în premieră a ,,CUPEI
ANUALE DE FOTBAL ASOCIAŢIE’’ echipei Colentina, care
la data de 25 noiembrie câştigă confruntarea cu echipele
United F.C. şi Olimpia .
- 1909 – ia fiinţă ,, Asociaţia Cluburilor de Fotbal din
România’’ – din cele trei cluburi amintite mai sus, având ca
scop - îndrumarea şi coordonarea activităţii fotbalistice
din România – asociaţie care de fapt a creat nucleul
viitoarei F.R.F.
- 1910 – se înfiinţează ,,Clubul Atletic Oradea (C.A.O.) şi
,,Chinezul Timişoara’’, A.M.E.F.A. (Asociaţia Muncitorilor
pentru Educaţie Fizică Arad) şi R.G.M.T. (Reuniunea de
Gimnastică a Muncitorilor din Timişoara).
- se inaugurează la Cluj ,,Stadionul Oraşului’’ cu o
capacitate de 12.000 de locuri, situat pe locul actualului
stadion municipal
- 1911 – la Bucureşti are loc întâlnirea amicală între
selecţionata cluburilor noastre şi echipa ,,GALATA – SARAI’’
Istambul ( 9-1 pentru turci, iar revanşa în 1914, 1-0 pentru
români şi 4-2 pentru turci la Istambul).
- 1912 – se înfiinţează F.S.S.R. ( Federaţia Societăţilor de
Sport din România ) cu implicaţii asupra fotbalului,
reprezentat prin Comisia de Fotbal – Asociaţie.
- 1912 – ia fiinţă ,,Asociaţiunile sportive şcolare” ale liceelor
din capitală (Gh. Lazăr, Sf. Sava, Matei Basarab, M.
Viteazul, D. Cantemir) care-şi dispută supremaţia în
fotbal.
- 1915 – se desfiinţează cele două cluburi străine din
Bucureşti, şi iau fiinţă alte opt echipe în capitală (Tricolor,
12
 Victoria, Gloria, Venus, Colentina, Roma, Colţea,
Bukarest) şi în foarte multe alte localităţi din ţară.
- 1915 – 1919 - datorită primului război mondial, fotbalul s-
a menţinut în activitate pe scară redusă.
- 1919 – se înfiinţează ,,Uniunea Cluburilor de Fotbal –
Asociaţie’’ (U.C.F.A.) din iniţiativa lui Mario Ghebauer,
cuprinzând 16 cluburi şi 24 de echipe din Bucureşti, facându-
se demersuri pentru afilierea echipelor din Ardeal.
- 1920 – are loc întâlnirea internaţională din Bucureşti – cu
POLONIA (1-5).
la Arad ia fiinţă comitetul regional F.S.S.R. care organizează
,,Campionatul Ardealului’’ pe anul 1920-1921, câştigat de
,,Chinezul’’ din Timişoara, iar la Bucureşti, echipa ,,Venus’’
domina capitala.
- 1921 – la Timişoara ia fiinţă ,,Asociaţia Arbitrilor de Fotbal’’
– prima asociaţie din România, iar din 15 mai 1925 se pune
în aplicare şi regulamentul de funcţionare al acesteia.
- 1922 – se desfiinţează U.C.F.A., activitatea acesteia fiind
preluată de ,,Comisia de Fotbal’’ a F.S.S.R. care are în
organizare pe sistem zonal, campionatele regionale şi
districtuale.
- 1922 – 1927- perioada de glorie a echipei Chinezul din
Timişoara.
- 1924 – prima participare a echipei României la Olimpiada
de la Paris, unde este eliminată de Olanda (0-6).
- 1928 – participare în ,,Cupa Europei Centrale’’ – victorie cu
Turcia (4-2) la Arad şi înfrângere cu Iugoslavia (1-3) la
Belgrad.
- 1929 – apariţia ,,Legii Educaţiei Fizice’’.
- 1930, la 16 februarie ia fiinţă ,,FEDERAŢIA ROMÂNĂ DE
FOTBAL – ASOCIAŢIE’’ (F.R.F.A.) având ca preşedinte pe
Aurel Leucuţia, vicepreşedinte Paul Nedelcovici, secretar
general Octav Luchide.
- România participă la prima ediţie a Campionatului
Mondial în Uruguay, făcând parte din grupa C, şi ocupând
locul 2 din trei echipe: 3-1 cu Peru şi 0-4 cu Uruguay (care a
devenit campioană mondială).
13
- 1931 – se organizează prima ediţie a ,,CUPEI ROMÂNIEI’’.
- 1933 – în întrecerea ,,Balcaniadei ‘’ de la Bucureşti unde
participă (Bulgaria, Grecia şi Iugoslavia) – naţionala
României ocupă primul loc.
- 1934 – participare la a II-a ediţie a C.M. din ITALIA.
- 1938 – România participă la a III-a ediţie a C.M. din Franţa.
- 1939 – activitatea fotbalistică ia amploare prin organizarea
unui campionat naţional la seniori şi juniori care se întrerupe
din cauza războiului până în anul 1946.
- 1946 – reluarea campionatului cu divizia ,,A’’ – 14 echipe,
divizia ,,B’’ – 3 serii a 14 echipe şi divizia ,,C’’ cu 12 serii a 10
echipe.
- 1953 – s-a inaugurat la 2 august stadionul ,,23 august’’
actualul ,,Lia Manoliu’’ cu o capacitate de 70.000 de locuri.
- 1954 – România câştigă Jocurile Mondiale Universitare de
la Budapesta.
- 1955 – prima participare la ,,Turneul U.E.F.A.’’ pentru
echipe naţionale de juniori
- 1956 – prima participare a unei echipe româneşti Cupa
Campionilor Europeni prin Dinamo Bucureşti
- 1962 – câştigăm ,,Turneul U.E.F.A.’’ desfăşurat la
Bucureşti.
- 1986 – STEAUA BUCURE{TI câştigă Cupa Campionilor
Europeni.

1.1.3. Istoricul regulamentului de joc

Necesitatea stabilirii unor norme de comportare în

timpul întrecerii, are la origine existenţa unor ,,obiceiuri’’ care
se bazează pe o anumită concepţie după care se desfăşoară
jocul.
Jocurile cu mingea ale antichităţii deveniseră mai
complexe, ele neputând avea loc fără un ansamblu de
,,obiceiuri ‘’ bine gândite, mai ales că în jurul lor se crease un
interes major, fiind urmărite de numeroşi spectatori.
Aceste jocuri cu sau fără minge se practicau cu
14
scopul de a pregăti soldaţii pentru luptă şi a da tinerei
generaţii o pregătire militară corespunzătoare. Cu timpul
,,obiceiurile ‘’ s-au transformat în reguli nescrise, care s-au
transmis ca şi obiceiurile, de la o generaţie la alta.
În evoluţia sa, de-a lungul timpurilor, jocul s-a
practicat după anumite reguli nescrise (CUTUME), care s-au
transmis generaţiilor, în perioada ,,fotbalului primitiv’’, după
care numărul jucătorilor era nelimitat, disputa între tabere
având loc pe distanţe mari, iar loc de ţintă fiind uneori curţile
bisericilor din parohiile învecinate.
Amploarea şi răspândirea jocului a impus apariţia
unor reguli care au avut menirea de a evita propagarea
jocului violent şi periculos aşa cum reiese dintr-o cronică a
timpului: ,,fără a ţine seama de timp sau anotimp, orăşenii
disputau partide înverşunate pe străzile oraşelor,
întrebuinţând mijloacele de atac şi de apărare cele mai dure
şi cele mai periculoase, lucru ce nu a lipsit de riscuri nu
numai pe jucători, ci mai ales pe spectatori – majoritatea lor
involuntari şi paşnici.
În acele împrejurări a apărut prima ,,CUTUMA’’ a
jocului care a stabilit că: terenul de joc trebuie să fie o
suprafaţă de 120/80 metri, având marcat locul de ţintă - la
cele două capete ale terenului – prin doi stâlpi la 1 metru
distanţă, prin care trebuia să treacă mingea, pentru
înscrierea unui punct valabil. Acesta se înregistra de către o
persoană stabilită, care încresta cu un cuţit în stâlpii porţilor
fiecare gol marcat. Mingea avea dimensiunea unui cap de
om şi era confecţionată din piele.
Fiind practicat cu mare pasiune de către cetăţeni şi
mai ales de către cei tineri, jocul s-a extins împotriva unor
intervenţii din partea feudalilor şi monarhilor.
Introducerea jocului în şcolile publice engleze, a
constituit izvorul dezvoltării fotbalului care a cuprins toate
şcolile şi universităţile.
Practicarea jocului, după reguli neunitare, la inspiraţia
fiecărei şcoli în parte, a generat stări conflictuale cu prilejul
întâlnirii acestora, situaţie care s-a extins şi la Universitatea

15
din Cambridge a cărei studenţi proveneau din şcolile
amintite.
După ce s-au constituit într-un club de fotbal a
Universităţii din Cambridge, în anul 1846, studenţii au
organizat o adunare istorică care a avut loc la colegiul
TRINITY în 1848, unde au elaborat un ,,cod’’ prin care
stabileau o serie de reguli unitare pentru toate şcolile şi
colegiile universitare. Format pe principii corecte, acest cod,
rămas în istorie sub numele de ,,REGULILE DE LA
CAMBRIDGE’’ (care au stat la baza elaborării regulamentelor
ulterioare) nu a fost acceptat de toate unităţile de învăţământ
şi cluburile sportive.
După repetate confruntări, începute în anul 1863,
între cluburile existente, s-a stabilit organul care să redacteze
un cod unic de reguli denumit ,,THE FOOTBALL
ASSOCIATION’’, avându-l în frunte pe C.MORLEY.
Noul regulament a fost aprobat la 8 decembrie 1863
şi a fost aplicat numai la Londra, fiind diferit de cel redactat în
1866 la Sheffield.
Datorită amplificării jocurilor, extinderii cluburilor şi
înfiinţării federaţiilor de fotbal din Anglia, Scoţia, Ţara Galilor
şi Irlanda de Nord, la 6 decembrie 1882, la Manchester a
avut loc o conferinţă prezidată de de maiorul F.A.MARINDIN
la care au fost prezenţi câte doi reprezentanţi a celor 4
federaţii, în urma căreia a fost semnat un acord asupra
codului unic de reguli care a intrat în vigoare în 1883-1884 cu
prilejul primului campionat interbritanic de fotbal. Cu această
ocazie s-a înfiinţat ,,INTERNATIONAL FOOTBALL
ASSOCIATION’’ unicul organ investit cu modificarea şi
aprobarea regulilor de joc, având şi astăzi aceleaşi atribuţii.
În componenţa acestui organism (I.B.) figurează câte
4 reprezentanţi din Anglia, Scoţia, Ţara Galilor, Irlanda de
Nord, şi ai F.I.F.A. care se întâlnesc în şedinţe anuale în luna
iunie, la data şi locul stabilit anterior.
Cu toate că F.I.F.A. s-a înfiinţat în 1904 nu a fost
acceptată în International F.A. Board (sau I.B.) decât numai
în anul 1913, cu doi reprezentanţi (baronul LAVELEYE din

16
Belgia şi C.A.W. HIRSCHMAN din Olanda).
În anul 1938 sir STANLEY ROUS (fostul preşedinte al
F.I.F.A.) resistematizează conţinutul regulamentului,
renumerotează articolele sale de la 31 la 17, şi-l rescrie
dându-i forma actuală, care deşi modificată de nenumărate
ori, în esenţă a rămas neschimbată.
Câteva date mai semnificative privind ,,evoluţia’’
regulamentului, unde articolele au devenit LEGI - începând
cu anul 1996:

Legea nr.1 – TERENUL DE JOC

- în primele regulamente terenul de joc avea

aproximativ 200 yarzi (183m) lungime şi 100 yarzi (91,44m)
lăţime.
- între 1875 – 1882 se modifică dimensiunile terenului
de joc la 100/50 yarzi.
- între 1866 – 1874 apare obligativitatea stâlpilor porţii
care trebuiau să fie la 8 yarzi (7,3152m) iar la partea
superioară să fie uniţi printr-o ,,bară’’.
- 1897- se stabilesc dimensiunile terenului: lungimea
între 100-130 yarzi (92-119m) şi lăţimea 50-100yarzi (146-
92m).
- 1938 - ,,Procesul de legiferare’’ a acestei reguli se
încheie sub forma actuală: 90-120/45-90m.

Legea nr. 2 - MINGEA

- inventatorul mingii umflate cu aer este William

Gilbert în anul 1800;
- 1870 – Richard Lindon inventează camera de
cauciuc;
- 1871 – s-au introdus în Regulament dispoziţii cu
privire la forma şi dimensiunile mingii, iar în 1898 se
precizează că ea trebuie să aibă o greutate de 370-425g,
majorată în 1937 la 396-453g.

17
 - 1967 se introduce un nou parametru – presiunea
care a fost stabilită la 1kg/cm2 la nivelul mării.
- 1972 se modifică la 0,6-0,7 atmosfere sau 600-
700g/cm2;
- actualmente mingea are circumferinţa de 68-70cm2,
o greutate de 410-450g la începutul jocului şi o presiune între
0,6-1,1 atmosfere (600-1100g/cm2).

Legea nr. 3 – NUMĂRUL JUCĂTORILOR

- primele regulamente stabileau numărul jucătorilor în

funcţie de obiceiurile locale, iar mai târziu prin înţelegerea
conducătorilor de echipe .
- 1869 se interzice jucarea mingii cu mâna.
- 1870 se introduce noţiunea de portar şi i se permite
să joace mingea pe tot terenul de joc .
-1871 apare prima menţiune privind numărul
jucătorilor, echipa să fie constituită în mod obişnuit din 11
jucători.
- 1897 apare actuala formulare, potrivit căreia fiecare
echipa nu va putea avea mai mult de 11 jucători.
- 1898 dreptul portarului de a juca mingea în propria
suprafaţă de pedeapsă.
- 1931 se permite portarului să ţină mingea în mâini 4
paşi cu condiţia să o bată de pământ.
- 1993 ultima schimbare pentru a înlătura tragerile de
timp şi pentru a creşte spectaculozitatea jocului. Se interzice
trimiterea mingii propriului portar cu piciorul sau din aruncare
de la margine.

Legea nr. 4 – ECHIPAMENTUL JUCĂTORILOR

În primele regulamente existau dispoziţii potrivit

cărora nu era permisă montarea pe talpa ghetelor a plăcilor
de metal şi de cauciuc compact, precum şi existenţa cuielor

18
ieşite în afară.
-1887 – s-a introdus în regulament menţiunea că
jucătorul care a fost depistat cu asemenea încălţăminte de
către arbitru trebuia eliminat din joc.
- 1910 – pe tălpile ghetelor se pot monta crampoane
şi barete intercalate.
- 1955 – s-a permis folosirea crampoanelor de
aluminiu şi plastic.
- 1972 – prevederea privind echipamentul portarilor,
care trebuie să poarte culori diferite de cea a arbitrilor şi a
celorlalţi jucători.

Legea nr. 5 – ARBITRUL

- 1843 - la Winchester, meciurile de fotbal erau

conduse de arbitrii aşezaţi dincolo de limitele terenului de joc,
în spatele porţilor, de unde luau decizii privind aplicarea
regulamentului.
- 1873 – arbitrul este menţionat pentru prima dată, cu
dreptul limitat de a interveni numai la cererea jucătorilor şi
exclusiv atunci când se iveau neînţelegeri între arbitrii de
linie. Avea obligaţia de a marca timpul de joc şi de a face
însemnări referitoare la meci.
- 1877 – arbitrii de linie au dreptul să aleagă un arbitru
ca urmare a cererii echipelor.
- 1881 – s-a introdus prevederea în regulament, că
jocul putea fi condus de un arbitru, lucru care era facultativ.
- 1889 – se introduce regula ,,arbitru principal’’ iar
arbitrul capătă dreptul de a întrerupe jocul şi de a acorda o
lovitură liberă.
- 1895 – atribuţiile arbitrilor se lărgesc, putând decide
şi în cazul unei întreruperi temporare a jocului.
- 1903 – se fixează obligaţia de a recupera timpul
pierdut.
- 1923 – deciziile arbitrului devin irevocabile în ceea
ce priveşte rezultatul partidei.

19
 - 2005 – arbitrul poate schimba o decizie care, după
părerea sa sau ca urmare a unei consultări cu un arbitru
asistent, îşi dă seama că nu este corectă, cu condiţia ca jocul
să nu fi fost reluat sau să se fi terminat.

Legea nr. 6 – ARBITRII ASISTENŢI

La început jocurile erau conduse de ,,arbitrii de linie ‘’,

aşezaţi la marginile terenului. În zilele noastre având un rol
de semnalizare către arbitru a neregularităţilor, şi nu un rol
decisiv, deoarece deciziile lor pot fi schimbate de către
arbitrul principal.
- atunci când mingea a ieşit în întregime din terenul de
joc,
- cărei echipe îi revine aruncarea de la margine, sau
dacă se acordă lovitură de la colţ ori lovitură de la
poartă,
- atunci când un jucător trebuie să fie sancţionat pentru
că se află în poziţie de ofsaid,
- atunci când se solicită o înlocuire de jucători,
- atunci când un comportament nesportiv sau orice alt
incident se produce în afara câmpului vizual al
arbitrului,
- atunci când se comit greşeli în timp ce arbitri asistenţi
se află mai aproape de acestea decât arbitrul
(aceasta include în cazuri excepţionale greşelile
comise în suprafaţa de pedeapsă),
- în situaţia în care, la loviturile de pedeapsă, portarul
avansează înainte ca mingea să fie lovită şi dacă
mingea trece de linia porţii.

Legea nr. 7 – DURATA PARTIDEI

În primii ani durata unui joc era stabilită prin acordul

celor două echipe: se fixa ora începerii şi ora terminării
partidei, numărul de goluri ce trebuiau realizate pentru

20
câştigarea jocului, etc.
- 1897 – durata jocului a fost fixată la 90 de minute.
- 1938 – s-a introdus împărţirea timpului în două
jumătăţi egale de 45 minute fiecare.
- 1892 – s-a stabilit pauza la 10 minute.
- 1897 – formula actuală 90 minute joc şi 10 minute
pauză.

Legea nr. 8 – LOVITURA DE ÎNCEPERE ŞI DE

RELUARE A JOCULUI

- 1886 – fiecare echipă va beneficia de lovitura de

începere la începutul fiecărei reprize.
- 1887 – s-a introdus alt mod de reluare al jocului prin
,,minge de arbitru’’, mingea se aruncă în sus.
- 1903 – dacă lovitura se execută greşit ea trebuie să
fie repetată.
- 1908 – mingea se aruncă spre pământ;
- 1922 – mingea se lasă să cadă pe pământ.
- 1938 – echipa favorizată de sorţi poate alege
terenul, sau lovitura de începere şi se execută numai la fluier.
- tragerea la sorţ cu ajutorul monedei va desemna
echipa care va alege poarta în direcţia căreia va ataca în
timpul primei reprize.

Legea nr. 9 – MINGEA ÎN JOC ŞI AFARĂ DIN JOC

- 1887 – mingea se consideră că a ieşit din joc dacă

depăşea pe pământ sau în aer, cu întreaga circumferinţă
liniile terenului.
- 1898 – a fost adăugată o prevedere în sensul că
mingea rămâne în joc în orice moment inclusiv atunci când
revine în terenul de joc după ce a atins un stâlp al porţii, bara
transversală sau un steag de la colţ, revine în terenul de joc
după ce a atins arbitrul sau arbitrul asistent atunci când
aceştia se află pe terenul de joc.

21
 Legea nr. 10 – ÎNSCRIEREA UNUI GOL
- de la începutul reglementărilor exista prevederea
potrivit căreia un gol se considera valabil dacă mingea trecea
printre cei doi stâlpi ai porţii, de la o anumită înălţime în sus
(asemănător jocului de rugby).
- 1887 – apare precizarea că golul înscris cu mâna în
poarta adversă nu este valabil;
- 1923 – echipa care înscrie cele mai multe goluri
câştigă partida.

Legea nr. 11 – AFARĂ DIN JOC (OFSAID)

Iniţial regula prevedea că un jucător nu se afla afară

din joc dacă avea cel puţin trei adversari mai apropiaţi decât
el, de propria lor linie de poartă.
- 1925 – se modifică regula, prin reducerea numărului
de jucători adverşi de la 3 la 2, valabilă şi astăzi;
- 1993 – F.I.F.A. a hotărât să excludă ,,linia’’ din
regula ofsaidului, când atacanţii se află pe aceeaşi linie cu
penultimul apărător.

Legea nr. 12 – GREŞELI ŞI COMPORTĂRI

NESPORTIVE

- 1866 – s-a interzis ca mingea să fie ţinută în mâini,

cu excepţia mingilor înalte care puteau fi prinse cu mâna;
- 1869 – s-a interzis jucarea mingii cu mâna de către
toţi jucători – inclusiv portarul;
- 1870 – portarul fiind singurul jucător care avea
dreptul să joace mingea cu mâna;
- 1879 – s-a interzis săritura asupra adversarului;
- 1907 – s-a interzis atacul violent sau periculos;
- 1937 – s-a precizat că atacul asupra adversarului
este considerat corect numai când se află la distanţă de joc
22
de minge şi încearcă să o joace pe aceasta;
- 1892 – portarul nu putea fi atacat numai dacă ţinea mingea
sau dacă jena un adversar;
-1912 – acest drept s-a restrâns la propria suprafaţă
de poartă.

Legea nr. 13 – LOVITURILE LIBERE

- 1873 – în regulamentele de joc sunt introduse

loviturile libere, ca sancţiune pentru fiecare atingere cu
mâna, ofsaid şi comportare necuviincioasă;
- 1887 – lovitura de începere, de la poartă, şi de la
colţ, au fost asimilate loviturilor libere şi nu s-a permis
adversarilor să se apropie la mai puţin de 5,50m de locul
executării.
- 1913 – distanţa s-a majorat la 9,15m;
- 1917 – mingea este în joc după executarea unei
lovituri libere, numai după ce a parcurs o distanţă egală cu
circumferinţa ei.
- 1997 – mingea intră în joc imediat ce a fost lovită cu
piciorul şi s-a deplasat.

Legea nr. 14 – LOVITURA DE PEDEAPSĂ

- 1890 – s-a introdus în regulament lovitura de

pedeapsă dar ea se putea acorda numai după ce era
,,ascultată’’ şi partea adversă. Lovitura se executa de la 11m,
dar portarul se putea apropia la 5,50m de minge;
- 1896 – lovitura de pedeapsă trebuie trimisă numai
înainte;
- 1907 – portarul are voie să părăsească suprafaţa
porţii;
- 1938 – portarul este obligat să nu se mişte şi să
stea pe linia porţii;

23
 - 1998 – portarul se poate deplasa pe linia porţii
stânga-dreapta.

Legea nr. 15 – ARUNCAREA DE LA MARGINE

- în primele regulamente repunerea mingii în joc după

ce a depăşit o linie de margine se făcea cu piciorul;
- 1864 – mingea trebuia trimisă în unghi drept spre
terenul de joc (asemănător jocului de rugby) şi intra în joc
când atingea pământul;
- 1877 – mingea putea fi trimisă în orice direcţie cu
ambele mâini;
- 1893 – executantul era obligat să stea cu ambele
picioare pe linia de margine;
- 1925 – i se permite executantului să execute şi din
afara liniei de margine;
- 1931 – execuţia neregulamentară a aruncării va
duce la repunerea mingii în joc de către echipa adversă.

Legea nr. 16 – LOVITURA DE LA POARTĂ

La început dacă mingea depăşea linia porţii prin

exteriorul celor doi stâlpi, se executa o lovitură liberă directă
de pe linia porţii.
- 1877 – la executarea loviturii jucătorii trebuiau să se
afle la cel puţin 5,50m de minge;
- 1913 – distanţa se majorează la 9,15m.

Legea nr. 17 – LOVITURA DE LA COLŢ

- 1872 – se introduce în regulament lovitura de la colţ;

- 1877 – jucătorii echipei adverse trebuie să se afle la
cel puţin 5,50m;
- 1910 – s-a interzis mutarea steagului la executarea
loviturii;
24
 - 1913 – distanţa s-a majorat la 9,15m;
- 1923 – din această lovitură se poate înscrie direct
gol.

1.1.4. Organizarea fotbalului pe plan internaţional

(organisme şi competiţii)

După o existenţă de aproape un secol, FIFA –

Federaţia Internaţională de Fotbal Asociaţie reprezintă
pentru societatea contemporană un organism cu mari
implicaţii sociale.
Interesele naţionale, care au cuprins toate popoarele
lumii, se manifestă în activitatea şi deciziile forului
internaţional al fotbalului. Motiv pentru care organizarea şi
desfăşurarea competiţiilor mondiale polarizează interesul şi
pasiunea tuturor naţiunilor de pe glob.
FIFA a luat naştere la data de 21 mai 1904, când la
sediul Federaţiei Sporturilor Franceze din Paris,
reprezentanţii a şapte ţări (Belgia, Danemarca, Elveţia,
Franţa, Olanda, Spania şi Suedia) au semnat actul care a
lansat pe plan mondial cea mai puternică şi populară
federaţie. Cu ocazia acestui eveniment a fost numit şi primul
preşedinte a FIFA în persoana francezului ROBERT
GUERIN.
De-a lungul anilor activitatea FIFA cuprinde trei
perioade semnificative:
- o perioadă de început: 1904 – 1930, când se
organizează şi creşte numărul federaţiilor naţionale (de la 7
la 44) afiliate şi a cluburilor, precum şi a competiţiilor. Are loc
aniversarea a 25 de ani de la înfiinţarea FIFA (1929).
- o perioadă de consolidare: 1930 – 1955, care a
consemnat un sfert de secol, când în Europa şi America de
Sud, fotbalul a străbătut un drum ascendent în organizare,
conducere şi pe plan tehnic (deşi numărul de federaţii a
ajuns doar la 50).
- o perioadă de universalizare, din 1955 şi până în
25
prezent, când domeniul fotbalului a cuprins aproape toate
ţările lumii (peste 170 federaţii).Dintre marile evenimente ale
perioadei amintim: crearea UEFA (Uniunea Europeană de
Fotbal Asociaţie) şi consolidarea confederaţiilor continentale
de fotbal, a cupelor continentale interţări şi intercluburi, a
supercupelor şi cupei Intercontinentale, cucerirea definitivă a
Cupei Mondiale de către Brazilia, Italia şi Germania, (după
câte trei victorii în finalele mondiale), organizarea regulată, la
patru ani, a turneelor finale ale Cupei Mondiale şi Jocurile
Olimpice.

Scopurile FIFA:
 promovarea jocului de fotbal în toată lumea;
 dezvoltarea relaţiilor de colaborare între toate federaţiile
naţionale;
 respectarea regulamentelor FIFA şi a regulamentului de
joc, de către federaţii;
 aplicarea unitară a hotărârilor şi deciziilor FIFA şi
prevenirea unor practici care nu se încadrează în
regulamentele oficiale;
 încurajarea organizării jocului pentru amatori,
semiamatori şi profesionişti, neadmiţând aplicarea
discriminării rasiale, politice şi religioase de către jucători.

Organele de conducere:
 Congresul FIFA;
 Comitetul executiv (organ legislativ);
 Secretariatul general (organ administrativ);
 Comisiile permanente (Comisia de finanţe, Comisia de
organizare a Cupei Mondiale, a Turneului Olimpic, a
competiţiilor pentru juniori, Comisia de fotbal pe suprafaţă
redusă, Comisia de fotbal feminin, Comisia arbitrilor, Comisia
tehnică, Comisia de medicină sportivă, Comisia statutului
jucătorilor, Comisia pentru probleme juridice, Comisia de
securitate şi fair-play, Comisia de mass-media şi Comisia de
protocol).

26
 Organizarea competiţiilor:
 Cupa Mondială;
 Turneul Olimpic de Fotbal;
 Campionatul Mondial de juniori.

După şase decenii în care s-au disputat 16 ediţii

ale Cupei Mondiale, prezentăm în continuare palmaresul
echipelor şi jucătorilor:

- clasamente finale –
- 1930 Uruguay – 1. Uruguay, 2. Argentina, 3. Iugoslavia,
4. SUA.
- 1934 Italia – 1. Italia, 2. Cehoslovacia, 3. Germania,
4. Brazilia
- 1938 Franţa – 1. Italia, 2. Ungaria, 3. Brazilia, 4. Suedia

- 1950 Brazilia – 1. Uruguay, 2. Brazilia, 3. Suedia,

4. Spania
- 1954 Elveţia – 1. R.F.Germania, 2. Ungaria, 3. Austria,
4. Uruguay
- 1958 Suedia – 1. Brazilia, 2. Suedia, 3. Franţa, 4. RFG
- 1962 Chile – 1. Brazilia, 2. Cehoslovacia, 3. Chile,
4. Iugoslavia
- 1966 Anglia – 1. Anglia, 2. RFG, 3. Portugalia, 4. URSS
- 1970 Mexic – 1. Brazilia, 2. Italia, 3.RFG, 4. Uruguay
- 1974 RFG – 1. RFG, 2. Olanda, 3. Polonia, 4. Brazilia
- 1978 Argentina – 1. Argentina, 2. Olanda, 3. Italia,
4. Brazilia
- 1982 Spania – 1. Italia, 2. RFG, 3. Polonia, 4. Franţa
- 1986 Mexic – 1. Argentina, 2. RFG, 3. Franţa, 4. Belgia
- 1990 Italia – 1. RFG, 2. Argentina, 3. Italia, 4. Anglia
- 1994 SUA – 1. Brazilia, 2. Italia, 3. Suedia, 4. Bulgaria,
5.România
- 1998 Franţa – 1. Franţa, 2. Brazilia, 3. Croaţia, 4. Olanda.
- 2002 Japonia-Coreea – 1. Brazilia, 2. Germania, 3.
Turcia, 4. Coreea
- 2006 Germania – 1 Italia, 2. Franţa, 3 Germania.
27
 Cei mai eficace jucători - 1930- Guillermo Stavile
(Argentina) 8 goluri; 1934 – Oldrich Nejedly (Cehoslovacia) şi
Schiavio (Italia) câte 4 goluri; 1938 – Leonidas Da Silva
(Brazilia) 8 goluri; 1950 – Marcos de Menezes Ademir
(Brazilia) 9 goluri; 1954 – Sandor Kocsis (Ungaria) 11 goluri;
1958 – Just Fontaine (Franţa) 13 goluri; 1962 Jerkovici
(Iugoslavia) 5 goluri; 1966 Eusebio Da Silva Ferreira
(Portugalia) 9 goluri; 1970 – Gerd Muller (RFG) 10 goluri;
1974 Grzegorz Lato (Polonia) 7 goluri; 1978 – Mario Alberto
Kempes (Argentina) 6 goluri; 1982 – Paolo Rossi (Italia) 6
goluri; 1986 – Gary Lineker (Anglia) 6 goluri; 1990 –
Salvatore Schillaci (Italia) 6 goluri; 1994 – Stoicikov
(Bulgaria) şi Salenko (Rusia) 6 goluri; 1998 – Davor Suker
(Croaţia) 6 goluri; 2002 – Ronaldo (Brazilia) 8 goluri.

Media golurilor înscrise la turneele finale: 1930 –

3,88 (70 goluri în 18 jocuri); 1934 – 4,11 (70/17); 1938 – 4,66
(80/18); 1950 – 4,00 (88/22); 1954 – 5,38 (140/26); 1958 –
3,60 (126/35); 1962 – 2,78 (89/32); 1966 - 2,78 (89/32); 1970
– 2,96 (95/32); 1974 – 2,55 (97/38); 1978 – 2,68 (102/38);
1982 – 2,80 (146/52); 1986 – 2,54 (132/52); 1990 – 2,21
(115/52); 1994 – 2,17; 1998 – 2,69 (171/64).

La turneele finale ale Cupei Mondiale echipa

României a participat de 7 ori cu următoarele rezultate:
- la ediţia din 1930 (3-1 cu Peru şi 0-3 cu Uruguay);
- la ediţia din 1934 (a câştigat grupa cu Iugoslavia şi Elveţia,
fiind eliminată în “optimi” de Cehoslovacia cu 1-2);
- la ediţia din 1938 (învinsă de Cuba în “optimi” cu 2-1, la
rejucare, deoarece în primul joc a fost 3-3);
- la ediţia din 1970 n-a depăşit faza din grupă, clasându-se
pe locul trei (după 2-1 cu Cehoslovacia, 2-3 cu Brazilia şi 0-1
cu Anglia);
- la ediţia din 1990, a fost eliminată în “optimi” de Irlanda
(după 2-0 cu URSS, 1-2 cu Camerun şi 1-1 cu Argentina);
- la ediţia din 1994 din SUA echipa României a înregistrat cel
mai bun rezultat din istoria fotbalului românesc, obţinând în
28
clasamentul final al Campionatului Mondial locul V.
- la ediţia din 1998 din Franţa (2-1 cu Anglia, 1-0 cu
Columbia, 1-1 cu Tunisia, pierde cu 1-0 meciul cu Croaţia).

Palmaresul olimpic al turneelor finale se prezintă

astfel: 1900 (Paris) Anglia; 1904 (St.Louis) Danemarca; 1908
(Londra) Anglia; 1912 (Stockholm) Anglia; 1920 (Anvers)
Belgia; 1924 (Paris) Uruguay; 1928 (Amsterdam) Uruguay;
1936 (Berlin) Italia; 1948 (Londra) Suedia; 1952 (Helsinki)
Ungaria; 1956 (Melbourne) URSS; 1960 (Roma) Iugoslavia;
1964 (Tokio) Ungaria; 1968 (Ciudad de Mexico) Ungaria;
1972 (Munchen) Polonia; 1976 (Montreal) RDG; 1980
(Moscova) Cehoslovacia; 1984 (SUA) Franţa; 1988 (Coreea
de Sud) URSS; 1992 (Barcelona) Spania; 1996 (Atlanta)
Nigeria.

Cea mai bună participare a echipei României a

fost la ediţia japoneză din 1964, când a ajuns până în
sferturile de finală, fiind întrecută cu 2-0 de echipa Ungariei,
ocupând în final locul V (4-2 cu Ghana şi 3-0 cu Iugoslavia în
jocurile pentru locurile 5-8).

Pe plan mondial, după FIFA, ca organ de conducere

a fotbalului internaţional fiinţează “Confederaţiile
continentale”, pe zone geografice, astfel:

- "Confederaţia Sud-Americană de fotbal”

(CONMEBOL), fondată la 9 iulie 1916 la Buenos Aires
(Argentina). Cuprinde un număr de 10 federaţii naţionale. Din
anul 1917 organizează “Cupa America”, apoi “Campeonato
Libertadores de America”, “Campionatul de juniori”.
- “Confederaţia Asiatică de fotbal” (A.F.C.),
fondată la 8 mai 1954. Cuprinde 31 de federaţii naţionale şi
organizează “Cupa Asiei”, “Turneul de fotbal – Merdeka”,
“Cupa prieteniei”, “Turneul asiatic al juniorilor”, şi turneul de
fotbal din cadrul “Jocurilor Asiatice”.
- “Conferinţa Africană de fotbal” (C.A.F.), fondată
29
în anul 1956. Organizează “Cupa Naţiunilor Africii”, “Cupa
Campionilor Africii”, turneul de fotbal al “Jocurilor
Panafricane” şi cuprinde toate federaţiile continentului negru.
- “Confederaţia de fotbal a Americii de Nord,
Centrale şi Caraibelor”(CONCACAF), fondată în anul 1961.
Grupează 20 de federaţii naţionale şi organizează turneele
preliminare ale Cupelor Mondiale şi Jocurilor Olimpice.
- “Confederaţia de fotbal a Oceaniei” (O.F.C.), a
luat fiinţă în anul 1968, la Brisbane (Australia), din iniţiativa
federaţiilor naţionale – 5 ţări – din Australia, Noua Zeelandă,
Fidji, Noua Guinee şi Noua Caledonie. Organizează “Cupa
Oceaniei”, calificările la turneele Cupelor Mondiale şi
Jocurilor Olimpice.

Pe plan european fotbalul este condus şi coordonat

de către UEFA (Uniunea Europeană de Fotbal Asociaţie)
la care sunt afiliate toate federaţiile continentului, fondată în 2
martie 1954.
In 1992 UEFA a publicat următoarea situaţie din
fotbalul european:
- cluburi de fotbal - 214.940
- echipe - 614.839
- jucători legitimaţi - 25.695.091
- arbitrii - 402.196
Organizarea forului european este similară cu a celui
mondial având în sarcină toate aspectele fotbalului care sunt
de competenţa FIFA.
Organizează anual 11 competiţii oficiale, între care
angajează echipele naţionale de seniori (“Campionatul
european” sau “Cupa Henry Delannay” cum s-a numit iniţial)
şi cele ale cluburilor (“Cupa Campionilor Europeni” sau “C1”,
“Cupa Cupelor” sau “C2” şi “Cupa UEFA” sau “C3”), precum
şi competiţiile destinate echipelor de tineret şi juniori, pe
categorii de vârstă, la nivel de selecţionate naţionale.

30
 1.1.5. Organizarea fotbalului în România

Federaţia Română de Fotbal (FRF) este o asociaţie

sportivă naţională, constituită din cluburi şi asociaţii teritoriale
de fotbal care sunt afiliate şi recunoscute de către acesta.
Federaţia Română de Fotbal este persoană juridică,
în condiţiile legii, singura în măsură să controleze activitatea
fotbalistică din România.
Federaţia Română de Fotbal este membră a FIFA şi
UEFA, statutele şi regulamentele acestora fiind obligatorii
pentru ea şi cluburile ce-i sunt afiliate.

Scopurile Federaţiei Române de Fotbal:

- organizarea şi sprijinirea activităţii fotbalistice în România la
toate nivelele;
- promovarea fotbalului din România în competiţiile
internaţionale. Mijloacele financiare ale FRF pot fi utilizate
numai pentru scopurile prevăzute în Statut;
- dezvoltarea şi menţinerea legăturilor dintre Ligă, cluburi,
jucători, oficiali şi asociaţiile de fotbal teritoriale;
- prevenirea încălcării Statutului şi Regulamentelor FRF,
Statutului şi Regulamentelor FIFA şi UEFA, precum şi a
regulilor de joc promovate de International Football
Association Board;
- interzicerea metodelor şi practicilor neregulamentare în
fotbal şi a eventualelor abuzuri ce se pot valorifica;
- promovarea şi apărarea intereselor fotbalului românesc,
atât pe plan intern cât şi pe plan internaţional;
- asigurarea reprezentării fotbalului din România în
organismele internaţionale (FIFA şi UEFA, Comitetul
Balcanic, etc.);
- neadmiterea nici unei discriminări în fotbal. Cluburile şi
membrii lor sunt egali, indiferent de naţionalitate, religie sau
apartenenţă politică;
- promovarea spiritului de “Fair-Play”, pentru prevenirea
violenţei în sport;
- interzicerea utilizării substanţelor şi mijloacelor care vizează
31
creşterea artificială a condiţiei fizice sau psihice a jucătorilor.
- reglementarea pregătirii şi promovării antrenorilor, arbitrilor
şi a celorlalţi tehnicieni şi specialişti din domeniul fotbalului;
- stabilirea echipei campioane, a câştigătorilor celorlalte
competiţii, precum şi a ordinii ierarhice a echipelor
participante;
- ajutorarea şi sprijinirea membrilor FRF în cazuri de
necesitate.

Organele de conducere, execuţie şi

administrative:
 Adunarea generală – este organul de conducere a FRF;
 Consiliul Federal – este organ executiv al FRF;
 Biroul Federal – este organ executiv şi administrativ al
FRF;
 Comisia de cenzori – este organ de control financiar al
gestiunii FRF;
 Comisiile centrale – sunt organe de specialitate ale
Biroului Federal.

Comisiile centrale:
Activitatea FRF este sprijinită de comisii centrale, ce se
stabilesc de Biroul Federal:
 Comisia Campionatului Naţional;
 Comisia de apel;
 Comisia Tehnică;
 Comisia centrală a arbitrilor;
 Comisia centrală de copii şi juniori;
 Comisia centrală de fotbal feminin;
 Comisia juridică;
 Comisia de presă;
 Comisia medicală;
 Comisia de relaţii internaţionale;
 Comisia de statistică;
 Comisia economică.
32
In funcţie de necesităţi Biroul Federal poate înfiinţa şi alte
comisii.
Componenţa numerică şi nominală a comisiilor centrale se
stabileşte de către Biroul Federal.
Preşedinţii comisiilor centrale fac parte din Consiliul Federal,
iar unul dintre ei din Biroul Federal.
Activitatea comisiilor centrale se conduce pe baza
obiectivelor FRF şi prevederilor “Regulamentului de
Organizare a activităţii Fotbalistice din România” şi a
“Regulamentului intern al federaţiei”.

Competiţii oficiale sub egida FRF:

Federaţia Română de Fotbal organizează următoarele
competiţii oficiale:
Prin Comisia campionatului Naţional:
 Campionatul Ligii I
 Campionatul Ligii a-II-a
 Campionatul Ligii a-III-a
 Cupa României după terminarea fazei judeţene până la
finală inclusiv;
 Jocuri de baraj pentru promovarea în Liga I,II şi a-III-a;
 Supercupa României, între campioana ţării şi
câştigătoarea Cupei României.
Atunci când o echipă termină victorioasă atât în campionat
cât şi în finala Cupei României, Supercupa României se va
disputa între acestea şi finalista cupei. Acest joc se va
organiza obligatoriu în săptămâna premergătoare începerii
campionatului.
 Campionatul Naţional de Fotbal Feminin A şi B;

33
 Prin Comisia Centrală de copii şi juniori:
 campionatele naţionale de juniori I şi II începând de la
jocurile din serii şi până la finală inclusiv;
 fazele finale ale campionatelor de juniori III şi cadeţi;

Prin Comisia Campionatului Judeţean :

 campionatul Ligii a-IV-a – faza judeţeană;
 campionatele judeţene de fotbal, seniori, juniori I şi II,
cadeţi, copii şi pitici;
 Cupa României – faza judeţeană;
 jocurile de baraj pentru promovarea în campionatele
judeţene.

Prin comisiile municipale şi orăşeneşti:

 campionatele municipale şi orăşeneşti de seniori, juniori
şi copii;
 Cupa României – faza municipală şi orăşenească.

Jocurile se desfăşoară după următoarele sisteme:

- sistem campionat (tur-retur), în care fiecare echipă joacă cu
toţi ceilalţi adversari, odată pe teren propriu şi odată în
deplasare;
- sistem turneu în care fiecare echipă joacă cu toţi ceilalţi
adversari o singură dată (tur), pe terenurile desemnate de
comisia organizatoare;
- sistem eliminatoriu (numai tur sau tur-retur), în care
echipele stabilite de comisia organizatoare joacă între ele,
eliminatoriu, învingătoarele participând la etapele următoare
până la desemnarea echipei câştigătoare.

34
DIAGRAMA DE RELAŢII A FEDERAŢIEI ROMÂNE DE
FOTBAL

35
ORGANIGRAMA FEDERAŢIEI ROMÂNE DE FOTBAL

36
 1.1.6. Eşalonarea organizării şi practicării jocului de
fotbal

Amploarea şi nivelul diversificat la care se practică

jocul de fotbal, la toate vârstele, reprezintă o activitate şi un
fenomen social.
În domeniul sportiv, sfera largă a celor angrenaţi în
mod voluntar şi spontan, precum şi organizat în diferite
forme, are la bază o anumită pondere de activitate cu
obiective bine stabilite.
Prin prisma acestora, vom prezenta nivelul şi obiectivele
specifice fiecărui eşalon în care se practică jocul de
fotbal:
- fotbalul de masă – cuprinde jucători care participă în
competiţii locale sau interne, de copii, juniori sau seniori, la
nivelul învăţământului de toate gradele sau asociaţiile
sportive. Fiind forma cea mai largă de cuprindere a masei de
participanţi, aceasta nu urmăreşte în special creşterea
continuă a performanţei, şi are ca obiective:
 valorificarea deprinderilor specifice jocului în scopul
menţinerii stării de sănătate şi a unei capacităţi ridicate
de muncă;
 folosirea condiţiilor oferite de joc în scop recreativ şi
formarea obişnuinţei de practicare în mod sistematic a
jocului;
 acumularea unor cunoştinţe şi deprinderi specifice
jocului, la nivel mediu, care să stimuleze continuarea
activităţii spre afirmarea sportivă.

Baza de masă a fotbalului de performanţă – cuprinde

jucători încadraţi în grupe şi echipe de copii şi juniori, de la
C.S.S., Licee cu program, alte cluburi şi asociaţii sportive
participante într-un sistem competiţional oficial, precum şi
jucători care participă în competiţii care asigură promovarea
în sistemul divizionar. Obiectivele acestui eşalon sunt:
 selecţia, pregătirea şi promovarea tinerilor jucători de
perspectivă, în fotbalul de performanţă;
37
 asigurarea permanentă a fondului de jucători necesar
echipelor divizionare de fotbal şi loturilor naţionale, la
toate categoriile de vârstă.

Fotbalul de performanţă – cuprinde echipele şi

jucătorii cluburilor şi asociaţiilor sportive care activează la cel
mai înalt nivel competiţional, Liga I, II şi III, având ca
obiective :
 realizarea şi menţinerea la nivelul unor cerinţe superioare
a capacităţii de pregătire şi a unui număr cât mai mare de
jucători valoroşi, capabili să atingă marea performanţă;
 alcătuirea unor echipe care să facă faţă competiţiilor
europene intercluburi.

Fotbalul de înaltă performanţă – cuprinde echipele şi

jucătorii selecţionaţi în loturile naţionale liga I, II, III care
participă în sistemul internaţional oficial, până la nivelul Cupei
Mondiale şi a Jocurilor Olimpice. Obiectivul principal îl
constituie calificarea şi participarea echipelor naţionale la
competiţiile organizate de FIFA şi UEFA, precum şi obţinerea
unor rezultate superioare în aceste confruntări.

38
 1.2. OBIECTUL TEORIEI ŞI METODICII
JOCULUI DE FOTBAL

Fiind o activitate socială, la care participă o masă

largă de cetăţeni de toate vârstele şi categoriile profesionale,
fotbalul reprezintă un mijloc de perfecţionare a aptitudinilor
fizice şi de mişcare, a unor deprinderi specifice jocului,
precum şi a trăsăturilor morale necesare în toate
împrejurările.
Practicarea jocului favorizează starea de sănătate,
dezvoltă personalitatea individului şi relaţiile interumane,
motiv pentru care întruneşte cerinţele şi condiţiile unui
fenomen social.
Teoria şi metodica fotbalului abordează multitudinea
problemelor pe care le ridică practicarea acestei discipline
sportive, la toate eşaloanele şi aria învăţământului de toate
gradele.
In cadrul procesului evolutiv practica jocului a
constituit sursa principală în fundamentarea şi generalizarea
teoriei jocului de fotbal, care a furnizat mereu îmbunătăţirea
metodicii necesare unei pregătiri superioare.
Jocul de fotbal şi-a format o teorie şi o metodică
specifică având la bază generalizarea activităţii practice şi
rezultatul unor cercetări ştiinţifice în domenii ca:
particularităţile pregătirii copiilor, juniorilor şi seniorilor,
dinamica pregătirii specifice a capacităţii psiho-fizice şi
tehnico-tactice, adaptarea organismului la solicitările
complexe ale jocului şi problemele refacerii, modelarea
pregătirii, ş.a.
Teoria şi metodica jocului a evoluat continuu şi
datorită experienţei pe care au dobândit-o generaţii de
specialişti din ţară şi străinătate, oferind mereu o sursă
bogată de informaţie.
Teoria şi metodica jocului de fotbal are la bază teoria
şi metodica educaţiei fizice şi sportului ale cărei metode
ştiinţifice de cercetare, alături de cele pedagogice şi biologice
39
furnizează metodele proprii de cercetare.
Relaţia dintre disciplinele ştiinţifice cu teoria şi
metodica jocului de fotbal este indispensabilă pentru
fundamentarea ştiinţifică a cercetării. Metodele acesteia
cuprind: documentarea (prin metoda convorbirii, interviului şi
anchetei, a studiului publicaţiilor de specialitate şi a altor
ştiinţe) şi metodele observaţiei, experimentului, statisticii,
testelor.
Teoria jocului de fotbal cuprinde şi furnizează o serie
de aspecte şi cunoştinţe legate de:
 conţinutul real al jocului competiţional;
 concepţia de joc şi pregătire a echipelor, la toate
eşaloanele;
 principiile formării şi perfecţionării calităţilor şi
deprinderilor motrice şi tehnico-tactice;
 analiza teoretică a tehnicii, biomecanicii şi tacticii jocului;
 cuantificarea efortului solicitat de activitatea
competiţională;
 legătura jocului de fotbal cu sistemul disciplinelor ce
compun ştiinţa educaţiei fizice şi sportului (anatomia
funcţională şi biomecanica, fiziologia, psihologia generală şi a
educaţiei fizice şi sportului, pedagogia, sociologia, ş.a.) şi cu
celelalte discipline sportive care-şi aduc o importantă
contribuţie la formarea complexă a jucătorilor.
Metodica jocului de fotbal respectă principiile
didactice şi ale antrenamentului sportiv, stabilind în acelaşi
timp obiectivele metodice specifice.
Din multitudinea aspectelor pe care le tratează teoria
şi metodica jocului de fotbal, problematica esenţială se referă
la:

40
 1.2.1. FOTBALUL – mijloc al educaţiei fizice şi sportive

Condiţiile de joc, complexitatea mişcărilor şi

caracterul specific al acţiunilor jucătorilor, atribuie fotbalului
rolul de mijloc al educaţiei fizice şi sportive, deoarece
contribuie la realizarea sarcinilor acesteia prin:
 fortificarea organismului şi consolidarea sănătăţii;
 educarea calităţilor morale şi a trăsăturilor pozitive de
caracter şi comportament;
 dezvoltarea capacităţilor psiho-fizice şi a unor deprinderi
motrice şi tehnico-tactice specifice;
 formarea deprinderii de practicare sistematică a jocului,
cu implicaţii asupra stării de spirit, pe fondul unor solicitări
psihice de intensitate crescută;
 caracterul formativ şi educaţional al tineretului şcolar prin
prezenţa sa în toate programele şcolare;
 însuşirea de cunoştinţe şi deprinderi la un nivel superior
pentru atingerea măiestriei sportive.
Practicarea jocului influenţează restructurarea
funcţiilor diferitelor organe şi sisteme care favorizează
mecanismul de adaptare la efort a întregului organism prin
ridicarea capacităţii funcţionale a acestuia.
Jocul de fotbal dezvoltă la un nivel superior
motricitatea generală şi specifică, precum şi calităţile fizice
care reprezintă de asemenea un obiectiv important al
educaţiei fizice şcolare.
Învăţarea şi practicarea jocului de fotbal în mediul
şcolar, sub formă de minifotbal, pe spaţii reduse (specifice
condiţiilor oferite de majoritatea şcolilor), contribuie la
rezolvarea importantelor sarcini ale procesului de instruire şi
educaţie prin multiplele sale valenţe formative.

41
 1.2.2. FOTBALUL – disciplină sportivă

Practicarea jocului sub formă organizată, la diferite nivele

competiţionale, precum şi în învăţământul de toate gradele,
conferă fotbalului rolul de disciplină sportivă, fiindcă face
parte din ramurile sportive ale procesului instructiv-educativ.
La nivel de performanţă, fotbalul ca disciplină
sportivă, cuprinde o paletă largă de aspecte, dintre care
amintim:
 se desfăşoară pe baza unui regulament de joc adoptat de
FIFA;
 are un sistem competiţional intern şi internaţional;
 este organizat pe secţii în cadrul asociaţiilor şi cluburilor
sportive la diferite nivele competiţionale, pe sexe şi categorii
de vârstă, precum şi în cadrul cluburilor sportive şcolare,
licee cu program, pe grupe şi echipe de minifotbal, copii şi
juniori care participă la competiţii oficiale;
 activitatea tehnică are la bază o concepţie de joc şi
antrenament specific naţională, elaborată de FRF, în
concordanţă cu cea a comisiei tehnice din cadrul FIFA;
 conţinutul jocului şi antrenamentului se constituie într-o
concepţie unitară;
 oferă posibilitatea selecţiei şi afirmării jucătorilor până la
cotele superioare ale performanţei;
 creează condiţii optime de stimulare materială şi a
măiestriei sportive.
După consemnarea componentelor fotbalului ca
mijloc al educaţiei fizice şi sportive, şi disciplină sportivă vom
prezenta şi pe cele care definesc aspectele comune:
 legătura permanentă cu sistemul ştiinţelor specializate şi
cu celelalte discipline sportive;
 studiul apariţiei şi evoluţiei jocului;
 cunoaşterea şi interpretarea corectă a regulamentului şi a
metodicii în arbitraj;
 conţinutul şi caracteristicile jocului şi a biomecanicii în
efectuarea corectă a procedeelor tehnice;
 metodica şi mijloacele implicate în modelarea pregătirii la
42
 toţi factorii de antrenament şi la toate eşaloanele;
 căile metodice şi metodele de realizare a performanţelor
jucătorilor;
 cerinţele organizatorice şi materiale pentru desfăşurarea
procesului de pregătire şi participare în competiţii oficiale.
Raportul şi caracterul de reciprocitate între mijloacele
pe care le oferă educaţia fizică şi activitatea sportivă este
evidenţiat prin contribuţia adusă la formarea unei educaţii
sportive de către prima şi prin pătrunderea unor mijloace cu
conţinut tehnic, din sfera sportivă, în sistemul mijloacelor
educaţiei fizice.
Reflectând asupra celor două forme de activitate,
trebuie să arătăm şi unele aspecte care le deosebesc în mod
special, astfel:
 privind organizarea, fotbalul ca mijloc al educaţiei fizice
sportive se desfăşoară într-un regim obligatoriu, cu
condiţia aplicării principiului accesibilităţii tuturor
participanţilor, pe când fotbalul ca disciplină sportivă îl
practică numai cei ce doresc, dar pe baza unor aptitudini
şi cerinţe superioare de exigenţă, la nivelul competiţiei
respective;
 privind obiectivul propus fotbalului ca mijloc al educaţiei
fizice şi sportive are un caracter formativ şi de pregătire,
iar fotbalul ca disciplină sportivă reprezintă o specializare,
prin care se urmăreşte punerea în valoare a celor mai
dotaţi jucători într-un sistem competiţional de
performanţă.

1.2.3. FOTBALUL – disciplină ştiinţifică

Jocul de fotbal, în ansamblul său a evoluat de-a

lungul anilor şi datorită unor preocupări şi investigaţii care au
avut caracter ştiinţific.
Activitatea practică a generat în special sursa
permanentă de informaţii, care a stat la baza cercetării
ştiinţifice.
Cu o teorie şi metodică fundamentate ştiinţific, care
43
derivă din ştiinţa teoriei şi metodicii educaţiei fizice şi
sportului, fotbalul este o disciplină ştiinţifică consolidată prin
cercetări şi studii asupra întregului său conţinut.
Abordarea permanentă a unor căi şi surse de
informare privind istoricul şi evoluţia jocului, datele furnizate
de disciplinele ştiinţifice specializate şi de celelalte discipline
sportive, caracteristicile concepţiei de joc şi pregătire,
metodica instruirii la toate nivelele, criteriile de selecţie şi
promovare în performanţa sportivă, modelul şi modelarea
jucătorilor, contribuie la îmbogăţirea teoriei şi metodicii
fotbalului, furnizând date preţioase pentru cercetarea
ştiinţifică proprie.
Valoarea informaţiilor pe care la oferă cercetarea
ştiinţifică se verifică în competiţiile oficiale, care reprezintă
cea mai reală sursă de date concrete.
Cunoaşterea şi aprecierea exactă a acestora conduc
la necesitatea elaborării modelelor de joc, care trebuie
pregătite în cadrul antrenamentelor.
Cercetarea ştiinţifică îndreptată spre realizarea
acestor modele, trebuie să contribuie la obţinerea unei
eficienţe sporite în competiţiile oficiale.
Conţinutul jocului impune astfel studierea şi
aprofundarea următoarelor modele:
 modelul de organizare şi desfăşurare a întregului proces
de activitate a echipei;
 modelul administrativ şi inventarul sportiv;
 modelul individual şi al personalităţii jucătorilor care, pe
baza fişelor, conţine toate datele cu caracter biologic,
social, psihologic, tehnico-tactic, fizic, calităţile pozitive şi
aspectele negative;
 modelul colectiv care cuprinde relaţiile tehnico-tactice de
colaborare pe grupe mici, pe linii şi pe echipă, bazate pe
concepţia şi tactica de joc a echipei şi cele cu caracter
psiho-social şi de grup;
 modelul de solicitare a efortului, cu date concrete privind
complexitatea şi caracterul solicitărilor, volumul şi
intensitatea acestora;
44
 modelul complet al jucătorului, care însumează întreaga
sa capacitate şi valoare individuală, în contextul
modelelor amintite.

