Transformarea Daciei în provincie

romana
Rotariu Iustin-Teodor

Transformarea Daciei în provincie romană şi începutul procesului de romanizare

După cucerirea Daciei, în urma războaielor din 101 – 102, 105 – 106, împăratul roman Marcus
Ulpius Traianus (98 - 117) începe opera de romanizare. În vara anului 106, după sinuciderea lui Decebal
(87 – 106), orice rezistenţă majoră a dacilor a încetat. Cel mai important document din care rezultă
supunerea Daciei este inscripţia de la Corint, aceasta prezintă cariera unui ofiţer roman ce a fost prezent
în „a doua expediţie, prin care întreaga Dacie a fost învinsă” (secunda expeditione, qua universa Dacia
devicta est). Evenimentul mai este amintit de emisiunile monetare emise cu această ocazie şi, mai ales,
de inscripţia de la Porolissum, emisă la 11 august 106, care atestă acordarea cetăţeniei romane înainte
de termen mai multor militari[2].

Dacia Augusti Provincia cuprindea Transilvania (fără colţul sud-estic), vestul Olteniei, cea mai mare
parte a Banatului, alte teritorii nord dunărene, cum ar fi: nord-estul Olteniei, sud-estul Transilvaniei şi
sudul Moldovei au fost incluse provinciei Moesia Inferior. Noua provincie, situată la graniţa Imperiului
Roman cu barbarii, este organizată ca provincie imperială condusă de un guvernator numit de împărat
(legatus Augusti pro praetore), de rang consular (vir consularis), cu atribuţii militare şi juridice.

Primul guvernator a fost Iulius Sabinus care, probabil, a început organizarea provinciei după
model roman. Sub urmaşul său, Decimus Terentius Scaurianus, este ridicată Sarmizegetusa romană
(Colonia Ulpia Traiana Augusta Dacica Sarmizegetusa), eveniment atestat de o inscripţie[3].

Sub Hadrian (117 – 138), sarmaţii iazigi, aliaţi cu roxolanii, atacă provincia, fapt ce l-a făcut pe
împărat să se gândească la abandonarea ei. După restabilirea ordinii, acesta dispune modificarea
structurii administrative: cea mai mare parte a provinciei formează Dacia Superior, în timp ce Dacia
Inferior[4] cuprinde sud-estul Transilvaniei, estul Olteniei, nord-vestul şi sud-vestul Munteniei, preluate
de la Moesia Inferior, teritoriile situate la nord de râurile Arieş şi Mureş au constituit Dacia
Porolissensis[5] (118). Dacia Superior continuă să fie condusă de un legatus Augusti pro praetore, dar de
rang pretorian, iar celelalte două, Inferior şi Porolissensis, au în frunte câte un procurator Augusti.

În timpul lui Marcus Aurelius (138 – 161) cele trei provincii sunt puse sub comanda unui singur
guvernator, legatus Augusti pro praetore trium Daciarum, de rang cosular, în teritoriu staţionau acum
două legiuni, V Macedonica şi XIII Gemina (169). Două din cele trei provincii îşi schimbă numele: Dacia
Superior în Dacia Apulensis, Dacia Inferior în Dacia Malvensis, Dacia Porolissensis îşi păstrează
denumirea[6]. Această organizare s-a păstrat până la retragerea aureliană[7].
 Procesul de romanizare a populaţiilor din această zonă va fi favorizat de mai mulţi factori care,
alături de limba latină, vor concura cu succes la implementarea tiparelor politico-spirituale în mijlocul
societăţilor barbare.

În acest context se înscriu: armata (în rândurile căreia se găseau populaţii ex toto orbe romano –
„din toată lumea romană”) – sursă importantă de veterani ce se vor stabili, majoritatea, în arealul
geografic al teritoriilor ocupate, care prin folosirea exclusivă a limbii latine va impune o notă radicală
procesului de adoptare şi, în egală măsură, de adaptare a limbii latine; urbanizarea, oraşele fiind
adevărate focare de romanizare, prin translatarea populaţiilor spre zonele rurale; introducerea unor
obiecte de cult şi unelte, de factură romană, superioare celor autohtone; dezvoltarea unei producţii de
mărfuri locale, care se adăugau celor de provenienţă romană; instalarea unei administraţii bine
organizate; pătrunderea elementelor italice (funcţionari, negustori, patroni, proprietari, militari);
schimburile interculturale, posibile prin aducerea de colonişti din alte provincii ale imperiului;
dezvoltarea căilor de comunicaţie; răspândirea religiei romane şi a cultelor provinciale precum şi a
dreptului roman.

