Cărți Cu Zimți

Mihai Ghiţulescu
Cărţi cu zimţi
Memorie • Istorie • Politică
Mihai Ghițulescu | 1
2 | Mihai Ghițulescu
Ce şi cum cu zimţii ăştia?
Nu mai ştiu cum mi-a venit ideea să strâng între coperte textele
scrise în ultimii cinci ani despre diverse cărţi. Mi-a trecut şi mi-a
revenit de câteva ori şi, până la urmă, mi-a rămas.
Nu prea ştiu cum să le zic – lumea le zice cronici, recenzii,
prezentări etc. Rămân la „texte”. Nu ştiu clar nici ce am vrut cu ele.
Rămân la ce ştiu: au apărut, în cea mai mare parte, în Mozaicul, la
rubrica zisă „Carte cu zimţi”. Am renunţat la câteva dintre ele. Pur
şi simplu nu mi-au mai plăcut. Am adăugat foarte puţine publicate în
altă parte şi, în Addenda, trei interviuri. Vorbesc despre cărţi de
istorie, memorialistică şi ceea ce numim, în lipsa unei formule mai
potrivite, „ştiinţe sociale”. La astea cred că mă pricep cât de cât.
Unii spun că sunt istoric, alţii, politolog sau sociolog. Eu cred că
sunt, în primul rând, critic (adj. şi subst.).
De ce „zimţi”? Nu are rost să îmi fac aici o „profesiune de
credinţă”. Cred că situarea mea intelectuală e foarte uşor sesizabilă
din textele care urmează. Pe lângă faptul că îmi place cum sună
cuvântul, „zimţii” pot avea mai multe semnificaţii şi toate se
potrivesc într-un fel. Trimit cu gândul la vechime, valoare, mişcare,
dar şi la ascuţime, pericol, iritare.
Le mulţumesc celor care scriu cărţile despre care scriu eu. Îi
mulţumesc Xeniei Negrea pentru că, odată, a venit cu întrebarea:
„Băi, ce-ar fi să scrii tu despre...?”. Apoi, de multe ori, mi-a spus:
„Băi, eu cred că...”. Şi a crezut bine. Îi mulţumesc domnului Nicolae
Marinescu, care m-a lăudat, m-a încurajat, m-a împins şi m-a
corectat incredibil de subtil.
Craiova, februarie 2015
M.G.
În mintea lui Homo politicus
Pascal de Sutter, Aceşti nebuni care ne guvernează. Cum ne ajută

psihologia să-i înţelegem pe politicieni, trad. Eliza Dumitrescu, Cuvânt înainte
de Bogdan Teodorescu, Ed. Tritonic, Bucureşti, 2008.
Stau strâmb şi îmi imaginez drept un exemplar din specia

analiştilor politici care ne populează audiovizualul recunoscând
resemnat: „Nu mai înţeleg nimic!”. Realitatea îmi invadează rapid
reveria: personajul îşi ia aerul afectat, îşi suceşte a „je m’en fiche”
gulerul cămăşii, îşi pune mâinile în şolduri şi începe să turuie despre
cutare politician, cutare interes, cutare firmă… Iritat de frecvenţa
acestui tip de discurs, îi fac cu ochiul şi îi împing discret o carte… Şi
totul se schimbă: măcar pentru o vreme, nici un politician nu mai e
corupt, toţi sunt nebuni. DNA-ul lasă locul LSM-ului. Telespec-
tatorul nu înţelege mare lucru, dar se bucură de un pic de diversitate.
Volumul profesorului de psihologie Pascal de Sutter, de la
Universitatea Louvain-la-Neuve, ar putea să facă asta, dacă ar fi
măcar răsfoit. Şi cred că ar schimba câte ceva şi în comportamentul
politicienilor, dacă li s-ar strecura câte un rezumat, dimineaţa, în
raportul de presă.
Titlul e racoleur şi încă nu atât cât şi-ar fi dorit autorul, care
iniţial a propus termenul „enculés”, în loc de „fous”. „Îndulcirea” se
datorează editorului francez. În cuprins, nebunia e „spartă” în
multitudinea formelor sale, cuvinte la fel de tari, chiar dacă mai
„tehnice”: megalomanie, paranoia, schizofrenie etc. Se simte o plăcere
a autorului de a jongla cu limbajul, de a alătura termeni de specialitate
altora comuni/argotici, de a folosi vorbele ca un profan pentru a pune
în evidenţă importanţa abordării ştiinţifice. Câştigă cititorul.
„Astăzi îşi face intrarea în scenă psihologia politică”

Mulţi comentatori au etichetat pripit cartea drept prima lucrare
de „psihologie politică” din Franţa, adică… prima de pe continent.
Este o inexactitate.
În primul rând, adjectivul „politică” nu are ce caută în denu-
mirea nici unei discipline care îşi propune studierea politicului. În
cazul de faţă, trimite cu gândul mai degrabă la slujbaşii sovietici
(„troica” Vygotsky-Luria-Leontiev) care s-au căznit să recon-
struiască psihologia pe principii materialist-dialectice, decât la un
neutru studiu al comportamentelor politice. Nu degeaba, în literatura
anglo-saxonă, s-a propus ca alternativă sintagma „psychology of
politics”, iar în cea francofonă, „psychologie du/de la politique”.
În al doilea rând, deşi disciplina nu e pe deplin conturată şi e
dominată de cercetătorii americani, beneficiază în spaţiul francofon
de câteva rafturi de bibliotecă, din care merită să amintim deja
clasica Fundamentele psihologiei politice (PUF, 1998) a lui
Alexandre Dorna, disponibilă şi în limba română (Comunicare.ro,
2004). Alta e noutatea. Psihologia politicii are ca obiect pe de o
parte, comportamentul politic grupurilor, iar pe de altă parte, pe cel
al elitelor (impactul personalităţii asupra conducerii). În primul caz,
se dorește crearea uneia din acele „discipline de intersecţie”, cu statut
incert („une discipline introuvable”, o numea M.-L. Rouquette) care
alcătuiesc „ştiinţele politice”; în cel de al doilea, operându-se la nivel
individual, nu poate fi vorba decât de investigarea psihologică a
politicienilor şi nimic mai mult (deci, adjectivul „politică” îşi are cu
atât mai puţin rostul). Asta face lucrarea de faţă – subtitlul fiind pe
deplin sugestiv – şi din acest punct de vedere este o premieră.
„Key Leader Profilers”

Pascal de Sutter şi-a propus să facă „psihologie politică” à
l’américaine şi, pentru aceasta, s-a întâlnit cu mulţi specialişti ameri-
cani în materie, aşa-numiţii key leader profilers, psihologi cu
preocupări şi metode diverse, care au în comun realizarea profilurilor
de la distanţă ale unor lideri. Rând pe rând, printr-o scriitură aducând
a scenariu de documentar, sunt prezentaţi: J. Post – „psihiatrul secret
al mai marilor acestei lumi”, D. Winter – „omul pe care îl interesează
motivaţiile ascunse ale celor puternici”, P. Ekman – „omul care
deţine cheile minciunii”, A. Immelman – „omul care poate să
prevadă rezultatele alegerilor” ş.a. În ciuda formulărilor de tabloid, e
vorba de savanţi cât se poate de serioşi, care muncesc „discret” şi
asigură „avansul anglo-saxonilor în domeniul cercetării ştiinţelor
sociale în general şi al psihologiei în special” (p. 41).
Pe urmele lor, de Sutter încearcă să răspundă întrebărilor: „Puterea
îţi ia minţile? Sau trebuie să fii nebun pentru a ajunge la putere?”.
„Nu se diagnostichează nebunia precum nivelul
colesterolului”
O primă dezamăgire a cititorului care se aşteaptă la „dezvăluiri
şocante” se produce atunci când autorul relativizează conceptul de
„nebunie”. Pornind de la o anecdotă în care el însuşi a fost luat drept
pacient de un stagiar într-o clinică psihiatrică, profesorul conchide că
„nu este atât de simplu să ştii cine e nebun şi cine nu, chiar dacă eşti
profesionist” (p. 31). Pentru specialist, e obligatoriu să se raporteze la
patologiile enumerate în Manualul de diagnostic şi statistică a tulbu-
rărilor mintale, care însă nu permite „evaluarea gradului de gravitate
după care un simptom să poată fi considerat efectiv”. Aceasta rămâne la
latitudinea fiecărui expert, ceea ce face ca diagnosticul să varieze. În
plus, „nebunia este adesea culturală” (p. 35), scrie de Sutter, adăugând o
doză de „situaţionism” orientării sale în general „dispoziţioniste”. Nu în
ultimul rând, există aşa-numita „demenţă senilă” (o serie de afecţiuni
care survin la vârste înaintate). „Nebunia” variază deci în funcţie de: loc,
epocă, criterii de evaluare, cursul vieţii examinatului.
„Cine sunt cu adevărat oamenii politici”

Acestea fiind zise, putem trece în revistă cazurile prezentate
pentru a ilustra teza „puterii care ia minţile” şi pe cea a „seminţei de
nebunie” necesare pentru a ajunge la putere.
Primul profil detaliat este cel al lui Hitler, al cărui comportament
a fost explicat, în spiritul freudian/jungian al epocii, prin traumele
copilăriei ori prin dereglările sexuale. Părerile sunt însă împărţite cu
privire la „nebunia” sa, iar de Sutter înclină să creadă că „Hitler, deşi
paranoic, nu era nebun şi ştia perfect ceea ce făcea” (p. 25).
În continuare, se vorbeşte despre diferitele tipuri de afecţiuni,
oscilând mereu între benign şi malign. Avem narcisişti, precum
Villepin, de Gaulle („identificare narcisistă cu patria”), Sarkozy
(„personalitate narcisic compensatorie”), dar şi megalomani notorii ca
Kim Jong-il, Kadafi ori Saddam Hussein. Despre paranoia, se spune că
e tulburarea cea mai răspândită printre politicieni. O uşoară „tendinţă
paranoidă” e considerată chiar necesară. Trebuie să fii un „mic
paranoic” pentru a te descurca în jungla politică, care însă exacerbează
întotdeauna tendinţa şi „micul paranoic se va face mare” (p. 55). În
prima categorie intră mai toţi politicienii din ţările democratice; din
cea de-a doua sunt numiţi Stalin, Hitler ori ugandezul Amin Dada.
Există numeroase cazuri de „personalităţi schizoide”, în grade
diferite, de la retraşii Mitterand, Chirac ori Bush până la aproape schi-
zofrenul Fidel, care „adoarme în timpul propriei sale alocuţiuni” (p. 69).
Cam toţi marii politicieni sunt „artişti ai falsului şi ai disi-
mulării” (reţinem doar cazurile unor Chirac, Sarkozy sau Bush), fără
a se putea spune că suferă mitomanie. De asemenea, ei manifestă
agresivitate şi o tendinţă de a înşela, adică „trăsături de personalitate
psihopatologică”.
În unele situaţii, mintea politicienilor se degradează din cauza
bătrâneţii sau a bolilor neurologice, hormonale etc.: Reagan a suferit de
maladia Alvarez şi apoi de Alzheimer, iar Churchill devenise, în al
doilea mandat, un „manual ambulant de patologie” (p. 39), fiind un caz
clasic de arteroscleroză cerebrală accentuată de alcool şi medicamente.
Bineînţeles, sunt frecvente migrenele (din nou Sarkozy, „un
migrenos celebru”), depresiile majore, şi stresul patologic (vezi cazul
preşedintelui francez Deschanel, cel care a căzut din tren în somn). De
aici, bulimia (Chirac), consumul de „droguri blânde” (cafea, tutun – de
Gaulle, alcool – Nixon, Elţîn), dar şi de „medicamente tari” (Hitler, A.
Eden, JFK).
Lipsesc din carte politicienii români. Editorul autohton a avut
însă grijă să intervină. Priviţi joker-ul de pe copertă!
„Moderaţia... cheia succeselor viitoare”

În finalul cărţii, autorul trece puţin şi la psihologia alegătorilor
explicând că „votăm cu emoţiile noastre, aşa cum şi politicienii
guvernează cu emoţiile lor” (p. 186) şi că nu ne atrag politicienii
„raţionali şi academici”, ci aceia care au un „grăunte de nebunie”.
În acest „grăunte” stă ideea centrală a lucrării. E clar că trebuie să
fii „un pic dus” ca să faci această „meserie extremă”, o adevărată
„maşină de zdrobit echilibrul mintal”. Şi totuşi cei mai mulţi politicieni
nu cad în patologie, ceea ce înseamnă că sunt destul de puternici. „Tari
ca piatra” sau chiar „eroi antici”, spune de Sutter (p. 81).
Să încheiem optimist: principala lor armă împotriva nebuniei e
autoderiziunea. Principala noastră armă împotriva nebuniei lor e
democraţia.
Revista Mozaicul, nr. 9 (131), 2009, p. 12
Singurătatea ideologului de cursă lungă
Adrian Marino, Viaţa unui om singur, Ed. Polirom, Iaşi, 2010.
Am citit, cu ani în urmă, cartea lui Adrian Marino, Politică şi

cultură. Pentru o nouă cultură română (Polirom, 1996) şi am rămas
bouche bée. „Ideocriticul”, despre care auzisem atâtea, avea idei
clare şi le exprima clar. Or, eu nu eram obişnuit cu un astfel de mod
de a „pune problemele”. Erau, în fond, idei cvasi-unanim acceptate
(cel puţin retoric) de elitele politice şi intelectuale postdecembriste,
dar care apăreau în două forme opuse: fie ca vulgată democratică
heirupistă (cu aer de „propagandă în sens invers”), fie ca reformulare
emfatic-naivă a unor mostre din bogata ideologie democratică
occidentală (cu aer de „redescoperire a apei calde”). Inutil să mai
precizez că ambele s-au dovedit complet neproductive. Nici nu avea
cum să fie altfel, de vreme ce ideile serveau doar de pretext pentru
jocul politico-mediatic, într-un caz, respectiv pentru simpla exhibiţie
intelectuală, în celălalt. Politică sau „literatură de idei”, pretutindeni.
Ideologie – în sensul agreat de Marino, acela al iluminiştilor din jurul
lui Destutt de Tracy –, mai nicăieri. Nu mai văzusem nici un
contemporan român care să ia ideile politice (atât de) în serios.
Impresia mi s-a confirmat cu ocazia lecturii „manifestelor
neopaşoptiste” din Sfera politicii (nr. 60, 61/1998), deşi, trebuie să
recunosc, la vremea respectivă, nu le-am prins exact importanţa.
M-am întors de câteva ori asupra textelor amintite, dar doar în
treacăt, pentru anumite referinţe. Şi probabil că la asta s-ar fi redus
totul, dacă nu ar fi apărut Viaţa unui om singur, căreia ezit – în
asentiment cu autorul – să-i lipesc etichete simpliste ca
„autobiografie” sau „memorii” (cum ne avertizează Nota asupra
ediţiei), chiar dacă nu am un cuvânt mai potrivit. E, oricum, mult mai
mult: „singura carte care-mi dă o anumită satisfacţie” (p. 141), „un
text, care, mai mult sau mai puţin întâmplător, rezumă întreaga mea
existenţă” (p. 11), „cartea cea mai liberă, personală şi independentă a
vieţii mele” (p. 10). Dorinţa lui Marino a fost să lase o „autobiografie
culturală şi ideologică”, un „mic document de sociologie literară” (p.
125). Teama de „anecdotic”/„epic”/„descriptiv”/„factologic” şi, cu
atât mai mult, de „literatură”/„eroizare”/„estetizare” este exprimată la
tot pasul, deşi e permanent însoţită de conştiinţa imposibilităţii
evitării lor totale, motiv pentru care a şi dorit ca textul să rămână
„irevocabil postum”.
Existenţei dramatice îi urmează o dramă postumă: aceea a
receptării complet aiurea a Vieţii…, adică tabloidizarea, reducerea la
categoria „dezvăluiri senzaţionale”, „acuze grave” etc., privilegierea
exact a acelor aspecte pe care autorul le-ar fi dorit lipsă… Ca protest
faţă de o astfel de atitudine – care, din păcate, a început să se
manifeste chiar înaintea lansării –, spun răspicat: nu mă interesează
niciun nume din carte, indiferent că e vorba de nu ştiu care
academician ori de un obraznic taximetrist parizian. Identitatea lor e
complet irelevantă. Mi-ar fi fost egal dacă toţi ar fi primit numere…
Ca unic omagiu pe care i-l mai pot aduce lui Adrian Marino, voi
ignora aici tot ce înseamnă întâmplare de viaţă în cartea sa. Vor fi, cu
siguranţă, alţii care vor vorbi numai despre asta. Apropo, aştept
psihanaliza, dar nu mă supăr dacă întârzie! Fără a intra în detalii
factuale, totul poate fi rezumat astfel: o viaţă în (auto)exil multiplu şi
perpetuu, substitut simultan – chestie de perspectivă! – pentru
închisoare şi pentru libertate. E vorba, la un prim nivel al percepţiei,
de domiciliul obligatoriu de la Lăteşti şi de „refugiul la Cluj”
(capitolele 9-10). Dar în aceeaşi cheie poate fi interpretată şi critica
literară (sau a „ideilor literare”), refugiu pentru o minte preocupată
de „critica de idei”. Şi lista ar putea continua până la cultura română
(mică, marginală, parţial ruptă de lume, parţial colonizată), carapace
pentru un potenţial larg, sau chiar la România actuală, mai bună
decât cea comunistă, dar pe care nu o poate iubi, în care se simte
străin, pentru că are „o altă idee despre România” (p. 412). Date
fiind multiplele exiluri, adesea suprapuse, omul a fost obligat să
trăiască întotdeauna altfel decât ar fi vrut. Exilul, refugiul, domiciliul
obligatoriu reprezintă soluţia de compromis care i-a asigurat o
oarecare libertate, ducând însă, în cele din urmă, la o constatare
amară: „Din copilărie şi până azi, n-am trăit în «lumea mea». Nu
m-am simţit niciodată bine, în mediul «meu»…” (pp. 13-14). Mai
notez doar că, în planul relaţiilor interpersonale, Marino este un copil
mare, bine educat, afectat profund chiar şi de micile mizerii
cotidiene: „insolenţa unui recepţioner la un hotel. Un funcţionar
obraznic. O impertinenţă a unui publicist obscur şi multe altele mă
urmăresc absurd”. Uneori, are chiar reacţii naive de genul: „cum să(-
mi) facă aşa ceva?”
Dar marea dramă vine din altă parte. În Viaţa…, ideile politice
cunoscute din cărţile anterioare capătă o forţă nebănuită. Marino ţine
să îşi afirme în repetate rânduri vocaţia de ideolog – folosind
cuvântul parcă ostentativ, pentru a le face în ciudă celor care s-au
pripit să proclame moartea ideologiilor. Şi nu orice fel de ideolog, ci
unul pur liberal. Reuşeşte să sintetizeze atât de clar gândirea politică
liberală, identificând chiar trei principii „capitale” (pp. 346-347),
încât discursul său liberal pare singurul posibil. Forţa nu vine însă
numai de aici. Frapează concordanţa dintre ideile susţinute şi
întâmplările povestite. Ideologia nu este asumată strict retoric, cum
se întâmplă de obicei, ci pur şi simplu trăită. Individualismul,
iniţiativa particulară şi alte valori liberale pot fi recunoscute nu doar
în vorbele, ci şi în viaţa ideologului, socialmente „...un simplu
cetăţean independent şi liber” (p. 311). Din dorinţa de „a construi
solid, durabil, organizat, competitiv şi productiv” (p. 436), lucrurile
au fost întotdeauna gândite, înainte de a fi făcute. Totul vine dintr-o
„tendinţă naturală de conceptualizare şi generalizare” (p. 415), intens
cultivată bibliografic.
Este evident că afinităţile unui astfel de spirit particular cu
spiritul general al societăţii româneşti tind spre zero. În „trista
realitate demografică”, într-o mentalitate care „nu asimilează ideea
de normă abstractă, generală, impersonală” (p. 415), într-o „ţară a
improvizaţiei şi a fuşerelii permanente” (p. 417), cu oameni
condamnaţi „doar la relativ, tranzacţional şi conjunctural” (p. 416),
ideologul simte în permanenţă „nevoia unui program chiar minimal,
dar precis definit” (p. 346). Dincolo de propria sa persoană, acesta îi
este însă întotdeauna refuzat. De aici, starea de „permanentă critică,
rebeliune, contestare ascunsă” (p. 330), conştiinţa alterităţii („nici nu
mă recunosc a fi membru al acestei populaţii”, p. 231) şi a izolării, pe
care ajunge să o asume şi chiar să o dorească. În paralel, un
sentiment al decepţiei – sau, chiar mai rău, al „eşecului” –, prezent
pe tot parcursul volumului, şi care, în capitolele finale, atinge cote
insuportabile. Nu este întâmplător, căci, dacă în perioada comunistă
ideologul renunţase, în bună parte, la iluzii, trăind deghizat în „critic
literar”, după 1989, el a sperat o vreme că se poate manifesta deschis,
dedicându-se ideologiei şi chiar politicii militante. A constatat însă
relativ repede că e perceput drept un personaj „exotic”, „insolit”,
„nesuferit şi inasimilabil noilor structuri actuale devenite, între timp,
dominante” (p. 326).
Lumea românească a anilor ’90 e descrisă de-a dreptul apo-
caliptic: comunismul, „marele culpabil”, pare să fi accentuat toate
„defectele naţionale” ale românilor. Rămâne, totuşi, o speranţă.
Dezamăgit de aproape tot, inclusiv de sine, Adrian Marino nu dă
niciun semn că ar renunţa, câtuşi de puţin, la ideile pe care le-a
promovat toată viaţa. Ele mai pot încă schimba România...
Rămâne exemplul MARINO.
Pour qui et pourquoi? Pour nous! Pour mieux vivre! Merci!
O istorie a celor care au scris „Istoria”
Apostol Stan, Istorie şi politică în România comunistă, Ed. Curtea

Veche, Bucureşti, 2010.
Acum câţiva ani, într-o societate cu pretenţii academice, venise

vorba de Take Ionescu şi al său Partid Conservator Democrat. Atins
de o boare de patriotism local, am ţinut să declam că anunţul
constituirii respectivei formaţiunii s-a făcut, în ianuarie 1908, în Gara
Craiova şi am încheiat – pe cât de apăsat, pe atât de neinspirat – cu
un „aşa zice istoria!”. „Nu istoria zice, ci Apostol Stan!”, s-a auzit
imediat glasul uşor dispreţuitor al unei – altfel, timide – tinere
specialiste în materie. Am crezut că ori pune la îndoială veridicitatea
informaţiei, ori are o problemă cu purtătorul ei, până când am aflat
că ea însăşi a prins-o într-o monografie, atribuindu-i corect
paternitatea.
Fără a intra în detalii legate de episodul, trebuie să recunosc că,
abia căutând să văd /cum e notat el în istoriografie, am simţit pe
propria-mi conştiinţă ceea ce ştiam, teoretic, şi anume că nu există un
discurs unic despre trecut, primit de undeva de sus, asemenea legilor
lui Moise. Istoriile sunt scrise de oameni – zişi istorici, dar tot
oameni – şi, prin urmare, poartă în ele tot omenescul de la un anumit
moment dat. Oricât ar părea de evident, e un fapt greu de acceptat.
Chiar Apostol Stan vine să ilustreze cât se poate de
elocvent„relativitatea” discursului istoriografic românesc de după cel
de al doilea război mondial. Autor al unei întregi biblioteci de istorie
modernă şi contemporană, cunoscutul cercetător – rămas, din păcate
sau din fericire, cum consideră domnia sa, dacă nu în afara, în
marginea establishment-ului universitar – a publicat în
2010 un volum memorialistic: Istorie şi politică în România
comunistă. Chiar numai după titlu, e uşor de sesizat că lucrarea se
situează în continuarea contribuţiilor lui Florin Constantiniu (De la
Răutu şi Roller la Muşat şi Ardeleanu, Editura Enciclopedică, 2007)
şi Vlad Georgescu (Politică şi istorie. Cazul comuniştilor români
(1944-1977), Humanitas, 2008). Merge însă mai departe. „Politică”,
la Apostol Stan, are un sens mai larg. Nu este numai varianta cu „P”,
a marilor idei care pretind că pot schimba lumea, ci şi jocul pentru
putere de la toate nivelurile, începând cu vârful partidului şi al
statului şi terminând cu sectoarele şi colectivele unui institut. Găsim
în carte o „mărturie a modului în care se scria şi se rescria istoria,
potrivit indicaţiilor Partidului […] şi ale cenzurii” (p. 7), „o reflectare
a unei interdependenţe [...] a istoriei cu politica” (p. 419), dar nu doar
atât. Tendinţa generală este de a diseca modul în care scriitura
istoriografică este afectată de „exigenţele politico-ideologice”, lăsând
în plan secund sau chiar ignorând factorii non- sau indirect politici.
Altfel spus, influenţele „omului dezirabil” – permanenţă a
regimurilor totalitare, dar, chiar dacă mai greu sesizabilă, şi a celor
democratice – se bucurăde o atenţie mai mare decât cele ale omului
„real”. Ocupându-se de o perioadă în care rolul personalităţilor a fost
determinant – în ciuda dogmelor care susţineau contrariul – Apostol
Stan, de altfel prodigios autor de biografii (I.C. Brătianu, Maniu,
Mihalache ş.a.), şi-a dat seama că individul contează şi în scrierea
istoriei, că istoricii nu sunt, oricât şi-ar dori alţii şi, uneori, chiar ei
înşişi, doar „nişte scribi sau nişte cronicari” (p. 420).
Cea mai mare parte parte a cărţii este dedicată „vieţii şi operei”
Institutului de Istorie, ceea ce justifică aprecierea autorului că
lucrarea ar putea fi considerată un studiu de caz. Evident, instituţia
apare ca una „înfeudată politico-ideologic”, căreia „i se dicta cum
trebuia oglindit trecutul nostru” (p. 419). Să ne gândim numai că, din
1970 până în 1989, ea a fost încorporată în celebra Academie de
Ştiinţe Social-Politice. Totuşi în „câmp ideologic”, Institutul
Academiei a rămas, onorabil, în urma concurenţei privilegiate,
constituite din Institutul de Istorie a PMR/PCR şi, mai târziu, Centrul
de Istorie Militară.
Dincolo de aceste aspecte, iese la lumină o instituţie obişnuită,
cu birocraţie, sindicat, organizaţie de partid, turnători şi turnaţi etc.
Viaţa Institutului se compune din vieţile cercetătorilor, oameni cu
poveşti, capacităţi, ambiţii şi disponibilităţi diverse. Unii au fost
stăpâni, alţii „negri”, dar rolurile s-au mai schimbat de-a lungul
vremii. Unii strălucesc azi în istorie, alţii zac sub praf în arhive şi
biblioteci. Depinde, în fond, de cine le scrie istoria. Între ei s-au
creat, firesc, simpatii şi antipatii, bisericuţe şi mâncătorii. Uneori,
autorul ne spune cum s-au reflectat ele înistoriografie, alteori
cititorul, mai mult sau mai puţin avizat, poate presupune. Pe lângă
cercetătorii adevăraţi, prin Institut au trecut şi „elefanţi”, foşti
activişti de rang înalt trimişi la munca de jos, cazul cel mai cunoscut
fiind cel al lui Miron Constantinescu. Şi, ca în orice casă
respectabilă, au existat fantome, şi încă unele iubite. Barbu Câmpina,
universitar, director adjunct al Institutului în anii ’50 (simpla nevoie
de precizări biografice ţine loc de orice comentariu) şi guru al secţiei
de istorie medie, mort prematur, a lăsat în urma sa un adevărat „cult
barbist”: medieviştii „îi afişau portretul în birouri, dar mai ales îi
susţineau şi dezvoltau ideile” (p. 136). Astăzi, la câteva decenii de la
stingerea cultului, ar fi interesant de investigat dacă nu cumva au mai
rămas urme.
Apostol Stan reuşeşte să spună foarte mult tocmai pentru că nu
are pretenţii teoretice. Nu e vorba de o incapacitate intelectuală, cum
putem bănui la mulţi dintre colegii numiţi în carte. Suntem în faţa
unui autor care s-a preocupat de istoria ideilor, a practicat de nevoie
jujitsu ideologic (vezi descrierea probei de marxism-leninism de la
colocviul de admitere la doctorat, pp. 246-248), iar după 1990 a făcut
gazetărie de opinie. Încercarea de a „propune o privire critică asupra
istoriografiei epocii comuniste” ar fi dus însă, inevitabil, la un
rezultat simplificator şi contestabil din multe puncte de vedere. Aşa,
sub forma unei istorii eliberate de constrângeri academice, cu o
subiectivitate şi o ideologie asumate, cartea poate sugera numeroase
idei şi conexiuni celor familiarizaţi, cât de cât, cu istoriografia
vremii. Pentru ceilalţi, rămâne povestea.
Despre Germania. Realităţi şi reprezentări
Lucian Boia, Tragedia Germaniei 1914-1945, Ed. Humanitas,

Bucureşti, 2010.
Îmi aduc aminte cum, răsfoind vechile cărţi de Povestiri

istorice, trecerea de la Războiul de Independenţă la Primul Război
Mondial mi se părea un salt spectaculos de la arhaicele fesuri şi
turbane la moderna cască metalică. Purtătorii lor, turcii şi germanii,
au fost, în imaginarul istoric autohton, pentru perioade diferite,
principalii inamici ai românilor. Prin urmare, pe seama lor s-au pus
toate relele închipuite. Dacă, în primul caz, a fost vorba de un inamic
identitar pentru noi, dar marginal pentru occidentali, în cel de al
doilea, avem de-a face, strict istoric vorbind, cu „inamicul prin
excelenţă” al tuturor europenilor, indifferent de regimul în care au
trăit, în deceniile de după cel de Al Doilea Război Mondial. Aceasta
este imaginea cultivată de istoriografia europeană de toate
orientările.
În Est, în ultimii 20 de ani, discursul „anti-german” apare
estompat pentru că, după prăbuşirea comunismului, privirile
încruntate s-au îndreptat către ruşi. În Vest, chiar dacă au survenit
nuanţări şi limitări, lucrurile au rămas, în esenţă, la fel.
După ce, în „Germanofilii”. Elita intelectuală românească în
anii Primii Război Mondial (Humanitas, 2009), a spulberat iluzia
ostilităţii cvasiunanime a românilor faţă de Germania, în timpul
„Marelui Război”, Lucian Boia şi-a lărgit sfera de reflecţie, punând
în discuţie problema vinovăţiei Germaniei pen tru cele întâmplate în
Al Doilea Război Mondial şi, mai ales, cauzele istorice, reale şi
imaginare, ale acesteia. Teza este simplă, anume că „derapajul nazist
nu poate fi imputat vreunei «predispoziţii» germane, ci se prezintă ca
rezultat al unei tragice înlănţuiri de evenimente”. Trebuie precizat că
„predispoziţia” nu este decât o rămăşiţă, în literatura recentă, a mai
vechii teze a „inevitabilităţii nazismului”. Din punct de vedere strict
factual, cartea – „un eseu, cu punct de plecare în lucrări şi interpretări
recente” – nu aduce nimic nou şi nici nu neagă nimic din ceea ce
trece în general drept adevărat. Elementul de noutate îl reprezintă
indicarea unor modalităţi de ordonare a materialului şi a unor chei de
interpretare diferite. Judecăţile de valoare şi nu cele de fapt sunt puse
sub semnul întrebării, cu scopul de a arăta că discursul dominant
vreme de decenii nu este singurul posibil şi nici măcar cel mai
apropiat de realitate.
Vina Germaniei nu este pusă la îndoială nici o clipă.
Exclusivitatea şi dimensiunile ei sunt considerate însă, pe bună
dreptate, cel puţin discutabile. Întrucât a avut „destinul nefericit […]
de a se instala – durabil – în rolul, real sau presupus, al agresorului”
(p. 76) şi al învinsului, Germania a trebuit să accepte să i se pună în
spate întreaga vină, exonerându- i de părţile lor pe învingători şi,
într-un fel, chiar pe învinşii marginali. În plus, i-a fost refuzată
categoric, nu doar oficial, ci şi pur „sentimental”, calitatea de
victimă, deşi, măcar prin pierderile umane suferite, a fost şi asta.
Istoriografia a identificat, dar mai ales a imaginat explicaţii pentru
situaţia presupusă şi dorită. Simplificând, se poate spune că a fost
postulată o filiaţie directă între imperiul wilhelmian/bismarkian – cu
toate caracteristicile sale negative – şi regimul nazist. Lărgind, pur şi
simplu, câmpul vizual asupra ansamblului ţărilor vest-europene,
Lucian Boia arată că nu se poate vorbi de o excepţie germană în ceea
ce priveşte naţionalismul, rasismul, expansionismul etc. Nu a existat
nimic radical diferit faţă de celelalte puteri, nimic care să plaseze
automat Germania în postura de detonator al bombei.
„Se poate spune că războiul a fost rezultatul unei nemărginite
prostii colective” (p. 76), a unor decizii nepotrivite luate de către
fiecare dintre conducătorii principalelor state implicate în război. În
această optică, Germania apare, evident, mult mai puţin vinovată, dar
viitorul ei este oricum stabilit. Din acest moment a urmat „o
înlănţuire de evenimente, conducând inexorabil la un deznodământ
nefericit” (p. 135): războiul pierdut la final, republica detestată de
proprii cetăţeni, criza economică, regimul nazist etc.
Realităţile acestei perioade nu pot fi negate, cu precizarea că
manifestările „erau aproape impuse” (p. 77), nu doar – şi chiar nu în
primul rând – de factorii obiectivi, cât de „reprezentările” asupra lor.
Personal, vreau să atrag atenţia asupra unui aspect, în mod special:
preluarea puterii de către nazişti. Una dintre marile „prostii”
vehiculate astăzi sună cam aşa: „să nu uităm că până şi Hitler a ajuns
la putere pe cale democratică!”. Nu prea contează unde vor să ajungă
cei care spun asta, cert e că democraţia ar trebui să iasă şifonată. Nu
e chiar aşa şi Lucian Boia explică de ce: (1) maximul obţinut de
NSDAP a fost de 37,4 în iulie 1932 şi a scăzut la 33,1 în noiembrie,
apreciindu-se – scuzaţi contrafactualul! – că ar fi coborât în
continuare, pe fondul ieşirii din criză şi că, dacă nu ar fi preluat
puterea în ianuarie 1933, nu ar mai fi preluat-o niciodată; (2) NSDAP
nu ar fi ajuns la guvernare fără alianţa cu dreapta conservatoare, care,
în condiţii democratice normale, ar fi putut să îi determine căderea,
prin retragerea din alianţă. Trebuie adăugat şi rolul important al
bătrânului preşedinte Hindenburg, care numai ataşat de republică nu
era; (3) în martie 1933, „în condiţii de intimidare, chiar de teroare”
(p. 109), NSDAP a obţinut numai 43,9%; (4) propaganda electorală
nazistă s-a folosit prea puţin de valorile sale centrale (rasismul,
antisemitismul), preferând să afişeze un populism non-ideologic, de
unde concluzia că votul pentru NSDAP a fost doar unul „al disperării
şi al speranţei” (p. 110). Tot ce ştim este deci că „votul universal şi
largile libertăţi politice”, pe fond de criză, într-un regim politic
instabil, au ajutat – dar nu mai mult – un partid extremist să câştige o
treime din voturi. E greu să conchidem că Hitler „a ajuns la putere pe
cale democratică” şi, cu atât mai puţin, să emitem pe această bază
judecăţi de valoare despre democraţie în sine.
A fost să fie Germania, dar în locul ei puteau fi multe alte ţări.
Istoriile lor ar fi fost, probabil, interpretate într-un mod similar. Dacă,
de exemplu ar fi fost Franţa, ceea ce, mutatis mutandis, nu ar fi fost
deloc imposibil în contextul Primului Război Mondial, cu siguranţă
că, pentru ilustrarea tradiţiei sale militariste, expansioniste etc. s-ar fi
coborât, fără reţineri, până la Napoleon I şi poate chiar mai jos.
Franţele de la Filip August la Nicolas Sarkozy
Lucian Boia, Franţa, hegemonie sau declin?, traducere din franceză