1.2.4. FOTBALUL - sport complementar

Prin mijloacele sale specifice şi efectul pozitiv al

acestora pentru diferite discipline sportive, jocul de fotbal
este prezent în procesul de pregătire al sportivilor, în diferite
perioade. Locul şi ponderea jocului de fotbal de-a lungul unui
ciclu anual de pregătire, este în funcţie de particularităţile
fiecărei discipline şi alţi factori care concură la realizarea
performanţei sportive, nu în ultimul rând şi de concepţia
antrenorului în privinţa eficienţei practicării jocului de fotbal ca
disciplină complementară.
Practicarea jocului de fotbal de sportivii altor
discipline, tot aşa cum pentru pregătirea fotbaliştilor se
folosesc în mod curent mijloace din atletism şi gimnastică de
exemplu, este justificată, ţinând seama că pentru pregătirea
complexă a unui sportiv nu sunt suficiente numai mijloacele
disciplinei sportive.
Pe lângă avantajul oferit de valoarea mijloacelor din
fotbal pentru completarea pregătirii sportivilor, jocul de fotbal
este nelipsit şi ca mijloc de divertisment în activitatea
sportivă.

1.3. DESCRIEREA JOCULUI DE FOTBAL

Fotbalul este un joc sportiv practicat de ambele sexe,

ce angajează două echipe aflate într-o stare permanentă de
adversitate, cu scopul obţinerii unui rezultat favorabil şi care
se întrec după un regulament oficial elaborat de FIFA
(Federaţia Internaţională de Fotbal Asociaţie).
Jocul se desfăşoară între echipe formate din câte 11
jucători, dublaţi de 7 jucători de rezervă, dintre care se pot
înlocui 3 jucători În jocurile amicale se stabileşte de comun

45
acord numărul jucătorilor ce pot fi înlocuiţi.
În cazul unor jocuri de minifotbal sau a celor
desfăşurate în săli, numărul jucătorilor este în funcţie de
dimensiunile terenului, pe care-l stabileşte comisia de
organizare a competiţiei.
În timpul desfăşurării jocului, în fazele de atac şi
apărare ce se succed, cei 11 jucători participă la toate
acţiunile, îndeplinind funcţii precise pe cele patru
compartimente: portarul, apărătorii, mijlocaşi şi atacanţii.
Numărul jucătorilor de câmp, din compartimentele
amintite, este variabil, în funcţie de sistemul de joc al echipei
sau de tactica specială pentru un anumit joc.
Sistemul competiţional oficial este stabilit de FRF
(Federaţia Română de Fotbal) pentru toate eşaloanele
valorice şi de vârstă, fiind condus prin comisii de specialitate,
la nivel central şi teritorial.
Regulamentul jocului de fotbal este obligatoriu pentru
toate echipele afiliate la federaţie, inclusiv cele care participă
în competiţii inferioare pe plan local. Conţinutul şi
interpretarea regulilor de joc revine celor trei arbitrii (unul de
centru şi doi de margine – asistenţi) care trebuie să vegheze
la respectarea corectă a acestora; (La divizia A şi un arbitru
de rezervă).
Elementele cele mai importante care definesc
specificul jocului de fotbal le vom descrie în continuare:
 echipă poate începe şi continua jocul cu maximum 11
jucători şi minimum 7 la seniori, iar la juniori 8 minimum.
 schimbarea jucătorilor din teren cu cei de rezervă (5 la
juniori şi 3 la seniori) se poate face numai cu avizul
arbitrului de centru;
 durata unui joc de seniori este de două reprize a 45 de
minute, şi o pauză până la 15 minute, la juniori de două
ori 40 de minute, iar la copii două reprize a 30 de minute;
 timpul de joc poate fi prelungit numai de către arbitrul de
centru, în cazul când jocul a fost întrerupt din diferite
motive, sau se termină nedecis, când trebuie stabilită
echipa învingătoare (în jocurile eliminatorii, de cupă sau
46
 turnee). În această situaţie jocul continuă cu două reprize
a 15 minute, dacă şi după prelungiri scorul rămâne egal
se va trece la executarea de lovituri din punctul de
pedeapsă pentru departajare;
 după fiecare gol marcat, mingea se repune în joc de la
centrul terenului de către echipa care l-a primit;
 în cazul când mingea a depăşit pe sol sau în aer terenul,
se repune de la margine printr-o aruncare cu ambele
mâini şi cu piciorul din lovitură de la colţ, sau din careul
mic, când mingea a depăşit linia de poartă. În toate
situaţiile mingea nu se repune în joc de echipa care a
trimis-o în afara terenului;
 obiectul de joc, mingea, este de formă sferică, în greutate
de 410-450 grame şi cu o circumferinţă între 68-70
centimetri, presiunea 0,6-1,1 atm. sau 600-1100 g/cmc;
pentru copii se recomandă mingi cu parametrii mai reduşi
şi cu elasticitate mai mare;
 punctajul care defineşte rezultatul unui joc este următorul:
trei puncte pentru victorie, un punct pentru joc egal şi
zero puncte la înfrângere;
 terenul de joc are formă dreptunghiulară cu dimensiuni
maxime de 120 metri lungime şi 90 metri lăţime şi minime
de 90 metri lungime şi 45 metri lăţime.

Dimensiunea oficială recomandată de FIFA, pentru

jocurile marilor competiţii este de 110 metri lungime şi 75
metri lăţime; şi 100/64 minim.
 liniile care delimitează şi marchează terenul de joc au o
lăţime de maxim 12 centimetri;
 poarta este plasată pe linia de poartă, la distanţă egală
între colţurile terenului, având dimensiunile de 7,32 metri
între barele verticale (în interior) şi 2,44 metri de la sol la
bara transversală (în interior). Barele au o grosime de
maxim 12 cm. fiind rotunde sau eliptice. Porţile sunt
prevăzute cu plasă;
 suprafaţa de poartă se trasează lateral şi spre interiorul
terenului la 5,50 metri, iar suprafaţa de pedeapsă la
47
 16,50 metri;
 raza cercului de la centrul terenului şi a arcului de cerc
din exteriorul suprafeţei de pedeapsă este de 9,15 metri;
 în cele patru colţuri ale terenului sunt montate steagurile
de colţ (care fac parte din teren) de unde se trasează un
arc de cerc cu raza de un metru, limitând zona în care se
aşează mingea la loviturile de colţ;
 în spatele porţilor se va trasa o linie a fotografilor la 1.5m
la colţul terenului 3.5m la intersecţia cu 5.50m şi la 6m în
spatele porţii pe toată lungimea liniei de poartă.
În prelungirea liniei de la centrul terenului la un metru
în afara liniilor de margine, este fixat câte un steag pentru
delimitarea mai vizibilă a celor două jumătăţi de teren.

1.4. CARACTERISTICILE JOCULUI DE FOTBAL

Specificul şi complexitatea solicitărilor şi a acţiunilor

de joc scot în evidenţă o serie de caracteristici şi
particularităţi, dintre care amintim:
- varietatea şi complexitatea deprinderilor motrice şi a
dificultăţilor ridicate de o motricitate specifică pretenţioasă;
- schimbarea de frecvenţă în structura diferitelor
forme de mişcare, prin trecerea rapidă de la o formă la alta,
în funcţie de situaţia intervenită în timpul acţiunilor de joc;
- necesitatea orientării rapide în joc, pe baza
percepţiilor vizuale, a vederii periferice şi a atenţiei
concentrate, care vizează poziţia mingii, plasamentul şi
acţiunile coechipierilor şi cele ale adversarilor;
- capacitatea de orientare rapidă şi corectă în joc,
reclamă din partea jucătorilor o gândire adecvată, care să
permită anticiparea acţiunilor, pentru a face faţă schimbărilor
şi situaţiilor ivite în fiecare moment;
- stăpânirea echilibrată a stărilor emoţionale, care pot
fi dăunătoare când se manifestă cu prea mare intensitate,
sau când nu există;
- caracterul dinamic al jocului şi angajarea psiho-fizică
48
necesită însuşirea unor deprinderi motrice de bază şi
specifice şi o capacitate de efort la nivel competitiv;
- prin accesibilitatea sa, jocul de fotbal poate fi
practicat de ambele sexe şi la toate vârstele, în funcţie de
scopul urmărit de fiecare practicant;
- spiritul de întrecere şi starea permanentă de
adversitate în luptă directă cu adversarul, pe lângă calităţile
complexe solicitate în timpul jocului, impune stăpânirea unor
calităţi intelectuale pentru a putea gândi şi acţiona în mod
eficient.

1.4.1. Cerinţe de bază ale pregătirii jucătorilor în

concordanţă cu caracteristicile jocului

Realizarea unei prestaţii superioare la nivelul

caracteristicilor jocului, necesită respectarea unor cerinţe
privind calităţile individuale ale jucătorilor şi a procesului de
pregătire pe care le sintetizăm astfel:
 manifestarea inteligenţei în acţiunile de joc;
 excluderea manifestărilor negative de comportament;
 joc în permanentă mişcare;
 raza mare de acţiune a tuturor jucătorilor;
 concordanţa mijloacelor de pregătire cu acţiunile de joc;
 desfăşurarea organizată a acţiunilor de atac şi apărare.

1.5. Conţinutul jocului de fotbal

Cunoaşterea conţinutului real al jocului este condiţia

fundamentală pentru realizarea unui proces de antrenament
eficient.
Numai în condiţiile evaluării exacte a componentelor
jocului competiţional se poate realiza o pregătire ştiinţifică şi
metodică corespunzătoare, care să faciliteze practicarea unui
joc raţional, eficient şi spectaculos.
În acest cadru şi pe baza acestor cunoştinţe putem
49
aborda o evoluţie continuă a jocului, îmbogăţindu-l cu noi
concepţii, mijloace şi metode de pregătire.
Modificările apărute de-a lungul timpului în conţinutul
jocului au fost determinate de schimbările unor clauze
regulamentare şi mai ales de experienţa acumulată şi
valorificată de specialişti, pentru continua îmbunătăţire a
acţiunilor de joc.
Conţinutul jocului, evaluat pe baza acţiunilor jucătorilor în
atac se compune din acţiuni cu mingea şi fără minge, iar în
apărare, din acţiuni de organizare a apărării şi de recuperare
a mingii.

1.5.1. Componente ale jocului în atac

Analiza fazelor de atac ne oferă conţinutul acestora şi

obligaţia de a folosi mijloacele adecvate pentru
perfecţionarea lor.
Componentele atacului sunt următoarele:

1.5.1.1. Acţiunile de joc fără minge

Investigaţiile şi studiile efectuate la jocurile oficiale au
demonstrat că un jucător în cele 90 de minute este în
posesia mingii până la maximum două sau trei minute!
Deşi jocul efectiv are o durată de circa 60 de minute,
se pune totuşi întrebarea ce face jucătorul în aproximativ 57
de minute. în acest timp, în fazele de atac şi apărare,
jucătorul trebuie să acţioneze fără minge, printr-o gamă
variată de mişcări, efectuate pe distanţe şi cu intensităţi
diferite, participând efectiv la toate momentele jocului printr-
un plasament eficient.
În jocul de fotbal distingem următoarele acţiuni fără
minge:
 schimbarea permanentă a plasamentului jucătorului prin
alergări variate, pentru a crea soluţii de colaborare cu
posesorul mingii;
 deplasări pe distanţe diferite cu tempo variat şi
50
 desprinderi multiple, pe spaţii libere, pentru a sprijini
nucleele ofensive;
 demarcări eficiente prin crearea unghiurilor deschise, cât
mai mari necesare pentru circulaţia mingii în afara
traseelor de intercepţie a adversarului;
 mişcări specifice motricităţii jocului(deplasări din diferite
poziţii, opriri, porniri şi întoarceri, schimbări de direcţie cu
şi fără fentă, conţinerea acţiunii după dezechilibrare,
cădere şi obstrucţie, în lupta cu adversarul).

1.5.1.2. Acţiuni pregătitoare de atac

La acţiunile de pregătire a atacului, participă toţi

jucătorii echipei, prin acţiuni de joc fără minge, procedee
tehnice simple (transmitere directă), procedee tehnice
înlănţuite (preluare + pasă; preluare + pasă + conducere +
pasă; preluare + conducere + fentă + pasă; etc.) şi procedee
tehnico-tactice (combinaţii).
În totalitatea lor, acţiunile pregătitoare de atac
urmăresc finalizarea acestora, ceea ce impune cunoaşterea
şi respectarea unor reguli, obligatorii pentru toţi jucătorii:
 conservarea mingii în cadrul echipei prin acţiuni colective
şi nu individuale, practica demonstrând că “o echipă
păstrează mingea cu atât mai mult, cu cât jucătorii ei o reţin
mai puţin!”.
 direcţia de transmitere a mingii este determinată de
eficienţa demarcărilor care trebuie efectuate pe spaţii libere,
prin deschiderea unghiului de circulaţie a mingii, în afara
zonei de intercepţie. Cele mai dificile situaţii pentru echipa în
apărare sunt demarcările şi pasele transmise în adâncime şi
în spatele adversarilor;
 mingea se transmite la “prima intenţie” celui mai bine
plasat dintre coechipieri şi nu în ultimă instanţă când se
recurge la soluţia întâmplării;
 se recomandă evitarea transmiterii mingii jucătorului
marcat strict, cu adversarul în spate! De regulă în aceste
51
situaţii se întrerupe acţiunea de atac şi nu odată se termină
cu accidentarea celui marcat;
 în zona de construcţie a atacului, până la finalizare, se
evită efectuarea mişcărilor şi procedeelor tehnice riscante şi
inutile, totul fiind subordonat “jocului colectiv simplu şi sigur”,
care să permită continuarea acţiunilor şi traversarea rapidă a
terenului;
 acţiunile individuale în această zonă sunt recomandate
numai când nu există altă soluţie şi se folosesc în scop tactic.
Respectând conţinutul lor, acţiunile pregătitoare de
atac se pot învăţa şi perfecţiona, folosind o serie de
procedee tehnico-tactice simple, pe care la recomandăm:
Mijloace tehnico-tactice pentru învăţarea acţiunilor de
joc specifice fazei de pregătire a atacului:
- întâmpinarea mingii + preluare + pasă;
- întâmpinarea mingii + pasă fără preluare;
- întâmpinarea mingii + preluare + conducere + pasă
de depăşire (un-doi) + transmitere (pasă, centrare, lansare);
- întâmpinarea mingii + preluare + fentă de pasare +
pătrundere;
- combinaţii simple între 2-3 jucători de pe posturi
înrudite, fără şi cu schimb de poziţii, în terenul propriu şi la
mijlocul terenului.
Mijloace tehnico – tactice pentru perfecţionarea
acţiunilor pregătitoare de atac:
- acţiunile de joc fără minge: demarcări, schimb de
poziţie, susţinerea jucătorului cu mingea;
- întâmpinarea mingii + pasă + reprimire + transmitere +
urmărire;
- întâmpinarea mingii + preluare + conducere +
transmitere + susţinere;
- sprint + preluare + dribling + transmitere + susţinere;
- sprint + preluare + conducere + un-doi + transmitere.

52
 1.5.1.3. Acţiuni de finalizare

Cumularea efortului individual şi de echipă se

concretizează în zona de finalizare, unde acţionează jucătorii
din toate liniile indiferent de funcţie.
Finalizarea se realizează prin:
- acţiuni individuale, folosindu-se procedeele tehnice
simple (lovituri directe cu piciorul şi cu capul) sau procedee
tehnice înlănţuite (compuse din preluări, conducere, fentă,
auto-pasă, dribling, tras la poartă);
- acţiuni colective, la care participă minimum doi jucători,
dintre care unul execută pasa finală şi celălalt trage la poartă.
Combinaţiile de joc în această zonă trebuie să fie simple (un-
doi-ul sau un-doi pentru al treilea), pe margini sau pe partea
centrală a terenului, în condiţii de viteză crescută şi
adversitate foarte activă .
Ţinând seama de condiţiile şi componentele jocului în
această zonă (sub 30 de metri de poartă) se recomandă
învăţarea şi perfecţionarea acţiunilor de finalizare prin:

Mijloace tehnico-tactice pentru învăţarea acţiunilor de

joc specifice finalizării atacului:
- sprint + preluare + tras la poartă;
- sprint + tras la poartă direct cu piciorul sau cu capul;
- sprint + preluare + pătrundere prin acţiune individuală
+ tras la poartă;
- combinaţii simple între 2-3 jucători de pe posturi
înrudite, fără şi cu schimb de poziţii, în zone de finalizare +
tras la poartă + urmărirea şutului;
- preluare + conducere + depăşire prin fentă +
finalizare;
- preluare + conducere + depăşire + centrare +
finalizare;
- preluare + pasă + reluare la poartă direct (din
rostogolire sau din voleu) + urmărirea şutului.

Mijloace tehnico-tactice pentru perfecţionarea

53
acţiunilor de joc specifice finalizării atacului:
- acţiuni de joc fără minge: demarcări, pătrunderi
prin culoare din linia a doua, schimburi de locuri,
urmărirea şutului la poartă;
- sprint cu sau fără preluare + tras la poartă +
urmărire;
- sprint pentru întâmpinarea mingii + pasă +
reprimire + tras la poartă + urmărire;
- sprint + preluare + dribling + un-doi + tras la
poartă + urmărire;
- perfecţionarea formelor colective de atac:
poziţional, rapid şi contraatac.

Acţiunile de atac la momentele fixe ale jocului prin

care se repune mingea în joc sunt în principal loviturile libere
directe sau indirecte, aruncarea mingii de la margine şi
lovitura de colţ, favorabile finalizării, cu condiţia ca acestea
să fie foarte bine însuşite şi executate, pe baza unor scheme
precise.
Avantajele oferite de aceste situaţii sunt deosebite şi
nu odată au determinat soarta unor jocuri oficiale, unele de
maximă importanţă.

1.5.2. Componente ale jocului în apărare

Trecerea echipei în faza de apărare, trebuie

anticipată, astfel ca în orice moment să existe o superioritate
numerică, cu cel puţin un jucător.
La acţiunile de apărare, în mod obligatoriu trebuie să
participe toţi jucătorii indiferent de funcţia ocupată în echipă.
Atribuţiile individuale şi colective, însuşite şi repetate
de jucători stau la baza unei bune organizări, ceea ce
favorizează acţiunile de recuperare a mingii.
Cele mai importante acţiuni de organizare şi
recuperare sunt:
 schimbarea rapidă a plasamentului din atac în apărare;

54
 replierea în timp util şi ocuparea unui plasament eficient,
pe tot terenul în mod echilibrat;
 declanşarea acţiunilor de marcaj, pressing, tatonare şi
deposedare prin atac direct sau intercepţie;
 suplinirea temporară a coechipierului depăşit de
adversar;
 ocuparea unui plasament favorabil pentru efectuarea
dublajului şi a celui multiplu;
 angajarea psiho-fizică maximă pentru recuperarea mingii
în condiţii de fair-play.
Pentru învăţarea şi perfecţionarea jocului în apărare,
a tuturor acţiunilor ce le reclamă, prezentăm în continuare
unele repere pentru folosirea celor mai eficiente mijloace în
procesul de pregătire:

Mijloace tehnico-tactice pentru învăţarea acţiunilor de

joc specifice apărării:
 deprinderi şi acţiuni de joc fără minge;
 plasamentul de principiu şi schimbarea plasamentului;
 marcarea adversarului din apropiere şi de la distanţă;
 asigurarea reciprocă(dublarea), schimbul de adversar;
 deposedarea adversarului prin intercepţie;
 tatonarea şi deposedarea adversarului în momentul în
care controlează mingea;
 deposedarea adversarului în momentul preluării mingii;
 degajarea terenului;
 apărarea în zonă, om la om şi combinată.

Mijloace tehnico-tactice pentru perfecţionarea

acţiunilor de joc specifice apărării:
 schimbarea rapidă a plasamentului (replierea);
 marcarea adversarului (pressing);
 tatonare, ţâşnire, deposedare directă sau prin intercepţie;
 sprint, deposedare prin intercepţie, transmitere;
 deplasare rapidă, sprijin, dublaj, deposedare directă sau
prin intercepţie;
55
 deposedarea nereuşită, repliere, dublaj, deposedarea
directă;
 schimb de locuri cu apărătorul zonei vecine în caz de
depăşire directă, marcare, deposedare;
 forme speciale de apărare: aglomerată şi presing;
 acţiuni de organizare a apărării împotriva diferitelor forme
de atac(poziţional, rapid şi contraatac).
Acţiunile de apărare la momentele fixe ale jocului, se impun
pentru contracararea unor manevre tactice, a căror imperativ
este ”marcarea strictă şi blocarea acţiunii oricărui adversar”.
Cunoaşterea şi aplicarea cu fermitate a mijloacelor
specifice, care asigură eficienţa marcajului la toate fazele
fixe, aparţine deopotrivă antrenorilor şi jucătorilor.
Respectarea şi asumarea răspunderii personale, a
sarcinilor ce revin fiecărui jucător, indiferent de funcţia sa în
echipă şi angajarea psiho-fizică totală în condiţiile unei
adversităţi dure, influenţează desfăşurarea şi rezultatul unui
joc.
Asigurarea apărării la fazele fixe, necesită
respectarea unor reguli stricte, dintre care amintim:
 plasament permanent între poarta proprie şi adversar;
 evitarea plasamentului în planul al doilea, la mingile
centrate şi transmise din lateral în faţa porţii;
 organizarea “zidului” la loviturile libere directe şi indirecte,
în timp util, foarte repede, cu jucători stabiliţi dinainte;
 participarea unui număr corespunzător de jucători la
formarea “zidului”, în funcţie de locul execuţiei. În cazul unui
unghi mai mic(rezultat din cele două linii ce unesc locul mingii
cu barele verticale ale porţii) zidul poate fi alcătuit din 2-3
jucători, iar când acesta are deschiderea maximă, la loviturile
perpendiculare pe axa porţii, este necesară prezenţa a 6-7
jucători;
 pentru creşterea siguranţei porţii, la aceste lovituri trebuie
să participe toţi jucătorii echipei. Cei care nu fac parte din zid,
execută marcaj strict la adversarii plasaţi în zonă;
 preferabil este ca în zid să intre jucători mai înalţi, iar
marcajul la adversarii plasaţi în zona porţii să fie efectuat
56
numai de cei mai buni apărători;
 zidul se efectuează cu scopul de a acoperi o anumită
zonă a porţii, fiind dirijat de portar. Acesta fiind scopul, zidul
nu are voie să fie format cu fisuri sau să se destrame (cum
se întâmplă de cele mai multe ori, facilitând înscrierea unor
goluri ce normal se pot evita) înainte de executarea loviturii
directe sau a repunerii mingii în joc;
 la executarea loviturii de colţ, se dublează jucătorul care
se angajează la săritură, iar în cazul când portarul iese la
mingea înaltă, locul lui este preluat de doi jucători.

1.5.3. Componente specifice jocului portarului

Calităţile şi valoarea jucătorului care ocupă postul de

portar sunt de cele mai multe ori determinante în fixarea
rezultatului unui joc. Dacă un jucător de câmp poate fi suplinit
într-o fază, în cazul portarului, acesta când greşeşte primeşte
gol.
Motiv pentru care selecţia şi atenţia acordată pregătirii
portarilor este de prim ordin, mai ales că procedeele tehnice
specifice acestui post sunt multiple, iar cerinţele deosebit de
mari.
În acţiunile de apărare, portarul efectuează deplasări
şi mişcări pe linia porţii şi în afara acesteia, folosind procedee
tehnice ca: prinderea, boxarea şi devierea mingii, plonjonul,
etc.
În acţiunile de atac, portarul foloseşte repunerea sau
degajarea mingii cu mâna sau cu piciorul, procedee tehnice
prin care acesta declanşează atacul propriu.

1.5.4. Componentele efortului specific jocului

Realizarea modelului de joc pe baza unor repere

operaţionale, de maximă eficienţă, se poate obţine în urma
studierii şi stabilirii componentelor fazelor şi acţiunilor de joc.

57
 Programarea unui plan de antrenament trebuie să se
axeze pe specificul jocului competiţional şi pe complexitatea
efortului acestuia.
După concluziile specialiştilor se poate afirma că
performerul zilelor noastre deţine o capacitate psiho-fizică
remarcabilă, capabil de eforturi deosebite şi eficiente, pe tot
parcursul anului.
În acest sens, considerăm concludente şi utile
observaţiile făcute de specialiştii englezi, pe parcursul unui
întreg campionat din prima ligă, privind complexitatea
efortului specific, din timpul jocului oficial. Datele furnizate la
nivelul unui campionat deosebit de valoros şi recunoscut pe
plan internaţional, cum este cel britanic, sunt suficient de
edificatoare pentru a jalona un proces de pregătire la cotele
jocului modern.
Jucătorii urmăriţi în experiment, au fost văzuţi de 50 de ori,
cifrele medii arătate mai jos fiind expresia unor cerinţe de
nivel internaţional.

 Mediile minime ale paşilor jucătorilor, în diferite alergări:

- 0,60 m = la alergarea înapoi;
- 0,90 m = în alergare uşoară;
- 1,13 m = în alergare lansată;
- 1,24 m = în sprint.

 Distanţa acoperită de un jucător într-un meci, variază

între 7069 metri şi 10921 metri, cu o medie de 8680 metri (cu
o deviaţie de ± 1011 metri, ceea ce reprezintă din 100Î:
- 6,7 Î = alergare înapoi;
- 11,2 Î = sprint;
- 20,5 Î = alergare lansată;
- 24,8 Î = mers;
- 36,8 Î = alergare uşoară.

Distanţa acoperită cu balonul reprezintă de la 4Î la 0,24Î din

total, cu o medie de 1,73Î şi o deviaţie standard de 0,87Î.

58
 In medie, în timpul jocului se realizează un număr de 843
acţiuni individuale, dintre care:
- 239 = alergări uşoare;
- 114 = alergări lansate;
- 62 = sprinturi;
- 308 = deplasări în mers;
- 120 = alergări înapoi.

La acţiunile de mai sus se adaugă în activitatea

fiecărui jucător:
 Mişcări şi deplasări variate specifice motricităţii din teren
ca: alergări laterale, cu paşi adăugaţi, cu schimbări de ritm şi
direcţie, porniri, opriri, căderi, rostogoliri, ridicări, sărituri,
ocoliri, evitări, reveniri;
 Efectuarea procedeelor tehnice şi tehnico-tactice, în
condiţii de adversitate, luptă pe sol şi în aer, echilibru instabil,
etc;
 Transmiterile (variate ca distanţă şi traiectorie) în faza de
construcţie şi trasul la poartă, în cea de finalizare
Ponderea acestora este în raport cu solicitările impuse de joc
şi valoarea adversarului, în condiţii de teren şi climă variate.

 Pe compartimente, distanţa medie acoperită este de:

- 8245 metri (± 816 m) pentru fundaşi;
- 8759 metri (± 521 m) pentru mijlocaşi;
- 9105 metri (± 787 m) pentru atacanţi.
Pe baza cunoaşterii componentelor jocului,
programarea pregătirii în procesul de antrenament se face
ţinând seama de acestea, dar şi de valoarea şi posibilităţile
echipei proprii.

59
 1.6. DIRECŢII ŞI TENDINŢE ÎN EVOLUŢIA
JOCULUI DE FOTBAL

Modificările survenite de-a lungul timpului, în

organizarea şi desfăşurarea jocului, au fost generate de
permanenta stare de adversitate din teren, în care jucătorii
au urmărit să se impună prin joc şi eficienţă în faţa
partenerului de întrecere.
Măsurile luate în vederea asigurării defensivei şi a finalizării
acţiunilor ofensive, precum şi pentru acoperirea
corespunzătoare a zonei mediane, au urmărit să realizeze un
echilibru între liniile amintite, ceea ce a condus la schimbări
structurale în sistemul de joc.
Creşterea sau reducerea numărului de jucători, în
compartimentele echipei, a fost subordonată în primul rând
ideii de a se asigura prioritar apărarea imediată.
Referindu-ne la cele mai importante sisteme de joc, care l-au
precedat pe cel actual şi pentru a evidenţia reducerea
continuă a jucătorilor din atac în favoarea consolidării liniei
mediane şi a apărării, este suficient să amintim că ultimele
dispozitive au evoluat astfel:
 1-2-3-5, până în jurul anului 1930;
 1-3-2-5, în urma retragerii mijlocaşului central între cei doi
fundaşi s-a format “WM”-ul, care a durat până în anul 1958;
 1-4-2-4, a apărut la Campionatul Mondial din Suedia, în
anul 1958, când în echipa Braziliei, a apărut un nou fundaş,
din efectivul ofensiv;
 1-4-3-3, a fost rezultatul altei modificări operate tot de
brazilieni, prin scoaterea unui atacant şi plasarea acestuia în
linia de mijloc, care foarte repede a înlocuit fosta aşezare;
 1-4-4-2, este formula de joc a naţionalei engleze, care în
1966 câştigă Campionatul Mondial. Ceea ce înseamnă că în
decursul a 36 de ani atacul a fost redus de la cinci jucători la
doi, iar mijlocaşii şi apărătorii au crescut de la doi la patru.
În evoluţia acestor formule de joc, semnificative sunt
modificările din linia de mijloc, care a înregistrat până în
60
prezent cele mai spectaculoase creşteri, de la doi jucători în
formula 4-2-4, la trei în 4-3-3, la patru în 4-4-2 şi la cinci în 4-
5-1 (practicată de portughezi la Campionatul European din
1984).
Iar dacă amintim că Argentina, la Campionatul
Mondial din Mexic a jucat 3-6-1 şi în unele faze chiar 3-7,
rezultă că asistăm la concentrarea jucătorilor în zona
mediană a terenului. De aici traseele şi distanţele se reduc,
în plan perpendicular, favorizând gruparea rapidă în apărare
şi lansarea percutantă spre poarta adversă (prin acţiuni
individuale în spatele apărătorilor, sau colective prin atac
grupat şi frontal, pe toată lăţimea terenului). În acelaşi timp,
economia de efort a echipei este asigurată prin participarea
alternativă, a unor jucători polivalenţi, la acţiunile ofensive şi
defensive, formând o densitate ce sugerează spiritul luptei
sportive şi omogenitatea morală a unei formaţii. De
asemenea aglomerarea zonei mediane, facilitează
modificările permanente în toate liniile, care variază în funcţie
de solicitarea adversarului.
Concomitent cu schimbările amintite, a crescut
dinamica de joc ca rezultat al unei intense şi permanente
circulaţii a jucătorilor, amplificându-le zonele de acţiune
şi funcţiile în echipă, obligându-i astfel să rezolve sarcinile
duble, pe toată durata jocului.
În urma unor acumulări şi experimente, la care a fost
supus 1-4-4-2 în ultimele două decenii, Campionatul Mondial
din Spania 1982 a marcat o nouă orientare în mecanismul de
joc al brazilienilor.
După ce timp de peste 15 ani, echipele au jucat cu
două vârfuri, determinându-i pe fundaşii laterali - în lipsa unor
adversari direcţi - să penduleze pe marginile terenului între
cele două linii de poartă, având funcţie de fundaşi-extreme,
la mondialul spaniol, Brazilia l-a folosit pe fundaşul lateral-
stânga ( Junior ) la mijlocul terenului, ca "om în plus" unde a
acţionat cu predilecţie, ca un veritabil mijlocaş.
Ideea a fost preluată repede, mai ales de echipele
valoroase, astfel că în apărarea imediată au rămas trei
61
jucători ( "libero" şi doi fundaşi la cele două vârfuri), al
patrulea având rol de mijlocaş în atac şi după caz, apărător
în defensivă.
Cu acest prilej s-a conturat adevărul că în evoluţia sa,
jocul de fotbal a ajuns în faza când esenţial nu mai este
"aşezarea" sau "formula", ci funcţionalitatea şi dinamica
jocului.
Pornind de la această realitate asimilată în fotbalul
modern vom căuta să prezentăm modul în care cele mai
bune echipe acţionează în teren şi care sunt relaţiile tactice
în structura echipei.
Evident, în funcţie de fazele de apărare şi atac,
structura echipei se schimbă permanent, astfel că:
- în apărare, în urma modificărilor intervenite
în componenţa acestei linii, părţile nevralgice sunt zonele
laterale, motiv pentru care se încearcă următoarele soluţii:
- folosirea marcajului şi presingului de către vârfuri şi
mijlocaşi în fazele de pregătire a atacului advers;
- păstrarea în funcţia de fundaş lateral a unui jucător
polivalent, care să îndeplinească rolul de apărător mijlocaş şi
atacant;
- renunţarea la funcţia de fundaş în favoarea unui
mijlocaş, cu sarcini speciale în linia mediană.
- în atac, efectele schimbărilor în sistem sunt
evidente, la cele două vârfuri corespunzând trioul advers (
"libero" şi cei doi fundaşi de marcaj, respectându-se condiţia
"omului în plus" la fiecare fază). În această situaţie, în zona
mediană, care este "laboratorul echipei", funcţionează 4-5
jucători - după un plan tactic bine stabilit - dintre care se
desprinde un jucător cu calităţi deosebite care acţionează ca
"al treilea vârf", pe tot frontul de atac. Funcţia de "mijlocaş
vârf" este destinată de obicei unor jucători cu mare
capacitate tehnico-tactică şi finalizatori, care întrunesc
calităţile unui lider de echipă.
În avanposturile echipei, cele două vârfuri acţionează în
colaborare, fiind susţinute de jucătorii din linia mediană şi în
principal de cel de-al treilea, un mijlocaş ofensiv.
62
 Elaborarea şi desfăşurarea atacului, poartă în general
amprenta particulară şi specifică fiecărei echipe,
funcţionalitatea acesteia fiind dependentă de capacitatea
jucătorilor proprii şi de riposta adversarului.
Structurate teoretic, pe cele trei linii, echipele fanion din
fotbalul internaţional - care reprezintă etalonul actual al
sistemului de joc - ne oferă posibilitatea de a constata
următoarele:
- linia de fundaşi - este aparent formată din
"cei patru", dintre care numai trei au sarcini speciale în
apărare, adică "libero-ul" şi cei doi fundaşi de marcaj, al
patrulea, fiind plasat în linia mediană cu sarcini speciale (
marcaj strict la un adversar deosebit din angrenajul echipei
adverse, dublarea într-o anumită zonă, etc. ). În unele cazuri,
funcţia acestuia este preluată de către un mijlocaş
specializat, pentru anumite sarcini precise.
Rolul "libero-ului" constă în acoperirea şi
supravegherea tuturor spaţiilor din spatele dispozitivului de
apărare, dublarea coechipierilor, închiderea culoarelor,
respingerea atacurilor adverse şi relansarea celor proprii,
participarea la construcţia atacurilor ca "om în plus" şi chiar la
finalizarea acestora.
Cei doi fundaşi de marcaj, au sarcina de a marca şi de
a anihila jocul celor două vârfuri, din atacul advers, prezenţa
lor devenind tot mai activă şi productivă şi în fazele de
finalizare.
- linia de mijlocaşi - este formată dintr-un
"bloc funcţional" ce variază între 4-5 şi uneori chiar 6 jucători,
distribuiţi în cadrul planului tactic, cu funcţii diferite:
- un jucător ,,mijlocaş defensiv’’, care are în mod
deosebit trei sarcini principale: de a acoperi zona
centrală, a suplinii temporar coechipierii care şi-au
părăsit zonele de bază şi de a compensa (a
corecta şi repara) prin acţiuni directe, greşelile din
linia mediană;
- un jucător ,,mijlocaş de marcaj’’, care are rolul
de a efectua un marcaj strict şi de a anihila
63
 activitatea unui adversar valoros;
- un jucător ,,mijlocaş mobil’’, care în planul tactic
al echipei caută să acţioneze pe spaţii libere, mai
ales laterale, cu scopul de a desface dispozitivul
advers, în fazele de atac şi de a contracara
preferinţele adversarilor de a ataca pe o parte a
terenului în fazele de apărare;
- un jucător ,,mijlocaş coordonator’’ cu rol de
dispecer şi creator în fazele de atac;
- un jucător ,,mijlocaş ofensiv’’ cu calităţi de
atacant, prin incisivitate şi angajare în acţiuni
individuale, hotărât şi curajos în lupta directă cu
adversarul, simţ al porţii şi bun finalizator.
- linia de atac- este compusă din cele două
vârfuri, care pot acţiona în zona centrală, pe plan
orizontal formând ,,un cuplu’’ sau un ,,tandem’’,
când unul din atacanţi este plasat mai în faţă.
De asemenea, unul din cei doi atacanţi poate acţiona
avansat în zona centrală şi celălalt pe extremă; foarte
rar se poate vedea un dispozitiv cu cele două vârfuri
plasate pe margini.

64
 CAPITOLUL II - TACTICA

2.1. Generalităţi, definiţie, concepţie de joc,

caracteristici

Unul din factorii care au contribuit decisiv la

progresele înregistrate de jocul de fotbal de-a lungul anilor
este TACTICA.

TACTICA - Mijloc de progres bazat pe activizarea

unei gândiri creatoare a specialiştilor şi jucătorilor, a reuşit să
dezvolte alţi factori ai antrenamentului care au fost obligaţi
să-şi găsească noi căi şi mijloace pentru a face faţă
cerinţelor impuse de tacticizarea crescută a competiţiilor şi
jocurilor, prin variate concepţii de joc şi tactici speciale.
Exploatarea raţională a posibilităţilor jucătorilor proprii
ţinând seama de particularităţile individuale şi colective ale
adversarului, a terenului şi ambianţei de desfăşurare, a
importanţei şi consecinţelor rezultatului, trebuie să se bazeze
în primul rând pe capacitatea şi nivelul tehnic al jucătorilor.
Relaţia optimă între tehnică şi tactica jocului reprezintă
condiţia esenţială în abordarea oricărui joc, materializarea
orientării şi concepţiei tactice fiind posibilă prin calitatea
tehnicii individuale şi colective.
Nivelul şi randamentul pregătirii tactice, fiind influenţat
de varietatea şi eficienţa deprinderilor tehnice, se exprimă în
joc prin capacitatea jucătorilor de a se orienta şi alege soluţia
şi procedeul tehnic adecvat fazei şi poziţiei de moment, cu
maximă eficienţă în minimum de timp.
Tactica - constituie ansamblul acţiunilor individuale şi
colective ale jucătorilor care se desfăşoară în mod organizat
şi regulamentar, unitar şi raţional, în funcţie de calităţile şi
particularităţile jucătorilor proprii şi ai adversarului.
Tactica individuală - reprezintă capacitatea
65
jucătorului de a efectua acţiuni în colaborare cu coechipierii şi
în condiţii de adversitate, în vederea realizării sarcinilor de
joc, în toate fazele şi zonele terenului.
Tactica colectivă - reprezintă totalitatea acţiunilor de
colaborare ale jucătorilor, coordonate în mod unitar în cadrul
concepţiei de joc, pentru realizarea scopului urmărit, în luptă
directă cu echipa adversă.
Situaţiile tactice fundamentale: atacul şi apărarea.
Atacul - echipa aflată în posesia mingii, urmăreşte
prin acţiuni ofensive de joc, individuale şi colective să-şi
valorifice potenţialul propriu în vederea înscrierii de goluri şi
în consecinţă, obţinerea victoriei.
Apărarea - urmăreşte desfăşurarea atacurilor
adverse şi recuperarea mingii pentru declanşarea acţiunilor
ofensive.
Acţiunea de joc - se realizează individual şi colectiv,
în fazele de atac şi apărare, fiind rezultatul unei participări
conştiente şi pregătirii complexe a jucătorilor.
Acţiunea individuală - urmăreşte realizarea
oportună şi eficientă a sarcinilor de joc, în fazele de atac şi
apărare, prin utilizarea celor mai indicate procedee tehnice,
simple sau complexe.
Acţiunea colectivă - reprezintă participarea dirijată şi
colectivă a doi sau mai mulţi jucători, la toate fazele de atac
şi apărare, în vederea realizării sarcinilor stabilite.

CARACTERISTICILE TACTICII

- ACCESIBILITATEA - să corespundă nivelului şi

particularităţilor de pregătire ( la toţi factorii ) şi condiţiilor de
desfăşurare a jocului.
- ELASTICITATEA şi INVENTIVITATEA - să permită
însuşirea mai multor variante de joc, pentru a putea schimba
registrul tactic, când este necesar, în funcţie de adversar şi
de eventualele surprize din partea acestuia.
- EVOLUŢIA - perfecţionării tacticii să urmărească
crearea permanentă a unei soluţii, în urma unor acumulări şi
66
experienţe teoretico-practice.

2.2. Sistemul de joc

Sistemul de joc reprezintă cadrul de organizare a
jocului, în care sarcinile şi sfera de acţiune a jucătorilor, în
linii generale, sunt bine stabilite dinainte.
Adoptarea unui sistem face ca jocul să devină
organizat, acţiunile să fie coordonate şi bine orientate.
Sistemul de joc nu poate determina el singur realizarea
scopului imediat al jocului. El nu contribuie la rezolvarea
situaţiilor neaşteptate care survin pe parcursul jocului. Acesta
cade în sarcina tacticii. Sistemul este numai un cadru
înăuntrul căruia există posibilităţi aproape nelimitate pentru
aplicarea celor mai variate idei tactice.
Sistemul reprezintă o formă stabilă care nu se schimbă
de la un joc la altul, aşa cum se poate întâmpla cu tactica.
Deşi, are o formă stabilă, sistemul de joc se schimbă
totuşi la un moment dat. Această schimbare este
determinată, în principal, de modificările aduse
regulamentului de joc, precum şi de gradul de dezvoltare
tactică a jucătorilor. Datorită acestor factori sistemul a suferit
de-a lungul anilor schimbări esenţiale.
1. În jurul anului 1863 se juca aşa-zisul "sistem fără
sistem", care dispunea jucătorii astfel: un portar, un
apărător şi nouă atacanţi în linie.
2. Începând cu anul 1875, datorită îmbunătăţirii aduse
tehnicii şi tacticii înaintaşilor, un singur apărător a devenit
insuficient pentru a stăvili atacul supranumeric. Atunci au
fost retraşi încă trei jucători primind sarcini de apărători.
În acest fel sistemul defensiv a fost serios întărit şi
totodată a apărut încă o linie de apărare, aceea a
mijlocaşilor.

67
 ●

● ●

● ●

● ● ● ● ● ●

În acest sistem jucătorii erau dispuşi ca mai sus:

un portar, doi fundaşi, doi mijlocaşi şi şase înaintaşi.
(1-2-2-6).

3. Cu timpul, şi asta se petrece în jurul anului 1883,

celor doi mijlocaşi li se mai alătură încă unul, un rol de
mijlocaş centru, iar în atac rămân cinci jucători care poartă
denimirile de extrem dreapta, inter dreapta, centru înaintaş,
inter stânga şi extremă stânga. Acest sistem a fost
denumit ,,piramidă", ,,clasic" sau ,,liber" (1-2-3-5).

68
 ●

● ●

● ● ●

● ● ● ● ●

4. În anul 1925 se modifică regula de ofsaid, care

până la acea dată prevedea că un jucător este afară din joc
dacă între el şi poarta adversă se află mai puţin de trei
jucători, în condiţiile în care acţiunea se petrece în
jumătatea de teren a adversarului. Prin aceşti trei jucători se
înţelege portarul şi doi jucători de câmp. La adăpostul acestei
reguli fundaşii jucau în scară, la distanţă de 10-15 m unul de
altul, iar atacantul cel mai avansat nu se putea plasa mai
aproape de poartă decât la înălţimea fundaşului avansat.
Jocul, din acest motiv, a devenit din ce în ce mai puţin
spectaculos şi lipsit de fazele palpitante din imediata
apropiere a porţii, deci şi de eficacitate.
Noua regulă de ofsaid stabileşte că între atacant şi
poarta adversă este necesar, pentru ca un jucător să nu fie
socotit afară din joc, să se găsească numai doi jucători,
adică portarul şi un jucător de câmp.

69
 ●

● ● ●
● ●
● ●

● ● ●

În aceste condiţii, cele trei vârfuri de atac s-au

plasat la nivelul fundaşului retras şi astfel apărătorii au
putut fi uşor depăşiţi. Ca măsură de contracarare,
apărarea a retras centrul mijlocaş, care devine astfel
stoper, pentru marcarea centrului înaintaş, iar pe cei doi
fundaşi i-a plasat la câte una dintre extreme. Mijlocaşii
au căpătat sarcina de a supraveghea pe cei doi interi
adverşi. Astfel a apărut sistemul ,,W.M." (1-3-2-2-3).
Sistemul W.M. rezistă multă vreme fiind încă
prezent la campionatul mondial din Elveţia - 1954 şi chiar
la cel din Suedia - 1958.
5. Primii care-l abandonează socotindu-l învechit sunt
fotbaliştii maghiari, care încă din anii 1952-1953 modifică
W în atac. Ei trec la formula cu interii avansaţi şi centrul
atacant retras păstrând de la vechiul sistem numai M-ul în
compartimentul defensiv. Apare astfel ,,sistemul cu trei
fundaşi", pe care echipele din întreaga lume îl adoptă
folosind pentru linia de atac diferite formule ca : centrul
atacant retras şi interii avansaţi ; centrul atacant şi extremele
retrase ; etc. (1-3-2-3-2( sau (1-3-2-1-4).

70
 ● ●

● ● ● ● ● ●
● ● ● ●
●
● ● ●
● ● ● ●
● ●

Cu acest sistem, fotbaliştii maghiari obţin succese

răsunătoare (printre alţii înving la scoruri concludente pe
fotbaliştii englezi - 6 : 3 şi 7 : 2 - şi puţin a lipsit să câştige
finala campionatului mondial din 1954 (2 : 3 cu R.F.G. ).
6. După acest campionat, brazilienii perfecţionează
acest sistem creându-l pe cel cu patru fundaşi ( 1-4-2-4- )
şi datorită unei tehnici şi tactici foarte bune reuşesc să-
şi adjudece, consecutiv, două titluri de campioni
mondiali ( 1958 şi 1962 ).

SISTEMUL DE JOC

- 1960 - prin Inter Milano – antrenorul său H. Hererra a

introdus sistemul 1-1-4-2-3 şi jucătorul ,,libero" din spatele
apărării;
- 1962 - varianta 1-4-3-3- la Campionatul Mondial din Chile
conduce Brazilia spre titlu;
- 1966 - varianta 1-4-4-2- - la Campionatul Mondial din
Anglia, unde ţara gazdă câştigă locul I;
- 1970 - se revine la varianta 1-4-3-3 la Campionatul
71
 Mondial din Mexic - unde Brazilia câştigă din nou trofeul.
În prezent se folosesc variante ale sistemului cu patru
fundaşi, fie cu 1-2-3 jucători în atac, şi 5-6 jucători în linia de
mijloc. Astfel avem variantele 1-4-5-1 ; 1-3-5-2 ; 1-3-4-3 ; etc.
La Campionatul Mondial din Franţa 1998 echipele
finaliste au adoptat o aşezare în linie alcătuită din 4 jucători -
4 mijlocaşi şi 2 atacanţi, dar cu o dinamică crescută la toate
capitolele faţă de anul 1966, anul apariţiei acestei variante.
La ultimul campionat mondial din Germania – 2006
finalistele Italia şi Franţa au utilizat aşezarea 1-4-4-2

CERINŢELE UNUI BUN SISTEM DE JOC

Pentru ca un sistem de joc să fie recunoscut, să reziste

şi să fie aplicat ca fiind raţional, trebuie să îndeplinească
următoarele cerinţe principale :
1. Să fie simplu, uşor de înţeles şi lesne de aplicat.
2. Să fie echilibrat - să ajute atât atacul cât şi
apărarea.
3. Să fie elastic - aplicabil faţă de toţi adversarii şi chiar
să ofere posibilitatea unor mici modificări, fără însă o
schimbare esenţială.
4. Să asigure acoperirea justă şi proporţională a
terenului de joc prin plasarea jucătorilor.
5. Să afirme principiul răspunderii faţă de colectiv.
6. Să asigure trecerea cu uşurinţă din apărare în
atac şi invers, adică să nu lase spaţii prea mari între
atacanţi şi apărători.
7. Să ţină pas cu dezvoltarea generală a fotbalului
pe plan naţional şi mondial.

SISTEMUL DE JOC CU PATRU FUNDAŞI

În ultimii ani a început să fie adoptat, de către cele mai

puternice echipe din lume, sistemul cu patru fundaşi, iar
astăzi aproape că nu mai există ţară unde el să nu fie
sistemul de bază.
72
 Folosit mai întâi de fotbaliştii brazilieni, care au
perfecţionat sistemul maghiar cu trei fundaşi în sprijinul
cărora venea şi un mijlocaş, acest sistem a contribuit foarte
mult la dezvoltarea generală a jocului de fotbal.
Sistemul de joc cu patru fundaşi a adus modificări
esenţiale în repartizarea forţelor pe teren şi în stabilirea de
noi sarcini şi funcţii pe jucători.
Multă vreme, cei doi fundaşi ai sistemului clasic
rezolvau cu destul succes problema apărării imediate.
Regula ofsaidului îi favoriza în îndeplinirea sarcinilor lor, ei
evitând posibilitatea să se aşeze în scară între cel mai
avansat atacant şi poarta proprie.
Odată cu perfecţionarea adusă jocului de ofsaid (1925),
cei doi fundaşi au devenit neputincioşi şi apare sistemul W
M, care instalează în linia de fund trei jucători, care
corespundeau celor trei vârfuri de atac ale adversarului.
Cu timpul, jocul din ce în ce mai perfecţionat şi mai
eficace al atacanţilor a determinat mai întâi retragerea
temporară, în acţiunile defensive, a unui mijlocaş şi apoi
retragerea permanentă a acestuia formându-se o linie de
patru fundaşi.
Retragerea permanentă a celui de al patrulea jucător
pe linia de fund - fie el mijlocaş, inter sau extremă - a atras
după sine modificări, atât în linia intermediară cât şi în cea de
atac.
Prin aceste modificări se păstrează un echilibru raţional
între compartimentele echipei şi de asemenea, o justă
repartizare a forţelor echipei în terenul de joc.
Faptul că numărul fundaşilor a crescut a dus la apariţia
unor posturi noi (fundaş central dreapta şi fundaş central
stânga ) pe lângă cei doi fundaşi laterali.
De asemenea, prin retragerea unui înaintaş în linia
intermediară apar, în unele variante ale sistemului, doi
înaintaşi centri ( înaintaş central dreapta şi înaintaş central
stânga ).
Vedem, aşadar, că sistemul de joc cu patru fundaşi a
apărut ca o necesitate obiectivă pentru realizarea echilibrului

73
valoric între atac şi apărare, în favoarea desfăşurării unui joc
ofensiv, colectiv, constructiv, dinamic, atletic şi bărbătesc,
echilibrat şi elastic, caracteristici ale concepţiei moderne de
joc.
Am văzut aşadar că factorii care determină schimbarea
sistemului de joc sunt de natură regulamentară, prin
modificarea unor reguli ale jocului şi de natura perfecţionării
tacticii de atac sau de apărare. În cazul sistemului de joc cu
patru fundaşi, a apariţiei lui, singurul factor determinant a fost
perfecţionarea tacticii în jocul atacanţilor şi anume :
- o circulaţie permanentă a vârfurilor de atac pe axul
longitudinal al terenului ;
- intercalarea a câte unui mijlocaş sau chiar fundaş în
linia de atac pentru surprinderea şi mai mare a apărării
adverse, în special a stoperului ;
- pătrunderea prin surprindere a interilor pe direcţia
porţii şi trecerea lor temporară pe poziţia de vârfuri de atac ;
- retragerea centrului înaintaş şi a unei extreme sau a
ambelor slăbind eficacitatea jocului fundaşilor;
- creşterea rapidităţii acţiunilor individuale sau colective
în zona de finalizare ;
- creşterea rapidităţii în declanşarea contraatacurilor ;
- crearea superiorităţii numerice şi a culoarelor de
pătrundere către poartă printr-o circulaţie rapidă a jucătorilor
şi a mingii în cadrul schimburilor de locuri .
Vedem, deci, că sistemul de joc cu patru fundaşi a
apărut în cadrul sistemului cu trei fundaşi, prin perfecţionarea
continuă a acestuia. Acest lucru prezintă avantajul că
sarcinile noi create compartimentelor şi posturilor pot fi mai
uşor înţelese şi însuşite de către jucători şi prin aceasta
adaptarea jucătorilor la noul sistem se va face cu mai puţine
dificultăţi.
Sistemul de joc cu patru fundaşi are două variante
principale, fiecare fiind determinată de numărul înaintaşilor şi
al mijlocaşilor.
Prima, varianta 1-4-2-4 trebuie înţeleasă de felul
următor : prima cifră ( 1 ) reprezintă portarul, a doua ( 4 ) pe

74
cei patru fundaşi care dau şi denumirea sistemului, a treia
cifră ( 2 ) numărul mijlocaşilor, iar a patra ( 4 ) numărul
înaintaşilor.
A doua, varianta 1-4-3-3 prezintă deosebirea că
numărul mijlocaşilor este egal cu cel al înaintaşilor ( 3 ).
Sistemului de joc cu patru fundaşi îi este caracteristică
plasarea jucătorilor pe trei linii, indiferent de varianta folosită.
Ca formă de apărare colectivă, în sistemul de joc cu
patru fundaşi se aplică cu rezultatele cele mai bune apărarea
,, combinată ", în care cei patru fundaşi se apără, de obicei,
pe ,, zonă " - fiecare dintre ei apărând una dintre cele patru
zone longitudinale ale terenului - iar mijlocaşii şi unii dintre
înaintaşi efectuează apărarea ,, om la om ". Se poate, în
cazul mijlocaşilor, ca unul să aplice o formă de apărare, iar
celălalt altă formă.

75
 ● ●

● ● ● ● ● ● ● ●
● ● ● ●
●
● ● ● ● ● ● ●

În orice caz, asupra coordonatorului atacului advers

trebuie să se efectueze apărarea om la om. Apărarea
combinată se impune cu atât mai mult cu cât în acest sistem,
fireşte atunci când echipa se găseşte în situaţia de apărare
dispar perechile antagoniste mai clar decât în sistemul cu trei
fundaşi. Perechile antagoniste erau specifice sistemului de
joc WM. Dispariţia perechilor antagoniste constă în faptul că
înaintaşii primesc sarcini mărite în jocul de apărare. Parte din
ei, aşa cum am arătat mai sus, în funcţie de locul unde se
petrece faza de joc, ar acţiona direct la atacarea adversarilor.
Indiferent de varianta folosită în apărare, cei patru
fundaşi fac zonă la o distanţă de minimum 20 - 25 m de
poarta proprie. Această zonă este necesar a fi formată la
această distanţă pentru două motive şi anume :
1. Pentru a crea o zonă de siguranţă în spatele liniei
fundaşilor, zonă în care, în eventualitatea că vreunul dintre
atacanţi a pătruns cu balonul, să mai poată fi ajuns şi oprit
înainte de a acţiona direct pe poartă sau, dacă o face, să fie
nevoit să şuteze de la distanţă oricum mai mare. În cazul că
zona se face la o distanţă mai mică de poartă, 16-18m,
adversarul înfiltrat printre fundaşi este mai periculos pentru
poartă şi, în plus, orice infracţiune care s-ar comite asupra
76
lui în momentul atacului pentru blocarea şutului sau pentru
deposedare s-ar solda cu o lovitură de pedeapsă, întrucât ea
a fost comisă în interiorul suprafeţei de pedeapsă.
2. Pentru a nu permite adversarului să şuteze la poartă
din faţa zonei, decât de la distanţă mare ceea ce face ca
eficacitatea să fie mai puţin probabilă.
Deci, retragerea liniei fundaşilor sub distanţa de 22 - 25
m ar constitui un avantaj pentru adversar.
În zona pe care cei patru fundaşi o fac la distanţă de
poartă ei se aşează în linie, în aşa fel încât orice atacant
situat înapoia sau a nivelul acestei linii să fie prins în poziţie
de ,, afară din joc " ( ofsaid ).
În acţiunile de apărare, o dată cu retragerea jucătorilor
din linia de fund şi din cea intermediară, vin în sprijinul
acestora şi jucătorii liniei de atac, care se retrag, unii mai
mult, alţii mai puţin, în funcţie de sarcinile stabilite. În acest
fel, echipa acţionează ca un bloc funcţional, păstrându-se
între jucători şi între liniile echipei aproximativ aceleaşi
distanţe.
În atac, de asemenea, trebuie realizat blocul funcţional
pentru împingerea jocului în terenul adversarului, pentru a
putea efectua pătrunderi din liniile din spate, către poarta
adversă. Astfel, loviturile la poartă devin accesibile şi pentru
mijlocaşi şi chiar fundaşi, care au o poziţie liberă şi favorabilă
de şut.
Ca cerinţe generale pentru realizarea unui joc de
calitate în sistemul cu patru fundaşi enumerăm :
- realizarea blocului funcţional de care am vorbit mai
sus, care asigură activitatea echipei ca un tot unitar, prin
păstrarea pe tot timpul jocului a unor distanţe şi intervale
corespunzătoare, atât în atac cât şi în apărare ;
- jucătorii să acţioneze, în principiu, numai în zonele lor
de acţiune principală. În zonele secundare aceştia
acţionează numai în anumite faze care ies din jocul ordonat
şi organizat. Ieşirile din zonele principale şi continuarea
acţiunii în zonele secundare trebuie să se facă cu mare
atenţie, mai ales când astfel de acţiuni sunt efectuate de

77
către fundaşi. Fundaşii vor face acest lucru prin alternaţie şi
numai atunci când numărul înaintaşilor adverşi este redus ;
- manevrele, atât cele pentru atac cât şi cele pentru
apărare, să fie simple, rapide, eficace ;
- să fie dezvoltat la maximum jocul colectiv orientat pe
ofensivă, dar în acelaşi timp să se efectueze cu curaj
pătrunderi individuale spre poarta adversă urmate de şut şi
urmărirea lui.

