Sunteți pe pagina 1din 4

Psihoterapia traumei – o perspectivă umanist-experiențială

validată științific
Posted on noiembrie 18, 2015 by geaninaciuhan

În psihoterapia experiențială centrată pe emoții, lucrul cu un client care a trecut printr-un


eveniment traumatic pleacă de la înțelegerea măsurii în care evenimentul respectiv a transformat
într-o manieră dramatică lumea percepută a clientului. De regulă, un eveniment traumatizant
împarte lumea clientului în trei ”momente” fenomenologice: înainte de eveniment, în timpul
evenimentului și după eveniment. În experiența clientului, fiecare dintre aceste momente este în
același timp o ”lume”, constând într-o imagine particulară a sinelui, a altor persoane și a lumii în
ansamblul ei.

Descrierea acestor ”momente-lumi” se bazează pe cercetările fenomenologice ale lui Fischer și


Wertz (după Elliot & all., 1989):

1. Înainte de traumă clientul experiențiază lumea ca fiind sigură. Această lume este ”lumea
pre-victimizare”. Ea conține posibilitatea traumei, dar doar la nivel abstract. Persoana se
simte întreagă, puternică și imună la rău, sau măcar protejată adecvat de comunitatea din
care face parte, alcătuită din persoane serviabile și măsuri de precauție de rutină. În
această lume clientul duce o viață obișnuită și progresează spre ducerea la îndeplinire a
proiectelor de viață.
2. În momentul traumei apare ”lumea victimizării”. Sentimentul anterior de siguranță se
pierde și, supus terorii, clientul descoperă că a devenit dintr-odată victima unei persoane
răuvoitoare sau a unei forțe externe ce nu poate fi controlată (ex.: cutremur, foc etc.).
Această persoană sau eveniment amenință de regulă clientul cu sfârșitul existenței.
Amenințarea lasă clientul neajutorat, rănit de teroare și vulnerabil. Există și situația în
care trauma constă în asistarea neputincioasă ca martor oripilat în timp ce o altă persoană
este amenințată, rănită sau chiar ucisă. În ambele cazuri clientul se simte izolat de
comunitatea de persoane serviabile și de ajutor (rude, prieteni, vecini etc.). În timpul
acestor momente, de regulă timpul pare să se deruleze foarte încet sau chiar să se
oprească, în timp ce clientul încearcă să preîntâmpine moartea. Acest moment va fi văzut
de client mai târziu ca fiind central în viața sa, împărțindu-i firul vieții în două: înainte și
după.
3. După traumă clientul întră în ”lumea post-victimizare”, el trăind într-o așteptare continuă
a unei viitoare victimizări. Clientul experințiază această posibilitate printr-o gamă largă
de dificultăți: corpul său este mai anxios și mai ușor de înfiorat, simțurile sunt fin
acordate la orice pericol iminent, somnul este persturbat și presărat cu vise terifiante de
victimizare recurentă, viitorul este văzut ca prea scurt sau limitat. Speranțele clientului de
a obține fericire sau succes sunt puse în așteptare, iar acesta este blocat într-o existență
pasivă cu sinele rănit, așteptând fie ceva să se schimbe de la sine, fie să fie supus
victimizării (traumei) finale. Pentru a scăpa de intruziunea permanentă a ”lumii
victimizării” în existența sa post-victimizare, clientul încearcă să evite gândurile, emoțiile
și amintirile relaționate cu trauma, adesea retrăgându-se din activitățile de rutină sau
utilizând diverse substanțe (droguri, alcool, medicamente etc.) pentru a-și alina durerea.
Din păcate însă, realitatea experienței traumatice se reafirmă încontinuu, lăsând clientul
rănit și confuz.

Intervenția experiențială în tulburarea de stres posttraumatic începe cu înțelegerea experienței


unice a clientului cu aceste trei ”momente-lume”. Clientul și terapeutul se angajează într-un
proces de explorare a percepțiilor și credințelor clientului care au o mare încărcătură emoțională,
cunoscute sub numele de ”scheme emoționale”. Acestea sunt organizate de regulă în jurul
emoției de frică sau de anxietate, iar identificarea lor îl ajută pe terapeut să înțeleagă epatic
experiențele traumatizante ale clientului.