de Emanoil Marcu, Ed. Humanitas, Bucureşti, 2010.
La noi i s-a zis „catastrofism”. Trecând peste forţarea

termenului, ştim cu toţii despre ce e vorba: acea retorică de tipul „vai
de noi, vai de ţărişoara asta, se alege praful, ne ducem...” – eventual,
„ce-am fost şi ce-am ajuns!” – asezonată cu elemente paraverbale
menite să sugereze mâhnirea, dar care adesea trădează plăcerea.
În Franţa, patria eufemismelor, s-a preferat cuvântul
„declinism”. Sună mai soft dar, după cum arată titlul cărţii lui
Nicolas Baverez, La France qui tombe: Un constat clinique du
déclin français (Perrin, Paris, 2003), obiect de mari dezbateri în
ultimii ani, este cam acelaşi lucru. „La Grande Nation” se vede, o
dată în plus, împărţită în două tabere, motivul de zizanie fiind chiar
raportul dintre cele două presupuse Franţe, cea care avansează şi cea
care trage înapoi. Care e rezultanta, în ce parte merge ţara? Cei care
acuză regresul sunt, dacă nu mai numeroşi, cel puţin mai vizibili,
măcar pentru că – e clar – răul circulă mai uşor prin mass-media.
Dacă mai punem la socoteală şi contextul economic actual, succesul
discursului „declinist” pare garantat.
Discuţia nu este însă una de dată recentă, ci doar o reînviere a
unei cherele vechi. Fără a căuta aici filoanele istorice, merită să
amintim că, în urmă cu aproape 50 de ani, Mihail Ralea discuta şi el,
de pe cu totul alte poziţii ideologice, problema „decăderii” Franţei şi
a tensiunii dintre „aspectul conservator şi retrograd” şi „aspectul
progresist al culturii franceze” (Cele două Franţe, Editura pentru
Literatură, Bucureşti, 1962).
Lucian Boia intervine în dezbaterea publică din Franţa
(Hégémonie ou déclin de la France. La fabrication d’un mythe
national, Les Belle Lettres, Paris, 2009) nu pentru a încerca să
stabilească în ce fel stau lucrurile, ci, în stilu-i caracteristic, pentru a
arăta că ele nu stau neapărat într-un fel anume. Nu îmi pot reprima
câteva speculaţii cu privire la receptarea de către publicul românesc,
nu a demersului istoriografic în sine, ci a simplei apariţii la Paris a
unor lucrări pe teme de istorie a Franţei, semnate de un român (în
2008, profesorul Boia a publicat, la aceeaşi editură, volumul
Napoléon III, le mal-aimé). Mulţi ar putea găsi aici un bun prilej de
„împăunare naţională” – ceea ce nu e greu de intuit că i-ar displăcea
autorului –, dar aceia au deja, probabil, o alergie la numele Boia,
provocată, vai, de „demitizarea” istoriei românilor. Rămâne varianta,
oricând disponibilă, a „teoriei conspiraţiei”. Pentru ceilalţi, care i-au
împărtăşit ideile, a se „împăuna” cât de puţin înseamnă a se pune
într-un imbroglio logic. Cel mai bine pentru toţi ar fi să se raporteze
la conţinutul cărţii şi atât.
Cum se poate aprecia dacă există sau nu un declin? Evident,
numai prin comparaţie, cu Franţa însăşi, în diverse momente, şi cu
celelalte „ţări aflate în competiţie” (p. 6), în aceleaşi momente. „Fără
complezenţă şi fără dorinţa de a forţa istoria pentru a-i da un sens”,
după cum apeciază editorul francez, Lucian Boia urmăreşte parcursul
demografic, economic, cultural-ştiinţific etc. al Franţei din Evul
Mediu până astăzi. Spre sfârşitul Vechiului Regim, deşi încă cea mai
mare putere europeană, ea avea deja „simptomele unui declin
apropiat”, „măreţia franceză” conţinând „chiar în formula ei şi
germenii declinului” (pp. 35-36). Revoluţia, în ciuda aparenţelor,
„sacralizează statul şi proprietatea rurală” (p. 38), adică exact
elementele care, alături de demografie, vor constitui principalii
factori ai reducerii continue a importanţei europene a Franţei în
secolul al XIX-lea. Nu este vorba însă de o involuţie propriu-zisă, în
termeni absoluţi, ci doar de una relativă, prin raportare la concurenţa
care a evoluat mai mult şi mai repede. De fapt, Franţa s-a dovedit
mai puţin adaptabilă decât alte ţări la schimbările istorice. În plus, ea
a cunoscut o permanentă confruntare internă, „în acelaşi timp reală şi
mitologică” (p. 49), existând câte „două Franţe” pentru aproape
fiecare problemă politică, economică, culturală etc. importantă.
Înaintea Primului Război Mondial, „fără să fie strălucit, tabloul
nu era nici descurajator” (p. 61), însă „literatura declinistă” îşi făcuse
deja apariţia. Au urmat o perioadă interbelică caracterizată de
disproporţia dintre ambiţiile de mare putere şi capacităţile mediocre
şi un Al Doilea Război Mondial, dezastruos pentru Franţa. Perioada
postbelică a adus 30 de ani de creştere („Les Trentes Glorieuses”),
care au redus/anulat unele decalaje. S-a adăugat fenomenul de
Gaulle, cvasi-monarhul care „nu s-a mulţumit să ridice o Franţă
căzută îngrozitor de jos: a vrut s-o înalţe la fostul ei rang” (p. 159),
fără a dispune de posibilităţi reale şi de sprijinul francezilor.
În ultimele decenii, ritmul a încetinit... Unde se află astăzi
Franţa? Lucian Boia apreciază că ea „a devenit mai performantă sub
aspect tehnologic” (p. 229), înregistrând însă un „reflux cultural”,
ceea ce nu înseamnă un declin al culturii franceze, ci doar al imaginii
sale în lume (p. 205), cu precizarea că francezii par să reziste mai
bine decât ceilalţi în faţa mondializării culturale. În ansamblu,
Franţa, „deşi rămâne o ţară importantă, îşi pierde progresiv din
importanţă” (p. 170). În acelaşi timp, „conform mai multor
indicatori, Franţa n-a fost niciodată într-o poziţie atât de apropiată de
cel mai înalt nivel mondial” (p. 184). Nu, nu e nicio contradicţie.
Acesta este prezentul – depinde de cum vrem să îl „citim” –, iar
„viitorul e prin definiţie incert”.
Realitatea aproape că nu mai contează atunci când discursul
„declinist” reuşeşte să răspândească imaginea unui prezent întunecat
şi a unui viitor şi mai întunecat. Pericolul imaginar atrage, de regulă,
un „Salvator”. A venit şi de această dată; se nume şte Nicolas
Sarkozy. Lucian Boia îl consideră „un fenomen foarte francez” şi îl
plasează cu îndrăzneală în galeria personajelor providenţiale, în urma
Napoleonilor şi a lui de Gaulle. Ce doreşte Sarkozy? „O regrupare a
francezilor în jurul unui proiect naţional de anvergură” (p. 212), un
proiect total, intern şi internaţional. Ce a reuşit până acum?
„Rezultatele sunt amestecate, cum e şi firesc” (p. 219). Viitorul... e
un pariu cu Istoria. Istoriile celor trei predecesori reprezintă
îndemnuri la prudenţă.
Hainele cele noi ale Tovarăşei
Violeta Năstăsescu, Elena Ceauşescu. Confesiuni fără frontiere, Ed.

Niculescu, Bucureşti, 2011.
Titlul scris cu font mare şi roşu, subtitlul – atât de voit

attractive, încât devine banal – şi aspectul cam sinistru al montajului
foto de pe copertă m-au făcut să cred că e vorba de una dintre, deloc
puţinele, manevre de tabloidizare istorică. Aş fi parcurs-o oricum.
Îmi recunosc „plăcerea vinovată” de a citi/ asculta poveştile celor
care s-au aflat în apropierea unor personaje celebre şi cred că, tratate
cu prudenţă, ele ne pot furniza informaţii relevante istoric.
Majoritatea celor care „spun din casa” personalităţilor au
tendinţa/dorinţa fie de a răsturna imaginea generalizată, fie de a-i
accentua tuşele. În ambele cazuri, se constată supralicitarea
microuniversului, încercarea de învestire cu semnificaţie a celor mai
mărunte detalii şi lansarea pripită de judecăţi de valoare care adesea
duc la o oarecare decredibilizare a discursului.
Nu am luat prea în serios precizările introductive ale autoarei
cum că se va abţine de la comentarii şi analize, mulţumindu-se să
povestească ceea ce a văzut şi a trăit alături de Elena Ceauşescu, pe
care, în intervalul 1970-1989, a însoţit-o, ca interpret de limba
engleză, în numeroase vizite în străinătate. Nu că aş fi pus la îndoială
sinceritatea, dar una e să îţi doreşti să păstrezi un ton neutru şi cu
totul alta e să poţi. După numai câteva pagini mi-am dat seama că mă
înşelasem. Violeta Năstăsescu rememorează cum s-a plimbat alături
de cuplul prezidenţial pe cinci continente.
Ne aflăm în faţa unui exemplu de ceea ce se poate numi
memorie bună, atât cantitativ, cât şi calitativ. „Prima tovarăşă” este
prezentată în multe şi diverse posturi, care confirmă în mare parte
imaginea ei în opinia publică postdecembristă. În plus, defectele şi
lipsurile îi sunt puse în evidenţă prin comparaţiile, inevitabile, cu
diversele personalităţi feminine pe care le-a întâlnit (Imelda Marcos,
Farah Pahlavi, Sonya Gandhi, Elisabeta a II-a etc.). Dincolo de lipsa
de stil, sesizabilă de la distanţă cu ochiul liber, Tovarăşa noastră are
un comportament despotic cu „supuşii”, nu e în stare să ţină o
alocuţiune sau să poarte o convorbire decentă, nu are nici un fel de
respect faţă de regulile de protocol şi nu manifestă prea mare
sensibilitate pentru locurile pe care le vizitează. Uneori, însoţitoarei i
se întâmplă să fie compătimită şi întrebată cum poate rezista lângă o
astfel de persoană. Evident, ea evită cu diplomaţie răspunsul. Cu
toate acestea, Elena Ceauşescu nu este un monstru lipsit de
sentimente, ci o femeie. Are plăceri şi curiozităţi, asemenea tuturor.
Faţă de interpretă – care îi devine cu timpul şi confidentă – are
câteodată chiar manifestări de afecţiune. În unul din puţinele
momente în care îşi permite o speculaţie, autoarea o suspectează
chiar că, în mare secret, ar fi practicat unele ritualuri creştine, deşi în
public se arăta vehement împotriva a tot ceea ce e religios: cerând
insistent şi strict confidenţial drajeuri – cu precizarea „îmi trebuie” –
apare ideea că acestea ar putea fi folosite pentru ornarea... colivei.
Deşi, evident, toate poveştile o au în centru, Tovarăşa nu
monopolizează naraţiunea. Rămâne suficient loc pentru lucruri fără
legătură directă cu persoana ei: descrieri de locuri şi oameni de
pretutindeni, prezentări sintetice ale situaţiei politice internaţionale
din diverse momente, detalii din culisele puterii. Mi-a atras atenţia
descrierea preparativelor vizitei în Marea Britanie (1978). După
1989, acest eveniment a fost considerat proba cea mai clară a atenţiei
de care se bucura Ceauşescu – şi, implicit, România – din partea
Occidentului sau, într-o altă optică, un act de complicitate cu
dictatorul de la Bucureşti. Vorbind despre „insistenţa îndârjită de a i
se acorda tratamentul cuvenit unui şef de stat” – pentru care are „un
sentiment de apreciere”, considerând că „arunca o lumină favorabilă
asupra ţării” (p. 265) –, despre diligenţele părţii române şi rezistenţa
celei britanice, autoarea spulberă toate comentariile exaltate asupra
momentului. În plan secund, în spatele protagonistei, este vizibil pe
tot parcursul cărţii grupul celor care, ca delegaţi oficiali sau personal
auxiliar, însoţeau cuplul prezidenţial – aşa-numita „Cooperativă
Alaiul”. Printre ei există oameni de bună calitate, indiferent de rang:
de la ministrul Ştefan Andrei sau generalul Pacepa, până la coafezele
Lili şi Cornelia, bucătarul Melinte ş.a. La polul opus sunt aceia (mult
mai numeroşi) care, de asemenea, indiferent de rang, au „o atitudine
de umilinţă amestecată cu linguşeală, neîndrăznind niciodată să se
mişte liber sau să exprime păreri personale chiar asupra celor mai
banale teme” (p. 274). Atitudinea lor se schimbă complet, de regulă,
în raporturile cu colegii şi, mai ales, cu subordonaţii: devin, la rândul
lor, tirani de dimensiuni mai mici, dar de aceeaşi factură. Categoria
aceasta a „ipochimenilor” este, istoriceşte, mai importantă decât cea
dintâi.
La finalul cărţii, autoarea renunţă – nu pentru multă vreme – la
tonul neutru şi încearcă să stabilească factorii care au făcut ca Elena
Ceauşescu să se creadă tot mai mult „îndrituită la libertăţi pe care nu
se gândise niciodată că şi le-ar putea lua”. Sunt luate în considerare
„setea înnăscută de putere” şi influenţa puternică asupra soţului ei.
„Dar factorul critic şi cel mai condamnabil, o spun fără nicio ezitare,
este influenţa exercitată de acoliţii care mişunau în jurul ei şi nu
încercau să o încurajeze în credinţa că totul îi era permis. Dacă acest
factor pernicios nu ar fi existat, ea nu ar fi îndrăznit să facă vreo
mişcare în afara capacităţilor şi intelectului ei” (pp. 323-324). O
singură adăugire: trebuie să admitem că vina incontestabilă a
„acoliţilor” se continuă difuz în rândul întregii populaţii.
Amintirile Violetei Năstăsescu reprezintă un exemplu şi un
îndemn la moderaţie în caracterizarea personajelor istorice „rău
famate”. Tovarăşa apare puternic umanizată, dar deloc
deculpabilizată. Este important să acceptăm că formarea unui
comportament totalitar nu merge (neapărat) mână în mână cu
atrofierea umanităţii. Nu există nici o incompatibilitate între statutul
de om şi cel de dictator. Trebuie să ne dezobişnuim să căutăm sursele
răului exclusiv „în afară”. El poate veni chiar din(tre) noi.
Despre sursa răului comunist
Stéphane Courtois, Comunism şi totalitarism, traducere de Ana

Ciucan Ţuţuianu, Ed. Polirom, Iaşi, 2011.
Citeam deja cartea lui Stéphane Courtois, când am dat, pe un

post public de televiziune, peste discursul unui stimabil deputat-artist
de stânga. Pornit să condamne regimul trecut, zicea domnia sa cam
aşa: „Dacă Marx şi Lenin ar fi trăit în anii ’70, i-ar fi omorât pe
conducătorii comunişti de atunci”. Două idei se desprind de aici.
Prima este, evident, cea pe care opinentul a dorit să o exprime,
anume că în practica regimurilor comuniste s-au înregistrat abateri –
grave, putem spune, de vreme ce se vorbeşte despre pedeapsa cu
moartea – de la „doctrina marxist-leninistă”. Altfel spus, sursa răului
este identificată nu în doctrina însăşi, ci în încălcarea/pervertirea ei.
E un clişeu, larg răspândit la noi şi aiurea. Dar mai e ceva: distinşilor
Marx şi Lenin li se presupun, cu toate idealurile lor umanitare,
egalitare etc. etc., şi nişte porniri criminale. În acest context, ideea
poate stârni zâmbete. Formulată explicit însă, s-ar lovi de numeroase
reacţii ostile, după cum au arătat dezbaterile occidentale – şi în
special franceze – din ultimul deceniu. Blamarea celor doi
echivalează cu prăbuşirea comunismului ca sistem doctrinar, ceea ce
pentru mulţi ar însemna obligaţia de a recunoaşte o uriaşă eroare şi
poate chiar o vină. Preferă, aşadar, să se învăluie în varii
sofisme/paralogisme politice, care, încâlcite într-un ghem, se lasă cu
greu desprinse şi contrazise.
Aici intervine magistral Stéphane Courtois, istoric devenit
celebru în calitatea sa de coordonator al Cărţii negre a
comunismului. Puţine scrieri au generat atâtea controverse precum
Cartea neagră. Criticilor/reproşurilor din diverse părţi li s-au
adăugat divergenţele iscate chiar între cei cinci autori principali.
Marile teme de dezbatere au fost: numărul total al victimelor
operaţiunilor represive din (prea) multele regimuri comuniste,
comparaţia dintre nazism şi comunism, ambele considerate forme de
totalitarism, şi sursa răului comunist – există o criminalitate
intrinsecă a comunismului sau este vorba doar de un efect al
transpunerilor sale, greşite, în practică? În anii care au urmat,
Courtois a derulat o intensă activitate publicistică – de apărare,
explicare şi (re)argumentare a opiniilor sale, altfel bine cunoscute –
din care a rezultat Comunism şi totalitarism.
Deşi este o „carte din bucăţi”, concepţia de ansamblu este
evidentă chiar şi pentru cititorul nefamiliarizat cu istoria
comunismului. O dată în plus ni se reaminteşte că demersul de
comparare a comunismului cu nazismul nu înseamnă echivalarea
celor două, negarea unicităţii fiecăruia şi, cu atât mai puţin,
minimalizarea crimelor naziste. Dimpotrivă, „hiperhipermnezia” în
ceea ce le priveşte ar trebuie să reprezinte un model pentru raportarea
la cele comuniste, multă vreme acoperite de o amnezie, nici astăzi
complet vindecată.
Situaţia este explicabilă, în spaţiul occidental, prin apropierea
fizică de experienţa hitleristă. În cazul celei comuniste,privite „de
departe”, oricât ar fi de elocvente dezvăluirile, „refuzul imaginaţiei”
tinde să se manifeste mai puternic. Fiind vorba de o chestiune ce ţine
mai degrabă de simţire decât de raţiune – la care se adaugă, de foarte
multe ori, şi un partizanat ideologic – este de aşteptat ca argumentele
logice şi istorice ale lui Stéphane Courtois să nu aibă o prea mare
„priză la public”.
Cel mai important atac la adresa Cărţii negre a fost cel care a
încercat să o lovească chiar în titlu, reproşându-i folosirea termenului
comunism, pentru a desemna o „deviere teribilă a unui ideal
comunist” (formulare a Partidului Comunist Francez; p. 240), care ar
trebui numită stalinism. Să nu uităm că diabolizarea lui Stalin şi
punerea sa în antiteză cu Lenin a fost şi tactica folosită de Hrusciov
în celebrul „Raport secret” din 1956! Comunismul ar fi trebuit să
rămână neatins, explicaţia pentru răul care l-a însoţit fiind aruncată
spre factorii umani şi conjuncturali. Stéphane Courtois respinge acest
tip de discurs, aşa cum respinge şi proclamarea caracterului complet
iraţional al totalitarismelor, de natură să descurajeze, voit sau nu,
orice tentativă explicativă. El susţine existenţa unei „dimensiuni
criminale” a comunismului şi, pentru a o demonstra, nu se
mulţumeşte cu simpla inducţie, pe baza exemplelor de teroare ale
regimurile comuniste, din zone şi din momente diverse, ci porneşte
pe firul „ideii totalitare” până la origini. Iniţial, ştiind că autorul s-a
declarat în continuare de stânga, uitându-mă peste cuprins şi chiar
parcurgând primele pagini, am avut bănuiala că rădăcinile
totalitarismului vor fi împinse doar cu o generaţie mai jos, până la
Lenin, „inventatorul”, care, în scrierile sale pre-revoluţionare, vedea
în războiul civil forma permanentă a regimului proiectat, iar în
teroare, „o modalitate obişnuită de guvernare”. Ar fi fost ceva pentru
vestici, dar mai nimic pentru noi ceilalţi, care am dat totuşi de mult
de pământ cu statuile sale. Mai departe însă, autorul scrie că, deşi
„Lenin modifică profund gândirea marxistă”, el nu face decât să
treacă de la „o gândire protototalitară la inventarea unei organizaţii
protototalitare”, întrucât cea dintâi purta oricum „germenii
totalitarismului” (p. 40). Urmează alte câteva referiri grăbite la
„războiul civil” de care vorbea Manifestul Partidului Comunist (p.
44, 54) pentru a ajunge la notarea îndemnului marxist la „luptă
nemiloasă, război pe moarte […], exterminare, terorism fără a se ţine
cont…” (p. 195). Marx, Lenin, Stalin, dar totalitarismul nu se opreşte
aici. Ar fi o eroare să credem că lucrurile s-au schimbat altfel decât
formal. În cazul românesc, de exemplu, nu s-ar putea spune că
teroarea s-a încheiat în 1964. Ceea ce a urmat – în fond, ceea ce mai
există încă în memorie – este numit „teroarea de slabă intensitate”
sau „teroarea «blândă»”, etichete care „nu înseamnă că a fost mai
puţin eficientă pe termen lung” (p. 107).
De ce atâta efort intelectual – căci este – pentru explicarea a
ceva care pare deja departe? Tocmai de aceea! Pentru că, odată cu
trecerea „adolescenţilor puţin trişti şi săraci” (p. 238), pe care
istoricul francez i-a văzut la Sighet în 1999, comunismul încetează să
mai fie memorie şi rămâne doar istorie. Or, de felul în care se scrie
istoria depinde dacă cineva va mai încerca vreodată să îl transforme
în prezent.
Fereşte-mă, Doamne, de adevăruri!
Larry L. Watts, Fereşte-mă, Doamne, de prieteni... Războiul

clandestin al Blocului Sovietic cu România, traducere din limba engleză de
Camelia Diaconescu, Ed. Rao, Bucureşti, 2011.
Nu mi s-a mai întâmplat să văd că un autor şi o carte sunt

elogiaţi, simultan, de o serie de „ziarişti” senzaţionalişti, de câţiva
foşti sau actuali responsabili din sfera intelligence-ului autohton şi de
o pleiadă de nume grele ale istoriografiei contemporane. Pasiunea
pentru mizerii şi tenebre vandabile a celor dintâi nu face casă tocmai
bună cu circumspecţia tradiţională a domnilor cu „ochi albaştri” şi
nici cu exigenţa cercetătorilor de arhive. Nu am putut şi nu pot nici
acum, după ce am parcurs volumul, să îmi explic această „aliniere de
planete”. Aş putea specula, dar prefer să îi las pe alţii mai pricepuţi.
Cine este Larry Watts? Un istoric american care, de mai bine
de trei decenii, se ocupă de estul european şi, în special, de România.
A venit frecvent aici, înainte de 1989, iar după, s-a stabilit la
Bucureşti, ca reprezentant al unor organizaţii din SUA, şi a oferit
consultanţă unor instituţii ale statului român (Preşedinţie, MApN,
SIE). Lucrând întru reformarea mioriticelor noastre servicii de
informaţii, şi-a dat seama, după propriile-i mărturisiri, de existenţa
unor diferenţe fundamentale în raport cu celelalte ţări ex-comuniste
şi a intuit că ele sunt explicabile istoric. Aşa s-a născut masivul op.
Ce spune Larry Watts? Că România comunistă a fost, prin
politica sa independentistă, un fel de oaie albă sau neagră – depinde
de perspectivă – a blocului roşu. Nimic nou până aici. Merge însă
mai departe, arătând că Occidentul nu a perceput întotdeauna
răzvrătirea românească aşa cum ne place nouă să credem. În spatele
zâmbetelor lui Nixon, ale lui Carter sau ale Reginei au existat dubii
serioase, determinate de „măsurile active”, de „blocare şi disuadare”,
ale URSS şi ale „partenerilor săi apropiaţi” din Pactul de la Varşovia.
Neputând să convingă/constrângă România să se „cuminţească”,
aceştia au optat pentru subminarea ei – în special printr-o vastă reţea
de agenţi – şi pentru manipularea opiniei publice, a serviciilor de
informaţii şi a conducărilor vestici. Pe de o parte, s-a dorit insuflarea
ideii marginalităţii României în cadrul Pactului şi al CAER,
minimalizându-se astfel importanţa opoziţiei sale. În acelaşi sens, au
fost supralicitate sau chiar inventate manifestări disidente ale altor
state/lideri (Ungaria şi al ei Kadar par să fi fost preferaţii), faţă de
care cele româneşti ar fi fost poate mai zgomotoase, dar în nici un
caz mai puternice. Pe de altă parte, s-a clamat că opoziţia românilor
era determinată strict de dorinţa de a obţine avantaje materiale de la
capitalişti. Cea mai spectaculoasă a fost aşa-numita teză a „calului
troian”, potrivit căreia România mima independenţa, după un
scenariu scris la Moscova, „doar” pentru a crea o breşă în tabăra
adversă.
Personal, cred că teza „războiului clandestin” din interiorul
blocului comunist se poate susţine istoric. Cum a ales Larry Watts să
o facă? Oricum. A strâns tot ce i-a căzut la îndemână, a montat şi a
interpretat în aşa fel încât să arate că România a fost o victimă
permanentă a urzelilor vecinilor săi (Rusia/URSS, Ungaria,
Bulgaria). Cartea e doldora de date factuale. Nu insist aici asupra
faptului că autorul nu a apelat, de cele mai multe ori, la sursele
primare (vezi textele Alinei Pavelescu, pe blogul
http://savonarolawho.wordpress.com). Marea problemă este că
faptele prezentate nu converg spre o concluzie anume. Ele nu au o
semnificaţie intrinsecă, ci sunt învestite cu semnificaţie – de prea
multe ori, în mod forţat – chiar de către autor. Raţionamentele sale
sunt adesea chestionabile. Tot ceea ce îl poate ajuta este exploatat la
maxim, tot ceea îl poate încurca este respins în maniere care pot
stârni zâmbete, dar şi indignări. Analiştii occidentali care se îndoiau
de independenţa României sunt blamaţi pe motiv de superficialitate,
în vreme ce un lector de la academia militară din Varşovia era
credibil atunci când anunţa intenţia Pactului de a invada România, pe
motiv că putea avea „prieteni şi relaţii” cu acces la informaţii şi că
„practica vorbelor aruncate pe coridor este universală” (p. 428).
Temerea guvernului american că furnizarea de armament „ar putea
încuraja natura represivă a regimului Ceauşescu” era nefondată,
pentru că Ceauşescu însuşi, în discursuri, garanta că armata nu va fi
folosită împotriva populaţiei, amintind „legăturile istorice dintre
Armată şi Popor” (p. 696). Exemplele s-ar putea întinde pe sute de
pagini.
Insistând asupra politicii externe dejist-ceauşiste, Watts ignoră
complet realităţile interne, iar ignorarea miroase a negare. La
începutul cărţii se vorbeşte despre „iraţionalitatea crescândă a
regimului intern” care doar „a făcut plauzibile chiar şi cele mai
extravagante acuzaţii”. La final, luat complet de valul pe care el
însuşi l-a stârnit, conchide că propaganda prietenilor comunişti a
creat statului român imaginea unui „paria internaţional”, atât în ochii
vesticilor, cât şi în cei ai propriilor cetăţeni. Fie! Deci şi ghiorţăitul
maţelor şi clănţănitul dinţilor trebuie să fi fost efecte auditive create
de simulatoarele Moscovei sau gingle-uri ale Europei Libere, care,
apropo, „a servit scopurilor sovietice de izolare a României şi de
creare a unei breşe între conducerea ei şi populaţie” (p. 339).
„Războiul clandestin” a fost o realitate, dar, din modul în care
îl prezintă Larry Watts, mixând fără inhibiţii fărâme de real şi
ambalându-le în judecăţi exaltate, el apare ca o ficţiune istorică, cu iz
de credibilitate numai dacă e citită prin lentile naţionalist-
conspiraţioniste. La final, autorul uită să ne mai spună ce anume din
actualitate ar trebui să explice demersul său. Rămân deci semne de
întrebare legate de scopurile efortului. Istoriografic vorbind, nu e o
reuşită. Dacă vizează un succes de public, are toate şansele,
nerămânându-i decât să reducă lucrarea la dimensiunile unei ediţii de
chioşc. În sfârşit, dacă s-a urmărit nu explicarea, ci legitimarea sau
determinarea unor mişcări politice actuale, lucrurile devin mult mai
grave, iar reacţiile critice, absolut necesare.
Istorie prin concepte / concepte prin istorie
Victor Neumann, Armin Heinen (editori), Istoria României prin

concepte. Perspective alternative asupra limbajelor social-politice, Ed.
Polirom, Iaşi, 2010.
Marea dificultate în separarea adevărului de fals în discursul

public românesc actual îşi are originile chiar în limbajul social-
politic. Minciunile publice constau tot mai puţin în denaturări
grosiere ale realităţii – riscante în contextul liberalizării accesului la
informaţie şi al concurenţei din ce în ce mai dure pe piaţa
manipulării. Discursurile actuale se fac de regulă acceptate
folosindu-se de cuvinte cu sonoritate familiară, care induce
oamenilor impresia că le cunosc sensul. Frecvenţa utilizării
generează iluzii semantice, pe care emiţătorii le exploatează în
interes propriu. Se întâmplă adesea ca minciuna să fie simţită, dar se
dovedeşte foarte greu de explicat şi contracarat. Singura soluţie ar fi
clarificarea sensurilor conceptelor, măcar a celor mai frecvent
uzitate. Demersul este delicat din punct de vedere social şi
intelectual, dar în absenţa lui spaţiul public românesc rămâne o
junglă, guvernată de „regula celui mai şmecher”.
Asta şi-au propus să facă autorii Istoriei României prin
concepte. Volumul, editat de istoricii Victor Neumann şi Armin
Heinen, reuneşte studiile mai multor cercetători români şi străini (iată
un concept care merită analizat!), participanţi, în 2009, la prima
conferinţă dedicată istoriei conceptuale în spaţiul românesc. Cu toate
că precizările teoretico-metodologice – cu referire permanentă la
opera istoricului german Reinhart Koseleck, iniţiatorul şi autoritatea
în materie – sunt numeroase (în special în textele de început, semnate
Victor Neumann, Armin Heinen şi Alexandre Escudier), cititorului
neavizat (îndrăznesc să includ aici şi mare parte a istoricilor români)
se poate simţi debusolat şi chiar frustrat.
Lucrurile devin mai clare dacă îi urmărim pe autori „la lucru”,
analizând schimbările de sens, de la începutul modernităţii româneşti
până în zilele noastre, ale acelor „concepte social-politice
fundamentale care, în decursul timpului, au devenit teren de luptă ori
mijloace de combatere a disputelor sociale” (Escudier, p. 55). Sunt
avute în vedere concepte precum: patrie şi patriotism (Klaus
Bochmann), democraţie (Win van Meurs), proprietate (Dietmar
Müller), Europa (Hans-Christian Maner), neam, popor, naţiune,
totalitarism (Victor Neumann), tranziţie (Mirela-Luminiţa
Murgescu, Bogdan Murgescu) ş.a. Dovada că, dincolo de formulările
generale, metoda e greu de înţeles şi, cu atât mai mult, de aplicat o
reprezintă faptul că, după cum notau editorii înşişi, între studiile
volumului există diferenţe în ceea ce priveşte „prelucrarea
informaţiei”, unele neurmând, de fapt, „metoda kosellekiană”. Este
adesea vorba de lucrări de istorie politică, socială, economică sau a
ideilor, discipline apropiate, şi totuşi diferite de istoria conceptuală.
Marea realizare este că toate contribuţiile sugerează „puncte de
vedere alternative” şi insistă asupra unor „aspecte care, îndeobşte, au
fost neglijate până acum de istorici” (Neumann, Heinen, p. 8). Nu
trebuie să ne mulţumim cu atât. E nevoie de o continuare a
demersurilor, prin cercetări aprofundate, cu o metodologie cât mai
riguroasă. Îmi place să cred că acest volum e doar un semnal de
început.
Analiza şi „resemantizarea conceptelor” sunt importante în
primul rând pentru istoriografie. În România, ca de altfel în întreaga
Europă de Est, aceasta stă încă sub semnul prejudecăţilor şi a
partizanatelor de tot felul (Neumann, p. 13) ceea ce duce la „gravele
distorsiuni interpretative, jumătăţile de adevăr pronunţate ca sentinţe,
falsificarea istoriei”. Precizarea sensului pe care conceptele l-au avut
în diverse momente şi contexte istorice elimină sau măcar atenuează
deformările existente – ceea ce echivalează cu o rescriere a istoriei –
şi constituie un mijloc de prevenire a apariţiei altora. În această
ordine de idei, conceptele trebuie privite ca „«indicatori» ai
realităţilor din trecut”, „fosile ale unor experienţe ce pot fi
reconstituite”, dar şi ca „«factori» istorici”, „parte constitutivă a
disputelor sociale din trecut” (Escudier, p. 55).
Cea de a doua ipostază este valabilă şi astăzi. Conceptele care
au populat dezbaterile publice şi istoriografia vreme de două secole
sunt încă în arenă şi este esenţial să conştientizăm faptul că ele
„conţin şi semnificaţii mai vechi, includ semantici contradictorii al
căror viitor depinde de disputa interpretărilor” (Heinen, p. 470). De
aceea, clarificările conceptual-istorice au un rol determinant în
reformarea (iată un nou concept care ar merita urmărit!) limbajului
social-politic actual.
E util să reţinem, de exemplu, că: termenul de patriotism „este
expus în mod deosebit diferenţierilor politice şi desfăşurărilor
discursive ale acestora” (Bochmann, p. 126); conceptul de
democraţie a avut, în spaţiul românesc, o „valoare normativă
redusă”, chiar înainte de experienţele autoritare/totalitare (van
Meurs, p. 164); conceptul de proprietate a fost arareori perceput în
sens liberal, fapt reflectat şi în practică (Müller, p. 231); valorile pe
care se întemeiază, în cultura română, „ideea de naţiune modernă” nu
sunt identice cu cele occidentale (Neumann, p. 390); termenul
tranziţie e folosit pentru a desemna mai degrabă o perioadă decât un
proces, reprezentând „mai mult o etichetă comodă pentru epoca de
după 1989 decât un concept articulat, menit să conştientizeze
necesitatea schimbării realităţilor moştenite” (Murgescu, p. 442). În
sfârşit, chiar „politică, în sensul conceptului românesc, trebuie
resemantizat printr-o rapidă schimbare şi o strânsă legătură cu
Occidentul”, lucru dificil de realizat, dată fiind „moştenirea
trecutului” (Heinen, p. 471).
Scopul întregului demers, după cum scrie Victor Neumann, este
de a relativiza „discursul despre trecutul naţional, apropiind şansa
autenticei (şi nu formalei) convergenţe româneşti cu Europa” (p. 31).
Mai concret şi mai modest, un câştig uriaş ar fi dacă – aşa cum
aprecia Klaus Bochmann cu privire la patriotism (p. 104) – istoria
conceptuală, chiar nereuşind să prevină complet abuzurile, ar
contribui la o „bună receptare a textelor istorice” şi la folosirea „cu
mai multă precauţie” a conceptelor social-politice.
Repet: sper să fie doar începutul.
Politica, scumpă doamnă...
Andreea Paul (Vass) (volum coordonat de), Forţa politică a femeilor,