SARCINILE JUCĂTORILOR ÎN SISTEMUL CU

PATRU FUNDAŞI
Portarul are sarcina de bază de a apăra poarta
plasându-se pe linia ei cât şi în afară, în funcţie de
necesităţile fazei. El efectuează, de asemenea, ieşiri din
poartă pentru a intercepta mingea la centrări sau la lansarea
vârfurilor de atac ale adversarului.
Ca sarcină de bază în atac, portarul, atunci când a
intrat în posesia mingii, devine primul atacant. El iniţiază
acţiuni pregătitoare de atac sau contraatac prin transmiterea
imediată şi precisă a mingii. Transmiterea mingii se face, fie
cu mâna, fie cu piciorul, partenerului cel mai bine plasat. Este
recomandabil ca transmiterea mingii să se facă cu mâna
pentru mai multă siguranţă şi să fie adresate spre marginile
terenului, la fundaşul sau mijlocaşul care se demarcă în
acest scop sau la extrema care se retrage cu această
intenţie. De asemenea, se recomandă ca mingea să fie
trimisă jucătorilor de pe partea opusă acţiunii precedente.
Iniţierea acţiunilor pregătitoare de atac se fac de către portar,
fie imediat după prinderea mingii , fie după o combinaţie cu
unul dintre fundaşi sau mijlocaşi, combinaţie care urmăreşte
reţinerea atacanţilor adverşi pe poziţie avansată, prin
încercările pe care aceştia le vor face pentru recâştigarea
mingii, în acest fel luându-le posibilitatea retragerii şi
organizării lor în dispozitivul apărării.
Fundaşii laterali au ca sarcină de bază în apărare,
marcarea extremelor.
În atac, zonele lor de acţiune sunt mult mărite, ele ne
78
mai fiind limitate la mijlocul terenului. În cazul că mingea a
fost prinsă de portar, ei se vor demarca pentru a combina cu
portarul sau pentru a primi mingea şi a iniţia şi construi
acţiuni de joc prin pasarea mingii partenerilor din linia de
mijloc sau de atac. În unele cazuri, fundaşii participă în
continuare la acţiunile de atac pătrunzând în terenul advers şi
mergând până la finalizare. Participarea fundaşilor laterali la
desfăşurarea acţiunilor în terenul advers se face numai după
ce aceştia se conving că părăsirea postului lor nu prezintă
risc.
Fundaşii centrali au sarcina de a marca pe cele două
vârfuri de atac advers, care acţionează pe zonele sau fâşiile
de mijloc ale terenului.
În atac, contribuţia lor constă în iniţierea acţiunilor de
atac prin pase precise la coechipierii din celelalte linii, prin
dirijarea paselor de contraatac şi canalizarea acţiunilor pe
marginea terenului. În cazul că aceştia posedă calităţi fizice
şi tehnice deosebite pot participa chiar la finalizare.
Mijlocaşii au ca sarcini principale de a face în
permanenţă o legătură tactică între linia de fundaşi şi cea de
înaintaşi şi de a sprijini activ ambele linii în acţiunile lor.
Mijlocaşii sunt jucătorii care asigură construcţia jocului la
mijlocul terenului.
Ei nu se plasează pe aceeaşi linie : unul va avea a
poziţie mai retrasă, iar altul una mai avansată. Mijlocaşul
plasat mai înapoi se alătură, se integrează în acţiunile de
apărare în linia fundaşilor, fie imediat în faţa acesteia şi în
apropierea înaintaşului central de pe partea sa (Dunea la
brazilieni, Lupescu la români ), fie în spatele liniei fundaşilor
cu rol de suplinire, în special a fundaşilor centrali ( Picchi la
Internaţionale).
Mijlocaşul cu o poziţie mai avansată contribuie la
apărare prin luarea în primire a mijlocaşului avansat advers
sau a unui înaintaş central care joacă pe poziţie retrasă. În
atac, cei doi mijlocaşi au de asemenea roluri diferite.
Mijlocaşul avansat, denumit ,,mijlocaşul de sprijin"
alimentează înaintarea cu mingii utilizabile, dar în acelaşi

79
timp, participă la dezvoltarea atacului şi chiar la finalizarea
lui, pătrunzând prin surprindere în eşalonul avansat al
echipei. Al doilea, ,,mijlocaşul de legătură", aşa după cum
arată şi denumirea care i s-a dat, are rolul de a transmite
pasele de la mijloc spre linia de înaintaşi şi în afară de asta
de a asigura, de a întări spatele liniei de înaintare.
Înaintaşii au în sistemul cu patru fundaşi o contribuţie
mărită în apărare. Această contribuţie se realizează printr-o
serie de mijloace dintre care cele importante sunt :
- căutarea cu perseverenţă a recuperării mingii
pierdute, prin atacarea insistentă a apărătorului advers care
a efectuat deposedarea sau interceptarea mingii. Această
acţiune a înaintaşilor urmăreşte pe cât posibil recâştigarea
mingii, iar dacă acest lucru nu este posibil, ea are efectul de
a stânjeni pe apărătorul cu mingea de a pasa corect şi a
acţiona liber, nejenat. Şi în acest caz, posibilităţile acestuia
de a greşi din cauza opoziţiei sau a grabei sunt cu mult mai
mari ;
- marcarea cu stricteţe a apărătorilor adverşi pentru a le
lua posibilitatea de a primi mingea de la portar ;
- participarea activă la apărare atunci când situaţia
devine periculoasă pentru poarta proprie ajungându-se până
la dublarea fundaşilor.
În atac, rolul cel mai important în atacarea porţii revine
înaintaşilor. Cuplul celor doi înaintaşi se manifestă prin :
- ajutor reciproc ( de obicei jucătorul fără minge este
acela care are iniţiativa în această acţiune de susţinerea
coechipierului său ) prin demarcări de sprijin;
- pase de depăşire a adversarului ( un-doi ) ;
- lansări ;
- schimburi de locuri ;
- demarcări ,, asigurate “, prin alternaţie.
Înaintaşii au un rol deosebit de important în construcţia
jocului. Prin poziţia puţin retrasă faţă de înaintaşii centrali ei
pot mai uşor să continue acţiunile de atac. Prin retragerea pe
care o adoptă la un moment dat, extremele ies din zona pe
care o controlează cu stricteţe fundaşul advers şi astfel au

80
libertate de acţiune când primesc mingea de la apărătorii
proprii. Această ,, demarcare asigurată “ pe care extremele o
efectuează mai are şi o altă importanţă : aceea de a sprijini
pe mijlocaşi în îndeplinirea sarcinilor lor ofensive.
În afară de aceste sarcini extremele se angajează mai
mult decât ceilalţi doi înaintaşi în jocul de apărare.
În faţa sarcinilor de mai sus, înaintaşii, indiferent de
postul pe care îl ocupă, mai au datoria să acţioneze cât mai
variat, prin alternarea acţiunilor colective cu cele individuale (
depăşiri în zona de finalizare, pătrunderi în spaţiile libere,
demarcări oportune, etc. ).

2.3. PRINCIPIILE TACTICII

1. Principiul jocului colectiv se realizează pentru :

- circulaţia fluentă a mingii
- asanarea ei promptă şi logică ;
- susţinerea partenerului aflat în posesia mingii ;
- sprijinirea partenerului aflat în luptă cu adversarul
(atac sau apărare );
- suplinirea partenerului angajat într-o acţiune din
afara zonei sale de acţiune şi preluarea sarcinilor de joc ale
acestuia ;
- comuniunea de interese ale jocului .

2. Jocul constructiv presupune :

- pregătirea anterioară a tacticii de joc ;
- organizarea acţiunilor jucătorilor ;
- colaborarea sub forma dublajelor, sprijinului,
schimbului de zone şi sarcini;
- soluţionarea acţiunilor pe căile cele mai fireşti şi
eficace ;
- disciplină tactică ;
- rezolvarea problemelor prin mijloace
regulamentare .

81
3. Jocul ofensiv presupune o bună şi solidă organizare
defensivă :
- este determinat de nivelul de dezvoltare a
capacităţii fizice, de tehnica de manevrare şi
transmitere a mingii în condiţiile luptei cu
adversarul ;
- de capacitatea de gândire individuală .

4. Jocul echilibrat, organizat pe baza unui echilibru

numeric, raţional atât în atac cât şi în apărare :
- plasament colectiv ;
- mişcarea continuă a jucătorilor ;
- anticiparea reacţiilor şi replicilor de joc ale
adversarilor ;
- capacitatea de a rezolva sarcini ofensive şi
defensive .

5. Utilizarea tactică a vitezei crescute de joc :

- viteza de joc – un esenţial element de randament
este determinantă în cazul când celelalte mijloace tehnico-
tactice şi fizice ale adversarilor sunt la nivel apropiat pentru
obţinere victoriei.

6. Jocul elastic :
- capacitatea echipei de a acoperi mobil şi rapid
terenul de joc şi de a asigura un număr suficient de jucători
în jurul purtătorului temporar al mingii .

7. Adaptarea tacticii la situaţia de pe teren :

- la condiţiile exterioare ale jocului ;
- acomodarea la public, la arbitraj, la evoluţia
scorului;
- la caracteristicile adversarului .

82
 PRINCIPIILE MODERNE DE JOC

2.3.1. ÎN ATAC :

- principiul jocului în adâncime :

- orientarea preponderent în adâncime a
circulaţiei mingii şi a jucătorilor.
- principiul penetraţiei :
- determină orientarea şi subordonarea
tuturor acţiunilor în direcţia porţii adverse, în vederea
înscrierii de goluri ;
- la baza principiului stă relaţia timp-spaţiu .
- principiul lărgimii atacului presupune :
- o raţională acoperire a suprafeţei de joc ;
- desfăşurarea acţiunilor de atac pe toată lăţimea
terenului, cu preponderenţă pe părţile laterale ( pregătire )
mai puţin ,, populate “ şi finalizare pe centru .
- principiul mobilităţii atacului :
- menţinerea echilibrului dintre compartimente în
toate fazele ;
- presupune deplasări succesive şi continue a
jucătorilor în vederea participării efective la desfăşurarea
diferitelor faze ale atacului ;
- principiul improvizaţiei :
- acţiunile de atac să se desfăşoare cursiv, simplu
şi cât mai variat, lăsând cale liberă ,, inspiraţiei “ de moment
a purtătorului de balon .

2.3.2. ÎN APĂRARE :

- principiul asigurării contrajocului în adâncime :

- în fiecare moment este necesar să se
organizeze jocul pe direcţia de atac a mingii, dar atenţi
mereu la jocul în adâncime, direct, de surpriză a
adversarului.
- principiul întârzierii atacului advers :
83
 - în scopul reorganizării în apărare a echipei
proprii.
- principiul concentrării apărării pe direcţia
principală a atacului :
- în scopul blocării pătrunderilor individuale sau
prin un-doi-uri, precum şi blocarea şutului de la distanţă prin
plasarea jucătorilor în adâncime, scară, dublaj-acoperire,
formând blocul funcţional omogen.
- principiul echilibrului :
- se realizează prin acoperirea în întregime a terenului în
apărare, adică acoperind şi partea opusă atacului advers,
evitând în felul acesta surpriza schimbării atacului de pe o
parte pe alta, de către adversar.

2.3.4. CONCEPŢIA DE JOC PE PLAN INTERNAŢIONAL

Evaluarea nivelului la care ajunge fotbalul, se

evidenţiază de obicei cu prilejul desfăşurării ritmice a Cupei
Mondiale.
Evenimentul oferă posibilitatea unor confruntări tactice
elaborate pe seama caracterului elastic al concepţiei de joc
care permite folosirea unor soluţii diferite de la un joc la altul .
Stabilirea concepţiei de joc este insă determinată de
caracteristicile fotbalului pe plan internaţional, pe care
trebuie să le respecte toate echipele pentru a fi competitive :
 fotbalul de performanţă se realizează pe baza unei
strategii bine definite şi a unor cunoştinţe, deprinderi tactice
foarte bine însuşite şi respectate :
 întreaga capacitate de joc a fiecărui jucător este
subordonată intereselor echipei, inclusiv a liderilor, care
trebuie să înţeleagă că vedeta este echipa ;
 în desfăşurarea acţiunilor de atac şi apărare se manifestă,
pregnant şi la cote superioare, spiritul colectiv de luptă şi
angajare totală a capacităţii psiho-fizice ;

84
 în dinamica sa, jocul de fotbal impune rezolvarea acţiunilor
prin funcţiile de bază şi secundare ale jucătorilor şi nu
posturi, care limitau sarcinile şi atribuţiile, în cadrul unor
compartimente ;
 în fazele de atac şi apărare, se urmăreşte prezenţa unui
jucător în plus, pentru crearea superiorităţii numerice pe fază;
 acţiunile de atac se desfăşoară prin folosirea alternativă,
sau pe perioade, a diferitelor forme colective, de atac ca cel
poziţional, rapid sau contratac;
 jocul cu ,, libero “ a creat soluţia prin care această funcţie
este destinată permanent aceluiaşi jucător sau, în funcţie de
fază şi altuia ,,libero-ul alternativ“;
 cunoaşterea exactă a conţinutului jocului competiţional, a
valorii şi eficienţei fiecărui component al echipei devine
posibilă cu aportul unor ştiinţe de specialitate indispensabile
marilor performanţe;
 conducerea unei echipe nu se mai poate concepe fără
specialişti de calitate, ca managerul, directorul tehnic,
antrenorul principal şi secunzii, colectivul medical şi alţi
angajaţi din sectorul organizatoric şi administrativ.

În elaborarea concepţiei de joc, aspectele amintite au o

anumită pondere, care în funcţie de nivelul lor calitativ, îşi
aduc mai mult sau mai puţin aportul la marea performanţă.

2.34.1. TRĂSĂTURI ESENŢIALE ALE JOCULUI PE

PLAN INTERNAŢIONAL

În atac:
Acţiunile ofensive se desfăşoară într-o viteză crescută şi se
realizează prin :
1. – construcţia jocului cu :
 participarea întregii echipe ;
 controlul dirijat şi orientat al mingii.

2. – reţinerea mingii în cadrul echipei prin :

85
 - participarea grupată a doi-trei jucători în
vecinătatea mingii :
- efectuarea paselor înapoi şi lateral, pentru
schimbarea direcţiei de atac

3. – crearea spaţiilor de joc prin :

 abilitate tehnică individuală ;
 superioritate numerică ;
 combinaţii şi automatisme de joc .

4. – crearea superiorităţii prin :

 construcţia acţiunilor ;
 orientarea combinaţiilor pe margini.

5. – schimbări de ritm şi direcţie prin :

 acţiuni individuale cu mingea ;
 dublări şi redublări de pase.

6. – virtuozitate în executarea fazelor fixe.

În apărare:
Acţiunile defensive se realizează prin :
1. – efectuarea presingului :
 acţiune colectivă, în egalitate sau
superioritate numerică ;
 acţiune individuală prin fault tehnic ;

2. – jucătorii care nu participă direct la faza de joc,

fac marcaj strict .

3. – retragerea în terenul propriu :

 continua hărţuire a vârfurilor de atac de către
apărători, pentru replierea coechipierilor în defensivă ;
 acoperirea tuturor zonelor ;
 închiderea culoarelor .

4. – marcajul se face prin :

86
  om la om în zonă ;
 sarcini speciale de marcaj la unu-doi
adversari.

5. – linia mediană a echipei efectuează o mişcare

de translaţie după direcţia de atac a adversarului.

6. – declanşarea acţiunilor de deposedare se face

prin atragerea jucătorilor adverşi într-o zonă neutră.

7. – crearea densităţii de jucători pe zona centrală.

8. – apariţia fundaşului de pe partea opusă pe
post de libero şi închiderea jocului diagonal de un
înaintaş.

2.3.5. CONCEPŢIA DE JOC A ECHIPELOR DIVIZIONARE

DIN ROMÂNIA

Jocul de fotbal la nivel competitiv a atins cote

superioare de manifestare, angajând întreaga capacitate a
jucătorilor mobilizând resursele intelectuale, psiho-fizice şi
tehnico-tactice ale combatanţilor.
Ţinând seama de aceste imperative, fotbalul trebuie
să se încadreze în cerinţele actuale ale concepţiei de joc pe
plan mondial, obligând toţi jucătorii, pe baza unei ridicate
capacităţi de efort, să participe în egală măsură la cele două
momente fundamentale ale jocului, atacul şi apărarea.
Sintetizând, jocul echipelor trebuie să aibă la bază
caracteristicile moderne : joc colectiv, constructiv, raţional şi
angajament total, care să se manifeste printr-o perfectă
disciplină din partea jucătorilor, în toate fazele de joc. Prin
această disciplină, organizarea conştientă a acţiunilor se
impune faţă de jocul individualist, la întâmplare şi haotic.
Improvizaţia şi acţiunile spontane, se pot cultiva cu condiţia
ca ele să servească echipei, respectându-se disciplina
tactică de ansamblu.
87
 În acest ,,cadru organizat şi conştient “ se va realiza o
mişcare sincronizată a coechipierilor pentru realizarea ,,
nucleelor ofensive “, în scopul declanşării unor noi direcţii de
atac şi care devin tot mai rapide şi incisive pe măsura
apropierii de poarta adversă în scopul finalizării.
Circulaţia jucătorilor fără minge este continuă, iar după
transmiterea mingii aceştia se vor deplasa imediat pe zonele
libere unde pot ameninţa poarta adversă. Manevrele cu şi
fără minge sunt schimbătoare, cu scopul de a disloca
apărarea şi a crea culoare pentru pasele decisive şi
pătrunderile individuale.
Acţiunile ofensive se canalizează cu precădere pe
marginile terenului, prin schimbarea direcţiei de atac, în mod
surprinzător şi variat.
O atenţie deosebită se va acorda valorificării la
maximum a fazelor fixe, stabilindu-se astfel câteva variante
pentru fiecare acţiune.

ACŢIUNILE DE APĂRARE, se organizează cu toate

forţele echipei pentru protecţia porţii proprii prin : eşalonarea
jucătorilor în adâncime, pe axa porţii, în continuă mişcare,
pentru a realiza suplinirea şi dublajul, iar pentru a împiedica
adversarul să manevreze mingea se foloseşte marcajul strict
şi de supraveghere cu un total angajament psiho-fizic,
uşurând intercepţia şi deposedarea.
Acţiunile de apărare încep imediat după pierderea
mingii, iar jucătorul depăşit de adversar trebuie să revină
imediat, cu toată hotărârea în zona sa, sau a coechipierilor
care suplinesc în faza respectivă.
La mijlocul terenului se va urmări intercepţia fără a
solicita un număr sporit de jucători, iar în faţa porţii proprii (
sub treizeci de metri ) se va dezlănţui acţiunea sincronizată a
tuturor jucătorilor pentru recuperare, după ce s-a asigurat
acoperirea şi marcajul strict la adversar.
În cadrul organizării jocului echipele trebuie să
urmărească realizarea principalelor trăsături tactice ale
fotbalului modern stabilite de F.R.F. :

88
 1. – în faza de apărare, imediat după pierderea mingii,
toţi jucătorii trebuie să aplice un marcaj eficient la adversari
pentru presing colectiv, în scopul opririi acţiunii adverse şi
pentru recuperarea mingii.
2. – organizarea jocului în apărare impune prezenţa
fundaşului central de acoperire - ,, libero “ – ul care în faza
de atac participă la construcţie şi chiar la finalizare ;
3. – amplificarea ,, jocului fără minge “, în cadrul căruia
circulaţia jucătorilor, în atac şi apărare, se realizează în
viteză, pe toată suprafaţa terenului şi pe toată durata partidei.
4. – în fazele de atac se foloseşte schimbarea
permanentă a ritmului de joc, care se accelerează în zona de
finalizare.
5. – valorificarea la maximum a capacităţii jucătorilor
proprii, prin stabilirea şi efectuarea unor manevre tactice (
scheme sau trasee ) care să genereze superioritatea în faţa
adversarului ( atât în timpul desfăşurării jocului, cât şi la
fazele fixe ).
Realizarea acestor trăsături este posibilă numai prin
activizarea jucătorilor în atac şi apărare, printr-o participare
totală şi conştientă. Rezolvarea eficientă a fazelor de joc
depinde şi de starea permanentă a tuturor jucătorilor, pentru
a se orienta în funcţie de poziţia mingii, a coechipierilor şi
adversarului, de zona în care se joacă, de disciplina tactică
stabilită.
Materializarea concepţiei de joc, are loc în cadrul
sistemului cu patru fundaşi, aplicat elastic ( încât se tinde
spre un sistem complex sau multifuncţional ) în raport cu
particularităţile jucătorilor proprii şi valoarea de ansamblu a
echipei.
În cadrul sistemului, atribuţiile şi sarcinile jucătorilor
sunt distribuite pe funcţii, în aşa fel încât randamentul
acestora să fie superior, lăsând loc şi pentru manifestarea
iniţiativei personale.
Îmbunătăţirea continuă a organizării jocului, în vederea
obţinerii unei eficacităţi sporite, este dependentă de

89
raţionalizarea acţiunilor colective şi individuale care să
faciliteze o coordonare optimă în ansamblul echipei.
Concepţia de joc a echipelor poate suporta modificări,
în funcţie de caracterul jocului ( turneu, eliminatoriu,
calificare, promovare, etc. ), condiţiile de joc ( acasă,
deplasare, teren, climă, temperatură, etc. ), valoarea
adversarului ( cu sau fără individualităţi ), miză şi motivaţie.
Concepţia de joc a echipelor divizionare de fotbal, s-a
stabilit în funcţie de caracteristicile şi trăsăturile de
comportament ale jucătorilor din România şi în concordanţă
cu cerinţele fotbalului internaţional.
Remarcăm astfel prezenţa unor însuşiri şi trăsături
specifice cu caracter pozitiv şi negativ, care trebuie
considerate mereu în activitatea echipelor de club sau
selecţionatelor naţionale.
Rezultatele superioare obţinute de jucătorii şi echipele
din România, sunt şi efectul unor calităţi native deosebite,
manifestate prin entuziasm, spontaneitate în gândire şi
acţiune, sociabilitate, abilitate tehnică, ş.a. dar este tot
atât de adevărat că unele aspecte negative care încă mai
persistă în comportamentul jucătorilor şi care nu odată au
adus deservicii fotbalului românesc, trebuie avute în vedere,
în economia fiecărei echipe : superficialitate în respectarea
disciplinei de joc, concentrare redusă în fazele de joc ( în
construcţie şi mai ales în finalizare ), tendinţe de joc
individualist şi ineficace, repulsie faţă de efortul
continuu şi intens ( mai ales în antrenamente ),
impulsivitate şi conduită necontrolată, chiar riscantă.
Luând în considerare aspectele amintite, în elaborarea
concepţiei de joc, aceasta trebuie aplicată în mod special
pentru a duce la îmbunătăţirea continuă a jocului prin :
 realizarea unei tehnici superioare, în condiţii
de viteză crescută şi adversitate ;
 funcţionarea ,, blocului " echipei, în toate
acţiunile de atac şi apărare ;
 simplificarea fazelor de atac şi finalizarea prin
acţiuni simple şi sigure .
90
 2.3.6. CARACTERISTICILE CONCEPŢIEI DE JOC

 desfăşurarea fazelor de atac şi apărare prin

multiple acţiuni colectiv-constructive;
 intensificarea acţiunilor ofensive pentru
creşterea eficacităţii, fără neglijarea capacităţii de apărare ;
 dinamism şi combativitate permanentă în
toate acţiunile de joc ;
 plasament elastic şi echilibrat, pentru
menţinerea distanţelor optime între jucători şi linii;
 activizarea jucătorilor şi echipei în toate
acţiunile de atac şi apărare;
 angajarea capacităţilor psiho-fizice în toate
acţiunile de joc, în condiţii de fair-play ;

2.4. MODELUL JOCULUI

Realizarea unui joc competitiv şi superior organizat,
impune jucătorilor :
 permanenta informare în teren, pentru
realizarea eficientă a multiplelor faze de joc ;
 activizarea tuturor zonelor din teren, în
ambele momente ale jocului prin eforturi susţinute ale
jucătorilor în cadrul grupelor funcţionale ;
 folosirea ritmului de joc ca armă tactică,
prin accelerarea acestuia în diferite perioade ale jocului, sau
în anumite situaţii de joc (recuperare, construcţie şi
finalizare);
 păstrarea mingii în cadrul echipei printr-un
dezvoltat joc colectiv, în care jucătorii s-o reţină cât mai puţin,
pentru realizarea unei siguranţe maxime în circulaţia mingii.

91
 ÎN ATAC:
 anticiparea fazei de apărare, în care se
păstrează permanent un jucător în plus ;
 activizarea ,, libero-ului " pentru crearea
superiorităţii numerice în construcţie şi finalizare ;
 sincronizarea circulaţiei jucătorilor pentru
acoperirea raţională a terenului ;
 folosirea variaţiilor de ritm pe toată suprafaţa
terenului, cu accelerări în finalizare .

ÎN APĂRARE
 anticiparea fazei de atac ( 1-2 jucători plasaţi
pe poziţii avansate ) ;
 marcajul continuu, în zona de circulaţie a
mingii prin presing, blocând schimbarea de direcţie a atacului
advers ;
 jocul cu ,, libero " asigurându-se
superioritatea numerică în jumătatea proprie de teren, în
zona de circulaţie a mingii ;
 jocul ,, fără minge " prin schimbarea
simultană şi rapidă a plasamentului din atac în apărare,
urmărind adversarii până la recuperarea mingii, sau
terminarea fazei.

2.5. MODELUL JUCĂTORULUI

Jucătorul cu posibilităţi de perspectivă, cu deprinderi şi

calităţi polivalente care să poată face faţă cerinţelor şi
responsabilităţilor marilor competiţii, trebuie să aibă
următoarele calităţi:
 viguros, abil şi cu capacitate mare de efort,
capabil să acţioneze cu randament superior în atac şi
apărare ;
 posibilităţi psiho-fizice şi tehnico-tactice
multiple, dintre care două, trei trăsături de excepţie ;

92
  capacitatea de orientare şi inteligenţă de joc,
bine conturate care să permită rezolvarea diferitelor variante
de organizare a jocului, să fie receptiv la tot ce este nou şi
perfectabil ;
 rezistent la dificultăţile pregătirii şi jocului,
gata de orice sacrificiu în interesul echipei şi pentru
autodepăşirea lui ;
 capacitate şi justeţe în aprecierea corectă a
valorii personale şi a celorlalţi jucători, a randamentului său şi
al echipei ;
 responsabil faţă de sarcinile de joc, gata
oricând să preia rolul sau atribuţiile altor coechipieri ;
 respectuos în toate împrejurările, faţă de
coechipieri şi parteneri, echipa tehnică şi conducerea
clubului, oficiali, arbitri şi publicul spectator ;
 atitudine modestă în viaţa sportivă şi
particulară .

PORTARUL – CALITĂŢI TEHNICO-TACTICE

ÎN APĂRARE:
 dirijarea apărării pentru realizarea
plasamentului corespunzător a tuturor coechipierilor ;
 plasament pentru închiderea unghiului de şut,
jocul în suprafaţa porţii, promptitudine la ieşirile din poartă,
aprecierea traiectoriei mingii ;
 siguranţă în prinderea, boxarea, blocarea şi
trecerea mingii peste poartă ;
 degajarea mingii cu piciorul din afara
suprafeţei de pedeapsă ( rezolvarea temporară a funcţiei
jucătorului ,, libero " ).

ÎN ATAC:
 repunerea mingii în joc, cu mâna şi piciorul,
de preferinţă spre marginile terenului, la un coechipier
demarcat, pe partea opusă direcţiei din care a venit mingea ;
 degajarea lungă pentru contraatac ;
93
  colaborare cu coechipierii pentru siguranţa
circulaţiei mingii ;
 plasament mai avansat .

CALITĂŢI FIZICE
 detenta pe verticală fără elan ( 65-70 cm ) şi
cu elan ;
 mobilitate şi supleţe ;
 viteză de reacţie ;
 rezistenţă la acţiuni repetate, în condiţii dificile
şi de adversitate .

JUCĂTORII DE CÂMP
ÎN ATAC
Jocul fără minge
 schimbarea rapidă a plasamentului din
apărare în atac, anticipându-se însă faza de apărare;
 deplasare după transmitere : ,, dă şi du-te "
pentru primire pe poziţie avansată în vederea realizării
superiorităţii numerice pe fază;
 activizarea zonei de bază şi secundare,
ameninţând permanent poarta adversă în construcţie şi
finalizare;
 sprijinirea coechipierului cu mingea, de
preferat în adâncime, în spatele adversarilor şi apărării
adverse;
 tenacitate pentru evadări succesive de
adversarul direct care face presing sau marcaj strict;
 crearea culoarelor pentru coechipierii din
urmă.

Jocul cu minge
 fiind în posesia mingii, temporar fiecare
jucător se consideră coordonator de joc, acţionând în

94
concordanţă cu caracteristicile tehnicii în faza de atac ( utilă,
oportună, precisă, variată şi mascată ) ;
 orientarea circulaţiei mingii spre zonele libere
ale terenului, în mod special spre margini, schimbând direcţia
de atac, inclusiv spre înapoi când acţiunea este blocată ;
 reţinerea şi conducerea mingii numai în
scopuri tactice prin folosirea tehnicii de contre-pied, evitându-
se zona şi traseele de intervenţie şi intercepţie a
adversarului, mai ales în terenul propriu. Sarcina de bază
este aceea de a pasa coechipierului pe poziţia sau zona
depărtată de intercepţie ;
 dezvoltarea acţiunilor individuale, mai ales în
situaţia de 1 : 1, a combinaţiilor simple şi rapide, a devierilor
în zona de construcţie şi de finalizare ;
 realizarea finalizării hotărât şi oportun la prima
ocazie .

ÎN APĂRARE
 schimbarea plasamentului din atac în
apărare, fiecare jucător având în răspundere marcarea unui
adversar direct, sau pe cel ce acţionează în zona sa,
acceptând în mod decisiv lupta pentru recuperarea mingii ;
 efectuarea marcajului strict şi la intercepţie,
agresiv în zona de circulaţie a mingii şi cea din faţa porţii
proprii, în vederea recuperării mingii şi distrugerea atacului
advers ;
 blocarea şutului la poartă sau a pasei,
închiderea culoarelor de pătrundere spre propria apărare ;
 realizarea colaborării între coechipieri, prin
suplinire, dublaj, schimb de adversari în caz de depăşire ;
 organizarea oportună şi eficientă a fazelor
fixe, în mod special în propria zonă de apărare .

95
 2.6. SISTEMATIZAREA TACTICII

2.6.1. Tactica individuală în atac

- demarcarea ;
- depăşirea ;
- efectuarea loviturilor libere ;

2.6.2. Tactica colectivă în atac

- pasa ;
- combinaţia tactică ;
- schema tactică ;
- jocul pe fază ;
- schimbul de locuri ;
- circulaţia tactică ;
- pregătirea şi finalizarea atacului ;
- forme de atac ;
- combinaţie şi scheme la faze fixele ale jocului ;

2.6.3. Tactica individuală în apărare

- marcajul ;
- talonarea ;
- deposedarea ;

2.6.4. Tactica colectivă în apărare

- dublajul ;
- forme de apărare - ,, om la om " ;
- apărare în zonă ;
96
 - apărare combinată ;
- forme speciale de apărare - presingul ;
- cu ,, libero " ;
- aglomerată ;
- în linie.

2.5.1. Tactica individuală în atac

A. DEMARCAREA - este acţiunea jucătorului în atac pe
care o efectuează cu scopul de a scăpa de sub marcajul
adversarului şi pentru a-şi crea un plasament convenabil
continuării acţiunii pe spaţii mai libere.
- Demarcarea poate fi directă şi indirectă (prin
desprinderea adversarului datorită mişcării coechipierilor) ;

Cerinţele unei demarcări sunt :

 atenţie şi concentrare la joc ;
 viteza de demarcare (direcţia spre spaţii libere
şi nu invers fiindcă obţinem automarcaj ) ;
 să se facă la momentul oportun şi prin
surprindere ;
 să fie precedată de fentă ;
 să aibă calităţi psiho-fizice corespunzătoare .
- Demarcarea este indispensabilă jocului actual
deoarece creează superioritate numerică, dezvoltă viteza şi
dinamica de joc, şi contribuie la dezorganizarea adversarului
.

B. DEPĂŞIREA INDIVIDUALĂ - este acţiunea

jucătorului cu mingea, care prin folosirea succesivă a unor
procedee tehnice, reuşeşte să depăşească unul sau mai
mulţi adversari (exemplu : preluare cu depăşire - conducere -
protejare - fentă - dribling , etc.).

97
 C. EFECTUAREA LOVITURILOR LIBERE

2.5.2. Tactica colectivă în atac

Elementul tactic de bază, în desfăşurarea acţiunilor
colective în atac, este PASA.
Transmiterea şi circulaţia mingii în cadrul echipei,
reprezintă cheia de boltă a organizării şi desfăşurării fazelor
ofensive.
Eficienţa unei pase poate decide, într-o anumită
situaţie, soarta unui joc, motiv pentru care trebuie să fie
oportună şi precisă, cu viteza şi traiectoria corespunzătoare,
pe direcţia şi către jucătorul cel mai indicat.

A. CLASIFICAREAŞI EFICACITATEA PASELOR

În funcţie de distanţa, direcţia, traiectoria şi poziţia în
teren a coechipierului, pasele sunt clasificate astfel :
1. după DISTANŢ~ :
a) - pasa scurtă (până la 10 metri) - specifică
combinaţiilor rapide, fără preluare, prin deviere şi la ,, un-
doi-uri ";
b) - pasa medie (între 10-20 metri) - are mare utilitate în
fazele de construcţie a atacului şi la angajarea coechipierilor
pentru finalizare ;
c) - pasa lungă (peste 20-25 metri) - în funcţie de locul
execuţiei şi direcţia de transmitere, poate fi utilizată ca :
- DEGAJARE (din zona porţii proprii în terenul
advers, care poate surprinde adversarul descoperit şi
înlătură pericolul);
- LANSARE (pasarea mingii în adâncime,
perpendicular pe poarta adversă, pentru angajarea
coechipierului spre şi în zona de finalizare)
- DESCHIDERE (transmiterea mingii din zona
centrală a terenului spre cele laterale, cu scopul de
a crea atacului un front larg de acţiune şi implicit
disperarea apărării adverse, ceea ce, în fazele de
construcţie, are o mare importanţă);

98
 - CENTRARE (transmiterea mingii, pe sol sau în
aer, de la marginea terenului spre interior, pentru
angajarea coechipierilor în combinaţii sau pentru a
trage la poartă, cu piciorul sau cu capul);
-

2. după DIRECŢIE :
a) - pasa înainte sau în adâncime - este cea
mai eficientă, deoarece angajează
coechipierul decisiv şi direct spre poarta
adversă, (câştigându-se teren în minimum de
timp ) pentru a crea sau finaliza acţiunea
b.) - pasa înapoi - are o multiplă utilizare, în
funcţie de situaţia din teren şi de scopul urmărit :
- când posesorul mingii nu poate pasa înainte
sau lateral ;
- când se află în marginea terenului şi acţiunea
este blocată în adâncime sau lateral, prin plasamentul
adversarilor ;
- când jucătorul a ajuns cu mingea lângă linia de
poartă şi nu are şanse de centrare, va folosi pasa spre înapoi
în zona centrală, pentru a crea poziţie favorabilă de finalizare
unui coechipier venit din urmă ;
- pasa la portar .
c) - pasa laterală - se foloseşte în scopuri
diferite, în funcţie de zona în care se
acţionează (pentru schimbarea direcţiei de
atac, descongestionarea spaţiului sau zonei
respective, eliminarea unor adversari din raza
de acţiune, efectuarea unor depăşiri prin ,,un-
doi-uri " ;
d) - pasa oblică - reprezintă un mijloc pentru
menţinerea mingii în cadrul echipei prin
deschiderea ,, unghiurilor de siguranţă " în
circulaţia optimă a mingii, crearea posibilităţilor
de a combina în triunghi şi de a efectua o
pasă decisivă în adâncime.
99
 3. după TRAIECTORIE :
a) - pasa pe jos, la sol ;
b) - pasa semiînaltă ;
c) - pasa cu traiectorie înaltă, (pe sus),
se folosesc în funcţie de plasamentul coechipierilor şi
adversarilor, locul, zona şi distanţa la care se adresează
mingea.

4. după POZIŢIA ÎN TEREN A COECHIPIERULUI -

determină pasarea mingii la picior sau pe poziţia viitoare a
coechipierului.
A. Eficacitatea paselor depinde de modul în care se
îndeplinesc următoarele cerinţe de către jucători :
 folosirea unor variate procedee de lovire a
mingii, cu piciorul şi capul ;
 transmiterea oportună a mingii cu intensitatea
necesară pentru a se evita interceptarea de către adversari ;
 camuflarea intenţiei de transmitere, prin
folosirea fentelor, a paselor precedate de fente ;
 selectarea şi efectuarea celor mai eficiente
pase, impuse de momentul tactic respectiv.

B. COMBINAŢIA TACTICĂ - reprezintă coordonarea

acţiunii a doi sau mai mulţi jucători, cu scopul obţinerii unor
avantaje în lupta cu adversarii şi de a realiza sarcinile fazelor
ofensive .
Însuşite în cadrul antrenamentelor, combinaţiile tactice
pot primi noi valenţe în timpul jocului, prin aportul capacităţii
de creaţie şi spontaneitate a jucătorilor, care însă trebuie să
posede o bogată paletă tehnică.
În cazul unei pregătiri superficiale sau a folosirii unui
număr prea mare de combinaţii tactice, se produc acţiuni
dezorganizate şi haotice în timpul jocului, ceea ce este în
avantajul adversarului .

100
 C. SCHEMA TACTICĂ - este o formă rigidă a
combinaţiei tactice, în care jucătorii au obligaţia să execute
exact ceea ce s-a repetat la antrenemente, un rol decisiv
avându-l precizia tuturor execuţiilor tehnice. Schemele tactice
se folosesc în general, cu mare eficacitate la fazele fixe ale
jocului .

D. JOCUL PE FAZĂ - reprezintă un mijloc tactic

deosebit de important în jocul actual, în cadrul căruia se
poate acţiona:
a) - individual - împotriva unui adversar plasat la distanţă
mică, în jur de 5 metri, făcând apel la mijloacele tehnice-
tactice specifice atacului ;
b) - colectiv - prin care se urmăreşte păstrarea iniţiativei într-
un spaţiu limitat pe o rază de 10-15 metri, unde sunt grupaţi
mai mulţi jucători din ambele echipe.
Reuşita jocului pe fază, impune utilizarea cu precizie a
procedeelor tehnice şi crearea superiorităţii numerice, în
lupta directă a acestor grupe ce se formează temporar.
Jucătorul cu mingea trebuie sprijinit permanent în
aceste spaţii, de un număr suficient de coechipieri, în jurul
acestuia formându-se un ,, nucleu ofensiv " eficient .
E. SCHIMBUL DE LOCURI - constituie un mijloc util,
efectuat de jucătorii echipei în atac , cu scopul de a se
elibera de marcajul strict ,, om la om " practicat de unele
echipe .
Acţiunea se declanşează la 35-40 metri de poarta
adversă şi se efectuează pe spaţii mai largi, în viteză şi cu
fente, pentru crearea unui plasament favorabil primirii mingii .

F. CIRCULAŢIA TACTICĂ - angajează un număr mai

mare de jucători, care prin acţiuni individuale succesive şi
combinaţii tactice, încadrate într-un plan stabilit, urmăresc
realizarea fazelor de pregătire şi finalizare a atacurilor .
Circulaţia tactică, presupune o pregătire tehnică,
repetată şi verificată în jocuri şcoală, bazată pe o riguroasă

101
disciplină, care să reflecte trăsăturile concepţiei de joc, ale
echipei .
În cadrul circulaţiei tactice, se stabileşte circulaţia
jucătorilor şi a mingii, sistemul de joc şi schimbarea acestuia,
care să genereze greşeli din partea adversarilor .
Pentru stabilirea unei circulaţii tactice eficiente, este
necesar ca aceasta să ţină seama de capacitatea
intelectuală şi tehnico-tactică a jucătorilor proprii, să fie
accesibilă acestora. De asemenea trebuie să aibă
aplicabilitate împotriva diverselor forme de apărare, să poată
crea surprize indiferent de zonele şi părţile terenului şi să se
bucure de adeziunea jucătorilor .

G. PREGATIREA ŞI FINALIZAREA ATACULUI

(vezi ,, cerinţele tactice în atac “ pe cele trei zone, I, II,
III,)
- pregătirea atacului (în funcţie de zonă) ;
- finalizarea atacului (pe centru şi pe lateral), (se
completează conţinutul tactic, cu exemple şi
mijloace tehnico-tactice şi metodica).

H. FORME DE ATAC
- atacul combinativ (organizare-desfăşurare-
metodica învăţării); peste 10 pase.
- atacul rapid (idem) ; 6-8 pase.
- contraatacul (idem) + fazele contraatacului (
iniţiere - desfăşurare - finalizare) – până la 5
pase.

I. COMBINAŢII ŞI SCHEME LA FAZELE FIXE ALE

JOCULUI

Fiecare echipă este obligată să deţină în registrul

tactic 2-3 combinaţii la fazele fixe ale jocului pe care să le
execute cu eficacitate indiferent de adversar, teren, condiţii
meteo, etc.

102
 3. Tactica individuală în apărare
Realizarea permanentă şi cu eficienţă a sarcinilor duble în
timpul jocului, necesită o capacitate fizico-tehnică superioară
şi însuşirea cunoştinţelor şi deprinderilor de tactică
individuală, indispensabilă funcţionării tacticii colective.
Componentele tacticii individuale în apărare sunt:

A. MARCAJUL – este acţiunea prin care jucătorul

echipei în apărare urmăreşte să anihileze adversarul direct,
pentru a nu primi şi juca mingea, sau să finalizeze.
Efectuarea marcajului depinde de modul în care jucătorul
respectă următoarele cerinţe:
 să se deplaseze între adversar şi propria
poartă (controlând situaţia din teren, plasamentul şi circulaţia
adversarilor şi a mingii);
 să blocheze înaintarea adversarului pe linia
plasamentului său;
 să se plaseze pe partea în care adversarul
controlează mingea, să-i anihileze piciorul preferat de
execuţie şi să-I blocheze intenţia de a trage la poartă prin
atac decisiv la minge.
Marcajul se poate realiza în trei feluri:
a) Marcajul strict sau “om la om” – constituie forma cea mai
agresivă de apărare, care se foloseşte de unele echipe
mai ales în propria jumătate de teren, în cadrul apărării
combinate şi la fazele fixe.
Jucătorul echipei în apărare controlează acţiunile cu şi fără
minge ale adversarului direct, la o distanţă de aproximativ un
metru.
b) Marcajul de intercepţie – se foloseşte mai ales în zona de
construcţie a adversarului, jucătorul în apărare plasându-
se la o distanţă de aproximativ cinci metri între partenerul
direct şi zona de circulaţie a mingii. Eficienţa acestui
marcaj este în funcţie de simţul de anticipaţie al
jucătorului şi de viteza de reacţie şi deplasare, necesare
unei intervenţii reuşite.

103
c) Marcajul de supraveghere – se aplică în general în zona
mediană a terenului, jucătorul în apărare fiind plasat între
poarta proprie şi adversar, la o distanţă mai mare, având
posibilitatea ca să controleze permanent mişcarea mingii,
a celorlalţi adversari şi coechipieri.

B. TATONAREA
Reprezintă un mijloc tactic important care se
realizează printr-o serie de mişcări rapide, cu paşi mici,
înainte, lateral, oblic, înapoi, cu scopul de a simula atacul de
deposedare asupra adversarului cu mingea.
Prin această acţiune jucătorul în apărare poate
închide accesul spre poartă a adversarului şi în acelaşi timp
întârzie desfăşurarea atacului, timp suficient pentru
organizarea apărării proprii şi marcarea tuturor adversarilor.
Tatonarea presupune respectarea unor reguli din partea
jucătorilor în apărare:
 să se plaseze mereu între poarta proprie şi
adversar;
 să nu atace decisiv dacă nu este sigur de
intervenţia sa şi să nu se lase înşelat de fentele adversarului;
 să urmărească în special mingea şi mai puţin
mişcările adversarului.

C. DEPOSEDAREA JUCATORULUI DE MINGE

Reprezintă scopul tuturor acţiunilor de apărare, în
vederea recuperării mingii şi declanşării unui nou atac.
Plasamentul corect şi acţiunea hotărâtă a jucătorilor
în apărare, favorizează recuperarea mingii prin intercepţie.
Un moment favorabil care măreşte şansele acţiunii de
deposedare este clipa în care adversarul intră în posesia
mingii, execută preluarea şi este concentrat asupra acesteia
(pe care încă nu o controlează suficient şi nu ştie cum va
acţiona în continuare).
În cazul când deposedarea de minge nu se face prin
intercepţie sau în momentul preluării, iar adversarul

104
controlează mingea, jucătorul în apărare trebuie să se
concentreze asupra acestuia pentru a declanşa într-un
moment favorabil atacul decisiv (diferitele procedee de
deposedare sunt descrise pe larg în capitolul ,,Tehnica’’).

2.6.5. Tactica colectivă în apărare

Organizarea eficientă a apărării colective, reprezintă
în general, baza succesului unei echipe.
Însuşirea şi respectarea în timpul jocului a
cunoştinţelor teoretice şi deprinderilor practice, a spiritului de
colaborare şi de abnegaţie, ajutor şi sprijin reciproc şi chiar
sacrificiu, sunt cerinţe obligatorii pentru o echipă bine
pregătită.
Mijloacele de exprimare practică a tacticii colective în
apărare sunt următoarele:

A. DUBLAJUL – este un mijloc eficient în cadrul

relaţiilor de colaborare şi sprijin între jucătorii echipei în
apărare. Indiferent de postul ocupat în echipă, acţiunea de
dublare a coechipierului, în momentul angajării sale la
deposedare este obligatorie
Importanţa dublajului este evidentă mai ales când
jucătorii adverşi sunt superiori din punct de vedere tehnico-
tactic şi fizic, prin calităţi deosebite.

B. FORME DE APĂRARE – în jocul de fotbal se

practică mai multe forme colective de apărare, asupra cărora
ne vom referi: apărarea “om la om”, apărarea “ în zonă “ şi
apărarea ,,combinată”. în anumite situaţii, cu jucători
corespunzători echipele mai folosesc unele forme speciale
de apărare ca: “presingul”, apărarea “aglomerată” sau acţiuni
colective pentru combaterea unor forme speciale de atac ale
adversarului.
a. APĂRAREA “OM LA OM” – se distinge prin
angajarea fermă şi hotărâtă a fiecărui jucător de a anihila
acţiunile adversarului direct (pe tot terenul sau numai în
105
propria jumătate) şi de a răspunde în faţa echipei de sarcina
preluată. Mai mult chiar, în baza principiului atenţiei
permanente, are obligaţia de a fi gata oricând să
suplinească, să dubleze şi să intervină asupra altui adversar,
care a scăpat de sub marcajul unui coechipier.
Cu un ridicat nivel de dificultate, apărarea “om la om”
impune o serie de calităţi şi însuşiri necesare celor care o
practică:
 pregătire fizică generală şi specifică
superioară şi o ridicată capacitate de efort;
 folosirea optimă a tuturor formelor de marcaj;
 efectuarea eficientă a dublajului;
 manifestarea unor trăsături şi calităţi psihice
şi morale pe care să se sprijine acţiunile tehnico-tactice ca:
puterea de luptă şi dăruire, perseverenţă şi încredere, calm şi
siguranţă, capacitate de depăşire a unor momente dificile şi
de a învinge starea de oboseală.
In faţa unei asemenea apărări, singura soluţie a
echipei în atac este jocul în viteză şi schimbul de locuri,
permanent.

b. APĂRAREA ÎN ZONĂ – se realizează după regula

că fiecare jucător acţionează într-o zonă stabilită în care
efectuează marcaj oricărui jucător admis, care pătrunde în
spaţiul respectiv. Cu obligaţia că în cazul când situaţia
impune, să-şi părăsească zona şi să acţioneze acolo unde
pericolul este iminent.
Simţul plasamentului şi al anticipaţiei, hotărârea şi
dârzenia în intervenţii, sunt calităţi indispensabile unui bun
jucător pentru apărarea în zonă.
Avantajele acestei forme colective de apărare sunt:
 reduce eficienţa combinaţiilor şi a circulaţiei
jucătorilor, precum şi a pătrunderilor individuale;
 creşte procentajul de intercepţie a mingii;
 impune adversarilor soluţia de a trage la
poartă de la distanţă;

106
  distanţele reduse între jucătorii din apărare,
facilitează efectuarea optimă a dublajului.
Dezavantajele apărării în zonă sunt următoarele:
 prezintă nesiguranţă în faţa contraatacurilor,
 nu poate evita folosirea eficientă a şutului de
la distanţa;
 se bazează prea mult pe greşelile tehnico-
tactice ale adversarilor şi mai puţin pe intervenţiile de
deposedare ale jucătorilor din apărare;
 prin interferenţa unor zone şi sarcini,
răspunderea individuală este mai redusă.

c. APĂRAREA COMBINATĂ - este forma cea mai

răspândită pe care o practică cele mai multe echipe, fiind
rezultatul aplicării simultane a primelor două. în cadrul
acesteia, unii dintre jucători au sarcina de a juca “om la om”,
iar alţii, în zonă.
Forma apărării combinate, se foloseşte în general, în
propria treime a apărării, având avantajul de a asigura
marcajul adversarilor în zona de circulaţie a mingii şi de a
acoperi în mod raţional zonele mai îndepărtate. Apărarea
combinată se recomandă în situaţiile:
 dacă pe anumite posturi sau compartimente ,
adversarul are jucători mai valoroşi;
 dacă linia de mijloc a adversarului este
superioară în organizarea jocului şi în componenţa sa;
 dacă în echipa adversă există jucători “cheie”
cu o ridicată valoare individuală.
Avantajele apărării combinate:
 este cel mai răspândit şi cel mai cunoscut
sistem de apărare;
 este clasic, folosind raţional energia
componenţilor echipei;
 se adaptează cu uşurinţă la lotul de jucători ai
echipei;
 este eficient şi în cazul unei pregătiri
neuniforme ale componenţilor echipei.
107
 Dezavantajele apărării combinate:
 necesită o pregătire tehnică şi organizatorică
pretenţioasă;
 necesită o experienţă îndelungată în aplicarea
ei datorită unor situaţii contradictorii a căror rezolvare
favorabilă necesită gândire şi rutină.
Dintre formele specifice ale apărării colective , pe
care nu orice echipă o poate practica eficient este:
d. PRESINGUL – reprezintă cea mai activă şi
agresivă formă colectivă de apărare, care se foloseşte de
unele echipe cu scopul de a reduce la maximum posibilităţile
adversarului de a-si organiza acţiunile de atac.
Aplicarea presingului pe toată suprafaţa terenului, sau
numai pe zonele stabilite, tot timpul jocului sau în anumite
perioade, presupune un ridicat nivel de pregătire investit în
jucători de valoare.
Solicitarea deosebită, din punct de vedere psiho-fizic,
obligă la o pregătire multilaterală, din care amintim o
superioară capacitate de efort, cu o mare rezistenţă în regim
de viteză, posibilităţi variate de deposedare , hotărâre şi
rapiditate în toate acţiunile, inteligenţă şi anticipaţie,
cunoaşterea şi realizarea sarcinilor de joc specifice diferitelor
zone.
e. APARAREA AGLOMERATA
f. APARAREA în LINIE
g. JOCUL CU “libero”.
Ultimele trei forme de apărare colectivă doar le-am
amintit, prezentarea lor fiind făcută în cursul de specializare.

2.6.6. Cerinţe şi reguli tactice de bază în cele trei zone

de joc.

Terenul de joc se împarte - teoretic - în trei zone

aproximativ egale (35-40m) conform schiţei de mai jos. În
funcţie de situaţia tactică în care se află echipa proprie - în

108
atac – (schiţa a) sau în apărare (schiţa b) sunt numerotate şi
zonele de teren.
Astfel, zona I se află în faţa propriei porţi când echipa
se află în ATAC, şi invers zona I se află în faţa porţii adverse,
când echipa se află în AP~RARE, iar zona II este zona
mediană a terenului.
În continuare redăm principalele cerinţe şi reguli
tactice de bază care trebuiesc respectate în aceste trei zone
de joc pentru a fi în pas cu evoluţia fotbalului pe plan
mondial.

109
 2.6.6.a ÎN ATAC:

ZONA I:
110
  Toţi jucătorii trec în bloc spre zona mediană;
 Se joacă direct, constructiv şi pe contraatac sau
oriunde în afara zonei;
 Sunt interzise acţiunile riscante;
 Protejarea mingii în orice condiţii;

ZONA II:
 Acţiunile individuale şi colective se accelerează;
 Blocarea acţiunilor laterale impune schimbarea
rapidă a direcţiei atacului;
 Se caută jocul direct – penetrant;
 Se formează nuclee ofensive pe raza mingii;
 Se evită pasa la jucătorul strict marcat;
 Se hotărăşte atacul rapid sau poziţional;
 Se încearcă evitarea contactului direct cu
adversarul;
 Se amplifică demarcările şi circulaţia mingii în afara
traseelor de intercepţie;
 În zona mediană se joacă simplu, direct şi cu
siguranţă maximă;
 Mingea se transmite repede, în adâncime sau spre
părţile laterale ale terenului.

ZONA III:
 Mingea se urmăreşte până la terminarea fazei,
inclusiv la loviturile spre poartă;
 La prima ocazie se trage decisiv la poartă;
 Mişcările şi acţiunile sunt în viteză şi angajare
psiho-fizică totală;
 Poarta se atacă frontal sau prin învăluire.

111
2.6.6.b ÎN APĂRARE:

112
 ZONA I:
 Se execută presing la posesorul mingii simultan cu
marcajul strict asupra adversarilor din zonă;
 Se iau măsuri de suplinire temporară pentru
jucătorii din defensivă care au participat la faza de finalizare;
 Oprirea prin orice mijloace a declanşării
contraatacului, inclusiv neregulamentare - ,, faultul tactic’’.

ZONA II:
 Ocuparea zonei mediane prin retragerea
organizată, echilibrată, şi concentrată pe direcţia atacului advers;
 Pe partea opusă atacului se face marcaj pentru
blocarea adversarilor;
 Retragerea echipei se face cu tatonare şi marcaj la
supraveghere pentru a întârzia şi opri atacul prin deposedarea
directă sau intercepţie;
 Se evită atacul haotic şi situaţia de inferioritate;
 Replierea şi regruparea spre poartă pentru
aglomerarea zonei centrale şi închiderea culoarelor frontale;
 Deplasarea şi mişcarea prin translaţie a liniei de
mijlocaşi şi schimbarea temporară a adversarilor;
 Atacul decisiv la minge se face din zona grupată cu
marcaj ,,om la om’’ combinat cu zonă.

ZONA III:
 Se evită faultul nejustificat şi eliminarea;
 Echipa se apără supranumeric, cu 1-2 jucători în
permanenţă;
 Concentrare maximă pentru deposedare corectă şi
degajarea terenului fără preluare;
 Răspundere personală pentru marcajul strict şi
eficient la fiecare adversar;
 Sacrificiu total pentru evitarea golului.

113
 2.7. METODICA ÎNVĂŢĂRII ŞI PERFECŢIONĂRII
TACTICII

Metodica învăţării şi perfecţionării tacticii are la bază

atât pregătirea teoretică, cât mai ales exersarea practică.
În pregătirea teoretică a tacticii se va respecta,
obligatoriu, următoarea succesiune:
a) descrierea şi demonstrarea acţiunii;
b) evidenţierea părţilor esenţiale ale acţiunii;
c) importanţa şi avantajele acţiunii;
d) stabilirea jucătorilor care o realizează;
e) în ce situaţie de joc se aplică şi replica
adversarului (posibilă);
f) verificarea înţelegerii (întrebării);
De regulă, pregătirea teoretică sau învăţarea unei
combinaţii noi se face în vestiar, la tablă, sau în săli special
amenajate cu participarea întregului lot de jucători, după care
se trece la etapa a II-a, cea practică de pe teren.
Etapele pregătirii practice sunt următoarele:
a) etapa condiţiilor izolate de joc;
b) etapa condiţiilor apropiate de joc;
c) etapa condiţiilor de joc;
d) etapa modelării – reproducerea exactă a acţiunii
de joc în pregătire.
Aceste etape pe care le parcurgem în pregătirea
tactică sunt asemănătoare cu cele de la tehnică şi în
consecinţă sunt tratate pe larg la capitolul TEHNIC~.