Din perspectiva psihoterapiei centrate pe emoție, tulburarea de stres posttraumatic implică mai
multe seturi de scheme concurente:

1. Schemele emoționale ordinare – sunt caracteristice pentru ”lumea pre-victimizare” și


crează dificultăți deoarece evenimentul traumatizant nu poate fi asimilat lor.
2. Schemele emoționale ”frică – vulnerabilitate” sunt activate în timpul traumei și și
reprezintă curat ”lumea victimizării” a evenimentului traumatizant propriu-zis. Acestea se
centrează în jurul emoției de frică, al percepțiilor asociate (periculozitate) și al tendințelor
de acțiune (fugă, evitare).

Când o persoană este victimizată, el/ea experiențiază o profundă provocare a unui set cheie de
scheme emoționale, cunoscute și sub numele de ”credințe prețuite”. Aceste ”credințe prețuite” și
schemele lor emoționale alternative care implică sinele, pe alții și lumea, au fost descrise de
Wertz (1985), Fischer și Wertz (1979) și Janoff-Bulman (1992) și le prezentăm în tabelul 2.
(după Elliot & all., 1989)

Din tabel se poate observa existența a patru scheme emoționale relaționate cu trauma (după Elliot
& all., 1989):

1. Lumea nesigură: înainte de victimizare majoritatea oamenilor își asumă o schemă


emoțională de bază a unei ”lumi sigure”, lume în care mediul lor fizic și social este văzut
ca benign în esența lui. După victimizare, această schemă emoțională este înlocuită cu
cea în care lumea este văzută ca fiind fundamental nesigură, periculoasă și impredictibilă.
2. Celălalt răuvoitor: traumele care implică crime sau abuz sexual sunt fundamental
interpersonale, comparativ cu cele care implică accidente sau dezastre. Violența
interpersonală activează schema emoțională a ”celuilalt” ca puternic, răuvoitor, prădător.
După victimizare, această schemă este proiectată pe număr mare de alte persoane, chiar
dacă acestea au fost privite anterior ca fiind de ajutor.
3. ”Celălalt” care nu este de ajutor: victimizarea de asemenea deteriorează credința
clientului că ceilalți oameni formează o comunitate pe care se poate baza și care oferă
protecție, asistență și grijă. Persoanele ”de ajutor” (familie, prieteni, autorități legale,
profesioniști din sănătatea mintală) nu au fost capabili să prevină victimizarea atunci când
aceasta s-a produs, motiv pentru care sunt văzuți acum ca fiind absenți, indiferenți și
ineficienți.
4. Sinele vulnerabil: schemele emoționale de ”credințe prețuite” despre putere personală,
auto-eficiență, bunătate sau lipsa vulnerabilității au fost provocate de traumă. De obicei,
persoana se luptă să nu renunțe la aceste credințe despre sine, dar în același timp adoptă o
organizare a sinelui alternativă, în care sinele este experiențiat ca slab, neputincios,
fragmentat, vulnerabil, și uneori ca unul care merită o victimizare ulterioară.

Aceste scheme emoționale sunt așa de comune în traumă, încât cunoașterea lor îi dă terapeutului
o mai bună capacitate de a înțelege empatic dificultățile emoționale ale clientului său.

Din perspectiva terapiei centrate pe emoție, dificultățile de stres posttraumatic împlică un set de
scheme emoționale aflate în competiție. De exemplu, în ”lumea pre-victimizare”, adică înaintea
producerii evenimentului traumatic, un set important de scheme emoționale este acela de
”securitate calmă”. Acesta crează dificultăți deoarece evenimentul traumatizant nu poate fi
asimilat acestei scheme emoționale, ducând la experiența universală de protest al înțelesului
(clientul este în protest emoțional față de un eveniment de viață, fapt ce intră în contradicție cu
credințele sale fundamentale; cu cât discrepanța este mai mare, cu atât emoția trăită este mai
puternică). Cel de-al doilea set de scheme emoționale este de ”vulnerabilitate înfricoșătoare”.
Acesta este activat în timpul traumei și reprezintă cu acuratețe ”lumea victimizării” pentru
evenimentul traumatizant propriu-zis. Aceste scheme emoționale sunt implicite în emoțiile de
frică, rușine și furie, împreună cu interpretările asociate acestora (ex. pericol) și tendințele spre
acțiune (ex. fugă, evitare).