Ed. Polirom, Iaşi, 2011.
E greu să vorbeşti despre femei fără a fi taxat drept sexist. E

greu să vorbeşti despre politică fără a fi taxat drept partizan. Îmi
asum dublul risc. În plus, sunt subiecte la care mai toată lumea
pretinde că se pricepe. Îmi permit să mă exprim şi eu, considerând,
fără (complet) falsă modestie, că „inocenţa ignoranţilor poate pune
într-o lumină nouă domeniile acaparate de specialişti” (Valeriu
Stoica, p. 340).
Forţa politică a femeilor îşi propune să ofere o imagine a
participării politice a femeilor în România postcomunistă. Andreea
Paul (Vass), a adresat o serie de întrebări – privind cariera,
diferenţele dintre politicieni şi politiciene, „modele şi antieroi” etc. –
câtorva zeci de femei implicate politic într-un fel sau altul, la un
nivel sau altul, şi unor „doamne de elită” din domenii extra-politice.
La final, un capitol al bărbaţilor, asemănător unui drept la replică, şi
un Epilog, în care sunt prezentate situaţiile din diverse alte ţări.
Răspunsurile prezintă o mare varietate stilistică şi ideatică.
Întâlnim destule naivităţi (multe texte au aerul autoprezentărilor de la
concursurile de miss), heirupisme (de genul „femeia, promotoarea
noii ere”, p. 66) sau defulări. Misoginii de orice grad vor găsi materie
pentru a-şi hrăni copios prejudecăţile. Îi rog să nu scape din vedere,
pe de o parte, că nici bărbaţii nu sunt feriţi de „derapaje”, iar pe de
alta, că multe femei au atitudini „aşezate”. Impresia mea este că,
oricât ne-am considera de maturi, atunci când vorbim în termeni de
gen, avem tendinţa de a ne comporta copilăreşte. Calea dreaptă ar fi
să acceptăm că nu mai e cazul „să raportăm politica la o problemă de
gen” (Norica Nicolai, p. 149) şi că „profesionalismul şi integritatea
nu ţin de gen” (Andreea Paul (Vass), p. 158). Câţi/câte cred însă cu
adevărat în astfel de vorbe şi, mai ales, câţi/câte se pot ghida după ele
în mod consecvent?
Pe parcursul cărţii, mi-a zburat de mai multe ori gândul la o
replică din Titanic Vals: „Politica, scumpă doamnă, are legile ei
fixe... ca cele ale gravităţii universale... Ca să fructifici trebuie să
depui”. Asta îi spunea un „baron local” interbelic Daciei, soţia
candidatului Spirache Necşulescu, încercând să stoarcă ceva bani. Au
trecut decenii, femeile nu mai sunt condamnate să facă politică din
umbră. Au obţinut posibilitatea firească a implicării directe şi, odată
cu ea, a apărut iluzia unei noi „legi fixe”, aceea a „cotei obligatorii
de reprezentare politică de gen” (p. 14). Ideea este susţinută de cea
mai mare parte a autoarelor.
Dacă la Muşatescu sofismul era evident, în cazul nostru,
statistica şi biologia îl fac mai greu de perceput: femeile reprezintă
atât la sută din populaţie, deci trebuie să le revină tot atât la sută din
mandate. E normal şi dacă nu se întâmplă aşa este pentru că unii şi
chiar unele se opun normalului. Se respinge interpretarea cotei ca o
formă de discriminare pozitivă. O logică periculoasă, care poate duce
la concluzii catastrofiste precum aceea că „nu se poate vorbi serios
despre democraţie dacă mai mult de jumătate din cetăţenii României
rămân în afara reprezentării politice” (Zoe Petre, p. 163) sau că
„ignorând jumătate din populaţia ţării, ignorăm jumătate din
plusvaloarea cu care contribuim la bunăstarea societăţii” (Rovana
Plumb, p. 171). Schimbând categoriile, am putea arăta că multe alte
jumătăţi sunt ignorate. În democraţie însă, reprezentativitatea
priveşte nu caracteristicile diverselor persoane, ci opiniile lor. Dacă
nu ar fi aşa, componenţa organismelor reprezentative nu s-ar stabili
prin vot, ci prin eşantionare.
Cei mai mulţi autori bărbaţi nu consideră necesară vreo cotă, ba
chiar unii văd în idee un „substrat stângist, aducând o perspectivă
totalitară” (Teodor Baconschi, p. 300) sau o „exagerare
comunistoidă” (Kelemen Hunor, p. 330). Ironia face ca majoritatea
susţinătoarelor cotei să fie membre ale unor partide a căror denumire
include cuvântul liberal.
Există şi o minoritate feminină care îşi exprimă, cu moderaţie,
reţinerea. Se cuvin sesizate două nuanţe. Pe de o parte, se consideră
că, deşi necesară, reprezentarea femeilor nu trebuie să fie impusă
prin lege, ci „să vină ca urmare a cererii” (Adriana Săftoiu, p. 185).
Altfel spus, nu e suficient că femeile au „probleme şi interese
specifice”, aşa cum afirma o „activistă feministă” declarată (Oana
Băluţă, p. 216) (cele mai multe semnatare se feresc, mai mult sau
mai puţin, de cuvântul feminism). Trebuie să conştientizeze aceste
probleme/interese şi să dorească rezolvarea/realizarea lor prin
politică. Pare dificil, numai dacă observăm că una dintre ideile
recurente este aceea a lipsei de solidaritate – eufemistic vorbind – a
româncelor. Pe de altă parte, există tendinţa de respingere a oricărei
deosebiri de gen. Din această perspectivă, nu există teme politice
specific feminine, sintagma femeie politician „sugerează din start un
complex de inferioritate, cantonarea în «liga mică» a unui joc
acceptat ca eminamente masculin” (Miruna Munteanu, p. 271), iar
„acceptarea includerii într-o substructură [organizaţia de femei, n.
M.G.] este un prim pas spre izolare” (Monica Tatoiu, p. 298). Ideal
ar fi ca femeile să activeze politic „în calitate de cetăţeni interesaţi de
cei care i-au ales, indiferent dacă sunt femei sau bărbaţi” (Aurora
Liiceanu, p. 251). Dovadă stau exemplele personalităţilor celor mai
frecvent amintite ca modele, Margaret Thatcher şi Golda Meir, şi ale
tuturor celorlalte prezentate în Epilog.
Ajuns aici, nu pot să nu reţin frecvenţa invocării personajului
Regina Maria. Fără a-i minimaliza în vreun fel rolul istoric, trebuie
acceptat faptul că nu mai poate funcţiona ca model. Mutatis
mutandis, are mai multe în comun cu eroina lui Muşatescu decât cu
ceea ce sunt sau doresc să fie autoarele noastre. A o alege ca model
înseamnă a te dedica jocului politic informal, a rata şansa
„emancipării” şi, implicit, a da apă la moară imaginarului misogin.
Din fericire, cred că nu e vorba de o asumare serioasă, ci doar de un
amestec de ignoranţă, miraj istoric şi emfază.
Una peste alta, Forţa politică a femeilor ilustrează nivelul
discuţiilor privind raporturile de gen în România. Lamentaţii, ridicări
de ton, încordări de muşchi, teoretizări seci şi exemplificări exotice.
Dar nici din acestea prea multe! Rar câte un discurs serios (vezi
contribuţiile dnei Mihaela Miroiu), care să îţi dea de gândit îndelung!
Am, ca de atâtea ori, senzaţia că tout(e) est pris(e) a la légere.
PS. Aflăm că (şi) din punct de vedere al reprezentării politice a

femeilor, România se situează la coada Uniunii, având în urmă doar
un vecin, care însă, de data asta, nu e Bulgaria (vezi pp. 17, 362).
Intelligence şi intelighenţia
Alexandru Popescu, Academia secretelor. Intelectualii şi spionajul. O

istorie universală, ediţia a II-a revăzută şi adăugită, Editura „Cetatea de
Scaun”, Târgovişte, 2011.
Printre multele „prostii” care fac obiectul „ocupaţiunii mintale”

a românilor, „securitatea” – sau, într-o formulare mai soft, „servi-
ciile” – ocupă un loc privilegiat. Cred că frecvenţa şi diversitatea
contextelor în care e adusă – mai în glumă, mai în serios – în discuţie
ar pune pe gânduri orice observator extern. La noi, toată realitatea
socială poate fi explicată prin scenarii care alătură mai mult sau mai
puţin fantezist acronime precum: KGB, CIA, Mossad, SRI etc., etc.
Nu există „servicii” câte pot românii invoca. Cum am ajuns aici?
Prima cauză care îmi vine, ca de atâtea ori, în minte este lunga
experienţă comunistă, în timpul căreia stăpânirea nu doar că s-a
folosit cât a putut de a sa Securitate, dar a şi cultivat paranoia
colectivă, speriindu-şi permanent supuşii cu bau-bau-ul „agenturilor
străine”. După 1989, mulţi au refuzat – oare chiar fără motiv? – să
creadă în dispariţia de facto a fostei poliţii secrete şi astfel s-a creat
ceea ce s-ar putea numi „mitul fantomei securiste”.
În mediile zise intelectuale, totul capătă – cum altfel? – un plus
de intensitate şi de complexitate. Aici, oricui i se poate presupune
apartenenţa la un „serviciu”, ceea ce echivalează, după caz, cu
ostracizarea sau, dimpotrivă, cu sporirea prestigiului. Oricum, dacă te
pretinzi om de cultură/ştiinţă şi nu auzi pe nimeni făcând măcar o
aluzie la statutul tău „informativ”, e bine să îţi (re)evaluezi
activitatea profesională şi impactul în branşă.
Ca de obicei în cazul obsesiilor colective, şi pe această temă s-a
dezvoltat un teanc de maculatură, mai glossy sau mai zgrunţuroasă,
care sufocă puţinele abordări serioase. Iată cum am reuşit să ratez
prima ediţie a Academiei secretelor (Meronia, 2006). Şi aş fi ratat-o
şi pe a doua, dacă nu mi-ar fi căzut sub ochi aprecierea academicia-
nului Florin Constantiniu, anume că autorul „proiectează lumina
investigaţiei sale într-o lume care iubeşte întunericul”.
Alexandru Popescu, istoric şi diplomat de carieră (sintagma este
un clişeu, dar, în condiţiile în care se face referire la o mulţime de
diplomaţi falşi sau ocazionali, ea capătă semnificaţie) a realizat ceea
ce numeşte – un alt clişeu – o lucrare de sinteză. Nu e vorba de
dezvăluiri şi nici măcar de reinterpretări spectaculoase. Doar un
volum impresionant de informaţii asamblate cu migală şi precauţie,
care creează o imagine caleidoscopică a legăturilor intelectualilor cu
spionajul, din Antichitate (primele referiri sunt identificate în
scrierile unor Sun Tzu sau Homer) până la sfârşitul Războiului Rece.
Amândoi termenii sunt folosiţi în sensurile cele mai largi cu
putinţă. În categoria intelectuali sunt incluşi scriitori mai mult sau
mai puţin cunoscuţi, jurnalişti, oameni de ştiinţă (Einstein, Bohr,
Fermi ş.a.), pictori (Picasso), cântăreţi şi actori de cinema (Marlene
Dietrich, Greta Garbo, Josephine Baker, Frank Sinatra, Maria Tănase
ş.a.) şi chiar personaje cu profesii greu încadrabile precum Mata Hari
sau Lea Kruse. Prin spionaj se înţelege, de fapt, cam tot ceea ce în
limbajul anglo-saxon intră în sfera noţiunii de intelligence, adică:
spionaj propriu-zis, organizarea de reţele informative, campanii de
propagandă etc., la care se adaugă cu necesitate diversele activităţi cu
caracter strict tehnic. Prin urmare, şi relaţiile intelectualilor cu
„spionajul” cunosc o serie de variaţii. Există scriitori care, prin
creaţiile lor, au jucat rolul de agenţi de influenţă – cazul occiden-
talilor iluştri (Hemingway, Dos Passos, Brecht, Malraux, Gide,
Rolland ş.a.) care au promovat cauza URSS în perioada interbelică,
dar şi al celor care, după război, au promovat cauza SUA (Borges,
Nabokov, Russel, Koestler ş.a). Unii s-au „trezit” şi chiar au luat
atitudine în sens contrar (Gide, Orwell, Istrati ş.a.). Alţii nu.
Categoria cea mai spectaculoasă o reprezintă, cu siguranţă, aceia care
nu doar că au lucrat ca agenţi de informaţii, dar s-au şi folosit de
experienţa acumulată pentru a crea literatură de succes (Somerset
Maugham, Graham Green, Ian Fleming, John le Carré). De altfel, la
finalul cărţii autorul a încercat să ilustreze modul în care proble-
matica spionajului a fost reflectată în literatură şi cinematografie,
întocmind liste de autori, cărţi, filme, personaje. Savanţii s-au
implicat şi ei în moduri diferite: majoritatea şi-au făcut, pur şi
simplu, meseria sub tutela unor servicii, dar unii au şi transmis date
inamicului (cazul scurgerii de informaţii asupra „Proiectului
Manhattan” către URSS) şi chiar au creat reţele în acest scop (cazul
„Grupului de la Cambridge”). Mulţi s-au preocupat de criptografie şi
criptoanaliză. În toate categoriile, a existat o varietate de motive
pentru care intelectualii au acţionat aşa cum au făcut-o, pornind de la
dorinţa de bani şi/sau glorie şi ajungând până la credinţa în cauza
susţinută.
Cazul românesc este tratat mai succint şi mai schematic decât
ne-am fi aşteptat, dar, în fond, e vorba de o istorie universală.
Povestea începe cu spionii străini infiltraţi, în epoca medievală, în
Ţările Române, ca medici sau misionari, şi se încheie cu vocile
Europei Libere. Între aceste două borne, avem o serie de cazuri de
intelectuali străini care au acţionat ca agenţi pe teritoriul românesc,
dar şi de intelectuali români care au lucrat pentru servicii româneşti
sau străine.
Pentru publicul românesc, Academia secretelor are, în primul
rând, o valoare informativă. Aflăm lucruri la care altfel nu am fi avut
acces cu greu. Amatorii de scenarii conspiraţioniste pot găsi
materiale pentru tot restul vieţii. Dar ei găsesc oricum, orice, oriunde.
Cert este că, oricât de mulţi au fost cei implicaţi în activităţi de
intelligence, ceilalţi, neiniţiaţii, rămân, oricum, cu mult mai mulţi. A
înţelege că lumea este împânzită de artişti savanţi-spioni ar fi o
eroare.
Cartea lui Alexandru Popescu este remarcabilă pentru că
reuşeşte să trateze cu moderaţie un subiect predispus la excese. Fără
alegaţii hazardate, fără speculaţii, fără asocieri forţate, de dragul
concluziei, cu grija permanentă de a separa certitudinile – atât cât pot
ele exista – de bănuieli sau zvonuri. Faptele, puse cap la cap, vorbesc
de la sine. Ce putem învăţa de aici este că, cel puţin în această
materie, lucrurile sunt prea complicate pentru a ne permite să fim
vreodată categorici.
Ierusalim-Ierusalim via Bucureşti
Daniela Osiac, România şi politica din Orientul Mijlociu, Ed. Aius,

Craiova, 2011.
Eram de-o şchioapă când l-am auzit pe tata spunând: „Bă’, da’
se bat ăştia continuu...”. La televizor se vedeau imagini ale unei
ciocniri israeliano-palestiniene/palestiniano-israeliene „de rutină”.
Am rămas de atunci cu impresia că e vorba de un litigiu vechi de
când lumea şi care va dura cât lumea. Totul îmi pare învăluit într-un
iraţional pe care informaţiile şi tentativele analitice din mass-media
nu reuşesc să-l spulbere complet. Fără modestie, cred că asemenea
mie sunt mulţi, chiar din rândul celor iniţiaţi în istoria contemporană.
Chestiunea este prezentă difuz în mentalul românesc, acutizându-se
din când în când în reacţii partizane de-a dreptul „fotbalistice”, de
genul „bine le fac”, „las’ că şi-o caută”, „pe ei, pe...”. În plus, există
o oarecare implicare afectivă, generată de nostalgia bunelor relaţii pe
care statul comunist le-a avut, cum îi şade bine românului imparţial,
cu ambele părţi. S-a construit chiar un adevărat mit al vârstei de aur a
politicii noastre externe, când – de voie, de nevoie – ne-am pus de-a
curmezişul între cele două blocuri politice.
Nu este suficientă o privire rapidă asupra istoriei postbelice
pentru a înţelege situaţia din Orientul Mijlociu. Simpla jalonare
cronologică cu precizarea modificărilor teritoriale nu poate spune
prea mult despre o situaţie în care se îmbină chestiuni religioase,
geopolitice, economice etc. Este nevoie de o aplecare îndelungată
asupra problemei, de multă atenţie la detalii şi la nuanţe şi, mai ales,
de multă moderaţie în tratarea materiei.
După ce s-a ocupat de preistoria problemei în lucrarea Palestina
sub mandat britanic (Aius, 2009), tânăra cercetătoare Daniela Osiac
a reuşit acum să creeze o imagine generală asupra conflictului.
Dificultatea unui astfel de demers este evidentă pentru orice istoric.
A fost necesară consultarea unei bibliografii vaste, în mare parte
străină, şi asamblarea cu migală a informaţiilor. Rezultatul are toate
datele să devină un punct de referinţă în istoriografia românească.
După o scurtă prezentare a „conexiunilor istorice”, autoarea stăruie
asupra „deceniilor de aparentă relaxare dintre cele două conflagraţii
mondiale”, când consideră, pe bună dreptate, că s-au conturat „liniile
viitoarei evoluţii a dinamicii acestui areal” (p. 59). Şi continuă să
urmărească atent evenimentele până la Acordul de la Oslo (1993),
care, deşi a fost o reuşită incontestabilă, nu a putut „să rezolve marile
probleme din Orientul Mijlociu”. De altfel, întreaga derulare de
evenimente conduce spre concluzia fostului preşedinte american
Jimmy Carter, anume că spaţiul disputat între evrei şi arabi
reprezintă „cea mai volatilă regiune din lume a cărei instabilitate este
o continuă ameninţare la pacea globală” (p. 59).
În partea a doua a cărţii, autoarea îşi concentrează atenţia asupra
relaţiilor României cu Israelul, cu statele arabe şi cu OEP şi a
modului în care ea a încercat să îşi asume rolul de mediator între
acestea. Discursul istoriografic este întemeiat pe o serie de
documente diplomatice (rapoarte, informări, note de convorbire etc.)
din arhivele Ministerului Afacerilor Externe şi ale Secţiei Relaţii
Externe a CC al PCR. Acestea dovedesc buna cunoaştere – de către
diplomaţii români şi, implicit, de către autorităţile de la Bucureşti – a
situaţiei din zonă. Relevante în acest sens sunt raportul secret cu
privire la istoria, situaţia internă şi politica externă a statului Israel
(1970) sau referatul „Sistemul de legi care a guvernat activitatea de
stat a Israelului” (1969). Astfel de documente, dat fiind modul în
care au fost concepute, sunt accesibile chiar şi cititorului neiniţiat şi
pot reprezenta o lectură captivantă.
Politica externă a României, în general, şi cea referitoare la
Orientul Mijlociu, în special, par foarte riguros şi coerent elaborate
şi, îndrăznesc să spun, chiar oneste. Relaţiile cu ambele părţi impli-
cate în conflict erau durabile şi complexe. Dorinţa de a le păstra şi,
mai mult, de a contribui la asigurarea păcii în zonă a avut, fără
îndoială, o raţiune pragmatică: crearea unei imagini de actor interna-
ţional independent şi puternic. Aceasta nu exclude însă preocuparea
sinceră pentru soarta popoarelor care aveau de suferit. Linia
directoare a diplomaţiei româneşti este sintetic exprimată prin ceea
ce Mircea Maliţa numea „schema Maurer, reţeta sa nescrisă”: „vor-
beşti în numele României (nici un grup, nici o alianţă). Exprimi
politica ei independentă, raţionamentul ei politic (nici un grup, nici o
alianţă). Respectăm independenţa altora (nu ne amestecăm). Vrem
relaţii bune, în special pe plan economic. Exemple concludente.
Relaţiile diplomatice nu le desfiinţăm (nu scoatem telefoanele, în caz
de criză). Aceasta ne permite să înţelegem şi pe cei cu care nu sun-
tem de acord” (p. 165). Astfel, România a reuşit să devină, de la
mare distanţă, un releu pentru comunicarea dintre liderii politici
aflaţi în imediată apropiere fizică. La Bucureşti s-au receptat şi
retransmis vocile unor Golda Meir, Menahem Begin sau Shimon
Peres, dar şi ale lui Yasser Arafat, Hafez al Assad sau Anwar al
Sadat.
România şi politica din Orientul Mijlociu trezeşte, fără îndoială,
mult interes în rândul comunităţii istoriografice. În afara acesteia, ea
poate servi drept ghid pentru diplomaţii români, mai ales pentru cei
în formare, şi pentru jurnalişti, pe care o viziune de ansamblu asupra
trecutului, îi poate ajuta să perceapă mai uşor nuanţele prezentului.
„O naţie nedeprinsă încă cu alegerile”
Cristian Preda, Rumâni fericiţi. Vot şi putere de la 1831 până în

prezent, Ed. Polirom, Iaşi, 2011.
Nu avem, în peisajul editorial românesc, prea multe scrieri de

istorie politică. De istorie electorală, nu mai vorbesc. Cu siguranţă, se
vor găsi destui care să protesteze, trimiţându-mă la bibliografie. Nu
vorbesc însă aici de textele care circulă – e un fel de a spune – în
autosuficientele cercuri „academice”. Ele merită o discuţie separată,
de care, deocamdată, nu risc să mă apropii. Mă refer la cele care au
şansa de a ajunge în faţa – şi chiar de a stârni interesul – publicului
larg, atât cât este el aici şi acum. În romanticii ani ’90, mulţi istorici
cu nume au publicat sinteze dedicate vechii democraţii autohtone,
bucurându-se de un număr mare de cititori. A existat o fervoare
psihanalizabilă, de ambele părţi. De atunci, s-au schimbat multe,
lucrurile s-au mai liniştit. Lucrările de istorie politică s-au rărit – cel
puţin prin raportare la producţia publicistico-editorială crescândă –,
dar par să perpetueze acelaşi viciu al evenimenţialului şi al descrierii
expeditive a aspectelor instituţionale, fapt cu atât mai valabil în cazul
regimului comunist, sursa predilectă de teme de cercetare. Cultura
politică nu a evoluat aşa cum (exaltat şi indefinit) şi, mai ales, cât se
spera la începuturile noii democraţii. Măcar pentru atât şi tot e nevoie
de istorii politice cuprinzătoare, analitice, accesibile şi atractive
pentru cât mai mulţi.
După mai multe volume consacrate gândirii politice româneşti
şi sistemelor electorale, interbelice şi postdecembriste, profesorul
Cristian Preda a publicat, după cum era de aşteptat, un compendiu de
istorie politico-electorală. Utilizând „instrumentele ştiinţei politice”
pe o „tramă istorică”, domnia sa încearcă să facă inteligibilă
„modernitatea politică în varianta românească”. Titlul cu iz retro
trimite la un text al lui Ion Câmpineanu, de la 1838, care considera
că „rumânii sunt fericiţi” dacă au posibilitatatea de a-şi alege
conducătorul, dacă legile sunt respectate, administraţia şi justiţia
funcţionează întru interesul general ş.a. (p. 9). În căutarea acestei
fericiri publice porneşte şi Cristian Preda, urmărind-o – de la primele
alegeri, cele regulamentare, din 1831-1832, până la prezidenţialele
din 2009 – prin intermediul a trei „elemente majore”: constituţia sau,
mai precis, „constituţionalizarea regimului”; separaţia puterilor şi
raporturile formale şi practice dintre ele; sistemul electoral şi efectele
sale (p. 18).
Rând pe rând ne sunt prezentate alegerile pentru adunările
obşteşti şi hospodari, divanurile ad-hoc şi adunările care au realizat
uniunea personală a Principatelor. În timpul lui Cuza şi, mai ales, al
lui Carol I viaţa publică cunoaşte o dezvolare accelerată şi o
(oarecare) apropiere de ceea ce presupune modernitatea politică.
Particularitatea autohtonă o reprezintă inversarea raporturilor
parlamentariste clasice dintre legislativ şi executiv şi „personalizarea
regimului”, cu un monarh care realiza alternanţa la guvernare,
asigurând astfel stabilitatea, dar reducând alegerile la rolul de
„element secundar în configurarea regimului”, menit doar să
legitimeze „guvernele abia numite” (p. 129). Au urmat o perioadă de
tranziţie de la Vechiul Regat la România Mare, în care au coexistat
două sisteme electorale, şi un interval, 1927-1940, în care „peisajul
instituţional era mai fragil” (p. 153) decât în toată epoca anterioară.
Eticheta relevantă e aceea de „democraţie mimată”, salvată doar de
alternanţa la guvernare, în care Regele s-a dovedit, din nou, „factorul
hotărâtor” (p. 166). De reţinut sunt şi aprecierile originale pe care
autorul le face cu privire la două evenimente marcante ale perioadei
1944-1947: greva regală şi alegerile din 1946. Cea dintâi este văzută
nu prin prisma opoziţiei Regelui faţă de guvern, ci, în logica
regimului de la 1866 şi 1923, prin cea a rezistenţei guvernului în faţa
Regelui, situaţie unică în istoria noastră (p. 206). La fel, alegerile din
1946, care sunt prezentate în istoriografie ca un exemplu de uriaşă
fraudă, trebuie privite cu o oarecare moderaţie, ţinând cont de faptul
că ele au venit în suita unei experienţe electorale în care frauda era
generalizată (p. 218).
Paradoxal, judecând strict după aspectele formale, regimul
comunist pare să fi răsturnat – adică normalizat – raporturile dintre
guvern şi parlament (pp. 225-226). În practică însă, exercitarea
puterii nu avea mai nimic de a face cu constituţia, democraţia fiind
chiar „mai mimată” decât cea interbelică. În perioada ceauşistă, ele
au devenit, mai clar, un simplu instrument de legitimare a
conducătorului. „Locul lor a rămas însă marginal” (p. 254).
Pluralismul a fost doar de faţadă, întrucât nu ameninţa în nici un fel
regimul – toţi candidaţii având aceeaşi siglă – şi, mai mult, cursa „era
limitată la orizontul profesional” (p. 276).
Pentru perioada postcomunistă, Cristian Preda remarcă lipsa de
continuitate, mai concret, faptul că „reţeta guvernamentală e «gătită»
după alegeri şi constituie mereu o surpriză” (p. 321). Partidele devin
astfel „mai importante decât procedurile parlamentare” (p. 322), dar
numai în măsura în care preşedintele le alege pentru coaliţia de
guvernare (p. 333).
Concluzia evidentă, chiar dacă autorul nu o formulează explicit,
este puternica personalizare şi, deci, slaba instituţionalizare a tuturor
– deloc puţine – regimuri politice din istoria noastră. Această
realitate este sugerată chiar de modul în care Cristian Preda alege să
îşi intituleze capitolele, cu numele conducătorilor din fiecare
perioadă, de la Gheorghe Bibescu la Nicolae Ceauşescu. Excepţie
face perioada de „după 1989”, pentru care însă se precizează că
regimul se organizează în jurul preşedintelui, guvernul fiind privit
mai curând ca o emanaţie a acestuia, decât a parlamentului. Deci, din
nou, personalizare!
La capătul unei astfel de istorii, de-a lungul căreia, alegerile –
altfel, reglementate de foarte multe ori şi în foarte multe moduri – nu
au avut niciodată rolul pe care ar fi trebuit să-l aibă, nu e de mirare că
românii nu au putut dobândi o cultură electorală solidă. Fără a fi un
obişnuit al asocierilor trecut-prezent, trebuie să constat că eticheta
pusă de C.A. Rosetti, în 1857, rămâne nedezlipită: „naţie nedeprinsă
încă cu alegerile” (p. 76).
P.S. Se cuvine să observăm omagiul – explicit şi, mai ales,

implicit – pe care autorul îl aduce unor mari specialişti în ştiinţe
politice, originari din România: Mattei Dogan şi Ghiţă Ionescu.
Represiunea comunistă:
de la Academie la Ezeru
Octavian Roske (coord.), România 1945-1949. Enciclopedia

regimului comunist. Represiunea, vol. I A-E, Academia Română, Institutul
Naţional pentru Studiul Totalitarismului, Bucureşti, 2011.
Trăindu-mi adolescenţa în acneicii ani ’90, am devorat şi eu, ca

mulţi alţii de vârsta mea, tone de tipărituri referitoare la experienţa
comunistă de la noi şi de aiurea. Am tremurat la Memorialul Durerii
şi am dezvoltat un cult pentru venerabilii supravieţuitori ai
prigonirilor de tot felul, inspiratori, atunci, ai unor opinii publice
contradictorii. Recunosc că simţeam o plăcere masochistă hrănindu-
mă din suferinţele lor. Din fericire, a trecut. Din păcate, odată cu ea,
mi s-a atenuat şi curiozitatea, lăsând loc unei sastiseli enervante. Mi
se întâmplă tot mai rar să palpit la vreo noutate documentară sau la
vreo interpretare cu potenţial de efervescenţă. Pe acest fond, era de
aşteptat ca un titlu precum Enciclopedia regimului comunist să mă
incite la răsfoire, dar nu mai mult. Apariţia sub egida Institutului
Naţional pentru Studiul Totalitarismului şi în coordonarea lui
Octavian Roske reprezintă, fără îndoială, o garanţie ştiinţifică şi
morală. În plus, amploarea şi temeinicia lucrării sunt evidente: este
numai primul volum dintr-o serie de trei, însumând peste 600 de
articole în peste 1500 de pagini (p. 9), rezultatul muncii a aproape 50
de universitari şi cercetători de la instituţii de pe tot cuprinsul ţării.
Dovadă a rigorii academice stau precizările metodologice din Prefaţă
şi, mai ales, respectarea lor de către toţi autorii. Mare lucru, la noi!
Exemplul cel mai uşor de observat îl reprezintă bibliografiile
(aferente articolelor) consistente, relevante pentru stadiul actual al
cercetării în materie şi cuprinzând, adesea, surse inedite (din
Arhivele Naţionale, CNSAS, SRI ş.a.). Dincolo de sinteza
întotdeauna binevenită, întrebarea este ce aduce nou, ca informaţie
sau ca viziune, lucrarea?
Primul lucru care surprinde este diversitatea articolelor, a căror
legătură cu linia directoare tematică la început, represiunea, nu este
întotdeauna directă şi/sau evidentă. Dacă în ceea ce priveşte
„academia”, „alegerile” sau „Casa Regală” se pot face oarecare
conexiuni, cuvinte precum „autobiografie” sau „carte poştală” par –
cel puţin pentru cititorul nefamiliarizat cu epoca – complet inocente.
Parcurgând textele însă, devine clar că represiunea este cheia în care
poate fi interpretat întregul univers social din timpul comunismului.
Ne aflăm în faţa enciclopediei a unei epocii în care totul a fost – în
feluri diferite şi în măsuri diferite – represiv. Eram obişnuit cu un
astfel de discurs, dar îl asociam cu un anticomunism ultra-radical şi
mai degrabă visceral. Punerea laolaltă a atâtor informaţii şi asocierile
sugestive arată însă că există un suport raţional.
Într-o încercare de a inventaria vastul material, în primul rând
trebuie reţinută „geografia represiunii”, adică lungul şir de localităţi
în care, pe parcursul celor cinci decenii, au funcţionat închisori,
colonii de muncă sau puncte de domiciliu obligatoriu. Pe lângă
locurile de detenţie celebre, ni se atrage atenţia asupra unui număr
impresionant de localităţi rurale cu nume idilice – de la memorabila
Agaua până la Ezeru, cu care se încheie prezentul volum –, dar cu
istorii dureroase. Dacă ne gândim că acesta e doar primul volum,
devine clar că imaginea României ca o uriaşă închisoare nu este
departe de realitate.
Instituţiile cu rol represiv (Ministerul de Interne, Securitatea,
Direcţia Generală Penitenciarelor şi multe altele) sunt amplu
prezentate, subliniindu-se schimbările nominale, structurale şi
funcţionale pe care le-au cunoscut. De cealaltă parte se află diversele
grupuri – sociale (chiaburimea, burghezia, muncitorii), profesionale
(avocaţi, bancheri, diplomaţi) entice (armeni, evrei, germani),
religioase (bisericile ortodoxă, greco- şi romano-catolică, cultele
mosaic, musulman şi cele neoprotestante) – asupra cărora statul
comunist şi-a îndreptat instrumentele de coerciţie. În fapt, nimeni nu
putea scăpa – nici măcar apartenenţa la aparatul represiv nu putea fi
o garanţie – căci represiunea avea suficiente tentacule cât să cuprindă
întreaga societate. Toate sunt tratate în detaliu în carte: de la execuţia
fizică, trecând prin detenţie, deportare, muncă forţată, confiscare a
averii, colectivizare şi ajungând până la „banalele” discriminări,
demolări şi mutări forţate, întocmiri de dosare de urmărire sau
îngrădiri de exprimare.
O particularitate a Enciclopediei constă în concentrarea asupra
„aspectelor legislative, instituţionale şi ideologice” (p. 12),
echilibrând astfel întrucâtva situaţia în cercetarea comunismului
românesc, prinsă în bună parte, până acum, într-o paradigmă narativ-
biografistă. Această concepţie a determinat şi includerea mai multor
articole consacrate exclusiv unor instituţii juridice importante
(codurile, diverse infracţiuni etc.). Indivizii cu roluri de decizie şi/sau
de execuţie în materie de represiune sunt avuţi în vedere, de această
dată, numai prin prisma legăturilor lor cu instituţiile, nebeneficiind
de articole individuale. Pentru acestea, se face trimitere la dicţionarul
Mecanisme represive, apărut de asemenea sub egida INST. În mod
similar, victimele individuale, sunt aduse în prim-plan strict pentru
ilustrarea unor practici, fenomene sau evenimente, iar atunci când
mărturiile lor sunt folosite ca surse, ele sunt dublate, pe cât posibil,
de acte normative şi/sau de documente de arhivă.
Nu în ultimul rând, trebuie notată funcţia de dicţionar explicativ
al limbajului epocii. Pe de o parte, sunt discutate, prin referire la
legislaţia şi la doctrina comunistă, acele cuvinte şi sintagme
specifice, încă de atunci şablonizate (acuzator public, asesor, uneltire
contra ordinii sociale, deviaţionism, dictatură a proletariatului,
duşman al poporului etc.), pe care astăzi mulţi nu le (mai) cunosc, iar
alţii le folosesc inerţial, ignorându-le sensurile originare. Pe de altă
parte, se revine asupra unor cuvinte frecvente în vorbirea noastră
cotidiană, dar care, în contextul perioadei, aveau valenţe semantice
diferite şi, prin trecerea timpului, tot mai surprinzătoare (anchetă,
autobiografie, avocat, discriminare etc.).
Enciclopedia constituie un instrument de lucru pentru
cercetătorii istoriei contemporane, dar şi un bun mijloc de iniţiere
pentru tinerii care – să remarcăm fără să ne grăbim a-i blama! – nu
mai au disponibilitatea şi nici abilităţile de a se scufunda în vasta
literatură consacrată materiei.
Aşteptăm următoarele două volume despre represiune, precum
şi anunţata serie privind evoluţia instituţională a regimului comunist.
Intelectualii, politica
şi imposibila minte de pe urmă
Lucian Boia, Capcanele istoriei. Elita intelectuală românească între