114
 CAP. III TEHNICA JOCULUI DE FOTBAL

3.1. CLASIFICARE, CARACTERISTICI,

GENERALITĂŢI

Prin tehnică înţelegem modul de executare a

tuturor mişcărilor necesare în practicarea jocului de fotbal.
Tehnica în jocul de fotbal, ca de altfel în orice joc
sportiv, constituie fundamentul pe care se dezvoltă şi se
perfecţionează jocul propriu-zis.
Importanţa factorului tehnic se reflectă şi în influenţa
pe care o exercită asupra celorlalţi factori ai antrenamentului
şi în special asupra factorului tactic.
Cu cât jucătorii posedă un bagaj mai variat şi mai
bogat de cunoştinţe tehnice, cu atât mai multe vor fi
posibilităţile pentru a rezolva în mod creator şi eficace orice
situaţie tactică care ar apărea în timpul jocului.
În consecinţă, astăzi, asistăm la o nouă fază în care
se cere din partea jucătorilor un nivel tehnic din ce în ce mai
ridicat, noi procedee tehnice, mai perfecţionate, mai eficace,
pentru a face faţă multiplelor cerinţe ale jocului modern.
Totodată tehnica trebuie să fie ştiinţifică, deoarece
se perfecţionează permanent, ţinând cont de elementele noi
din domeniul fiziologiei, anatomiei, biomecanicii şi igienei.
Tehnica este evolutivă, deoarece a evoluat şi
evoluează continuu spre găsirea de noi rezolvări, mai bune,
mai utile, în economia jocului.
Tehnica este şi perceptibilă, poate fi apreciată de
oricine, de fiecare spectator. Tehnica este pentru un fotbalist
“cartea de vizită”, precum este “vocea” pentru un tenor.
Clasificarea elementelor tehnice (după Catedra de
fotbal F.E.F.S. Cluj):

115
 A. Fără minge:
 alergări specifice jucătorului de fotbal;
 sărituri specifice în jocul de fotbal;
B. Cu mingea:
1. lovirea mingii cu piciorul;
2. intrarea în posesia mingii;
3. conducerea şi protejarea mingii;
4. mişcările înşelătoare - fentele;
5. deposedarea adversarului de minge;
6. lovirea mingii cu capul;
7. aruncarea mingii de la margine;
8. mijloace specifice jocului portarului:
prinderea mingii, plonjonul, boxarea şi
trecerea mingii, ieşirea din poartă şi
blocajul.

Pregătirea tehnică modernă se caracterizează prin:

 precizie;
 viteză;
 uşurinţă;
 utilitate şi aplicativitate;
 varietate.
Precizie - în execuţia elementelor tehnice de bază a
celor specifice sporturilor. Precizia este o cerinţă valabilă nu
numai atunci când jucătorul execută procedeul nejenat de
adversar, ci şi în condiţii dificile: când jucătorul se află în
mişcare, când primeşte mingea în condiţii neobişnuite sau
este jenat de adversar.
Viteză - în execuţia procedeelor tehnice se obţine prin
rapiditatea mişcărilor în sine, prin simplificarea la maximum a
mecanismului de execuţie. Totodată viteza de execuţie se
mai obţine prin folosirea procedeului cel mai simplu şi cel mai
indicat pentru situaţia respectivă şi scopul urmărit.
Uşurinţa - în execuţie şi manevrare a mingii chiar în
situaţiile cele mai dificile.

116
 Utilitatea şi aplicativitate - folosirea în mod creator
şi util a procedeului tehnic, pentru soluţionarea cât mai
eficace a diferitelor faze de joc.
Varietatea - este o altă caracteristică a tehnicii
moderne care determină jucătorii să se poată folosi pentru
acelaşi element tehnic de cât mai multe procedee tehnice,
indiferent dacă este vorba de lovirea mingi, preluare sau
fentă.
Aceste trăsături ale tehnicii moderne îşi capătă
utilitatea în fotbalul modern, unde pregătirea tehnică
superioară dă posibilitate jucătorilor să îndeplinească sarcini
tactice cu un randament mai ridicat şi în acelaşi timp lasă
câmp mai larg activităţii creatoare a fiecărui jucător din teren.
Pregătirea tehnică oricât de excepţională ar fi ea, fără
conţinut tactic corespunzător nu are nici o valoare în jocul de
fotbal.
Pregătirea tehnică trebuie făcută şi orientată în aşa
fel încât să realizeze toate caracteristicile mai sus
menţionate. La realizarea acestor deziderate rolul
antrenorului-profesor este hotărâtor, el trebuie să
aprofundeze şi să-şi însuşească sensul nou pe care îl are
pregătirea tehnică în fotbalul modern şi în acelaşi timp, va
trebui să aleagă şi să caute acele metode care sunt cât mai
eficiente.
În legătură cu pregătirea tehnică este necesar să
facem şi următoarele precizări: pentru a face faţă cerinţelor
moderne de joc, din punct de vedere tehnic, nu este
suficientă cunoaşterea şi stăpânirea perfectă a tuturor
procedeelor tehnice de bază ci se cere fineţe şi varietate în
execuţii. Cu ajutorul tehnicii superioare se asigură soluţii
tactice subtile şi mereu schimbătoare.
Valoarea tehnică a unui jucător nu este apreciată
numai după calitatea execuţiilor tehnice, ci şi după cum ştie
să le folosească în mod util şi creator în folosul echipei.
Învăţarea analitică este obligatoriu a fi folosită în
cazul învăţării procedeelor tehnice complicate, precum şi în
cazul corectării unor greşeli tehnice. În acest caz este
117
necesar ca procedeul tehnic să fie corect "împărţit”, iar
succesiunea cea mai raţională a învăţării diferitelor părţi ale
sale să fie respectată.
De exemplu, la învăţarea lovirii mingii cu latul, mai
întâi se învaţă poziţia corectă a corpului, apoi pendularea
piciorului, urmată de încordarea gleznei şi aplicarea loviturii
propriu-zise.
Dacă apar greşeli în execuţia procedeului, profesorul
va face imediat corectările de rigoare, în aşa fel încât
mecanismul de bază să fie corect însuşit. Această activitate
de corectare şi înlăturare a greşelilor în execuţie trebuie să
fie o preocupare permanentă a antrenorilor-profesori,
deoarece felul în care jucătorii îşi însuşesc primele noţiuni,
aşa îşi vor forma viitoarele deprinderi tehnice.
O altă problemă importantă în pregătirea tehnică o
constituie succesiunea în învăţare a procedeelor tehnice.
Astfel catedra de fotbal a FEFS Cluj-Napoca stabileşte
următoarea ordine în predarea procedeelor tehnice:
1. lovirea mingii cu piciorul;
2. intrarea în posesia mingii;
3. conducerea şi protejarea mingii;
4. deposedarea;
5. lovirea mingii cu capul;
6. mişcările înşelătoare sau fentele;
7. aruncarea mingii de la margine;
8. elemente specifice jocului portarului.

3.2. ETAPELE ÎNVĂŢĂRII ŞI PERFECŢIONĂRII

TEHNICII

Învăţarea tehnicii jocului este prima etapă a instruirii

jucătorilor de fotbal şi se face în cadrul procesului de
antrenament. În însuşirea procedeelor tehnice, antrenorul se
va călăuzi după principiile pedagogice ale instruirii în general
şi de aplicare ale acestora la educaţie fizică în special.

118
 Pentru o temeinică însuşire a procedeelor tehnice se
vor folosi METODELE DE INSTRUIRE, care pot asigura
înţelegerea şi participarea conştientă a jucătorului:
1. Metoda explicaţiei – constă în descrierea
procedeului tehnic (şi trebuie să fie: precisă,
concisă (strictul necesar), clară şi accesibilă (în
expresii), şi utilitatea (aplicabilitatea) în joc.
2. Metoda demonstraţiei – constă în executarea
corectă a procedeului – se foloseşte împreună cu
explicaţia, pentru a forma o justă reprezentare a
actului motric specific procedeului tehnic
respectiv.
Se procedează astfel:
 se anunţă denumirea procedeului;
 se execută de 2-3 ori în întregime şi în ritm
normal;
 se explică componentele importante ale mişcării;
 se execută din nou, într-un ritm lent (iar dacă este
necesar se va executa fragmentat, prin opriri şi
explicaţii).
3. Metoda exersării – se adresează jucătorului şi
urmăreşte însuşirea şi apoi prin repetare, perfecţionarea
procedeului tehnic respectiv.
Exersarea trebuie însoţită de observaţii permanente,
care să încurajeze execuţiile corecte, dar în primul rând
pentru a sesiza greşelile, astfel ca mecanismul de bază al
mişcării diferitelor procedee tehnice să se însuşească corect
şi modalitatea remedierii.
Sesizarea şi determinarea greşelilor principale revine
profesorului (antrenorului) care trebuie să aibă cunoştinţe de
biomecanică, pentru o analiză corectă a execuţiei.
Cunoscându-se dificultăţile însuşirii corecte a
procedeelor tehnice, este nevoie să se respecte unele cerinţe
metodice, în etapele de învăţare.
Catedra de fotbal a F.E.F.S. stabileşte următoare
succesiune a etapelor în procesul de învăţare:
A. Etapa formării corecte a mecanismului de bază;
119
 B. Învăţarea având condiţii asemănătoare de joc;
C. Perfecţionarea în condiţii de joc – prin jocuri
şcoală cu sarcini speciale;
D. Etapa modelării la condiţiile de joc;

A. Etapa formării corecte a mecanismului de bază

Este etapa învăţării în condiţii mai uşoare, izolate de
joc a procedeelor tehnice. În cadrul acestei etape antrenorul
(profesorul) explică tinerilor jucători procedeul care urmează
a fi învăţat, după care trece la învăţarea lui, iar în final
jucătorii încearcă să execute cele percepute vizual.
Această fază a învăţării este deosebit de importantă,
deoarece acum se formează mecanismul de bază al
procedeului. Explicarea va fi corectă, exactă, căci numai
astfel jucătorul îşi va forma o imagine corectă despre
procedeul ce se învaţă.
Explicarea şi demonstrarea procedeului tehnic trebuie
să fie însoţită în mod obligatoriu de materiale intuitive ca:
planşe, kinograme, fotografii, imagini video cu execuţii ale
procedeului de către jucători celebri etc.
ÎÎ această etapă a antrenamentului se învaţă în mod
analitic succesiunea mişcărilor care alcătuiesc procedeul, iar
antrenorul să urmărească cu perseverenţă realizarea lor.
Totodată, se vor folosii condiţii uşoare de execuţie a
procedeelor tehnice, exersându-se izolat de joc – mai ales
pentru o însuşire corectă a mecanismului de bază, deşi
pentru unii, folosindu-se condiţii analoge jocului, le pot
accelera învăţarea.
Urmează exersarea în ritm normal, cu intensitate şi
viteză crescută, precum şi legarea, înlănţuirea procedeelor
tehnice.

B. Etapa învăţării şi perfecţionării procedeelor

tehnice în condiţii apropiate de joc:
La antrenamente se observă că jucătorii în marea lor
majoritate execută procedeele tehnice la un nivel foarte
ridicat, în cazul când execută liberi, fără a fi jenaţi de

120
adversari, dar, aceiaşi în jocurile oficiale, cu miză nu mai
execută procedeele respective cu atâta precizie şi eficacitate.
Acest lucru se poate explica prin faptul că în metodica
învăţării s-a procedat greşit, jucătorul perfecţionându-şi
execuţia tehnică numai în condiţii izolate de joc şi fără
adversari în apropiere, departe de ceea ce se întâmplă în
nod concret într-un joc oficial. Execuţia procedeelor tehnice
este influenţată de prezenţa adversarului.
Din aceste considerente este necesar ca în această
etapă a învăţării să se introducă adversarul pasiv, în aşa fel
încât jucătorul să se familiarizeze cu prezenţa adversarului în
imediata lui apropiere.
În continuare, exersarea procedeelor tehnice se face
cu adversar semiactiv, apoi cu adversar activ. Adversarul
semiactiv efectuează mişcări de deplasare stânga-dreapta,
înainte-înapoi, fără însă a intra în contact cu mingea.
Adversarul activ se introduce în momentul în care jucătorul
şi-a însuşit mai multe procedee tehnice, când a învăţat să
lege raţional diferite procedee tehnice şi când a căpătat o
oarecare experienţă în aplicarea acestora în jocuri ajutătoare
sau de şcoală.
În această etapă, perfecţionarea procedeelor tehnice
şi consolidarea lor se face prin folosirea exerciţiilor complexe.
Prin exerciţii complexe se înţeleg acele exerciţii în care se
exersează mai multe procedee tehnice sub forma unor
acţiuni de joc.
Avantajul folosirii exerciţiilor complexe constă în faptul
că ele dau posibilitatea ca exerciţiile tehnice să se
desfăşoare în condiţii de efort fizic şi psihic asemănător
jocului (ex. preluare-dribling-conducere –finalizare ş.a.).
Pentru această etapă a învăţării, se recomandă
următoarea succesiune de exerciţii, pentru însuşirea
deprinderilor tehnico-tactice de joc:
 pasarea mingii în doi, din deplasare, cu şiretul
interior;
 completarea exerciţiului de pasare, cu
procedee tehnice de preluare şi conducerea mingii;
121
  exersarea paselor în doi, în mai multe serii de
repetări intercalate cu observaţii şi motivarea tactică a
exerciţiului;
 exersarea unor procedee tehnice înlănţuite, în
colaborare şi cu adversar semiactiv, - cu mărirea tempoului
pe măsura însuşirii corecte a deprinderilor;
 introducerea procedeelor tehnice în cadrul
unor jocuri de mişcare, în vederea stimulării eficacităţii
acestora;
 efectuarea exerciţiilor în prezenţa unui
adversar activ, urmărindu-se corectitudinea execuţiilor
tehnice şi acţiunile individuale fără minge, înainte şi după
manevrarea acesteia;
 folosirea exerciţiilor de finalizare, în prezenţa
adversarilor activi;
 utilizarea jocurilor cu efectiv redus (2-1, 2-2,
2-3) şi pe spaţii limitate, cu teme bine stabilite, precum şi pe
jumătate de teren (6-6 sau 7-7);
 exersarea jocului la o singură poartă, cu
sarcini de joc;
 efectuarea jocurilor de şcoală, bilaterale, cu
teme şi sarcini, individuale şi de echipă;

122
 C. Etapa perfecţionării procedeelor tehnice în condiţii
de joc prin jocuri şcoală, cu sarcini speciale
Jocurile de la sfârşitul antrenamentului, aşa zisele
“miuţe” jocuri-şcoală sau cele de antrenament cu sarcini
speciale de rezolvat de către jucători, prezintă o dublă
importanţă. Pe de o parte jucătorii au ocazia să exerseze
diferitele în condiţii concrete de joc, cu adversari activi şi pe
de altă parte, antrenorul îşi poate da seama de gradul de
stabilitate al procedeelor tehnice şi ce conţinut tactic prezintă
în aplicarea lor.
Pentru ca jocul şcoală sau de antrenament să-şi
atingă scopul - perfecţionarea procedeelor tehnice - este
obligatoriu să se respecte următoarele indicaţii:
 înainte de începerea jocului antrenorul va
da lămuriri, va preciza ce sarcini trebuie
avute în vedere referitor la procedeul
tehnic respectiv;
 sarcinile tehnice care urmează a fi aplicate
în joc să fi fost în prealabil exersate la
antrenamentele anterioare;
 pentru a atinge realizarea sarcinii propuse,
jucătorul trebuie să aibă atenţia îndreptată
în permanenţă asupra executării corecte a
procedeelor tehnice respective, iar
antrenorul să urmărească cu perseverenţă
realizarea lor.

Creşterea nivelului tehnicii individuale reclamă

folosirea unor mijloace eficiente de instruire, cu o
complexitate şi dificultate specifice şi similare jocului
competiţional.
La acest nivel se recomandă următoarea succesiune,
pentru perfecţionarea procedeelor tehnice:

123
  folosirea acţiunilor tehnice complexe, alături de un
adversar cu rol de simulare a deposedării de
minge;
 exersarea unor procedee tehnice complexe, în
condiţiile sprijinirii acţiunii de coechipier şi a unui
adversar semiactiv, oferind astfel simultan
momentele de colaborare şi de adversitate,
specifice jocului;
 crearea unor jocuri dinamice, care să conţină
procedee tehnice, stimulează exersarea acestora
în regim de întrecere, în care tempoul, spiritul de
colaborare şi starea afectivă sunt similare jocului;
 elaborarea şi exersarea unor acţiuni de joc
specifice fazelor de pregătire şi finalizare ale
atacului în înlănţuirea unor procedee tehnice într-
un cadru de colaborare şi în prezenţa adversarului
semiactiv şi activ;
 folosirea repetată a jocului cu temă şi efective
reduse, 2-1, 3-2, 3-3, 4-3, ş.a.;
 utilizarea jocului şcoală, în condiţii normale de
desfăşurare, trebuie să urmărească aplicarea
eficientă a procedeelor tehnice în condiţii de
colaborare şi adversitate. În aceste jocuri, se
stabilesc sarcini tehnice, care au fost pregătite la
antrenamente şi trebuie executate în timpul
jocului, oferind jucătorului posibilitatea să-şi
etaleze iniţiativa şi răspunderea unor acţiuni
individuale. Prin joc se creează astfel, cadrul
optim de exersare a conţinutului tehnico-tactic
specific competiţiei, în condiţiile dinamicii de joc şi
a solicitărilor psiho-fizice.

D. Etapa modelării la condiţiile de joc

Este etapa în care se urmăreşte fixarea definitivă a
procedeelor tehnice în timpul jocului. Jocul de antrenament
ca şi participarea la competiţii sunt elemente indispensabile
în formarea jucătorilor de fotbal.
124
 În această etapă vom introduce adversari în condiţii
diferite, în aşa fel încât la finele procesului de pregătire să
creăm jucătorul modern, multilateral, cerut de fotbalul zilelor
noastre.
Astfel vom programa jocuri amicale cu echipe având
stiluri şi concepţii de joc diferite, cu echipe din categorii
diferite, atât în deplasare cât şi pe teren propriu. Jocuri în
condiţii climaterice diferite: soare, vânt, zăpadă, ploaie,
temperaturi diferite, etc., pe terenuri diferite: cu gazon, tare,
denivelat, îmbibat cu apă, acoperit cu zăpadă pufoasă sau
îngheţată, etc., pentru ca jucătorii să fie familiarizaţi cu
absolut toate situaţiile care se pot înainte şi în timpul jocului,
pentru a le putea face faţă cu succes şi îndeosebi cu
randament sporit.
Fotbalul actual, care nu mai ţine cont de graniţe, de
continente, iar competiţiile internaţionale se succed anual, a
făcut ca în procesul de pregătire al fotbaliştilor profesionişti,
etapei modelării condiţiilor de joc să i se atribuie o importanţă
majoră. Tot în această etapă un rol hotărâtor revine
mijloacelor audio-vizuale care nu trebuie să lipsească din
arsenalul nici unei echipe de fotbal.

3.3. METODELE PREGĂTIRII TEHNICE

Metodica actuală, cere participarea constructivă şi

conştientă a jucătorilor la perfecţionarea tehnicii, pentru a
face faţă spontan situaţiilor dificile, neprevăzute, agresive de
atac şi apărare.
Metodica clasică, de abordare succesivă a
componentelor jocului, care nu demult constituia singura şi
cea mai eficace cale de antrenament şi care de altfel se
conforma stadiului respectiv al fotbalului, rămâne şi astăzi
variabilă parţial, în anumite condiţii rămâne o treaptă în
ansamblul general al pregătirii, dar i se adaugă elemente noi,
conform cu dezvoltare actuală a jocului.

125
 În funcţie de această dezvoltare metoda pregătirii
tehnice trebuie să urmărească:
 alegerea metodelor conform conţinutului şi
structurii jocului;
 corelarea metodelor de instruire tehnică cu
cele ale pregătirii fizice;
 corelarea metodelor de instruire tehnică cu
metodele pregătirii tactice;
 metodele pregătirii tehnice să realizeze
ascendent perfecţionarea formaţiilor de joc de la cele mai
simple la cele mai complexe.

Criteriile de elaborare a metodelor pregătirii tehnice

Până în prezent nu au putut fi conturate cu precizie

metode specifice pregătirii tehnice, făcându-se uz de
metodele generale ale pedagogiei ca: exersarea, repetarea,
corectarea, etc, şi metodica formării şi perfecţionării
deprinderii fiecărui element sau acţiune.
Pentru realizarea unei pregătiri tehnice adecvate, este
necesar folosirea unor metode care, respectând principiul
eşalonării în predare, să se adreseze, în acelaşi timp, mai
multor elemente şi să opereze cu acţiuni tehnice complexe,
nu cu elemente separate.
Socotim că metodele tehnice, cum ar fi exersarea,
repetare, consolidarea etc., nefiind specifice numai tehnicii, ci
şi altor aspecte ale pregătirii globale a jocului, nu constituie
cea mai bună cale de realizare a unei pregătiri tehnice
corespunzătoare fiind necesară găsirea unor metode
specifice factorului tehnic. Criteriul alegerii metodelor de
pregătire tehnică ne este dat de conţinutul şi structura jocului.

126
 Conţinutul factorului tehnic
 procedee şi elemente tehnice izolate aprox. 15Î,
elemente corelate aprox. 30Î
 elemente tehnice corelate între doi sau mai mulţi
parteneri aprox. 15Î
 integrarea acestor elemente în disputa cu
adversarul adică în joc.
În funcţie de acest conţinut, metodele folosite ar putea fi
următoarele:
 metoda exersării analitice a elementelor
tehnice
 metoda exersării acţiunilor tehnico-tactice
 metoda modelării tehnicii la conţinutul şi
structura jocului şi corelarea modelării cu celelalte metode
ale pregătirii tehnice.
Realizarea unei pregătiri tehnice adecvate presupune
utilizarea concomitentă şi simultană a tuturor acestor metode
în funcţie de particularităţi ca: vârstă, grad de pregătire,
etapă de antrenament, obiective speciale, etc., însuşirea
tehnicii doar pe baza unei metode putând avea efecte
negative.

Metoda predării analitice a tehnicii

În accepţiunea curentă prin metoda analitică se
înţelege exersarea separată a elementului sau părţilor unui
element. În fotbal caracterul analitic al exersării este dat de
repetarea identică a fazelor unei acţiuni, în cadrul căreia
poate fi abordat unul, două sau trei elemente sau chiar jocuri
şi nu de exersare-repetarea părţilor componente ale unui
singur element depăşindu-se astfel accepţia curentă a
noţiunii.

Formele metodei analitice pot fi următoarele:

 exersarea aceluiaşi element tehnic, prin aceleaşi
procedee, de exemplu: pase în doi, cu latul piciorului;

127
  exersarea aceluiaşi element tehnic, prin procedee
diferite, de exemplu: lovirea mingii cu piciorul prin pase în doi
de pe loc sau pase în doi din alergare;
 exersarea prin acelaşi exerciţiu a 2-3 elemente
corelate, de ex: preluare-conducere-pasă, din formaţie de doi
jucători faţă în faţă;
 exersarea acţiunilor tehnice individuale în condiţii
identice;
 exersarea unor jocuri simple în condiţii identice,
de ex: 2-2 fără finalizare pe o suprafaţă de 10/10m.
Scopul exersării analitice îl reprezintă învăţarea,
perfecţionarea şi automatizarea unui element şi a unor
acţiuni tehnice care să permită în continuare construirea
ansamblurilor complexe de joc.
Aplicarea metodei analitice are loc în raport cu unele
variabile ale procesului de antrenament ca:
 vârsta jucătorilor; o pondere sporită de lucru
analitic pentru învăţarea tehnicii este necesară la copii şi
juniori. În instruirea seniorilor, exersarea analitică se referă
îndeosebi la perfecţionarea unor procedee, acţiuni şi
elemente specifice postului, zonei de teren sau fazelor
fundamentale de atac şi apărare ca: lansarea, centrarea,
trasul la poartă, etc.
 perioada de antrenament; lucrul analitic al
pregătirii tehnice are o frecvenţă mai mare în etapele
pregătitoare de iarnă şi vară.
Organizarea exersării analitice are loc în cadrul unor
formaţii fixe, invariabile în cea ce priveşte numărul
partenerilor. Formaţiile de lucru analitic au eficienţa cea mai
mare, individuale cele cu antrenorul şi grupele de 2-3
jucători.

Cerinţele metodei analitice:

 lucrul analitic să asigure evoluţii precise, corecte
şi eficace;
 elementele şi acţiunile tehnice în cadrul exersării
analitice să aibă o bază de pregătire fizică corespunzătoare;
128
  elementele şi acţiunile tehnice efectuate analitic
să fie exersate în condiţii de spaţiu, poziţie, ritm şi viteză
variate, în vederea modelării lor la condiţiile de joc;
 exersarea analitică a elementelor tehnice să fie
efectuată pe rând cu ambele picioare, dat fiind faptul că
predominant prin această metodă are loc învăţarea-
perfecţionarea manevrării mingii cu piciorul neîndemânatic.

Metoda exersării acţiunilor tehnice

Acţiunile tehnice reprezintă înlănţuiri de elemente şi
procedee, desfăşurate în atac sau apărare. Evoluţia actuală
a jocului de fotbal, o serie întreagă de aspecte ca marcajul
strict şi marcarea apărătorilor echipei adverse, aglomerările
în apărarea propriei echipe, schimbul continuu de zone şi
locuri, mişcarea interferentă în atac, care au drept consecinţă
închideri ,,temporare’’ ale jocului au pus în faţa celui ce se
află în posesia mingii obligaţia de a o păstra prin manevre
individuale până la clarificarea situaţiei de pe teren şi a
posibilităţilor tactice precum şi acea de a încerce acţiuni
individuale prin care să depăşească succesiv mai mulţi
apărători.
Gradul de complexitate a unei acţiuni tehnice este
determinat de numărul elementelor componente. În condiţiile
actuale acţiunile tehnice sunt dirijate, în general, spre o
simplificare utilă şi optimă, care să asigure cursivitatea şi
logica atacului şi a apărării. Caracteristica acţiunilor tehnice o
constituie automatizarea ridicată, într-o astfel de măsură
încât jucătorul să fie capabil să le efectueze plăcut fără
întreruperi.
Formele prin care se manifestă în joc acţiunile
tehnice, indică, în acelaşi timp formele în care trebuie
exersate în instruire. Ele sunt următoarele:
a. acţiunile generale, care constituie combinaţii
indiferente de elemente tehnice. Ele înseamnă de
fapt capacitatea jucătorului de a găsi răspunsurile
tehnice cele mai adecvate la diversitatea fazelor de
joc.
129
 b. acţiuni specifice fazei fundamentale de joc, ce
sunt date de situaţiile de apărare sau de atac în care
se poate afla un jucător.
c. acţiuni tehnice specifice postului , care sunt
date de locul jucătorilor în echipă şi de zonele de
teren în care se joacă, precum şi de faza de atac sau
de apărare.
Scopul exersării acţiunilor tehnice este dat de necesitatea
formării şi perfecţionării unor combinaţii de mijloace tehnice
adecvate fazei concrete de joc, a selecţionării acelora dintre
ele care sunt justificate tactic şi totodată care să fie efectuate
rapid, cu îndemânare şi utilitate.

Aplicarea metodei
Exersarea acţiunilor tehnice este necesară la toate
categoriile de jucători, de la copii, până la cei de
performanţă, bineînţeles la nivel diferit. Dacă la copii, prin
exersarea acţiunilor tehnice se urmăreşte corelarea unor
elemente tehnice de bază ca, preluarea-conducerea-
finalizare, la jucătorii seniori, acţiunile exersate implică
folosirea de elemente şi procedee de mai mare subtilitate,
legată de perfecţionarea calităţilor motrice şi într-o anumită
direcţie tactică.
În ceea ce priveşte locul exersării acţiunilor tehnice
trebuie să arătăm că în principal, în etapele competiţionale se
exersează acţiuni caracteristice postului, zonei,
compartimentului şi fazei fundamentale, iar în etapele
pregătitoare acţiunile generale, în cadrul acestora urmărind
automatizarea legăturii dintre elementele tehnice.
Cerinţele exersării acţiunilor tehnice sunt:
 exersarea acţiunilor tehnice să urmărească
concomitent automatizarea elementelor tehnice de bază
componente, precum şi legarea acestor elemente într-o
asemenea măsură încât întregul complex să aibă indicii
ridicaţi de îndemânare şi cursivitate;

130
  întrucât legarea elementelor înseamnă de
fapt, trecerea precisă şi rapidă de la un element la altul,
acţiunile tehnice trebuie exersate cu viteză crescută;
 desfăşurarea acţiunilor tehnice trebuie să aibă
un caracter mobil şi spontan;
 acţiunile tehnice individuale fiind componente
ale jocului de echipă, este necesar ca ele să fie îmbinate în
cadrul acţiunilor tactice colective.

Metoda exersării acţiunilor tehnico-tactice

Acţiunile tehnice reprezintă activităţi individuale, care
luate izolat nu pot satisface decât cerinţe parţiale de joc şi de
aceea ele trebuie corelate cu ale celorlalţi jucători.
Datorită faptului că acţiunile tehnice individuale se
corelează pe baza colaborării în vederea unor scopuri de joc,
ele capătă un pronunţat caracter tactic.
Noţiunea de acţiune tehnico-tactică înseamnă
executarea unei acţiuni tehnice printr-o colaborare a cel puţin
doi jucători, într-o fază de atac sau de apărare. Deci
elementul care defineşte termenul de acţiune tehnico-tactică
este colaborarea.
Acţiunile tehnico-tactice se desfăşoară în atac şi în
apărare, aceste situaţii de joc conferindu-le conţinutul
specific.
Acţiunile tehnico-tactice în apărare reprezintă
activitatea comună a doi sau mai mulţi apărători, având ca
scop comun apărarea porţii proprii, de acţiunile adverse.
Acţiunile de apărare în raport cu cele de atac sunt de o
cantitate şi o diversitate mai redusă, au un conţinut tehnic şi
tactic relativ stabil.
Acţiunile tehnico-tactice în atac au ca scop depăşirea
opoziţiei adverse. Pentru însuşirea lor se folosesc un număr
mare de exerciţii ca: pase în doi-trei din alergare, fără şi cu
schimb de locuri, combinaţii tactice de tipul fundaş-mijlocaş-
atacant central-şut la poartă, etc.

131
 Acţiunile tehnico-tactice impuse şi spontane
Acţiunile tehnico-tactice pot fi concepute
anterior,exersate şi apoi aplicate, acestea fiind denumite
,,combinaţii’’, ,,scheme’’, ,,circulaţii’’ sau pot fi elaborate
spontan de jucători, conform solicitărilor concrete şi
imprevizibile ale jocului. Deşi de egală importanţă în ceea ce
priveşte eficacitatea în joc, o frecvenţă sporită au cele
spontane, adică cele cerute de dinamica de moment a fazei.
Scopul exersării acţiunilor tehnico-tactice este dat de
importanţa pe care aceste acţiuni o au în dinamica jocului în
calitate de componente permanente ale lui. În desfăşurarea
jocului, un jucător se află în fiecare moment într-o relaţie
tactică de atac sau apărare directă cu cel puţin unul din
parteneri şi în relaţii indirecte, mai îndepărtate, cu ceilalţi. La
omogenizarea acestor interacţiuni şi de mijloacele prin care
ele se materializează depinde reuşita fazei, a jocului.

Aplicarea metodei
Metodica de predare a acţiunilor tehnico-tactice este
determinată de nivelul de pregătire al jucătorilor, perioadă de
antrenament, obiective, etc. În general acţiunile tehnico-
tactice se predau şi se perfecţionează la toate vârstele. Se
pare însă că acţiunile cu caracter impus, de genul
combinaţiilor predomină în instruirea copiilor şi juniorilor în
raport cu acţiunile spontane în timp ce la jucătorii
perfecţionaţi, acţiunile elaborate liber, încadrate într-o formă
de exersare au o pondere sporită.
Aspectul care diferenţiază structura acţiunilor la
jucătorii începători de cei consacraţi nu este dat de
dificultatea acţiunilor, ci de gradul lor de independenţă.

Reguli de realizare a metodei

Pentru ca exersarea acţiunilor tehnico-tactice să se
poată denumi şi constitui o metodă a pregătirii tehnice,
aceasta trebuie desfăşurată între limitele anumitor reguli de
natură metodică, fiziologică şi organizatorică:
132
  exersarea acţiunilor tehnico-tactice să
constituie o activitate permanentă în antrenament;
 elaborarea de către antrenor a acţiunilor
tehnico-tactice să se facă în funcţie de conţinutul şi structura
jocului;
 în antrenament acţiunile tehnico-tactice, atât
cele impuse cât şi cele spontane să fie exersate similar,
antrenorul trebuind să creeze cadrul organizatoric pentru ca
jucătorii să poată construi asemenea acţiuni;
 acţiunile impuse sau spontane să reunească
succesiv grupe de 2, apoi 3,4,5,6 jucători în formaţii active de
joc;
 acţiunile tehnico-tactice din atac şi apărare
pot fi efectuate simultan, construind acţiuni comune în care
unii jucători să realizeze sarcini de atac iar alţii de apărare;
 acţiunile tehnico-tactice se efectuează în
cadrul unui anumit regim de efort fizic şi de solicitare a
calităţilor motrice.

Metoda modelării tehnicii la conţinutul şi

structura jocului
În vederea însuşirii şi perfecţionării eficiente,
elementele,procedeele şi acţiunile tehnice trebuie exersate
concomitent, în condiţii analitice şi globale, respectiv plecând
de la metoda de predare izolată a elementelor, trecând spre
metodele de integrare a lor în acţiuni tehnice, în acţiuni
tehnico-tactice şi în final ajungând la metoda modelării
tehnicii la conţinutul şi structura jocului.
Modelarea, ca metodă a perfecţionării tehnicii de joc
reprezintă activitatea practică prin care conţinutul tehnic şi
tactic este exersat în antrenament în formă şi condiţii psihice
similare procesului de joc. În esenţă noţiunea de modelare
înseamnă realizarea unui cadru de modelare care se obligă
la aplicarea structurii şi dinamicii de joc şi în efectuarea unor
exerciţii impuse, asemănătoare celor de joc.
Modelarea tehnicii se efectuează şi prin metoda
analitică sau prin exersarea acţiunilor tehnice sau tehnico-
133
tactice, dacă acestora li se adaugă condiţii specifice jocului,
ca solicitarea vitezei, activităţii în zone specifice, parteneri în
exersare etc. În vederea modelării amplificate a tehnicii la
joc, se cere însă folosirea unor mijloace cu caracter global,
care să-şi integreze acţiunile tehnice în anumite relaţii tactice,
de colaborare şi adversitate într-o dinamică de efort
asemănătoare jocului, cu solicitări psiho-afective specifice.
Aceste mijloace sunt jocurile pregătitoare, în diverse variante,
a căror principală caracteristică constă în existenţa întrecerii
cu adversarul.

Corelarea modelării cu celelalte metode ale

pregătirii tehnice
Metoda modelării tehnicii prin jocuri ocupă un loc
esenţial în perfecţionarea acestui factor, dar nu poate
constitui unica sursă de abordare. Modelarea trebuie corelată
într-o dozare impusă de vârstă, etapă, ciclu,lecţie cu
metodele analitice şi cu toate celelalte, de exersare a
acţiunilor tehnice şi a acţiunilor tehnico-tactice. Aceasta
datorită faptului că jocul de fotbal deşi se bazează pe
desfăşurarea de acţiuni complexe, globale, solicită
efectuarea lor prin elemente tehnice distincte. Modelarea
poate şi trebuie să fie corelată cu metodele şi mijloacele
pregătirii fizice specifice, deoarece în pregătire se urmăreşte
nu numai formarea unor deprinderi tehnico-tactice de joc, ci
şi adaptarea la solicitările fizice ale acesteia.
Aplicarea metodei – Jocurile, sub forma diferitelor
lor variante, se utilizează ca mijloace de bază ale învăţării şi
perfecţionării pentru jucătorii de toate vârstele. La copii şi
juniorii se pot efectua jocuri de o mare diversitate, cu o
uşoară pondere a celor fără contact direct cu adversarul
pentru a forma deprinderi tehnice în condiţii optime. La
jucătorii seniori cu deprinderi perfecţionate şi automatizate,
jocurile cu contact direct cu adversarul, de tipul doi la doi, cu
sarcini tactice, au o frecvenţă mărită.
Diferenţa metodică dintre formele de joc predate
jucătorilor tineri şi celor avansaţi nu constă numai în gradul
134
de complexitate ci şi în orientarea lor tematică. Conţinutul
jocurilor pregătitoare este determinat şi de obiectivele
perioadelor şi etapelor de pregătire. În perioadele
pregătitoare ca şi în etapele demarării jocurilor pregătitoare
se vor viza aspecte generale ale instruirii. În perioadele
competiţionale, jocurile pregătitoare vor avea un accentuat
conţinut tactic.
Problema metodică a folosirii jocurilor într-o lecţie
constă atât în îmbinarea lor cu exerciţiile analitice şi cu
exersarea acţiunilor tehnico-tactice cât şi în aceiaşi măsură,
în găsirea momentului când trebuie introdus jocul, a stabilirii
elementelor acţiunilor care se pot preda sub această formă şi
în modul de angajare în joc a sportivilor cu seriozitate şi
răspundere.
În concluzie modelarea tehnicii trebuie să constituie o
acţiune metodică permanentă. Modelarea nu exclude ci
dimpotrivă, concură la stabilirea deprinderilor tehnice, de
unde rezultă concluzia că pregătirea analitică are un rol
important în ansamblul antrenamentului tehnic.

3.4. Conţinutul şi metodica învăţării

elementelor tehnice

3.4.1. Mişcările jucătorului fără minge

În jocul de fotbal întâlnim mişcări care se execută fără

a avea o legătură cu mingea, cum ar fi:
 alergările specifice jucătorului de fotbal;
 săriturile specifice în fotbal.
Procedeele tehnice se execută de obicei în timpul
unor alergări sau în timpul unor sărituri. În fotbalul actual
execuţiile statice se întâlnesc tot mai rar pe un teren de fotbal
(excepţie făcând fazele fixe) făcând să crească ponderea
mişcărilor fără minge în procesul de antrenament. Sunt şcoli
de fotbal recunoscute în toată lumea care pun la loc de
135
cinste pregătirea fizică şi în special angajamentul total al
jucătorilor pe toată durata celor 90 de minute de joc, făcând
din aceasta un crez. Astfel sunt ţările anglo-saxone (Anglia,
Danemarca, Olanda, Germania, Norvegia, Suedia, Scoţia,
etc.) sau cele din estul Europei (Rusia, Polonia, Bulgaria,
Iugoslavia, etc.) care în prim planul jucătorilor de fotbal, pun
mişcarea fără minge pe baza principiului “pasează şi te
demarcă (aleargă)”.
În jocul acestor echipe “fazele spectacol”, cele care
fac “sarea şi piperul” jocului de fotbal lipsesc aproape cu
desăvârşire, jucătorii temându-se parcă să conducă mingea,
să execute o fentă, un dribling, etc., spre deosebire de şcolile
latino-americane (Brazilia, Uruguay, Italia, România, Spania,
etc.) unde jucătorii sunt “îndrăgostiţi” de minge, ar păstra-o
cât mai mult în posesia lor, iar mişcările fără minge sunt în
planul doi în pregătirea lor.
Toate acestea duc la concluzia că jucătorul de fotbal
trebuie învăţat să alerge, să execute o schimbare de direcţie,
o mişcare înşelătoare fără minge, o săritură, deoarece
executarea lor în mod corect şi cu economie de forţe pot
ridica nivelul randamentului jucătorilor.

3.4.1.a. Alergarea în jocul de fotbal

Alergarea jucătorului de fotbal se deosebeşte de cea

a atleţilor prin mişcarea braţelor, frecvenţa paşilor şi în mod
special prin pornire. Dacă la atlet mişcarea braţelor în timpul
alergării se face paralel cu direcţia cursei şi pe lângă corp, iar
amplitudinea este mare, până în dreptul bărbiei, la jucătorul
de fotbal acest lucru este posibil numai în cazul alergării
libere, fără a avea în apropiere un adversar, în rest braţele
se menţin puţin oblic pentru a ajuta la menţinerea echilibrului
şi încordate din umeri, fiind gata să se opună în orice
moment contactului cu adversarii. În cazul executării
conducerii mingii, când adversarul atacă lateral, braţul aflat
pe direcţia de atac va fi flexat din cot şi încordat, obligându-l

136
pe adversar să păstreze distanţa, iar celălalt braţ acţionează
liber, pentru a menţine echilibrul.
Succesiunea neaşteptată a fazelor de joc şi,
posibilitatea apariţiei unor situaţii noi, nu permit menţinerea
unui ritm uniform în alergare, aşa cum se prezintă frecvenţa
paşilor în întrecerile atletice, din acest motiv ritmul alergării
fotbalistului va fi inegal, schimbându-se necontenit în funcţie
de situaţia din teren, deosebirea cea mai mare se referă la
pornire. Atletul porneşte dintr-o anumită poziţie şi numai la
semnal, pe când fotbalistul în timpul jocului va efectua porniri
din alergări uşoare, din întoarceri, din poziţii puţin
convenabile; de asemenea nu se ştie dinainte cu ce picior va
porni.
Pasul fotbalistului la pornire nu trebuie să fie atât de
lung ca acela al unor sprinteri, ci mult mai scurt, căutând să
calce sub propriul corp, spre deosebire de atlet care căută
să-şi aşeze piciorul înaintea axei verticale a corpului său
(excepţie în cazul când jucătorul aleargă cu toată viteza
pentru a ajunge mingea sau adversarul).
Expresia “primii trei paşi mărunţi” a devenit obişnuinţă
în cazul jucătorilor de fotbal în procesul de antrenament şi în
joc.
Jucătorul de fotbal trebuie să caute ca în tot timpul
alergării, centrul său de greutate să nu se ridice prea mult
deasupra solului. În acest caz, opririle bruşte, schimbările de
direcţie vor putea fi mai uşor executate.
Dacă jucătorul ia hotărârea să se oprească brusc din
alergare, el va căuta să facă paşi mai mărunţi ca de obicei,
coborând concomitent şi centrul de greutate cât mai aproape
de sol. Oprirea începe prin deplasarea centrului de greutate
spre spate. Pentru aceasta, trecem greutatea corpului asupra
piciorului din spate, puternic flexat din genunchi, iar trunchiul
îl ridicăm din poziţia sa înclinată înainte, concomitent, cu
celălalt picior, facem un pas ceva mai lung proptind călcâiul
în sol. Oprirea va fi mai uşoară, mai rapidă şi mai sigură,
dacă în momentul frânării ne vom îndoi (flexa) mult ambii
genunchi, ajutând astfel coborârea centrului de greutate.

137
 În cazul schimbărilor de direcţie tehnica de execuţie
are la bază aceleaşi principii ca şi la oprire: scurtarea paşilor
de alergare, coborârea centrului de greutate şi frânarea
piciorului opus viitoarei deplasări. Dacă vrem să schimbăm
direcţia spre stânga, trebuie să frânăm cu piciorul drept şi
invers, când vrem “să plecăm” spre dreapta, frânăm cu
piciorul stâng.
Dacă din punct de vedere estetic, alergarea
fotbalistului nu poate fi comparată cu mişcarea armonioasă a
unui alergător semifondist, trebuie totuşi subliniat faptul că,
tehnica specifică de alergare a jucătorului de fotbal este utilă,
economică şi eficace.
În metodica învăţării şi perfecţionării alergărilor
specifice fotbalului vom începe cu însuşirea alergării din
atletism (vezi capitolul “şcoala mersului şi alergării” din cursul
de atletism a conf. Mircea Alexei) urmând ca pe fondul
însuşirii corecte a acesteia să trecem la învăţarea şi
perfecţionarea alergărilor specifice jocului de fotbal.
În această etapă, a învăţării, antrenorul-profesor
trebuie să corecteze permanent greşelile care apar. Cele mai
frecvente greşeli sunt:
 aplecarea exagerată a corpului înainte,
având capul în pământ;
 alergarea având pieptul prea sus şi capul
lăsat pe spate;
 alergarea pe călcâie;
 balansarea braţelor înaintea trunchiului şi
ridicarea lor exagerată, sau cu braţele
lăsate jos şi lipite de corp.
Mijloacele cele mai des folosite pentru învăţarea
alergării sunt:
 alergarea alternantă;
 alergarea cu trecerea unor obstacole mici;
 alergarea cu coarda, jocuri, ştafete,
întreceri, etc.
Alergarea corectă se învaţă şi începe odată cu
iniţierea tânărului în elementele de bază ale fotbalului şi
138
continuă neîntrerupt an de an până la încetarea (încheierea)
activităţii.

3.4.1.b. Săriturile specifice jocului de fotbal

Dacă alergările în fotbal se execută de multe ori fără

a avea o legătură cu mingea (demarcajul) săriturile se
execută numai în legătură cu mingea, fie pentru a intra în
posesia ei, fie pentru a o transmite altui jucător, folosind
capul sau piciorul.
Săriturile fotbalistului se deosebesc de cele din
atletism, în primul rând datorită timpului scurt de pregătire a
acestora, de multe ori fiind obligaţi să le executăm spontan
fără o pregătire prealabilă a elanului, în condiţii grele şi în
contact cu adversarul.
Pentru aceste considerente, este necesar ca în
procesul de antrenament să se exerseze toată gama de
sărituri specifice jocului de fotbal, improvizând exerciţii cât
mai variate şi asemănătoare celor din joc.
Astfel, vom exersa sărituri cu elan prealabil, fără elan,
cu bătaie pe un picior, pe ambele picioare, cu întoarceri în
aer 900, plonjoane, la început fără adversar, apoi în prezenţa
adversarului.
În această luptă aeriană, simţul ritmului, aprecierea
corectă a traiectoriei mingii sau folosirea corespunzătoare a
forţei fizice constituie avantaje mari, alături de tehnica
desprinderii de sol şi supleţea.
În procesul de antrenament vom folosi cu precădere
exerciţii pentru dezvoltarea detentei prin atingerea mingilor
suspendate la înălţimi din ce în ce mai mari, sărituri de pe loc
pentru dezvoltarea desprinderilor rapide, sărituri peste
diferite obstacole, mingi medicinale, garduri joase, bănci de
gimnastică, etc., cu elan, fără elan, cu bătaie pe unul sau
ambele picioare.
În final vrem să subliniem rolul tot mai mare pe care îl
joacă mişcările fără minge în fotbalul actual, de cele mai

139
multe ori hotărâtoare în stabilirea învingătorului în cazul a
două echipe egale din punct de vedere tehnic.
Exemple recente din fotbalul mondial care au
reconsiderat rolul mişcărilor fără minge ale jucătorilor pe
teren sunt numeroase, toate vin să sprijine afirmaţiile
anterioare. Cele mai bune exemple sunt la nivelul echipelor
reprezentative: Brazilia, Italia, România, Germania, Suedia,
iar la nivelul echipelor de club: A.C. Milan, C.F. Barcelona,
Ajax, Steaua Bucureşti, Arsenal, Liverpool, Real Madrid,
Chelsea, etc.

3.5. Mişcări cu mingea

3.5.1. Lovirea mingii cu piciorul

Lovirea mingii cu piciorul este elementul tehnic cel

mai des întâlnit în jocul de fotbal, fără de care fotbalul nu ar
avea valoare. Prin lovirea mingii cu piciorul înţelegem
transmiterea intenţionată, conştientă, dirijată a mingii cu
ajutorul unei părţi a piciorului (definiţie dată de dr. A.
Csanady).
Lovirea mingii cu piciorul este mijlocul tehnic cel mai
util al fotbalistului, iar în jocul actual pretenţiile faţă de lovirea
mingii cu piciorul au crescut considerabil. Dacă astăzi un
jucător nu ştie să lovească corect mingea, în toate situaţiile,
acest jucător nu poate fi socotit ca un bun fotbalist.

Forţa şi lovirea mingii

Mingea fiind un corp elastic, atunci când i se dă un
impuls, îl primeşte şi îl păstrează un timp.
Dacă o mingea de fotbal care se izbeşte de un zid,
are imprimat, de exemplu, 30 kgf şi vine cu aproximativ 50
m/s, prin coliziune pierde foarte puţin din forţa şi viteza
iniţială, se înapoiază aproape cu aceeaşi viteză, care se

140
pierde treptat din cauza gravităţii şi frecării cu aerul sau
terenul (fig.1).

Figura 1

Dacă se adună curba de ducere cu aceea de

întoarcere, se formează traiectoria întreagă a unei mingi care
nu întâlneşte zidul (fig.2).
Dacă o minge care vine cu aproximativ 30 kgf. şi cu
viteza de circa 50 m/s se întâlneşte în loc de zid un cu picior

Figura 2

141

Figura 3 Minge şutată cu forţă dublă

care o izbeşte din nou cu 30 kgf. ea va căpăta o forţă dublă
şi deci, o viteză dublă (fig.3).
Când eşuează dintr-o poziţie fixă (penalti), balonul
pleacă având forţa dată de picior şi o viteză mai mare sau
mai mică, proporţională cu forţa (fig.4).

Figura 4 Minge şutată din poziţie fixă

Dacă unei mingi care vine din spate i-a rămas
imprimată o forţă de exemplu de 10 kg/f., piciorul care are o
forţă de 30 kgf. nu poate da balonului decât 10-15 kgf., restul
se va pierde (fig.5). Deci la o minge care vine din urmă, forţa
cu care deplasează se scade din forţa pe care i-o dă piciorul.

Pe lângă forţă, mingea trebuie trimisă cu precizie.

Traiectoria şi direcţia pe care o va lua mingea după lovire
depinde de punctul unde se aplică lovitura (fig.6).

Figura 5 Minge venită din spate

142
 Figura 6

Dacă mingea este lovită în punctul A aceasta va lua o

traiectorie joasă - razantă cu solul, din contră lovită în punctul
B, mingea va lua o traiectorie înaltă.
În caz că mingea este lovită lateral dreapta sau
stânga ea va lua o traiectorie inversă locului de contact dintre
picior şi minge (fig.7).

Figura 7

În mod curent mingile lovite în acest mod sunt

denumite “mingi cu efect” sau “mingi tăiate”. Efectuarea
acestor lovituri pretinde o pregătire îndelungată deoarece
traiectoria curbată şi ajungerea la destinaţie nu depind numai
de locul unde este lovită mingea, ci şi de îndemânarea şi

143
mobilitatea gleznei, precum şi de calcularea tăriei mingii,
dezvoltarea simţului de apreciere a distanţelor, cerinţe ce nu
pot fi decât rezultatul unei sistematice şi continue.

Dezavantajele mingilor cu efect

a) În cazul executării unor mingi cu efect, numărul
greşelilor atât sub aspect tehnic, cât şi sub aspect tactic, este
destul de mare.
b) Mingile pasate cu efect au dezavantajul că
preluarea lor este mai dificilă, tocmai datorită mişcării
puternice de rotaţie a mingii.
c) Din forţa transmisă tangenţial mingii, numai o parte
se transformă în energie utilă deplasării ei, restul se pierde,
respectiv se manifestă în mişcarea de rotaţie a mingii (fig.8).

Figura 8

Biomecanica lovirii mingii

Elementele care compun biomecanica unui procedeu
sunt:
 elanul;
 piciorul de sprijin;
 poziţia corpului;
 piciorului care loveşte;
 imprimarea forţei corporale;
 mişcarea braţelor.
1. Elanul sau avântul pe care îl ia jucătorul din locul
de plecare până în momentul aplicării loviturii, depinde de
144
distanţa la care vrem să transmitem mingea, precum şi de
forţa pe care vrem să o imprimăm. Dacă vrem să transmitem
mingea la distanţă mică (pase) - elanul se reduce atât ca
distanţă, cât şi ca viteză, mărindu-se corespunzător în cazul
trimiterii mingii la distanţe mari şi puternic (degajări, centrări,
tras la poartă).

2. Piciorul de sprijin prezintă două aspecte şi

anume:
 direcţia piciorului de sprijin care va da noua
lovitură pe care o va urma mingea după ce a fost
lovită;
 poziţia piciorului de sprijin care asigură traiectoria
şi înălţimea pe care o va urma mingea după lovire
(vezi fig.6). Pentru o traiectorie joasă, razantă cu
pământul, piciorul de sprijin se aşează în aceeaşi
linie cu mingea şi la o distanţă de 10-20 cm.,
având genunchiul flexat. Pentru o traiectorie înaltă
piciorul de sprijin se aşează înapoi şi lateral faţă
de minge. Centrul de greutate este lăsat pe
piciorul de sprijin, permiţând piciorului de lovire să
manevreze în voie.

3. Poziţia corpului în momentul lovirii este în

funcţie de locul unde va fi trimisă mingea (la ce distanţă şi cu
ce traiectorie), loc pe care jucătorul trebuie să-l aprecieze
înainte sau în timpul elanului. Apropiindu-se de minge şi
aşezând piciorul de sprijin lângă ea, corpul continuă - datorită
elanului - mişcarea înainte până ce se ajunge aproape de
verticala mingii; umerii sunt duşi uşor înainte iar corpul
aplecat. Piciorul care loveşte este îndoit din articulaţia
şoldului şi flexat din genunchi întocmai ca la mişcarea tipică
de alergare. În momentul în care jucătorul pregăteşte
mişcarea de lovire, umerii şi braţele încep să pivoteze în
direcţia opusă. În momentul lovirii, genunchiul se extinde.
Piciorul care a executat lovirea continuă mişcarea sa înainte
şi sus, în timp ce corpul se înalţă pe vârful piciorului de
145
sprijin. Braţul opus piciorului care a executat lovitura, termină
mişcarea în faţa corpului.

4. Piciorul care loveşte. Pendularea piciorului cu

care se loveşte, respectiv curba pe care o face piciorul faţă
de poziţia piciorului de sprijin influenţează traiectoria, tăria şi
direcţia până unde va fi transmisă mingea. De aceea, o mare
atenţie trebuie acordată sincronizării acestei mişcări de
pendulare cu cea a piciorului de sprijin, care se reduce
simultan.
Aproape la toate loviturile se cere o pendulare
pronunţată şi mai ales o flexie cât mai bună din articulaţia
genunchiului, chiar şi la mingile trimise la distanţe mai scurte,
pentru că numai aşa se obţine lovitura corectă şi nu o
împingere a mingii.
Trebuie menţionat că în această primă fază a
pendulării, muşchii, articulaţiile şi în general corpul
efectuează această mişcare complexă în mod relaxat.
Lovirea propriu-zisă a mingii se face prin reducerea piciorului
din articulaţia şoldului urmat de extensia treptată a
genunchiului, Viteza mişcării de pendulare este în funcţie de
forţa pe care vrem să o imprimăm mingii, cât şi de mărimea
amplitudinii mişcării de pendulare.
În faza de pendulare a piciorului dinapoi spre înainte,
muşchii, articulaţiile şi în special articulaţia gleznei vor fi
încordate.
Partea aceasta a mişcării de lovire este cea mai
importantă întrucât influenţează direct forţa, direcţia şi
traiectoria mingii. Totuşi, traiectoria mingii mai depinde şi de
momentul când se produce lovirea, respectiv când piciorul de
lovire se află pe curba descendentă (traiectoria va fi joasă -
razantă) sau este pe curba ascendentă (traiectoria va fi
înaltă).
Mingea lovită pe curba descendentă va avea o
traiectorie joasă, fiindcă în acest moment piciorul acţionează
paralel cu pământul, iar piciorul de sprijin este situat în

146
aceeaşi linie cu mingea, de asemenea, genunchiul piciorului
cu care se loveşte este situat deasupra mingii (fig.9).
La executarea lovirii care se produce pe linia
ascendentă, piciorul cu care se loveşte mingea va depăşi
linia piciorului de sprijin. Greutatea corpului până în
momentul lovirii va fi în întregime pe piciorul de sprijin şi va
continua să rămână şi după executarea loviturii. Lovită în
acest fel mingea va avea o traiectorie înaltă întrucât în
această mişcare piciorul acţionează de jos în sus (fig.10).

Figura 10 Figura

5. Imprimarea forţei corporale. Lovirea mingii nu

este o execuţie exclusivă a piciorului, ci o mişcare complexă
a întregului corp. Această mişcare cere o bună coordonare a
tuturor componentelor ei (cele prezentate). A imprima forţa
corporală loviturii înseamnă a-i asigura mingii forţa şi viteza
necesară în trasul la poartă şi în transmiterile la distanţe
mari.

6. Mişcarea braţelor asigură şi ajută la menţinerea

echilibrului în momentul lovirii.
Componentele mişcării de lovire descrise mai sus, se
leagă între ele într-o succesiunea normală formând o unitate,
care în final duc la formarea mecanismului de bază al lovirii
147
mingii cu piciorul, mecanism alcătuit din următoarele
elemente:
a) luarea poziţiei faţă de minge;
b) pendularea piciorului care execută lovitura;
c) lovitura propriu-zisă (transmiterea forţei);
d) urmărirea mingii cu piciorul.

În esenţă însă, cele patru elemente ale mecanismului

de bază pot fi întâlnite la toate categoriile de lovituri
executate cu piciorul, indiferent dacă ele sunt executate dintr-
o poziţie strategică sau din mişcare, dacă mingea stă pe loc
sau se află în mişcare.

Metodica învăţării şi perfecţionării lovirii mingi cu

piciorul
Lovirea mingii cu piciorul constituie elementul
principal al tehnicii şi al jocului de fotbal, ca atare învăţarea
va începe obligatoriu cu acest element tehnic. În metodica
învăţării lovirii mingii cu piciorul va trebui să parcurgem mai
multe etape, în următoarea succesiune:
Prima etapă - se învaţă lovirea fără minge - imitarea
lovirii. În această fază antrenorul-profesor va explica şi
demonstra în ce constă procedeul de lovire, care este
mecanismul de bază al mişcării - pendularea piciorului,
încordarea gleznei, poziţia corpului şi a braţelor în momentul
lovirii mingii. Tinerii jucători vor imita mişcările de lovire a
mingii atenţia lor fiind îndreptată asupra corectitudinii
mişcării. Aceste mişcări se efectuează la început prin mişcări
lente, apoi din deplasare şi alergare, alternativ cu piciorul
drept şi cel stâng.
Etapa a doua - se introduce mingea. Jucătorul ţine
mingea în mâini, o lasă să cadă pe piciorul care iese în
întâmpinare, astfel ca mingea să-i revină în mână.
Tot în această etapă este bine să se folosească
mingile suspendate.

