Filip Cristina-Elena

Pps,anul 3

Structura și dezvoltarea personalității la deficientul de intellect

Personalitatea este studiată nu numai de psihologie, cât şi de multe alte ştiinţe:

antropologia biologică şi culturală, sociologia, ştiinţele educaţiei, psihosomatica, istoria.
Personalitatea se referă la modul caracteristic de a fi, de a gândi şi de a acţiona al unei persoane,
ea este multitudinea caracteristicilor tipice ale persoanei, trăsături care sunt observabile în medii
sociale variate. Aceasta cuprinde aspectele importante şi relativ stabile ale comportamentului.
Personalitatea reprezintă modul specific de organizare a trăsăturilor şi însuşirilor fizice, psihice şi
psihosociale ale persoanei, asigurând adaptarea individului la mediu. Ea are un rol central în
raport cu celelalte ipostaze ale omului, asigurând continuitatea psihică şi funcţionarea proceselor
psihice. Personalitatea se referă la organizarea dinamică a tuturor conţinuturilor psihice,
închegate prin intermediul conştiinţei de sine în raport cu ceilalţi.

Caracteristicile funcțiilor, proceselor şi activităţilor psihice ale deficienţei mintale se

întâlnesc în structura şi funcţionalitatea tuturor trăsăturilor sale de personalitate.Acestea se
exprimă prin forme discordante, imaturitate şi comportamente instabile. Deoarece își cunosc de
cele mai multe ori propriile limite și lipsuri, deficienţii mintal trăiesc negativ împrejurările în
care eșuează, sunt ignorați, respinși sau ironizați, apelând deseori la comportamente
compensatorii specifice. Printre acestea se numără delicvența, fabulaţia, mitomania, devierile
sexual.În schițarea personalității deficientului de intellect se evidențiază structurile emoțional-
afective care de cele mai multe ori conturează un tablou specific psihopatologiei marginale.Sunt
ușor de surprins fenomene de emotivitate crescută,puerilism și infantilism afectiv,sentimente de
inferioritate și anxietate accentuate,caracterul exploziv și haotic,controlul limitat al stărilor
afective.

Aceste fenomene determină imaturitatea personaltății cu predominarea formelor de

dizarmonie ce generează manifestări comportamentale instabile cum ar fi:frică
nejustificată,antipatie sau simpatie nemotivate,nervozitate,iritabilitate sau inhibiție,pasivitate
exagerată,crize de furies au reacții agresive fără control,trecerea de la o stare la alta.(râs și
plans,veselie și tristețe). Primul şi cel mai grav efect se exercită asupra dezvoltării ansamblului
de structuri: sărăcia afectivă, inegalitatea intelectuală, tulburările de integrare, de relaţie etc. fac
parte din tabloul simptomatic al deficientului mintal sau dincoace de deficienţă, ca un factor
structural în cadrul personalităţii.

Structura personalității debilului mintal se remarcă prin:

a. Subsistemul cognitive;

b. Subsistemul comunicaţional;

c. Subsistemul afectiv-motivaţional

Percepţia debililor mintal este lipsită de precizie, nediferenţiată, lacunară şi cu frecvente

tulburări. Sensibilitatea este reflectată prin pragurile absolute şi pragurile diferenţiale. La debilul
mintal pragurile sunt ridicate ceea ce înseamnă că sensibilitatea lor este scăzută. În percepţia
debilului mintal observăm un volum redus al elementelor percepute care se asociază şi cu
caracterul slab diferenţiat al imaginii percepute.

Debilul mintal confundă lucrurile asemănătoare şi au capacitatea de a vedea mai puţine

nuanţe de culori. N.O. Connor şi G. Hermelin apreciază că dificultăţile de discriminare a
formelor complexe de recunoaştere a asemănărilor, de diferenţiere, constituie atât o lacună de
discriminare a percepției cât şi o inaptitudine a funcţiilor de judecată, de formulare verbală. În
consecinţă, autorii consideră gradul de gravitate, uneori până la absenţa totală, cu frecvente
tulburări la formele de deficienţă mintală, cele mai frecvente fiind minciuna şi confabulaţia.
Dificultăţile referitoare la imaginaţie sunt puternic legate de insuficienţa gândirii, ale bagajului
senzorial , perceptiv și reprezentativ, precum şi ale activităţilor practice.

Debilul mintal se caracterizează printr-o incapacitate de previziune, de creativitate, de

lipsă de iniţiativă şi de originalitate pozitivă. Pseudoimaginaţia are loc sub forma unor
manifestări de pseudocreativitate bazate pe mecanismele pseudocompensatorii. Acest fenomen
de pseudocompensare şi pseudocreativitate se manifestă adesea în comportamentul cotidian sub
forma unor modele negative de conduit. Debilul mintal se caracterizează printr-o atenţie lipsită
de tenacitate, de regulă instabilă, instabilitatea influențându-i întreaga stare de vigilenţă. La
debilul mintal cele mai afectate caracteristici ale atenţiei sunt selectivitatea şi concentrarea.