1930 şi 1950, Ed. Humanitas, Bucureşti, 2011.
De pensée-uri despre implicarea intelectualilor în politică am tot

avut parte în ultimii douăzeci de ani, de când li s-a strigat moartea în
piaţa publică. Nu lipsesc nici coborârile în istorie, mulţi
contemporani găsind ceva de spus despre exaltările sau
compromisurile predecesorilor lor din perioada interbelică şi/sau
comunistă. Se simte mai mereu o pornire, în diverse grade, de a
dezvălui şi condamna sau, dimpotrivă, de a disculpa până la eroizare.
Pentru nuanţe nu prea e loc, deşi sunt adesea proclamate depozitare
ale adevărului.
Ca de obicei, Lucian Boia îşi propune ce e mai greu, adică să
(îşi) explice cum au gândit alţii. Spre deosebire de cei care de dragul
concluziei sacrifică, mai mult sau mai puţin, argumentarea, ajunge la
concluzii solide tocmai pentru că nu şi le doreşte cu orice preţ.
Scopul nu este de a stabili în ce fel au stat lucrurile, ci de a arăta că
ele nu au stat musai într-un fel anume sau au stat în mai multe feluri,
în acelaşi timp.
Pornind în principal de la surse primare, de arhivă, istoricul
creează o imagine a implicării politice a elitei intelectuale
(academicieni, universitari, scriitori şi publicişti cunoscuţi) pe
parcursul a două decenii. E o imagine bogată în nuanţe, contraste,
continuităţi şi discontinuităţi.
Mai întâi, au fost anii discutabilei democraţii interbelice, când
atracţia politicii a fost destul de puternică printre „minţile luminate”
(vezi datele privind afilierile partinice ale universitarilor [pp. 98-99]
şi ale academicienilor [pp. 105-106]). Au fost anii unei „ofensive a
tinerilor”, a unei „generaţii” – înţeleasă în sens „socio-cultural”, nu
„biologic sau demografic” (p. 27) – aflate în căutarea unei noi morale
şi în luptă dură cu „bătrânii”. „Experimentul” lor a fost ghidat de
câţiva „adunători de tineri”, dintre care se distinge figura lui Nae
Ionescu. Lucian Boia atrage atenţia şi asupra „modelului” Gusti,
insuficient analizat, până acum.
Cu toate nemulţumirile, cei mai mulţi români s-au menţinut în
limitele democratice. Este valabil atât pentru elitele intelectuale – o
arată informaţiile din carte –, cât şi pentru ansamblul populaţiei – o
arată rezultatele alegerilor din 1937. E adevărat că fascinaţia
extremelor era tot mai puternică. E adevărat şi că extrema dreaptă a
atras personalităţi mai numeroase şi, cel puţin retrospective, mai
importante. Vedem că opţiunea lor poate fi explicată – fatalmente,
parţial – fără a cădea în capcana dihotomiei. Comunismul a avut mai
puţin succes. Nu trebuie, totuşi, ignorat faptul că au existat destui
intelectuali de stânga, „dar o stângă care nu mai vede adversar la
extrema stângă” (p. 68) şi nu are reţineri să se apropie de ea.
După 1937, timpul, care dăduse deja oarecare semne de
accelerare, nu a mai avut deloc răbdare cu intelectualii. A urmat o
suită de şapte regimuri politice, în interval de zece ani. S-a trecut „de
la o dictatură la alta… cu puţină democraţie” (p. 245), între august
1944 şi februarie 1945, urmată de preludiile totalitarismului roşu. Şi
sub Carol, şi sub legionari, şi sub Antonescu, şi sub Stalin, mulţi au
ales să colaboreze – din convingere, de teamă, din oportunism. Unii
au crezut că se instalează comod în sfârşitul istoriei; alţii, că, odată
scăpaţi, se vor adapta la regimul următor. Unii au reuşit, alţii au avut
de suferit, mai ales în timpul comunismului. Regimul de după 1947 a
acţionat mult mai radical decât predecesoarele, construind o nouă
elită intelectuală – formată din elemente reciclate, dar şi din multe
altele noi – care şi-a continuat existenţa şi după 1989.
Cei mai vizibili sunt acei intelectuali cu ambiţii politice mari,
care au avut înalte funcţii în stat, în cel puţin unul din regimurile
amintite. Marea majoritate au vizat însă numai poziţii de autoritate
(catedre, funcţii în universităţi, institute etc.). Suferinţele nu au fost
mereu direct proporţionale cu beneficiile anterioare.
La final, pe baza „nesfârşitei varietăţi de caractere, de opţiuni,
de destine individuale”, Lucian Boia exprimă „câteva reflecţii cu un
sens mai general” (p. 342): (1) intelectualii nu gândesc, în general,
mai corect decât restul lumii, ba chiar uneori se îndepărtează mai
mult de realitate, dată fiind tendinţa lor de abstractizare; (2) deşi se
presupune că sunt minţi libere, sunt şi ei, ca tot omul, influenţaţi de
contextele istorice şi ideologice şi cunosc şi ei pofta de putere; (3) au
tendinţa şi capacitatea de a-şi descoperi sau inventa justificări pentru
toate opţiunile, chiar şi pentru cele vădit eronate.
Primele două trăsături pot explica de ce au greşit intelectualii în
materie de politică. Cea de a treia poate explica de ce au greşit de
atâtea ori, neînvăţând nimic nici din propriile experienţe, nici din
cele ale altora. Au găsit mereu explicaţii pentru eşecurile trecute şi au
făcut planuri noi, care s-au dovedit, la rândul lor, greşite. Chiar şi
atunci când, strict pragmatic, au reuşit să se salveze, menţinându-şi
sau recuperându-şi funcţiile şi/sau prestigiul, în plan intelectual,
opţiunile rămân greşite. Cu tristă ironie, se poate spune că aceia scoşi
la un moment dat definitiv din joc au fost scutiţi de greşeli ulterioare.
Consecvenţii până la capăt, care au rezistat tentaţiilor, presiunilor şi
sancţiunilor, sunt puţini.
„Astăzi ştim care a fost, de fiecare dată, deznodământul” (p. 7).
Ştim, deci, că istoria e un şir nesfârşit de capcane. La ce ne foloseşte?
Despre Rusia, cu o dragoste rece
Antoaneta Olteanu, Rusia imperială. O istorie culturală a secolului al

XIX-lea, Ed. All, Bucureşti, 2011.
Am o pasiune aproape maladivă pentru tot ce ţine de Rusia. De

Rusia veche, dar şi de avatarurile ei (post-)sovietice. Ciudat, pentru
că, politiceşte, sunt un pro-occidental atât de obtuz încât pot irita
toate dreptele şi stângile. Mă rog, am zis că e pasiune, deci nu trebuie
să (mi-)o explic. Dar vreau să o fac. S-a întâmplat că am ajuns la
şcoală cam în vremea când limbii ruse i se pregătea evacuarea. Se
creaseră primele clase de engleză, puţine şi elitiste, la care admiterea
se făcea printr-un examen la franceză. N-aveam cum să simt atunci
absurdul. Mi s-a insuflat ideea că rămânerea la o clasă de rusă ar fi
însemnat ratarea definitivă, aşa că m-am zbătut să mă salvez. S-a mai
întâmplat că, în aceeaşi perioadă, am văzut la tv ecranizarea
romanului Zoya de Danielle Steel. Mi-a rămas în minte imaginea
oului Fabergé şi am început să caut să pătrund în lumea care l-a
creat. Mai întâi frânturi de clasici, apoi cură de Henri Troyat şi
Hélène Carrère d’Encausse, apoi ce mi-a mai picat în mână. În
vremea asta, am avut aceeaşi emoţie pe care mi-o dădea fumatul pe
ascuns. Până când, în anii din urmă, Rusia a intrat puternic peisajul
editorial vestic (y compris la Roumanie), prin traduceri din scriitori
contemporani, albume, istorii, analize etc. Nu pot spune că nu mă
bucur, dar simt şi o oarecare tristeţe, ca şi când lumea ar fi aflat ceva
despre care credeam că e secretul meu. Oricum, după amploarea
ofensivei culturale, mi-e greu să cred că la mijloc nu e (şi) o strategie
de soft power.
Cartea Antoanetei Olteanu – profesoară de limba şi literatura
rusă, traducătoare şi prolifică cercetătoare în sfera antropologiei
culturale – este genul de lucrare care stârneşte invidia confraţilor.
Cred că orice intelectual preocupat într-un fel sau altul de secolul al
XIX-lea şi-ar fi dorit să scrie o istorie culturală Rusiei, sau, mai bine
zis, a ruşilor, a acelor ruşi care le-au arătat românilor Franţa.
Termenul cultură are sensul cel mai larg, incluzând organizarea
politico-administrativă, structura socială a populaţiei, viaţa cotidiană,
armata, învăţământul, artele, ideile şi curentele politice ş.a. Modestia
şi/sau prudenţa au determinat-o pe autoare să avertizeze în Preambul
că nu şi-a propus să facă „o radiografie completă a ceea ce înseamnă
Rusia acestei perioade” (p. 9). Rezultatul este însă foarte aproape.
Cum în istorie, complet nu se poate, imaginea foarte cuprinzătoare pe
care a creat-o va fi greu de concurat. De asemenea, demersul este
lipsit de ambiţii teoretice. Dacă e să identificăm un obiectiv major,
acesta nu poate fi decât demontarea mitului exotismului şi al
alterităţii ruseşti, pe urmele istoricului britanic Orlando Figes, a cărui
carte, Natasha’s Dance. A Cultural History of Russia (Metropolitan
Books, New York, 2004) e unul dintre pilonii bibliografici. Rusia nu
reprezintă altă lume*, nu este complet altfel şi nu e neapărat într-un
fel anume: „Imperiul Rus este şi Europa, dar mai ales este Asia, un
amestec de bizantinism, orientalism tătar şi un pospai de civilizaţie
europeană, toate acestea în straturi distincte. De fapt, Rusia este şi
una, şi alta, dar amestecul este mult mai fin, iar trăsăturile sale nu
sunt atât de evidente” (p. 8). Frecvent invocatele „suflet rus” şi „idee
rusă” sunt „concepte greu de definit şi de înţeles, nu numai de către
străini, dar chiar şi de către ruşi” (p. 12). Pentru a demonstra asta,
Antoaneta Olteanu se abţine de la filosofări şi se concentrează să
inventarieze o cantitate imensă de date factuale, organizându-le
tematic în naraţiuni coerente. Grija de a nu pierde nuanţele şi de a
surprinde schimbările face ca, pe alocuri, realităţile să nu fie chiar
uşor de desluşit pentru cititorul grăbit (eu unul, de exemplu, am încă
neclarităţi asupra numărului de mese zilnice ale ruşilor). Deşi
pasiunea autoarei pentru subiectul tratat e evidentă, nu o împinge să
scoată Rusia mai bună sau mai frumoasă decât o arată faptele.
Discursul rămâne în permanenţă neutru, ferit de patetisme, de
metafore şi chiar de literaturizări benigne à la Troyat, a cărui Viaţa
de fiecare zi din Rusia ultimului ţar (Humanitas, 1993) este un alt
pilon bibliografic. Literatura rusă nu este eliminată, ci, dimpotrivă,
instrumentalizată şi chemată să depună mărturie, astfel că textul –
*
Ideea îmi aminteşte de acel „complex siberian” pe care l-a observat Vasile
Ernu: pentru români, „tot ce e dincolo de Prut e «undeva în Siberia», «la
dracu-n praznic» [...] Există în mintea lor un punct în care se «termină»
geografia, nu mai există dincolo decât un cumul de fantasme şi clişee”
(Ultimii eretici ai imperiului, Polirom, Iaşi, 2009, p. 21).
bazat în principal pe surse istoriografice – e împănat cu citate
ilustrative din Dostoievski, Goncearov, Tolstoi, Turgheniev ş.a.
Umblând prin oraşe şi sate, prin palate, conace şi izbe, prin
saloane, tractiruri şi aziluri de noapte, văzând nobili de viţă, funcţio-
nari de pe diverse trepte din tabelul cinurilor (rangurilor), militari,
muncitori şi mujici, ne dăm seama că Rusia nu era nici pe departe atât
de simplă şi de statică pe cât lasă să pară cărţile noastre de istorie.
Societatea era într-adevăr riguros ierarhizată şi, tocmai de aceea,
extrem de complexă. În plus, a cunoscut numeroase cutremure şi trans-
formări. Conform unei statistici, între 1800 şi 1861, anul abolirii iobă-
giei, au avut loc aproape 1500 de răscoale (p. 275). După acest an, au
apărut probleme legate de împroprietărire, s-a dezvoltat intelighenţia şi
ţara s-a scufundat în dezordine. „Tirania ca-n Rusia” a fost o realitate,
dar una discutabilă. Ea a funcţionat ca un „bine cu de-a sila” făcut de
ţari nobililor (prin reglementarea ţinutei, a conduitei etc.) şi ca un
control (din ce în ce mai puţin) eficient al întregii societăţi. Autocraţia
nu însemna însă absenţa oricărei norme şi instituţii. A existat un aparat
administrativ central şi multe altele locale (guberniale, judeţene,
orăşeneşti) (pp. 106-112) trecute prin numeroase reforme în căutarea
funcţionalităţii. Celebra Ohrană, intrată în mentalul colectiv ca
nemiloasă poliţie politică, pare să nu fi avut decât auxiliar această
funcţie, grosul activităţii sale reprezentându-l delictele de drept comun
(p. 120). Deşi autoarea nu o face, ne putem întreba dacă „faima sa
negativă” nu este cumva produsul istoriografiei/propagandei sovietice.
Armata imperială, care s-a mişcat de la Atlantic la Pacific, este şi ea
descrisă destul de amănunţit de Antoaneta Olteanu şi istoricii ar putea
găsi aici motive să cadă pe gânduri.
Cartea informează şi, dacă nu distruge, măcar fisurează
imaginea clişeizată a Rusiei imperiale. Ţara, după cum ştim, a sfârşit
rău. Despre povestea ei din carte se poate spune că are happy end,
căci autoarea a lăsat pentru finalul periplului două elemente de
maximă importanţă: ceaiul şi vodca.
Mama şi copilul: o istorie politică
Ramona Păunescu, Evoluţii politice ale maternităţii. Perspective

feministe, Ed. Polirom, Colecţia Studii de gen, Iaşi, 2012.
Acum câţiva ani, când vestul era mai îndepărtat, dar mai puţin
sălbatic decât astăzi, am găsit, în sala de aşteptare a unui notariat
francez, cele cinci volume ale uriaşei Histoire des femmes en
Occident, coordonată de Georges Duby şi Michelle Perrot. Cum
mişcarea hârtiilor era mult mai rapidă decât la noi, nu am putut să
răsfoiesc prea mult. Revenit în patrie, nu am mai văzut niciodată
cartea, dar am început să îmi hrănesc curiozităţile cu lucrări de (mult)
mai mică anvergură. Mă bucură, deci, orice nouă apariţie în
domeniul studiilor de gen. Citesc, chiar dacă, de obicei, îmi vine greu
atât să consimt, cât şi să nu o fac.
Ramona Păunescu a realizat o succintă şi sistematică istorie a
ideii de maternitate. A urmărit nu doar diversele instituţii şi ideologii,
ci şi variaţia istorică a „asumpţiilor de ordin fiziologic cu privire la
ce sunt mamele” (p. 14), pe care se întemeiază cele dintâi.
Concepţiile antice sunt identificate pornind de la mitologie, medicină
şi filosofie, femeia apărând ca „bărbat incomplet” (p. 27) sau „bărbat
pe dos” (p. 28), deci ca fiinţă inferioară, asociată cu natura şi cu sfera
privată a existenţei umane. „Zoon politikon” era, aşadar, numai
bărbatul. Evul Mediu a adus o imagine duală a maternităţii, cu
trimitere, pe de o parte, la exemplul Fecioarei Maria, iar pe de alta la
„o formă socială necesară, dar promiscuă, ce stă la baza
desconsiderării femeilor” (p. 37.). Luminile au apropiat cele două
aspecte, încercând conturarea unui „model terestru al mamei”.
Funcţia maternă era valorizată, fără însă a i se recunoaşte vreo
implicaţie socială. Femeia lui Rousseau nu depăşea statutul de
„femme au foyer” (p. 40). A fost nevoie de Revoluţie, de fapt de
vocile unor Olympe de Gouges sau Mary Wollstonecraft pentru ca
maternitatea să facă saltul de la stadiul de „problemă trupească (şi, în
acest sens, privată)” la acela de „problemă socială, deci publică” (p.
42). De acum, a început să fie folosită ca argument pentru
recunoaşterea „cetăţeniei feminine” şi a libertăţii de exprimare.
Bărbaţii revoluţionari nu erau însă dispuşi să recunoască femeii decât
statutul de „divinitate a sanctuarului domestic” (p. 44). A urmat un
secol al XIX-lea marcat de mutaţii antropologice, determinate de
controlul şi de medicalizarea reproducerii, dar şi de consolidarea
feminismului, care agita tot mai intens ideea maternităţii în sprijinul
revendicării de drepturi politice.
Abia în secolul al XX-lea „problemele legate de maternitate ies
definitiv din cadrul vieţii private şi devin o parte a vieţii publice” (p.
66). Într-o epocă în care femeile erau tot mai implicate în viaţa
socială (în primul rând prin răspândirea muncii salarizate),
maternitatea a ajuns să nu mai definească exclusiv „statusul de viaţă
al femeilor”, devenind doar „un rol printre altele la fel de
importante” (p. 70). Aşa a apărut însă conflictul dintre cele două
roluri ale femeilor, social şi familial, vorbindu-se acum de
„maternitate ca dilemă” (p. 71).
În spaţiul românesc, evoluţia problemei este similară, mişcarea
de emancipare înscriindu-se în cadrul general european. Pe fondul
concepţiei predominant patriarhale şi a legislaţiei discriminatorii, s-
au făcut auzite şi aici destule voci care identificau în maternitate
„cauza dependenţei de bărbat” (Sofia Nădejde) (p. 89) şi, în acelaşi
timp, încearcau să îi argumenteze o „dimensiune socială”, menită să
justifice acordarea de drepturi, în special politice şi referitoare la
educaţie. Instaurarea comunismului a rupt racordul feminismului
românesc la cel occidental. În plus, a făcut ca vechiul discurs, centrat
pe revendicarea de drepturi, să devină superfluu. Proclamarea
egalităţii depline este însă înşelătoare. Există, chiar şi în ultimii ani,
ideea că perioada comunistă a fost una de adevărată eliberare,
femeile bucurându-se chiar de o libertate de alegere superioară celei
a bărbaţilor. În fapt, nu e vorba decât de un „feminism paradoxal”
sau „fals feminism” (întrucât ignora diferenţele), subsidiar ideologiei
dominante, care nu a făcut decât să perpetueze vechiul model
patriarhal (p. 133), adăugându-i un „patriarhat de stat”. Să ne gândim
numai că mult doritul drept de vot a fost recunoscut femeilor în
condiţiile în care, oricum, el nu mai conta nici pentru bărbaţi! După
decretul de interzicere a avorturilor, din 1966, „maternitatea devine o
problemă de stat, componentele majore ale vieţii private devin obiect
al legiferării statului” (p. 147). Mama şi copilul au fost folosite ca
piese centrale ale propagandei, care folosea aceleaşi „argumente
specifice societăţilor patriarhale” (p. 148).
Pentru perioada actuală, autoarea a efectuat o cercetare a
„percepţiilor actuale asupra maternităţii în România”, confirmând
ipotezele că asumarea responsabilităţilor în privinţa copiilor este
predominant feminină şi că politicile şi instituţiile publice cu rol
(presupus) în domeniu sunt „mai degrabă slabe şi insuficiente” (p.
154).
Sunt adevăruri la care, graţie unei fărâme de raţiune şi de bun
simţ, nu am nimic de obiectat. Mi se pare clar că „maternitatea
continuă să reproducă, în forme contextual-istorice noi, relaţii de
inegalitate între femei şi bărbaţi, precum şi forme contemporane de
patriarhat” (p. 155). Mai mult, nu văd nimic exagerat – deşi mi-ar fi
plăcut să fie exagerat – în a spune că „maternitatea generează
pretutindeni şi oricând inegalităţi de gen” (p. 23). Rog doar ca
această propoziţie să rămână la nivelul de constatare, să nu devină
reproş şi să nu capete accente vindicative. Realitatea pe care ea o
exprimă nu poate dispărea decât împreună cu însuşi fenomenul
natural numit maternitate. Căci este – fac apel la aceeaşi fărâmă –, în
primul rând, un fenomen natural. E adevărat că importanţa sa face
inevitabilă apariţia unui „construct social” aferent, variabil în funcţie
de un lung şir de factori. Soluţia pentru diminuarea efectelor negative
constă în reconfigurarea acestuia din urmă. Cum? Tare mă tem că, pe
moment, oricine pretinde că are un răspuns greşeşte sau minte.
Avem, cred, nevoie de o abordare cât mai pragmatică şi cât mai puţin
ideologică.
Știinţă şi politică – aviz intelectualilor!
Antonio Momoc, Capcanele politice ale sociologiei interbelice.

Şcoala gustiană între carlism şi legionarism, prefaţă de Zoltán Rostás, Ed.
Curtea Veche, Bucureşti, 2012.
Scriind despre cartea lui Lucian Boia, Capcanele istoriei,

aminteam de sociologul Dimitrie Gusti, „adunător de tineri”, ca şi
Nae Ionescu, dar mult mai puţin discutat decât el, deşi la fel de
discutabil. Sociologul şi filosoful şi-au împărţit/disputat influenţa
asupra studenţilor şi a tinerilor intelectuali umanişti bucureşteni. Una
peste alta, cel din urmă a ieşit învingător categoric, ajungând o
adevărată vedetă istorică, cu toate avantajele şi dezavantajele pe care
le implică un astfel de statut. A contat probabil şi anvergura
discipolilor săi, vedete la rândul lor. Gusti, în schimb, s-a ales cu o
posteritate călduţă, de guru al disciplinei sociologie, citat şi răscitat,
omagiat la ocazii, în cercuri restrânse, dar prea puţin adus în atenţia
publicului larg.
Întâmplarea fericită face să avem, în sfârşit, o carte dedicată
exclusiv „şcolii gustiene”, zisă şi „şcoala monografică” sau „şcoala
de la Bucureşti”. E vorba de o serie de personalităţi intelectuale care
au urmat cursurile lui Gusti, au participat la Seminarul de Sociologie
(iniţiat în 1924) şi la campaniile monografice (începând cu Goicea
Mare – 1925) sau au lucrat cu el în diversele instituţii pe care le-a
condus, de la Asociaţia pentru Studiul şi Reforma Socială (1918) şi
Institutul Social Român (ISR – 1921) până la Fundaţiile Regale
(1934) şi Serviciul Social (1938). Nu întâlnim – cu excepţia lui
Mircea Vulcănescu – nume de notorietate cioran-eliado-noiciană.
Sunt totuşi intelectuali care nu trebuie uitaţi: C.D. Amzăr, Ernest
Bernea, Traian Herseni, H.H.Stahl, Anton Golopenţia, Octavian
Neamţu ş.a. Dincolo de faptul că toţi au fost„gustişti”, cel puţin la un
moment dat, în anii ’30, ei au avut opţiuni politice diverse şi, nu
rareori, contradictorii. E greu să delimităm grupuri clare în cadrul
„şcolii” şi chiar încercările lui Antonio Momoc o demonstrează.
Vedem însă şi de aici, ca şi din cartea profesorului Boia, că toţi cei
care au ales să afişeze opinii politice, de orice fel, în deceniul al IV-
lea, s-au înşelat. Unii chiar de două ori: o dată, urmându-l pe Gusti
şi, altă dată, distanţându-se de el, pentru a se apropia de Mişcarea
Legionară.
Cel mai rău a căzut în capcană însuşi mentorul, cu al său sistem
„Sociologie-Politică-Etică”. Prima trebuia să constituie o veritabilă
„ştiinţă a naţiunii”, care, pe de o parte să cerceteze starea socială
(„sociologia cogitans”), iar pe de alta, să acţioneze pentru
îmbunătăţirea ei („sociologia militans”) (p. 137). Gusti avea credinţa
că „numai sociologia putea salva România” (p. 132), că omul de
ştiinţă trebuie să fie simultan şi om de acţiune şi să se pună în slujba
statului. Legătura cu al doilea element al triadei este evidentă,
politica având sarcina de a „aplica soluţiile propuse de cercetători”.
În sfârşit, „etica este cea care oferă idealul spre care tinde Naţiunea
de a se afirma între celelalte naţiuni ale Umanităţii” (p. 337). Se
poate vorbi de un „mesianism gustian de ispiraţie pozitivistă saint-
simoniană” care „poartă în sine promisiunea salvării milenare” (p.
341).
În anii ’20, şcoala gustiană, având în centru ISR, era una
eclectică, permiţând participarea tuturor personalităţilor cultural-
ştiinţifice, indiferent de afilierea politică. În deceniul următor, pe
măsură ce legăturile instituţionale cu statul s-au consolidat, au apărut
şi o serie de constrângeri politice. Concepţia lui Gusti – apropiată de
cea a lui Carol al II-lea – era de acum o ideologie oficială a
regimului. Activismul social şi cultural a luat proporţii de masă,
urmărind, poate, ridicarea nivelului ţărănimii, dar, cu siguranţă, nu
doar atât: regimul carlist dorea să atragă o cât mai mare parte a
tineretului şi să diminueze influenţa legionară. „Gustismul politic”
şi-a atins apogeul în 1938-1939, când a funcţionat Serviciul Social,
sub preşedinţia ilustrului sociolog. Pentru scurtă vreme, toţi
absolvenţii de facultate au fost obligaţi să facă proba efectuării
„serviciului la sate” pentru a obţine diploma. După numai un an însă,
Serviciul a fost desfiinţat pe motivul necesităţii realocării fondurilor
pentru înzestrarea armatei. Înainte de a dezvolta, naţiunea trebuia să
se apere.
Proiectul lui Gusti a fost stopat când încă nu produsese efecte
majore. Ar fi putut produce? Poate, dar istoria ne arată că orice
încercare inginerie socială globală are, pe termen lung, la rezultate
contrare celor dorite. Nu putem proiecta o societate asemenea unui
sistem de roţi dinţate. Ne place sau nu, cu toată evoluţia lor
conceptual-metodologică, ştiinţele noastre sociale vor rămâne mereu
la mare distanţă de fizică. Şi mai e ceva ce Antonio Momoc constată
în privinţa experienţei gustiene, anume că „prin Serviciul Social,
acţiunea culturală a pus în plan secund cercetarea, ştiinţa” (p. 180).
Cu cât i se solicită o intervenţie socială mai directă, cu atât ştiinţa
devine mai puţin ştiinţă şi mai mult politică/ideologie. Cu cât
intelectualul se implică mai direct, cu atât el îşi vede periclitat
statutul iniţial riscând să devină ideolog/politician/funcţionar. De
aceasta pare să-şi fi dat seama post factum unul din principalii
colaboratori ai lui Gusti, H.H. Stahl. În spatele ezitării sale de a
vorbi, în memorii, despre militantismul practicat în cadrul
Fundaţiilor Regale, poate fi intuită „teama că evocând munca
politico-culturală de la sat ar fi putut arunca o umbră de îndoială
asupra activităţii sale ştiinţifice” (p. 290).
Cartea lui Antonio Momoc este – aşa cum se declară, de altfel –
„prima încercare de inventariere a orientărilor şi reorientărilor, a
opiniilor şi comportamentelor politice” ale lui Dimitrie Gusti şi ale
membrilor şcolii sale (p. 355). Dincolo de câteva inconsistenţe –
rezultate, în principal, din modul de elaborare a discursului –,
demersul este notabil atât pentru că atrage atenţia asupra unei
chestiuni în bună parte ignorate până acum, cât şi pentru că poate
deschide o dezbatere cu implicaţii concrete şi imediate.
Garda nu moare, dar se predă!
Ilarion Ţiu, Istoria Mişcării Legionare 1944-1968, Editura „Cetatea

de Scaun”, Târgovişte, 2012.
Copil fiind, am fost tare surprins să aud spunându-se, cu un

amestec de teamă şi respect, despre nişte bătrânei: „ăştia-s legionarii”.
Nu de alta, dar nu aşa mi i-aş fi imaginat pe Paraipan şi ai lui la
bătrâneţe. Cu timpul, „legionarul meu imaginar” s-a schimbat mult,
chiar dacă nu neapărat în bine. Mi-au rămas însă două curiozităţi: (1)
care a fost traseul de la stadiul de tineri rebeli la cel de bătrâni
resemnaţi?; (2) de ce, după o jumătate de veac, li se punea încă
eticheta de „legionari”?
Convorbirile cu bătrânii legionari nu m-au ajutat prea mult. Am
simţit prea adesea înflorituri vânătoreşti, dacă nu pure invenţii. Nici
vasta şi diversa literatură dedicată mişcării – fie ea de tip Horia Sima,
Fătu-Spălăţelu sau Armin Heinen – nu mi-a fost de prea mare folos,
căci în general, ea se opreşte înainte de comunism.
După două volume dedicate Legiunii în timpul dictaturilor
carlistă şi antonesciană, Ilarion Ţiu – cunoscut publicului larg mai ales
pentru textele din Jurnalul Naţional şi Adevărul – revine cu un studiu
– bazat în principal pe documente de la CNSAS – care acoperă
perioada 1944-1968 şi face primii paşi spre cercetarea celei următoare.
Lovitura de la 23 august i-a prins pe legionari fie refugiaţi în
Germania (în lagăre), fie rămaşi în România (în închisoare sau în
ilegalitate). După acest moment, s-a constituit, cu sprijin german, aşa-
numitul „guvern naţional”, condus de Horia Sima, în exil, la Viena.
Acesta a luat legătura cu „comandamentul pe ţară”, prin intermediul
lui Nicolae Petraşcu (paraşutat în noiembrie 1944), care va fi
considerat locţiitorul lui Sima. Lucrurile nu au evoluat însă aşa cum
fusese prevăzut. Deznodământul războiului a făcut ca guvernul din
exil să nu mai poată „funcţiona”. Oricum, un mare succes a fost
neincluderea Mişcării printre organizaţiile colaboraţioniste, condam-
nate la Nürnberg, ceea ce a permis apropierea de serviciile occidentale
în vederea organizării unor operaţiuni în România. Acestea s-au
realizat în 1952, sub forma paraşutării câtorva grupuri de legionari (dar
nu numai). Singura realizare a fost distribuirea unor manifeste antico-
muniste în Bucureşti, în timpul Festivalului Mondial al Tineretului, din
1953. Reuşita le-a fost însă fatală, căci a determinat Securitatea să îşi
intensifice acţiunile represive. Una peste alta, se poate spune că, după
1945, liderii din exil au pierdut contactul cu subordonaţii de aici, în
ciuda alegaţiilor contrare ale autorităţilor comuniste.
În România, „comandamentul pe ţară” a trebuit să accepte un
„pact de neutralitate” cu guvernul, prin care se reglementau condiţiile
intrării legionarilor în legalitate. Nu toată lumea a acceptat însă pactul,
mulţi alegând în continuare calea clandestinităţii: George Manu şi a sa
„Mişcare Naţională de Rezistenţă” (care, în ciuda planurilor ambiţi-
oase, nu a realizat nimic concret), gruparea Mironovici ori cea a
„macedonenilor”. „Coexistenţa paşnică”, atâta câtă a fost, a trecut
repede. După alegerile din 1946, comuniştii au început să încalce tot
mai clar pactul, culminând cu valul de arestări din mai 1948. După
aprecierea justă a autorului, din acest moment, „Mişcarea legionară a
fost paralizată” (p. 138) şi „s-a «mutat» în detenţie” (p. 172). Dovada
este că „rapoartele Securităţii nu au înregistrat decât activităţi
sporadice ale legionarilor, după 1948” (p. 145). Relevantă este şi
prezentarea destul de firavelor „activităţi de rezistenţă iniţiate de
legionari” în fiecare din regiunile ţării (pp. 148-162).
În închisoare, legionarii, care reprezentau grupul cel mai
numeros între deţinuţii politici, au trecut prin procesele de „reedu-
care” violentă, ca la Piteşti (1949-1951), sau „prin muncă cultural-
educativă”, ca la Aiud (1962-1964). Unii au cedat presiunilor,
colaborând mai mult sau mai puţin cu autorităţile. Alţii au rezistat.
Lăsând deoparte orice fărâmă de ideologie, este remarcabil cazul lui
Nistor Chioreanu, care, arestat fiind, a protestat deschis şi a opus
rezistenţă la „reeducare” până aproape de final.
Teza principală a autorului este că „Mişcarea legionară a reuşit
să rămână o organizaţie politică şi după 23 august 1944, deşi oficial
nu i-a fost reconfirmat nici un moment acest statut” (p. 14). Are însă
dificultăţi în a o susţine cu tărie şi se vede obligat să introducă o serie
de nuanţe. După 1948, în condiţiile în care mişcarea clandestină a
fost practic distrusă şi contactul cu exilul, pierdut, numai în
penitenciare „s-a putut menţine totuşi o oarecare organizare [s.
M.G.]”, fiind însă „impropriu spus că a existat o «organizaţie în
închisori»” (p. 172). Având experienţa „prigoanelor” carlistă şi
antonesciană, „extremiştii de dreapta au reuşit să-şi menţină ierarhia
şi unitatea de grup”, formând dacă nu singura (p. 186), măcar „cea
mai puternică şi disciplinată organizaţie politică care activa în
închisori” (p. 187). Într-o parte aflăm că grupul de lideri de la Aiud
lua decizii ce se transmiteau şi în alte ţări (p. 173). În alta, ni se
spune că „deciziile priveau lucruri mărunte, cu referire exclusiv la
problemele apărute la Aiud”, ceea ce face să nu se poată vorbi de un
veritabil „Comandament” (p. 190). Sugestive pentru nivelul activi-
tăţii „organizaţiei” mi se par discuţiile legionaro-ţărăniste de la Aiud,
din anii ’50, pentru „conducerea ţării prin rotaţie, după modelul
britanic şi american” (p. 190) sau cele dintre liderii legionari cu
privire la organizarea viitoare: republică sau monarhie?; capitalism,
colectivism sau o a treia cale? (pp. 204-205). Oricare ar fi fost
situaţia până la decesul comandantului Petraşcu (1968), e clar că
după acest moment nu se mai poate vorbi de „organizaţie”, ci doar de
„mai multe «cercuri legionare», care acţionau în conformitate cu
poziţia pe care o avea liderul lor informal” (p. 251).
Impresia generală, cel puţin pentru desfăşurările de după 1948,
este aceea a unei disproporţii între măsurile autorităţilor şi pericolul
legionar. Poate să fi fost vorba, la început, de o teamă firească. Pe
măsură ce puterea comunistă s-a consolidat şi cea legionară a scăzut,
explicaţia iniţială a devenit tot mai greu de acceptat. Nu trebuie
ignorate vorbele lui Nistor Chioreanu: „un regim consolidat, după 25
de ani de conducere, nu se poate teme de nişte resturi omeneşti şi
numai Securitatea are interes să creeze probleme de duşmănie şi de
gânduri de conspiraţie pentru a-şi dovedi vigilenţa şi a-şi justifica
existenţa” (p. 52). Rămâne de verificat.
Neagu Djuvara despre 23 august 1944
Neagu Djuvara, Misterul telegramei de la Stockholm din 23 august