148
 Etapa a treia - se va trece la lovirea mingii statice. În
această etapă se formează deprinderile corecte de lovire a
mingii atât în ceea ce priveşte aşezarea piciorului de sprijin,
cât mai ales pendularea şi încordarea gleznei piciorului de
execuţie.
Pentru a înlătura teama şi reţinerea în lovirea mingii
statice de către începători, este indicat să aşezăm mingea pe
un teren moale, chiar nisip la început. În acest fel inhibiţia şi
teama de accidente vor dispărea, iar însuşirea procedeului
tehnic se va face mult mai repede şi corect.
În etapa a patra - se loveşte mingea care se
rostogoleşte. La început vom lovi în mingile care vin spre
jucător din faţă, apoi din lateral şi în final cele care vin din
spate.
În etapa a cincea - se trece la lovirea mingii în aer şi
venită cu traiectorie înaltă.
În etapa a şasea - vom învăţa lovirea mingii din
“demi-volé” sau “drob”.
În etapa a şaptea - se trece la lovirea mingii din
întoarcere 900 şi forfecare.
În ultima etapă, a opta - se învaţă loviturile cu efect
şi loviturile combinate cu fente.
În metodologia învăţării lovirii mingii cu piciorul trebuie
să ţinem cont de următoarele indicaţii metodice:
 privirea trebuie să fie în permanenţă pe minge;
când vine spre el şi după lovire;
 transmiterea să se facă la început pe jos cu
intensitate mică;
 lovirea de la început cu ambele picioare;
 corectarea în permanenţă a greşelilor;
 prin repetare şi folosind exerciţii variate se
uşurează munca de învăţare;
 cele mai eficiente exerciţii sunt în doi şi la perete
individual;
 când se urmăreşte aplicarea unei forţe mai mari
loviturii, se atrage atenţia jucătorului asupra
încordării gleznei.
149
 Prevenirea şi corectarea greşelilor de tehnică
în procesul de instruire

Un loc important în etapa instruirii îl ocupă corectarea

greşelilor de execuţie. Prevenirea şi corectarea greşelilor va
sta în centrul atenţiei antrenorilor-profesori, având caracter
permanent.

Ce sunt greşelile?
Sunt mişcări executate incorect din punct de vedere
biomecanic, care fac ca execuţia să fie denaturată şi
ineficace din punct de vedere al utilizării acestora în practica
sportivă.
Cauzele greşelilor (după V. Stănculescu şi A. Muta -
“Fotbalul pentru copii şi juniori”):
1. Particularităţile individuale şi de vârstă ale
fotbaliştilor:
a) aspectul anatomo-fiziologic (integritatea
morfo-funcţională şi sănătate fizică);
b) aspectul psiho-pedagogic (integritatea
psiho-morfo-funcţională, tipul de sistem
nervos, înclinaţii, aptitudini, dorinţe,
pasiuni, etc.).
2. Interesul, puterea de lucru şi măiestria
antrenorului-profesor:
a) măiestria psiho-pedagogică a antrenorului;
b) calificarea;
c) dăruirea sa ideii, pregătirii tinerei generaţii,
tradiţiile şi legăturile sale cu clubul la care
activează;
3. Condiţii de instruire:
a) terenul pe care se joacă este mai mare,
denivelat, praf, etc.;
b) mingea este mai mare, mai grea,
dezumflată;
150
 c) echipamentul nu este adecvat, greu, pe
măsură;
d) nu posedă material didactic, lipsa
schemelor, schiţelor, kinogramelor,
filmelor, casetelor video, etc.
4. Lipsa calităţilor de bază.
5. Particularităţile fotbalistului.

Toate aceste cauze enumerate mai sus, au un

caracter general valabil pentru toate procedeele tehnice. În
momentul descrierii fiecărui element tehnic vom reveni,
concret, cu greşelile caracteristice lui şi modul de înlăturare a
lor.

Clasificarea procedeelor de lovire a mingii cu piciorul

Loviturile cu piciorul pot fi clasificate după mai multe
criterii. Clasificarea cea mai des întâlnită în lucrările de
specialitate este în funcţie de partea piciorului cu care se
execută lovitura. Catedra de fotbal a F.E.F.S. propune
următoarea clasificare:
1. lovirea mingii cu şiretul - interior, plin, exterior;
2. lovirea mingii cu interiorul labei - latul;
3. lovirea mingii cu exteriorul;
4. lovirea mingii cu vârful;
5. lovirea mingii cu călcâiul;
6. lovirea mingii cu genunchiul.
La aceste şase clasificări, Mihai Bârsan în lucrarea
“Fotbal” - curs 1980, IEFS, Bucureşti mai adaugă:
7. devierea mingii, şi
8. aruncarea mingii cu piciorul.

Conf. Dr. C., Popovici clasifică grupa procedeelor de

lovire a mingii cu piciorul după biomecanica care stă la baza
elementului tehnic respectiv, în trei grupe: două principale şi
una secundară, astfel:

151
Prima grupă cuprinde:
a) lovirea mingii cu vârful;
b) lovirea mingii cu şiretul - interior, plin, exterior;
c) lovirea mingi cu exteriorul.
d) devierea mingii;

A doua grupă - lovirea mingi cu latul.

A treia grupă, secundară, care va cuprinde loviturile

întâmplătoare din jocul de fotbal:
a) lovirea mingii cu călcâiul;
b) lovirea mingii cu genunchiul;
c) aruncarea mingii.

Prima grupă cuprinde loviturile care au la bază

mişcările naturale ale picioarelor, aceeaşi biomecanică a
lovirii mingii, singurele deosebiri care de altfel dau şi
denumirea procedeelor de lovire se referă la articulaţia
gleznei piciorului de lovire a mingii, articulaţie care va stabili
cu ce parte a labei piciorului se va executa lovitura. Celelalte
componente ale mişcării, piciorul de sprijin, poziţia corpului,
mişcarea braţelor, imprimarea forţei corporale, rămân
neschimbate.

152
 Grupa I

3.5.1.a. Lovirea mingii cu vârful

Lovirea mingi cu vârful este un procedeu folosit de

către începători, pentru faptul că lovitura este aplicată în
urma unei mişcări naturale, asemănătoare mersului sau
alergării, fără a necesita o anumită poziţie sau pregătire
specială a corpului şi a piciorului.
Pentru ca lovitura să fie corectă jucătorul trebuie să
lovească mingea la mijlocul ei. Loviturile cu vârful sunt foarte
puternice, dar greu de dirijat, chiar şi atunci când mingea
este lovită în poziţia de repaus sau când vine pe jos şi încet,
din cauza suprafeţei mici de lovire. Loviturile cu vârful sunt
folosite foarte rar şi numai în cazuri speciale: teren noroios,
plouat, ud, degajare la mare distanţă, în trasul la poartă când
atacanţii nu au spaţiu suficient, la învălmăşeli, sau în cazul
apărătorilor când îndepărtează mingea din faţa atacanţilor
alunecând sau plonjând spre ea.
Deoarece procedeul este greu de învăţat (însuşit), dar
întrebuinţat tot mai rar, chiar de către începători, nu vom
insista asupra lui, sugerând totuşi să fie învăţat de către
jucători, datorită situaţiilor care pot apărea într-un joc de
fotbal şi care pot fi rezolvate prin acest “simplu” procedeu.

3.5.1.b. Lovirea mingii cu şiretul plin

Descrierea procedeului. Mijlocul şiretului este partea

de dinainte a labei piciorului, între articulaţia care leagă
degetele de metatars şi articulaţia gleznei. Pentru o mai
uşoară înţelegere se obişnuieşte să se spună că este partea
labei piciorului acoperită de şiretul ghetei (fig.11).

153
 Figura 9
Mişcarea de lovire (biomecanica) este asemănătoare
cu cea de la lovirea mingii cu şiretul interior, deosebirea
constă în faptul că, vârful labei piciorului este îndreptat spre
pământ în momentul loviturii, iar contactul cu mingea se ia
direct pe şiret. La lovitura cu mijlocul şiretului, mingea trebuie
lovită exact în centru. Această lovitură imprimă mingii o
mişcare de rotaţie minimă şi astfel ea ajunge la ţintă de
obicei în linie dreaptă, deci pe drumul cel mai scurt. Lovitura
cu şiretul plin este puternică, obţinându-se transmiteri la
distanţe mari, în acelaşi timp se poate imprima mingii cea
mai mare forţă (fig.12).

Figura 10
Conţinut tactic. Din anumite puncte de vedere, acesta
este cel mai eficace procedeu de a lovi mingea, deoarece
elanul, pendularea piciorului, flexia şi extensia piciorului se
produc în modul cel mai natural, adică în direcţia loviturii.

154
 Lovirea cu şiretul plin este folosită în pasele şutate, în
degajări şi în trasul la poartă şi de asemenea în transmiterile
la distanţe medii şi lungi.
Greşeli frecvente:
a) Direcţia elanului nu coincide cu direcţia lovirii, din
care cauză mingea va fi lovită cu şiretul interior sau exterior.
b) Laba piciorului nu este complet încordată şi
îndreptată în jos, va rezulta o lovitură slabă, şi în consecinţă
o traiectorie scurtă.
c) Jucătorul execută pendularea piciorului înspre
minge numai din genunchi, din cauza faptului că ultimul pas,
înainte de lovirea mingii este prea scurt, astfel că nu mai
rămâne timp pentru pendularea piciorului spre spate.
d) Piciorul de sprijin se aşează în urma mingii, fapt ce
duce la imprimarea unei forţe reduse şi a unei traiectorii
înalte.
e) O greşeală frecventă, mai ales la începători, care
dorind să execute o lovitură puternică, în timpul pendulării,
întinderea piciorului prea devreme din genunchi, din care
cauză jucătorul va lovi cu piciorul în pământ.
f) Traiectoria înaltă a mingii poate fi provocată şi de
poziţia greşită a trunchiului, lăsat brusc spre spate şi prea
devreme, încă din faza pendulării. Greşeala va putea fi
remediată dacă vom da jucătorului sarcina ca după lovirea
mingii să caute să atingă laba piciorului de lovire cu mâna
opusă.
Variante de lovire a mingii cu şiretul plin
Lovirea mingii se poate aplica: mingii statice, mingii
care se rostogoleşte pe pământ din diferite direcţii şi unghiuri,
dar şi mingilor care vin cu boltă. În această situaţie ne
întâlnim cu două procedee de lovire a mingii şi anume:
1. lovitura din demi-volé sau din drob;
2. lovitura din aer sau din volé;
3. lovitura prin forfecare.

155
 Lovirea mingii din drop sau demi-volé
Pentru a executa o lovitură din drop trebuie ca mingile
venite cu traiectorie înaltă să ia contact cu pământul, iar
lovitura propriu-zisă se aplică în momentul desprinderii
(săriturii) de pe pământ. Mingea ricoşează între două planuri:
unul reprezentat de pământ, celălalt de piciorul cu care se
loveşte (fig.13).

Figura 13
Traiectoria pe care o va urma mingea va fi
determinată de poziţia piciorului de sprijin, precum şi de
momentul în care se aplică lovitura.
După ce mingea a ricoşat din pământ ea poate fi
lovită cu orice parte a labei piciorului - lat, şiret interior,
exterior, dar de cele mai multe ori va fi lovită cu şiretul plin
(vârful).

Lovirea mingii din aer sau din volé

Mingea venită cu traiectorie înaltă, va fi lovită din “aer”
înainte de a lua contactul cu pământul rezultând lovitura din
volé.
Momentul cel mai important al execuţiei îl constituie
înălţimea la care va fi lovită mingea. Pentru a obţine o
traiectorie razantă joasă mingea va fi lovită cât mai aproape
de sol şi de piciorul de sprijin, concomitent cu aplecarea
înainte a trunchiului (fig.14).

156
 Figura 114
În situaţia în care mingea vine lateral, cu boltă, atunci
piciorul de lovire este ridicat lateral cu laba orientată înainte,
iar piciorul de sprijin asigură echilibrul corpului, care va trebui
să fie aproape paralel cu pământul şi în continuarea piciorului
de lovire (fig.15).

Figura 125

Lovirea mingii prin forfecare

Această lovitură se execută cu şiretul plin atunci când
mingea este în aer, sau a ricoşat din pământ.
157
 Acest procedeu se foloseşte numai în situaţii
speciale. Când un jucător este cu faţa spre propria poartă şi
trebuie să trimită mingea înspre teren, sau un atacant aflat cu
spatele vrea să trimită mingea spre gol.
Biomecanica mişcării de forfecare este următoarea:
jucătorul face un pas înainte cu piciorul drept şi sare în
înălţime aruncându-şi înainte piciorul stâng. În timpul săriturii
execută o extensie a piciorului drept, din genunchi şi coboară
în acelaşi timp piciorul stâng cu care revine pe pământ
(fig.16).

Figura 6

Cel mai important lucru este ca mingea să fie lovită

cu acelaşi picior care a făcut împingerea (bătaia).
Exerciţii şi jocuri
1. Mingea suspendată: lovituri succesive cu şiretul
plin atât cu piciorul drept cât şi cu cel stâng.
2. Individual sau în perechi tras la zid, la punct fix din
mingi statice sau rostogolite (fig.17).

158
 Figura 17
3. Joc de pase executat cu şiretul plin printre două
jaloane sau pe sub o portiţă.
4. Tras la poartă din afara suprafeţei de pedeapsă în
mingile aruncate peste poartă, procedeu la alegere: volé,
drob.
5. Pase în trei jucători din volé aşezaţi în linie.
Jucătorul A are mingea, aruncă cu mâna jucătorului B care
prin forfecare o trimite jucătorului C după care execută o
întoarcere de 1800 pentru a primi mingea de la C. După 8-10
execuţii rolurile se schimbă.
6. Pe perechi, un jucător are mingea în mâini aflat cu
spatele la coleg. lasă mingea să cadă pe pământ după care
o trimite prin forfecare colegului, care execută acelaşi lucru.
7. Portarul trimite mingea cu traiectorie spre un
jucător aflat la 16 metri care va încerca să marcheze folosind
lovitura din drob sau din volé.
8. Centrare de pe partea dreaptă sau stângă, reluare
din volé prin pivotare laterală; variantă: reluarea se va face
prin forfecare.
9. Lovitura la ţintă din mână: exerciţiu destinat
portarilor. Pe terenul de joc se marchează cu cercuri având
diametrul de 2-3 metri, diferite zone unde urmează să trimită
mingea portarul lovind-o din volé sau din drob.
10. Jucătorii aflaţi la cercul din mijlocul terenului
efectuează o trimitere din volé (autopasă) spre suprafaţa de
pedeapsă, după care sprintează pentru a o lovi din drob spre

159
poartă; variantă: se poate executa autopasă din drob, iar
şutul la poartă din volé.

3.5.1.c. Lovirea mingii cu şiretul interior

Descrierea procedeului. Lovirea mingii cu şiretul

interior corespunde cu marginea suprafeţei interioare a
oaselor metatarsiene de la articulaţia primei falange a
degetului mare până la partea interioară a osului gleznei
(fig.18).

Figura 18
Acest procedeu având o utilizare multilaterală în joc,
oferind cele mai multe avantaje, este considerat ca procedeul
cel mai important de lovire a mingii. Loviturile cu şiretul
interior nu cer o pregătire sau o poziţie anume, mişcarea de
lovire fiind naturală, asemănătoare mersului şi alergării,
corecta ei însuşire cu ambele picioare este indispensabilă
pentru un bun jucător de fotbal.
Biomecanica loviturii. Jucătorul îşi ia elan, în unghi de
aproximativ 450 faţă de direcţia viitoare a mingii (fig.7). Elanul
trebuie să fie uniform accelerat, iar ultimul pas înainte de
luarea poziţiei faţă de minge să fie puţin mai lung. Piciorul de
160
sprijin, uşor flexat, se aşează în linie cu mingea, sau puţin
înapoia ei, şi la circa 25-30 cm. lateral (în funcţie de direcţia
şi traiectoria pe care dorim să o imprimăm). Greutatea
corpului în momentul pendulării piciorului de lovire, cât şi în
momentul lovirii mingii, se află pe piciorul de sprijin. Odată cu
ultimul pas alungit al elanului începe pendularea piciorului
înapoi, flexat din genunchi; muşchii şi articulaţiile sunt
relaxate, apoi revenirea bruscă dinapoi-înainte. Unghiul
format de coapsă şi gambă trebuie păstrat cât mai mult. În
momentul căderii gambei, ca şi în timpul lovirii, laba piciorului
este întinsă spre sol şi încordată. laba piciorului este
orientată puţin spre înafară, în aşa fel încât contactul cu
mingea se ia lateral de şiret (fig.19). Pentru intensificarea
forţei loviturii, trunchiul execută o extindere, iar braţul
corespunzător piciorului de sprijin trece înainte şi încheie
mişcarea îndoindu-se în faţa pieptului. După lovire, piciorul
continuă mişcarea de pendulare trecând cruciş în faţa
corpului, pe când braţul din partea piciorului care a executat
lovitura se retrage spre spate. Pentru ca mingea să aibă o
traiectorie joasă, este necesar să se respecte o poziţie
corectă a gambei şi a labei piciorului, în special, verticala
care cade de la genunchi să fie deasupra mingii (fig.9), iar
pentru o traiectorie înaltă piciorul de sprijin este situat înapoia
mingii, iar piciorul de lovire se va extinde ducându-se înainte
sus, fără ca bazinul să fie deplasat înainte (fig.10).

Figura 139
161
 Gradul de înclinare al trunchiului este în funcţie de
înălţimea la care vrem să trimitem mingea; la mingi razante
înclinarea spre spate va fi minimă.
În funcţie de intenţia jucătorului de a trage pe sus sau
razant, el va lovi mingea cu şiretul sub centru, la înălţimea
centrului, sau deasupra lui (fig.6).
Conţinut tactic. Posibilităţile de a lovi mingea cu
şiretul sunt numeroase în timpul unui joc. Astfel putem
efectua pase scurte, lungi, în adâncime, lateral, centrări,
degajări, lovituri libere, tras la poartă, dirijarea mingilor cu
efect, etc.
Greşeli frecvente:
a) Mingii lovite i se imprimă o mişcare de rotaţie prea
puternică, din cauza elanului în linie dreaptă;
b) Laba încordată a piciorului (gleznă rigidă) face ca
mingea să fie lovită numai cu partea corespunzătoare
degetului mare, de unde un procentaj mare de imprecizie;
c) Înclinarea trunchiului pe spate din şoldul piciorului
de sprijin, mai ales la înaintaşi, va face ca mingea astfel
lovită să treacă pe deasupra porţii;
d) O greşeală mai rară este aşezarea piciorului de
sprijin prea departe de minge, în direcţie laterală; în
consecinţă piciorul de lovire va descrie o mişcare circulară
pronunţată, iar forţa de lovire va fi mai slabă.

Exerciţii şi jocuri
1. Jucătorii se aşează într-un cerc cu diametrul de 20
metri. Exerciţiul constă în executarea de pase cu şiretul
interior, fără o ordine precisă, urmând ca fiecare jucător să
execute lovitura. Variantă: se introduce în interiorul cercului
un jucător, iar pasele obligatoriu vor fi trimise cu boltă peste
acesta. Dacă pasa este interceptată de către jucătorul aflat în
centrul cercului el va schimba locul cu cel care a pasat.
2. Pase în doi sau trei jucători de pe loc. Se
recomandă lovirea mingii rostogolite.

162
 3. Lovirea mingii de perete, individual sau pe perechi,
la punct fix. Începătorilor li se recomandă să lovească
mingea după oprirea acesteia şi la distanţe mici (3-4 metri).
4. Trimiterea mingii cu boltă şi la distanţe variabile
(15-20-25 metri), atingând cercuri de diferite diametre trasate
pe sol, sau depăşind anumite obstacole amplasate pe teren.
5. Pase în doi, în triunghi. Se trasează pe sol un
triunghi având situaţi doi jucători A şi B pe colţuri. Jucătorul
A, în posesia mingii, o pasează în colţul liber spre care se
îndreaptă B. Acesta retransmite mingea lui A fără preluare,
care are o poziţie fixă. Pasele continuă 30 de secunde după
care rolurile se schimbă.

6. Pase în trei, în dreptunghi. Se marchează un

dreptunghi 25/20 metri, având în trei colţuri jucătorii A,B şi C.
Jucătorul A, în posesia mingii, pasează în direcţia colţului
liber spre care se deplasează. În continuare fiecare jucător
se deplasează în sensul în care a început exerciţiul, dar
pasează pe locul de unde a plecat. Pasele se fac direct din
întoarcere.

163
7. şut la poartă de la diferite distanţe şi unghiuri, mingea fiind
statică, apoi primită din faţă, lateral şi din spate.
Recomandare: mingea venită din dreapta va fi şutată cu
piciorul stâng şi invers, din stânga cu piciorul drept.
8. Trasul la poartă peste un obstacol (zid) sau ocolind
un obstacol (jalon).
9. Trasul la poartă de pe linia porţii de la distanţe
diferite, folosind şiretul interior (din ambele părţi ale porţii).

3.5.1.d. Lovirea mingii cu şiretul exterior

Descrierea procedeului. Şiretul exterior este o

suprafaţă relativ plană, ce se întinde de la articulaţia care
leagă degetul mic de metatars până aproape de prelungirea
exterioară a gleznei (fig.20).

164
 Figura 20
Mişcarea de lovire este asemănătoare cu şiretul
interior (biomecanica), cu deosebirea că vârful labei piciorului
este îndreptat spre interior, iar contactul cu mingea se ia pe
partea exterioară a şiretului. Lovitura cu şiretul exterior este
un procedeu destul de obişnuit de a lovi mingea, datorită
suprafeţei late şi configuraţiei anatomice a gleznei, care face
ca partea exterioară a şiretului să se aplice foarte bine la
minge. Jucătorii cu aşa zise picioare în formă de “O”
(picioare de cavalerist) sunt predispuşi la loviturile cu şiretul
exterior: poziţia labei piciorului uşurează în mod considerabil
atingerea şi lovirea precisă a mingii cu şiretul exterior.

Figura 20
Traiectoria pe care o va lua mingea după lovirea cu
şiretul exterior este în funcţie de unghiul de răsucire a labei
spre interior, de poziţia piciorului de sprijin şi de punctul unde
se aplică lovitura.
165
 Conţinutul tactic. Lovitura cu şiretul exterior fiind
puternică dar în acelaşi timp putându-i-se imprima şi
traiectorii curbate, se utilizează în pase, deschideri, lansări,
centrări, tras la poartă şi lovituri libere.
Greşeli frecvente:
- laba piciorului întoarsă exagerat înăuntru;
- piciorul de sprijin se aşează prea aproape de
minge;
- la lovirea mingilor din volé, izbirea se face sub
centru şi nu deasupra aşa cum ar fi corect. Din
această cauză mingea va avea o traiectorie înaltă;
- glezna rămâne relaxată în momentul lovirii.
Exerciţii şi jocuri
1. Exersarea loviturii la zid, jucătorul aflat la 10-15
metri de zid trimite mingea ricoşată din zid fără preluare.
Variantă: în perechi.
2. Trasul la poartă cu efect de pe linia porţii. Distanţa
dintre minge şi poartă se modifică permanent. Se vor folosi
ambele picioare.
3. Trasul la poartă la punct fix din demi-volé. Jucătorii
având mingea în mână la 16-18 metri de poartă după
efectuarea a 1-2 paşi lasă mingea să cadă şi o lovesc din
demi-volé.
4. Lovitură de la poartă în ţintă mobilă. Un jucător
execută degajarea la un coechipier aflat în mişcare la 35-40
metri de poartă. După 5-10 execuţii rolurile se schimbă.
Portarul execută degajarea din demi-volé (fig.21).

166
 Figura 21
5. Trasul la poartă printre jaloane având un obstacol
orizontal la 2 metri. Mingea aşezată la 18-20 metri, iar
obstacolul la marginea suprafeţei porţii (fig.22).

Figura 2214
6. Lovitură la poartă executată într-o minge venită din
spate. jucătorul nr.1 aflat la 18-20 metri, cu o minge în mână
o aruncă, jucătorului nr.2 aflat la limita suprafeţei de
pedeapsă care execută lovitura la poartă cu şiretul exterior
(din volé, din demi-volé sau minge rostogolită). Rolurile se
schimbă după 10-15 lovituri (fig.23).

167
 Figura 23
7. 5-6 jucători aflaţi fiecare cu o minge la 35-40 metri
pasează cu şiretul exterior alternativ unui jucător aflat în
semicercul de la 16 metri, care va şuta la poartă numai cu
şiretul exterior. Pasele vor avea traiectorii şi efecte diferite,
iar şuturile vor fi din volé sau demi-volé cu piciorul din partea
sosirii pasei.

3.5.1.e. Lovirea mingii cu exteriorul

Descrierea procedeului. La această lovitură mingea

vine în contact cu partea exterioară a labei piciorului aproape
de călcâi. Această lovitură este folosită rar, în general pentru
executarea unor lovituri cu efect şi pentru pasele înşelătoare.
Ea se execută identic cu lovirea mingii cu şiretul exterior

168
(biomecanica), deosebirea constă în locul cu care se ia
contactul cu mingea (mai aproape de călcâi) (fig.24).
Pentru a stăpâni bine loviturile cu efect, se cere un
dezvoltat simţ al mingii şi capacitate de apreciere a
distanţelor. Aceste calităţi se obţin printr-un antrenament
continuu şi îndelungat.

Figura 24
Conţinut tactic. Lovitura cu exteriorul este indicată mai
ales pentru pasarea înşelătoare a mingilor aflate pe sol sau
care se rostogolesc în faţa jucătorului, deoarece elanul
piciorului de lovire nu trădează viitoarea direcţie a mingii, în
schimb, împiedică interceptarea de către adversar. Loviturile
cu exteriorul se folosesc de obicei pentru şutul la poartă şi în
executarea loviturilor libere cu zid. a loviturilor de colţ sau a
centrărilor pentru a-l deruta pe portar prin efectul imprimat
mingilor.
Greşeli frecvente:
- piciorul de sprijin aşezat foarte aproape de minge;
- lovitura nu se aplică tangenţial, din această cauză
“efectul” este foarte mic.
Lovitura cu exteriorul nu va fi predată începătorilor. În
cazul antrenamentelor ne vom mărgini cel mult la
prezentarea loviturii, urmând ca jucătorii cu simţul dezvoltat
al mingii, pe parcurs, să încerce execuţia loviturii.

169
 De altfel lovitura cu exteriorul nu trebuie folosită decât
atunci când nu există altă posibilitate , evitând pe cât posibil
folosirea procedeului “de dragul artei”, din distracţie, el fiind
adeseori lipsit de precizie.

3.5.1.f. Devierea mingii

Oprirea şi chiar preluarea mingii, în anumite situaţii,
nu este indicată deoarece dă posibilitatea adversarului să-şi
organizeze şi să ia contramăsuri. De aceea în fotbalul actual,
în special în cel profesionist, a apărut din ce în ce mai
frecvent procedeul cunoscut sub denumirea “devierea
mingii”. Procedeul prin care schimbăm direcţia iniţială a
mingii folosind piciorul sau pieptul. Folosirea mingilor dintr-o
bucată (vezi jocul echipei Steaua Bucureşti) se aplică în
situaţia marcajului strict “om la om”, în zonele din imediata
apropiere a porţilor. În momentul contactului, suprafaţa care
vine în contact cu mingea (picior sau piept) va fi orientată în
direcţia în care urmează să fie dirijată mingea. Pentru ca
mingea să poată fi deviată este necesar ca ea să vină spre
jucător cu o viteză destul de mare, iar partea cu care ia
contact să fie încordată.
În cazul devierilor cu pieptul, trunchiul execută o
răsucire bruscă din articulaţia coxo-femurală în momentul
contactului cu mingea spre direcţia viitoare a mingii.
În urma devierii mingea este direcţionată spre un
coechipier (în cazul contraloviturii mingea rămâne la
executant)care la rândul lui va continua acţiunea de joc
începută, contribuind la creşterea vitezei de joc. Această
„deviere a mingii” este o componentă indispensabilă a jocului
modern actual, prin care se face diferenţierea echipelor de
top (ex. Chelsea, Barcelona, A.C. Milan, Steaua, Arsenal,
Ajax, etc) Tehnica viitorului are la bază tocmai această
transmite a mingii direct (deviere) fără preluare spre
coechipierul cel mai bine poziţionat contribuind la dinamica şi
nu în ultimul rând la spectaculozitatea jocului de fotbal.

170
 Grupa a II-a

3.5.1.g. Lovirea mingii cu interiorul labei - latul

A doua grupă principală cuprinde procedeul de lovire

a mingii cu interiorul labei (latul), procedeu foarte des folosit
de către jucătorii de fotbal datorită preciziei mari în dirijarea
mingii.
Descrierea procedeului. Lovirea mingii cu latul este
un procedeu uşor de executat şi mai ales precis, în dirijarea
mingii, datorită suprafeţei mari cu care vine mingea în
contact. Tehnica lovirii mingii cu latul poate fi însuşită relativ
uşor. Însuşirea ei fiind uşurată de suprafaţa mare şi netedă a
labei piciorului, ceea ce face ca în şcoală învăţarea tehnicii
jocului de fotbal să înceapă cu predarea lovirii mingi cu latul
(fig.25).

Figura 25
Biomecanica procedeului. Suprafaţa numită “latul”
este porţiunea aproximativ triunghiulară de pe partea
triunghiulară a labei piciorului, limitată de articulaţia degetului
mare, osul călcâiului şi partea interioară a osului gleznei
(fig.23).
Elanul se ia în linie dreaptă, şi nu trebuie să fie mai
lung de 3-4 metri, deoarece nu poate influenţa forţa loviturii.
Elanul este uşor şi relaxat. După elan urmează aşezarea
171
piciorului de sprijin lateral faţă de minge la 10-15 cm. cu
genunchiul uşor flexat, iar axa longitudinală a labei, aproape
paralelă cu direcţia loviturii.
Concomitent cu aşezarea piciorului de sprijin
urmează potrivirea şi ridicarea piciorului care execută
lovitura. Piciorul este întors din şold în afară până vine în
unghi drept faţă de direcţia pe care trebuie să o urmeze
mingea. Mai concret, între cele două tălpi în momentul lovirii
mingi trebuie să fie un unghi de 900. Genunchiul piciorului
care execută lovitura va fi puţin flexat şi relaxat.
Pendularea piciorului spre spate nu trebuie
exagerată. Trunchiul se apleacă puţin înainte, privirea
urmăreşte mingea, iar braţul opus piciorului de lovire flexat
din cot este dus înainte, iar celălalt rămâne lângă corp pentru
menţinerea echilibrului.
Mişcarea de lovire propriu-zisă porneşte din articulaţia
coapsei, după care urmează revenirea bruscă a piciorului
spre minge, iar în momentul lovirii articulaţiile genunchiului şi
gleznei vor fi încordate. Greutatea corpului se află mai mult
pe călcâiul piciorului de sprijin. Lovitura propriu-zisă este
urmată de aşa-zisa “însoţire”. După executarea loviturii, nu
oprim mişcarea piciorului, ci după relaxarea articulaţiilor
temporar încordate, o continuăm asigurând o cât mai
îndelungată dirijare a mingii (fig.26).

Figura 26
Variante ale procedeului
Mişcarea descrisă mai sus se referă la lovirea
mingilor oprite sau care se rostogolesc pe sol. În cazul lovirii
mingii cu latul întâlnim:
172
 a) lovirea mingilor din aer;
b) lovirea mingilor din drob (care ating solul).

a) Dacă mingea vine din aer pe o traiectorie arcuită,

tehnica loviturii cu latul va fi modificată, astfel ca genunchiul
piciorului care execută lovitura să fie flexat mai mult, în
funcţie de necesităţi, pentru ca laba piciorului să întâlnească
mingea. Pendularea spre spate a piciorului şi însoţirea mingii
vor fi mai scurte. După cum se ştie unghiul de sosire şi
unghiul de ricoşare a mingii sunt în principiu egale, rezultă că
axa longitudinală a labei piciorului va trebui potrivită de
jucător în funcţie de unghiul de sosire a mingii şi de direcţia
în care doreşte s-o transmită. Poziţia corpului şi a braţelor
rămân neschimbate.
b) Tehnica lovirii mingilor ricoşate de pe sol nu se
deosebeşte de cele descrise mai sus, dar executarea loviturii
este mai dificilă. Aceasta se referă la momentul ricoşării de
pe sol, la aşa zisele lovituri din “drob”. Executarea acestei
lovituri este dificilă, fiindcă locul ricoşării determină cu
precizie şi locul luării poziţiei faţă de minge. Pentru
executarea loviturii din “drob” nu ajunge deci numai intenţia,
ci este necesar să ajungem efectiv la locul potrivit, exact în
momentul în care mingea a ricoşat de pe sol.
Conţinut tactic. Lovirea mingii cu latul este folosită
pentru transmiterile mingii la distanţe scurte şi medii; de
asemenea mai este folosită în trasul la poartă, din apropiere.
Greşeli frecvente:
- aşezarea piciorului de sprijin cu vârful în afară,
fapt care va duce la imprimarea unei mişcări de
rotaţie datorită forţei care nu se transmite în
direcţia centrului ei. Aceeaşi mişcare de rotaţie se
poate produce şi datorită răsucirii incomplete a
labei piciorului de lovire în afară;
- o altă greşeală este lovirea mingii scurt, prin
“pocnire”, fără o pendulare corespunzătoare a
piciorului spre spate şi însoţirea acesteia după
lovire; urmare o lovitură lipsită de precizie;
173
 - în momentul executării loviturii articulaţiile nu sunt
încordate. În consecinţă, suprafaţa de lovire nu va
fi rigidă, iar forţa mingii va slăbi.

Exerciţii şi jocuri
1. Lovirea mingii suspendate sau ţinută de sfoară în
mână. Repetări cu ambele picioare până la însuşirea corectă
a mecanismului de bază (fig.27).

Figura 2715
2. Lovirea mingii statice, stând pe loc. Lovituri spre un
partener sau la zid. Variantă: din alergare, în mingea statică,
apoi în mingea rostogolită.
3. Doi jucători faţă în faţă execută pase mărind şi
micşorând în permanenţă distanţa între ei.
4. Doi jucători faţă în faţă la 6-10 metri distanţă între
ei, îşi pasează mingea cu traiectorie înaltă (pase arcuite)
folosind latul. La început din aer după o ricoşare din gazon,
apoi din drob, iar în final fără a lua contact cu pământul.
5. Joc de pase în doi din alergare, în următoarea
succesiune:
- cu piciorul îndemânatic;
- cu piciorul din exterior.
6. Joc de pase în trei din alergare. Mingea este
pasată între cei trei jucători care alergă în linie. Jucătorul de
la mijloc se schimbă prin rotaţie.

174
 7. Joc de pase în linie şerpuită. Jucătorii se aşează
pe două rânduri ca în figura 28. Distanţa dintre rânduri este
de 6-8 metri, iar distanţa dintre jucători de 5 metri. jucătorul
nr.1 pasează jucătorului nr.2, acesta la nr.3 ş.a.m.d.

Figura 28
8. Pasarea mingii în cerc. În centrul cercului se află
un jucător care pasează mingea pe rând celor aflaţi pe linia
cercului, iar aceştia retrimit celui din centru (fig.29).

Figura 29
9. Joc de pase în trei cu două mingi (fig.30). Jucătorii
nr.1 şi nr.2 au câte o minge şi transmit alternativ mingea
175
jucătorului nr.3 care o retrimite fără oprire. După 2-3 minute
rolurile se schimbă.

Figura 30
10. Pase în doi cu schimb de locuri (fig.31).

Figura 31

176
11. Pase în trei cu schimb de locuri (fig.32).

Figura 32
12. Tenis cu piciorul unde lovirea mingii se face
obligatoriu numai cu latul piciorului (2x2 sau 3x3).
13. Ştafetă cu mingea în semicerc (fig.33). Jucătorul
nr.1 începe jocul, pasând mingea jucătorului nr.2, iar acesta
o retrimite la centru. Când mingea ajunge la ultimul jucător
(8) acesta aleargă după ea la centru în timp ce jucătorul nr.1
îi ia locul. Jocul continuă astfel până când jucătorul nr.1 a
ajuns din nou la centru.

Figura 33
177
 Grupa a III-a

3.5.1.h. Loviturile întâmplătoare

A treia grupă - secundară care va cuprinde loviturile

întâmplătoare din jocul de fotbal:
a) Lovirea mingii cu călcâiul;
b) Lovirea mingii cu genunchiul;
c) Aruncarea mingii.

a) Lovirea mingii cu călcâiul

La această lovitură mingea este atinsă cu partea labei
piciorului din jurul osului călcâiului. Lovitura cu călcâiul face
parte din categoria loviturilor folosite numai în cazuri extreme.
Când mingea nu mai poate fi atinsă cu o altă parte a
corpului, jucătorul recurge la lovitura cu călcâiul, ca ultimă
soluţie (fig.34).

Figura 34
Piciorul de sprijin trebuie aşezat lângă minge. În cazul
mingilor aflate în mişcare execuţia devine dificilă şi derutantă
atât pentru coechipieri cât şi pentru adversari. În acest caz,
jucătorul aflat în alergare după minge va trebui mai întâi să o
depăşească cu piciorul de sprijin, în aşa fel încât în
momentul lovirii cu călcâiului mingea să se găsească într-o
poziţie corespunzătoare.

178
 Lovirea cu călcâiul nu se învaţă în cadrul
antrenamentului cu temă distinctă, dar folosirea ei în cazuri
adecvate nu trebuie interzisă.

b) Lovirea mingi cu genunchiul

În timpul jocului apar situaţii când mingea nu poate fi
lovită nici cu capul nici cu piciorul. În astfel de cazuri,
constrâns de împrejurări jucătorul va folosi genunchiul.
Poziţia piciorului de sprijin, a trunchiului şi a braţelor
este identică cu poziţia arătată la lovitura cu mijlocul şiretului,
cu deosebirea că nu mai avem timp pentru pendularea spre
spate a coapsei încât vom ridica piciorul aflat pe sol, cu o
smucitură în sus, executată din coapsă, flexând totodată
genunchiul. Cu această mişcare vom transmite mingea. Cu
ajutorul genunchiului mingea poate fi transmisă la distanţe
mici putând fi folosită pentru degajări şi chiar pentru lovituri la
poartă. În cadrul antrenamentelor nu ne vom ocupa de
această lovitură, fiind foarte rar întâlnită în cadrul jocului de
fotbal şi atunci cu totul întâmplător (fig.35).

Figura 35

c) Aruncarea mingii cu piciorul

Deşi este mai puţin utilizat în joc, excepţie fac jucătorii
de clasă (la noi Dobrin şi Hagi l-au folosit cu succes) trebuie
menţionat şi descris cu recomandarea de a fi cunoscut şi
aplicat în joc în situaţiile în care se impune.
179
 Aruncarea mingii cu piciorul se execută numai când
mingea este oprită şi se utilizează în două situaţii distincte:
 la loviturile libere cu zid din apropierea porţii, şi;
 când pe direcţia de pasare a mingii s-a interpus un
apărător, iar pentru a-l depăşi mingea este
aruncată peste el.
Aruncarea mingii cu piciorul nu necesită o perioadă
lungă de pregătire, deoarece tehnica de execuţie poate fi
însuşită relativ rapid.
Piciorul de sprijin, cu vârful îndreptat înainte pe
direcţia de aruncare, este aşezat la 5-10 cm. lateral şi
înapoia mingii. Vârful piciorului de execuţie se introduce sub
minge în direcţia mijlocului ei, fiind uşor flexat din genunchi şi
având laba ridicată din călcâi. Printr-o mişcare rapidă
executată în sus şi înainte, mingea este aruncată peste
adversar, la o distanţă care corespunde momentului tactic.
Privirea este aţintită în permanenţă asupra mingii până când
mingea îşi face efectul dorit.
Greşeli frecvente:
- laba piciorului care execută aruncarea acţionează
într-una din părţile laterale ale mingii, urmând o traiectorie
greşită;
- piciorul de sprijin este aşezat prea înaintea sau prea
în spatele mingii, ca urmare mingea va avea o traiectorie
joasă sau prea înaltă mărind şansele de nereuşită.
Acest procedeu utilizat în joc, creează elementul
spontaneităţii, mărind totodată spectaculozitatea jocului.

3.5.2. Intrarea în posesia mingii

În capitolul anterior am analizat procedeele prin care

mingea este pusă în mişcare (lovită) folosind piciorul, pentru
a fi transmisă unui coechipier care pentru a putea continua
acţiunea de joc trebuie să intre în posesia ei. Intrarea în
posesia mingii este un procedeu tehnic prin care mingea îşi

180
modifică direcţia, traiectoria şi viteza, pentru a putea fi
utilizată cât mai favorabil de către jucători.
La baza tuturor preluărilor stau două legi mecanice
bine cunoscute: amortizarea şi ricoşarea. Fotbalul modern a
adus în prim plan preluarea prin “contra-lovitură” care în fond
este tot o ricoşare.
Ricoşarea. Mingea în mişcare întâlnind un corp
rezistent (picior, piept, cap) se va reîntoarce în direcţia
opusă, adică va ricoşa. Jucătorul pentru a efectua o preluare
prin ricoşare a mingii venite pe sus se va aşeza pe direcţia
mingii, ridicând talpa piciorului cu vârful în sus (fig.36).
Mingea după ce a atins pământul sare şi se loveşte de talpa

Figura 36
Figura 37
piciorului, de unde se loveşte iarăşi de pământ, ricoşând între
pământ şi talpă.
Amortizarea se produce atunci când mingea aflată în
mişcare, întâlneşte o rezistenţă mobilă (jucătorul) care în
contact cu mingea se retrage, determinând rămânerea ei în
imediata apropiere a jucătorului (fig.37). Pentru a efectua o
preluare prin amortizare cu piciorul a mingii venite cu
traiectorie înaltă, jucătorul ridică piciorul în întâmpinarea
mingii, iar la contactul cu ea îl retrage, la început cu o viteză
apropiată de viteza cu care vine mingea, apoi retragerea se
micşorează treptat.

181
 Contralovitura rezultă dintr-o ciocnire a mingii cu
piciorul, pieptul sau capul, care vin din sensuri opuse. În
urma acestei ciocniri mingea se reîntoarce înapoi în direcţia
imprimată de jucător, care îşi continuă deplasarea în aceeaşi
direcţie (fig.38).

Figura 38

Clasificarea procedeelor de intrare în posesia

mingii
Procedeele de intrare în posesia mingii se clasifică
după partea corpului cu care mingea vine în contact pentru a
se efectua preluarea, astfel:
A. preluarea mingii cu piciorul;
B. preluarea mingii cu pieptul;
C. preluarea mingii cu abdomenul;
D. preluarea mingii cu capul.

A. Preluarea mingii cu piciorul

1. cu laba piciorului:
a) cu latul;
b) cu mijlocul şiretului;
c) cu şiretul exterior;
d) cu talpa;
e) cu călcâiul.
2. cu gamba (fluierul piciorului);
3. cu coapsa.

182
 3.5.2.a. Preluarea mingii cu talpa

În cazul în care mingea atinge solul înaintea planului

lateral al corpului, oprirea sau preluarea ei se va face cu
talpa ghetei (a labei). Jucătorul se aşează pe direcţia de
sosire a mingii ridicând laba piciorului cu vârful în sus la circa
6-7 cm. de pământ. După contactul cu solul mingea
întâlneşte talpa şi rămâne pe pământ.
Biomecanica procedeului. Piciorul de sprijin este uşor
flexat din genunchi, braţele ridicate lateral pentru menţinerea
echilibrului, iar celălalt picior se ridică din şold cu genunchiul
uşor flexat şi aşezăm talpa uşor oblic în faţa mingii în
momentul în care aceasta atinge pământul sub un astfel de
unghi încât mingea izbindu-se de talpă să se îndrepte spre
sol oprindu-se. Teoretic unghiul de ricoşare este egal cu
unghiul de izbire.
În urma preluării mingii cu talpa, ea poate să rămână
sub talpă sau să ricoşeze în faţă. Tehnica se deosebeşte în
cel de-al doilea caz prin întinderea labei piciorului, relaxată
din genunchi şi şold în direcţie opusă celei din care vine
mingea, adică înainte (fig.39).

Figura 39
Greşeli frecvente:
- greutatea corpului este lăsată pe piciorul care
execută preluarea. Mingea rămâne sub talpă. Unghiul format
din talpă şi sol nu este corespunzător, mingea trece pe sub
talpă.
- articulaţia gleznei este rigidă din care cauză mingea
se va depărta de jucător.
Exerciţii pentru învăţarea preluării

183
 1. Doi jucători faţă în faţă la 5-6 metri îşi aruncă
mingea reciproc pentru a efectua preluări cu talpa. Mingea va
fi oprită sub talpă şi cu deplasare spre poziţia de unde a
venit.
2. Jucătorul cu mingea în mână o şutează deasupra
capului la 2-3 metri după care efectuează o preluare cu talpa
după a doua atingere a mingii de pământ.
3. Variantă. Acelaşi exerciţiu, dar preluarea se va face
la prima atingere a pământului.
4. Mingea trimisă cu traiectorie înaltă este oprită din
alergare.
5. Variantă. Acelaşi exerciţiu dar mingea este preluată
spre înainte, urmată de şut la poartă.
6. Jucătorii împărţiţi în 3-4 grupe se încolonează unul
în spatele celuilalt. La 6 metri în faţa fiecărui şir se aşează un
jucător care le va pasa mingea urmând ca ea să fie
retransmisă după preluare de fiecare jucător din şir. După
pasă jucătorul aleargă la spatele şirului (fig.40).

Figura 40

184
 3.5.2.b. Preluarea mingii cu mijlocul şiretului
(şiretul plin).

Preluarea cu mijlocul şiretului se aplică mingilor venite

cu traiectorie, venind în întâmpinarea mingii. Folosind acest
procedeu spectaculos de oprire a mingii, care este şi foarte
greu de executat, în acelaşi timp putem păstra mingea în
imediata apropiere a noastră şi cel mai important aspect, se
evită greşelile de preluare datorate denivelărilor gazonului.
La baza acestui procedeu stă “cedarea” rapidă a suprafeţei
de izbire în momentul contactului cu mingea.
Biomecanica procedeului. Piciorul de sprijin flexat din
genunchi suportă toată greutatea corpului, iar piciorul de
execuţie este ridicat din şold cât mai sus, în întâmpinarea
mingii, având genunchiul puţin flexat.
În momentul în care mingea atinge mijlocul şiretului
începe coborârea, care trebuie să se facă destul de rapid, la
început aproape cu aceeaşi iuţeală ca şi viteza de cădere a
mingii. Cu cât laba piciorului se apropie de sol, cu atât se va
micşora viteza de coborâre a piciorului. Prin aceasta se
atinge scopul urmărit: însoţirea mingii pe un parcurs cât mai
lung, deci micşorarea vitezei mingii.
În timpul ridicării şi coborârii rapide a piciorului de
execuţie, trunchiul este puţin aplecat înainte, iar braţele
ridicate lateral ajută la menţinerea echilibrului.
Însoţind mingea pe un parcurs cât mai lung cu laba
piciorului relaxată şi cu viteza de coborâre a piciorului treptat
micşorată, ea îşi va pierde forţa şi se va opri în faţa piciorului
(fig.41).

185
 Figura 41
Ridicarea piciorului depinde de înălţimea de la care
vine mingea. Cu cât înălţimea este mai joasă ridicarea este
mai mică, deci şi porţiunea pe care piciorul însoţeşte mingea
va putea fi mai scurtă. Coborârea piciorului în acest caz se
face cu o mişcare scurtă.
Există jucători foarte dotaţi care reuşesc să execute
astfel de preluări numai prin “cedarea” bruscă (relaxarea)
labei piciorului, efectuată din articulaţia gleznei, fără să ridice
piciorul din şold. La baza reuşitei acestui procedeu stă
mobilitatea articulaţiei coxofemurale de care depinde
ridicarea cât mai sus a piciorului în întâmpinarea mingi. Acest
procedeu se poate executa şi prin săritură. În momentul
preluării, jucătorul se află în aer, contactul cu solul se face
concomitent cu mingea.
Greşeli frecvente:
- principala greşeală constă în alegerea greşită
momentului când piciorul începe mişcarea de coborâre. Prea
devreme, mingea nu întâlneşte piciorul, iar prea târziu
mingea întâlneşte un corp rigid şi ricoşează departe.
- preluarea cu întoarcere se efectuează în doi timpi şi
nu într-o singură mişcare continuă.
Exerciţii pentru învăţare
1. Învăţarea mişcării fără minge. Ridicarea şi
coborârea se efectuează la semnal.
2. Utilizarea mingilor medicinale sau umplute.
Jucătorii faţă în faţă la 1,5-2 metri distanţă. Unul cu mingea

186
în mână caută prin aruncare să nimerească piciorul ridicat al
colegului în mijlocul şiretului.
3. Jucătorul având mingea în mână o şutează de 2-3
metri înălţime după care efectuează preluări cu şiretul plin
fără ca mingea să atingă solul.
4. Acelaşi exerciţiu, dar preluarea se va face după o
ricoşare şi cu întoarcere de 900.
5. În cerc, cu diametrul de 10 metri, fiecare jucător cu
o minge în mână şutează cu boltă spre colegul aflat în centru
care după o preluare cu şiretul o retransmite celui care a
pasat. După o rotaţie jucătorul nr.1 intră în centru.
6. Doi jucători faţă în faţă la 4-5 metri. Îşi aruncă
reciproc mingea cu traiectorie înaltă efectuând preluări de pe
loc şi din lovitură.
7. Acelaşi exerciţiu, dar se măreşte distanţa, în acest
fel jucătorul care execută preluarea va trebui să vină în
întâmpinarea mingii alergând înainte sau lateral.
8. Mingea aruncată de portar la limita suprafeţei de
pedeapsă este preluată cu şiretul plin, urmată de tras la
poartă.
9. Acelaşi exerciţiu, dar mingea vine din lateral-
centrată. Preluare cu întoarcere şi şut la poartă.
10. Concurs “cel mai bun executant”.

3.5.2.c. Preluarea mingii cu exteriorul piciorului

Ca regulă generală oprirea mingilor se face cu latul
piciorului, dar întâlnim situaţii în decursul jocului când nu
putem folosi latul fiind nevoiţi să executăm preluarea mingii
cu exteriorul celuilalt picior. Preluăm cu exteriorul piciorului
drept, când urmează să primim mingea din dreapta şi cu cel
stâng când continuăm acţiunea spre stânga cu mingea venită
din aceeaşi direcţie.
Biomecanica procedeului. În timpul preluării,
greutatea este repartizată pe piciorul de sprijin, având

187
genunchiul uşor flexat, trunchiul puţin aplecat înainte, iar
braţele ridicate lateral menţinând echilibrul.
Piciorul de execuţie se ridică în faţa corpului de-a
curmezişul, întors spre interior din gleznă - cam în felul
loviturii cu şiretul exterior - şi întins puţin în jos. Mingea
ricoşată în pământ se loveşte de şiretul exterior al piciorului
ţinut cu laba deasupra mingii şi o opreşte la sol (fig.42).

Figura 42
Preluarea cu şiretul exterior trebuie folosită numai în
cazuri extreme, când alte procedee nu pot fi executate
deoarece executarea ei este mai dificilă şi necesită un grad
sporit de îndemânare.
În timpul execuţiei, greşeala cea mai des întâlnită
este aceea că nu răsucim laba piciorului spre interior şi nu o
întindem în jos. Mingea ia contact cu muchia exterioară a
labei piciorului şi va sări în sus, depărtându-se de picior.
Exerciţii pentru învăţare
1. Mingea este aşezată în faţa piciorului la 10-15 cm.
şi lateral stânga la 20 cm. Jucătorul ridică piciorul drept,
trăgându-l prin faţa corpului şi aduce mingea oprită cu şiretul
exterior în partea dreaptă.
2. Jucătorul având mingea în mână, o lasă să cadă în
faţă şi lateral faţă de corp şi execută preluarea cu exteriorul
piciorului în partea cealaltă.
3. În perechi pasarea mingii cu traiectorie înaltă, iar
după a doua atingere cu solul se efectuează o preluare cu
exteriorul piciorului. După preluare urmează pasa pentru a
executa şi partenerul
188
 4. Variantă. Acelaşi exerciţiu dar preluarea se execută
după prima atingere a solului. Se folosesc ambele picioare.
5. Centrare de pe partea dreaptă, preluare cu piciorul
drept urmat de şut la poartă.
6. Exersarea preluărilor de pe loc şi din mişcare cu
întoarcere 900 şi 1800.
7. Jucătorul nr.1 aflat la 40 metri de poartă trimite
mingea cu traiectorie înaltă la jucătorul nr.2 aflată la 18-20
metri de poartă. Acesta execută o preluare cu întoarcere de
1800 cu exteriorul piciorului şi trage la poartă. După 10
execuţii rolurile se schimbă.

3.5.2.d. Preluarea mingii cu interiorul labei

Preluarea mingii cu latul se face cu aceeaşi suprafaţă

cu care se efectuează lovitura cu latul. Luarea poziţiei faţă de
minge este identică ca şi lovitura cu latul.
Biomecanica procedeului. Jucătorul se aşează pe
direcţia sosirii mingii, cu piciorul de sprijin flexat uşor din
genunchi şi gleznă. Umărul din partea piciorului de sprijin
este adus puţin înainte, iar piciorul de execuţie este răsucit
din şold, braţele lateral. Mişcarea de preluare începe prin
ducerea piciorului înainte, în întâmpinarea mingii, depăşind
linia piciorului de sprijin, astfel ca gamba să formeze cu solul
un unghi de aproximativ 45-500 (fig.43).

Figura 43

189
 Articulaţiile sunt relaxate, trunchiul puţin aplecat
înapoi, braţele lateral, iar privirea urmăreşte mişcarea mingii.
În momentul în care mingea ia contact cu partea interioară a
labei, piciorul este tras brusc înapoi din şold. Această
mişcare trebuie să fie tot atât de rapidă ca viteza de sosire a
mingii, iar contactul cu partea interioară a labei se
prelungeşte, în timp ce forţa mingii scade prin amortizare
până la oprirea ei în faţa piciorului.
Sunt cunoscute trei variante ale preluării cu latul:
a) oprirea mingilor rostogolite (fig.43);
b) preluarea din aer a mingii razante sau semi-înalte;
c) preluarea, respectiv oprirea mingii ricoşate din
pământ (fig.44).

Figura 44
Tehnica preluării mingilor razante (mingi care nu
depăşesc nivelul genunchiului) este aproape identică cu cea
a preluării mingilor rostogolite, deosebirea constând în
ridicarea mai sus a labei piciorului, corespunzător înălţimii la
care vine mingea, ridicare care se poate realiza prin flexarea
amplă a genunchiului. Prin ducerea înapoi a piciorului întors
din şold - ducere care nu trebuie să depăşească linia corpului
- conducem mingea până sub corpul nostru. Datorită relaxării
sistemului de articulaţii al piciorului, forţa cu care vine mingea
scade în aşa măsură încât după izbire mingea nu ricoşează
mai mult de un metru de la jucător. Poziţia piciorului de
sprijin, a trunchiului şi a braţelor sunt identice cu cele arătate
la tehnica preluării mingilor rostogolite.

190
 Preluarea mingilor care ricoşează de la pământ.
Piciorul de sprijin este uşor flexat din genunchi, având
vârful labei orientat pe direcţia de sosire a mingii, celălalt
răsucit din şold în aşa fel ca axa longitudinală a labei
piciorului să fie perpendiculară pe direcţia de sosire a mingii.
Trunchiul uşor aplecat înainte, iar umărul din partea piciorului
de sprijin adus puţin înainte faţă de celălalt (fig.44).
Mingea ricoşând din pământ, întâlneşte partea
interioară a labei piciorului (gamba şi solul trebuie să formeze
un unghi de aproximativ 45-500), picior care este dus înainte
după lovire, executând primul pas. Important este ca piciorul
de execuţie să fie relaxat în momentul preluării, iar piciorul de
sprijin să fie aşezat lângă locul de contact al mingii cu solul.
Greşeli frecvente:
- rigiditatea articulaţiilor are drept rezultat ricoşarea
mingii la distanţă de piciorul executantului;
- retragerea întârziată a piciorului - mingea se izbeşte
de un corp rigid, nu de unul mobil, depărtându-se de
executant;
- mingea nu ia contact cu “latul” ci cu gamba sau
călcâiul din cauză că executantul nu “conduce” mingea cu
privirea;
- piciorul pendulant este ridicat prea sus, astfel că
mingea trece pe sub talpă;
- greutatea corpului nu este lăsată pe piciorul de
sprijin, ca urmare executantul calcă pe minge cu piciorul de
execuţie;
- aşezarea piciorului de sprijin în urma punctului
probabil de izbire a mingii cu pământul, mingea va ricoşa în
sus.
Exerciţii pentru învăţare
1. Stând pe loc jucătorul aşteaptă cu piciorul întins
sosirea mingii rostogolite de un partener. Indicaţie: la început
să fie executat cu o minge mai grea umplută sau minge
medicinală. Jucătorul va simţi mai bine atingerea şi frecarea
labei piciorului de minge.
2. Oprirea mingii după o alergare în întâmpinarea ei.
191
 3. Jucătorul îşi aruncă mingea, oprind-o din aer după
ricoşarea din pământ.
4. Mingea suspendată sau ţinută în mână de sfoară
este lovită şi executăm preluarea prin amortizare cu latul
aceluiaşi picior.
5. Pe perechi 8-10 metri distanţă. Aruncarea mingii cu
mâna spre partener, cu traiectorie înaltă, razantă, etc., care
va efectua preluări din aer sau după ce mingea va lua
contact cu pământul. După 15-20 de execuţii rolurile se
schimbă.
6. Aceleaşi exerciţii dar mărim distanţa dintre
parteneri la 25-30 metri.
7. Mingea aruncată din faţă va fi preluată cu o
întoarcere de 900. Mingile vor avea traiectorii diferite. După
15-20 de execuţii rolurile se inversează.
8. Acelaşi exerciţiu, dar preluarea se va face cu o
întoarcere de 1800.
9. Acelaşi exerciţiu, din întoarcere de 1800, dar
mingea va trece printre picioarele executantului.
10. Întrecere: cine execută cel mai corect toate
preluările cu latul cunoscute?