Cucerirea Daciei de către romani

Împăratului Caesar Nerva Traianus Augustus Germanicus Dacicus, fiul divului Nerva, mare preot,
învestit a 12-a oară cu puterea tribuniciană, având cea de-a 6-a salutaţie imperială, consul pentru a 5-a
oară, părinte al patriei, fiind înfrânţi dacii (au ridicat această inscripţie) cetăţenii din Forum Claudii, prin
hotărâre publică[8].

Eu, Jupiter şi zeilor, după ce am luat conducerea imperiului amorţit şi descompus din cauza tiraniei
care dăinuise mult la noi în ţară, şi din cauza silniciei geţilor, singur am cutezat să merg împotriva
neamurilor care locuiesc dincolo de Istru şi am nimicit neamul geţilor, care au fost mai războinici decât
oricare dintre oamenii ce au trăit cândva – şi aceasta nu numai datorită tăriei trupului lor, dar şi pentru
că îi convinsese să fie astfel slăvitul lor Zamolxis[9].

[Ţinutul geţilor] ţara geţilor. Geţii, un neam barbar, şi puternic, care se ridicase împotriva romanilor şi îi
umilise până la plătirea tributului; dar mai târziu, când aveau rege pe Decebal, a fost zdrobit de
Traian[10].

Transformarea Daciei în provincie romană de către împăratul Traian

I-a urmat la tron Ulpius Traianus, […] învingând pe Decebal el a supus Dacia şi a transformat în
provincie romană ţinuturile de dincolo de Dunăre, pe care le stăpânesc acum taifalii, victofalii şi tervingii.
Această provincie are o circumferinţă de un milion de paşi[11].

Într-adevăr, el [Traian] ca primul sau chiar singurul a extins stăpânirea romană dincolo de Dunăre,
supunând şi transformând într-o provincie romană pe daci, care purtau „pileus”, şi numeroase neamuri,
precum şi pe regele Decebal…[12].

[…] Traian i-a învins pe dacii lui Decebal şi a transformat în provincie romană teritoriul Daciei de dincolo
de Dunăre; aceasta are de jur împrejur un milion de paşi[13].
Impunerea de către împăratul Traian a recensământului populaţiei în Dacia

El [împăratul Galerius] a îndrăznit să procedeze cu romanii şi cu supuşii lor la fel cum au procedat
strămoşii noştri cu cei învinşi, conform legilor războiului, deoarece părinţii lui au fost supuşi
recensământului, pe care Traian, după ce i-a învins pe dacii care reluaseră luptele cu încăpăţânare, l-a
introdus drept pedeapsă[14].

Colonizarea provinciei Dacia

Traian, după cucerirea Daciei, adusese o mulţime foarte mare de oameni din toate colţurile lumii
romane pentru popularea oraşelor şi cultivarea ogoarelor: căci Dacia fusese secătuită de bărbaţi în urma
lungului război al lui Decebal[15].

Organizarea provinciei Dacia

În locurile mai periculoase şi totodată potrivite au fost construite castele militare; peste Dunăre s-a
făcut un pod şi au fost înfiinţate multe colonii[16].

Atestarea primilor doi guvernatori ai Dacia Augusti Provincia, Iulius Sabinus (c.
106/107 – 109) şi Decimus Terentius Scaurianus (?109 – 110)

Împăratul Caesar Nerva Traianus Augustus Germanicus Dacicus [învingătorul germanilor şi dacilor],
[…] călăreţilor şi pedestraşilor care au făcut serviciul militar în cele trei alae şi 16 cohorte […], care se află
acum în Dacia sub ordinele lui Decimus Terentius Scaurianus, celor lăsaţi la vatră cu cinste după douăzeci
şi cinci de ani de serviciu militar sau chiar mai mulţi de către Iulius Sabinus, ale căror nume sunt scrise
mai jos, lor înşile, copiilor şi urmaşilor lor le-a dat [împăratul] cetăţenie şi legitimarea căsătoriei cu soţiile
pe care le-ar fi avut atunci când li s-a dat cetăţenia sau, dacă nu sunt încă căsătoriţi cu acelea pe care le-
ar lua mai apoi, dar pentru una singură[18].

Fondarea Sarmizegetusei romane

Din autoritatea împăratului Caesar Nerva Traianus Augustus, fiul divinului Nerva, s-a fundat Colonia
Dacica, prin Decimus Terentius Scaurianus, locţiitorul său propretor[19].

Dorinţa împăratului Hadrian de a părăsi Dacia

După moartea lui Traian a fost făcut împărat Aelius Hadrianus. […] el a rechemat armatele din Asiria
. A încercat să facă acelaşi lucru şi în Dacia, dar l-au oprit de la aceasta prietenii săi, ca nu cumva să fie
daţi pe mâna barbarilor numeroşi cetăţeni romani