Amintiri din casa groazei: Bedlam,

primul azil de nebuni din lume

Astăzi, Spitalul Regal Bethlem, din Londra, este un spital de psihiatrie modern.
Însă, dacă ai fi avut ghinionul să fii trimis aici mai demult, ți-ai fi dat seama de
ce numele său era sinonim cu groaza și cu haosul.

Spitalul Bethlem (de la „Bethlehem”, prescurtat prin „Bedlam”) a fost primul azil
de nebuni din lume. Fondat de biserică drept azil de binefacere în 1247, a
devenit în 1357 prima instituție care a încercat tratarea celor nebuni.

Vechiul spital „Bethlehem”, Londra, 1714. Foto: Alamy

Episcopul italian Goffredo de Prefetti a fost primul care înființat aici un centru
de colectare a donațiilor pentru a sprijini Cruciadele. Totuși, nu era ceva
neobișnuit pentru fețele bisericești să le ofere adăpost celor nevoiași, care
sufereau adeseori de boli mintale.

Nu se știe când a început instituția să se concentreze asupra tratării bolnavilor

mintal, însă, în 1330, locul era deja numit „spital”. În 1377, deja era cunoscut în
primul rând drept azil de nebuni.
De aproape șapte sute de ani, Bedlam îi primește pe cei cu tulburări mintale.
Însă, de-a lungul acestei perioade de timp, cei internați aici au supraviețuit în
condiții de mizerie, groază și abuzuri inimaginabile.

O inspecție din secolul XVI a descoperit că scurgerile de sub clădire erau mereu
blocate, iar mizeria se aduna în grămezi la intrări. La acea vreme, nu se făcea
nicio legătură între sănătate și igienă, iar apa trebuia cărată cu mâna.

Pacienți din spitalul Bethlem, care există de aproape șapte secole. Foto:
Telegraph.co.uk
Așa că până și spitalele obișnuite erau murdare, și cu atât mai mult Bedlam.
Până la sfârșitul secolului XVII, nevoia unei reorganizări era evidentă – deși nu
în scopul de a îmbunătăți serviciile.

În schimb, spitalul a fost reconstruit în afara orașului și s-a acordat o mare

atenție înfățișării sale. Noul design al Bedlam-ului a fost proiectat de Robert
Hooke, un inspector al orașului, și includea coloane corintice și o turetă care
avea în vârf o cupolă.
Fațada a fost inspirată de Palatul Tuileries, din Paris, construit de Ludovic al
XIV-lea. Clădirea avea vedere spre niște grădini amenajate cu promenade
înșiruite cu copaci.

Însă interiorul spitalului era groaznic. Exteriorul frumos ornat era mult prea
greu, cauzând crăparea peretelui din spatele clădirii. Pereții se îmbibau cu apă
atunci când ploua. Construite pe pietriș, fundațiile instituției au început în
curând să se năruie.
Pacientă a spitalului Bedlam. Gravură din secolul XIX. Foto: Alamy
Tot în secolul XVII, celebrul azil a început să inspire numeroase piese de teatru
și balade din epoca lui Iacob I. Spitalul era folosit pentru a explora
semnificațiile nebuniei și pentru a discuta cine anume avea puterea de a decide
cine era sănătos din punct de vedere psihic.

În „Târfa cinstită”, Partea I, acțiunea se desfășoară – pentru prima oară – în

Bedlam. Fiind cel mai cunoscut și cel mai mare azil, reputația dezastruoasă a
instituției, de „gaură de iad”, a venit de la sine.
 Intră în scenă familia Munro
James Munro a devenit medicul șef de la Bedlam în 1728. Familia sa avea să
controleze azilul în următorii 125 de ani. Sub auspiciile acestei familii,
tratamentul s-a înrăutățit drastic, metodele trecând de la medicamente la cele
practicate de chirurgi.

Mulți pacienți erau bătuți, înfometați și scufundați în băi reci ca gheața în mod
frecvent. Dieta pacienților era necorespunzătoare și mulți sufereau de
înfometare sau malnutriție.

„Terapia rotativă”, inventată de Erasmus Darwin (bunicul lui Charles Darwin).

Pacientul era legat de scaun sau de pat și învârtit până când „se calma”,
leșinând. Foto: Alamy
Guvernatorii nu le ofereau pacienților mese îndestulătoare, bazându-se
adeseori pe proviziile de bază pe care le primeau în dar și pe resursele pe care
erau le cumpărau paznicii.

Pacienții erau hrăniți de două ori pe zi cu o dietă anostă, în porții insuficiente.

Dieta urma teoria umorilor (din Grecia Antică!), potrivit căreia împărțirea în
porții mici și evitarea mâncărurilor bogate le permitea celor nebuni „să își
reechilibreze corpul” și „să își domolească pornirile iraționale”.

Inițial, instituția și-a deschis ușile pentru public în speranța de a atrage membri
ai familiei care să îi viziteze pe cei iubiți. Din păcate, familiile nu au venit…
Însă londonezii bogați au fost imediat atrași de spital. Suferința celor internați a
devenit o distracție pentru restul Londrei. Deși nu există dovezi, se speculează
că decizia de a deschide spitalul pentru public a fost motivată de nevoia de a
strânge fonduri.

Erasmus Darwin. Foto: Getty

La prețul de 10 șilingi (luați, desigur, sub formă de „donație”), turul spitalului
avea să se dovedească o afacere foarte extrem de profitabilă. Cei internați au
fost expuși, iar comportamentul lor bizar și „tratamentul” adeseori crud au fost
considerate o formă de teatru.
Doamnele în haine fine, cu batiste la nas, făceau turul spitalului de parcă ar fi
vizitat Casa Groazei dintr-un parc de distracții. Cei considerați periculoși erau
permanent înlănțuiți.

Alții erau lăsați să se plimbe. Cătușele, ferecarea în niște cuști minuscule,

scufundarea în apă rece ca gheața – toate acestea au fost încercate drept
tratament pentru bolile psihice.
La fel înfometarea, lăsarea sângelui, bătaia și izolarea. Terapia rotativă implica
învârtirea pacientului într-un scaun suspendat de tavan, până când pacientul
vomita, iar în final leșina.

Un alt „tratament” presupunea dușurile cu apă rece sau introducerea

pacienților într-o cadă sau într-un butoi cu apă rece. Foto: Alamy
Mulți pacienți care ar fi putut supraviețui bolii au murit în urma terapiei. De
fapt, pacienții considerați prea fragili pentru a supraviețui tratamentului au fost
refuzați.

Cât timp familia Munro a continuat să conducă Bedlam, atrocitățile au

continuat. Ultimul administrator de la Bedlam din familia Munro a fost Thomas
Munro.
În 1816, s-a retras în urma unui scandal care a culminat cu acuza că era „lipsit
de umanitate” față de pacienții din Bedlam. După plecarea lui Munro, spitalul a
început să dezvolte metode mai moderne și mai puțin crude de tratare a
bolilor mintale.

Desigur, chiar și în anii ’60 ai secolului XX, tratamentul nostru „modern” pentru
bolile mintale includea lucruri pe care acum le considerăm barbare, cum ar fi
celulele matlasate, cămășile de forță și lobotomiile.

Și chiar și un spital psihiatric contemporan poate fi un loc sinistru. Însă mizeria

și groaza din Bedlam au dispărut. Tot ce a rămas în amintire este numele acelui
loc.