3.5.2.e. Preluarea mingii cu călcâiul

Este un procedeu mai rar întâlnit în jocul de fotbal. Se

foloseşte atunci când o pasă cu traiectorie arcuită, fiind prea
scurtă, rămâne în spatele nostru, iar pentru a intra în posesia
ei se întinde piciorul spre spate, jucătorul va prelua mingea
care cade în spatele lui cu partea exterioară - cea dintre
călcâi şi gleznă - a labei piciorului şi o va trage sau ridica
înainte. Din cauza suprafeţei mici de atingere a mingii, acest
procedeu suferă din cauza preciziei în execuţie.
Dacă avem posibilitatea de a efectua preluarea cu un
alt procedeu este indicat să renunţăm la preluarea cu
călcâiul.

192
 Biomecanica procedeului. În timpul preluării cu
călcâiul greutatea corpului se află pe piciorul de sprijin
puternic flexat din genunchi, cu vârful îndreptat oblic înainte.
Trunchiul este aplecat înainte şi puţin răsucit în spate spre
celălalt picior. Braţul din partea piciorului de sprijin, relaxat,
este dus înainte, braţul opus este dus înapoi, ajutând la
menţinerea echilibrului. Piciorul de execuţie uşor răsucit din
şold şi cu genunchiul puţin flexat este ridicat spre spate în
raport cu înălţimea mingii. Laba piciorului trebuie ţinută astfel
ca axa ei longitudinală să fie paralelă cu terenul, iar mingea
să cadă pe ea, ca pe un plan neted. Aducerea mingii în faţă
se face printr-o uşoară mişcare a piciorului, trunchiul fiind şi
mai mult aplecat înainte. În tot timpul mişcării privirea trebuie
să fie orientată asupra mingii (fig.45).

Figura 45
Greşeli frecvente:
- piciorul nu este întors în mod suficient din şold spre
spate, coapsa rămânând sub coapsa jucătorului. Mişcarea în
sus a piciorului va fi foarte greu de executat mingea
rămânând între coapsă şi gambă sau se va lovi de trunchi;
- axa longitudinală a labei piciorului nu este paralelă
cu solul. Suprafaţa de contact cu mingea nu va fi orizontală,

193
ci oblică, mingea va cădea lateral de picior şi nu în direcţia
mişcării.
Exerciţii pentru învăţare
1. Cu muchia exterioară a labei piciorului, întins spre
spate se atinge balustrada din jurul terenului, sau muchia de
jos a unui gard de atletism (fig.46).

Figura 46
2. Exersarea pe loc a preluării mingii atârnate (fig.47).
Exerciţiul este executat în doi: unul opreşte mingea, celălalt
execută preluarea. După 10-15 exerciţii se schimbă rolurile.

Figura 47
3. Exersarea în trei: un jucător aruncă mingea spre
cel din mijloc care efectuează o preluare spre cel de-al treilea
cu călcâiul. După 5-10 execuţii locurile se schimbă (fig.48).

194
 Figura 48
4. exersarea preluării din mers. Un jucător preia
mingea aruncată din spate de un coechipier. După 5-6
exerciţii rolurile se schimbă.
5. Variantă. Acelaşi exerciţiu dar cu alergare uşoară.

3.5.2.f. Preluarea mingii cu gamba

În timpul jocului apar situaţii când nu avem timpul

necesar pentru a ridica piciorul şi a efectua o preluare (când
mingea vine din faţă). Atunci folosim preluarea cu gamba în
special pe terenurile alunecoase. Se poate executa cu
ambele gambe sau numai cu una.
Biomecanica procedeului. Greutatea corpului este
lăsată pe ambele picioare, aşezate paralel la o distanţă de
aproximativ 20-30 cm. în spatele punctului unde este mingea,
va lua contact cu terenul. Centrul de greutate este împins
înainte prin flexarea uşoară a genunchilor şi ridicarea
călcâielor de pe sol. Trunchiul este uşor aplecat înainte,
braţele menţin echilibrul, iar privirea urmăreşte mingea. Dacă
intenţionăm să oprim mingea în faţa noastră, lăsăm ca
mingea să intre în unghiul format de gambe cu solul unde,

195
după contactul cu gambele, mingea îşi va pierde viteza
(fig.49).

Figura 49
Greşeli frecvente:
- jucătorul nu ridică călcâiele de pe sol şi execută
mişcarea de preluare stând pe toată suprafaţa tălpii. Din
această poziţie pornirea după preluare se face mai greu.
- gambele nu sunt suficient de apropiate, caz în care
mingea poate trece printre ele.
- în momentul izbirii genunchii sunt întinşi prea
puternic înainte, din care cauză mingea va ricoşa prea
departe de jucător.
Exerciţii pentru învăţare
1. Executarea repetată a mişcării fără minge, pentru
învăţarea mecanismului de bază.
2. De la o distanţă de trei-patru metri, mingea se
aruncă cu traiectorie arcuită spre un coechipier care execută
preluarea cu gambele.
3. Autopasă după care jucătorul execută preluarea cu
gamba.
4. Pase din faţă cu traiectorie arcuită - preluare cu
gambele.
5. Şut la zid - preluare după prima atingere cu
gambele.

196
 3.5.2.g. Preluarea mingii cu coapsa

Dacă mingea are o traiectorie care nu permite oprirea ei nici

cu laba piciorului, nici cu pieptul, vom folosi coapsa piciorului.
Condiţiile preluării cu coapsa sunt favorabile datorită stratului
de muşchi care asigură o amortizare corespunzătoare a tăriei
mingii. Preluarea mingii cu coapsa se poate execut în două
feluri: 1. mingea după contactul cu coapsa să aibă o
traiectorie înaltă - atunci când faza de joc ne obligă să
menţinem mingea în apropiere, sau 2. să cadă direct pe
pământ - atunci când avem intenţia să pasăm sau să
conducem mingea.
Biomecanica procedeului. Jucătorul se aşează pe
direcţia de sosire a mingii, având greutatea corpului pe
piciorul de sprijin, flexat din genunchi. Celălalt picior va fi
ridicat din şold cu genunchiul flexat astfel ca suprafaţa
coapsei să fie orizontală. În esenţă preluarea se face la fel ca
şi preluarea mingii cu şiretul plin. Suprafaţa de izbire este
lăsată în jos în momentul contactului cu mingea. Lăsarea în
jos a coapsei este posibilă prin ducerea spre spate a
piciorului din şold. Privirea este în permanenţă asupra mingii
(fig.50).

197
 Figura 50
Greşeli frecvente:
- începătorii coboară coapsa prea încet sau prea
repede;
- mingea ia contact cu partea coapsei din apropierea
genunchiului, mingea putând ricoşa la distanţă. Cauza
acestei greşeli este că jucătorul nu urmăreşte traiectoria
mingii până în momentul contactului cu coapsa.

Exerciţii pentru învăţare

Mişcarea este simplă şi uşoară, încât reuşita ei nu
pune probleme de tehnică şi repetare îndelungată.
1. Executarea mişcării fără minge. Ridicarea coapsei
până la orizontală, iar la comandă lovirea ei cu palma pentru
a fi coborâtă pe sol. Se execută cu ambele picioare.
2. Autopasă - preluare cu coapsa, mingea revenind în
mâini.
3. Pe perechi aruncarea mingii cu mâna de la 5-6
metri, preluare cu coapsa, după care se va arunca spre coleg
cu mâna de către executant.
4. Variantă. Acelaşi exerciţiu dar efectuat din alergare
uşoară.
5. Centrare de pe partea dreaptă, preluare pe
coapsă, tras la poartă.

198
 3.5.2.h. Preluarea mingii cu pieptul

Preluarea mingii cu pieptul este indicată în cazul

mingilor venite cu boltă sau când transmiterea mingii cu
capul este nerecomandabilă din punct de vedere tactic. Acest
procedeu este folosit foarte des de jucători, datorită
rezultatelor bune pe care le dă, în plus, preluarea mingii cu
pieptul nu necesită pregătiri speciale datorită suprafeţei mari
de contact cu mingea şi datorită faptului că pieptul este mult
mai moale decât laba piciorului. Mingea poate fi oprită pe
piept, să ricoşeze aproape vertical sau să cadă în faţă pentru
a continua rapid acţiunea de joc.
Biomecanica preluării. Jucătorul ia o uşoară poziţie pe
spate, cu faţa la minge şi genunchii uşor flexaţi. Greutatea
repartizată în mod egal pe ambele picioare, iar toracele
bombat astfel ca înainte de contactul cu mingea trunchiul să
formeze un arc uşor aplecat spre spate. Braţele ridicate
lateral ajută la menţinerea echilibrului iar privirea urmăreşte
mingea. În momentul contactului toracele bombat este retras
repede. Poziţia toracelui fiind acum verticală, după izbire
mingea va cădea la pământ (fig.51).

Figura 51
Dacă dorim ca mingea în contact cu suprafaţa
pieptului să ia o traiectorie înaltă, atunci în momentul izbirii se
199
execută o extensie din articulaţiile gleznelor şi genunchilor,
iar trunchiul este împins în întâmpinarea mingii, rezultând
ricoşarea în sus a mingii. Poziţia suprafeţei toracelui este în
funcţie de traiectoria mingii. Cu cât traiectoria se apropie de
verticală, cu atât planul toracelui trebuie să se apropie de
orizontală.
Greşeli frecvente:
- planul frontal al pieptului nu stă perpendicular pe
direcţia din care vine mingea, ci oblic, rezultând ricoşarea
laterală a mingii.
- retragerea pieptului se face cu întârziere, deci
mingea va întâlni o suprafaţă rigidă - efectul amortizor se
anulează - şi mingea va sări departe de jucător.
- mingea nu este urmărită cu privirea fapt care duce
la luarea contactului cu faţa în loc de piept.
Exerciţii pentru învăţare
1. Executarea mişcării fără minge la semnal.
2. Jucătorii cu o minge medicinală aşezată pe piept
prin îndreptarea bruscă a genunchilor şi a gleznelor o vor
arunca în sus pentru a fi prinsă cu mâna.
3. Preluarea cu pieptul a mingii aruncate de un
coechipier aflat la 4-5 metri distanţă. Mingea ricoşată de la
piept va fi prinsă cu ambele mâini.
4. Acelaşi exerciţiu dar preluarea se va face din mers
şi uşoară alergare.
5. Preluarea mingilor aruncate mai puternic de la
distanţe mai mari, de pe loc şi din deplasare.

3.5.2.i. Preluarea mingii cu abdomenul

Pentru oprirea mingilor care ricoşează de la sol la o

înălţime ce depăşeşte posibilitatea opririi ei cu gamba sau
latul se foloseşte suprafaţa moale a abdomenului, care
amortizează mult mai uşor forţa cu care vine mingea.
Biomecanica procedeului. Jucătorul se aşează în faţa
mingii, cu genunchii uşor flexaţi, greutatea corpului

200
repartizată în mod egal pe ambele picioare, braţele relaxate
lângă corp iar privirea urmăreşte mingea. În momentul
contactului mingii cu suprafaţa abdominală, trunchiul se
apleacă înainte din şold, amortizând lovitura, iar mingea va
cădea uşor pe sol (fig.52).

Figura 52
Greşeli frecvente:
- corpul nu se aşează pe direcţia mingii, în acest caz
mingea va aluneca lateral;
- nu se apreciază exact locul de contact al mingii cu
solul, care fiind prea aproape de corp, determină trecerea
mingii printre picioarele executantului;
- pentru a se evita jucarea mingii cu mâna este indicat
ca braţele să fie ţinute lateral în momentul preluării.

Exerciţii pentru învăţare

1. Imitarea mişcării de preluare fără minge la
comandă.
2. În perechi la 8-10 metri distanţă. Un jucător aruncă
mingea cu boltă, celălalt execută preluarea cu abdomenul.
După 8-10 execuţii se schimbă rolurile.
3. Acelaşi exerciţiu dar preluarea se face după 2-3
paşi de alergare în întâmpinarea mingii.
4. Aruncarea de la margine - preluare cu abdomenul
după o alergare uşoară înainte spre minge. După 8-10
execuţii rolurile se schimbă.

201
 3.5.2.j. Preluarea mingii cu capul

În timpul jocului apar situaţii când mingea venită la

înălţimea capului nu poate fi jucată cu capul din motive
tactice. Atunci suntem nevoiţi să efectuăm o preluare folosind
pentru aceasta capul. Preluarea mingii cu capul este cel mai
dificil procedeu de preluare datorită suprafeţei mici şi tari din
care mingea poate ricoşa cu uşurinţă. Această execuţie este
recomandată numai în cazuri extreme, este preferabil o pasă
cu capul dacă există o posibilitate sau o retragere pentru a
efectua o preluare pe piept sau coapsă.
Biomecanica procedeului. Mingea este aşteptată în
poziţie de fandare spre spate, cu genunchiul uşor flexat,
trunchiul aproape drept, corpul împins înainte din gât, braţele
lateral ajută la menţinerea echilibrului, iar privirea urmăreşte
traiectoria mingii. În momentul contactului cu mingea capul
se retrage şi concomitent cu aceasta se accentuează
flexarea din genunchi. Mingea vine în contact cu fruntea
(fig.53 ).

Figura 53
Greşeli frecvente:
Jucătorul întârzie retragerea capului şi a trunchiului,
datorită acestui lucru mingea va întâlni o suprafaţă rigidă şi
va ricoşa departe de executant. Nu este greşit dacă începem
“cedarea” articulaţiilor înainte de contactul frunţii cu mingea.
Execuţia este greşită şi în cazul folosirii numai a articulaţiei
şoldului, prin retragerea trunchiului şi a gleznei. Rezultă o

202
amortizare mai puţin reuşită, mingea ricoşând departe de
jucător.

Exerciţii pentru învăţarea procedeului

1. Jucătorul având o minge în mână o ridică deasupra
capului, încercând să execute preluarea cu capul.
2. Acelaşi exerciţiu, dar cu minge normală.
3. În perechi, se execută preluarea cu capul, mingea
fiind aruncată cu traiectorie înaltă de la 1,5-2 metri. După 10
execuţii se schimbă rolurile.
4. Acelaşi exerciţiu, mingea este aruncată de la o
distanţă de 15-20 metri. După 5 execuţii se schimbă rolurile.
5. Exersarea preluării cu capul din alergare. Mingea
este aruncată de la 15-20 metri distanţă.

3.5.3. Conducerea şi protejarea mingii

3.5.3.a. Conducerea mingii

Conducerea mingii este elementul tehnic în care

mingea în urma unor lovituri succesive şi repetate cu una din
părţile labei piciorului, este dirijată înainte în aşa fel încât să
rămână permanent sub controlul jucătorului (definiţie dată de
N. Roşculeţ). În decursul evoluţiei fotbalului conducerea
mingii a fost la mare cinste, atât timp cât jocul de pase nu s-a
perfecţionat, fiind un apanaj al jocului individual.
În fotbalul modern al zilelor noastre, jocul individual
trece pe planul doi, pentru a face loc jocului combinativ, de
echipă, în special pentru a creşte viteza de joc. Viteza de joc
creşte datorită paselor directe şi rapide şi nu conducerii
mingii, care este o “frână” în calea măriri vitezei.
Totuşi sunt situaţii când conducerea mingii devine
inevitabilă, fiind singurul procedeu tehnic folosit pentru a
păstra mingea. Astfel de situaţii se întâlnesc în cazul când
203
jucătorul nu are cui pasa mingea, coechipierii fiind marcaţi
sau când atacantul a scăpat de ultimul apărător la 20-30
metri distanţă de poarta adversă şi este nevoit să se îndrepte
singur spre ea. Toţi jucătorii unei echipe apelează la acest
procedeu tehnic - conducerea mingii - mai mult sau mai puţin
în decursul jocului, în funcţie de postul ocupat în echipă şi de
felul cum trebuie continuată acţiunea de joc deja începută.

Clasificarea procedeelor de conducere a mingii

În practică întâlnim trei procedee pentru conducerea
mingii. Acestea sunt următoarele:
1. Conducerea cu interiorul şiretului;
2. Conducerea cu mijlocul şiretului;
3. Conducerea cu exteriorul şiretului.

1. Conducerea mingii cu interiorul şiretului

Denumirea procedeului vine de la porţiunea labei
piciorului care vine în contact cu mingea în timpul conducerii.
Mingea este împinsă de jucător cu partea exterioară a
şiretului, deci cu aceeaşi suprafaţă cu care se execută
lovitura cu şiretul interior.

Biomecanica procedeului
În timpul conducerii laba piciorului care conduce
mingea este întoarsă în afară, după necesitate, iar
genunchiul piciorului care conduce mingea este îndepărtat de
axa corpului. Laba piciorului este relaxată din gleznă,
trunchiul uşor aplecat şi răsucit în direcţia piciorului de sprijin,
iar privirea îndreptată spre minge în momentul contactului cu
piciorul. Braţele acţionează normal pe lângă corp. Între două
atingerii ale mingii cu piciorul, este bine să se ridice capul
pentru a vedea terenul, coechipierii şi mai ales adversarii
(fig.54).

204
 Figura 54
Cu toate că suprafaţa de contact cu mingea este mai
mare, acest procedeu nu permite o deplasare rapidă a
jucătorilor, datorită poziţiei picioarelor care se schimbă în
continuu. În schimb îl întâlnim atunci când vrem să protejăm
mingea de intervenţia adversarului care efectuează un atac
de deposedare.

2. Conducerea mingii cu şiretul plin

Acest procedeu de conducere este mai dificil datorită
faptului că mingea este “împinsă” cu mijlocul şiretului, iar
laba piciorului este orientată cu vârful în jos, deci în continuu
solicitată şi încordată (fig.55).

205
 Figura 55
Jucătorii începători au reţinere în folosirea acestui
procedeu datorită posibilităţii de a lovi pământul cu vârful
bocancului.
Faţă de procedeul anterior conducerea mingii cu
şiretul plin, prezintă unele avantaje, şi anume:
 se poate imprima mingii o mişcare de “retro” foarte
bună;
 corpul în timpul conducerii mingii are o mişcare
normală avantajând astfel deplasarea rapidă a
jucătorului;
 mişcarea de alergare este continuă.

Biomecanica procedeului
Poziţia corpului, a braţelor şi a trunchiului este
identică cu cea descrisă la procedeul anterior, cu deosebirea
că axul longitudinal al axei piciorului nu-şi schimbă poziţia în
momentul atingerii mingii, iar răsucirea trunchiului în timpul
conducerii este abia perceptibilă. Lovitura se aplică mingii de
sus în jos, ceea ce face a mingea să capete efectul de
“retro”, efect care menţine mingea în apropierea jucătorului.

206
 3. Conducerea mingii cu şiretul exterior
Mingea ia contact cu şiretul exterior al labei piciorului
în momentul conducerii. Acest procedeu prezintă cele mai
mari avantaje, din care cauză este cel mai utilizat în timpul
jocului. Principalul avantaj este rapiditatea ce se obţine prin
folosirea lui, datorită poziţiei normale, naturale, a jucătorului
în timpul alergării, precum şi de suprafaţa mare de atingere.
Folosirea lui este indicată în depăşirea unui adversar, sau
când jucătorul are câmp liber spre poarta adversă (fig.56).

Figura 56
Biomecanica procedeului
În momentul împingerii mingii înainte, laba piciorului
este răsucită spre interior, genunchiul se apropie de axa
longitudinală a corpului iar poziţia trunchiului şi balansul
braţelor este identic cu cel de la procedeele anterioare. Laba
piciorului este relaxată şi întoarsă din gleznă spre interior, în
acest fel suprafaţa de conducere devenind mai mare.

4. Conducerea mingii cu vârful labei piciorului

Acest procedeu se execută cu cea mai mică
suprafaţă de atingere a labei piciorului - vârful - din care
cauză este folosită foarte rar în jocul de fotbal şi numai în
situaţii speciale cum ar fi teren acoperit cu apă, cu zăpadă,
sau când mingea este grea.
Biomecanica procedeului este identică cu cea
descrisă la conducerea cu şiretul plin, deosebirea constând

207
în suprafaţa de lovire a mingii, în speţă vârful bocancului,
aplicat în mijlocul ei.

5. Conducerea mingii cu ambele picioare prin lovituri

alternative
Mingea lovită cu interiorul labei piciorului, stâng şi
drept, va descrie o linie sinuoasă în zig-zag. Această linie
sinuoasă precum şi faptul că centrul de greutate se schimbă
continuu, când pe un picior, când pe celălalt, micşorează
mult viteza de deplasare. Acest procedeu este folosit cu
precădere în situaţia când adversarul atacă direct din faţă şi
când conducerea mingii va fi urmată de o mişcare
înşelătoare.

Greşeli frecvente
 mingea nu este împinsă cu piciorul uşor înainte, ci lovită
cu piciorul;
 glezna este încordată în timpul atingerii;
 jucătorul depărtează prea mult mingea de picior;
 trunchiul este ţinut drept, rigid, în loc să fie puţin aplecat
înainte;
 ritmul alergării este întrerupt în timpul conducerii mingii;
 în timpul conducerii jucătorul nu foloseşte ambele picioare;
 privirea este tot timpul îndreptată asupra mingii.

Exerciţii pentru învăţarea procedeului

1. Conducerea unei mingi mari din mers cu un picior.
2. Acelaşi exerciţiu la ducere cu stângul, la întoarcere
cu dreptul, apoi alternativ tot din mers.
3. Conducerea mingii în linie dreaptă din alergare
uşoară.
4. Conducerea mingii în aer cu interiorul şi exteriorul
piciorului.
5. Conducerea mingii cu schimbări de ritm.

208
 6. Conducerea mingii printre jaloane.

3.5.3.b. Protejarea mingii

Protejarea mingii este elementul tehnic cu ajutorul

căruia jucătorul o controlează, o fereşte de intervenţia
adversarului.
Protejarea mingii se foloseşte numai când jucătorul
cu mingea este protejat de adversar şi când nu are
posibilitatea să combine cu un partener. Aceste situaţii apar
când cuplul atacant-apărător este angrenat în lupta pentru
minge sau în timpul conducerii acesteia. Aşadar preluarea se
combină în joc şi cu alte procedee tehnice, în principal cu
conducerea (de care foarte greu poate fi delimitată), şi cu
preluarea sau fentele, dând naştere la complexe.

Protejarea mingii statice

Când jucătorii atacanţi-apărători se găsesc faţă în
faţă, acţiunea de protejare se compune dintr-o succesiune de
mişcări executate de atacant cu corpul şi picioarele.
Atacantul aşează piciorul pe minge şi o trage înapoi, printr-o
singură manevră sau prin mai multe, scurte şi repetate. În
cazul unei singure manevre, o dată cu tragerea mingii,
piciorul de sprijin se roteşte producând întoarcerea
jucătorului până când acesta ajunge cu spatele la adversar.
În cel de-al doilea caz, prin trageri repetate, piciorul de sprijin
efectuează paşi săltaţi înapoi, în acelaşi timp piciorul de
sprijin pivotează producând întoarcerea jucătorului cu spatele
la adversar.
Scopul acestor manevre este scoaterea mingii din
raza de acţiune a adversarului. În acţiunea de protejare un
rol important revine braţelor care ajută atât mişcarea de
întoarcere cât şi menţinerea echilibrului. Când jucătorul este
întors complet, iar adversarul caută să intervină, braţele
trebuie să fie încordate, uşor ridicate şi flexate din articulaţia
coatelor. Această poziţie ajută la menţinerea adversarului la
distanţă iar protejarea se extinde. Jucătorul în timpul

209
conducerii îşi interpune corpul între minge şi adversar pentru
a anihila orice intervenţie la minge din partea apărătorului.

Protejarea mingii în timpul conducerii

Acest procedeu se aplică în cazul când adversarul
atacă din lateral. Conducerea mingii se efectuează cu piciorul
opus direcţiei de atac a adversarului. În acest fel adversarul
este ţinut la distanţă. Viteza de deplasare în astfel de cazuri
este redusă, în schimb este asigurată protejarea mingii.
Există situaţii când jucătorul a reuşit să depăşească un
adversar şi trebuie să facă faţă atacului declanşat imediat de
un alt apărător, situaţie în care se reiau mişcările de protejare
a mingii.

3.5.4. Mişcarea înşelătoare - fenta

Dintre elementele tehnice care îşi găsesc o aplicare

din ce în ce mai mare în fotbalul actual, un loc important
revine mişcărilor înşelătoare (fentelor).
Acestea sunt folosite pentru depăşirea şi derutarea
adversarului, cât şi cu scopul camuflării unor procedee
tehnice.
Cauzele care au determinat frecvenţa folosirii
mişcărilor înşelătoare au fost apariţia apărărilor aglomerate,
experienţa jucătorilor şi caracterul spectacular al jocului.
În jocul de fotbal apar frecvente situaţii când înaintea
sau în timpul executării unui procedeu tehnic oarecare (de
preluare, lovire a mingii cu piciorul sau capul, etc.), jucătorul
se află în faţa unor dificultăţi cauzate de prezenţa activă a
adversarului, care nu îi dă posibilitatea de a transmite mingea
unui coechipier, sau să execute o lovitură la poartă.
În această situaţie jucătorul este nevoit să-şi deruteze
adversarul cu scopul de a câştiga timp sau teren, pentru a
obţine o anumită libertate de acţiune.

210
 Procedeele de fentare a adversarului sunt aplicate în
toate acţiunile legate de lupta pentru minge şi pentru
păstrarea ei. Datorită acestora jucătorul poate obţine, aşa
cum am arătat mai sus, avantaj faţă de adversar, înşelându-l
asupra direcţiei şi vitezei sale de deplasare precum şi asupra
intenţiilor sale de a acţiona atât din punct de vedere tehnic
cât şi tactic.
Prin derutarea adversarului jucătorul îşi maschează
intenţia, începând o acţiune aparentă, pe care însă nu are de
gând să o execute în continuare.
Dată fiind marea varietate a mişcărilor înşelătoare
folosite, sistematizarea lor constituie o operaţie dificilă.
Dificultatea constă în aceea că fenta reprezintă o combinaţie
de mişcări ale capului şi picioarelor, creată de jucător, ca
răspuns la acţiunile adversarului.
Clasificarea mişcărilor înşelătoare se poate face după
diferite criterii.

I. Clasificarea după segmentele corpului care iau parte la

acţiune
1. Fente în care rolul preponderent îl au mişcările
trunchiului, şi
2. Fente în care rolul preponderent îl au mişcările
membrelor inferioare (picioarelor).
În toate cazurile însă, fentele presupun nu numai
efectuarea anumitor mişcări (cu trunchiul sau picioarele) ci
depăşirea adversarului, cu mingea, controlând-o în
continuare.
Ca o notă generală din punct de vedere biomecanic,
fentele în care rolul preponderent îl au mişcările trunchiului
se caracterizează prin mutarea rapidă a centrului de greutate
a corpului dintr-o parte în alta, prin îndoiri şi aplecări de
trunchi, menite să determine adversarul să-l depăşească pe
partea opusă. Astfel pentru a depăşi adversarul pe partea
stângă a acestuia, executantul îndoaie sau apleacă trunchiul
211
în partea stângă, concomitent cu mutarea centrului de
greutate a corpului pe piciorul stâng, pentru ca imediat,
împingând puternic în piciorul stâng, să-şi propulseze
trunchiul spre partea sa dreaptă, în acelaşi timp cu
manevrarea mingii pe piciorul drept spre latura stângă a
adversarului, care astfel se găseşte în contratimp, putând fi
depăşit cu uşurinţă (cazul fentei de depăşire laterală).
În fentele în care rolul preponderent îl au mişcările
picioarelor, unul din picioare simulează trimiterea mingii într-o
anumită direcţie, ca apoi să-şi frâneze pendularea înainte de
a lovi mingea, şi prin manevrarea bruscă a acesteia (acţiune
favorizată şi de împingerea puternică în piciorul de sprijin) să
se depăşească adversarul pe partea opusă celei în care este
angajat pentru deposedare.
Modificările instantanee ale mişcărilor trunchiului şi
ale picioarelor, au rol hotărâtor în reuşita fentelor iniţiate.
În acest sens, obişnuirea tinerilor jucători cu
alternarea rapidă a contracţiei şi relaxării musculaturii, a
mobilităţii articulare, dublate de o cultivare corespunzătoare a
imaginaţiei jucătorilor trebuie să constituie obiective ale
instruirii.

II. Clasificarea după dinamica activităţii jucătorului

- fenta de pe loc şi;
- fenta din deplasare.

III. Clasificarea după numărul acţiunilor de simulare

1. Fenta simplă care constă dintr-o singură acţiune
simulată, urmată de altă acţiune finală.
2. Fente înlănţuite care sunt constituite din mai multe
procedee de fentare şi folosite împotriva unuia sau mai
multor adversari.
3. Fente combinate care se execută într-un complex
de procedee tehnice, în sensuri şi ritmuri diferite.

212
 Fentele înlănţuite ca şi fentele combinate îşi găsesc o
largă aplicare în fotbalul actual. Ele sunt mişcări complexe
formate în majoritatea cazurilor din începutul unei mişcări,
întreruptă la un moment dat şi continuată cu alte procedee
tehnice, care la rândul lor pot fi înlocuite în final cu execuţia
altui procedeu. Totul este determinat de modul cum
reacţionează adversarul.
Jucătorul care posedă o mare varietate de mişcări
înşelătoare va putea alege soluţia cea mai potrivită situaţiei
create.
În meci, de cele mai multe ori, driblingul şi fenta se
execută legat şi constituie acţiuni individuale de atac.
În zona de finalizare, executarea corectă a acestor
acţiuni creează situaţii dificile pentru apărarea adversă.
De altfel fotbalul actual se caracterizează prin
creşterea îndemânări de a dribla în suprafeţe aglomerate.
Din punct de vedere metodic, driblingul şi fentele sunt
uneori subapreciate ca mijloc de depăşire a adversarului, de
unii tehnicieni, care consideră că jocul se dezvoltă numai pe
baza acţiunilor colective. Aceştia impun jucătorilor
construirea acţiunilor ofensive, exclusiv prin pase, ceea ce
generează în final o automatizare dăunătoare situaţiilor de 1
contra 1, când jucătorul se teme să atace adversarul şi
eventual să înscrie un gol hotărâtor.

IV. Clasificarea după poziţia obiectului de joc

1. Mişcări înşelătoare fără minge;
2. Mişcări înşelătoare cu minge;
3. Mişcări înşelătoare combinate.

1. Mişcările înşelătoare fără minge

Sunt cele executate cu corpul, piciorul, braţele şi
capul.
Ele sunt folosite atât de atacanţi cât şi de apărători în
scopul creări unor condiţii mai favorabile pentru intrarea în
posesia mingii sau pentru transmiterea ei.
213
 Jucătorii în atac le utilizează pentru desprinderea de
adversari (demarcarea) şi pentru a crea o situaţie tactică
favorabilă pentru echipa lor, folosind alergările variate cu
schimbări frecvente de direcţie şi ritm (fig.57).

Figura 57
Schimbările de direcţie sunt procedee ale mişcării în
teren. Prin felul cum sunt executate, în anumite momente ale
jocului, pot constitui fente de sine stătătoare.
Schimbarea bruscă a direcţiei de alergare efectuată
de unul sau mai mulţi jucători în atac, mai ales în zona de
finalizare, produce derută în dispozitivul apărării adverse.
Schimbările de direcţie devin mai eficace dacă sunt însoţite
de unele mişcări înşelătoare efectuate cu corpul.
Jucătorii din apărare le folosesc pentru a întârzia
acţiunea adversarului cu mingea, prin legănări de corp,
stânga-dreapta, efectuate în faţa atacantului, obligându-l pe
acesta să se oprească sau să-şi schimbe direcţia de acţiune
şi în al doilea rând pentru a deposeda adversarul de minge.
În acest scop, apărătorul execută o plecare falsă în lateral,
pentru a-l determina pe atacant să ocolească pe partea
convenabilă pentru el, acolo unde este pregătit să-l atace
pentru deposedare.

214
2. Mişcările înşelătoare cu mingea
Sunt mai dificile decât cele fără minge, deoarece în
acelaşi timp cu derutarea adversarului, trebuie stăpânită şi
mingea.
Aceste mişcări constau în:
a) simularea executării unui anumit procedeu tehnic
(fig.58);

Figura 58

b) schimbarea direcţiei în timpul conducerii mingii (fig.59);

Figura 59

215
c) schimbarea ritmului de alergare în timpul conducerii mingii
(fig.60).

Figura 60
Acestea se bazează pe propria iniţiativă şi pe
întârzierea adversarului.

3. Mişcările înşelătoare combinate

Sunt mai dificile ca execuţie. Prima parte a mişcării
combinate este partea executată cu corpul şi numai după
aceea urmează mişcarea înşelătoare propriu-zisă cu mingea
(fig.61).

Figura 61

216
 În această ordine, urmează prezentarea unor
exemple de exerciţii şi mijloace pentru învăţarea şi
perfecţionarea fentelor.

A. Mişcări înşelătoare cu corpul exerciţii pregătitoare

fără minge
1. Alergarea cu ocolirea unui jalon (obiect).

2. Alergarea în linie şerpuită, cu ocolirea unor jaloane

(la distanţe variabile) (fig.62).

Figura 62
3. Alergarea printre obstacole mobile (8-10 jucători
într-un cadru de 4x4 metri).

4. Sărituri alternative cu picioarele, în linie şerpuită

(marcată cu cercuri sau cu o linie peste care se sare cu
dreptul şi cu stângul) (fig.63). Centrul de greutate cât mai jos.

217
 Figura 63
5. Evitarea jucătorului care vine din faţă (doi jucători
faţă în faţă, unul fentează celălalt caută să-l atingă) (fig.64).

Figura 64
6. Prinsa “în doi” pe culoar (4-5 metri) cu linie de
demarcare care trebuie trecută fără să fi atins de cel de vis-
a-vis; se execută concurs în 2-4 minute. Câte tentative sunt
reuşite!
7. “Prinsa” cu mişcări înşelătoare cu corpul.

218
 8. “Prinsa” în doi în jurul unui stâlp fixat în centrul unui
cerc cu diametrul de 2-3 metri (fig.65).

Figura 65
9. “Aruncarea la ţintă” cu mâna într-un culoar de 3-4
metri şi distanţa de 10 metri (unul aruncă, celălalt execută
fente din corp).
10. “Lovirea în al treilea”. Doi jucători aleargă în afara
unui cerc. Când unul se aşează în faţa unui jucător din cerc,
rolurile se schimbă. Gonaciul devine urmărit de către
jucătorul care a devenit pereche (cel din spate).
11. “Leapşa”.

B. Exerciţii cu mingea sub forma exersării individuale

12. Jucătorul în timpul conducerii libere, execută fente
de trunchi, de picior, etc.
13. Conducerea mingii printre jaloane cu efectuarea
de fente înaintea depăşirii acestora.
14. Conducerea mingii cu opriri şi plecări bruşte şi
dese, cu schimbări de direcţie.
16. Jucătorul execută înainte de preluare o fentă, iar
după aceasta încă una.

219
 C. Exerciţii în doi
17. Exerciţii în care unul dintre executanţi are rol de
apărător; joc 1x1.
18. Exerciţii de depăşiri individuale efectuate de
jucători pe posturi antagoniste, în zonele de teren
corespunzătoare.

D. Exerciţii de depăşire, prin fente, în alt raport decât 1x1

19. Exerciţii 2x1, 2x2, 2x3, 3x2, 3x3, etc.
20. Exerciţii de depăşire prin fente sub forma
raporturilor de mai sus, cu finalizare la porţi mici sau normale
cu portari.

E. Exerciţii între mai mulţi jucători

21. Un jucător conduce mingea într-un spaţiu de
10x10 metri, printre 4-5 parteneri care aleargă, depăşindu-i.
22. Într-un spaţiu limitat 5-6 jucători conduc mingea şi
încearcă să depăşească prin fente 3-4 adversari, care
deposedează pe oricare din jucătorii aflaţi la minge.
23. În centrul terenului - în cerc - 10-12 jucători
conduc mingea individual şi fentează pe oricare alt jucător
care le apare în cale (fără să atingă mingile).

F. Exerciţii sub formă de joc şi întrecere

24. Întreceri pe echipe, în care jucătorii uneia dintre
echipe au fiecare câte o minge, iar la semnal caută să-şi
depăşească adversarii direcţi din cealaltă echipă. Se
înregistrează numărul jucătorilor care au reuşit apoi se
schimbă rolurile.
25. Joc în care cel cu mingea caută să o menţină cât
mai mult, driblând pe ceilalţi parteneri 4,5,6, care sunt
apărători activi.
26. Jocuri pe teren redus 2x2, 3x3, 4x4, fără sau cu
finalizare.

220
 27. Jocuri cu sarcini speciale care să oblige pe
jucători să execute fente, cum ar fi:
 nu se pasează până când jucătorul în posesia
mingii nu a driblat un jucător;
 înainte de preluare se fentează;
 nu se poate marca gol înainte de a efectua o fentă,
etc.;
 înaintaşii şi mijlocaşii nu au voie să paseze fără a
efectua o depăşire;
 se exclude finalizarea dintr-o dată
28. Joc 4x4, 5x5 la trei porţi mici, cu finalizare la
oricare dintre ele.
29. Joc 7x7, 8x8 la două porţi mici, pe un spaţiu
redus.
30. Jocul “şeful la mijloc” între 4,5,6,7,8 jucători (cu
restricţii pentru jucătorii de la margine).

V. Clasificarea procedeelor de fentare în situaţiile când:

A. Adversarul se află în faţa jucătorului care execută
fenta.
B. Se află lateral.
C. În spatele acestuia.

În funcţie de aceste raporturi de poziţie, în jocul de

astăzi găsim o serie de procedee de fentare, care îşi au
aplicabilitate variată (în funcţie de distanţa faţă de adversar,
de spaţiile aglomerate, de zona în care se acţionează, etc.)
(fig.66).

221
 Figura 66

1. Schimbările de ritm
Se realizează prin accelerări bruşte, în timpul
conducerii mingii, urmate în final de schimbări de direcţie sau
transmiteri variate ale mingii.

2. Fenta prin lovire înşelătoare

Se foloseşte când:
a. mingea este nemişcată;
b. este condusă de atacant;
c. apărătorul se pregăteşte să efectueze un atac
hotărâtor de deposedare (fig.67).

Figura 67
În aceste cazuri, din punct de vedere metodic,
înregistrăm câteva faze:
 atacantul simulează lovitura puternică printr-o
pendulare accentuată a piciorului;

222
  în urma acesteia adversarul are un moment când
se opreşte;
 în aceeaşi clipă atacantul îşi schimbă spontan
intenţia, fie că:
 va conduce mingea mai departe;
 va pasa sau;
 va trage la poartă, etc.

3. Conducerea mingii spre adversar

Apropierea de acesta şi depăşirea spre stânga sau
dreapta, menţinând controlul mingii cu piciorul opus poziţiei şi
direcţiei de atac a adversarului.

4. Fenta de depăşire laterală

Se execută conducând mingea în direcţia
adversarului şi are următoarele faze:
a) în apropierea adversarului, atacantul simulează
lovirea mingii cu interiorul labei piciorului (drept);
b) îl trece pe deasupra mingii;
c) piciorul de execuţie revine brusc spre minge,
lovind-o cu partea exterioară a labei şi
d) printr-un impuls rapid al piciorului de sprijin mingea
şi corpul se deplasează în direcţie opusă
eliberându-se de adversar (care se află pe picior
opus).
S-ar putea spune că primele două faze formează
timpul I al fentei şi ultimele două faze timpul II.
În acest caz vom spune că s-a executat o fentă de
depăşire laterală simplă.
În cazul când aceasta se continuă vom avea de-a
face cu fenta de depăşire laterală dublă.
Se deosebeşte de prima prin faptul că intervine şi
timpul III, adică:
 piciorul de execuţie al fentei simple când revine
trece peste minge, nu o atinge şi trece de ea;

223
  devenind picior de sprijin, lovirea mingii pe direcţia
iniţială a fentei se va face cu piciorul stâng
corespunzător direcţiei finale de deplasare.

5. În apropierea adversarului (apărătorului) care se

pregăteşte să atace atacantul loveşte mingea uşor, de
exemplu cu interiorul labei piciorului drept, dirijând-o în
direcţia părţii interioare a piciorului stâng. Printr-o lovitură
scurtă aplicată cu interiorul piciorului stâng mingea este
dirijată în direcţie opusă.

6. Conducerea mingii în condiţiile urmăririi de către

adversar: fenta de oprire.
- oprirea mingii cu talpa piciorului;
- simularea unei întoarceri;
- revenirea şi plecarea cu viteză mare în direcţia
iniţială.

7. Fenta de “călcare a mingii” se foloseşte îndeosebi

când ambii jucători (atacant şi apărător) se află în plină
viteză, astfel:
 jucătorul calcă pe minge cu talpa piciorului (din
partea opusă adversarului) oprindu-se brusc;
 datorită inerţiei adversarul continuă deplasarea
înainte;
 momentul desprinderii se poate folosi pentru o
serie de alte procedee şi acţiuni.

8. “Fenta de biciclist” se execută în felul următor:

a) în timpul conducerii jucătorul ridică piciorul opus
poziţiei adversarului, pe deasupra mingii, dând
impresia că vrea să o oprească;
b) piciorul se deplasează însă înainte efectuând o
pendulare şi descriind un cerc pe deasupra mingii;
c) acest moment îl pune pe adversar în situaţia de a-
şi micşora viteza de deplasare suficient pentru ca

224
 atacantul să efectueze o împingere şi o accelerare
a vitezei pentru a se desprinde de apărători.

9. Fenta de privire are ca scop să deruteze atât

adversarul apropiat cât şi pe cel îndepărtat.
Această fentă se poate aplica în timpul desfăşurării
jocului cât şi la executarea loviturilor libere.

Cerinţele generale cu privire la conţinutul execuţiei

procedeelor de fentare:
a) Să corespundă situaţiei tactice (să nu se execute
în mod abuziv ca scop în sine);
b) Să fie sugestivă, convingătoare;
c) Să reprezinte o execuţie reală;
d) Să fie variată nu şablon;
e) Să corespundă notei personale de joc;
f) Să folosească greşeala adversarului.

Metodica învăţării mişcărilor de fentare

Învăţarea şi deprinderea procedeelor de fentare a
adversarului cere o muncă metodică perseverentă. Jucătorii
care au un simţ natural şi o îndemânare firească pentru a
executa aceste mişcări sunt foarte rari.
În faza de învăţare vom alege câteva din cele mai
simple şi mai eficace fente, cu piciorul şi cu trunchiul.
Se începe cu explicaţia şi demonstrarea mai întâi
globală şi apoi pe părţi, după care se trece la execuţie,
urmând apoi exersarea liberă, apoi cu adversari pasivi şi în
final cei semi-activi şi activi.
Exerciţiile prezentate mai sus corespund etapei de
învăţare şi chiar de perfecţionare.

Indicaţii metodice
1. Fentele au eficienţă mai mare dacă se execută din
mişcare şi nu de pe loc.

225
 2. Fentele propriu-zise au în faza iniţială o viteză de
execuţie mai moderată, urmând ca cea finală să se facă cu
viteză mare.
3. În momentul imediat de după reuşita fentei, în
cazul păstrării mingii la picior, trebuie să se continue
deplasarea cu viteză maximă (şi nu micşorarea ei).
4. După depăşirea adversarului, în cazul efectuării
unei pase sau trasului la poartă, acestea trebuie făcute cu o
mare viteză de execuţie.
5. Mişcările înşelătoare trebuie executate printr-un
mare număr de repetări, până când devin deprinderi.
6. Fentele create se caracterizează prin ritm variat, cu
treceri progresive sau bruşte de la un ritm la altul.
7. Fentele şi schimbările de direcţie să se facă de la
2-3 metri de adversar pentru a-i diminua acestuia
posibilitatea de a interveni la minge, precum şi pentru a nu-i
da posibilitatea de a recâştiga terenul pierdut.
8. În timpul execuţiei jucătorul cu mingea trebuie să
fie relaxat.
9. Mişcările înşelătoare neconstituind procedee
tehnice independente în joc, ci în cadrul unor complexe de
procedee tehnice, pe acţiuni, procesul de învăţare, dar mai
ales perfecţionarea, trebuie să se facă concomitent şi alături
de celelalte procedee tehnice.

3.5.5. Deposedarea adversarului de minge

Prin deposedarea de minge înţelegem zădărnicirea

posibilităţii adversarului de a intra în posesia mingii, iar dacă
adversarul este în posesia ei se urmăreşte scoaterea mingii
din posesia lui. Procedeele de deposedare trebuie să se
execute corect (tehnic şi regulamentar) pentru că numai în
acest fel jucătorul poate intra în posesia mingii fără să fie
sancţionat.

226
 Deposedarea de minge este un element pe care îl
execută în special apărătorii, dar el este folosit şi de ceilalţi
jucători care caută să jeneze adversarii în pasarea,
preluarea, degajarea mingii, efectuând atacuri în scop de
deposedare. De aceea este necesar ca toţi jucătorii,
indiferent de post, să-şi însuşească tehnica deposedărilor.
Procedeele de deposedare sunt clasificate în funcţie
de poziţia atacantului faţă de jucătorul care execută
deposedarea.

Deposedarea mingii prin intercepţie

La acest procedeu jucătorul advers nu este propriu-
zis în posesia mingii ci aşteaptă primirea ei. Pentru a reuşi
deposedarea în această situaţie apărătorul trebuie să
calculeze foarte bine traiectoria, tăria mingii, pentru a ajunge
primul la minge, interpunându-se între cei doi jucători care
urmau să-şi transmită mingea. Succesul deposedării prin
intercepţie depinde în primul rând de viteza şi de hotărârea
cu care se desfăşoară atacul de deposedare.
Nehotărârea şi întârzierea în execuţie sunt cauze care
duc la ratarea intercepţiei permiţând adversarului să intre în
posesia mingii.

Deposedarea de minge în momentul preluării

Sunt numeroase situaţiile când ambii jucători vor să
intre în posesia mingii în acelaşi timp. În această situaţie
reuşita deposedării depinde de corectitudinea execuţiei
propriu-zise. Execuţia trebuie să se facă cu promptitudine şi
rapid, iar centrul de greutate să fie repartizat pe piciorul cu
care se atacă pentru a imprima o uşoară împingere asupra
adversarului. Forţa şi greutatea corporală trebuie imprimate,
deoarece atacantul este preocupat în principal de intrarea în
posesia mingii şi deci atenţia lui este îndreptată în acest
sens.

227
 Deposedarea când adversarul este în posesia mingii
Execuţia deposedării când adversarul este în posesia
mingii cere multă atenţie, prudenţă şi o corectă apreciere a
situaţiei. În acest caz acţiunea de deposedare nu trebuie să
se efectueze decât în momentul cel mai potrivit, acesta fiind
legat de capacitatea jucătorului de a se orienta rapid şi de a
lua o hotărâre corespunzătoare.
Procedeele de deposedare când mingea este în
posesia adversarului sunt următoarele: din faţă, din lateral şi
prin urmărire.

Deposedarea adversarului din faţă

Deposedarea din faţă este folosită împotriva
adversarului care se îndreaptă în alergare spre noi, din faţă,
iar mingea se află la picior sub controlul acestuia. În acest
moment când mingea se află lângă piciorul atacantului nu
este indicat să încercăm deposedarea lui de minge căci
reuşita este puţin probabilă, deoarece observând intenţia
apărătorului atacantul va putea para sau fenta, continuând
astfel acţiunea începută. Jucătorul apărător va aştepta
momentul când mingea se îndepărtează de piciorul
atacantului, moment în care mingea este împinsă pentru a
continua conducerea ei. Pentru a se ivi un astfel de moment,
jucătorul apărător efectuează mişcările de apropiere faţă de
adversar, cu multă prudenţă, prin tatonări repetate. Odată
ales momentul atacului acesta se execută prompt, cu
hotărâre şi fără ezitare, pentru a îndepărta mingea de
adversar.
Biomecanica procedeului
Jucătorul care execută deposedarea de minge se
aşează în faţa acestuia blocând drumul mingii cu partea
interioară a piciorului. Greutatea corpului se lasă pe piciorul
de sprijin, uşor flexat din genunchi, iar piciorul cu care
executăm deposedarea este răsucit din şold în afară,
asemănător loviturii cu latul, astfel ca axa longitudinală a
labei piciorului să fie perpendiculară pe direcţia de sosire a
228
mingii. În momentul deposedării, trunchiul este uşor aplecat
înainte iar braţele ţinute lateral ajută la menţinerea
echilibrului.
Concomitent cu aceste mişcări se imprimă greutatea
corpului asupra adversarului, prin împingerea uşoară cu
umărul în pieptul acestuia, în scopul de a-l dezechilibra, iar în
final să putem scoate mingea din piciorul adversarului
(fig.68).

Figura 68
În prima fază când jucătorul tatonează aşteptând
momentul declanşării atacului, are privirea îndreptată la
minge, şi nu la mişcările pe care le face adversarul, pentru a
nu fi derutat şi depăşit.
În timpul deposedării braţele nu trebuie folosite pentru
a îndepărta pe adversar de minge sau pentru a se sprijini de
acesta, ci numai pentru menţinerea echilibrului.
Greşeli frecvente
- Greutatea nu este lăsată pe piciorul de sprijin ci pe
piciorul de bătaie. În acest caz piciorul de sprijin poate suferi
o leziune în urma ciocnirii iar pornirea după efectuarea
deposedării este dificilă.
- Ţinerea relaxată a piciorului cu care se execută
deposedarea; poate provoca leziuni.
- Eficacitatea este redusă dacă jucătorul nu-şi
foloseşte forţa corporală.

229
 Exerciţii pentru învăţare
1. Doi jucători faţă în faţă, mingea se află între ei, au
piciorul de execuţie ridicat spre spate. La semnal caută să
lovească simultan mingea cu latul piciorului.
2. Acelaşi exerciţiu dar cu devierea mingii împreună
cu piciorul de către un executant. După 5-6 execuţii rolurile
se schimbă.
3. Un jucător A conduce mingea înspre un coechipier
B care aşteaptă stând pe loc sosirea lui. Momentul în care
jucătorul A cu mingea la picior pune latul pe minge, jucătorul
B încearcă deposedarea tot cu latul piciorului.
4. Jucătorii se apropie din sensuri diferite iar în locul
marcat (stabilit înainte) se încearcă deposedarea jucătorului
cu mingea.
5. Variantă. Acelaşi exerciţiu dar locul şi momentul
deposedării nu este stabilit dinainte.

Deposedarea de mingea din lateral

Acest procedeu se întâlneşte destul de des în jocul de
fotbal. Pentru a-l executa jucătorul trebuie să ia contact cu
adversarul care are mingea.
Pentru a-l deposeda apărătorul trebuie să folosească
împingerea umărului din lateral asupra corpului adversarului.
Ultimul pas îl face apropiind piciorul de sprijin de minge în
timp ce corpul se apleacă în direcţia executării deposedării.
În timpul împingerii braţul din partea adversarului trebuie să
fie lipit de corp, iar celălalt braţ întins lateral (fig.69).

Figura 69

230
Deposedarea de minge prin urmărire
Acest procedeu se foloseşte atunci când adversarul
cu mingea la picior depăşeşte apărătorul. Apărătorul depăşit
va încerca să-l ajungă din urmă pe atacant. În momentul
ajungerii începe deposedarea din lateral (procedeu descris
anterior) sau prin interpunerea corpului între minge şi
jucătorul cu mingea. Alegerea procedeului depinde de
distanţa la care se află mingea, de piciorul celui care o
conduce.

Deposedarea prin alunecare

În situaţia când jucătorul cu mingea nu mai poate fi
ajuns pentru a lua contact corporal cu el, folosim
deposedarea prin alunecare. Acest procedeu este foarte
dificil de executat deoarece mişcările la care se supune
executantul prin contactul pe care îl are cu gazonul şi cu
adversarul îi poate provoca leziuni.
În majoritatea cazurilor executantul procedeului cât şi
jucătorul cu mingea iau contact cu gazonul şi de multe ori
prăbuşirea se face peste jucătorul apărător căzut la pământ.
Din cauza riscurilor arătate deposedarea nu este
recomandată decât în cazurile când alte procedee nu mai pot
fi aplicate. Deposedarea prin alunecare este dificil de
apreciat chiar şi de către arbitrii experimentaţi dacă a fost
executată regulamentar sau nu. Când se execută
regulamentar? Atunci când executantul a jucat mai întâi
mingea şi aceasta a deviat de la drumul ei firesc, înainte,
după care se poate produce împiedecarea atacantului de
piciorul întins pe gazon, fără a fi sancţionat de arbitru.
Deposedarea prin alunecare poate fi făcută cu piciorul
apropiat de adversar sau cu piciorul îndepărtat de adversar.
Aceste procedee se folosesc de obicei pe terenuri mai
umede, îmbibate cu apă sau pe zăpadă deoarece
favorizează alunecarea corpului pe gazon.
Biomecanica procedeului

231
 Jucătorul care se pregăteşte să execute alunecarea
se află în spatele adversarului, într-o poziţie puţin oblică. În
momentul depărtării mingii de piciorul celui care o conduce
începem alunecarea pe partea laterală a piciorului depărtat,
puţin flexat din genunchi, după care îl întindem spre minge
pe care o îndepărtăm sau o lovim cu talpa.
În timpul alunecării solul este atins mai întâi cu
exteriorul gambei, pe urmă de şold şi în final cu partea
laterală a trunchiului. Atenuăm luarea contactului cu gazonul
prin aşezarea braţului de pe partea piciorului executant pe
gazon, celălalt braţ rămâne lateral în poziţia sa naturală
pentru a menţine echilibrul (fig.70).

Figura 70
În cazul deposedării cu piciorul apropiat, acesta este
“aruncat” întins înspre minge pentru a o îndepărta. Lovirea
mingii se produce de obicei cu vârful piciorului de execuţie.
datorită contactului cu şoldul adversarului şi a poziţiei întinse
a piciorului de execuţie nu se recomandă folosirea acestui
procedeu pentru a se evita leziunile care pot apărea .
În timpul executării procedeului privirea trebuie să fie
în permanenţă pe minge, iar după terminarea deposedării
jucătorul se ridică rapid în picioare pentru a putea participa
din nou la joc.
Greşeli frecvente

232
 - nu se apreciază corect începerea alunecării. Piciorul
de execuţie întâlneşte piciorul de sprijin al adversarului,
execuţia fiind neregulamentară.
- corpul nu se răsuceşte cu faţa în sus în timpul
alunecării, jucătorul riscând să ajungă cu faţa pe gazon.
- piciorul ia contact cu călcâiul şi nu cu partea
exterioară a gambei. Mişcarea de alunecare se întrerupe în
timpul declanşării alunecării. Împingem adversarul mai întâi
cu braţul după care încercăm lovirea mingii, execuţie greşită.
- executarea deposedării din spate, de obicei este
considerată greşeala grava (cartonaş roşu).
Exerciţii pentru învăţarea procedeului
1. Jucătorii execută mişcarea de alunecare pe piciorul
îndemânatic amortizând căzătura cu mâna aflată pe sol. Se
execută şi cu celălalt picior.
2. Acelaşi exerciţiu dar încercăm să lovim mingea
aflată lateral cu talpa.
3. În perechi jucătorul A conduce mingea la pas,
jucătorul B execută deposedarea cu piciorul depărtat.
Rolurile se schimbă după 8-10 execuţii.
4. Acelaşi exerciţiu din alergare uşoară, deposedarea
începe după împingerea mingii înainte pentru a se evita
accidentele.
5. Exersare liberă.