1944 şi unele amănunte aproape de necrezut din preajma dramaticei
noastre capitulări, Ed. Humanitas, Bucureşti, 2012.
Trebuie să fie cumplit să-ţi vezi contrazise amintirile. E greu şi în

privinţa „mărunţişurilor” personale, darămite când vine vorba de „mari
evenimente istorice”. Cum să reacţionezi atunci când ştii, din proprie
experienţă, că lucrurile s-au petrecut într-un anume fel, dar te izbeşti la
tot pasul de variante diferite? Începi, probabil, să-ţi suspectezi memo-
ria de vreo suferinţă cantitativă ori calitativă: ori reţine prea puţin, ori
reţine numai ce şi cum îi convine. Situaţia se complică şi mai tare dacă
se întâmplă ca vreuna din variante să fie ridicată la rangul de „adevăr
istoric”. Atunci, dacă eşti sigur pe tine, nu-ţi mai rămâne decât să
porneşti o mai mică sau mai mare „gâlceavă cu lumea”, fără a spera
vreo clipă că aceasta se va lăsa uşor convinsă. „Vorba franţuzului: nu e
mai surd decât cel care nu vrea să audă”, scrie Neagu Djuvara în
Introducerea celei mai recente cărţi ale sale, o scriere istorico-
memorialistică scurtă şi alertă ca un scenariu de film, fără dialoguri.
Nucleul micului volum îl reprezintă o scrisoare a autorului către ziarul
Adevărul, publicată în februarie 2012.
La 68 de ani de la „întoarcerea armelor”, istoricul este agasat de
zvonul, foarte persistent, cu privire la o presupusă telegramă pe care
guvernul Antonescu ar fi primit-o, în dimineaţa zilei de 23 august
1944, de la misiunea sa diplomatică din Stockholm. Scopul acesteia
ar fi fost de a comunica că URSS era dispusă să accepte încheierea
unui armistiţiu în condiţiile puse de Antonescu (un răgaz de 15 zile
pentru evacuarea trupelor germane, înainte de instalarea celor
sovietice, şi exceptarea de la ocupaţia militară a unui judeţ din vestul
ţării, unde ar fi urmat să se retragă guvernul român). De aici s-ar
trage concluzia că înlăturarea Antoneştilor, în după-amiaza aceleiaşi
zile, ar fi fost nu doar tardivă şi inutilă, ci chiar rău intenţionată.
Neagu Djuvara spune cât se poate de răspicat: nici vorbă de aşa
ceva! A existat o telegramă, dar conţinutul, destinatarul şi scopul său
erau cu totul altele. După cum se cunoaşte, în 1944, atât guvernul cât şi
opoziţia – aşa-numitul „Grup de la Buftea”, format din liderii parti-
delor şi conducerea Direcţiei Cifrului din MAE – au încercat să nego-
cieze un armistiţiu cu aliaţii, prin intermediul legaţiilor româneşti din
capitalele unor state neutre. Printre relee se afla şi Stockholm-ul, unde
URSS era reprezentată de veterana bolşevică Alexandra Kollontai,
devenită celebră nu pentru concepţiile sale despre relaţiile dintre state,
ci pentru acelea privind relaţiile dintre bărbaţi şi femei. Ea a negociat
în paralel cu ministrul român, Frederic Nanu, fidel lui Antonescu, şi cu
consilierul George Duca, omul opoziţiei. Acordul sovietic de principiu
pentru un armistiţiu în condiţiile mareşalului a fost transmis încă de la
sfârşitul lui mai, numai că acesta a amânat angajamentul, în speranţa,
dovedită deşartă, a unui context politico-militar mai favorabil. Abia
după spargerea frontului la 19-20 august, şi-a dat seama de necesitatea
reluării negocierilor şi făcut un nou pas, destul de ezitant, trimiţând un
curier la Stockholm, în dimineaţa zilei de 23, cu indicaţii pentru
ministrul Nanu. Sarcina acestuia era acum de se interesa dacă sovie-
ticii erau dispuşi să reia discuţiile şi, în cazul unui răspuns pozitiv,
dacă mai acceptau condiţiile din urmă cu trei luni. Era însă prea târziu.
În aceeaşi dimineaţă, prin aceeaşi ambasadă din Suedia, guvernul
sovietic răspundea demersurilor opoziţiei, adminţând trecerea unui
emisar român dincolo de linia frontului, pentru stabilirea detaliilor
armistiţiului. George Duca a transmis mesajul la Bucureşti, printr-o
telegramă cifrată, pe care Grigore Niculescu-Buzeşti, directorul
cifrului şi viitorul ministru de externe, a înmânat-o, probabil, Regelui.
Nu avem, deocamdată, nici o dovadă directă a celor expuse mai
sus. Neagu Djuvara vrea doar să arate că, aflându-se în nijlocul
evenimentelor, ştie despre ce a fost vorba. Bătrânul istoric vorbeşte
din experienţa tânărului diplomat care era în urmă cu şapte decenii:
nimeni altul decât „solul de pace”din dimineaţa lui 23 august.
Lucrând la Cifru în anii 1943-1944, a câştigat încrederea superiorilor
şi a fost pus la curent cu negocierile paralele. Apoi, ca secretar de
legaţie la Stockholm (1944-1947), a fost în contact direct cu ambii
diplomaţi implicaţi în transmiterea mesajelor, Nanu şi Duca. Cartea
spune povestea „aproape de necrezut” a modului cum ajuns să fie
desemnat curier pentru 23 august, cum a fost menţinut – când mai
toţi ceilalţi au fost schimbaţi – şi, în sfârşit, cum a călătorit prin
Viena şi Berlin, spre Stockholm, unde, deşi plecat pentru trei zile, a
rămas trei ani.
Naraţiunea e completată cu o serie e documente, care, chiar
dacă nu elucidează nici ele misterul, sprijină varianta prezentată în
carte. Sunt remarcabile raportul ministrului SUA în Suedia, din
decembrie, 1943 şi cel înaintat de Neagu Djuvara, în 25 august 1944,
noului său superior direct, Frederic Nanu.
Această carte subţire, cu titlu de roman de spionaj, poate părea
multora, la prima vedere, o frivolitate. Ea are însă o bătaie lungă,
pentru că loveşte în două mari mituri ale istoriei contemporane,
ambele cu rădăcini în istoriografia comunistă: mitul internaţionalist
al mareşalului rău şi al comuniştilor buni şi contra-mitul naţionalist
al mareşalului bun, victimă a unor complotişti răi. Pe cel dintâi, firav
astăzi, Neagu Djuvara îl respinge pur şi simplu ignorându-l. Nici
urmă de comunişti în povestea noastră, iar Antonescu, cu toate
păcatele sale, nu e înfierat ca un hitleraş fără mustaţă! Asta nu
înseamnă că iese bine. Dimpotrivă, căci istoricul se ia la trântă cu
mult mai vigurosul contra-mit şi îl arată pe mareşal în postura de
conducător incapabil să gestioneze politico-diplomatic situaţiile grele
prin care trecea ţara, făcându-se vinovat atât de erori, cât şi de orori.
Să-i dăm lui Sîrbu ce-i al lui Sîrbu,
dar nu mai mult!
Clara Mareş, Zidul de sticlă. Ion D. Sîrbu în arhivele Securităţii,

prefaţă de Antonio Patraş, Ed. Curtea Veche, Bucureşti, 2011.
Am citit şi eu, aproape copil fiind, în anii ’90, Jurnalul unui

jurnalist fără jurnal. Erau vremurile când mă aruncam mimetic
asupra lui Steinhardt, Ţuţea, Sîrbu şi alţi câţiva. Nu aflam, dacă e să
fiu să sincer, mai nimic precis despre ei, dar fărâmele biografice şi
sclipirile aforistice ajungeau cât să îmi încropesc un câmp imaginar
propice exaltării. Cazul Sîrbu avea ceva special. Simplul fapt că
„jurnalistul” agonizase prin locuri familiare mie îmi întărea
patriotismul local, cu toate că el părea să fi făcut tot posibilul să mi-l
frângă. Chiar dacă am simţit cândva vreo firavă nevoie de nuanţe, am
considerat-o blasfemică şi am reprimat-o rapid.
După elanul popularizării şi al citărilor admirative, a venit şi
vremea cercetării vieţii şi a operei lui I.D. Sîrbu. Sunt notabile
contribuţiile Leliei Nicolescu, ale lui Nicolae Oprea, Antonio Patraş,
Daniel Cristea-Enache ş.a. şi, cea mai recentă, a Clarei Mareş,
cercetătoare la IICMER, care a studiat dosarele de la CNSAS,
sintetizându-le într-o naraţiune vastă şi densă.
Zidul de sticlă este, în primul rând, o biografie I.D. Sârbu, o
cronică a exteriorizărilor sale în multele ipostaze în care a fost pus
de-a lungul a aproape cinci decenii: studentul-soldat fugind între
frontul de est şi Universitatea/Cercul literar de la Sibiu, asistentul şi
„cel mai tânăr conferenţiar” de la Cluj, profesorul şi jurnalistul
cultural din anii ’50, deţinutul politic, „cel mai bătrân vagonetar” de
la Petrila, secretarul literar al Teatrului Naţional din Craiova,
scriitorul în căutarea publicării şi a libertăţii, „jurnalistul fără jurnal”
şi „consecventul plimbăreţ solitar” (cum îl numea sursa „Iancu”, p.
361), din anii ’80.
În al doilea rând, lucrarea reprezintă şi o descriere – cu încercări
de analiză – a modului de funcţionare a Securităţii, cu tipurile de
urmărire, metodele folosite şi mecanismele interne. În cazul nostru,
frapante sunt – cel puţin pentru neiniţiaţi – sabotajele (intervenţii la
edituri şi reviste pentru a-i bloca/întârzia publicarea), aşa-zisele acţiuni
de „influenţare pozitivă” (tentative de a intra pe sub pielea urmăritului
pentru a-l calma, inclusiv prin intervenţii pentru grăbirea/facilitarea
publicării) şi, mai ales, manevrele de discreditare a „obiectivului” prin
crearea impresiei că ar fi colaborator al Securităţii. Secvenţa cea mai
relevantă pentru acest gen de practici este întâlnirea lui Sîrbu cu un
securist beat, care, în plin centru al Craiovei, l-a strâns în braţe
anunţându-l că i s-a aprobat cererea de paşaport (p. 218).
În sfârşit, îl putem vedea pe Sîrbu – cu avatarurile sale
„Şerbănescu”, „Ursu” sau „Suru” – prin lentilele Securităţii, care l-a
urmărit, mai mult sau mai puţin atent, vreme de un sfert de secol.
Autoarea rezumă astfel istoria vinovăţiilor sale prezumate: „Fostul
deţinut politic, urmărit în 1964, devine comentator ostil în 1967 şi
1969, evazionist în 1973, rebel în 1974, nebun în 1977, fugar în 1981,
prolegionar în 1983, subversiv în 1984, iredentist în 1985” (p. 306). Şi
urmărirea continuă. Dosarul nu a fost închis nici în primăvara lui 1989
– când, ţinând cont de boala gravă a lui Sîrbu, însuşi ofiţerul de caz a
făcut propunerea – şi nici măcar în septembrie, după moartea
„obiectivului”. Securiştii au întocmit un raport cu privire la ceremonia
funerară şi au mai interceptat, o vreme, scrisorile întârziate.
„Imaginea finală” a lui I.D. Sîrbu, „aceea a unui duşman
învederat şi ireconciliabil al regimului comunist” (p. 440), mi se pare
dincolo de orice semn de întrebare. Nu pot spune acelaşi lucru însă,
despre modul în care Clara Mareş a ales să o construiască.
La sfârşitul anilor ’90, Sorina Sorescu fluiera în biserica în al
cărei uriaş cor îngânam şi eu, atrăgând atenţia că, în materie de I.D.
Sîrbu, critica era redusă la „perifrază şi consacrare”, că „persoana întâi
a mărturisirii tinde să devină spontan şi fără accidente semantice
persoana a treia a exegezei” şi, în felul ăsta, „comentariul intră în
circularitate cu obiectul comentat”*. Ei bine, ne aflăm în aceeaşi
situaţie, căci, şi acum, cercetătoarea vrea să construiască biografia
astfel încât să se suprapună imaginii create de Sîrbu însuşi şi accen-
tuate de exegeză. Indistincţia vocilor este cel mai uşor observabilă în
capitolul „Oamenii în oglindă. I.D. Sîrbu despre contemporanii săi”,
unde „jurnalistul” e creditat total şi chiar inerţial completat: în ceea ce-
*
Sorina Sorescu, Jurnalistul fără jurnal. Jocurile semnăturii, Editura Aius,
Craiova, 1999, p. 6.
l priveşte pe Negoiţescu, autoarea nu crede „că principiile morale îi
erau străine, însă ele nu aveau greutatea pe care o aveau, de pildă, în
conştiinţa lui Ion D. Sîrbu” (p. 428); cât despre Sorescu, „curtându-l pe
Sîrbu, în chiar anticamera morţii”, el ar fi încercat „o imaculare a
propriei biografii prin asociere, prin conexiune cu una superioară
moral” (p. 432).
Ataşată, probabil, de personaj, Clara Mareş pare să-şi fi pus în
gând să-l scoată bine, omiţând faptul că el ieşea bine oricum. Ca şi
când arhiva nu ar fi fost suficientă, intervine frecvent, prin comen-
tarii sîrbofile, pentru a-l ajuta pe cititor să înţeleagă. Aşa se face că
discursul presupus-istoriografic e, de fapt, hagiografic. Uneori, inter-
venţiile auctoriale sunt patetic-benigne, cu iz de comentariu şcolar:
Sîrbu se simte „direct responsabil faţă de soarta limbii şi a neamului
românesc”; „format în spiritul ideilor de Adevăr, Frumos, Bine,
Onoare, el nu poate întoarce spatele ţării sale doar pentru că acolo e
greu de trăit” (p. 250). Alteori, „interpretările”, fără legătură cu textul
dosarelor, ajung să decredibilizeze discursul istoriografic. Un exem-
plu: atunci când din dosare lipsesc documente, deci când urmărirea
pare să fi slăbit, înseamnă ori că Sîrbu şi-a luat măsuri de precauţie
(p. 148), ori că, pur şi simplu, i-a „extenuat” pe securişti (p. 274).
Aducerile din condei fac inevitabile ambiguităţile: Sîrbu,
„luptător înnăscut”, ne spune autoarea, „sfidează vitejeşte blindajul
adversarului: microfoane, informatori, filaj”, purtând „scutul
inteligenţei, al tenacităţii, al ironiei” (p. 196), chiar dacă se declară
„disperat, neputincios şi singur” (p. 197). Câteva pagini mai încolo,
aceeaşi autoare constată admirativ că „subtil, Sîrbu îşi transmitea
[securiştilor, n. M.G.] propriile condiţii: «dacă vă purtaţi omeneşte
cu mine, s-ar putea să aveţi mai mult de câştigat decât dacă mă
brutalizaţi»” (p. 208). Logica scârţâie, fără a fi clar dacă e vorba de
sofism sau paralogism. Ca dovadă a inocenţei, pe care securiştii se
chinuiau să o păteze, ni se aduce întrebarea: „Dacă ar fi fost, într-
adevăr, colaborator al poliţiei secrete, de ce ar mai fi fost cenzurat?”
(p. 300). Ca şi când colaboratorii – Doinaş şi Nego, de exemplu – ar
fi scăpat neatinşi de cenzură.
Clara Mareş nu se mulţumeşte cu un personaj exemplar, ci vrea
unul perfect, despre care „trebuie stabilit din start că […] nu a plătit
cu niciun compromis” (p. 300), care „face mereu alegerea onestă” (p.
392). Exagerarea se vede chiar din faptele prezentate în carte, care
ilustrează firea oscilantă a lui Sîrbu, faptul că a fost, poate,
marginalizat, dar nu exclus, şi, din când în când, a făcut câte o
„concesie pur declarativă” (p. 309).
În Jurnal, Sîrbu îl cita, la un moment dat, pe Talleyrand: „Tot
ce este exagerat devine insignifiant”. Şi chiar în cartea de care am
vorbit găsim notat că „adesea spunea, pentru microfoanele neştiute,
că la istorie şi mituri trebuie umblat cu parcimonie, excesul ducând la
vulgaritate” (p. 210).
O istorie neromanţată a Coroanei Române
Narcisa Maria Mitu, Domeniile Coroanei Regale (1884-1948), Ed.

Aius, Craiova, 2011.
Prin spaţiul public românesc umblă de câtva timp o maladie

uşoară: monarhita. Pare o „boală domnească”, nu „câinească”, deci nu
cred că e cazul să ne îngrijorăm, dar nici să o ignorăm. Pe Facebook,
coroanele şi blazoanele plutesc mai ceva ca inimioarele şi fluturaşii de
Sf. Valentin. Asemenea la televizor, unde, în plus, varii inşi şi inse din
„bobor” fac reverenţe de bal mascat în faţa unei Personalităţi, de care
abia dacă auziseră înainte de King’s Speech. Pe tarabe, cresc teancurile
de „cărţi regale”, cartonate, lucioase şi pline poze, cu de toate pentru
toţi. Ultima găselniţă e introducerea unor ore opţionale de Istoria
monarhiei, în clasele superioare de liceu. Despre oportunitatea acestei
improvizaţii ar fi mult de discutat. Evident, fiecare scoate din istorie ce
şi cum îi convine, mulţi având aerul unor bravi descoperitori ai apei
calde. Dar asta e cu istoria, permanentă şi inepuizabilă sursă de orice!
În acest context, lucrarea Narcisei Maria Mitu, Domeniile
Coroanei Regale, este o apariţie insolită, ce impresionează prin volu-
mul de informaţii şi prin rigoarea abordării. Organizarea şi funcţio-
narea Domeniilor, pe parcursul a trei sferturi de secol, e recompusă
minuţios, în principal pe baza documentelor de la Arhivele Naţionale
Istorice Centrale şi de la Serviciul Judeţean Dolj al Arhivelor
Naţionale. Sunt documente a căror studiere necesită o determinare şi
o atenţie de care numai cercetătorii împătimiţi ai arhivelor sunt capa-
bili. Hărţi, planuri, schiţe, corespondenţă, decizii, statistici ş.a. (multe
reproduse în anexe), toate acestea par, pentru cititorul neavizat,
simple hârtii lipsite de însemnătate. Şi, totuşi, numai prin reunirea şi
ordonarea lor se poate construi baza factuală, în absenţa căreia nici o
judecată de valoare nu îşi are rostul.
Dovedind un deosebit simţ al detaliului, autoarea a reuşit să
creeze o imagine generală a diverselor activităţi desfăşurate în cadrul
domeniilor (viticultură, pomicultură, zootehnie, exploatare forestieră
ş.a.). Din veniturile rezultate, o parte intra întotdeauna în Bugetul
Casei Regale, în completarea listei civile. Cealaltă parte era însă parţial
reinvestită pentru dezvoltarea şi modernizarea agriculturii şi a indus-
triei. Scopul era acela de a face din Domenii un model de organizare şi
eficienţă economică. Proba reuşitei o reprezintă multele succese la
expoziţii naţionale şi internaţionale. Nu în ultimul rând, existau şi
fonduri îndreptate spre diverse acţiuni sociale, culturale, educative etc.
(construirea de şcoli, biblioteci, dispensare, organizarea de manifestări
ş.a.). Numărul şi amploarea lor fac să se poată vorbi de veritabile
„politici sociale şi culturale create prin intermediul Domeniilor
Coroanei”, cărora le este consacrat un capitol distinct.
Cartea reprezintă, fără îndoială, o operă de pionierat, făcând
lumină într-o zonă până acum tratată doar en passant în istoriografie.
Dincolo de planul strict ştiinţific, demersul Narcisei Mitu ar putea
avea impact şi în rândul publicului larg, nuanţând imaginile pe care
monarhia românească le-a avut până acum în opinia publică.
În primul rând, dărâmă una din cele mai durabile şi mai larg
răspândite mistificări, anume că Domeniile s-ar fi aflat în proprietatea
personală a Regelui. Totul a început în 1948, atunci când autorităţile
comuniste au pretins că „trec în proprietatea statului” ceva ce oricum
aparţinea statului, şi s-a perpetuat până în zilele noastre. A contribuit,
cu siguranţă, la aceasta şi discursul anti-monarhist al anilor ’90,
încurajat, dacă nu mai mult, din cele mai înalte sfere ale „noii
republici”. Cartea elimină confuziile, făcând clar distincţia între
Domeniile Coroanei (12 la număr, proprietăţi ale statului asupra cărora
Regele avea doar drept de uzufruct) şi Domeniile Regale (proprietăţi
particulare ale Casei Regale), şi se concentrează asupra celor dintâi.
În al doilea rând, este spulberată şi mistificarea – într-un fel
opusă celei dintâi – care a constat în crearea unei imagini de basm a
Casei Regale. În această optică, Regii României şi rudele lor apar ca
nişte personaje complet rupte de lumea supuşilor. Activitatea lor este
limitată la dimensiunea ceremonială, cu fastul aferent şi cu fascinaţia
pe care o stârneşte în mintea omului de rând. O astfel de percepţie este
ambivalentă, căci, pe de o parte, ridică instituţia monarhică în trans-
cendent, iar pe de alta, îi reduce rolul „teluric” la un nivel pur
decorativ. Privind asupra chestiunii particulare a Domeniilor
Coroanei, aşa cum a expus-o Narcisa Mitu, avem, dimpotrivă,
imaginea unei Case Regale implicate, în bună măsură, în viaţa
economică, socială şi culturală a României.
„Politologi” contra „politicii” comuniste.
Cazul Silviu Brucan (fragment)
Tema disidenţei şi a rezistenţei anticomuniste româneşti a agitat

puternic spiritele în deceniile postdecembriste. A fost sau n-a fost? Şi,
dacă da, cât şi cum? Fără a intra în detalii, ne vom limita să constatăm
că manifestările anti, atâtea câte au fost, par, în general, determinate de
cei trei mari F ai vieţii în comunism: foame, frig, frică. Senzorialul
pare să fi primat în raport cu intelectualul. De aceea, puţinii care au
ales să combată cu arme teoretice şi istorice merită o atenţie deosebită.
În cele ce urmează, vom prezenta succint cazul lui Silviu Brucan,
„politolog” de formaţie, ce a criticat intelectual regimul comunist.
Silviu Brucan
Cel mai discutat şi cel mai complicat dintre cele trei cazuri este
cel al lui Silviu Brucan. Şi asta pentru că Brucan însuşi a făcut tot
posibilul să fie aşa.
El nu a avut nici rigoarea/fineţea istoricului Ghiţă Ionescu, nici
incredibila capacitate de sinteză/teoretizare a lui Pavel Câmpeanu.
De asemenea, el nu a dorit cu tărie nici comunismul, nici capitalis-
mul. Atunci ce a dorit Brucan? Greu, dacă nu imposibil, de spus.
Jurnalist la Scânteia în anii ’40-’50 – după ce activase în
ilegalitate –, Brucan a practicat stilul clasic stalinist. E notoriu apelul
său la pedepsirea grabnică şi nemiloasă a „trădătorilor” Maniu şi
Mihalache. E adevărat, privind retrospectiv, ştiindu-i contribuţiile
„politologice” de mai târziu, numai stilul pare stalinist. A ştiut să
ridice tonul şi să mânuiască limba de lemn când a trebuit şi cum a
trebuit. Textele sale par, totuşi, lipsite de fiorul convingerii. E de
discutat dacă asta e bine sau rău. Dar, în fond, ce mai contează?
E greu de intuit care au fost convingerile lui Brucan, în diversele
faze ale vieţii sale. Întors din misiunea diplomatică în SUA, avea o
admiraţie amestecată cu aversiune faţă de modelul american. În notele
de călătorie, semnate împreună cu soţia sa, Alexandra Sidorovici,
descrierile frumoase contrastează cu judecăţile vădit tendenţioase. Iată,
de exemplu, cum e prezentată „diviziunea muncii”: „unii aruncă
lucruri uzate, iar alţii scormonesc după ele în lada de gunoi”1. America
pare o cu totul altă lume, şi nu mai bună: la „păturile avute” e
observată o „mentalitate care şochează nu numai pe omul lumii
socialiste, dar şi pe călătorul din Europa Occidentală”2. Pe scurt, e
vorba de un „fetişism al dolarului”3. Câţiva ani mai târziu, avea să
scrie Originile politicii americane (1968), o introducere impresionistă
în istoria şi în sistemul politic al Statelor Unite, în care totul era menit
să explice comportamentul „imperialist”
În anii ’60, de la conducerea Televiziunii, a contribuit la crearea
unei imagini mai comerciale a propagandei comuniste. S-a retras mai
târziu în postul călduţ de profesor de socialism ştiinţific – „profesor
universitar cu şase clase de liceu”, vorba lui Ţuţea –, scriind şi
conferenţiind, în paralel, în Occident, pe diverse teme politice. I-au
apărut, până în 1990, câteva cărţi de politică internaţională: The
Dissolution of Power – A Sociology of International Relations and
Power (1971); The Dialectic of World Politics (1978); The Post-
Brezhnev Era (1983); World Socialism at the Crossroads (1987);
Pluralism and Social Conflict (1990). Publica însă, în paralel, şi în
România: Capitalismul ca sistem mondial (1968), Democratizarea
relaţiilor internaţionale (1975), Dialectica politicii internaţionale
(1985) ş.a. Brucan în limba română, era în esenţă, acelaşi cu Brucan
în limba engleză, aşa cum, cel puţin în materie de relaţii internaţio-
nale, Brucan de dinainte de 1989, este, în esenţă, acelaşi cu Brucan
pe care îl ştim de la televizor. Diferenţele sunt numai de accent.
Umblă vorba că ar fi avut o înţelegere cu stăpânirea, putând să
scrie despre câte în lună şi în stele, atâta vreme cât nu lovea direct în
regimul românesc. Marea contribuţie teoretică, după propria părere,
este identificarea „erorii teoretice care a dus la falimentul politicii
marxist-leniniste în problema naţională”4 şi anume subevaluarea de
către Marx a problemei etnicităţii. „Agregarea oamenilor potrivit
acestor două tipuri [clasa şi etnia, n. M.G.] e ceea ce condiţionează
1
Alexandra Sidorovici şi Silviu Brucan, America văzută de aproape,
Bucureşti, Editura Tineretului, 1962, p. 55.
2
Ibidem, p. 56.
3
Ibidem, p. 64.
4
Silviu Brucan, De la capitalism la socialism şi retur. O biografie între
două revoluţii, ediţie îngrijită de Alexandru Singer, Bucureşti, Editura
Nemira, 1998, p. 112.
comportarea şi gândirea lor”5, ne spune doct „profesorul”, fără să
pară a avea habar de teoria lui Ernest Gellner, colaboratorul lui Ghiţă
Ionescu. Această „autocaracterizare intelectuală”, inclusă în volumul
de memorii apărut în 1998, nu este decât o preluare ad literam a unor
bucăţi întregi prefaţa cărţii Dialectica politicii internaţionale (1985),
la rândul ei republicată – cu modificările strict necesare – sub titlul
Dialectica politicii mondiale, în 1997.
În anii ’80, a început să vorbească despre inevitabilele transfor-
mări pe care urma să le sufere comunismul. Cred că Vladimir
Tismăneanu are numai parţial dreptate spunând că: „Nu s-a aşteptat
la marele naufragiu al blocului sovietic. Nu a prezis niciodată
revoluţiile din 1989. A mizat pe schimbările de la vârf, pe reforme
graduale, pe rolul providenţial al activiştilor «luminaţi»”6.
Cred că a prevăzut prăbuşirea, chiar dacă s-a ferit să o spună
clar, dar nu a dorit-o. A avertizat asupra posibilităţii ei, dar cu jumă-
tate de gură, temându-se parcă să nu cobească. A propus liberalizarea
regimului tocmai ca strategie a salvării lui. Cea mai bună probă este
celebra „Scrisoare a celor şase” – text lipsit de pretenţii teoretice – în
care îi spunea lui Ceauşescu că „însăşi ideea de socialism, pentru
care noi am luptat, este discreditată de politica dumneavoastră”7.
Merită atenţia noastră finalul cărţii lui Brucan, Pluralism şi
conflict social, definitivată în 1988, dar apărută abia în 1990. El
etichetează „actualul sistem comunist” ca „nereprezentativ, birocratic
şi prin urmare agresiv”8. Pentru evitarea conflictelor sociale, trebuia să
se asigure o doză de pluralism sub forma: (1) sistemului multipartidist
sau a (2) pluralismului în cadrul unui sistem monopartit, adică a
fracţionalismului. Evident, prefera cea de a doua variantă: „Pluralismul
în partid ar trebui să garanteze tuturor forţelor sociale pe care pretinde
că le reprezintă, toate posibilităţile de a-şi apăra interesele specifice şi
5
Ibidem.
6
Vladimir Tismăneanu, „Dubioasa convertire a lui Silviu Brucan”, Revista
22, 29.09.2006, (disponibil online la http://www.revista22.ro/dubioasa-
convertire-a-lui-silviu-brucan-3100.html).
7
Silviu Brucan, Generaţia irosită. Memorii, Bucureşti, Editura Teşu, 2007,
p. 200.
8
Idem, Pluralism şi conflict social. O analiză socială a lumii comuniste,
cuvânt înainte de Immanuel Wallerstein, Bucureşti, Editura Enciclopedică,
1990, p. 175.
a-şi exprima opiniile diferite. În caz contrar, apariţia partidelor
alternative e inevitabilă şi perfect legitimă [s. M.G.]”9. Acesta era mai
degrabă un avertisment decât o previziune clară. La teama unora că
fracţionalizarea partidului ar fi putut atrage sciziunea, deci
multiplicarea partidelor, deci dispariţia sistemului, Brucan răspunde cu
două exemple de-a dreptul ilare: confruntarea platformelor în PCUS în
anii ’20-’30 şi partidele suple din democraţiile liberale (Democrazia
Christiana şi PDL-ul japonez). Nu-l putem suspecta pe „profesor” de
atâta naivitate încât să creadă că exemplele sale chiar ţin şi că sistemul
se poate salva. Dar… speranţa moare ultima!
În prefaţa adăugată cărţii în 1990, el încerca să dreagă situaţia,
pretinzând că a preconizat prăbuşirea într-un articol publicat în 1987,
în The International Herald Tribune, pe care îl încheia cu „profetica
frază”: „Conservative leaders clinging to economic orthodoxy face a
formidable challenge that is bound to accelerate the changing of the
guard. By 1990 a new political generation will be in command all
over Eastern Europe”10. Prea târziu, prea neconvingător!
Silviu Brucan, care, din păcate, în memoria colectivă trece drept
simbolul disidenţei, a avut atitudinea cea mai ambiguă. Nu se poate
deduce de nicăieri că ar fi dorit căderea regimului. Tot ce se poate
spune cu certitudine este că el a susţinut o „schimbare de gardă”,
care ar fi presupus, în primul rând, înlăturarea lui Ceauşescu. Totuşi,
fără a teoretiza, strict pe baza evoluţiilor istorice, el pare să fi intuit
imposibilitatea salvării regimului, în ciuda tuturor pledoariilor pentru
reformare.
9
Ibidem, pp. 175-176.
10
Articolul e reprodus în facsimil în Silviu Brucan, De la capitalism..., p. 117.
Nimic nou despre Monica Lovinescu
Iulia Vladimirov, Monica Lovinescu în documentele Securităţii 1949-