Schemele emoționale relaționate cu trauma diferă de la o persoană la alta, precum și în funcție de


experiența de victimizare. Uneori acestea sunt extrem de implicite și pot fi accesate doar indirect,
în cadrul ședințelor terapeutice, prin metode de expresie activă de tipul tehnicii scaunului gol sau
prin metode de re-experiențiere de tipul repovestirii traumei.

De asemenea, traumele recente interacționează într-o manieră ideosincratică cu traume din viața
anterioară a persoanei.

Principiile generale ale schimbării în psihoterapia centrată pe emoție a traumei au fost cel mai
bine descrise inițial de Fischer și Wertz (1979) și reformulate de Greenberg și Elliott (Elliott,
2004):

1. Furnizarea prezenței empatice – psihoterapeutul se raportează la client ca o persoană


grijulie, căreia îi pasă de el și care este dispus să-l ajute. Această prezență îi oferă clientul
o experiență emoțională corectivă la imaginile negative ale ”celorlalți” ca fiind
nepăsători, lipsiți de afectivitate sau răuvoitori. De regulă aceasta este prima sarcină a
terapiei și este nevoie de mai multe ședințe până când clientul care a trecut printr-un
eveniment traumatizant să dezvolte încrederea că terapeutul îl înțelege și că acestuia îi
pasă de problema lui.
2. Sprijinirea re-întăririi sinelui – psihoterapeuții proces-experiențialiști pleacă de la
premiza că indivizii umani au o tendință fundamentală de a se adapta și de a face față
situațiilor, inclusiv rănilor fizice și emoționale. Pentru a depăși dificultățile relaționate cu
trauma, clientul trebuie să recâștige încrederea în capacitatea sa de a face alegeri cu sens
și de a se reîntoarce la proiectele de viață importante compromise de evenimentul
traumatizant. În acest sens, clientul este ajutat să-și clarifice natura proiectului de viață
întrerupt și sunt sprijinite tendințele acestuia de creștere. Adițional, clientul este sprijinit
să-și exprime emoțiile, în principal furia, care îl poate ajuta să-și dezvolte capacitatea de
auto-protecție asertivă în fața unui potențial pericol.
3. Încurajarea restabilirii lumii ca parțial de încredere – ”lumea post-victimizare” nu
poate deveni niciodată la fel de sigură ca ”lumea pre-victimizare”, dar un anumit nivel de
siguranță trebuie restabilit pentru ca persoana să se poată întoarce la o viață tolerabilă și
să-și continue proiectele de viață importante. Siguranța și încrederea sunt stabilite în
contextul relației terapeutice, dar este extrem de important pentru client ca acesta să poată
face față mediului său și să descopere că poate să fie mai puțin vigilent atunci când
circumstanțele nu sunt amenințătoare. Însă, fără îndoială, clientul este acela care decide
când și de unde să înceapă să-și recapete încrederea în lumea sa.
4. Sprijin în reprocesarea traumei – în acest scop, terapeutul încurajează și facilitează
exprimarea emoțională controlată a clientului în cadrul ședințelor de psihoterapie. Cea
mai utilizată metodă este de a-l încuraja pe client să povestească, să re-experiențieze și să
re-proceseze evenimentul traumatizant. Această metodă permite clientului să proceseze
răspunsul afectiv original într-o stuație cu un nivel mult diminuat de amenințare, în care
nivelul de excitare emoțională poate fi modulat cu atenție. Astfel, terapeutul îl ajută pe
client să restaureze balanța emoțională și să-și moduleze emoțiile. Odată ce această
abilitate este restaurată, clientul nu se va mai simți constrâns sau dominat de propriile
emoții.