3.5.6. Lovirea mingii cu capul

Lovirea mingii cu capul este un element important al

tehnicii fotbalului. Dezvoltarea fotbalului şi în special evoluţia
tehnicii, a scos în evidenţă utilitatea folosirii loviturilor cu
capul în cazul mingilor venite pe sus cu traiectorie înaltă. În
fotbal există multe posibilităţi pentru utilizarea jocului cu
capul. O lovitură la poartă puternică şi bine dirijată, cu capul,
este deseori tot atât de periculoasă ca o lovitură cu piciorul.
Mingea venită pe sus poate fi parată, degajată cu capul, fie
de pe loc, fie din alergare, fie de pe sol sau din săritură. Din

233
aceste considerente jocul cu capul ocupă un loc de frunte în
tehnica jocului de fotbal, iar însuşirea lui la un nivel ridicat
devine o necesitate.
Suprafaţa de lovire a mingii

Mingea poate fi lovită cu oricare parte a capului: cu

mijlocul frunţii, cu părţile laterale, cu partea superioară
(creştetul), sau chiar cu partea posterioară (ceafa). Lovitura
aplicată cu mijlocul frunţii este cea mai indicată datorită
suprafeţei mari şi netede a osului frontal şi totodată

Figura 72
puternică, făcând ca dirijarea mingii să se facă cât mai precis
şi fără durere (fig.71).

Figura 71
234
 Totodată în cazul lovirii mingii putem urmări mingea
cu privirea permanent.

Punctul de lovire
Traiectoria viitoare a mingii este determinată de
poziţia suprafeţei de lovire (fruntea) cât şi de punctul de pe
suprafaţa mingii unde se aplică lovitura.
Dacă lovitura se aplică în punctul C, mingea va urma
o traiectorie orizontală (lovitura razantă). dacă lovitura se
aplică în jumătatea superioară (E) mingea va fi trimisă în jos
pe direcţia axei EF. Dacă lovitura se aplică în jumătatea
inferioară (A) mingea va urma o traiectorie înaltă în direcţia
axei AB (degajări – fig.72

Biomecanica lovirii mingii cu capul

Elementele comune tuturor procedeelor de lovire a
mingii cu capul sunt următoarele:
 alergarea pentru a ajunge primul la minge;
 elanul;
 săritura;
 echilibrarea în momentul lovirii mingii;
 lovitura propriu-zisă;
 contactul cu solul;
 continuarea acţiunii.
Aceste componente ale mecanismului de bază vor fi
analizate în detaliu,cu prilejul prezentării fiecărui procedeu de
lovire a mingii cu capul.

Clasificarea procedeelor de lovire a mingii cu capul

Clasificarea loviturilor cu capul se poate face după
două criterii:
a) după poziţia jucătorului în momentul loviturii;
b) după direcţia pe care o urmează mingea în urma
loviturii cu capul.

235
 a) După poziţia jucătorului:
 lovirea mingii cu capul de pe loc;
 lovirea mingii cu capul din alergare (fără
desprindere de la sol);
 lovirea mingii cu capul de pe loc urmată de
săritură;
 lovirea mingii cu capul din săritură cu bătaie pe un
picior sau pe ambele picioare.

b) Din punct de vedere al direcţiei:

 lovirea mingii cu capul înainte (jos, razant sau cu
boltă);
 lovirea mingii cu capul lateral;
 lovirea mingii cu capul înapoi.

Lovirea mingii cu capul de pe loc, razant

Lovirea mingii cu capul de pe loc este cea mai uşoară
şi de aceea instruirea începătorilor va începe cu acest
procedeu. Pentru ca mingea lovită cu capul de pe loc să aibă
putere şi precizie la ea vor participa toate articulaţiile
împreună cu masa corpului. În acest scop pe lângă cap şi gât
la lovitură participă trunchiul şi picioarele.

Biomecanica procedeului
Tehnica loviturii cu capul de pe loc prezintă două faze
distincte. În prima fază jucătorul “se pregăteşte” pentru
execuţia propriu-zisă prin aşezarea picioarelor uşor depărtate
şi flexate concomitent cu înclinarea trunchiului spre spate şi
ducerea braţelor înainte flexate din coate.
Din această poziţie începe faza a doua şi lovitura
propriu-zisă, prin revenirea bruscă a trunchiului dinapoi
înainte şi izbirea mingii cu capul, muşchii gâtului fiind
încordaţi. Fruntea va lua contact cu mingea în momentul în
care trunchiul se apropie de verticală respectiv când trunchiul

236
este în plin avânt. Linia umerilor va fi perpendiculară pe
direcţia mingii (fig.73, 74).

Figura 73

Varianta A. Lovirea mingii cu capul de pe loc

cu un picior înainte
Mişcările sunt identice cu cele descrise anterior cu
deosebirea constând în poziţia picioarelor. În prima fază
greutatea se află pe piciorul din spate, trecând pe cel din faţă
după producerea loviturii cu capul. Această poziţie prezintă
avantajul că i se poate imprima mingii o forţă mărită, iar
stabilitatea întregului corp în momentul loviturii este mai mare
(fig.74).

Figura 74
237
Varianta B. Lovirea mingii cu capul de pe loc spre lateral
Executarea tehnică a loviturilor cu capul în direcţie
laterală este “identică” în detalii cu mişcarea de lovire înainte,
deosebirea constând în direcţia înclinării înapoi şi înainte a
trunchiului.
În prima parte a execuţiei, trunchiul şi gâtul sunt
înclinate înapoi şi totodată răsucite în direcţia dorită.
Concomitent cu înclinarea şi răsucirea trunchiului, picioarele
puternic flexate din genunchi şi glezne se întorc pe tălpi în
direcţia dată. În această poziţie aşteptăm mingea. Execuţia
propriu-zisă a loviturii cu capul este identică cu trimiterea
mingii cu capul înainte (fig.74).

Varianta C. Lovirea mingii cu capul din poziţie statică -

înapoi
Trimiterea mingii cu capul înapoi se practică cu totul
întâmplător în timpul jocului şi numai atunci când nu există
altă posibilitate pentru transmiterea ei. Acest procedeu este
folosit deseori de către înaintaşi în lupta lor cu apărătorii.
când nu pot trimite mingea în faţă sau lateral. Deoarece nu
putem vedea ce se întâmplă în spatele nostru această
execuţie nu poate fi precisă. Acest procedeu se mai foloseşte
de către apărători pentru a trimite mingea propriului portar.
Acest procedeu se întâlneşte frecvent în lupta aeriană, în
aglomerările din faţa porţii.
Jucătorul aşteaptă mingea stând cu picioarele puţin
depărtate, flexând genunchii şi gleznele mai mult decât de
obicei, trunchiul şi gâtul se înclină înapoi până când
suprafaţa frunţii va fi aproape orizontală. În momentul când
mingea ia contact cu fruntea se execută o extensie puternică
a genunchilor şi gleznelor precum şi o întindere rapidă din
şold. Privirea urmăreşte permanent mingea.

238
Variantă D. Lovirea mingii cu capul de pe loc din săritură
Acest procedeu se foloseşte în toate situaţiile când
mingea vine pe neaşteptate spre jucător şi la o înălţime care
îl depăşeşte, iar pentru a lovi mingea el este nevoit să
execute o desprindere pe verticală (o săritură), fără o
pregătire prealabilă. Aceste sărituri se execută numai din
desprinderea energică şi rapidă a corpului pe verticală. Astfel
de situaţii se întâlnesc la mingile transmise în faţa porţii, fie
din centrări sau din lovituri de la colţul terenului.

Lovirea mingii cu capul din alergare

Lovirea mingii cu capul din mişcare este mai dificilă
deoarece lovirea trebuie făcută în timpul alergării sau imediat
după terminarea ei. Tehnica loviturii este identică cu tehnica
loviturii cu capul de pe loc, indiferent dacă mingea este
dirijată înainte, lateral sau înapoi. Lovitura trebuie executată
în momentul când mingea şi jucătorul aflat în mişcare se
întâlnesc. Mingea trebuie lovită cu fruntea, iar planul frunţii
trebuie să fie perpendicular pe direcţia loviturii. Mingea
trebuie lovită de jucătorul care aleargă normal fără să
execute o desprindere sau săritură (fig.75,76).

Figura 75 Figura 76

Lovirea mingii cu capul din săritură

Sunt frecvente situaţiile când jucătorul pentru a putea
lovi mingea venită cu o traiectorie înaltă este nevoit să
239
execute o săritură. La acest procedeu săritura este
precedată de elan şi de bătaie. În funcţie de felul cum se
face bătaia se clasifică şi loviturile cu capul din săritură.
Astfel avem:
a) Lovirea mingii cu capul din săritură cu bătaie pe
ambele picioare;
b) Lovirea mingii cu capul din săritură cu bătaie pe un
picior.

A. Lovirea mingii cu capul din săritură cu bătaie pe

ambele picioare
Acest procedeu se foloseşte atunci când suntem în
contact cu adversarul sau se află în imediata apropiere.
Pentru a-l executa efectuăm o uşoară genuflexiune
cu ambele picioare în timp ce braţele pendulează înapoi, iar
trunchiul se înclină uşor înainte. Din această poziţie efectuăm
împingerea printr-o pendulare bruscă şi puternică a braţelor
înainte şi în sus, întindem cu putere genunchii şi gleznele şi
ne desprindem de sol. În timpul zborului executăm lovitura cu
capul (fig.77).

Figura 77
Mingea poate fi lovită în timpul desprinderii în punctul
maxim al săriturii sau în timpul revenirii pe sol. În cazul lovirii
mingii în urcare sau în coborâre nu ne putem folosi de
trunchi, ci numai de aplecarea înainte a gâtului pentru a
amplifica puterea loviturii. Dacă mingea este lovită în punctul
maxim al săriturii, trunchiul şi capul se află în extensie şi
execută o mişcare bruscă, scurtă, de aplecare înainte lovind
240
mingea cu putere. În tot timpul mişcării privirea urmăreşte
mingea.

B. Lovirea mingii cu capul din săritură cu bătaie pe un

picior
Acest procedeu este folosit pentru a lovi mingile care
depăşesc înălţimea corpului şi în momentul începerii alergării
nu se află nici un adversar în apropierea lui. Prin folosirea
elanului înălţimea la care lovim mingea va fi mult mai mare
decât în cazul săriturii cu bătaie pe ambele picioare, iar
eficacitatea loviturii va creşte datorită forţei cu care este
lovită mingea.
Biomecanica procedeului
Lovitura cu capul din săritură este una din mişcările
cele mai complexe şi dificile din tehnica fotbalului. La acest
procedeu înălţimea corpului este aproape neglijabilă dacă
jucătorul dispune de un bun simţ al ritmului şi de supleţea
necesară.
Mişcarea loviturii cu capul din săritură cu bătaie pe un
singur picior se compune din următoarele faze:
a) elanul;
b) ghemuirea;
c) bătaia;
d) efortul din aer (lovitura cu capul)
e) revenirea pe pământ.
a) Elanul este alergarea efectuată de jucător din
punctul de plecare până în momentul ultimului pas care
trebuie să cadă pe piciorul de bătaie. Jucătorul are nevoie
de minimum 1-2 metri pentru a efectua un elan, dar nici nu
va depăşi 5-6 metri.
b) Ghemuirea. Înainte de ultimul pas pe piciorul de
bătaie începe ghemuirea care constă din coborârea centrului
de greutate şi împingerea lui deasupra piciorului de bătaie,
prin flexarea pronunţată a genunchiului. Greutatea corpului
trece de pe călcâi asupra pingelei.
c) Bătaia urmează după ghemuire. Piciorul de bătaie
flexat din genunchi se extinde cu putere. Talpa aruncă parcă
241
corpul de la sol în timp ce piciorul celălalt, flexat din
genunchi, se ridică viguros în sus ajutând înălţarea corpului.
Trunchiul se arcuieşte uşor în spate.
d) Efortul din aer (lovitura cu capul). În acest
moment al săriturii corpul a atins punctul cel mai înalt al
săriturii aşteptând sosirea mingii. În clipa în care mingea
ajunge la înălţimea frunţii, trunchiul execută brusc o
pendulare dinapoi înainte iar capul acţionând din gât loveşte
cu putere mingea. Datorită mişcării trunchiului şi picioarele
sunt duse înainte iar braţele sunt trase brusc înapoi.
e) Revenirea pe pământ este faza de închidere a
mişcării. Ea se face de obicei pe ambele picioare, genunchii
sunt flexaţi, braţele ajută la menţinerea echilibrului (fig.78).

Figura 78
Pentru a executa corect acest procedeu jucătorul
trebuie să aibă o foarte bună coordonare a mişcărilor şi un
dezvoltat simţ al echilibrului. La acest procedeu este foarte
important momentul ales pentru efectuarea săriturii.
Dacă săritura este efectuată prea devreme mingea va
fi lovită nu cu fruntea ci cu faţa, bărbia sau chiar mai jos, iar
dacă se execută săritura cu întârziere mingea trece de
jucător.

242
 Un alt aspect al execuţiei îl ridică momentul în care
lovim mingea. Care este momentul cel mai eficace de a lovi
mingea - în timpul înălţării corpului, la punctul maxim sau în
timpul revenirii la pământ. Lovitura în ascensiune se
foloseşte pentru a trimite mingea la distanţe mari (degajări cu
capul), lovitura executată în punctul maxim se foloseşte cel
mai des în lupta cu adversarii pentru a intra în posesia mingii
şi a o trimite corespunzător situaţiei de joc (pasă, tras la
poartă, preluare) iar lovitura executată în cădere se foloseşte
pentru pasarea mingii unui partener care se află în imediata
sa apropiere.
Greşeli frecvente
În procesul de învăţare cele mai frecvente greşeli
întâlnite sunt următoarele, valabile pentru toate procedeele
de lovire a mingii cu capul:
 jucătorul nu loveşte mingea cu fruntea ci cu partea
laterală sau creştetul capului;
 jucătorul nu se foloseşte de forţa corporală ci
execută mişcarea numai din gât;
 lovirea mingii la o înălţime nepotrivită cu capul din
săritură (jucătorul se bagă sub minge);
 jucătorul execută săritura cu capul de pe loc din
fandare laterală şi nu din fandare înapoi;
 lovitura cu capul în direcţie laterală nu este
executată cu fruntea ci cu partea laterală a frunţii,
prin alunecare;
 la lovitura cu partea laterală a frunţii numai capul
este întors lateral iar planul corpului este îndreptat
înainte.

243
Exerciţii şi jocuri pentru învăţarea lovirii mingii cu capul
1. Jucătorii lovesc mingea atârnată de bara
transversală sau la portic, de pe loc, apoi din alergare şi în
final din săritură (fig.79).

Figura 79
2. Jucătorii în perechi îşi aruncă mingea vertical în
sus, cu ambele mâini, la cel mult un metru deasupra capului.
În timpul căderii mingea este trimisă spre partener.
3. Acelaşi exerciţiu cu deosebirea că partenerul
aruncă mingea. După 8-10 execuţii rolurile se schimbă.
4. Se formează grupe de câte trei jucători. Cei aflaţi
pe margine aruncă cu ambele mâini mingi celui aflat la mijloc
care le transmite pe etape colegului (fig.80).

Figura 80
5. Între locul bătăii şi al revenirii pe sol se atârnă o
minge cu aproximativ 20-40 cm. mai sus decât înălţimea
244
capului. După un elan de 1-2 paşi şi bătaie, jucătorii lovesc
mingea nemişcată (fig.81). Variantă: mingea este lovită
lateral sau înapoi, iar bătaia se face pe unul sau pe ambele
picioare.

Figura 81
6. Pase în cerc. Jucătorii formează un cerc cu
diametrul de 8-10 metri. La mijlocul lui se află in jucător care
trimite mingea cu capul tuturor jucătorilor din cerc care o
trimit înapoi tot cu capul. Jucătorul din centru se schimbă prin
rotaţie (fig.82).

Figura 82
7. Jocul cu capul în zig-zag. Aşezarea jucătorilor se
face conform schiţei din figura 83, cu distanţa de 3-5 metri.
Mingea va fi trimisă cu capul de la un jucător la altul.
Exerciţiul se poate efectua şi sub formă de întrecere, la el
participând 2-3 echipe în funcţie de efectivul lor.

245
 Figura 83
8. Joc cu capul în trei (fig.84). Jucătorul nr.1 trimite
mingea cu capul la numărul 2 aflat în faţă la o depărtate de
3-4 metri, acesta o trimite cu capul înapoi la nr.3 care la
rândul lui o trimite peste nr.2 la nr.1.

Figura 84
9. Ştafetă cu capul din poziţia ghemuit. Jucătorii sunt
aşezaţi conform schiţei (fig.85). Distanţa dintre jucătorul aflat
în faţa coloanei şi primul jucător din coloană este de 2-4
metri, în funcţie de numărul jucătorilor. Jucătorul aflat în faţa
coloanei aruncă mingea primului jucător care după ce loveşte
mingea cu capul se ghemuieşte. Cel din faţă aruncă la al
doilea şi în continuare până la ultimul, care o prinde în mână
şi trece în faţa coloanei.

246
 Figura 85
10. Joc de tenis cu capul. Mingea este lovită numai cu
capul şi câştigă echipa care a acumulat prima 20 de puncte.
11. Joc de volei cu capul. Echipele formate din 6-8
jucători joacă volei cu capul pe un teren regulamentar de
volei. Se joacă numai cu capul până la 20 de puncte. Fiecare
echipă serveşte de 5 ori consecutiv după care se schimbă
serviciul.

3.5.7. Aruncarea mingii de la margine

Regulamentul jocului precizează modul de continuare

a jocului atunci când mingea a depăşit liniile laterale ale
terenului, fie pe pământ, fie în aer, specificând ca jocul se va
relua cu o aruncare de la margine de pe locul de unde
mingea a părăsit terenul. Regulamentul arată şi modul de
executare a repunerii. Executantul trebuie să se folosească
de ambele mâini şi să arunce de deasupra capului, având
faţa sau o parte a corpului la teren iar picioarele pe pământ.
Aruncarea de la margine este deci o parte a tehnicii, a cărei
executare este prescrisă în mod expres de regulamentul de
joc.
Aruncarea de la tuşă fiind executată cu mâna este
considerată de majoritatea jucătorilor şi chiar a antrenorilor
247
ca o problemă secundară, încât în timpul antrenamentelor
tehnica aruncării abia ajunge să fie exersată.
Corecta execuţie tehnică, folosirea ei variată din
punct de vedere tactic, poate asigura o serie de avantaje.
În trecut au fost jucători care aruncau mingea 30-40
metri (Zavada - C.C.A. şi Remus Câmpeanu de la “U” Cluj)
asemeni loviturii de la colţ, dar mult mai periculoase datorită
preciziei în aruncare dată de mână. Aruncarea de la margine
se poate executa de pe loc sau cu elan.

Aruncarea mingii de la margine de pe loc

Acest procedeu se poate efectua cu picioarele pe
aceeaşi linie sau cu un picior în faţă (fig.86).
Biomecanica procedeului
Jucătorul ţine mingea cu ambele mâini, după care
urmează ducerea braţelor flexate prin înainte-sus, pe
deasupra capului până trece de axul vertical al corpului. În
acest timp trunchiul se înclină spre spate iar picioarele se
flexează din genunchi.
Toate aceste mişcări se execută relaxat, fără
încordare. Urmează aruncarea propriu-zisă care începe cu
extinderea energică a corpului înainte, pornită de la glezne şi
genunchi, cu ducerea rapidă a braţelor dinainte înapoi şi se
termină cu aruncarea mingii, când se găseşte deasupra
capului. În tot acest timp greutatea este repartizată pe
ambele picioare.

Aruncarea mingii de pe loc cu un picior în faţă

Cuprinde aceleaşi mişcări ca la procedeul anterior cu
deosebirea că picioarele sunt uşor depărtate, unul în faţa
celuilalt, în uşoară fandare. Greutatea este repartizată pe
piciorul din spate iar în momentul începerii aruncării aceasta
trece pe piciorul dinainte. Acest procedeu asigura
transmiterea mingii la o distanţă mai mare datorită impulsului
dat de extinderea puternică a piciorului dinapoi. Mişcarea se
termină în extensie, jucătorul fiind ridicat pe vârfuri.
248
 Aruncarea mingii de la margine din elan
Aruncarea se execută după un elan de 4-5 paşi. În
timpul alergării mingea este ţinută în faţă, iar pe ultimii paşi
se ridică deasupra capului concomitent cu accelerarea
alergării. Faza a doua este identică cu aruncarea de pe loc.
Datorită elanului mingea poate fi aruncată la distanţe
apreciabile, dar trebuie să fim atenţi pentru a nu depăşi
limitele terenului în momentul terminării elanului.

Greşeli frecvente
Greşelile de tehnică sunt şi cele de regulament.
Astfel:
 jucătorul aruncă numai cu un braţ;
 în timpul aruncării îşi ridică un picior sau ambele de
pe gazon;
 în timpul aruncării depăşeşte linia de tuşă cu un
picior sau cu ambele;
 jucătorul lasă mingea să cadă în faţa lui;
 greutatea corpului nu este adusă înainte în timpul
aruncării;
 trecerea trunchiului din poziţia aplecat spre spate
în poziţia aplecat înainte nu este destul de
energică.
Exerciţii pentru învăţarea procedeului
1. Jucătorii exersează ţinerea corectă a mingii.
2. Aruncarea mingii între doi jucători la 4-5 metri
distanţă pentru corectitudinea execuţiei.
3. Aruncarea cu un pas înapoi între doi parteneri aflaţi
la 8-10 metri distanţă.
4. Exersarea aruncării din mers.
5. Exersarea aruncării cu elan complex.

249
 Figura 86

3.5.8. Mijloace tehnice specifice jocului portarului

Regulamentul jocului de fotbal precizează faptul că o

echipă de fotbal este alcătuită din 10 jucători de câmp şi un
portar. Sarcina principală a portarului - aceea de ultim
apărător - este de a împiedica intrarea mingii în poartă prin
orice mijloace, inclusiv prin folosirea mâinilor. Această
prevedere regulamentară privind folosirea mâinilor este
valabilă numai în interiorul suprafeţei de pedeapsă proprii. În
afara acestei suprafeţe fiind considerat ca şi oricare alt
jucător de câmp.
În fotbalul modern, pe lângă munca propriu-zisă de
apărare, portarului i se cer însă şi alte activităţi. El este primul
jucător care după ce a oprit un atac advers, porneşte atacul
propriei sale echipe, printr-o degajare precisă şi rapidă, cu
mâna sau piciorul.
O altă activitate importantă a portarului este aceea de
îndrumare şi dirijare a componenţilor liniei defensive. Portarul
este deci jucătorul multilateral al echipei, iar în jocul său
întâlnim alte elemente tehnice decât la ceilalţi jucători.
Totodată pregătirea fizică, tehnico-tactică şi în special moral-
volitivă are un conţinut diferit din care cauză portarului i se
250
cer calităţi şi însuşiri deosebite cum ar fi: forţă, voinţă,
încredere în sine, hotărâre, imaginaţie, atenţie distributivă,
etc.
Jocul portarului deosebindu-se radical de acela al
jucătorilor de câmp, cere o instruire, o îndrumare psihică şi o
educaţie cu totul deosebite de ale acestora.

Sistematizarea tehnicii portarului

După cum am arătat, sarcina portarului nu se rezumă
numai la apărarea porţii proprii, ci se extinde şi la iniţierea
atacurilor, prin trimiterea în teren a mingii. Datorită acestor
două sarcini tehnica jocului portarului se împarte astfel:
a) mijloace tehnice de apărare ale portarului;
b) mijloace tehnice de atac ale portarului.

Mijloacele tehnice de apărare ale portarului pot fi

sistematizate astfel:
1. Mişcări fără minge:
a. poziţia de bază;
b. plasamentul;
1b. deplasarea pe linia porţii.
2. Mişcări cu mingea:
a. prinderea mingii;
b. plonjonul;
c. boxarea mingii;
d. devierea mingii;
e. aruncarea mingii cu mâna;
f. ieşirea din poartă şi blocarea mingii;
g. conducerea mingii;
h. degajarea mingii cu piciorul.

1. Mişcările fără minge

a. Poziţia de bază
În aşteptarea mingii portarul va trebui să ia o poziţie
cât mai convenabilă pentru a putea interveni cu succes la
mingile trimise spre poartă în orice moment al jocului.
Biomecanica procedeului
251
 Trunchiul va fi aplecat înainte din şolduri, picioarele
depărtate la nivelul umerilor, genunchii flexaţi şi împinşi
înainte, braţele lângă corp lăsate în jos cu palmele orientate
tot în jos, dar flexate din coate la un unghi de 45 de grade, iar
privirea urmăreşte în permanenţă mingea (fig.87).

Figura 87
Din această poziţie orice mişcare poate fi începută cu
uşurinţă, greutatea este lăsată pe tălpi, iar portarul se află în
echilibru stabil. Deplasările laterale din această poziţie se fac
cu paşi adăugaţi scurţi şi săltaţi pentru ca schimbarea
greutăţii de pe un picior pe celălalt să fie cât mai uşoară fără
a influenţa rapiditatea deplasării. Această poziţie fiind
obositoare nu se recomandă a se păstra în permanenţă
decât în cazul acţiunilor în imediata apropiere a porţii.
Greşeli frecvente
- flexarea genunchilor insuficientă, poziţia aproape în
picioare;
- greutatea corpului este lăsată pe călcâie;
- braţele sunt ţinute pe lângă corp;
- privirea nu urmăreşte în permanenţă mingea;
- deplasarea se face cu paşi încrucişaţi;
- păstrarea poziţiei de bază un timp îndelungat va
duce la obosirea portarului (poziţia se păstrează chiar şi
atunci când mingea este în terenul advers).

Plasamentul şi deplasările specifice

În timpul desfăşurării jocului portarul îşi schimbă
permanent poziţia şi locul în poartă în funcţie de poziţia
252
mingii, încercând să se plaseze acolo unde şansele de
reuşită sunt mai mari. Deplasările laterale prin paşi adăugaţi
le execută în aşa fel încât să fie în permanenţă pe
bisectoarea unghiului format de minge şi cei doi stâlpi ai
porţii (fig.88).

Figura 88
În timpul deplasărilor laterale din poziţia de bază
labele picioarelor nu îşi schimbă poziţia, axa lor longitudinală
este îndreptată spre minge. Deplasarea va începe cu piciorul
apropiat de direcţia mişcării. De exemplu dacă vrem să ne
deplasăm spre dreapta începem mişcarea cu un pas lateral
al piciorului drept. După terminarea acestui pas lateral,
greutatea corpului este trecută pe piciorul care a efectuat
mişcarea, după care piciorul stâng rămas pe loc este tras
după piciorul deplasat, iar greutatea se va repartiza uniform
asupra tălpilor ambelor picioare, revenind din nou la poziţia
de bază.
Mişcările spre dreapta sau spre stânga ale centrului
de greutate trebuie să se facă într-un plan aproape orizontal.
Paşii laterali nu trebuie să fie prea lungi; este de preferat să
efectuăm mai mulţi paşi mărunţi pentru a ocupa poziţia dorită
decât 1-2 paşi mai lungi.
Greşeli frecvente
 deplasarea nu se face pe linia imaginară a
bisectoarei;
253
  deplasarea se face în poziţie prea înaltă, genunchii
insuficient flexaţi;
 deplasarea începe cu piciorul opus direcţiei
mişcării;
 după terminarea deplasării şi reluarea poziţiei de
bază, greutatea rămâne pe un singur picior.

2. Mişcările cu mingea
Prinderea mingii
Cel mai sigur procedeu de apărare al portarului este
prinderea mingii cu mâna. Siguranţa în prinderea mingii ridică
valoarea portarului sau din contră o scade, dând în acelaşi
timp încredere echipei în propriul portar.
Transmiterea mingilor se face de la distanţe diferite,
cu traiectorii şi intensităţi diferite, dar prinderea ei se face la
fel şi este valabilă în toate execuţiile. Astfel, în momentul
prinderii, degetele sunt depărtate, desfăcute în formă de
evantai şi orientate cu podul palmei în direcţia de sosire a
mingii, formând un “coş” pe care-l aşezăm în calea mingii.
Degetele mari apropiate, iar celelalte depărtate sunt
încordate în momentul contactului cu mingea (fig.89).

Figura 89
254
 Imediat după prindere, mingea trebuie dusă la piept,
în cazul mingilor înalte, iar în cazul mingilor care vin la
înălţimea pieptului, ea trebuie să întâlnească în drumul ei nu
numai mâinile ci şi corpul portarului.

a. Prinderea mingilor joase

Variante ale procedeului: mingea rostogolită poate fi
prinsă în două feluri:
1. cu picioarele paralele;
2. stând într-un genunchi.

1. Prinderea mingilor joase cu tălpile picioarelor ţinute

paralel
Mingile care vin pe jos pot fi reţinute de portar doar
dacă se aşează pe direcţia mingii în poziţia de bază.
Biomecanica mişcării
Portarul aflat pe direcţia mingii cu tălpile picioarelor
paralele şi depărtate la 10-12 cm. se apleacă înainte, având
genunchii cât mai întinşi iar braţele sunt întinse în faţa
picioarelor astfel încât vârfurile degetelor să atingă pământul.
Palmele sunt apropiate astfel încât degetele mici se ating.
Aceasta este poziţia de aşteptare a mingii.
Prinderea propriu-zisă începe în momentul contactului
mingii cu vârfurile degetelor. Mingea luând contact cu
palmele se rostogoleşte în sus de-a lungul antebraţelor,
concomitent cu ridicarea trunchiului. Flexând cotul facem ca
mingea să se rostogolească de-a lungul antebraţelor până la
torace, iar de aici îi blocăm drumul prin acoperirea mingii cu
pieptul. Mingea ajunge în “cuibul” format de torace, antebraţe
şi palmele mâinilor. Privirea urmăreşte mingea până în
momentul blocării ei la piept, după care îndreptându-se
trunchiul, privirea se îndreaptă spre terenul de joc (fig.90).

255
 Figura 90
Greşeli de execuţie
 picioarele sunt depărtate prea mult, astfel mingea
se poate strecura printre ele;
 genunchii sunt îndoiţi în timpul mişcării înainte prea
mult şi astfel riscăm să lovim mingea cu ei;
 depărtarea exagerată a picioarelor în fandare
laterală pentru a ridica mingea mai uşor - riscăm
să treacă printre picioare.

b. Prinderea mingilor venite pe jos stând într-un

genunchi
În cazul în care mingile rostogolite vin lateral faţă de
portar, acesta va utiliza pentru oprirea lor procedeul într-un
genunchi.
Biomecanica procedeului
Tehnica execuţiei este aproape identică cu cea
descrisă anterior, deosebirea constând în aşezarea
picioarelor pe sol în aşteptarea mingii. Piciorul de sprijin,
puternic flexat din genunchi, suportă întreaga greutate a
corpului iar axa longitudinală a piciorului este aproape
perpendiculară pe direcţia mingii, având vârful ghetei
îndreptat uşor lateral. Celălalt picior răsucit din şold are
genunchiul coborât aproape până la pământ şi este aşezat

256
lângă piciorul de sprijin în aşa fel încât gamba să blocheze
drumul mingii spre poartă.
Braţele întinse spre pământ, între cele două picioare
conduc mingea de-a lungul palmelor şi antebraţelor până la
torace, respectiv până la abdomen. Privirea este îndreptată
înspre minge până la blocarea ei în “cuib”, după care se
îndreaptă spre ternul de joc (fig.91).

Figura 91
Greşeli frecvente
- genunchiul piciorului îngenunchiat este aşezat prea
departe de gamba piciorului e sprijin, sau prea ridicat.
Mingea va putea trece în cazul scăpării ei din mâini printre
picioare.
- cea mai frecventă greşeală este poziţia braţelor
având coatele depărtate. Mingea se poate lovi de pieptul
portarului ricoşând în teren.

Exerciţii şi jocuri
1. Executarea mişcării din poziţia de bază fără minge
de pe loc, apoi după 1-2-3 paşi laterali.
2. Prinderea mingilor rostogolite venite din faţă,
transmise uşor.
3. Pe perechi, la 6-8 metri distanţă, prinderea mingilor
şutate prin deplasări laterale.
4. Doi atacanţi la marginea suprafeţei de poartă,
fiecare având câte o minge, o şutează alternativ, fiecare spre
257
un colţ al porţii, obligând portarul să execute paşi adăugaţi
stânga-dreapta înainte de a efectua prinderea mingii din
poziţia de bază sau având un genunchi îndoit.
5. Pe linia de 5,50 metri un atacant cu 5 mingi va
trage la poartă, obligând portarul să reţină mingile trimise pe
jos prin cele două procedee învăţate.

La aceste procedee de prindere a mingilor rostogolite

se întâlnesc diferite variante de ordin personal cum ar fi:
picioarele puţin flexate sau cu un genunchi orientat înainte şi
puternic flexat iar celălalt de asemenea flexat aproape că ia
contact cu pământul.
Fiecare procedeu are avantaje şi dezavantaje, dar la
toate procedeele în momentul în care mingea a fost reţinută
ea trebuie dusă la piept.

Exerciţii pentru învăţarea poziţiei de bază şi a

plasamentului
1. Deplasări laterale pe linia porţii stânga-dreapta; la
semnalul antrenorului (fluier, bătaie din palme) se ia poziţia
de bază.
2. De la distanţa de 7-8 metri de poartă antrenorul
trimite mingi de diferite traiectorii pe care portarul le prinde şi
le va retransmite imediat cu mâna. Se va insista ca portarul
să aibă o poziţie de bază şi un plasament corect.
3. Acelaşi exerciţiu dar cu două mingi.
4. Portarul aflat pe linia porţii, dar cu spatele la teren,
la semnal se întoarce cu 180 de grade şi va prinde mingea
trimisă de antrenor cu diferite traiectorii. Accentul se va pune
pe plasamentul portarului şi pe poziţia sa de bază în
momentul prinderii mingii.
5. Fiecare jucător va avea câte o minge la 10-12 metri
de poartă, şutează pe rând obligând portarul să execute
deplasări stânga-dreapta.

258
Prinderea mingilor cu traiectorie
În categoria mingilor cu traiectorie intră acele mingi
care depăşesc înălţimea genunchiului. Traiectoriile cele mai
frecvent întâlnite în jocul de fotbal sunt cele de la:
 înălţimea genunchilor;
 înălţimea abdomenului;
 înălţimea pieptului;
 mingile înalte care depăşesc înălţimea corpului.
În cazul mingilor venite la înălţimea genunchilor,
portarul flexează genunchii, apleacă trunchiul înainte, iar
braţele sunt întinse în întâmpinarea mingii având palmele
orientate spre minge. De îndată ce mingea a fost reţinută
este dusă la piept, iar trunchiul revine la poziţia normală
(fig.92).

Figura 92
Mingile venite la înălţimea abdomenului pot fi prinse
în două moduri, în funcţie de tăria lor. Astfel, mingile venite
cu o forţă mai mică vor fi prinse direct cu mâinile. Braţele se
duc în întâmpinarea mingii (asemănător prinderii mingii din
jocul de handbal şi baschet) având degetele orientate în sus,
iar palmele spre minge. După prindere mingea poate fi dusă
la piept pentru a fi protejată de atacantul aflat în apropiere,
trimisă imediat în joc la un coechipier liber, sau poate fi
bătută de pământ în limitele celor patru paşi regulamentari
după care va fi degajată spre un coechipier. Mingile venite
259
puternic vor fi blocate la abdomen. În momentul în care
mingea se apropie de corp, genunchii se flexează, trunchiul
se apleacă înainte iar braţele se flexează din coate având
palmele orientate spre interior cu degetele desfăcute. În
momentul când mingea a atins corpul se produce şi o
retragere a abdomenului necesară amortizării forţei cu care
vine aceasta (fig.93).

Figura 93
Mingile venite la înălţimea pieptului, oferă portarului
timp să execută o săritură. Este recomandabil ca prinderea
să se facă la înălţimea abdomenului. În acest caz portarul va
efectua în prealabil o săritură în înălţime blocând mingea la
abdomen folosind procedeul descris anterior.
În cazul în care mingea vine cu putere la înălţimea
pieptului sau sub bărbie, atunci ea va fi blocată în această
regiune a corpului. Portarul se ridică pe vârfurile picioarelor,
corpul în extensie, palmele cu degetele desfăcute sunt
orientate spre interior şi vor bloca mingea (fig.94).

260
 Figura 94
Greşeli frecvente
Cu ocazia opririi mingilor prinse în faţa toracelui se
întâlnesc următoarele greşeli:
 antebraţul este ridicat prea târziu din coate,
mingea lovindu-se de torace ricoşează;
 bombarea exagerată a toracelui în calea mingii
poate duce la scăparea acesteia din mâini, ea
lovindu-se de o suprafaţă rigidă, ricoşează
puternic;
 coatele sunt ţinute depărtate iar în cazul ricoşării
mingii ea poate scăpa prin deschizătura dintre
coate.

b. Prinderea mingilor înalte

Mingile care depăşesc înălţimea portarului nu mai pot
fi protejate de corp iar pentru prinderea lor se vor utiliza
numai mâinile.
În cazul mingilor înalte prinse din poziţie statică,
portarul va întinde corpul şi braţele spre direcţia de sosire a
mingii, având palmele orientate înainte cu degetele desfăcute
în formă de evantai, iar degetele mari şi cele arătătoare
foarte apropiate. În momentul contactului cu mingea, mâinile
vor fi încordate pentru a putea amortiza forţa cu care vine
261
mingea, după care va fi dusă imediat la piept pentru mai
multă siguranţă.
În tot acest timp privirea va urmări în permanenţă
mingea (fig.95).

Figura 95
Exerciţii pentru învăţare
1. Portarul având mingea pe palme, imită prinderea ei
din faţa genunchilor, a abdomenului, a pieptului.
2. Prinderea mingii aruncate din faţă de la 5-6 metri
din poziţie statică.
3. Prinderea mingii şutată de la 8-10 metri din faţă,
după o alergare de 2-3 metri.
4. Antrenorul aflat la 5-6 metri de poartă trimite mingi
stânga-dreapta. Portarul după efectuarea paşilor adăugaţi va
prinde mingea prin procedeul impus de antrenor.
5. Mingi şutate de la 10-12 metri în direcţii şi cu
intensităţi diferite pentru a fi oprite de către portar.
În cazul loviturilor foarte puternice sau când mingea
este alunecoasă, iar prinderea ei ar fi riscantă se recomandă
mai întâi oprirea ei prin întinderea braţelor sus cu palmele
apropiate şi orientate pe direcţia de sosire a mingii, după
care cade pe pământ, de unde va fi ridicată. Dacă în
262
apropiere se află un adversar, acest procedeu nu se
recomandă, mingea poate fi deviată sau boxată,
Mingile venite la înălţimi mai mari vor fi prinse în urma
efectuării în prealabil a unei sărituri. Săritura poate fi
executată cu un singur picior sau cu ambele picioare,
aceasta în funcţie de înălţimea care trebuie atinsă, respectiv
de spaţiul pe care îl avem la dispoziţie pentru a executa
săritura cu elan.
Concomitent cu desprinderea de pe sol, braţele sunt
întinse energic în sus, palmele orientate pe direcţia de sosire
a mingii, degetele răsfirate în formă de evantai, şi cu
degetele mari apropiate.
În timpul aterizării mingea este dusă la piept.
Aterizarea trebuie să fie cât mai elastică, relaxată,
efectuându-se de obicei pe piciorul de bătaie aflat într-o
uşoară fandare oblică, iar pentru amortizarea căderii
genunchii sunt uşor flexaţi.
Greşeli în prinderea mingilor înalte:
- prinderea mingii se face lateral şi nu în faţă;
- prinderea mingii cu articulaţiile încordate - mingea
nu poate fi amortizată;
- aprecierea greşită a traiectoriei şi vitezei cu care
vine mingea, dar mai ales alegerea momentului bătăii -
mingea trece peste mâini, săritura efectuându-se în
contratimp.
Exerciţii pentru învăţare
1. Cu mingea ţinută deasupra capului, imităm
amortizarea loviturii.
2. Mingea aruncată de la 4-5 metri este prinsă din
poziţie statică
3. Prinderea şi tragerea la piept a mingilor aruncate la
înălţimea mâinilor întinse.
4. Acelaşi exerciţiu, dar după o prealabilă săritură cu
bătaie pe un picior şi pe ambele picioare.
5. Prinderea mingilor aruncate, apoi şutate de la
distanţe şi cu traiectorii diferite, de pe loc şi din mişcare, cu şi
fără săritură.

263
Plonjonul
Plonjonul este elementul tehnic cel mai spectaculos al
tehnicii jocului portarului şi constă în aruncarea corpului
pentru a prinde sau a respinge mingile care sunt şutate la
poartă, lateral faţă de acesta. El necesită mult curaj şi o
deosebită elasticitate şi coordonare. În timpul plonjonului,
portarul “zboară” prin aer (2-3 metri), după care aterizează
de la înălţimi mari pe una din părţile laterale ale corpului,
ceea ce nu este deloc uşor şi câteodată chiar riscant. Este
bine ca portarul să ştie să execute corect plonjonul, dar el nu
trebuie să se folosească de acest procedeu de apărare decât
atunci când nu există altă posibilitate pentru prinderea sau
respingerea mingii (fig.96)

Figura 96
Biomecanica procedeului
Prin plonjon pot fi apărate mingile razante, semiînalte
şi înalte dar mişcările pe care le efectuează portarul din
poziţia iniţială şi până la ridicarea de la pământ, sunt identice
şi se compun din următoarele părţi :
a) poziţia de pregătire
b) împingerea de sol
c) zborul
d) prinderea sau respingerea mingii
e) aterizarea
f) ridicarea în picioare
Poziţia de pregătire este aproape identică cu poziţia
de bază a portarului. În cazul în care mingea este venită
lateral şi nu poate fi prinsă din plonjon de pe loc, portarul va
căuta să-şi ia o poziţie de pregătire prin paşi laterali, identici
cu mişcările de plasare sau printr-un pas încrucişat. Portarii
264
rutinaţi aplică ambele variante. Portarul execută pasul
încrucişat trecându-şi piciorul opus direcţiei de plonjare cruciş
în faţa piciorului de sprijin, concomitent cu trecerea greutăţii
pe acest picior, iar cu piciorul rămas pe loc va păşi în direcţia
plonjării, executând în acelaşi timp şi bătaia.
Împingerea şi desprinderea de sol se execută din
poziţia de pregătire, trecând greutatea corpului de pe piciorul
mai îndepărtat de direcţia plonjării pe piciorul opus, puternic
îndoit din genunchi, în timp ce trunchiul este uşor răsucit în
direcţia plonjării. Piciorul cu care se face împingerea este
întins energic din genunchi, iar genunchiul piciorului opus
este ridicat în sus.
Distanţa zborului depinde de puterea împingerii. În
timpul zborului ambele picioare sunt uşor flexate din
genunchi urmând într-o poziţie relaxată direcţia de zbor a
trunchiului. În zbor, corpul are îndreptată spre sol partea sa
laterală, iar privirea urmăreşte mingea.
Mingea este reţinută sau respinsă în timpul zborului.
La prinderea mingii vom avea grijă să interpunem în măsura
posibilităţilor un obstacol între minge şi poartă care să-i
bareze drumul. Prinderea se execută astfel: degetele mâinii
din partea căderii sunt întinse şi răsfirate cu palma orientată
pe direcţia de sosire a mingii, iar celălalt braţ cu degetele
răsfirate, dar cu palma orientată deasupra mingii, o acoperă.
În timpul zborului facem pregătirile în vederea
aterizării pentru amortizarea căderii. Înainte de terminarea
zborului tragem sub noi piciorul mai apropiat de pământ,
flexat din genunchi şi mingea spre noi, îndoind ambele coate.
Aterizarea este deci amortizată cu ajutorul braţului şi
piciorului aflat mai aproape de pământ, urmând să ia
contactul cu pământul şi trunchiul cu partea laterală.
Contactul cu pământul se ia în următoarea succesiune:
gambă, coapsă, şold, părţile laterale ale trunchiului şi braţul
din direcţia plonjonului, în cazul când plonjonul se execută
fără desprindere de pământ. În cazul când portarul execută şi
o săritură, succesiunea segmentelor corpului este inversă.

265
 După căderea la pământ mingea este trasă complet
lângă trunchi şi se începe mişcarea de ridicare. Aceasta se
face prin sprijinirea pe palma mâini aflată mai aproape de
pământ şi prin ridicarea genunchiului piciorului aflat deasupra
şi sprijinirea lui pe pământ. Împingerea în palmă şi sprijinirea
pe talpa piciorului aflat deasupra se face energic şi cât mai
repede posibil pentru ca portarul recăpătându-şi poziţia în
picioare să poată fi în măsură să continue imediat jocul.
Greşeli frecvente
- contactul cu pământul se face pe partea ventrală
(anterioară) şi nu cu partea laterală. Acest lucru poate duce
la leziuni grave, iar mingea poate trece pe sub corpul
portarului.
- executarea plonjonului exact în direcţia barelor porţii
poate duce la leziuni în contact cu stâlpii porţii.
- amortizarea nu se face cu ajutorul braţelor şi
picioarelor - în acest caz corpul se izbeşte puternic de
pământ şi se pot produce leziuni.
- întârzierea prea mult timp în poziţia culcat poate
duce la sancţionarea portarilor cu lovitură liberă indirectă.

Exerciţii pentru învăţare

Înainte de a începe învăţarea propriu zisă a
plonjonului se vor executa cu portarii exerciţii de gimnastică
la sol şi sărituri pentru a le forma îndemânarea, obişnuinţa cu
zborul, cu căderile, dezvoltăm forţa şi curajul. Exerciţiile de
învăţare vor începe pe un sol afânat, iar portarul va purta un
echipament mai gros, chiloţi vătuiţi, cotiere şi genunchiere,
pentru a evita eventualele leziuni, care în această perioadă
pot produce inhibiţii.
a) Din poziţia pe genunchi se execută rostogoliri
laterale stânga - dreapta atingând pământul în următoarea
succesiune: coapsă, şold, partea laterală a trunchiului
(omoplatul).
b) Acelaşi exerciţiu având mingea în mâini. În
momentul contactului trunchiului cu solul întindem braţele şi
sprijinim mingea din partea ei dinapoi şi de sus cu palmele.

266
 c) Acelaşi exerciţiu dar plecarea se face din poziţia
ghemuit.
d) Exerciţiile b) şi c) dar mingea se află aşezată
lateral pe sol la o lungime de braţ. După prinderea şi tragerea
mingii la piept executăm ridicarea de la pământ.
e) Executarea plonjonului din poziţia de bază, mingea
fiind aşezată lateral pe sol.
f) Acelaşi exerciţiu după o deplasare laterală cu paşi
adăugaţi sau încrucişaţi.
g) Acelaşi exerciţiu, dar plonjonul se face din săritură.
Zborul cât mai scurt, atenţia fiind îndreptată asupra
amortizării căderii.
h) Executarea plonjoanelor în diferite direcţii mingea
fiind aruncată de executant cu diferite traiectorii.
i) Exersarea plonjonului, cu prinderea mingilor şutate
la poartă de un partener.

Boxarea mingii este procedeul tehnic de care se

foloseşte portarul în toate situaţiile când prinderea mingii
prezintă nesiguranţă şi riscuri. Astfel de situaţii se întâlnesc
când mai mulţi jucători sar pentru a lovi mingea cu capul,
învălmăşeli în faţa porţii, sau când este pe punctul de a fi
atacat în momentul interceptării mingii. Boxarea mingii poate
fi făcută cu o singură mână sau cu ambele mâini. Primul
procedeu se foloseşte în situaţiile speciale din faţa porţii, iar
cel de-al doilea când mingea este alunecoasă. Lovitura se
execută cu primele falange ale degetelor care au suprafaţa
cea mai mare de lovire. (fig.97)

267
 Figura 97
Biomecanica procedeului
În majoritatea cazurilor boxarea mingii este combinată cu o
săritură şi se compune din următoarele faze: elanul, bătaia,
zborul, boxarea şi aterizarea.
Elanul se face pe direcţia de sosire a mingii, iar
săritura începe prin desprinderea de sol a călcâiului
piciorului, apoi a tălpii, întinzând brusc genunchiul şi ridicând
totodată genunchiul piciorului opus puternic în sus. În
momentul în care corpul a atins punctul maxim al înălţimii
braţele se întind brusc din coate, iar pumnii lovesc cu putere
mingea (o boxează).
Revenirea la pământ se face îndoind uşor genunchii,
într-o fandare oblică, amortizând căzătura. Pentru siguranţa
şi eficacitatea execuţiei se recomandă folosirea ambilor
pumni.
Greşeli frecvente
- lipsa de coordonare între execuţia săriturii, mişcarea
braţelor şi lovirea mingii, fapt care duce la o serie de greşeli
parţiale.
- lovirea mingii având braţele complet întinse, folosind
pentru trimiterea mingii numai elanul corpului şi al săriturii
- întinderea braţelor după boxare, rezultând o distanţă
mică de transmitere a mingii.

268
 - executarea cu întârziere a bătăii, atacantul ajunge
cu capul la minge înaintea pumnilor portarului.
Exerciţii pentru învăţare.
a) învăţarea mişcării corecte imitând fără minge
boxarea cu ambele braţe pe loc şi din săritură
b) aceleaşi exerciţii se efectuează la mingea atârnată
la înălţimi diferite în funcţie de înălţimea portarului şi de
rapiditatea însuşirii procedeului.
c) respingerea mingii aruncată de un partener de la distanţe
şi cu traiectorii diferite.
d) respingerea mingilor şutate de la 10-16 metri,
portarul aflat pe linia porţii efectuează deplasări laterale
stânga-dreapta şi înainte.
e) se execută boxarea având în preajmă un adversar,
la început pasiv, semiactiv şi activ.

Devierea mingii sau trecerea mingii, este procedeul

tehnic prin care portarul reuşeşte să prelungească traiectoria
mingii în afara suprafeţei de poartă. Folosirea lui se cere pe
timp ploios când mingea este alunecoasă şi în toate situaţiile
când mingea este şutată foarte puternic în direcţia barelor,
iar prinderea ei este nesigură.
Devierea mingii se poate executa cu o mână sau cu
ambele mâini, din săritură sau din plonjon.
Biomecanica procedeului
În timpul săriturii sau al plonjonului mâna se aşează în aşa fel
încât palma să fie pe direcţia mingii, iar în urma contactului
mingea să fie trimisă (deviată) peste bara transversală sau
stâlpii porţii (fig.98).

269
 Figura 98
Această trimitere a mingii trebuie să fie executată cu
cel puţin 20-30 centimetri înaintea planului perpendicular al
porţii, deoarece în caz contrar mingea poate intra sub bară.
Execuţia procedeului cu ambele mâini prezintă o siguranţă
mai mare şi se foloseşte în mod special la mingile şutate
violent din faţă, pe când execuţia cu o singură mână
favorizează luarea unei înălţimi cât mai mari şi se foloseşte la
devierea mingilor venite spre părţile laterale ale porţii. Pentru
executarea procedeului portarul se va folosi de braţul din
direcţia plonjonului.
Greşeli frecvente
- respingerea mingii când portarul se află pe linia
porţii - situaţie când mingea poate intra în poartă. Se
recomandă ca deplasarea portarului să se facă cu 20-30
centimetri în faţa liniei porţii.
- după executarea devierii, portarul revine cu
întârziere în poziţia de bază.
- executarea devierilor înspre teren şi nu în afara lui.

270
Exerciţii pentru învăţare
a) Dirijarea mingilor trimise de un partener peste bara
transversală de la 10-12 metri, cu o mână şi cu ambele
mâini.
b) Devierea mingilor după o deplasare laterală pe
lângă stâlpii porţii.
c) Acelaşi exerciţiu după executarea unui plonjon.
d) Devierea mingilor şutate într-o direcţie stabilită
anterior de către antrenor.
e) Devierea mingilor venite din faţă, puternic cu
ambele mâini.

E. Aruncarea mingii cu mâna

Tendinţa actuală din fotbalul modern este pornirea
atacului sau eventual a contraatacului cât mai rapid posibil. În
acest sens un rol important îi revine portarului pentru a
continua acţiunea folosind aruncarea mingii cu mâna.
Mingea poate fi aruncată pe jos (rostogolită) sau pe
sus. Aruncarea de jos se foloseşte de obicei pentru
transmiterea mingii la distanţe mici. Acest procedeu este
identic cu lansarea bilei în jocul de popice şi are avantajul că
mingea vine pe jos, iar jucătorul spre care se îndreaptă nu
trebuie să execute procedee de intrare în posesia ei, putând
continua acţiunea imediat.
Biomecanica procedeului
Mingea este ţinută la nivelul şoldului pe palma mâinii
care execută mişcarea. în partea posterioară se sprijină de
antebraţ, iar în partea superioară este susţinută de degetele
braţului opus.
Mişcarea de aruncare începe prin executarea unui
pas înainte cu piciorul opus braţului de aruncare, care în
acelaşi timp trece în spatele corpului întinzându-se complet.
Greutatea corpului este trecută pe piciorul din faţă
concomitent cu începerea pendulării înainte a braţului care
execută aruncarea, trunchiul se apleacă mult înainte. Mingea
este “lansată” în momentul când braţul este aproape vertical.

271
Antebraţul şi mâna însoţesc mingea din articulaţie, iar
privirea urmăreşte direcţia ei până la partener.
Greşeli frecvente
- cu toate că este un procedeu foarte simplu se
întâlnesc ratări şi greşeli în execuţia lui.
- mingea este eliberată târziu din mână, descriind o
traiectorie arcuită.
- mingea eliberată prea repede se va izbi de gazon
sărind din loc în loc. Ambele execuţii îngreunează preluarea
ei de către partener.
- cele mai frecvente greşeli sunt de ordin tactic când
portarul nu ţine cont de prezenţa adversarului în imediata
apropiere a partenerului căruia trebuie să-i trimită mingea.
Exerciţii pentru învăţare
a) Imitarea aruncării de pe loc şi din alergare uşoară
b) Acelaşi exerciţiu, dar cu mingea
c) Executarea repunerii spre ţinte fixe sau mobile
d) Executarea procedeului având în preajmă un adversar

La aruncarea mingii pe sus mingea este transmisă

la distanţe mai mari - şi cu o precizie mai mare decât cu
piciorul. Pentru a trimite mingea pe sus ne putem folosi de
trei procedee : aruncare tip azvârlire, lansare asemănător
mişcării discului şi rotativă.
Primul procedeu este folosit cel mai frecvent de către
portari, fiind şi mai uşor de executat.
Biomecanica procedeului
Mingea ţinută în palma mâinii care execută aruncarea
este ridicată la înălţimea capului şi dusă în spatele corpului.
Greutatea corpului se află pe piciorul din spate iar piciorul şi
braţul opus întins în faţă. Mişcarea începe prin ducerea
înainte a braţului şi printr-o zvâcnire puternică mingea este
aruncată spre partener. În momentul aruncării greutatea
corpului trece pe piciorul din faţă, iar cel din spate datorită
elanului face un pas înainte. Privirea este îndreptată spre
locul de trimitere a mingii.(fig.99)

272
 Figura 99
Greşeli frecvente
- cea mai des întâlnită este ţinerea greşită a mingii.
Mingea poate fi scăpată sau direcţia pe care o va lua nu
corespunde cu cea dorită de portar.
- aruncarea se execută numai din braţ, distanţa la
care poate fi trimisă este mai mică.
Exerciţii pentru învăţare
a) Executarea aruncării are loc spre un partener;
b) Executarea aruncării din deplasare;
c) Executarea aruncării la distanţe diferite;
d) Executarea aruncării spre un partener care se află
în mişcare.
Datorită dificultăţilor în a fi executate celelalte două
procedee, lansarea asemănător aruncării discului (fig.100) şi
rotativă (fig.101) nu le recomandăm, în consecinţă nu le vom
descrie. Mingea aruncată prin aceste procedee nu poate fi
dirijată în mod precis şi traiectoria este foarte arcuită.

273
 Figura 100

Figura 101

F. Ieşirea din poartă şi blocarea mingii se

întâlneşte în situaţia când adversarul trecând de ultimul
apărător se îndreaptă singur spre poartă, sau în cazul
paselor date în adâncime, pe direcţia porţii.
În aceste situaţii portarul părăseşte poarta, în prima
fază alergând, iar în faza a doua va încerca să prindă sau să
degajeze mingea înaintea adversarului. Aruncarea la minge
(blocarea) care se află în piciorul adversarului se execută
astfel:
Biomecanica procedeului
Adversarul pătruns singur spre poartă este întâmpinat
de către portar, care aleargă în direcţia lui micşorându-i
unghiul de tragere la poartă. În apropierea adversarului, ne
274
lăsăm să cădem lateral pe pământ, căutând să “blocăm”
mingea cu mâinile şi corpul pentru a nu putea fi trimisă în
poartă. Blocarea se execută perpendicular pe direcţia de
alergare, având braţele uşor flexate din cot şi orientate spre
minge. Deoarece nu putem şti care va fi direcţia precisă a
mingii aflate în posesia adversarului, după căderea laterală
ne ridicăm puţin piciorul şi braţul de sus, pregătindu-ne să
respingem cu mâna sau cu piciorul mingea care va trece
eventual deasupra noastră. Mingea prinsă este trasă spre
corp în timp ce corpul face o ghemuire în jurul ei, pentru a
evita scoaterea ei de către adversar sau o eventuală
rănire(fig.102)

Figura 102
Greşeli frecvente
- blocarea se execută cu corpul înainte - pericolul de
accidentare este foarte mare.
- mişcarea de aruncare nu se face la nivelul
pământului, tip alunecare laterală, ci de sus - mingea putând
trece pe sub corpul portarului.
- nu se alege corect momentul blocajului, adversarul
putând sălta mingea sau dribla portarul.
- aruncarea se execută cu piciorul înainte - executare
perpendiculară, penalizată cu lovitură de la 11 metri.