1989, Ed. Humanitas, Bucureşti, 2012.
Se pare că e vremea scotocitului prin Arhivele Securităţii. În

ultimul an au apărut câteva lucrări dedicate fie fenomenului general
al urmăririi scriitorimii române (Ioana Diaconescu, Scriitori în
Arhivele CNSAS, Fundaţia Academia Civică, 2012), fie unor destine
particulare (Clara Mareş, Zidul de sticlă. Ion D. Sîrbu în Arhivele
Securităţii, Curtea Veche, 2011). Întâmplare sau nu, eu unul – şi, cu
siguranţă, mulţi alţii ca mine – mă bucur să văd că se face încet-încet
lumină într-o zonă puţin şi timid sondată, din raţiuni mai mult sau
mai puţin obiective. Dar lumina creează sau face vizibile unele
probleme ale discursului istoriografic. Premisa de la care se pare că
pornesc investigaţiile este aceea că arhiva trebuie să confirme şi să
continue ceea ce ştiam din diaristică, memorialistică şi istorie orală.
Până în prezent, aşa stau lucrurile, numai că racordul pare să fie
destul de nesigur.
Titlul Monica Lovinescu în documentele Securităţii anunţa ceea
ce se numeşte o „bombă”. Am tras aer în piept înainte de a deschide
cartea, crezând şi sperând că voi fi bulversat. După numai câteva
pagini am început să răsuflu. Pentru cine cunoaşte cât de cât
personajul (din Jurnal, Unde scurte, La apa Vavilonului şi din
volumele Doinei Jela), Iulia Vladimirov nu spune mai nimic nou,
pentru că nici documentele nu o fac. Pentru cine nu a citit sau nu a
avut (ne)şansa să tremure la glasul dur al Monicăi Lovinescu,
demersul oricum nu contează.
Documentele, în general note şi rapoarte informative, sunt puţin
numeroase şi sărace în informaţii. Prima dovadă o reprezintă
dimensiunile reduse ale lucrării: numai 200 de pagini, din care
treizeci cuprind facsimile. E chiar greu de crezut că un personaj de
asemenea anvergură s-a „bucurat” de atât de puţină şi de slabă
atenţie din partea „atotştiutoarei” Securităţi româneşti. Avem motive
să credem că „grosul” dosarelor se află în altă parte (deci nu în
fondurile Informativ şi SIE de la CNSAS) şi că, mai devreme sau mai
târziu, vor ieşi şi ele la iveală.
Dacă în cazul lui I.D. Sîrbu, Clara Mareş a adăugit documentele
prin interpretări forţate, acum, Iulia Vladimirov a simţit nevoia să
compenseze precaritatea materialului arhivistic prin ample citate din
scrierile şi interviurile Monicăi Lovinescu.
Într-o altă cheie, cartea poate fi privită şi ca o ilustrare a
modului de funcţionare a mecanismului securist. Numai că, într-un
astfel de plan, avem o surpriză de mari proporţii. Nu găsim nici o
urmă a Securităţii omniprezente şi omnisciente, aşa cum era şi este
considerată. Diavolul apare redus caricatural la stadiul de drăcuşor –
malefic, e adevărat, „grotesc”, după cum spune repetat autoarea, dar
încuiat şi cam bleg. Singura sa manifestare adevărată de forţă este
oribilul atentat din 1977. Mecanismul e rudimentar şi nefuncţional,
nu are nimic din subtilitatea şi coerenţa specifice – după cum ne-am
obişnuit să credem – serviciilor de informaţii. Adevărul trebuie să
fie, ca de obicei, undeva la mijloc.
Securitatea a urmărit-o pe Monica Lovinescu încă de la scurtă
vreme după plecarea sa din ţară, prin dosarul individual „Stela”, prin
acţiunea informativă „Scorpia”, precum şi prin operaţiunea „Meliţa”
(din 1980, „Eterul”), consacrată postului Europa Liberă. Dar cum a
făcut-o?
De-a lungul întregii perioade, a primit note informative de la
diverşi români care au călătorit în Franţa şi au intrat în contact cu
familia Lovinescu-Ierunca. Textele – groaznic de prost scrise, în
general – sunt variaţiuni pe câteva teme permanente: biografiile celor
doi, munca lor la radio, atitudinile anticomuniste. Imprecizia
domneşte pretutindeni. Iulia Vladimirov vorbeşte, pe bună dreptate,
de „marasmul din dosarele oficiale ale Securităţii statului” (p. 95).
De-a dreptul tragicomică este încercarea, din anii ’50, de a
afla... adresa pariziană a cuplului. În acei ani, Securitatea credea că
Monica Lovinescu poate fi convinsă să colaboreze. Folosirea soartei
mamei sale, Ecaterina Bălăcioiu, ca instrument de şantaj, s-a dovedit
catastrofală. Moartea acesteia, la Văcăreşti, a determinat-o pe fiică să
se manifeste deschis, după cum avertizase, începând colaborarea cu
Europa Liberă (1962). Ridicole sunt, în continuare, tentativele de a o
convinge, prin mesageri, cât de bine şi frumos au evoluat lucrurile în
România. Dovada supremă se voia chiar reabilitarea lui Eugen
Lovinescu: „I-am spus că opera tatălui ei, criticul Eugen Lovinescu,
e preţuită în Romînia, că recent a apărut o monografie Lovinescu”,
raporta agentul „Cristescu”, adăugând, cel mai probabil mincinos: „I-
am spus: «Iată Eugen Lovinescu e cu noi, dar fica lui e în Franţa şi
ne este ostilă»”. După cum era de aşteptat, „din discuţia cu
Lovinescu Monica n-a decurs nici o concluzie” (p. 99).
După 1968, s-a renunţat la ideea racolării, Securitatea mulţu-
mindu-se, de acum, cu menţinerea situaţiei „sub control”, prin
aceleaşi mijloace persuasive. N-a mers, cum nu avea să meargă nici
cu bătaia cruntă din noiembrie 1977. Şi de această dată, efectul a fost
invers celui scontat: în loc să se „îmblânzească”, „Scorpia” s-a înrăit
şi mai tare, pentru că i s-a atenuat sentimentul de vină pentru
părăsirea ţării şi abandonarea mamei. În anii ’80, acţiunile nu vor
mai viza nici racolarea, nici controlarea, ci compromiterea publică.
Dacă doar atât ar fi putut Securitatea, cu siguranţă şi-ar fi dat
duhul mult mai repede. Sunt lucruri care ne scapă încă. Cercetarea
trebuie să continue.
Un mare om de stat, cu bune şi cu rele
Mihaela Damean, Personalitatea omului politic Dimitrie A. Sturdza,

Editura „Cetatea de Scaun”, Târgovişte, 2012.
Partea cea mai frumoasă atunci când eşti preocupat de istorie e

că nu încetezi niciodată să fii surprins. Şi nu mă gândesc acum
neapărat la cine ştie ce noi descoperiri care pot să-ţi dea peste cap tot
ce credeai, ci la ceva aparent mai mărunt. Există lucruri la care nu te
gândeşti, deşi recunoşti că sunt „la mintea cocoşului”. Ai fi avut
toate datele să o faci, dar te lăsai dus de val. Până când, la un
moment dat, se întâmplă ceva care te întoarce.
Cazurile cele mai spectaculoase sunt cele care privesc
personalităţi. Să fim sinceri, probabilitatea de a identifica oameni
foarte importanţi, dar „uitaţi”, este mică. „Uitat” e un clişeu, folosit
adesea doar pentru a atrage atenţia asupra cuiva. De regulă, oamenii
există în istoriografie, dar pierduţi în liste de alţi oameni.
Cu un alt clişeu, se poate spune despre ei că „nu li s-a acordat
suficientă atenţie”. Într-o astfel de situaţie s-a aflat D.A. Sturdza,
până la apariţia cărţii tinerei cercetătoare craiovene Mihaela
Damean. Meritele lucrării, dincolo de faptul că reprezintă o premieră,
sunt evidenţiate în Cuvântul înainte şi în Prefaţă, semnate de
profesorii Adrian Cioroianu şi Corneliu Mihail Lungu.
Despre omul politic liberal ştiam, aparent, tot ce se putea ştii.
Este menţionat – nici nu putea fi altfel – în toate sintezele de istorie
modernă românească şi chiar în biografiile altor personalităţi. Pour
les connaisseurs, rolul său în edificarea României moderne a fost
mereu (sub)înţeles, dar niciodată clar scos în evidenţă. Implicarea lui
în mai toate problemele mari ale vremii era doar punctată şi, de
aceea, în bună parte necunoscută. Sturdza pare să fie perceput ca un
politician, destul de important, din epoca lui Carol I, a Brătienilor, a
lui Kogălniceanu sau chiar a unor Maiorescu, Carp ori Take Ionescu.
Dar nu mai mult. Mihaela Damean demonstrează că activitatea sa nu
este deloc inferioară ca însemnătate, ba chiar dimpotrivă, în unele
cazuri. A fost deci şi epoca sa.
Sturdza s-a lansat în politică în 1857, ca secretar („redactor”) al
Divanului ad-hoc al Moldovei (1857). A continuat ca secretar al
„căimăcămiei de trei” a Moldovei (1858) şi, ulterior, pentru scurt timp,
al lui A.I. Cuza. Şi-a făcut debutul ministerial, la Culte, în timpul
domniei acestuia, dar apoi poate fi găsit printre liderii „monstruoasei
coaliţii” care l-a înlăturat. Motivele rupturii au făcut obiectul a nume-
roase controverse. La 11 februarie 1866, el a fost cel care a preluat
arhiva Domnitorului Unirii, pe care avea să o predea, în 1912,
Academiei Române. A revenit în guvern, ca titular al Lucrărilor
Publice. A acţionat ca emisar la Constantinopol pentru recunoaşterea
alegerii lui Carol, în 1866, iar mai apoi, în calitate de agent diplomatic
(1868-1870), pentru întărirea autonomiei, ceea ce presupunea
recunoaşterea numelui de România, crearea monedei naţionale şi a
unei biserici independente administrativ. În 1870, a negociat la Berlin
în complicata problemă a căilor ferate. În 1871, în calitate de ministru
de Finanţe şi în lipsa primului-ministru, Ion Ghica, Sturdza a fost cel
chemat de Carol pentru a-i anunţa intenţia abdicării. Şi tot el e expus,
în Parlament, dificultatea situaţiei. În 1875, s-a numărat printre
fondatorii PNL, dar în anii următori a intrat în conflict cu I.C.
Brătianu, în privinţa alianţei cu Rusia, faţă de care, germanofil fiind, a
avut o aversiune constantă şi profundă. Previziunile sale s-au adeverit,
dar timpul a făcut ca asta să nu mai conteze. În 1878, a revenit la
Finanţe, cu principala sarcină de a rezolva problema căilor ferate, de
care era condiţionată recunoaşterea independenţei. A negociat atunci
cu însuşi Bismarck. În 1882, a preluat Externele şi a semnat, anul
următor, tratatul de alianţă cu Puterile Centrale. În 1885, din nou la
Culte, a gestionat problema recunoaşterii autocefaliei BOR. În 1892,
în opoziţie, a ajuns în fruntea PNL, după moartea Brătienilor, iar în
1895, a devenit, în sfârşit, prim-ministru. Nu a rezistat decât un an, în
principal din cauza scandalului provocat de înlocuirea Mitropolitului
Ghenadie. A fost rechemat în 1897 şi a rezistat doi ani. Din această
guvernare datează celebra reformă a lui Spiru Haret. După o scurtă
guvernare conservatoare, în 1901, i s-a încredinţat din nou conducerea,
cu misiunea de a scoate ţara din criza financiară. A dovedit prompti-
tudine şi eficienţă. A urmat o nouă pauză (1904-1907). A fost însă
chemat în toiul răscoalei pentru a linişti spiritele. El a fost
conducătorul care a restabilit ordinea şi acţionat apoi pentru rezolvarea
problemelor de fond. La finalul anului următor, bătrân şi măcinat de
probleme de sănătate şi de familie, avea să se retragă definitiv.
Toată acestea şi altele nereţinute aici – reconstituite minuţios
după numeroase surse edite, multe de epocă, şi inedite, unele fără
legătură directă/explicită cu personajul (vezi fondurile SANIC Casa
Regală şi Brătianu) – i-ar fi împins pe mulţi spre o mitizare pozitivă.
Nu ar fi fost categoric condamnabil. Este însă, fără dubiu, lăudabil că
Mihaela Damean nu a făcut-o. Cu luciditate, a reuşit să menţină
echilibrul între tonurile portretului, în două moduri. În primul rând, a
acordat o atenţie egală greşelilor/nereuşitelor (vezi „chestia
Ghenadie”, modul în care abordat „problema naţională”, incapa-
citatea de a menţine ordinea în partid ş.a.). În al doilea rând, nu a
ezitat să îl prezinte şi pe „D.A. Sturdza în viziunea contemporanilor”.
Părerile lor nu au fost, de multe ori, deloc flatante. Aşa stau, în
general, lucrurile în privinţa politicienilor şi aşa ar fi bine să îi reţină
şi istoricii. Iar contemporanii ar fi bine să se abţină de la previziuni
despre cum îl va reţine istoria pe unul sau pe altul. După guvernarea
din 1895-1896, chiar un apropiat îl considera pe Sturdza lipsit de
„pricepere” şi energie, iar Regele aprecia că, deşi era priceput în
treburile externe, era prea „brutal” în cele interne, una peste alta
dovedindu-se „cel mai prost ministru prezident pe care l-am avut în
30 de ani de domnie” (p. 133). Peste numai câţiva ani însă, se va
dovedi şi priceput şi energic, iar „brutalitatea” sa va deveni o calitate,
în noile condiţii, astfel ca Regele va recunoaşte că „are o forţă de
muncă extraordinară şi este un om pe care se poate conta” (p. 140).
Poate că nu a fost un mare om politic, dar, cu siguranţă, a fost
un mare om de stat, „unul din cei mai însemnaţi bărbaţi ai noştri de
stat”, potrivit lui Carol I, şi „omul situaţiei în vremuri de criză” (p.
149), cum inspirat l-a etichetat autoarea. Şi cum crizele au fost
frecvente şi diverse, D.A Sturdza a fost unul din oamenii care au
marcat epoca.
Amicus Boia
Lucian Boia, De ce este România altfel?, Humanitas, Bucureşti, 2012.
Aş zice, evident, sed magis amica veritas, dar nu pot. Dacă

Adevărul ar fi putut fi aflat, probabil că Lucian Boia l-ar fi ştiut
înaintea mea. Deci discuţia nu şi-ar mai fi avut rostul.
De când cu onor însemnez în Mozaicul, m-am oprit asupra mai
multor cărţi ale profesorului Boia. Mi-e clar că am puternice afinităţi
intelectuale cu domnia sa. Mi se întâmplă însă ceva care în mintea
mea are un singur precedent, numit Caragiale: îmi sunt în mod egal
antipatici cei care îl laudă şi cei care îl atacă. Mi se pare că şi unii şi
alţii îl percep simplist-visceral, că îi presupun gânduri şi îi pun în
gură aserţiuni. Exemplul cel mai clar este chiar asocierea sa cu
„demitizarea”, de care s-a distanţat, de repetate ori, spunând –
simplific şi eu – că fără mituri nu se poate. Avem de-a face cu un
veritabil „mit al demitizatorului Boia”, valorizat, după plăcerea
fiecăruia, pozitiv sau negativ. Ca o răzbunare a chimiei pe care n-am
învăţat-o – scuzaţi cutezanţa! – îmi vine să zic că e un atom pe care
toată lumea îl ia drept ion. Aici e marea problemă cu relativizările,
cred, că deşi sunt raţionale, balansul lor ajunge să stârnească reacţii
pasionale.
De când cu De ce e România altfel?, am văzut parcă porniri mai
puternice şi într-o parte şi în cealaltă. Mă interesează în mod special
categoria celor care, deşi au fost, de obicei, pe aceeaşi lungime de
undă cu Lucian Boia, acum manifestă reţineri. Asta e bine. Vedem că
istoricul nu face prozeliţi – probabil ultimul lucru pe care şi l-ar dori
– că, a-l aproba, în fond, nu înseamnă a umbla orbeşte pe cărările
intelectuale trasate de domnia sa. Două reproşuri mi-au sărit în ochi:
(1) că nu spune nimic nou şi/sau (2) că argumentează insuficient ceea
ce spune şi, prin urmare, pare să exagereze. Se vântură suspiciuni de
disperare – de unde şi asocierile Cioran –, de pripă, de comandă
editorială etc. Dar asta e doar o cozerie cu vag iz intelectual. Până la
urmă, trebuie să discutăm ideile.
E greu să nu-i dai dreptate lui Lucian Boia, dar e greu şi să-i dai
dreptate. Şi cel mai greu e să păstrezi echilibrul. Însuşi autorul face
să fie aşa, pentru că tratează prea repede o problemă mult prea mare
şi nu are cum să evite generalizările şi simplificările. În stilu-i
caracteristic, introduce o serie de nuanţe, care însă nu-s suficiente. Ar
fi fost nevoie de nuanţe la nuanţe; aşa, balansul a rămas cam mare.
Răspunsul la întrebarea „de ce e România altfel?” pare să fie
simplu. De fapt, nu e complet altfel, ci doar mai altfel, pentru că „s-a
făcut într-un anume fel” (p. 121). Cred şi eu că „PREZENTUL E
OPERA TRECUTULUI, că România e cum e pentru că a fost cum a
fost”. E clar că nu e un „blestem”, ci doar „o istorie” (p. 6), dar nu
înţeleg de ce ar putea fi unul şi acelaşi lucru. Dacă România e altfel
acum e pentru că a fost altfel pe tot parcursul istoriei sale, pentru că
nu a reuşit să-şi depăşească alteritatea. Asta pare să-şi fi propus să ne
arate Lucian Boia.
Totul porneşte de la apariţia întârziată a românilor în istorie,
asociată firesc cu marginalitatea lor şi ambele perpetuate până în
prezent. „SLĂBICIUNEA STATULUI a fost – şi a rămas în bună
măsură până astăzi – o trăsătură specifică a istoriei româneşti [s.
M.G.]” (p. 14). Îmi permit să remarc că „slăbiciunea statului” nu a
însemnat (mereu) slăbiciunea puterii. Din incapacitatea de a prinde
„corpul social într-o reţea completă şi eficientă de instituţii şi reguli”,
adăugată condiţiei de frontieră (vezi România, ţară de frontieră a
Europei), a rezultat „o accentuată închidere şi o tot atât de accentuată
deschidere” (p. 10), cu o civilizaţie ţărănească ruptă de lume – deşi,
la rândul ei cu influenţe diverse, chiar dacă greu identificabile (vezi
pp. 11-12) – şi una a elitelor, deschisă la toată lumea. „Străinii” au
jucat mereu un rol important în spaţiul românesc, dar mai ales
începând din secolul al XIX-lea. „Modernizarea este echivalentă cu
occidentalizarea” (p. 18), chiar dacă aduce celebrele „forme fără
fond”. Urmează o „Românie Mare” – care, dincolo de întindere, nu a
fost atât de mare pe cât şi-au dorit-o contemporanii sau pe cât apare
din „elaborarea mitologică de după 1989” (p. 54) – şi un regim
comunist pe care – ne spune Lucian Boia, preluând o idee larg
răspândită – românii l-au dorit mai puţin, dar l-au acceptat mai mult
decât oricine. Istoriceşte şi strict punctual, multe lucruri spuse de
autor sunt cel puţin chestionabile. De exemplu, eu unul mă întreb –
deşi o aud peste tot, sau poate tocmai de asta – dacă Ceaşcă a fost
„unul dintre marii actori mondiali ai vremii lui” (p. 78), mediatorul
universal, temutul adversar al URSS etc. Cred că e o problemă de
propagandă şi de percepţie şi aş lega-o de un alt aspect important
discutat (sumar) în carte: complexul de inferioritate.
Complexul acesta nu avea cum să nu apară, zic eu. Vremea
când românii – mă rog, o mică parte din ei – au început să-şi
conştientizeze altfel-ul – adică marginalitatea şi retardul – a coincis
cu aceea în care ei au început să-şi dorească să fie altfel – adică să
aibă un „specific naţional”. Cum n-au reuşit să împace un altfel cu
altul, a apărut complexul, care s-a manifestat şi el contradictoriu, pe
de o parte ca masochism – românul catastrofist care se vede pe veci
mic şi prăpădit –, pe de alta ca grandomanie – românul care se vede
strămoşul Occidentul, embrionul culturii universale etc. etc.
„Dramatizarea relaţiilor cu străinii” (p. 36) este explicabilă în ambele
variante.
După mine, partea cea mai solidă a cărţii este aceea în care
Lucian Boia vine cu gândul în postdecembrism. Bineînţeles că şi aici
e discutabil, numai că reproşurile de abordare eseistică/jurnalistică,
îndreptăţite pentru prima parte, nu-şi mai au rostul. Apar, în schimb,
suspiciunile de partizanat politic, dar ele sunt inevitabile şi, până la
urmă, benigne, mai ales dacă te acuză toţi. Ni se vorbeşte cu nerv de
„strategia minciunii”, de „confuzia valorilor”, de politica-spectacol şi
de „apatia” românilor. În această ultimă privinţă, deşi e clar că starea
actuală e rezultatul istoriei, multora le fuge gândul spre „psihologia
poporului român”, pentru că autorul nu a reuşit să păstreze clare
nuanţele.
Nu mă pot abţine să nu mă opresc asupra unei întrebări din
final: „Ce poate fi mai îngrijorător decât faptul că atât de mulţi tineri,
tot mai mulţi, şi printre cei mai promiţători, îşi văd realizarea numai
în afara României?” (p. 122). Fără să bat prea mult şaua, mi se pare
că Lucian Boia ia de bun un mit mare şi încâlcit ca România actuală.
În rest, sunt de acord că deşi nu avem o soluţie, trebuie „să ajungem
să separăm odată mediocritatea şi impostura de valoare” (p. 122).
Marea întrebare care mi-a dat de gândit este „mai sunt românii
o naţiune?”. Sunt confuz pentru că văd scris că „NAŢIUNEA
ROMÂNĂ este, în forma ei împlinită, o creaţie de secol XIX” (p.
31). Or, din ansamblul discursului s-ar deduce că tocmai asta ar fi
problema, că altfel-ul este, de fapt, neîmplinirea naţiunii. Apoi, nu-
mi dau seama pe ce se bazează ideea de decădere – când e clar că
vorba de un progres, chiar dacă nemulţumitor, şi autorul a spus asta
în alte dăţi. Să fie o schimbare de opinie, o amărăciune acută sau
doar o scăpare?
Cred/sper că însuşi Lucian Boia este nemulţumit de această
carte!
Comunismul românesc: viaţa ca pedeapsă
Octavian Roske (coord.), România 1945-1949. Enciclopedia

regimului comunist. Represiunea, vol. II F-O, Academia Română, Institutul
Naţional pentru Studiul Totalitarismului, Bucureşti, 2012.
Am scris despre primul volum al Enciclopediei regimului

comunist. Represiunea, apărut sub egida Institutului Naţional pentru
Studiul Totalitarismului. Îmi exprimam atunci, dincolo de apreciere,
nerăbdarea de a vedea următoarele două volume. Sincer să fiu, am o
rezervă organică de câte ori aud – şi, ca toată lumea, aud des – de
câte un proiect de anvergură în spaţiul cultural românesc. Recunosc
că, în ultimii ani, reţinerile mele s-au dovedit, de mai multe ori,
nefondate şi activitatea Institutului amintit a avut un rol considerabil
în acest sens. Senzaţia însă persistă, ca şi când ceva din negura
subconştientului mi-ar spune că, pe la noi, lucrurile care necesită
determinare nu pot fi duse la bun sfârşit. Am fost deci surprins să
aflu de apariţia atât de rapidă a celui de al doilea volum (litere F-O).
Cartea însumează în jur de 700 de pagini, rezultate din
contribuţiile a nu mai puţin de 70 de autori, sub coordonarea lui
Octavian Roske, de la nume mari ale istoriografiei româneşti (Dinu
C. Giurescu, Ioan Scurtu), trecând prin categoria cercetătorilor mai
mult sau mai puţin experimentaţi (de la institute şi universităţi din
toată ţara), până la tineri doctoranzi şi chiar masteranzi.
Fără a avea pretenţia unei analize comparative sistematice, acest
al doilea volum mi se pare mai omogen, mai coerent şi mai dens
decât cel dintâi, ceea ce dovedeşte vastele precizări metodologice din
Prefaţă nu au reprezentat doar un deziderat ori o pedanterie
academică. Nici măcar „suprapunerea parţială a conţinutului mai
multor articole” (p. 12), care este într-adevăr inevitabilă, nu e
supărătoare, după cum observa coordonatorul, ba, mai mult, aş spune
că e chiar utilă, întrucât, dacă s-ar fi încercat o separaţie netă, textele
ar fi fost mai greu inteligibile, în ciuda trimiterilor interne. Un vast
material documentar din arhive, din istoriografie şi din „istoria orală”
a fost distilat astfel încât să rezulte microsinteze dense, în acelaşi
timp autosuficiente şi deschizătoare de direcţii pentru aprofundarea/
extinderea cunoaşterii.
În ceea ce priveşte conţinutul, faptul cel mai uşor observabil
este adăugarea de noi puncte pe harta României concentraţionare –
în sens larg, cuprinzând nu doar închisorile, ci şi coloniile de muncă,
localităţile de domiciliu obligatoriu ş.a. Mai urmează un volum şi
mie mi se pare că harta e deja plină. Sunt avute în vedere şi
victimele, la nivel de grupuri socio-profesionale, etnice, religioase
etc. (intrări precum „maghiari”, „moşier”, „Martorii lui Iehova”),
cadrul ideologic („marxism-leninism”, „materialism dialectic”) şi
legal-instituţional („Miliţie”, „M.I.”, „MApN”, diverse acte
normative, infracţiuni etc.), formele represiunii („închisoare”,
„muncă forţată” etc.) metodele şi tehnicile organelor represive
(„filaj”, „interceptarea convorbirilor”, „interceptarea
corespondenţei”). Un articol asupra căruia aş dori să atrag atenţia în
mod special este cel dedicat noţiunii de „informator”. În condiţiile în
care astăzi cuvântul este folosit frecvent şi haotic, lectura textului din
Enciclopedie nu poate fi decât binevenită, relevând o realitate foarte
complexă şi îndemnând, sper, la mai multă prudenţă.
Poate mira prezenţa unor articole care, la prima vedere, nu au
legătură cu regimul comunist („FRN”, „LANC”, „Mişcarea legio-
nară”, monarhie” ş.a.), cu spaţiul românesc („Gulag”, „KGB” ş.a.)
sau cu represiunea în varianta pură şi dură („întrecere socialistă”,
„limbă de lemn”). Chiar parcurgând fugitiv textele ne putem da
seama că legăturile există, că mecanismele represive au avut un
caracter insidios, că au reuşit să penetreze toate cotloanele vieţii
omeneşti. Simplul fapt că volumul se deschide cu articolul „familie”
– să fie o întâmplare? – este sugestiv în acest sens. Cei trei „mari F”
– „foame”, „frică”, „frig” – ar putea constitui capitolele unei istorii a
comunismului, fără a lăsa nimic esenţial pe dinafară.
Ar mai fi totuşi loc dacă nu de revizuiri sau măcar de adăugiri
în acest volum. De exemplu, pe alocuri se poate observa o
disproporţie nejustificată între atenţia acordată primei perioade a
regimului comunist şi respectiv celei finale. Articolele „foame”,
„înfometare”, „frică”, „frig” vorbesc pe larg despre situaţia din
închisori, dar prea puţin despre viaţa cotidiană a anilor ’80. La fel,
„frontierist” abia menţionează ceea ce s-a întâmplat la graniţa cu
Iugoslavia în aceeaşi perioadă.
Dincolo de valoarea strict informativă, Enciclopedia este foarte
importantă pentru că poate influenţa modul în care românii se
raportează la trecutul lor comunist. Crearea unei paradigme de
receptare întemeiată de conceptul de represiune – mai ales când
această nu operează cu exagerări, obturări sau accentuări interesate –
poate elimina relativizările periculoase de genul „a fost şi bine şi
rău” şi iluzia, şi mai periculoasă, că răul ar fi doar „procedural” şi,
prin urmare, corigibil, putându-se construi un regim comunist bun.
Nu. Comunismul a fost şi este esenţialmente rău, iar măruntul şi
discutabilul bine care l-a însoţit a existat doar pentru că răul nu a
putut/apucat să se manifeste plenar.
Dosarele Securităţii şi „destinul interpretărilor”
Gabriel Andreescu, Cărturari, opozanţi şi documente. Manipularea

Arhivei Securităţii, Editura Polirom, Iaşi, 2013.
Sunt sigur că dacă s-ar face un sondaj printre români cu privire

la modul în care apreciază procesul de lustraţie, o majoritate
superioară celei „bisericoase” şi/sau „militariste”, ar fi de acord că
avem de-a face cu un mare rateu. Dincolo de catastrofismul cel de
toate zilele, e evident că stăm prost chiar în ceea ce priveşte
cunoaşterea trecutului comunist, deci de lustraţie nici nu poate fi
vorba. Tendinţa e de a privi rateul strict cantitativ: au fost identificaţi
şi arătaţi public prea puţini colaboratori ai Securităţii. Problema este
însă mai complicată. S-a identificat nu doar puţin, ci şi rău. Frecvenţa
şi dezinvoltura cu care sunt lansate acuzaţiile de colaborare cu
Securitatea reprezintă cea mai clară dovadă. Nu trebuie să ai mare
lucru pentru a face asta. De fapt, e suficient să „ai un cui” pe cineva.
Succesul acuzaţiilor în imaginarul colectiv depinde prea puţin – ca să
nu zic deloc! – de probe. Contează cine, cum şi în ce context le
lansează. Folosirea unor cuvinte precum „arhivă”, „dosar”,
„document” ş.a. poate fi de mare folos. Dacă spui un lucru şi adaugi
că îl ştii din „arhivă”, mulţi – şi nu neapărat dintre cei ai
Lăpuşneanului – cred imediat, fără nici un gând să verifice, mai ales
dacă, într-un fel sau altul, le şi convine ce aud. Manipularea
documentelor pentru manipularea publicului nu e practică nouă. Ba
chiar unii ar spune că ea datează de când a început să se scrie istorie.
Lucrarea lui Gabriel Andreescu analizează sistematic eşecul
deconspirărilor. Şi nu e vorba doar – şi nu în primul rând – de
„eşecul instituţional”, tratat sintetic într-un capitol, ci de acela cauzat
de confuzia creată – voit sau întâmplător – prin lansarea în spaţiul
public a unor discursuri, nu doar fără susţinere în realitate, dar chiar
fără susţinere în documentele invocate în acest sens. Autorul şi-a
propus şi a reuşit să demonstreze că, în ceea ce priveşte raporturile
cu Securitatea, imaginea publică dominantă – de Google, să zicem –
a unor personalităţi este creată nu prin distilarea întregului material
din dosare, ci prin accentuări şi obturări sau chiar prin decupări şi
reasamblări menite să ducă la un rezultat prestabilit.
Marino e un caz. Noica e un altul. Cel dintâi apare ca victimă a
unor veritabile „tehnici de maculare” (p. 45). „Manipularea
cititorului” s-a făcut în principal prin inducerea impresiei că savantul
ar fi spus securiştilor lucruri pe care de fapt le-au spus chiar ei în
numele său. Documentele invocate întru incriminare nu sunt
declaraţii ale „informatorului” „Brătescu”, ci relatări ale ofiţerilor cu
privire la presupuse conversaţii purtate cu acesta. De aici, întrebările
esenţiale pentru studierea arhivelor: „Când dăm şi când nu dăm
crezare celor scrise de agenţii de Securitate? Cum interpretăm
notele?” (p. 28). Sunt sigur că toată lumea e de acord cu necesitatea
unei bune cunoaşteri a modului în care lucrau securiştii, a numeroase
contextualizări, asocieri, comparaţii etc. etc. Gabriel Andreescu
vorbeşte de „nevoia de a aplica o adevărată hermeneutică în studiul
dosarelor Securităţii” (p. 86) şi de „principiul rezonabilităţii în
judecarea colaboraţionismului” (p. 257). De multe ori însă – să fim
sinceri! –, răspunsul e simplu: credem când ne convine, interpretăm
cum ne convine pentru a ne confirma o prejudecată.
Cu Noica a fost exact invers. Unii s-au mobilizat pentru a-l
menţine imaculat, lăsând în umbră acele documente care ar fi putut
demonstra că el a acţionat ca un „agent de influenţă”, frapant prin
„stilistica supunerii” (p. 80), care nu doar că a explicat, dar a şi
legitimat regimul. Întrucât pare să fi „interiorizat logica organelor”
(p. 86), comportamentul său ar putea fi explicat prin prisma
„complexului deţinutului” (p. 90), adică printr-o formă de empatie cu
agresorii. Nu e lipsit de importanţă că, atât la Marino cât şi la Noica,
imaginea care s-a impus a fost sprijinită de importanţi lideri de
opinie actuali.
Alte două cazuri puse faţă în faţă sunt Nicolae Balotă şi
Alexandru Paleologu. Primul a fost „supus unui regim al dispreţului
cu supremă relaxare” (p. 115), „cruzimea calificativelor” (p. 125)
fiind în vădită disproporţie cu faptele despre care vorbeşte dosarul.
Paleologu, în schimb, a fost tratat cu mult mai multă indulgenţă, ba
chiar admirat, pentru că şi-a recunoscut colaborarea. Mărturisirea sa
nu ar fi însă decât o „fină diluare şi aureolare a raporturilor sale cu
Securitatea” (p. 133), raporturi care, în lectura lui Gabriel Andreescu,
ar fi legitimat incriminarea mai mult decât în celelalte cazuri.
Victime ale unor interpretări vădit injuste au fost şi Mihnea
Berindei şi Mihai Botez. Aprecierile sunt mult mai dificile în cazul
lui Nicolae Breban, la care fronda şi colaborarea au coexistat,
raporturile scriitorului cu Securitatea fiind un joc al compromisurilor
de ambele părţi.
Cartea lui Gabriel Andreescu ne atrage atenţia asupra modului
în care, manipulând documentele – nu neapărat ale Securităţii –, se
pot crea imagini false, dar credibile, din frânturi de adevăr. E
convingătoare în demontarea mecanismelor şi sper să aibă cât mai
mulţi cititori, dar, sincer să fiu, eu unul rămân sceptic: oamenii vor
continua să reţină din arhivă ce le convine şi cum le convine, uneori
cu un scop precis, alteori cu nonşalanţă, pentru simplul confort moral
şi intelectual sau chiar pentru distracţie.
Demontând imaginile dominante acum, Gabriel Andreescu
avansează imagini alternative, chiar dacă nu acesta pare să fi fost
scopul suprem. Ele sunt credibile, dar dacă ne-am pronunţa asupra
justeţii lor ar însemna să comitem exact eroarea pe care autorul le-o
impută multora: emiterea de judecăţi pe baza unor documente
neconsultate.
A fost odată în Oltenia
Diana-Mihaela Păunoiu, Rezidenţa Regală a Ţinutului Olt (1938-

1940), Editura Academiei Române, Bucureşti, 2012.
Despre puţine personalităţi istorice se vorbeşte cu atâta lejeritate

ca despre Regele Carol al II-lea. Blamat, în general, ca „gropar” al
democraţiei româneşti interbelice şi, pe deasupra, om cu moravuri
îndoielnice, el mai e, câteodată, gratulat ca „voievod al culturii”. E
valabil pentru întreaga perioadă a domniei, dar mai ales pentru
ultimii doi ani, ai regimului autoritar. Nu e greu de observat că
„aprecierile” au un iz cam superficial. Ele sunt posibile numai în
condiţiile necunoaşterii/ignorării multor date factuale – unele chiar
foarte importante – din epocă. Prezentarea „regimului carlist” este,
de multe ori, redusă la fixarea unor repere cronologice şi enumerarea
câtorva măsuri autoritare.
În altă ordine de idei, reforma administrativă din 1938 – din
care se reţine (doar) împărţirea ţării în 10 ţinuturi – a fost amintită
destul de des în ultimii ani, în contextul discuţiilor privind
regionalizarea. Ideea era simplă: atâta vreme cât se dorea combaterea
acestei măsuri, dădea bine asocierea ei cu un regim autoritar; când
orientarea s-a schimbat, şi referirile la vremea lui Carol al II-lea au
încetat. Oricum, cel puţin în discursul destinat publicului larg, nu s-a
preocupat nimeni nici de contextul măsurilor carliste, nici de
conţinutul lor precis, nici de efectele lor.
Diana-Mihaela Păunoiu a reuşit un studiu pe cât de aplicat, pe
atât de cuprinzător. Cercetarea a fost concentrată strict asupra
modului de realizare a reformei administrative – care a reprezentat
numai o componentă, chiar dacă importantă, a „proiectului regal” –
în judeţele sud-vestice, reunite vremelnic în Ţinutul Olt. Pe lângă
urmărirea în detaliu a evoluţiilor din acest spaţiu – despre care se
poate intui că nu sunt atipice pentru ansamblul ţării –, cercetătoarea a
dovedit şi o permanentă preocupare pentru contextualizare.
Problematica administrativă este tratată în legătură cu celelalte
componente ale proiectului lui Carol, în continuarea numeroaselor
prefaceri suferite de administraţia românească de-a lungul perioadei
interbelice şi prin raportare la tendinţele europene din epocă în
materie de organizare administrativă.
Impresia generală după parcurgerea cărţii este aceea a unei mari
discrepanţe între deziderate şi norme, pe de o parte, implementare şi
consecinţe, pe de alta. Grosso modo, după cum aprecia autoarea,
„reorganizarea administrativ-teritorială a reprezentat un proces mult
mai complex decât au preconizat, iniţial, autorităţile carliste” (p.
144), chiar în condiţiile dispuneau, măcar formal, de puteri mult
superioare celor care le precedaseră. Cel puţin în perioada de început
– dar sistemul a funcţionat cu totul doar doi ani –, chiar autoritatea
Rezidentului Regal – gândit ca o proiecţie a monarhului absolut la
nivelul ţinutului – a rămas „doar scrisă pe hârtie” (p. 114). Serviciile
din subordinea sa erau controlate direct din Bucureşti. Arondările de
sate, comune, plăşi au stârnit nemulţumiri, întrucât au fost făcute fără
cunoaşterea realităţilor din teren, şi au suferit numeroase modificări
(cum, de altfel, se întâmplase şi până în 1938). Uriaşul aparat
administrativ – care iniţial s-a vrut depolitizat, apoi încadrat cu totul
în partidul unic, Frontul Renaşterii Naţionale/Partidul Naţiunii – a
funcţionat chiar mai defectuos decât înainte. Nu numai că regimul nu
a reuşit să „impună” o nouă conduită funcţionarilor (pp. 201-202),
dar activitatea lor a devenit şi mai dezorganizată pentru că aveau
dublă subordonare şi trebuiau să facă, pe lângă administraţie, şi
propagandă. Aşa s-a făcut că nici măcar angajaţii din administraţie
nu răspundeau comandamentelor de la centru (nu purtau uniformele,
nu participau la manifestaţiile oficiale etc.), de unde imaginea de
„«acută» lipsă de autoritate şi de control” (p. 217). Se poate aprecia
că, în practică, regimul carlist nu a reuşit (nu a apucat?) să devină cu
adevărat autoritar.
Impresia pe care Carol a dorit să o inducă – poate convins de
asta – a fost aceea că noul său model administrativ era rezultatul
experienţelor şi al căutărilor româneşti. În fapt, a fost vorba de nişte
idei inspirate de regimurile autoritare deja existente în zonă în 1938.
Diana-Mihaela Păunoiu consideră că „prevederile referitoare la
descentralizare şi deconcentrare au rămas la stadiul de principii” (p.
265). Eu unul îndrăznesc să spun că nici măcar prevederile nu erau
cu adevărat descentralizatoare. Stadiul nu a fost de principii, ci doar
de vorbe. Regimul carlist a reuşit să păstreze o continuitate faţă de
perioada anterioară exact acolo unde ar fi dorit o ruptură: în haosul
organizatoric şi mai ales funcţional al administraţiei.
Întrucât studiul are ca obiect central Oltenia, ar putea exista
tentaţia de a explica totul prin „spiritul locului”, prin inconsecvenţa,
inconsistenţa, insubordonarea etc. cu care multă lume îi asociază pe
olteni. Recunosc că şi mie mi-a fugit gândul spre începutul secolului
al XVIII-lea, când populaţia zonei a reuşit să îi exaspereze pe
stăpânitorii austrieci, făcând imposibilă instalarea unei administraţii
funcţionale. Nu e însă aşa. Am spus deja că se poate intui chiar din
cartea de faţă că situaţia Ţinutului Olt nu a fost una excepţională.
Mai mult, ca unul familiarizat cât de cât cu istoria administraţiei
româneşti, pot spune că o cercetare (nu cu mult) mai extinsă ar
confirma că lucrurile au stat la fel în toată ţara şi pe o perioadă mult
mai lungă.
Rezidenţa Regală a Ţinutului Olt e o lucrare care ne arată cât de
simplist putem percepe, prea adesea, trecutul, şi cât de arbitrar îl
putem folosi în scopuri prezente. Întrucât în forma actuală – cu un
conţinut foarte dens şi cu respectarea strictă a regulilor academice –,
nu se poate adresa decât unui grup destul de restrâns, eu unul cred că
ar fi extrem de utilă şi o version abrégée, accesibilă unui public mai
larg.
Prezentul domnului Boia şi viitorul lumii
Lucian Boia, Sfârşitul Occidentului? Spre lumea de mâine, Ed.