Cel mai bun factor terapeutic în cadrul atenţiei debilului mintal este trezirea curiozităţii şi
a atenţiei involuntare, care nu consumă multă energie şi nu duce la apariţia oboselii. Memoria
debilului mintal se caracterizează prin capacitate de reţinere relativ bună, bazată însă pe o
memorizare mecanică. O caracteristică evidentă este cantitatea mică de informaţii reţinute de
către deficienţii mintal în comparaţie cu normalii. O altă particularitate a memoriei la deficienţii
mintal este slaba fidelitate, lipsa de precizie în procesul de evocare, neglijarea detaliilor. Mariana
Roşca (1979) descrie acest fenomen prin „insuficienta exercitare a funcţiei de reglare de către
cuvintele-noţiuni incluse în sarcina de memorie“.Gândirea debilului mintal este îngust concretă,
incapabilă de a se desprinde de particular, de întâmplător şi de concret. „Concretismul gândirii”
debilului mintal este o formă de rigiditate a acesteia. Formarea personalităţii la deficientul de
intelect are loc, astfel, în condiţiile prezenţei unor excepții de la starea de normalitate în ceea ce
privește mai multe aspecte: psihomotor, de limbaj, al dinamicii dezvoltării, al dinamicii corticale,
al capacităţilor intelectuale, afective şi volitive

Predominante la deficientul de intelect sunt trăsăturile specifice personalităţii imature şi

cele specifice personalităţii dizarmonice iar acest lucru face ca personalitatea acestuia să fie
dezorientată,imprevizibilă.Toate trăsăturile gândirii debilului mintal influenţează formarea
imaginii lui de sine, prin faptul că el nu deosebește suficient calităţile proprii, are o lipsă vizibilă
de coerenţă în exprimarea verbală atunci când vorbeşte despre propria persoană dar şi despre
alţii. Debilul mintal se raportează suficient la realitatea pe care o reflectă şi insuficient chiar şi la
propria persoană. De aceea, şi imaginea de sine ne va apare la debilul mintal incoerentă,
neconcordantă cu realitatea, necritică. El nu-şi analizează propriul comportament şi de aceea nici
imaginea de sine nu va fi bine construită. Apariţia şi dezvoltarea întârziată, a limbajului, precum
şi dificultăţile mai mult sau mai puţin accentuate în procesul comunicării verbale, reprezintă
fenomene caracteristice pentru marea majoritate a deficienţilor mintal, cele mai multe dintre
definiţiile sau descrierile acestei deficienţe referindu-se la fenomenele de întârziere şi afectare ale
limbajului.
 În perspectiva lui J.Piaget, B. Inhelder (1963) era de părere că, deoarece nu depăşeşte,
nici la maturitate, nivelul senzorio-motor al inteligenţei, ,,idiotul՚՚ nu poate socializa cu cei din
jurul său prin limbaj oral, pe când ,,imbecilul՚՚ reuşeşte să comunice oral într-o manieră
elementară, nu însă şi comunicarea prin scris. La rândul său, J.B. Carrol (1979) arăta că
întârzierea în dezvoltarea limbajului la deficienţii mintal este direct proporţională cu gravitatea
deficitului intelectual şi se manifestă devreme. În urma unor cercetări în care au fost implicați
copii cu debilitate mintală, se adună informații cu privire la apariţia gânguritului abia în jurul
vârstei de 20 de luni (faţă de numai 4 luni, în mod obişnuit), a primelor cuvinte în jurul vârstei de
34 de luni (faţă de 12 luni la copilul normal), iar folosirea primelor propoziţii legate, în jurul
vârstei de 89 de luni, deci la 7 ani şi jumătate (faţă de numai 20 de luni în mod normal).

Întârzierile în dezvoltarea limbajului, la deficienţii mintal, se vor manifesta, desigur, şi

mai evident la nivelul vârstei şcolare, dacă între timp nu va fi fost iniţiat un program adecvat de
terapie logopedică. De asemenea, aceste întârzieri vor fi însoţite şi de altele, cum sunt
întârzierile în dezvoltarea psihomotorie, în dezvoltarea capacităţii de La deficientul mintal fazele
procesului de învăţare a limbii debutează cu 2-5 ani mai târziu decât la normal. Dezvoltarea
acestor microprocese ale învăţării limbii are loc fără suportul ideativ. Deficientul de intelect
prezintă mari dificultăţi în reprezentarea realităţii prin simboluri şi semnificaţii.Acesta prezintă
multiple tulburări de limbaj: dislalii polimorfe, dizartrie, dislexo – disgrafie, retard de limbaj.

R. Zigler exprimă o ipoteză legată de motivație prin care încearcă să argumenteze

diferenţele existente între motivaţia deficienţilor mintal şi a normalilor de aceeaşi vârstă
cronologică. Ţinându-se cont de faptul că la atingerea unei reușite într-un domeniu sau altul sunt
implicaţi factori cognitivi, afectivi şi motivaţionali, debilii mintal şi normalii, având acelaşi nivel
mintal, nu ating acelaşi nivel de performanţă. Concluzia este că deficienţii adoptă ca rezultat al
trăirii unor eşecuri repetate în rezolvarea problemelor un anumit stil cognitiv, orientat spre
exterior, concentrându-se asupra indicilor externi oferiţi fie de stimulii problemei, fie de alte
persoane, crezând că un astfel de stil le poate asigura un ghid în acţiuni.

Deficienţii mintal procedează în acest mod deoarece propriile strategii, elaborate pentru
rezolvarea problemelor, se încheie de cele mai multe ori cu eşecuri. În majoritatea cazurilor,
debilii mintal prezintă o motivaţie internă de regulă, mai ales la vârsta şcolară, când se
structurează interesul pentru anumite discipline de învăţământ.

Bibliografie:

Bratu M.,2014, ,,Psihopedagogia deficienților de intelect՚՚,București

Editura:Universitatea din București;

Verza E.,Verza F.E.,2011, ,,Tratat de psihopedagogie specială՚՚,București,Editura

Universității din București;