275
 Exerciţii pentru învăţare
a) Ieşirea din poartă din mers şi blocarea mingii
aşezată la 5-6 metri de poartă;
b) Acelaşi exerciţiu din alergare;
c) Blocarea mingii rostogolite venite din faţă;
d) Blocarea mingii aflate în posesia adversarului
semiactiv.
e) Acelaşi exerciţiu, adversarul fiind activ, încearcă să
înscrie gol.

G. Conducerea mingii
Conducerea mingii poate fi făcută atât cu mâna
(bătută de pământ) cât şi cu piciorul. Acest element tehnic
este îngrădit de prevederile regulamentului de joc.
În privinţa conducerii mingii cu mâna, regulamentul de
joc este foarte clar: portarul poate conduce mingea cu mâna
indiferent de numărul paşilor cu condiţia sa nu depăşească
durata celor 6 secunde. În timpul celor 6 secunde portarul
poate purta, arunca mingea şi o poate reprinde cu condiţia sa
nu fie transmisa în mod voit cu piciorul de către un
coechipier, primită în mod voit dintr-o aruncare de la margine
sau o poate bate de pământ, conducând-o (mişcarea este
asemănătoare cu cea din handbal), după care este obligat să
o degajeze, cu mâna sau cu piciorul.
Referitor la conducerea mingii cu piciorul de către
portar, ea este identică cu a jucătorilor de câmp (descrisă la
capitolul respectiv) şi se poate executa cu şiretul plin, interior
sau exterior. Regulamentul de joc precizează următoarele :
dacă conducerea mingii cu piciorul în interiorul suprafeţei de
pedeapsă este făcută pentru a trage de timp, arbitrul va
sancţiona acest lucru cu o lovitură liberă indirectă (la fel se
sancţionează pentru cel cincilea pas) de pe locul unde se află
portarul în momentul întreruperii jocului. Această prevedere
regulamentară nu se aplică portarului în afara suprafeţei de
pedeapsă, el fiind considerat ca orice jucător de câmp.

276
În consecinţă se recomandă portarilor să apeleze la acest
procedeu numai în cazuri extreme, deoarece o eventuală
sancţionare a lor ar putea avea consecinţe neplăcute pentru
întreaga echipă.

H. Degajarea mingii cu piciorul

Portarul utilizează degajarea mingii cu piciorul în două
situaţii distincte: când mingea a părăsit terenul de joc, în aut
de poartă şi când este în joc dar în posesia lui.
Degajarea de jos a mingii se execută cu şiretul
interior, iar degajarea din mână se poate face din vole sau
demi-vole, cu şiretul exterior, interior sau plin.
Aceste procedee au fost descrise şi analizate la
capitolul rezervat jucătorilor de câmp (vezi capitolul tehnica
jocului de fotbal).

277
 CAPITOLUL IV. METODICA JOCULUI DE
FOTBAL ÎN ŞCOALĂ

4.1. Fotbalul, mijloc al educaţiei fizice şcolare

Complexitatea şi caracterul specific al acţiunilor şi

fazelor din atac şi apărare, conferă fotbalului rolul de mijloc al
educaţiei fizice, care împreună cu celelalte discipline sportive
contribuie în mod direct la realizarea obiectivelor şi sarcinilor
educaţiei fizice şi sportive din mediul preuniversitar.
Ca mijloc al educaţiei fizice şi sportive şcolare, jocul
de fotbal influenţează favorabil dezvoltarea indicilor
morfologici şi funcţionali, motricitatea generală şi specifică a
deprinderilor tehnico-tactice, precum şi perfecţionarea
proceselor intelectuale şi afective, de formare a calităţilor
morale şi a trăsăturilor pozitive de caracter şi comportament.

4.1.1. Fotbalul în învăţământul primar

Iniţierea în jocul de fotbal corespunde cu vârsta

elevului din învăţământul primar, fiind în acelaşi timp baza de
selecţie pentru o integrare organizată în procesul de
pregătire, care începe aproximativ la 6 ani.
Mijloacele iniţierii şi metodica folosirii acestora,
trebuie să contribuie la dezvoltarea corectă şi armonioasă a
elevilor, a deprinderilor motricităţii generale şi a celor
specifice practicării jocului, precum şi la o bună orientare în
spaţiu.

278
 4.1.1.1. Obiectivele educaţiei fizice

 întărirea sănătăţii şi a capacităţii corespunzătoare pentru

activitatea fizică şi intelectuală;
 dezvoltarea corectă şi armonioasă a organismului;
 îmbunătăţirea calităţilor motrice;
 formarea unor multiple cunoştinţe, priceperi şi deprinderi
motrice;
 educarea obişnuinţei de a practica jocul de fotbal în mod
sistematic şi sub autocontrol;
 respectarea deprinderilor de igienă personală şi de
colectiv;
 formarea trăsăturilor morale şi de caracter, pentru o
comportare civilizată în societate.

Realizarea acestor obiective trebuie urmărită în mod

permanent, ţinându-se seama de particularităţile de vârstă şi
morfo-funcţionale specifice ciclului primar.
Practicarea jocului poate începe la vârsta de şase ani,
deci din clasa a I-a, urmărindu-se lucrul specific, în iniţierea
procedeelor tehnice de bază, a acţiunilor elementare de joc şi
a jocului la clasele III-IV.

4.1.1.2. Forme de organizare, conţinut şi mijloace

În ciclul primar, jocul de fotbal se poate practica în

lecţia de educaţie fizică şi în activitatea de educaţie fizică şi
sportivă de masă.
Lecţia de educaţie fizică la nivelul claselor I-IV se
bazează pe:
 mijloace pentru dezvoltarea simţului mingii;
 exersarea procedeelor tehnico-tactice de bază;
 jocurile de mişcare cu conţinut specific.

279
 Mijloacele pentru dezvoltarea simţului mingii
contribuie la dirijarea corectă a transmiterii în condiţii variate
de spaţiu şi orientare în teren.
Perioada de acomodare să vizeze unele procedee
tehnice pe care copiii le exersează în formaţii geometrice
diferite şi sub formă de întrecere, contribuindu-se astfel şi la
formarea deprinderilor motrice.
Emulaţia creată de întrecere se bucură de mare
audienţă la copii iar starea emoţională şi dinamismul asigură
un cadru foarte bun unui proces eficient de iniţiere.
Mijloacele selecţionate pentru realizarea îndemânării
necesare manevrării mingii trebuie să vizeze în principal
următoarele elemente tehnice:
 lovirea mingii cu piciorul;
 intrarea în posesia mingii (oprirea şi preluarea);
 conducerea mingii şi deposedarea;
 aruncarea mingii de la margine.

Formaţiile de lucru trebuie să ofere copiilor

posibilitatea de a efectua procedeele tehnice respective din
mers şi alergare, la punct fix sau mobil, în linie dreaptă,
şerpuită sau zig-zag, cu sau fără obstacole, în diferite
formaţii de cerc, pătrat, triunghi, în condiţii de întrecere, prin
ştafete, jocuri, suveică sau diferite trasee.

Exersarea procedeelor tehnico-tactice de bază

reprezintă pentru nivelul claselor I-IV o modalitate utilă în
vederea însuşirii rapide a deprinderilor specifice:
 lovirea mingii cu latul, vârful, şiretul plin şi interior,
sub formă de pase şi tras la poartă;
 oprirea şi preluarea mingii cu talpa şi latul;
 conducerea mingii cu şiretul interior şi exterior;
 deposedarea adversarului de minge prin faţă;
 aruncarea mingii de la margine.

Exersarea acestor procedee, sub diferite forme (cerc,

pătrat, linie, zig-zag etc.), în funcţie de spaţiu şi numărul de
280
mingi, se organizează în condiţii de întrecere (ştafete, jocuri
etc.) pentru a crea şi stimula necesar iniţierea.

Jocurile de mişcare cu conţinut specific, prin

caracterul lor de întrecere, în condiţii de colaborare şi
adversitate, oferă un cadru eficient pentru însuşirea mai
rapidă a jocului de ansamblu şi a componentelor acestuia.
Jocurile de mişcare recomandate de programa
şcolară sau altele, prin adaptare la specificul jocului, trebuie
să conducă la conţinutul acestuia şi la repetarea procedeelor
tehnico-tactice specifice în condiţii cât mai apropiate de jocul
bilateral.
Folosirea unor jocuri pregătitoare, care se desfăşoară
în condiţii de colaborare şi adversitate, ca 4:2 sau 5:2, pe
spaţiu limitat, contribuie la învăţarea jocului propriu-zis.

Activitatea de educaţie fizică şi sport de masă la

nivelul învăţământului primar se desfăşoară sub două forme:
 practicarea curentă a minifotbalului în şcoală şi
asociaţii sau cluburi sportive şcolare;
 organizarea unui sistem competiţional permanent
(cupe sau campionate) în care campionatul şcolar,
cu etape pe clase, pe şcoală şi localitate (6-10 ani,
clasele I-IV) ocupă primul loc.

În privinţa regulamentului acesta este adaptat la

condiţiile terenului de dimensiuni reduse (de la 60-40 metri
lungime, la 40-20 metri lăţime), unde porţile sunt de 5x2 metri
sau 3x2 metri, numărul de jucători fiind de maximul 7 (dintre
care un portar) iar mingile cu parametrii de greutate şi
mărime reduse (din gumă, de volei sau de fotbal).
În aceste condiţii se mai stabileşte: durata jocului la
2x20 minute, schimbarea nelimitată a jucătorilor (ca la
handbal) cu cei de rezervă (care pot fi limitaţi la 4-5 elevi),
dimensiunile şi limitele interioare (suprafaţa de pedeapsă la 9
metri şi lovitura de pedeapsă de la 7 metri), fără poziţie de

281
ofsaid şi stabilirea zidului la 6-3 metri şi a echipamentului
(tricouri numerotate, tenişi etc.).
Selecţia elevilor care formează echipa de fotbal a
clasei trebuie făcută prin întreceri cu conţinut tehnic (cine ţine
mai mult mingea în aer prin lovituri succesive cu piciorul şi cu
capul, cine trimite mingea la, peste, sub diferite ţinte) şi jocuri
la porţi mici, cu număr redus de elevi (3x3, 4x4 etc.).

4.1.2. Fotbalul în învăţământul gimnazial şi liceal

4.1.2.1. Obiectivele educaţiei fizice

Practicarea jocului de fotbal la nivel gimnazial (clasele

V-VIII) şi liceal (clasele IX-XII) pe baza programei de
învăţământ are ca obiectiv final, realizarea capacităţi
elevului de a se încadra în cerinţele jocului pentru a-l
practica, arbitra şi organiza.
Obiectivele general valabile şi pentru celelalte jocuri
sportive, conform programei, atât la ciclul gimnazial cât şi la
liceu, sunt:
 însuşirea procedeelor tehnico-tactice de bază
pentru folosirea şi aplicarea lor cu eficienţă în jocul
bilateral;
 educarea obişnuinţei de a practica jocul în mod
independent şi sistematic ca mijloc pentru întărirea
sănătăţii;
 cultivarea deprinderilor pentru un comportament
civilizat în colectiv şi societate.

Prin specificul mijloacelor, jocul de fotbal contribuie la

realizarea obiectivelor educaţiei fizice şi sportive şcolare, dar
pentru dezvoltarea fizică armonioasă a elevilor sunt necesare
şi mijloace din gimnastică şi atletism.

282
 Apreciat şi practicat cu plăcere de marea masă a
elevilor, jocul de fotbal formează deprinderi şi capacităţi de
maximă utilitate:
 calităţi morale şi psihice;
 deprinderi de comportare în colectivitate şi în
interesul acesteia;
 calităţi motrice specifice;
 capacitatea de orientare şi decizie, imaginaţie şi
spontaneitate.

4.1.2.2. Forme de organizare, conţinut şi mijloace

În cadrul învăţământului gimnazial, fotbalul este

cuprins în următoarele forme de organizare:
 lecţia de educaţie fizică;
 lecţia de activităţi sportive;
 activitatea competiţională de masă şi performanţă.

Lecţia de educaţie fizică contribuie la îndeplinirea

obiectivelor stabilite de programă, printr-un proces de
învăţare eşalonat în trei etape importante:
 etapa I - clasele V-VI (gimnaziu) şi clasa a IX-a
(liceu);
 etapa a II-a - clasa a VII-a (gimnaziu) şi clasa a
X-a (liceu);
 etapa a III-a - clasa a VIII-a (gimnaziu) şi clasele
XI-XII (liceu).

Orientarea metodică în stabilirea conţinutului şi

mijloacelor fiecărei etape, trebuie să asigure realizarea
modelului final al absolventului de gimnaziu şi liceu şi
anume: să ştie să se integreze în procesul de joc, să-l poată
arbitra şi organiza.
Acumularea cunoştinţelor, deprinderilor şi priceperilor
necesare pentru învăţarea cât mai rapidă a jocului pe teren
redus sau normal, se realizează cu eficienţă maximă prin
283
exersarea acţiunilor tehnico-tactice de joc, din atac şi
apărare şi jocul bilateral.
Învăţarea izolată a procedeelor tehnico-tactice de
bază nu trebuie exclusă, fiind utilă însă în mai mică măsură.
Folosirea selectivă a acţiunilor de joc, pe baza
calităţilor şi deprinderilor elevilor, oferă posibilitatea exersării
unor structuri de exerciţii specifice acţiunilor de atac şi
apărare, care compun jocul bilateral, facilitând învăţarea
acestuia. Gradarea metodică a acestor mijloace, începe cu
exerciţiile individuale şi se continuă cu cele de colaborare şi
adversitate, oferindu-le şi un caracter de întrecere.
Jocul bilateral, precum şi jocurile cu număr redus de
jucători pe spaţii limitate, oferă condiţii optime pentru
exersarea şi perfecţionarea tuturor procedeelor tehnico-
tactice, în situaţii de colaborare şi adversitate.
Desfăşurarea lecţiei de educaţie fizică în etapele
stabilite mai înainte, trebuie să respecte obiectivele,
conţinutul şi modul fiecărei etape, precum şi particularităţile
metodice specifice acestora.

Etapa I - Clasele V-VI şi a IX de liceu

Obiective:
 cunoştinţe privind organizarea jocului de fotbal pe
teren redus şi normal;
 însuşirea şi respectarea principalelor reguli de joc,
în funcţie de dimensiunile terenului;
 învăţarea şi aplicarea în joc a următoarelor acţiuni
tehnico-tactice, de atac şi apărare:
 întâmpinarea mingii - preluare - pasă;
 întâmpinarea mingii - transmitere (pasă -
tras la poartă, centrare, degajare);
 întâmpinarea mingii - preluare - conducere
- pasă - tras la poartă;
 întâmpinarea mingii - preluare - conducere
- dribling - tras la poartă;
284
  întâmpinarea mingii - preluare - dribling -
centrare - tras la poartă;
 deposedare prin intercepţie - pasă
(degajare, centrare, tras la poartă);
 combinaţii simple în atac şi organizarea
apărării la fazele fixe.
 încadrarea în jocul bilateral, pe teren redus
(minifotbal) şi normal.

Modelul final al elevului

 aplicarea în joc a acţiunilor tehnico-tactice de atac
şi apărare învăţate;
 cunoaşterea şi respectarea regulamentului de joc,
pe teren redus şi normal;
 aplicarea regulamentului, în jocul bilateral, în
calitate de arbitru.

Indicaţii metodice
 însuşirea procedeelor tehnice şi a acţiunilor
tehnico-tactice trebuie să se bazeze pe metoda
demonstraţiei şi explicaţiei, precizându-se
aspectele esenţiale ale execuţiei corecte şi
greşelile principale;
 în procesul de învăţare profesorul trebuie să aibă o
prezenţă activă, intervenind permanent prin
observaţii pozitive şi negative, corectând execuţiile
elevilor;
 învăţarea acţiunilor de joc se poate realiza prin
metoda globală, folosindu-se exerciţii sub formă de
întrecere şi jocuri pregătitoare;
 în stabilirea formaţiilor de lucru, în funcţie de
numărul elevilor şi a mingilor trebuie să se
urmărească o densitate corespunzătoare, printr-un
număr ridicat de repetări;

285
 însuşirea corectă a deprinderilor motrice de bază,
biomecanica corectă a execuţiilor tehnice,
conţinutul tactic elementar al procedeelor tehnico-
tactice şi a combinaţiilor simple, trebuie urmărite
pe tot parcursul procesului de învăţare;
 pentru desfăşurarea jocului bilateral pe teren
redus, trebuie elaborat un regulament adecvat, cu
reguli simple pentru a fi cunoscut şi respectat de
către elevi.

Etapa a II-a - clasele a VII-a şi a X-a de liceu

Obiective:
 însuşirea cunoştinţelor pentru organizarea şi
desfăşurarea jocului conform regulamentului;
 cunoaşterea şi respectarea sarcinilor de joc, în
atac şi apărare, pe zone şi funcţii, pe teren redus şi
normal;
 învăţarea şi aplicarea în joc a următoarelor acţiuni
tehnico-tactice, de atac şi apărare:
 întâmpinarea mingii - preluare - dribling -
un-doi - pasă (tras la poartă, centrare,
degajare);
 întâmpinarea mingii - pasă (un-doi) -
reprimire - tras la poartă;
 tatonare - deposedare - pasă (degajare,
centrare, tras la poartă);
 tatonare - deposedare - conducere
(dribling) - centrare - tras la poartă;
 jocuri cu efective reduse (pe teren limitat)
1:2, 2:2, 3:1, 4:2;
 combinaţii simple fa fazele fixe în atac şi
apărare;
 joc bilateral pe teren redus (minifotbal) şi
normal.

286
Modelul final al elevului:
 aplicarea în timpul jocului a acţiunilor tehnico-
tactice, de atac şi apărare învăţate;
 însuşirea unor scheme eficiente la loviturile libere
directe şi indirecte;
 respectarea sarcinilor de joc, a funcţiei (postului
preferat) în atac şi apărare, în jocul bilateral, pe
teren redus şi normal;
 organizarea şi conducerea jocului bilateral
respectându-se regulamentul de joc.

Indicaţii metodice:
 la selecţia şi stabilirea mijloacelor de pregătire a
elevilor, a acţiunilor tehnico-tactice specifice jocului
în atac şi apărare şi a jocurilor cu număr redus de
jucători şi pe spaţii limitate, trebuie să se ţină
seama de nivelul la care sunt elevii, în vederea
lucrului diferenţiat, pe grupe valorice;
 pentru elevii care au acumulat o pregătire
superioară se recomandă consolidarea şi
perfecţionarea procedeelor tehnico-tactice în
condiţii apropiate de joc, unde apar relaţiile de
colaborare şi adversitate (jocuri pe grupe mici, cu
număr redus de elevi, egal sau nu, ca: 1:2, 2:2,
3:2, 4:3, 4:2);
 jocurile trebuie să aibă teme precise, urmărindu-se
permanent un scop anume;
 elevii cu o pregătire inferioară exersează în
continuare pentru însuşirea procedeelor tactice de
bază, în vederea participării la jocul bilateral;
 sfârşitul etapei a II-a marchează creşterea ponderii
jocului bilateral, ca mijloc de pregătire şi
consolidare a bagajului de cunoştinţe şi deprinderi.

287
Etapa a III-a - clasele a VIII-a, XI şi XII de liceu
Obiective:
 consolidarea şi perfecţionarea acţiunilor tehnico-
tactice, în atac şi apărare şi aplicarea acestora, cu
randamentul corespunzător, în jocul bilateral;
 însuşirea cunoştinţelor şi formarea deprinderilor
pentru organizarea şi desfăşurarea competiţiilor
şcolare, formarea echipelor şi a arbitra, precum şi
întocmirea clasamentelor şi departajarea echipelor.

Modelul final al elevului:

 însuşirea şi respectarea în jocul competiţional a
sarcinilor funcţiei preferate, din cadrul echipei, în
fazele de atac şi apărare, în vederea integrării în
ansamblul echipei, cu randament cât mai mare;
 capacitatea de a organiza şi conduce desfăşurarea
jocurilor în cadrul sistemului competiţional şcolar,
la nivelul şcolii respective;
 însuşirea şi interpretarea corectă a regulamentului
de joc, pentru a arbitra în mod corespunzător
competiţiile şcolare.

Indicaţii metodice:
 în etapa a III-a, se va continua instruirea elevilor
prin mijloacele specifice acţiunilor de joc, în atac şi
apărare, simultan cu folosirea jocului bilateral, a
cărui pondere creşte mult în ultimele clase de
gimnaziu şi liceu;
 în cadrul lecţiilor mixte (fotbal şi o altă disciplină
sportivă) de 50 minute, fotbalul ocupă 20 minute,
iar când lecţia are caracter monosport, 40 minute;
 timpul afectat jocului bilateral creşte progresiv cu
şcolarizarea, fiind de maximă eficienţă dacă este
bine condus şi dirijat spre realizarea unor teme
concrete;

288
  în cazul unor lecţii cu teme exclusiv din fotbal, se
recomandă cuantificarea lucrului în folosirea
acţiunilor tehnico-tactice, stabilindu-se distanţele,
tempoul de alergare, numărul de repetări şi serii,
precum şi pauzele dintre acestea, influenţând
astfel, prin aceleaşi exerciţii consolidarea şi
perfecţionarea deprinderilor tehnico-tactice şi
dezvoltarea deprinderilor motrice;
 dacă la clasa a IX-a se remarcă o stare eterogenă,
elevii proveniţi de la gimnaziu având o pregătire
diferită, se impune un proces de învăţare
diferenţiat;
 la nivelul învăţământului liceal este necesară o
activitate de pregătire la cote superioare de efort şi
chiar cu accente de individualizare, dacă este
cazul;
 în întreaga sa activitate profesorul trebuie să se
bazeze pe cei mai pricepuţi şi dotaţi elevi, atât în
desfăşurarea lecţiilor, cât şi a jocurilor;
 la fiecare lecţie, elevii scutiţi trebuie să primească,
în funcţie de situaţie, diferite atribuţii şi sarcini
precise;
 în cazul lecţiilor de fotbal pe teren redus şi cu
efective de 18-24 elevi trebuie lucrat după metoda
în circuit, pe grupe de 10-12 elevi, folosindu-se
toate spaţiile anexă ale ternului central (vezi
indicaţiile metodice de la pregătirea echipelor
reprezentative);
 aprecierea şi notarea l ciclul gimnazial şi liceal se
face în funcţie de îndeplinirea cerinţelor modelului
respectiv.

Lecţia de activităţi sportive constituie un cadru facil

pentru învăţarea şi practicarea jocului de fotbal, fiind o etapă
superioară lecţiei de educaţie fizică.
Lecţiile de activităţi sportive se desfăşoară sub formă
de:
289
  lecţii pe clase, sub conducerea aceluiaşi profesor
care predă la clasa respectivă, lucrându-se
simultan cu toţi elevii clasei, circa 50 minute,
împărţiţi după preferinţe pe trei discipline sportive;
 lecţii pe grupe de clase, cu profesori de profil de
disciplină sportivă, circa 100 minute, la şcolile unde
numărul acestora este suficient.

În cadrul acestor lecţii se pregătesc echipele de fotbal

ale claselor pentru competiţii interne şi cele reprezentative,
pentru întâlnirile oficiale programate pe plan local, zonal şi
naţional.
Criteriile şi conţinutul selecţiei, la nivelul acestor
echipe, precum şi “modelul unei lecţii pe terenuri de
dimensiuni reduse” (atât pentru lecţia de educaţie fizică cât şi
pentru lecţia de activităţi sportive) sunt prezentate în
continuare la “pregătirea echipelor reprezentative”.

Activitatea competiţională de masă şi

performanţă. Calendarul competiţional anual, la nivelul;
gimnazial şi liceal se alcătuieşte pe baza unor întreceri
tradiţionale sau ocazionale, cu statut separat ocupându-l
campionatele şcolare oficiale.
Campionatul Şcolar Gimnazial se organizează pe
trei grupe de vârstă, 8-10 ani (învăţământul primar), 11-12
ani şi 13-14 ani (învăţământul gimnazial).
Campionatul liceelor pentru grupele de vârstă 15-6
ani şi 17-18 ani.
La toate categoriile de vârstă se dispută etape pe
clase în cadrul şcolilor şi localităţilor. La categoria 13-14 ani
şi 15-16 ani au loc etape superioare, la nivel de judeţ,
interjudeţean pe zone şi finale pe ţară.
Regulamentele de organizare şi desfăşurare a
acestor competiţii se elaborează conform celor oficiale ale
FRF, fiind particularizate la unele nivele mici prin instrucţiuni
ale inspectoratelor şcolare judeţene, care împreună cu

290
Ministerul Învăţământului suportă toate cheltuielile
competiţiilor.

4.2. Fotbalul şcolar, eşalon de masă al performanţei

sportive

Pregătirea echipelor reprezentative şcolare

Apreciind-o ca o activitate importantă, care
polarizează atenţia şi interesul elevilor din şcoală, echipa
reprezentativă trebuie să constituie o sarcină deosebită şi
permanentă pentru profesorul de educaţie fizică.
Prezentarea echipei de fotbal, la competiţii, necesită o
selecţie şi un proces de instruire corespunzătoare, bazate pe
o serie de cerinţe metodice.
Depistarea elementelor de perspectivă, se poate face
în mod special prin:
 stabilirea la fiecare început de an şcolar a unui
program destinat exclusiv selecţiei;
 urmărirea continuă a competiţiilor sportive cu
caracter de masă din şcoală;
 organizarea unor jocuri(sau cupe locale) în timpul
vacanţelor.

4.2.1. Organizarea şi conţinutul acţiunilor de selecţie

Stabilirea unei concepţii generale a acţiunii şi a

sarcinilor pe toată perioada cuprinde:
 obiectivele finale ale selecţiei care trebuiesc să
aibă un caracter concret şi mobilizator;
 obiectivele acţiunii se stabilesc precis pe anumite
perioade şi etape;
 etapizarea procesului de selecţie şi instruire,
sarcinile şi conţinutul fiecărei etape;

291
  colaborarea, sprijinul şi implicarea directă a
factorilor de decizie (conducerea şcolilor, profesorii
de educaţie fizică) pe toată perioada acţiunii;
 măsurile organizatorice şi tehnice cu plan de
perspectivă pe circa 3-4 ani;
 testarea elevilor să se bazeze pe criterii bine
gândite, care să corespundă complexităţii
procesului de selecţie, în toate etapele acţiunii;
 stabilirea “modelului” elevului - sportiv de
perspectivă să constituie un factor mobilizator
pentru toţi elevii. Acest model final, va avea şi
model intermediare, pe categorii de vârstă, care
devin obligatorii pentru toţi candidaţii la
performanţa sportivă.

Criterii de selecţie
Procesul de selecţie al elevilor trebuie să respecte
criteriile care facilitează o bună alegere, corespunzătoare
cerinţelor şi caracteristicilor jocului actual:
 Criterii de sănătate;
 Criterii specifice prin:
 efectuarea unor probe specifice:
 menţinerea mingii în aer din deplasare, prin
lovituri repetate cu piciorul şi cu capul;
 pase scurte şi medii, din deplasare cu şi
fără preluare;
 conducerea mingii cu schimbări de direcţie
şi finalizare.
 evoluţia în jocul efectiv, urmărindu-se:
 abilitatea în manevrarea mingii;
 calităţile morale;
 participarea activă în fazele de atac şi
apărare;
 modul de integrare în jocul colectiv.
292
 La un nivel superior, când profesorul propune
promovarea unor elevi, spre centrele de copii şi juniori din
cadrul cluburilor sau asociaţiilor sportive, a cluburilor sportive
şcolare, trebuie să ţină seama de următoarele criterii:
 când este în posesia mingi, să fie capabil să-şi
realizeze tehnica, în condiţii dificile şi mai ales în
timpul luptei cu adversarul;
 când coechipierii sunt în posesia mingii, trebuie să
urmărească jocul pe întreaga suprafaţă a terenului,
să anticipeze faza de joc, să se demarce chiar
dacă mingea nu se află în apropierea sa;
 când mingea este în posesia adversarului său
direct, este sau nu capabil de îndemânarea şi
voinţa necesară pentru a-l deposeda prin luptă om
la om;
 când mingea se află în posesia echipei adverse
are capacitatea de a observa simultan circulaţia
mingii şi a adversarilor şi de a apăra zona
ameninţată;
 comportarea şi integrarea sa în cadrul echipei
satisface cerinţele desfăşurării unui joc colectiv şi
constructiv, îndeplinindu-şi sarcinile ce-i revin în
cadrul ansamblul echipei.

Considerentele şi criteriile prezentate mai sus se pot

îmbunătăţi şi prin alte modalităţi eficiente, care să concure la
promovarea în circuitul fotbalului de performanţă a unor reale
talente.
Respectând criteriile unei selecţii corespunzătoare, se
contribuie în mod direct asupra unui proces de instruire cu
implicaţii deosebite în formarea unor jucători capabili să
practice un joc modern.

293
 4.2.2. Instruirea echipei reprezentative

Ţinând seama de particularităţile de vârstă ale

elevilor, timpul afectat pregătirii şi de condiţiile materiale,
trebuie să se urmărească realizarea următoarelor obiective:
 dezvoltarea calităţilor morale şi psihice specifice
jocului de echipă;
 dezvoltarea calităţilor motrice specifice;
 consolidarea şi perfecţionarea deprinderilor
tehnico-tactice şi a acţiunilor de atac şi apărare;
 omogenizarea tactică a echipei;
 învăţarea, interpretarea şi respectarea articolelor
din regulamentul de joc.

Realizarea obiectivelor propuse, necesită o orientare

metodică şi o urmărire ritmică, astfel ca ponderea factorilor
de antrenament, printr-o înlănţuire funcţională
corespunzătoare, să poată contribui la îndeplinirea sarcinilor
propuse pentru fiecare perioadă şi etapă de pregătire.
Tipurile de lecţii proprii antrenamentului sportiv, includ
numai rareori sarcini limitate la un singur factor al
antrenamentului.
Fixarea în ciclul săptămânal de antrenament, a
acestui tip de lecţie este caracteristică perioadelor
pregătitoare şi se adresează pregătirii fizice (PF), care însă
nu trebuie omisă nici în perioada competiţională.
În general cele mai răspândite tipuri de lecţii sunt cele
în care sunt întruniţi câte doi factori, ca: T-TA (tehnică-
tactică); T-PF (tehnică-pregătire fizică); TA-PF (tactică-
pregătire fizică).
Tipurile de lecţii menţionate mai sus se pot eşalona în
felul următor, ţinând seama de perioada de antrenament şi
numărul de antrenamente într-un ciclu săptămânal: marţi PF-
TE, joi TE-TA, vineri joc, marţi PF-T, joi joc, vineri T-TA.

Cunoscând faptul că nu toate şcolile au la dispoziţie

teren de fotbal, unde echipa reprezentativă să-şi desfăşoare
294
activitatea, este necesar ca profesorul de educaţie fizică, să-
şi adapteze activitatea specifică pe terenurile de sport, unde
se desfăşoară lecţiile de educaţie fizică, pe terenuri de
dimensiuni reduse, amenajate pentru handbal, baschet sau
volei. În aceste împrejurări, utilizarea raţională şi metodică a
spaţiilor reduse, pot fi totuşi utile pregătirii fotbalistice. Pe
aceste terenuri, elevii pot să-şi formeze deprinderile de
stăpânire a mingii, deprinderile tehnico-tactice elementare
(lovire-demarcare, pase de pe loc şi din mişcare, cu piciorul
şi cu capul, preluări şi conducerea mingii, depăşiri
individuale, efectuarea marcajului etc.) Să joace în echipe
formate din câte 4,5,6,7 jucători. Eficienţa unei bune
pregătiri, în cadrul acestor condiţii - de teren - depinde în
primul rând de modul cum a fost pregătit antrenamentul, de
capacitatea metodică şi organizatorică a profesorului de
educaţie fizică.

Procedee tehnico-tactice specifice liniilor

Pentru apărători
 toate procedeele de deposedare a adversarului cu
minge (din faţă, lateral şi din urmărire);
 îmbunătăţirea ţâşnirilor pentru ieşire în
întâmpinarea mingii;
 blocarea mingii trase spre poartă, cu piciorul şi cu
corpul;
 lovirea mingii din întoarcere, peste cap, din
foarfecă şi plonjon;
 lovirea mingii cu capul şi transmiterea ei spre
părţile laterale ale terenului;
 scoaterea mingilor cu capul şi piciorul de pe linia
porţii (din faţa porţii);
 degajarea terenului prin lovituri puternice cu
piciorul şi cu capul;
 pasarea mingii în diagonală, pentru schimbarea
direcţiei de atac;

295
 transmiterea mingii, jucătorilor plasaţi paralel cu
linia de margine;
 lansarea sa deschiderea jucătorilor pentru
contraatac;
 pase în diferite direcţii, după conducerea mingii pe
linia de margine;
 centrare, pasă înapoi sau finalizare, după
conducerea mingii pe linia de margine;
 pătrundere spre poartă şi finalizare după
efectuarea unui dribling sau un-doi.

Pentru mijlocaşi
 deposedarea de minge din faţă, lateral şi din
urmărire, cu participarea înaintaşilor;
 oprirea şi preluarea mingii din mişcare;
 conducerea mingii în linie dreaptă şi cu schimbări
de direcţie;
 conducerea mingii pe spaţii aglomerate, cu dribling
şi pasă în spaţiul liber;
 transmiterea variată a mingii, cu piciorul şi cu
capul, la indicaţia profesorului;
 pasarea mingii pe distanţe scurte, medii şi lungi;
 lansarea vârfurilor de atac şi deschiderea
extremelor;
 combinaţii simple, cu şi fără preluare, dă şi du-te;
 pase cu capul din alergare şi săritură;
 tras la poartă din acţiune individuală (după
conducere, dribling, pătrundere) şi colectivă (după
combinaţii simple);
 finalizarea loviturilor libere directe şi indirecte;
 executarea loviturilor de colţ şi aruncarea mingii de
la margine.

296
Pentru atacanţi
 preluări din viteză, în zonă liberă şi aglomerată;
 preluări precedate de fente (cu corpul şi piciorul) în
apropierea adversarului;
 preluări, fente şi dribling cu depăşirea adversarului;
 transmiterea variată a mingii, prin pase scurte,
medii şi lungi, peste zona aglomerată din faţa
porţii;
 conducerea mingii, depăşirea adversarului,
centrare variată (lungă, scurtă, înapoi);
 conducerea mingii în viteză, depăşirea a 1, 2, 3
adversari, încheiată cu pasă decisivă, pătrundere
sau tras la poartă;
 tras la poartă după acţiune individuală sau
colectivă şi urmărirea mingii;
 finalizare cu capul şi cu piciorul din centrări şi
lovituri de colţ;
 executarea loviturilor libere directe, indirecte,
aruncarea mingii de la margine şi a loviturilor de
colţ.

Considerând efectuarea procedeelor tehnico-tactice

în acţiunile de atac se desfăşoară în prezenţa activă a
adversarilor, în general pe spaţii aglomerate la finalizare, se
recomandă ca:
 protejarea mingii să se facă în mod permanent,
folosindu-se în acest scop toate părţile corpului şi
forţa în limitele regulamentului;
 viteza de execuţie a procedeelor tehnice trebuie să
crească în spaţiile aglomerate şi în special în zona
de finalizare, în momentul premergător trasului la
poartă;
 solicitările din timpul lecţiilor, numărul şi dificultatea
exerciţiilor trebuie să fie în concordanţă cu volumul
şi intensitatea lor din timpul jocului.

297
 4.2.3. Organizarea şi conţinutul lecţiilor de antrenament
pe terenuri de dimensiuni reduse

În ceea ce priveşte organizarea lecţiei de

antrenament profesorii de educaţie fizică trebuie să
găsească mijloacele şi metodele cele mai indicate pentru ca
rezolvarea sarcinilor să fie corelată cu condiţiile
organizatorice.
Încălzirea, de exemplu, se poate realiza simultan, de
către toţi jucătorii, pe ternul respectiv sau în împrejurimile
acestuia sub forma alergărilor variate, pe teren variat,
intercalate cu exerciţiile de gimnastică. În cadrul încălzirii
recomandăm folosirea exerciţiilor pe perechi, în ritmul de
execuţie impus de profesor, iar alergările pe distanţe mici să
fie punctate cu schimbări bruşte de ritm şi direcţie, combinate
cu sărituri variate etc.
În privinţa părţii fundamentale a lecţiei de
antrenament, căreia trebuie să i se acorde o mare
importanţă, cadrul organizatoric impune luarea unor măsuri
corespunzătoare.
În cazul când există (de obicei) un teren (principal) de
dimensiuni reduse, iar alături mai dispune de două-trei
terenuri anexă (mai mici) se recomandă lucrul simultan “pe
ateliere” (gen circuit).
Situaţia aceasta reclamă rezolvarea corespunzătoare
a lucrului astfel:
 împărţirea colectivului pe grupe;
 selecţionarea şi stabilirea mijloacelor fiecărui
atelier în parte;
 cunoaşterea de către elevi a conţinutului fiecărui
atelier;
 ordinea în care se va face rotaţia pe ateliere (dacă
sunt mai multe).

Să presupunem că avem un teren de handbal şi o altă

suprafaţă alături de mai mică dimensiune. În acest caz:
298
  pe ternul de handbal un număr de 8-10 elevi vor
executa exerciţii sub formă de pase, combinaţii,
tras la poartă şi diferite acţiuni de joc;
 pe suprafaţa mai mică de teren, ceilalţi elevi pot
exersa diferite procedee tehnice ca: lovirea mingii
cu capul şi cu piciorul, preluări variate, fente,
jonglerii cu minge (cu sau fără concurs),
transmiteri la ţintă (zonă fixă) etc.

În condiţiile unei baze materiale mai reduse,

profesorul trebuie să selecţioneze cele mai indicate
mijloace şi exerciţii, ţinând cont de următoarele indicaţii:
 în cazul folosirii unor exerciţii cu intensitate (atât cu
mingea cât şi fără ea) jumătate din lotul de jucători
lucrează pe tot terenul iar ceilalţi execută exerciţii
de relaxare cu sau fără minge, pe marginile
terenului;
 întrebuinţarea unei game largi şi variate de
exerciţii;
 utilizarea în întregime a spaţiului disponibil, prin
exerciţii ca:
 menţinerea mingii în aer prin lovituri
repetate cu piciorul şi cu capul;
 conducerea mingii în şir pe laturile şi
diagonala terenului;
 pase în 2 şi 3 în lungul terenului (cu
revenire pe margine la locul de plecare);
 alergare pe zonele laterale ale terenului
concomitent cu executarea în diferite zone
fixe a unor procedee tehnice stabilite (elevii
plasaţi în aceste zone, cu câte o minge în
mână, o vor trimite celor care aleargă
pentru a fi lovită cu piciorul sau cu capul).

Jocurile specifice pentru formarea deprinderilor

tehnico-tactice le recomandăm pentru ultima parte a lecţiei,

299
deoarece au un efect mobilizator, pentru întrecere. În
această parte indicăm folosirea următoarelor jocuri:
a) pe terenul de volei (18/9 metri) se poate juca la
două porţi (de u metru) fără portar cu echipe din
trei jucători;
b) pe terenul de baschet (26/14 metri), având ca porţi
suporţi pe care stau panourile, se poate juca fără
portar 4 contra 4;
c) pe terenul de handbal (40/20 metri) se poate juca
cu portar, 5 contra 5 sau 6 contra 6 (maximum);
d) pe un teren, aproximativ jumătate din suprafaţa
normală a unui teren de fotbal (50/40 metri) se
poate juca cu portar şi efective de 7 sau 8 jucători
într-o echipă, la porţi de 6/2 metri.

Din punct de vedere organizatoric şi metodic este

necesar să se ţină seama de următoarele:
 pentru aplicarea şi respectarea regulilor de joc,
terenul respectiv trebuie să fie bine trasat (în
special suprafeţele din faţa porţilor);
 dacă terenul este împrejmuit în întregime cu un
gard (din sârmă, lemn etc.) se poate juca ca la
hochei, eliminându-se întreruperea şi repunerea
mingii de la margine;
 elevii care nu intră în prima formaţie exersează
tehnica individuală, pe marginile terenului sau pe o
suprafaţă alăturată;
 în cazul când colectivul este prea mare ca număr,
antrenamentele se pot planifica la ore diferite, dar
este indicat ca această formă să nu fie
permanentizată.

De asemenea eşalonarea grupelor să se succedă

creându-se astfel posibilitatea ca elevii să se poată urmări
reciproc (înainte sau după programul fiecăruia).

300
 În stabilirea grupelor trebuie să se respecte o serie de
criterii ca: vârsta, valoarea individuală, compartimentele
echipei şi eficienţele tehnico-tactice.

4.2.4. Indicaţii metodice privind procesul de

antrenament pe terenuri de dimensiuni
reduse

În asemenea împrejurări pregătirea cadrului didactic

pentru fiecare şedinţă de antrenament trebuie să constituie o
sarcină permanentă, urmărindu-se:
 selecţionarea metodelor şi mijloacelor care şi în
aceste condiţii să asigure o strânsă corelare între
instruire şi conţinutul jocului;
 volumul şi intensitatea din cadrul antrenamentelor
să reflecte solicitările din timpul jocului;
 utilizarea cât mai judicioasă a întregii suprafeţe de
teren de care se dispune.

Ţinându-se seama, în mod curent, de suprafaţa

redusă a terenului, trebuie să precizăm că există totuşi
anumite posibilităţi pentru învăţarea şi perfecţionarea unor
deprinderi tehnico-tactice. În acest sens se va pune un
accent mai mare pe:
1. dezvoltarea simţului mingii;
2. învăţarea şi perfecţionarea deprinderilor de
manevrare a mingii în condiţiile aglomerării pe
spaţii mici, insistându-se pentru:
 transmiterile directe prin simplă deviere;
 lovirea mingii fără pendulare mare;
 perfecţionarea preluărilor, a lovirii mingii cu
capul, mişcărilor înşelătoare şi a protejării
mingii;
 perfecţionarea demarcajului şi marcajului.
3. învăţarea conţinutului tactic al procedeelor tehnice
(în timpul jocului);
301
 4. învăţarea şi aplicarea în joc a principiilor tactice
elementare.

În condiţiile oferite de suprafaţa redusă a terenului de

antrenament şi de joc există posibilitatea dezvoltării cu
precădere a unor deprinderi motrice ca:
 viteză de reacţie, de pornire şi de execuţie;
 viteza de deplasare pe distanţe scurte între 10-30
metri;
 forţa specifică şi detenta;
 rezistenţa în regim de viteză;
 îndemânarea specifică;
 supleţea şi mobilitatea.

În aceeaşi măsură “condiţiile de pregătire şi joc” sunt

favorabile dezvoltării la parametrii superiori a “motricităţii
specifice” (alergări variate, opriri şi porniri, evitări, ocoliri,
întoarceri, căderi, rostogoliri, schimbări de direcţie,
coordonare în sărituri, revenire şi echilibrare tec.) cu implicaţii
asupra continuităţii acţiunilor de joc.
Referindu-ne la structura terenurilor, foarte
diversificată, din pământ, zgură, beton, ciment, asfalt etc. şi
aici profesorul este obligat să ţină seama ca unele suprafeţe
foarte tari să nu dăuneze prea mult elevilor, ignorându-se
dozarea efortului şi selecţionarea mijloacelor. Dacă
aceste terenuri de dimensiuni reduse se găsesc de obicei în
cadrul şcolilor noastre pentru practicarea unor jocuri sportive
(care nu necesită spaţii mari) ca baschet, handbal, tenis de
câmp şi volei şi dacă acestea formează şi baza de
antrenament pentru fotbal, profesori de educaţie fizică se vor
orienta şi spre folosirea simultană a oricărui spaţiu de teren
disponibil, alăturat acestora.

302
 4.2.5. Prezentarea echipei la competiţii

Reprezintă momentul cel mai aşteptat din partea

elevilor. Luarea unor măsuri de pregătire pentru joc şi de
prezentare sunt acţiuni la fel de importante care trebuie să
stea în atenţia profesorului.
Înaintea participări la competiţii, în timp util,
componenţii din lotul şcolii vor cunoaşte:
 denumirea competiţiilor la care vor participa;
 caracterul lor (amical sau oficial);
 sistemul de desfăşurare;
 numărul şi denumirea echipelor înscrise în
competiţie;
 probleme administrative (echipament, mingi etc.).

Pentru fiecare joc se va anunţa lotul de jucători, ca şi

locul întâlnirii, terenul pe care se va desfăşura întâlnirea.
Respectând ordinea firească a măsurilor, profesorul
urmează să pregătească jocul din punct de vedere teoretic,
precizând unele aspecte esenţiale, ca:
 anunţă formaţia care intră în teren şi jucătorii de
rezervă;
 modul cum va acţiona echipa în timpul desfăşurării
jocului şi cum se va organiza la fazele fixe (în atac
şi apărare);
 atribuţiile jucătorilor de rezervă înainte de joc şi în
timpul jocului (probleme administrative).

Desfăşurată într-un cadru organizat şi condusă de

profesorul de educaţie fizică, activitatea echipei de fotbal
trebuie să fie sprijinită de consiliul asociaţiei sportive a
elevilor din rândul căruia un membru va răspunde de această
ramură sportivă.
Aspectul propagandistic al activităţii şi rezultatele
obţinute de echipă se realizează prin “Colţul sportiv al şcolii”,
accesibil pentru tot corpul profesoral sau pentru alte
persoane din şcoală şi din afara ei.
303
 4.2.6. Exemplu de regulament pentru o competiţie pe
teren redus

Considerăm că pe un teren de handbal, de exemplu,

care în general se găseşte la fiecare şcoală, se poate
organiza în condiţii optime o competiţie pe teren redus,
precizându-se:
 dimensiunile terenului de joc cu lungimea de 25-
50 metri şi lăţimea de 15-30 metri, poarta de 3/2
metri, semicercul mare 9 metri, semicercul mic 6
metri, lovitura de pedeapsă 7 metri;
 timpul de desfăşurare: două reprize a 20 minute
cu o pauză de 5 minute între reprize;
 în caz de egalitate la terminarea jocului se va
acorda o prelungire de 2 reprize a 5-10 minute;
 dacă egalitatea persistă şi după consumarea
prelungirilor se trece la executarea loviturilor de la
7 metri, câte o execuţie din partea fiecărui jucător
aflat pe teren. În cazul că şi după aceasta
egalitatea se menţine se vor executa în continuare
(după tragere la sorţi) în mod alternativ câte o
lovitură de la 7 metri, până când o echipă ratează.

În alte probleme se aplică regulamentul jocului de

fotbal cu următoarele modificări:
 o echipă va fi formată din 5 jucători plus portarul;
 pe toată durata jocului (inclusiv prelungirile) o
echipă poate efectua numai două schimbări
(indiferent de post);
 nu se aplică regula “afară din joc” (ofsaid);
 suprafaţa de teren cuprinsă în interiorul
semicercului de la 9 metri va fi socotită “suprafaţă
de pedeapsă”, astfel că infracţiunile comise de
jucătorii echipei în apărare, în această suprafaţă,
vor fi penalizate cu lovituri de pedeapsă de la 7
metri;

304
  în interiorul suprafeţei de 9 metri portarul are
dreptul să joace mingea cu mâna;
 suprafaţa de teren cuprinsă în interiorul
semicercului de 6 metri va fi considerată “spaţiu de
protecţie a portarului”. Din interiorul acestei
suprafeţe se va repune mingea în joc, după ieşirea
ei în afara liniei de poartă, prin lovitură de jos;
 repunerea mingii de la marginea terenului se va
face cu piciorul;
 faţă de jucătorul care urmează să execute o
lovitură liberă directă sau indirectă, jucătorii adverşi
trebuie să stea la minimum trei metri;
 aceeaşi distanţă se impune şi la repunerea mingii
cu piciorul, de la margine;
 la executarea loviturilor de pedeapsă de la 7 metri,
în afara executantului şi a portarului advers, toţi
jucătorii sunt obligaţi să stea în afara suprafeţei
semicercului de 9 metri.

În funcţie de numărul echipelor participante se va

stabili sistemul de desfăşurare (turneu sau eliminatoriu).
După fiecare joc şi etapă se vor afişa rezultatele,
clasamentul şi programul următor.

4.2.7. Întreceri cu caracter de masă în şcoală

Ca unul din mijloacele excelente de atragere a

elevilor pentru practicarea organizată şi sistematică a
activităţilor de educaţie fizică şi sport, fotbalul reprezintă o
acţiune sigură şi reuşită. Bineînţeles în condiţiile în care se
ţine seama de o serie de aspecte ca:
 popularitatea jocului de fotbal în şcoală şi tradiţia
lui;
 condiţiile materiale, de spaţiu şi timp;
 preferinţele elevilor din şcoala respectivă şi
entuziasmul lor pentru fotbal;
305
  capacitatea organizatorică a şcolii (profesori, elevi
etc.);
 rezultatele obţinute în competiţii etc.

Având la bază o asemenea asigurare se poate trece

la organizarea unor întreceri cu caracter tehnic şi
bineînţeles a jocului propriu-zis de fotbal. Dintre acestea
menţionăm şi recomandăm următoarele:
a) competiţii de minifotbal;
b) “miuţe” la o poartă sau la două porţi, pe echipe de
câte 2,3 sau 4 elevi;
c) tenis cu piciorul;
d) concursuri cu caracter tehnic în urma cărora
urmează să se stabilească cel mai bun elev sau
jucător:
 concurs “cine ţine mai mingea în aer prin
lovituri cu piciorul şi capul”;
 acelaşi concurs “pe perechi”, în “triunghi”;
 concurs cu transmiterea mingii la ţintă
(panouri, porticuri etc.);
 concurs la executarea unor lovituri de
pedeapsă, de la 11 metri (pe tern normal) şi
7 metri (pe teren redus);
 diferite ştafete care pe baza unor procedee
tehnice simple sau complexe urmează să
stabilească un învingător etc.

306
 PLAN DE ANTRENAMENT

Echipa: Materiale:
Antrenor: Temele: - jaloane
Teren: 1. Antrenamentul calităţilor - maieuri
Data: motrice - obiecte
Ziua: 2. Tehnică – tactică portative:
Ora: 3. Joc cu temă - corzi
Durata: - mingi
Nr. jucători: medicinale
- gantere
- gărduleţe

Nr. Părţile Conţinut Durată Formaţii Indicaţii Obs

crt antrenamentului mijloace Durată metodice

1 Partea Timpul Repreze De ce?

pregătitoare sau ntarea
numărul Cum? şi
Tot ceea ce de grafică pentru ce
2 Partea se execută repetări formaţii executăm
în al de lucru un
antrenament fiecărui exerciţiu
fundamentală exerciţiu

3 Partea de

încheiere

307
 BIBLIOGRAFIE

1. APOLZAN, D., (1999), Fotbal 2010. Editată sub egida

FRF
2. BÂRSAN, N., (1980), Metodica fotbalului în şcoală.–
Editura IEFS, Bucureşti, Uz intern,
3. BÂRSAN, N., (1980). Metodica învăţării şi perfecţionării
tehnicii jocului de fotbal Bucureşti Editura IEFS, , Uz
intern,
4. BOTA, I., DUMITRU COLIBABA (1998) Jocuri sportive.
Bucureşti :Teorie şi metodică - Ed. ALDIR,.
5. BOMPA, O., T., (2003), Performanţa în jocurile sportive.
Bucureşti: Ed. Ex. Ponto C.N.F.P.A.
6. CÂRSTEA, G., (1990), Planificarea procesului de
educaţie fizică şcolară. Bucureşti: IEFS
7. CÂRSTEA, Gh., (2000), Teoria şi metodica educaţiei
fizice şi sportului. Bucureşti: Ed. AN-DA
8. CERNAIANU, C., (2000), Fotbal – Manualul antrenorului
profesionist. Bucureşti: Ed. Rotech Pro
9. CHIRIŢĂ, G., (1978). Activităţile corporale şi factorii
educativi Bucureşti: Editura Sport - Turism,
10. COJOCARU, V., (2000), Strategia pregătirii juniorilor
pentru fotbalul de înaltǎ performanţǎ Bucureşti: Ed. Axis
Mundi
11. COJOCARU, V., (2002), Fotbal de la 6 la 18 ani
Metodica pregătirii. Bucureşti
12. COLIBABA-EVULEŢ, D., Bota, I., (1998), Jocuri
sportive, teorie şi metodică. Bucureşti: Ed. Aldin
13. DRAGNEA, A., (1996), Antrenamentul sportiv. Bucureşti:
Ed. Didactică şi Pedagogică
14. DRAGNEA, A., MATE-TEODORESCU, S., (2002),
Teoria Sportului. Bucureşti: Editura Fest
15. DRĂGAN I. şi colaboratorii (1979) Selecţia medico-
biologică în sport. Bucureşti: Editura Sport – Turism
16. GÂRLEANU, D., (1975), Lecţii pentru dezvoltarea
calităţilor motrice la fotbalişti. Bucureşti Editura Sport -
Turism

308
17. GÂRLEANU, D., (1981), Poliatloane, pregătirea copiilor
şi juniorilor. Bucureşti: Editura Sport - Turism,
18. HARGREAVES, A., (1990), Skiles und strategies for
coaching soccer Fotbal.
19. HARGREAVES, A., (1996), Coaching Youth American
Sport
20. IONESCU, V., I., (1995), Fotbal. Tehnica şi tactica
jocului. Timişoara: Editura Helicom
21. IONESCU, V., I., (1995), Football. Timişoara: Editura
Helicom
22. IONESCU,M.,(1988), Fotbal de la A la Z. Bucureşti: Ed.
Sport Turism
23. MIU, S., VELEA F., (2002), Fotbal Specializare.
Bucureşti: Ed. Fundaţia România de Mâine
24. MANUŞARIDE, C., şi GHEMINGEAN, C., (1983)
Aproape totul despre fotbal. Bucureşti:Editura Sport –
Turism
25. MOISES, F., (1974), Campionatele Mondiale de Fotbal
1930-1974. Bucureşti: Ed. Stadion
26. MONEA, GH., (2002), Antrenamentul sportiv la
altitudine. Bistriţa: Ed. Aletheia
27. MONEA, D., (2006), Dezvoltarea rezistenţei la jucătorii
de fotbal juniori prin mijloace specifice atletismului.
Bucureşti: Teză de doctorat,
28. MOTROC I., COJOCARU, V., (1991), Curs de fotbal.
Volumul 1.2 şi 3 Bucureşti: Ed. ANEFS
29. MOTROC I., (1994), Fotbal de la teorie la practică.
Bucureşti: Ed. Rodas
30. Nicu, A., (1993), Antrenamentul sportiv modern.
Bucureşti: Editura Editis
31. PETRESCU, N., (1967) Carte pentru fotbaliştii de mâine.
Bucureşti: Editura CNEFS, ,.
32. POPOVICI, C., (1995), Fotbal. Tehnica jocului. Cluj-
Napoca: Editura ICIPIAF
33. POPOVICI, C., (2004), Fotbal pregătirea fizică a
fotbalistului. Cluj-Napoca: Ed. Napoca Star

309
34. POPOVICI, C., (2004), Personalitatea arbitrului de
fotbal. Cluj-Napoca: Teză de doctorat,
35. POPOVICI, C., (2005), Fotbal copii şi juniori. Cluj-
Napoca: Ed. Napoca Star
36. RĂDULESCU, C., (2000), Fotbal. Principii, metode,
mijloace. Cluj-Napoca: Ed. Artemis
37. RĂDULESCU, M., COJOCARU, V., (2003), Ghidul
antrenorului de fotbal. Bucureşti: Ed. Axis Mundi
38. RAJNOVIC, V. (1972), 100 de antrenamente de fotbal
Bucureşti: Editura Stadion
39. ROMAN, Gh., (2004), Antrenamentul şi competiţia în
sportul de performanţă. Cluj-Napoca: Ed. Napoca Star
40. STĂNCULESCU, V., (1999), Ghidul antrenorului
profesionist de fotbal. Braşov: Ed. Transilvania Expres
41. ŞCHIOPU, U., VERZA, E., (1981), Psihologia vârstelor.
Bucureşti: Editura Didactică şi Pedagogică,
42. ŞICLOVAN, I., ARDELEANU,C., TEODORESCU, D.,
(1971), Fotbal la copii. Bucureşti
43. STĂNCULESCU, V., (1982), Ghidul antrenorului de
fotbal. Bucureşti: Editura Sport -Turism,.
44. STĂNCULESCU, V., (1999), Ghidul antrenorului
profesionist de fotbal. Braşov: Ed. Transilvania Expres
45. WADE, A., (1980), Instruirea în jocul de fotbal. Editura
CNEFS, OTF, vol. XIII.

310
 Semne convenţionale
Jucător în atac
Jucător în apărare
Minge
Pasă cu traiectorie razantă
Pasă cu traiectorie înaltă
Deplasarea jucătorului fără minge
Conducerea mingii
Intrarea în posesie
Dribling
Fentă cu schimbare de direcţie
X Deposedare
Menţinerea mingii în aer (duble)
0 Lovirea mingii cu capul
V Lovirea mingii din demi-volé (drop)
Lovirea mingii din volé
Şut la poartă în mingea aflată pe sol
Şut la poartă din demi-volé
Şut la poartă din volé

0 Şut la poartă cu capul

Pasă cu capul
Pasă din demi-volé
Pasă din volé

V Panou
Obstacol
Jalon

A Antrenor
 Săritură pe un picior
 Săritură pe ambele picioare

311