Humanitas, Bucureşti, 2013.
După doar o jumătate de an, discuţiile despre cartea De ce este

România altfel? – de fapt, vai, despre România – s-au cam stins, fără
să lase mare lucru în urmă. Nu că vreau să fac pe deşteptul, dar mă
aşteptam. Totul mi s-a părut, de la început, un simplu prilej de aflare
în treabă, mai mult sau mai puţin academică. Nici mai târziu, când
era în toi agitaţia în jurul următoarei cărţi, Sfârşitul Occidentului?
Spre lumea de mâine, nu am speranţe prea mari. Totuşi, ca unul care
mi-am exprimat de atâtea ori afinităţile intelectuale cu profesorul
Boia, nu vreau să ratez ocazia de a-mi elibera câteva impresii.
Ce se poate spune de bine despre noua carte? Păi, cum scria
Bedros Horasangian, în Observator cultural (nr. 674, mai 2013),
„vine pe un teren unde nu lipsesc lucrările de anvergură, cu impact
emoţional la marele public”, gen Kissinger, Huntington, Fukuyama
etc. Dar pe plaiul cultural românesc, lipsesc. Lucian Boia aduce o
viziune macro asupra lumii, care, apreciază cronicarul sus citat, „ar
putea deveni un bestseller internaţional”. O fi! Ce se poate spune de
rău? Păi, în special din rândul istoricilor – dintre care mulţi nu prea îl
au la suflet pe autor –, dar nu numai, se poate auzi că lucrarea e
speculativă, că se bazează pe material istoric cunoscut, că reia idei
expuse anterior, că nu spune nimic nou. Un (nou) boom comercial şi
atât, vasăzică! O fi şi asta!
Pe mine mă interesează altceva. Îmi amintesc cum povestea
academicianul Solomon Marcus despre profesorul său Dan
Barbilian: nu atât conţinutul cursului poetului- matematician era
fascinant, cât modul de expunere; nu informaţiile, cât laboratorul
mental pe care acesta nu ezita să îl expună. Barbilian şi elabora ideile
la vedere. Cam aşa mi se pare că stau lucrurile şi în cazul lui Lucian
Boia.
Cred că Sfârşitul Occidentului? este cea mai subiectivă dintre
cărţile istoricului, urmată îndeaproape de De ce e România altfel?.
Autorul simte că lumea se schimbă şi, printre rânduri, putem deduce
că are o imagine a modului în care se face schimbarea. Raţionalist de
mare fineţe însă, nu îşi permite să spună (mai) nimic fără să
argumenteze. Şi cum argumentarea i se arată dificilă, se vede obligat
adesea să îşi nuanţeze propriile aserţiuni, să dea înapoi. E un
adevărat spectacol intelectual, un spectacol spontan şi onest.
Să fim sinceri! Întrebarea din titlu, asociată cu citatul de pe
coperta a patra (care e şi primul paragraf al cărţii), induce impresia
unui răspuns afirmativ. Putem bănui aici şi oarecare raţiuni de
marketing. La prima vedere, suntem tentaţi să credem că Lucian Boia
crede că Occidentul e pe ducă. Poate o crede, dar, în orice caz, nu o
spune. În privinţa viitorului e cât se poate de prudent, admiţând că se
pot concepe multe scenarii, dar – de fapt, tocmai de aceea – nu se
poate prevedea nimic. Ca să nu existe nici un dubiu, scrie cât se
poate de ferm: „Viitorul nu există, este un spaţiu complet alb, pe care
urmează să se scrie ceva, dar nu ştim ce anume” (p. 9).
Cu certitudine nu se poate spune decât că va avea loc o
schimbare, că „nimic nu va mai fi ca înainte” (p. 9). Bine, bine, dar
ăsta e un truism. E clar că lucrurile s-au schimbat şi se vor schimba
continuu, că orice clipă e diferită de cea dinainte şi de după. Are rost
să o spunem numai dacă simţim o schimbare cu totul specială.
Lucian Boia simte şi vorbeşte, de la început, de o „epocă de
răscruce”, de „sfârşitul unei lumi”. Iar la final e şi mai categoric:
„Incontestabilă e doar ruptura: şi asta fiindcă, deja, o constatăm”
(p.120). Vasăzică prezentul ne indică o schimbare semnificativă.
Cum? Aceasta e, de fapt, întrebarea la care vrea să răspundă cartea.
Se vorbeşte deci mai degrabă despre prezent decât despre viitor, aşa
cum ne-am fi putut aştepta.
De o prudenţă proverbială în ceea ce priveşte trecutul şi viitorul,
Lucian Boia se arată mai îndrăzneţ în aprecierile despre prezent.
„Fenomenele majore” ale zilelor noastre sunt, după domnia sa,
„accelerarea istoriei şi egalizarea lumii” (p. 6), care ar fi meritat o
discuţie mult mai amplă decât găsim în carte. Punctual, constată, cu o
tristeţe nedisimulată, că Occidentul e „tot mai mic”, ca pondere
demografică şi economică, tot mai timorat, dominat de păguboasa
„corectitudine politică”, tot mai lipsit de mituri şi de utopii. Pentru
mulţi va fi, cu siguranţă şocant, să-l vadă pe presupusul
„demitizator” deplângând dispariţia miturilor, dar poate astfel îi vor
înţelege atitudinea.
Toate acestea indică „ruptura” şi apariţia unei lumi noi.
„Sfârşitul Occidentului” e prezentat doar ca o variantă posibilă, chiar
dacă simţim că istoricul se abţine să zică „probabilă”.
Unde cred că Lucian Boia este în derută? În primul rând, simte
enorm şi vede monstruos schimbarea firească a lumii. Se întâmplă
asta cu mulţi oameni şi, îndrăznesc, s-a întâmplat şi se va întâmpla
mereu. Dacă la omul de rând vedem amărăciunea, legată de viaţa de
zi cu zi, că „nu mai e ca pe vremea mea”, la intelectualul cu
orizonturi largi, senzaţia ia dimensiuni planetare şi tinde să se
acopere raţional. Sincer cred că senzaţia schimbării depăşeşte
întotdeauna în intensitate schimbarea în sine. Lumea mai de degrabă
„ni se schimbă” decât „se schimbă”. În al doilea rând, mi se pare
Lucian Boia prea se leapădă de scepticism când vine vorba de zilele
noastre. Adică are impresia că ştie mai mult decât (poate) să ştie
despre lumea de azi. Domnia sa vorbeşte despre „condiţia nesigură”
a istoriei (p. 16), de trecutul „rebel” şi de viitorul care nu există, dar
pare să uite că şi prezentul – de fapt, ce e prezentul? – e în aceeaşi
situaţie. Sincer, îi doresc reputatului istoric actual zile multe cât să
vadă cum vor prezenta istoricii viitorului vremurile noastre. Ei vor
stabili cum au fost şi dacă a existat sau nu o ruptură.
În final, merită salutate, o dată în plus, aversiunea pentru orice
fel de catastrofisme şi optimismul sănătos al lui Lucian Boia: „omul
e fiinţa cea mai adaptabilă; aşa că, nici o grijă, se va adapta perfect la
oricare dintre istoriile posibile şi nu va avea nici un motiv să regrete
ce a fost cândva” (p. 122). Rezon!
Curajul de a privi în urmă
Nicolae Marinescu, Săptămânalul Demnitatea. Libertatea pe cont

propriu, Ed. Aius, Craiova, 2013.
În principiu, mi se pare neplăcută situaţia de a scrie într-o

publicaţie despre o carte a directorului acelei publicaţii. Dacă mi s-ar
cere, mai mult ca sigur aş profita de ocazie pentru o mică manifestare
de revoltă. Din proprie iniţiativă, probabilitatea să o fac e minusculă.
Şi uite, totuşi, că o fac! Orice aş zice acum de bine despre dl Nicolae
Marinescu sau despre cartea domniei ar suna fals, ca o aducere
forţată din condei.
Am vrut să scriu despre Săptămânalul Demnitatea… din cel
puţin două motive: (1) ca unul care se îndeletniceşte oarecum cu
istoria, mă preocupă – până la obsesie – modul în care oamenii –
luaţi câte unul sau câte mai mulţi – se raportează la propriul trecut;
(2) mă tot gândesc ce aş fi gândit/vorbit/făcut dacă aş fi fost măcar
cu 10 ani mai mare, adică dacă aş fi priceput cât de cât ceva din
lume, pe vremea despre care scrie dl Marinescu.
Titlul cărţii e o dovadă de modestie. Nu ne aflăm în faţa unei
monografii a unei publicaţii periodice – deşi există elemente şi
pentru aceasta –, ci a unei autobiografii intelectuale.
Dl Nicolae Marinescu şi-a îndreptat atenţia asupra perioadei
imediat postrevoluţionare, când a activat în structurile judeţene de
putere şi, vreme de un an şi a condus săptămânalul Demnitatea,
organul de presă al FSN-ului doljean. Ochiul actual este destul de
critic, fiind evident că autorul nu mai e de acord cu multe din cele
scrise în 1990-1991. Nu omite nimic, nu se autoblamează, nu se
disculpă. Pur şi simplu încearcă să (îşi) explice de ce atunci a crezut
anumite lucruri şi de ce acum nu le mai crede. Coroborând amintirile
şi reflecţiile actuale ale autorului cu articolele din urmă cu mai bine
de două decenii, reproduse în volum, deducem că explicaţiile ţin doar
de împrejurări şi, mai ales, de percepţia acestora, nu de valori,
convingeri sau obiective.
Dar ce a crezut dl Marinescu imediat după Revoluţie? Păi,
acelaşi lucru pe care l-au crezut uriaşa majoritate a românilor – dacă
ne gândim la rezultatele alegerilor din 20 mai 1920 – anume că Ion
Iliescu şi FSN reprezentau varianta bună pentru viitorul României.
Diferenţa este că, dacă cei mai mulţi habar nu aveau ce şi cum, fiind
pur şi simplu îndoctrinaţi, domnia sa – vai, drama intelectualului! –
încerca să înţeleagă ce se întâmplă şi să îi ajute pe cititori să
înţeleagă (vezi articolele „De ce mineri…”, „De ce social
democraţia”). Nu avea deloc aerul unui propagandist, dar, după cum
(se) va putea vedea mai târziu, era chiar domnia sa victima
propagandei oficiale, care îl făcea atunci să acuze presupusa (?)
propagandă a opoziţiei.
Partea cea mai frumoasă a acestei publicistici nouăzeciste este
ceea ce autorul ei numea „puterea de a fi lucid”. Evident, ca orice
politician sau jurnalist angajat pe faţă, dl Marinescu şi-a combătut
adversarii. Nimic mai firesc! A dat însă întotdeauna dovadă de
raţiune într-o lume care numai raţională nu era – „numai un teatru
foarte viu va putea depăşi o concurenţă atât de redutabilă [realitatea,
n. M.G.], spunea regizorul Cristian Hadji Culea într-un interviu
acordat Demnităţii. Luciditatea dlui Marinescu se vede mai ales în
două situaţii: atunci când atrage atenţia celor din propria tabără
asupra responsabilităţilor, riscurilor, necesităţilor („Frontul la
răscruce”, „Convenţia Naţională a Frontului” ş.a.) şi când ia atitudine
împotriva unor atacuri murdar-stupide la adresa opoziţiei şi, în
special, a liderilor săi („Propun arestarea imediată a lui Raţiu şi
Câmpeanu”). Din acest motiv, eu unul îndrăznesc să spun că autorul
nostru a fost un personaj atipic pentru spaţiul public românesc de la
începutul anilor ’90. Ar fi fost bine să fi avut mai mulţi asemenea
politicieni şi jurnalişti, dar n-a fost să fie.
Probabil că, dacă în 1990 aş fi avut o vârstă care să îmi permită
o orientare politică, aceasta ar fi fost opusă celei a dlui Marinescu.
Aş fi fost încadrabil, mai degrabă, la categoria „golani”. Îmi place
însă să cred că, în tabăra mea, aş fi reuşit să fiu şi eu un moderat,
unul care îşi putea apostrofa amicii şi putea dialoga cu inamicii.
Pe lângă publicistica de opinie, este notabilă şi activitatea de
jurnalist de actualitate. În volum sunt incluse o serie interviuri,
relatări, reportaje privind probleme din diverse domenii: economie,
ordine publică, sănătate, învăţământ, cultură. Acestea pot servi ca
veritabile surse istorice. Din nou trebuie observat echilibrului
autorului: deşi un jurnalist angajat politic la o gazetă cu orientare
explicită, în genul de informare domnia sa a fost ca la carte,

renunţând la orice urmă de partizanat, chiar şi atunci când avea de-a
face cu responsabili locali din acelaşi partid. Unele subiecte au astăzi
un aer absurd, fiind strict legate contextul epocii (vezi „Corlate sub
ocupaţie franceză”); altele o importanţă istorică majoră (vezi seria
„Poiana Mare – un «spital» pentru exterminarea adversarilor
politici”), fiind regretabil că nu au mai stârnit interesului presei după
ce Demnitatea şi-a încetat apariţia.
Nu pare mare lucru să îţi iei la cercetat propriul trecut. Şi totuşi
câţi o fac? Şi câţi au tăria să ia lucrurile aşa cum au fost, să le pună în
succesiunea lor firească, fără omisiuni, fără ştersături, fără ajustări?
Dl Nicolae Marinescu a reuşit să o facă. În prefaţa cărţii, dl
Constantin M. Popa scria că ea se înscrie în categoria lucrărilor care
pot configura, în termenii Ruxandrei Cesereanu, „memoria tera-
peutică”. E vorba de o rememorare care ar putea rezolva problemele
pe care românii le au cu trecutul lor. Privit strict individual însă,
autorul nostru face dovada unei „memorii profilactice”.
În fond, convingerile şi dorinţele dlui Nicolae Marinescu nu s-
au schimbat în cele două decenii. Astăzi ştie însă că, în 1990, s-a
înşelat în privinţa modalităţilor de realizare. Idealul a rămas
„renaşterea României”, idealismul s-a atenuat, dar optimismul nu a
dispărut. Domnia sa vede semne care „anunţă coagularea unei mase
critice a schimbării pe care românii şi-au dorit-o în Decembrie 1989”
(p. 21). Doamne ajută! În ceea ce priveşte trecutul, vorbeşte de
„necesitatea cunoaşterii Adevărului Adevărat, integral şi
nedistorsionat”, dar e conştient că „singurul nostru Adevăr revelat
rămâne căutarea” (p. 45).
Revista Mozaicul, nr. 7-8 (177-178), 2013, p. 17

Discuţii despre preşedinţii României
Vladimir Tismăneanu, Cristian Pătrăşconiu, Cartea preşedinţilor, Ed.

Doar văzând titlul Cartea preşedinţilor mi-a venit în minte

vechea poantă cu preşedintele de CAP care, aflând de asasinarea lui
Kennedy, şi-a zis: „Asta-i soarta noastră a preşedinţilor!”. M-am
întrebat dacă se poate într-adevăr identifica o „soartă” a
conducătorilor României şi mi-a fugit gândul la o necitabilă
epigramă a lui Păstorel: „Măi Gheorghiţă, cum făcuşi…”. Dincolo de
glumă, cred că „soarta” şefilor – de peste tot, dar parcă mai ales de
aici – este să fie puşi în discuţie, mai mult sau mai puţin (pretins)
serios. Zicem noi că toată lumea se pricepe la politică, dar ar fi mai
corect să zicem că se pricepe la politicieni. E adevărat, în condiţiile
unei politici slab întemeiate ideatic şi instituţional, ca a noastră, e
cam acelaşi lucru. Dacă le luăm românilor personajele din politică, o
să abandoneze complet subiectul.
Pe mine unul mă agasează genul de discurs care tinde să
evalueze prestaţia unui anumit preşedinte prin raportare la un
presupus model de Preşedinte. Auzim de mai bine de douăzeci de ani
– dar mai abitir în ultimii zece – că „un preşedinte” trebuie sau nu
trebuie să facă anumite lucruri, de la râs, scărpinat, glumit, până la
declaraţii şi acţiuni politice. Având în vedere că România
democratică a avut, până acum, trei preşedinţi – şi despre toţi trei s-a
spus adesea că nu corespund – şi că despre preşedinţii altor ţări
opinia publică românească n-are habar, mă întreb care e modelul la
care se gândeşte lumea şi pe care eu nu reuşesc să mi-l definesc, nici
măcar vag. Chiar Cristian Pătrăşconiu încheie Cuvântul înainte al
cărţii-dialog cu Vladimir Tismăneanu spunând că aşteaptă „un alt tip
de preşedinte” (p. 7). Am sperat şi eu să aflu, dincolo de metafore şi
de şabloane – vezi „preşedintele-jucător” –, care sunt tipurile de
preşedinţi. N-a fost să fie.
Discuţia iniţiată de Cristian Pătrăşconiu pleacă de la prezumţia
că, date fiind experienţa politologică a lui Vladimir Tismăneanu şi
faptul că a ajuns, mai mult sau mai puţin timp, într-o formă sau alta,
în proximitatea – nu neapărat fizică – a tuturor şefilor de stat români,

are de spus lucruri interesante despre aceştia. Totul e, într-adevăr,
interesant, dar mai nimic nu e nou. Perfect explicabil dacă ne
gândim, pe de o parte, la prolificitatea autorului Tismăneanu, iar, pe
de alta, la atitudinea sa clară în privinţa politicii româneşti actuale.
Partea de anecdotică – despre care îndrăznesc să spun că ar fi
dat ceva mai multă greutate cărţii – nu e prea bogată. Cu toate că
intervievatorul insistă cu întrebări pe subiecte mici, răspunsurile sunt
scurte şi fără sevă. Nu e nevoie decât de un strop de rea-voinţă pentru
a-l suspecta pe Vladimir Tismăneanu că nu vrea să spună. Dar
dumnealui recunoaşte că nu a fost un intim al nici unui preşedinte şi,
prin urmare, nu are cum să ştie prea multe. E, cred eu, de apreciat că
nu pretinde că ştie. Cine are curiozităţi legate de numărul cuburilor
de gheaţă din scotch-ul prezidenţial trebuie să mai aştepte.
Cam tot ce spune Vladimir Tismăneanu despre Dej şi
Ceauşescu e ştiut din lucrările sale anterioare – la care, de altfel, şi
face trimitere permanent –, iar ce spune despre Ion Iliescu şi Emil
Constantinescu mi se pare că era, în bună măsură, intuibil. Ceea ce
impresionează este tăria formulărilor. Toţi cei puşi în discuţie sunt
portretizaţi în tuşe groase. „Ceauşescu a fost orice, numai cretin nu”,
un comunist rudimentar, dar comunist, un „marxist primitiv”, un
„vizionar”, un „true believer”, înzestrat nativ cu inteligenţă şi
capacitate de manipulare (p. 66). Ion Iliescu e omul „fără regrete” şi
„fără scrupule” (p. 86), „era şi este mental un bolşevic”, „un spirit
cazon, intolerant, exclusivist” (p. 106). E adevărat, s-a dovedit mult
mai flexibil decât toţi tovarăşii din rândul doi al PCR şi aşa a reuşit
să se adapteze, cel puţin aparent, la democraţie. De fapt, după
Vladimir Tismăneanu, scopul primului preşedinte postcomunist a
fost să păstreze cât mai mult din comunism sub ambalajul
democratic. Emil Constantinescu, „ostaticul poncifelor”, „centrul
universului” (p. 128), dar democrat prooccidental sincer, a avut, fără
îndoială, merite în politica externă, fiind, în schimb, „un preşedinte al
tergiversării” (p. 141), în plan intern.
Traian Băsescu iese nu doar cel mai bine, ci chiar bine. Deloc
surprinzător, s-ar putea spune, dar, totuşi, merită să ne oprim puţin
asupra modului în care Vladimir Tismăneanu încearcă să îi
construiască o imagine pozitivă actualului preşedinte. Păi, dincolo de
faptul că-l consideră pragmatic, franc şi, „contraintuitiv”, moderat (p.
24), reputatul politolog găseşte că Traian Băsescu este singurul dintre

cei trei care a avut un proiect clar pentru România şi a şi fost dispus
să tragă până la capăt pentru propriul proiect. În ce a constat el? În
decomunizare şi cam atât! Pentru Vladimir Tismăneanu,
condamnarea comunismului pare să fie totul! „Traian Băsescu devine
preşedintele decomunizării României. El şi-a asumat în mod cert
ceea ce, în mod clar, Iliescu nu a vrut, iar Constantinescu nu a putut”
(pp. 182-183). Bine, bine, dar, între noi fie vorba, după 2004
decomunizarea era mult mai uşor de dorit şi de făcut decât mai
înainte, iar consecinţele sale erau mult mai puţin importante. Când
istoricul, fie el şi contemporaneist, spune că „Băsescu a fost cel care
a luat cu asalt Bastilia postcomunismului românesc” (p. 198), el ar
trebui, dincolo de patetismul metaforei, să ţină seamă că Bastilia a
căzut la începutul Revoluţiei şi nu după mai bine de un deceniu.
Dacă s-ar fi petrecut în vremea lui Napoleon, evenimentul ar fi avut
o semnificaţie redusă sau poate chiar cu totul altă semnificaţie.
Ştiu şi eu că „discursurile demonizante ale Antenelor” (p. 219)
nu sunt doar neconvingătoare, ci şi periculoase, şi sunt de acord că
actualul preşedinte nu-i vinovat de „tot ce-i rău şi urât” (p. 166), dar
Vladimir Tismăneanu pare să-l idealizeze. Spune că nu-l idealizează,
dar întreg discursul domniei sale îl contrazice. Cristian Pătrăşconiu
insistă să afle şi ceva de rău despre Traian Băsescu. Degeaba! La un
moment dat, obţine un vag reproş, anume că „nu şi-a dus până la
capăt agenda decomunizării, a deplasat-o din prim plan” (p. 188).
După doar câteva rânduri însă, intervievatul dă înapoi: „el a
transferat tema decomunizării mai departe. Pentru el, tema aceasta a
trecut în tema statului de drept” (p. 189).
Nu reuşim la capătul acestui dialog să ne dăm seama cum ar
trebui să arate preşedintele ideal. Aflăm că el trebuie să aibă o voinţă
şi o tenacitate de oţel, dar astea sunt trăsături apreciabile la toţi
muritorii. E de reţinut opinia că mare parte din comportamentul
liderilor politici e determinat de preocuparea „legată de cum vor fi
văzuţi de posteritate, cum vor rămâne în istorie” (p. 132). Eu unul
cred că e aşa. Dar mai cred şi că istoria joacă întotdeauna feste.

Despre diplomaţie, cu diplomaţie
Teodor Baconschi, Legătura de chei. O mărturie diplomatică, dialog

cu Armand Goşu, Bucureşti, Ed. Curtea Veche, 2013.
Printre multele lucruri care mă irită, în marea „poiană a lui

Iocan” numită România, un loc fruntaş îl ocupă, de ani buni,
nonşalanţa cu care toată lumea îşi dă cu părerea despre politica
internaţională. N-are a face că presa băştinaşă se ocupă de
„internaţional” doar din când în când. „Opinia publică internă este tot
mai deconectată, informaţional, de fluxul evoluţiilor externe” (p.
185), spunea Teodor Baconschi. Mă uit, câteodată, pe marile ziare
vestice şi nu încetez să mă minunez cum de presa românească
reuşeşte să ignore subiecte care la alţii fac prima pagină. Şi totuşi,
aproape orice om poate oricând să se lanseze într-un discurs despre
SUA, Rusia, China, UE. Cu puţine excepţii, şi cei care se pretind
„analişti”, la televizor, au, pentru un spectator minim informat, aerul
unor descoperitori de apă caldă. Comice, dar periculoase, au fost, în
anii din urmă, campaniile de discreditare a unor miniştri de externe,
de colorituri politice diferite. Inducându-li-se românilor ideea că ştiu
ce şi cum cu diplomaţia au fost convinşi că respectivii poartă diverse
vini, cel puţin discutabile.
Când am aflat că fostul ambasador şi ministru Teodor
Baconschi, mestecat de mai multe ori de gura lumii, a publicat „o
mărturie diplomatică”, m-am bucurat, gândindu-mă că doar-doar va
aduce un pic de lumină în istoria recentă a politicii externe
româneşti. Nu speram la mai mult de un pic, pentru că ştiam cam
cum stau lucrurile cu mărturiile de genul ăsta: ori sunt scrise aşa, de
dragul obiectului numit carte, şi nu spun nimic (nou), ori sunt
mijloace prin care autorii se descarcă de câte au îndurat, constrânşi
de cadrul oficial. În primul caz avem de-a face cu simple formalităţi,
în cel de al doilea, cu supape şi arme, simultan. Şi mai auzisem de la
cineva hârşit prin CC, Centrala MAE şi câteva ambasade, că un
„diplomat adevărat” nu face nimic fără un scop precis şi nimic cu un
scop imediat (evident, dacă nu arde). M-am întrebat deci care e
scopul fostului ministru de externe cu această carte. Cui se adresează
şi de ce? Mă întreb în continuare. Nu ştiu ce ar fi trebuit să iasă, dar

ce a ieşit e greu inteligibil şi neinteresant pentru publicul larg şi cam
banal pentru cei preocupaţi de relaţiile internaţionale.
Teodor Baconschi vorbeşte în cea mai mare parte despre
relaţiile – foste, actuale sau dezirabile – ale României cu diverse
state. Sunt trecute în revistă SUA, Rusia, Franţa, Germania, vecinii
balcanici, ţările arabe, cele caucaziene, central-asiatice ş.a. Dar
discuţia nu trece de nivelul general-formal al discursurilor oficiale.
Uneori, diplomatul se ascunde în istorie, neajungând să răspundă la
întrebare. De exemplu, când trebuie, să comenteze opoziţia Franţei
faţă de aderarea României la Schengen, povesteşte despre Napoleon
al III-lea, Berthelot, Lévi-Strauss şi plimbări cu bicicleta prin Bois de
Boulogne (pp. 145-147). Evident, multe lucruri pot fi înţelese
(numai) prin apel la istorie, dar abuzul e la fel de periculos ca şi
ignorarea. Oi fi lipsit de perspectivă, dar după mine, faptul că „până
şi ceramica de Cucuteni făcea parte dintr-o paradigmă neolitică pan-
europeană” (p. 140) n-are legătură cu existenţa sau inexistenţa unor
„filoane dure de mentalitate anti-occidentală” (p. 139) aici şi acum.
Când vine vorba despre „interesul” doamnei Merkel faţă de
evenimentele din vara lui 2012, suntem deturnaţi spre originile
redegiste ale cancelarului, noua Ostpolitik, Republica Moldova,
Transnistria (pp. 159-160). Alteori, lucrurile sunt lăsate în suspans.
Poate că Papa Ioan-Paul al II-lea a fost într-adevăr „cel mai fervent
apărător al cauzei româneşti” (p. 17), dar m-aş fi bucurat să aflu şi eu
ce şi cum. M-aş fi aşteptat, în plus, să văd măcar încercări de
clarificare a problemelor pentru care Teodor Baconschi a stat pe
prima pagină – vezi votul de la Paris – şi am fost surprins să le văd
expediate în jumătăţi de pagină.
Se vorbeşte destul de mult de experienţa diplomatică a
protagonistului, mai ales că Armand Goşu, ca fost consilier, o
cunoaşte şi punctează diverse acţiuni sau evenimente. Dar şi în acest
caz, „mărturia” are aerul unei conversaţii complezente, de salon,
când cineva se abţine să spună mai mult decât s-ar fi putut afla
oricum. La petite histoire nu câştigă mare lucru. Recomandabile
cititorului de orice fel sunt prezentările diverselor personalităţi
internaţionale contemporane, de la Hillary Clinton şi Serghei Lavrov,
până la miniştrii de externe ai ţărilor vecine. Toate reprezintă mici
bijuterii portretistice, conţinând fiecare câte ceva elogios. Teodor
Baconschi pare capabil să identifice calităţile fiecărui om cu care

intră în contact şi nu se zgârceşte la epitete. Foarte simpatică şi
nuanţată este imaginea pe care i-o conturează lui Silvio Berlusconi
(p. 166).
Cu toată prudenţa, au mai scăpat în carte şi câteva ziceri pe care
adversarii le-ar putea considera, nu fără rezon, gafe. Nu dă deloc
bine, nici în ţară, nici în străinătate, să spui că, în Franţa, „cerşetorii
români” „nu făceau practic nici un rău, dar distonau cu peisajul
obişnuit” (p. 141). Nu insist. Mai gravă mi se pare însă „eroarea de
interpretare” în ceea ce priveşte tensionarea relaţiilor franco-române,
adică reţinerea ca factor a faptului că „d-l Sarkozy provine dintr-o
familie imigrată relativ recent în Franţa. Acasă, nu a primit elemen-
tele de memorie bilaterală pe care vechile familii franceze le
transmit, fie şi difuz, urmaşilor lor” (p. 142). Nu mă leg de
şubrezimea metodologică şi de subtextul etnicist, dar cum să crezi că
în familiile franceze există o „memorie bilaterală” româno-franceză?
Aveam încă multe neclarităţi când mai rămăseseră puţine pagini din
volum. Am renunţat să mă mai gândesc la ele atunci când Teodor
Baconschi a amintit, apropo de declaraţiile lui Traian Băsescu despre
„axă”, de „riscul excesului de claritate în politica externă” (p. 160).
Revista Mozaicul, nr. 10, (180), 2013, p. 13

Argetoianu
Stelian Neagoe, Politică şi destin. Constantin Argetoianu, Ed.

