Sunteți pe pagina 1din 1

E ca și cum ai mânca ciocolata preferată și mereu cineva compus din o mie de voci vine și îți prinde

mâna, se uită cu ochi de gheață la tine ca și cum ai fi comis toate atrocitățile din lume. Vrei totuși să
mănânci ciocolata și poate chiar reușești să o faci și o dată cu acea bucățică de plăcere intră în tine acea
persoană și îți parazitează orice gând și mișcare. Pe limbă nu mai persistă gustul ciocolatei ci
amărăciunea vinovăției iar gândurile, în loc molecule de serotonină, sunt umplute de un întreg public
care te privește și te judecă. Acolo, printre oamenii ăia sunt mama, tata, fratele, cățelul, profesorii din
generală, Hitler, Ghandi, Albert Einstein și oameni pe care oricum nu îi vei cunoaște vreodată. Toți s-au
unit pentru a te privi pe tine cum stai înmărmurit pe scenă. Cerul e senin, nimic nu se aude, pe fundal
tăcere e apăsătoare și la fel de mult de apasă privirea fiecărui om prezent acolo. Totul se înnegrește
dintr-o dată, din tăcere totul se transformă într-o larmă asurzitoare și fiecare persoană se năpustește
asupra ta, strângându-te toți de gât, imobilizându-te la pământ, nelăsându-te să faci nicio mișcare. Și
astfel, trăiești într-o sufocare permanentă, nici nu rămâi fără viață dar nici nu ești lăsat în pace și te zbați
în ochii tuturor... mergând pe stradă, prefăcându-te că totul e ok și că de fapt ești un om care poate nu
va mai mânca ciocolată în viitor.