Machiavelli, Bucureşti, 2012.
Nu mi se pare nimic mai frustrant decât să aflu cu întârziere

de apariţia unei cărţi care mă interesează. Şi mi se întâmplă destul de
des. Deşi, de când cu internetul, informaţia circulă mai bine, am încă
impresia că în micuţa noastră comunitate de istorici/politologi, nu
avem, de prea multe ori, habar unii de alţii. Am avut sentimente
amestecate atunci când, ştiindu-mi pasiunea pentru fenomenul
Constantin Argetoianu, un prieten m-a sunat din Librăria Eminescu
să mă întrebe: „Ştii că Stelian Neagoe a scos o biografie?”. Acum
ştiu şi scriu despre ea, cu tot regretul pentru întârziere.
Constantin Argetoianu e o mare figură. Se ştiau destule despre
el, din propriile scrieri, dar şi din ale altora. Trece drept prototipul
politicianului sceptic, cinic, oportunist, lipsit de scrupule şi cuvinte
se mai pot găsi. Cariera sa era în linii mari cunoscută, dar detaliile
scăpau şi, după cum o arată lucrarea de faţă, vor scăpa mereu. O
personalitate atât de complexă – pardon de clişeu! – nu a avea cum
să ducă o viaţă simplă. Fără fi complet nejustificate, etichetele sunt
întotdeauna discutabile. E mult de studiat. Distinsul cercetător
Stelian Neagoe – prin străduinţa căruia au apărut şi volumele de
Amintiri şi Însemnări zilnice – a făcut un pas important reconstituind
o biografie prin coroborarea textelor argetoianice cu alte piese
memorialistice şi cu documente de arhivă (cele mai multe de la
Siguranţă, aflate azi la CNSAS). Pentru domnia sa era o datorie de
onoare. Şi-a îndeplinit-o şi trebuie să ne înclinăm în faţa rezultatului,
care, cu siguranţă, va deveni un reper în istoriografie. Nu pot însă să
nu observ câte lucruri rămân neclare în privinţa celui numit
„patriarhul de la Breasta”. De altfel, oi fi eu subiectiv, dar cred că,
pentru a-l înţelege cât de cât, e nevoie de un întreg tratat de
psihologie politică, altoit cu unul de istorie a României în prima
jumătate a secolului XX.
Boier de viţă, medic şi jurist de formaţie, Argetoianu a debutat
ca diplomat şi s-a perindat pe la Istanbul, Roma, Viena, Budapesta,
Sankt Petersburg, Paris. A renunţat însă la carieră pentru un

„plonjon” în politică, la început, de partea conservatorilor. După
primul război, s-a aşezat lângă eroul zilei, generalul Averescu, pentru
ca apoi să încerce o combinaţie cu Nicolae Iorga, pe care îl lovise dur
cu câţiva ani înainte. N-a mers şi s-a apropiat de un alt mare, poate
cel mai mare, Ionel Brătianu. Din ’30, i-a lăsat şi pe liberali pentru a
deveni homo regius. S-a reapropiat din nou, conjunctural, de Iorga,
pentru un an, iar apoi şi-a creat un partid de buzunar, Uniunea
Agrară, care i-a servit drept alibi instituţional până în ’38, când s-a
plus în slujba dictaturii, cam de operetă, a lui Carol al II-lea.
Omul nostru a fost, pe parcursul deceniilor interbelice, ministru
de interne, externe, agricultură, finanţe, industrie, sub Averescu,
Ionel şi Vintilă Brătianu, Nicolae Iorga, Gh. Tătărescu. În timpul
regimului carlist, a fost preşedinte al Senatului şi, aproape două luni,
în 1939, prim-ministru. În anii războiului a stat în spate, ca mai toţi
vechii politicieni, iar în 1944 s-a autoexilat în Elveţia, pentru a scăpa
de invazia sovietică.
În cartea lui Stelian Neagoe, cele mai multe noutăţi privesc
perioada de după 1944. Aceasta şi pentru că ultimul volum de
Însemnări (1944-1945) e încă inedit. În vremea refugiului elveţian,
vedem un bătrânel ajuns la înjosire de dragul unei „Pisicuţe”. „Un
caraghios, om de 74 de ani dus de nas de o făptură de 25 de ani” (p.
214), se autocaracteriza, el, care – cu două mariaje la activ, e
adevărat – nu fusese niciodată cine ştie ce homme à femmes. După
însemnările-i, părea să sufere printre „fantomele” exilului, primind
de la diverşi şi consemnând informaţii disparate despre politica
internă şi internaţională. Din alte surse, aflăm că a avut, din partea
guvernului Antonescu, misiunea de a pregăti armistiţiul.
În 1946, marele combinator a fost combinat de comunişti. A
revenit în ţară şi a format un nou grupuscul, sperând că va conduce
guvernul sau măcar îi va lua locul lui Tătărescu, ca secund al lui
Groza. N-a fost să fie. În 1948, era deja în mizerie. Marele moşier şi
financiar ajuns la sapă de lemn – oribilă imagine. În 1950, a fost
arestat. A murit la Sighet – într-o companie selectă, ar fi zis, probabil
– în 1955.
Argetoianu nu a profesat niciodată clar o doctrină. Oarecum
liberal economiceşte, a dispreţuit democraţia, atât cât a cunoscut-o. A
reprimat mişcările comuniste la începutul anilor ’20, dar a încercat să
se apropie de comunişti, la sfârşitul anilor ’40. N-a căzut niciodată în

patetisme şi obscurantisme naţionaliste, dar s-a declarat „mai
naţionalist decât cei care umblă cu crucea încârligată şi cămăşi
colorate” (p. 149). N-a fost vreun „cămeşar”, dar nici nu s-a ferit de
populisme. A proferat minciuni sau sincerităţi de moment, dar a şi
rostit, cu cinism, mari adevăruri. A avut intuiţii extraordinare şi
naivităţi pe măsură. Ca personaj istoric, celor mai mulţi, „conul
Costică” le e simpatic asemenea lui J. R. din Dallas. Mie tot timpul
mi s-a părut că e mai mult decât atât. Ce şi cum mi-e greu să spun.
Am, totuşi, senzaţia că marele cinic a avut trăiri intense.
Conştient de toate epitetele deloc măgulitoare cu care îl gratulau
contemporanii, Argetoianu a încercat să se explice, dar nici lui nu i-a
ieşit pe deplin. „Concepţia de partid m-a dezgustat întotdeauna”,
scria, adăugând că „în folosul ideii mele m-am folosit de toate
partidele” (p. 68). „Toată viaţa n-am urmărit decât o singură idee”,
mărturiseşte, dar, cu toată simpatia, trebuie constatat că din biografie
nu se poate deduce ideea. Aduce în sprijinul său exemplul unui
politician mult mai celebru, Churchill, „tratat şi dânsul o viaţă
întreagă de inconsecvent”. Amândoi ar fi folosit manevre diverse,
dar urmărind mereu acelaşi scop. O fi aşa! Dar care era scopul?
Diferenţa nu ar fi fost decât că „Churchill a fost mai fericit – altul era
teatrul pe care a avut el norocul să-şi joace rolul” (p. 186).
Dovada supremă a cinismului – după mine sănătos – mi se pare
replica din momentul arestării: „Această arestare îmi va servi ca
reabilitare pentru viitor!” (p. 425). Parţial a avut dreptate. Istoria nu
i-a şters etichetele lipite în interbelic, dar, graţie finalului nefericit, i-
a iertat în bună măsură tentativa de colaborare cu comuniştii. „Mai
bine haimana decât trădător!”, avea să se cânte mai târziu.

Pentru o istorie a instituţiilor politice
Mihaela Cristina Verzea, Partidul-Stat. Structuri-politice (1948-

1965), Editura „Cetatea de Scaun”, Târgovişte, 2013.
Sunt dintre aceia care cred că marea problemă a României (cea

care o face să fie „altfel”, dacă vreţi), de la fondarea sa până astăzi,
este slaba instituţionalizare, de jure şi, mai ales, de facto. Înţeleg deci
de ce, în cercetarea istorică, atenţia se concentrează mai mult pe
oameni şi fapte şi mai puţin pe instituţii şi idei. Nu înţeleg însă de ce
diferenţa e atât de mare. Istoria românilor e prea plină de Caroli,
Brătieni, diverşi -eşti ş.a. şi prea săracă în parlamente, guverne,
partide etc. Mereu amintite, acestea nu sunt aproape de loc cercetate
în detaliu. Or, oricât de slabe/decorative ar fi fost, şi-au avut
întotdeauna importanţa lor, măcar ca instrumente, pretexte sau
piedici, dacă nu ca actori. Fără ele, cunoaşterea trecutului e nu doar
lacunară – cum e fatalmente – ci şi, în unele cazuri, profund viciată.
Situaţia este valabilă pentru întreaga istorie modernă şi contem-
porană, dar cu atât mai mult pentru regimul comunist, care pare o
uriaşă hecatombă, cu Dej şi Ceauşescu în mijloc, înconconjuraţi de o
mulţime de personaje mai mici, care se mişcau fiecare cum voiau şi
cum puteau. Prea puţin interesează statutul formal al fiecăruia, chiar
şi al celor doi lideri. Instituţiile amintite mereu sunt doar Partidul şi
Securitatea, dar fără a se intra prea adânc organizarea şi funcţionarea
lor. De aici rezultă, de multe ori, o neînţelegere sau o proastă
înţelegere a faptelor şi o sporire a impresiei de absurd, inevitabilă
până la un punct. Au mai apărut în ultimii ani contribuţii cu privire la
istoria instituţiilor comuniste, fiind notabile, după mine, lucrările
Nicoletei Ionescu-Gură. Cea mai cuprinzătoare şi sistematică
realizare de până acum mi se pare teza de doctorat a Mihaelei
Cristina Verzea. În preambulul teoretic, aceasta arată că, de la Lenin
citire, partidul-stat nu e o găselniţă utilitar-conjuncturală, ci ţine chiar
de esenţa comunismului. Apoi, printr-o trecere în revistă a literaturii
vestice în materie, reuşeşte o destul de bună plasare a cazului
românesc în rândul regimurilor de „democraţie populară”. Vedem că
a existat o „uniformizare instituţională”, rezultată din preluarea
modelului sovietic: „din punct de vedere al structurii organizatorice

toate statele aveau aceeaşi osatură, cu mici diferenţe” (p. 55). În toate
constituţiile (în România, cele din 1952 şi 1965) se prevedea rolul
conducător al partidului, partid care era „în acelaşi timp instituţie
executive şi legislativă” (p. 56) şi tindea să transforme statul într-un
apendice. Au existat însă diferenţe considerabile în ceea ce priveşte
duritatea controlului partidului şi posibilitatea organelor
reprezentative măcar de a exprima opinii dacă nu de a lua decizii.
România s-a aflat, după cum aprecia Leslie Holmes, într-una din
situaţiile cele mai proaste, alături de Albania şi Bulgaria (p. 50).
Cea mai mare parte a cărţii este dedicată, după cum era de
aşteptat, descrierii organizării şi, parţial, funcţionării organelor de
partid şi de stat. Vedem un Birou Politic şi un Secretariat aflate „într-
o competiţie mai mult sau mai puţin conştientizată” şi ale căror
raporturi erau mai curând informale, rezultând din „practica de
lucru” (p. 92). Comitetul Central era practic supus celor două, dar
secţiile/direcţiile/comisiile sale dublau/controlau organismele
guvernamentale. La nivel regional şi local funcţionau comitete de
partid, „copii fidele ale organelor din aparatul central” (p. 189).
Legislativul naţional era celebra Mare Adunare Naţională, care se
reunea rar şi doar de formă: în primii cinci ani (1948-1952), de
exemplu, a avut 13 sesiuni, cu un total de 48 de zile, adoptând doar
36 de legi, dar ratificând (în regim de urgenţă şi, de obicei, cu
unanimitate) nu mai puţin de 428 de decrete (p. 219). Executivul,
Consiliul de Miniştri, era supus complet Partidului şi a cunoscut
numeroase schimbări de conducere (opt guverne în 18 ani) şi de
structură (p. 249). Organele locale, sfaturile/consiliile populare, erau
supuse unui dublu control: din partea partidului şi a administraţiei
centrale. Ultimul capitol se ocupă, în mod special, organele politice
cu rol în transformarea economică (naţionalizare şi colectivizare).
Prezentarea aridă, „tehnicistă” – dar cum s-ar putea altfel? – a
multitudinii de comitete şi comiţii nu are cum să aibă prea mare
succes nici la istorici, cu atât mai puţin la publicul (mai) larg. Pentru
a sublinia importanţa problematicii, vulgarizez un pic spunând că
evoluţia celor doi lideri, Dej şi Ceauşescu, e de neînţeles dacă nu ne
raportăm (şi) la instituţii. Iată, foarte sumar, cum au stat lucrurile!
„Bătrânul” Ghiţă a condus partidul din 1945, dar împărţind puterea,
în Secretariat, cu gruparea moscovită. Abia după eliminarea acesteia,
în 1952, el a devenit lider absolut şi a preluat şi conducerea

guvernului. În 1954, pentru a respecta ideea hruscioviană de separare
a funcţiilor a renunţat oficial la şefia partidului, dar, un an mai târziu,
a revenit, renunţând la funcţia de prim-ministru. Abia în 1961, întărit
în urma Congresului al III-lea din 1960, a cumulat funcţiile de prim-
secretar şi preşedinte al Consiliului de Stat (formal, şeful statului).
Ceauşescu a ajuns la vârf, în Secretariat şi în Biroul Politic (ca
supleant, iniţial), în 1954, când, formal, Dej se retrăsese. În 1958,
omul despre care, în 1950, Ana Pauker spusese că „nu este un bun
organizator” (p. 105) a devenit şeful unei megastructuri numite
Direcţia Organizatorică, controlând cea mai mare parte din aparatul
de partid. E unul din motivele pentru care, încă din 1964, marele
Ghiţă Ionescu îl considera „cel mai probabil succesor”. În 1965 el a
devenit secretar general, iar în 1967, şi preşedinte al CdS.
Mai e încă mult de lucru în materie de istorie a instituţiilor din
toate perioadele. Cu riscul de a părea patetic-desuet, vreau să spun
răspicat că ignorând instituţiile din trecut, nu avem cum să le luăm
prea în serios nici pe cele de azi şi perpetuăm astfel ciudat o cultură
politică rudimentară, îmbâcsită şi, după cum o arată trecutul,
păguboasă.

Balcic, Boia şi capcanele succesului
Lucian Boia, Balcic. Micul paradis al României Mari, Ed. Humanitas,

Bucureşti, 2014.
Nu pot şi nici nu vreau să fac pe „obiectivul”, să ascund faptul

că sunt un (mare) admirator al lui Lucian Boia. Ba chiar mă bucur că
pot să admir nefiind (întru totul) de acord, ceea ce – scuzaţi
modestia! – nu văd prea des în jur. Îi apreciez, de ani buni deja,
luciditatea, coerenţa şi de-a dreptul jurnalisticul simţ al subiectului.
M-am bucurat deci când am auzit că istoricul climei, al
naţionalismului, al lui Jules Verne şi al lui Napoleon al III-lea etc.
etc. scrie despre Balcic.
Ultimele trei cărţi ale lui ale lui Lucian Boia, dacă lăsăm
deoparte reeditarea tezei de doctorat, se remarcă prin nivelul ridicat
de subiectivitate. Atâta timp cât nu există pretenţia de obiectivitate,
după mine, nu e nici o problemă! Balcic mi se pare de departe
scrierea cea mai personală, peste volumul-interviu biografic, şi asta
cu toate că e mai puţin eseistică, mai de istorie decât De ce e
România altfel? şi Sfârşitul Occidentului. Şi dacă autorul nu ar fi
spus-o public, s-ar fi observat uşor că e o carte scrisă din curiozitate
şi plăcere, din interes pentru loc şi pentru fabulosul personaj Regina
Maria.
E o carte frumoasă din toate punctele de vedere. Din surse
foarte-foarte disparate şi destul de sărace (Arhivele Naţionale, ale
MAE şi CNSAS, presă şi multă memorialistică, piesa de bază fiind
jurnalul inedit al Reginei), Lucian Boia pictează Balcicul aşa cum a
fost şi aşa cum a mai fost pictat de alţii. Incearcă o istorie a
adevărului, atât cât se poate, şi a legendei. „Balcicul este Balcic
tocmai fiindcă peste Balcicul real, şi transfigurându-l, s-a aşezat un
Balcic imaginar”, aşa îşi încheie povestea (p. 186). „Între cum a fost
pictat până acum şi ceea ce este el în realitate e o enormă diferenţă”
(p. 133), scria şi Tonitza, cu 80 de ani în urmă. Ce este el? Un
amestec de pitoresc şi sărăcie. Un paradis, dar paradisul nu avea
drumuri ca lumea, nici apă curentă, nici electricitate. Oamenii aveau
în schimb nevoie de ele. Cine erau oamenii? Localnici şi
vilegiaturişti. Cei dintâi, turco-tătari, bulgari şi tot mai mulţi, dar

niciodată majoritari, români. Cei din urmă, pictori, scriitori,
politicieni etc. Multe femei, de la Regina până la bătrâna ei prietenă,
turcoaica Şefica. Câteva realizări, dar mai multe pasiuni, exaltări,
utopii. Chiar e o bucurie a ochiului povestea asta a unui loc exotic,
plin de personaje extravagante, în moduri şi grade diferite.
Istoricul constata că, pentru pictori, „Balcicul impune – până la
obsesie – un subiect, dar nu şi un stil” (p. 47). Eu constat şi o uşoară
schimbare de stil la Lucian Boia. Nu ştiu dacă e provocată de subiect,
dar cumva se asociază. Nu că până acum ar fi fost vreun exemplu de
morgă academică, dar în cartea asta devine de-a dreptul popular. Şi
uite aşa fac trecerea...
Balcic e o carte scrisă pentru un public larg. Se vede asta din
explicaţiile generale cu privire la anexarea Cadrilaterului, politica
interbelică, izbucnirea războiului ş.a. N-ar fi o problemă. Nu prea e
însă scrisă şi pentru un public ceva mai iniţiat. Una din marile calităţi
ale cărţilor lui Lucian Boia era tocmai faptul că se adresau ambelor
categorii. Aici, e discutabil. Istoricul hard poate găsi că studiul este
inegal ca densitate, că, în multe locuri, are un aer improvizat, că nu
aduce prea multă informaţie nouă. Documentarea, după cum
recunoaşte în repetate rânduri autorul, este, din motive obiective,
lacunară. Însăilează o poveste din ce are. Ştiam că îi iese. Se mai
ajută şi de mici şmecherii retorice, pasabile. Adjective şi verbe cam
tari, exclamaţii şi interogaţii, comentarii inutile. Eu unul nu cred că
românii „s-au înverşunat” să anexeze Cadrilaterul, că infecţia
Regelui Ferdinand a fost „stupidă” sau că Principele Nicolae era
chiar „descreierat”. Nu e nevoie să mi se spună „Bun venit la Balcic,
pe Coasta de Argint!”, ca într-un clip, sau ca pentru o banală greşeală
de tipar dintr-un articol de-al lui Camil Petrescu să se introducă o
notă de un rând, încheiată cu „bietul Camil Petrescu!”. Sunt scheme
de student care încearcă să umple cât mai multe coli la examen. Vi se
pare că sunt rău? Nu sunt. Eu pot trece peste toate astea de dragul
poveştii. Mulţi alţii – mai ales, sau poate numai când e vorba de
Lucian Boia – abia aşteaptă să sară ca arşi. Capitolul probabil cel mai
apreciat de istorici este cel intitulat „După sfârşit”, în care se
urmăreşte, pe arhivă, soarta proprietăţilor româneşti de la Balcic,
după 1940.
Îndrăznesc mai mult! Cred că părţile bune ale cărţii se datorează
plăcerii, curiozităţii şi abilităţilor cercetătorului, iar cele mai puţin

bune sunt cauzate de varii chestiuni de marketing editorial.
Prolificitatea, spiritul critic şi abaterea de la istoria dură i-au mai
atras lui Lucian Boia acuzaţii de oportunism editorial, scriitură la
comandă etc. Acum mi se pare că lucrurile au ajuns un pic prea
departe. Pricep că Boia trebuie să vândă, dar nu cu orice preţ, nu
dacă e în joc chiar imaginea lui Boia.
Balcic nu e printre cărţile sale cele mai solide, dar a avut cea
mai tare campanie de promovare. Tare şi cam înşelătoare. La cum şi
cât s-a vorbit, ne puteam aştepta la o nouă Istorie şi mit...,
„Germanofilii” ori Capcanele istoriei. Nu e cazul. Plus că formatul
în care a apărut e demn de o lucrare clasică, nu de o povestioară
frumoasă, la prima apariţie. Intenţia de a face dintr-un text mic (chiar
dacă tras de păr) un volum mare (hârtie, margini, font ş.a.) e evidentă
şi jenantă.
Lucian Boia e un clasic. Dorinţa – nu neapărat a domniei sale –
de succes la public îi poate fi dăunătoare. Există riscul să nu mai fie
luat în serios, să pară pilula pink, omul care scrie de toate şi nimic ca
lumea. Nu pot să nu mă gândesc la Iorga, din care îţi vine greu să
mai alegi azi câte ceva, nu că n-ar fi de ales. „Iorga însă le făcea pe
toate, aşa că nu mai avea timp de nimic” (p. 101), spune azi Boia
despre Iorga. Mi-ar părea rău ca peste 50 de ani cineva să spună ceva
asemănător despre Boia.

Cui îi e frică de Lucian Boia?
Lucian Boia, Primul Război Mondial. Controverse, paradoxuri,

reinterpretări, Ed. Humanitas, Bucureşti, 2014.
Am scris de atâtea ori despre cărţile profesorului Boia, încât am

stârnit glumiţe de genul: „o să ajungi să nu mai ţii pasul cu apariţiile”
sau „ar trebui să schimbi numele rubricii”; să pun adică un derivat al
numelui celebrului istoric. În ultima vreme, am fost, de câteva ori,
mai contondent. Susţin în continuare ce am zis, dar îmi pare rău că
am făcut-o. Nu de alta, dar s-a întâmplat să rigoleze (şi) persoane cu
care nu am afinităţi intelectuale nici măcar la nivel de Abecedar. Plus
că m-am trezit folosit – în cercuri mai mărginaşe, e adevărat – într-un
argumentum ad verecundiam stupid şi imoral. „Dacă (până şi) M.G.
zice că…, e sigur că…”. Avetisment: M.G. are grijă ca, după el, să
nu fie sigur nimic. În continuare, voi (re)dezamăgi pe mulţi.
Primul Război Mondial nu a stârnit atâtea discuţii ca De ce e
România altfel? şi Sfârşitul Occidentului, dar parcă sunt mai urâte.
Parcă a crescut nivelul de aberaţii şi de invective până a ajuns la tv,
în prime time. Lucian Boia are un mare critic, academicianul Ioan-
Aurel Pop. Nu prea sunt eu de acord cu academicianul, dar mi-e clar
că Istoria, adevărul şi miturile (Editura Enciclopedică, 2002) e o
scriere deşteaptă şi serioasă. Cred că între cei doi mari e şi un clenci
care depăşeşte le commun des mortels. Deci nu cu IAP am o
problemă, ci cu pletora de nu ştiu cum să le zic care şi-au făcut un
„argument ad IAP” în obsesia lor de a arăta că – le mai simplific şi
eu simplificările – Boia are ceva cu românii şi cu istoria lor.
Mulţi oameni pe care îi stimez picaseră, într-o fază pre-lectură,
cu un lob în mrejele discursului acuzator/denigrator. După lectură
(care durează câteva ore, cu notiţe cu tot) au recunoscut că discursul
este un exemplu de bun simţ. Lucian Boia nu vrea să arate că
lucrurile au stat într-un anume fel, ci doar că nu au stat neapărat aşa
cum ne-am obişnuit să credem. Se fereşte cât poate de istoria
contrafactuală. După mine, precauţia e un pic enervantă. Nu cred că
era nevoie să tot repete că nu putem şti cum ar fi fost dacă (n-)ar fi
fost. Cine a vrut a priceput asta de mult, cine nu, n-o s-o priceapă
niciodată. Ideile nu sunt greu de rezumat. În primul rând, războiul nu

era inevitabil; e vorba de „un mecanism cauzal mai complex şi mai
subtil, mai puţin tiranic şi mai puţin previzibil decât schema
explicativă cu care s-au obişnuit istoricii” (p. 28). În al doilea rând,
„vinovăţia e atenuată şi difuză” (p. 49). Sigur că Germania şi Austro-
Ungaria, învinse (dar cât pe ce să fie învingătoare, caz în care vina ar
fi fost atribuită şi explicată invers) şi, în consecinţă, acuzate, îşi au
partea lor de vină, dar nici Rusia şi Franţa nu trebuie ignorate.
Nu neapărat în al treilea rând, România. De fapt, în primul rând
România, căci ea roade. „Norocul” românilor de la 1918 nu mai e un
secret şi nici un tabu pentru nimeni. Pur şi simplu, mersul
evenimentelor a făcut ca România să câştige mai mult decât îşi putea
cineva imagina cu patru ani – ca să nu mai zicem de doi ani sau un
an – mai devreme. Că unirile nu s-au făcut chiar democratic şi cu
entuziasm unanim se vede din fapte. Murim dacă recunoaştem asta?
Sau devenim mai puţin români! Să fim serioşi! Tot Lucian Boia a
îndrăznit, într-o carte precedentă, să citească public datele
demografice, constatând că România Mare a fost, etniceşte, mai
puţin „românească” decât România Mică. Sunt lucruri care nu prea
pot fi contestate istoric şi/sau logic. Astrologia rămâne însă oricând o
variantă. Cea mai „periculoasă” alunecare pe panta istoriei
contrafactuale se găseşte la finalul capitolului despre România: „În
1914 nu se lua în calcul sfârşitul imperiilor, socotindu-se în
consecinţă că România trebuie să plătească – printr-un tribut de
sânge – teritoriul revendicat de Austro-Ungaria. Ironia istoriei stă în
aceea că l-ar fi dobândit, poate, şi «gratis»” (p. 85). Poate, dar greu
de crezut!
Dreptatea împărţită prin sistemul tratatelor din 1919-1920 este
şi ea discutabilă. Ca întotdeauna, e dreptatea învingătorilor.
Principiul naţionalităţilor, oricum rău aplicat – şi voit, şi nevoit –, a
fost ignorat în privinţa germanilor. De aici, calea deschisă spre cel de
Al Doilea Război Mondial. Întrebarea-clişeu din titlu nu e doar de
efect. Chiar mă întreb cui îi e frică de Lucian Boia. În primul rând,
celor pe care m-am hotărât să îi numesc naţiomani. Ei simt orice
întrebare ca pe o lovitură în plex. Dar numai lor? Cu siguranţă, nu.
Tuturor, şi nouă celor care palpităm la „reinterpretările” marca Boia.
Ele sunt mereu o tulburare a unui confort intelectual (şi identitar), în
care ne instalăm, mai mult sau mai puţin, toţi. Chiar dacă la început
ne aruncăm cu deplină încredere, vedem repede că gândurile devin

tot mai greu de controlat. Ideile se leagă şi se dezleagă tot mai ciudat;
certitudinile vechi se duc pe apa sâmbetei, dar în locul lor apar,
inevitabil, altele noi. Tentaţia relativizării permanente se luptă cu
nevoia unui punct fix. Raţiunea se luptă cu sine. Un exemplu: deşi
ştim că istoria contrafactuală e ficţiune – e logic, nu? –, ne vine tare
greu uneori să ne abţinem de la scenarii logice de tip „what if...”. E
greu să gestionezi o astfel de stare. E uşor să cedezi, să ajungi, măcar
pe moment, să regreţi că n-ai rămas cuminte la ideile primite de-a
gata. Gândirea e ceva periculos. Orice am zice, tuturor ne este, măcar
un pic, frică de Lucian Boia.

Bârfă, delaţiune şi cabotinism
Dosarele secrete ale agentului Anton. Petru Comarnescu în arhivele

Securităţii, selecţie, introducere şi comentariu de Lucian Boia, Ed.
Într-o discuţie uşoară, cineva mi-a spus că, pe vremea regimului

parţial trecut, aş fi ajuns, probabil, turnător. Evident, atunci am dat
vehement din mâini a negaţie. Nu mă gândisem prea mult la formele
delaţiunii, deşi eram conştient că noţiunea nu are un conţinut clar şi
că în sfera sa pot încape fapte diverse. Aveam două imagini-clişeu
ale informatorului: omul constrâns să semneze angajamentul, care
apoi a scăldat-o cum a putut, şi cel care de bunăvoie, pentru a obţine
varii avantaje, s-a apucat să vâneze şi să comunice stăpânirii
„neprincipialităţile” celor din jur. Cred că nu m-aş fi încadrat în nici
una din categorii. La scurt timp şi fără legătură, am citit Dosarele
secrete ale agentului Anton, volum de note informative, selectate de
Lucian Boia din Arhiva CNSAS. Nu mai sunt aşa sigur că, într-un fel
al meu, n-aş fi fost şi eu turnător.
Scriitorul, criticul de artă şi animatorul cultural Petru
Comarnescu – Titel, pentru comilitonii criterionişti – a livrat
sistematic texte către Secu, în perioada 1953-1969. Ca sursă/agent,
Comarnescu s-a numit „Anton” (prin referinţă la folclorul urban,
acesta ar putea deveni numele generic al „turnătorului” român).
Datele de context practic nu există. Nu ştim, în primul rând, cum s-a
produs racolarea, dar, după cum scrie Lucian Boia în studiul
introductiv, trebuie să fi contat starea materială şi socială precară a
celui vizat, homosexualitatea şi activitatea sa din vremea regimului
„burghezo-moşieresc”. În plus, comentatorul trebuie să păstreze
mereu mari rezerve, întrucât piesele adunate în carte nu reprezintă
decât o mică parte din dosar (şase volume). Ar mai trebui cercetate
multe alte dosare individuale şi chiar documente de „bucătărie” ale
securiştilor pentru o evaluare cât de cât corectă a situaţiei. Tot ce
putem discuta deocamdată este modul în care a turnat „Anton”.
În primul rând, se observă, dorinţa de „a vărsa tot”. Sursa nu
intenţionează să sublinieze ceva anume, ci să realizeze prezentări
generale ale „obiectivelor” sale. Aşa se face că înregistrările

cotidiene sunt bine împănate cu detalii istorice şi uneori chiar puse în
umbră de acestea. Scriitura e profund subiectivă. Avem caracterizări
echilibrate (Alexandru Rosetti), pozitive (Ionel Jianu), negative
(grupul Oprescu) şi de-a dreptul demolatoare. Petru Dumitriu, de
exemplu, nu i-a fost deloc la inimă lui Comarnescu, care a defulat
prin peniţa lui „Anton”, numindu-l „personaj balzacian, ridicând
până la monstruozitate rapacitatea, egoismul, parvenitismul,
înşelăciunea, spiritul mercenar…” (p. 180), „amestec de dandy cu
ifose aristocratice şi de parvenit de duzină” (p. 182) etc. De cele mai
multe ori, textele nu au aerul unor „note informative”, ci al bârfelor
unuia care a trăit şi a văzut multe, în faţa altora mai puţin știutori.
„Anton” pare să îi fi tratat pe ofiţeri cu superioritate – nu știm cât era
de îndreptăţit, dar putem bănui că nu prea – povestindu-le chestiuni
de notorietate sau pe care oricum le-ar fi putut afla din varii și
numeroase alte surse (e vorba, în principal, de datele din trecutul
„personajelor”). Apogeul mi se pare atins prin paranteza menită să
precizeze că „ersatzuri” înseamnă „surogate” (p. 188).
Nu e greu de observat nici plăcerea lui Comarnescu de a scrie
notele semnate „Anton”. Nu sunt de acord aici cu ideea dlui Boia,
din chiar primul paragraf al cărţii, anume că „s-a petrecut în cazul lui
un fenomen de dedublare, oarecum asemănător cu povestea despre
«Doctor Jekyll și Mister Hyde». Nu văd urme de dedublare nicăieri.
Dimpotrivă, mi se pare că scriitorul e în fiecare moment conștient de
rolul de „agent” și încearcă să îl joace cât mai convingător. „Anton”
este când eu, când „sursa”, iar Comarnescu e mereu unul printre
mulţi alţii. Oferă cât mai multă informaţie, împrumută din șabloanele
de gândire și exprimare ale comuniștilor, încearcă interpretări prin
prisma materialismului dialectic. Are și excese de zel. E chiar ilar
când, cu aer de James Bond, se chinuie să tragă de limbă diplomat
american, cu care are doar două întâlniri, dintre care una complet
ratată din punct de vedere informativ. Nu se înţelege de ce Lucian
Boia ar putea bănui că americanul l-ar fi folosit pe „Anton” „pentru a
intoxica serviciile secrete românești” (p. 213). Posibil să se bazeze pe
alte documente, căci în nota din carte nu găsim decât taifasuri
politice de cârciumă.
Cum s-ar putea înţelege elanul securistic al lui „Anton”
comparativ cu anemia diaristică a lui Comarnescu? Despre jurnalul
acestuia (Pagini de jurnal, Editura Noul Orfeu, București, 2003),

Lucian Boia scrie, în asentiment cu toţi cei dinainte, că este „presărat
cu consideraţii cam prea conformiste, nu tocmai la locul lor în niște
notaţii cu caracter intim” (p. 11). În plus, există numeroase lacune
(întreruperi al jurnalului sau distrugeri de pagini). Explicaţia
acceptată ţine de teama că eventualele însemnări subversive i-ar fi
fost fatale în cazul descoperirii textului de către Securitate. În această
optică, „notele informative” pot apărea ca niște defulări necesare.
Vorbind direct cu Securitatea, omul nostru putea spune lucruri care îi
erau interzise în orice altă situaţie. Delaţiunea ar fi fost, deci, singura
posibilitate de exprimare (cât de cât) liberă.
Și mai e ceva. Jurnalul pare, în general, un biet aide-mémoire,
„e scris foarte sec, fără expresivitate artistică”, „scriitorul se
întrevede rar” (Al. Săndulescu, „Un jurnal pe sărite”, România
literară, nr. 32/2004). Notele, în schimb, sunt niște mici bijuterii
literare (recunosc clișeul, dar așa e). Știindu-i trecutul de animator la
Criterion și de personaj monden, obsesia vizibilităţii care a dus la
avalanșe editoriale și publicistice, tind să interpretez lucrurile și
altfel. Comarnescu tânjea după atenţie şi apreciere. Era prea puţin
dispus să scrie pentru sertar, pentru o glorie postumă imposibil de
întrevăzut. Avea nevoie de succes atunci și acolo. Securitatea era un
public și încă unul influent, care părea să-l ia în serios. Ce să facă
deci? A scris pentru Securitate.
Revista Ramuri, nr. 7-8, 2014

All That Jazz
Ion Munteanu, Despre libertatea muzicii şi muzica libertăţii.

Dialoguri cu dirijorul german de origine română Horia Dinu Nicolaescu,
Ed. Aius, Craiova, 2014.
Sunt un mare consumator de scriitură (auto)biografică şi asta

îmi dă, de ceva vreme, de gândit. Am uneori impresia că mă hrănesc
din vieţile altora – că parazitez – ca s-o spun pe şleau. Îmi mai
liniştesc conştiinţa spunându-mi că, dacă ies în public, respectivii vor
să dea şi altora din vieţile lor şi, mai ales, dând şi eu câte ceva din a
mea şi promiţând(u-mi) că, odată şi odată, voi da mai mult. Şi apoi,
nu atât vieţile în sine mă interesează, cât transformările lor în
poveşti. Ca unul care a pierdut ceva vreme cu cărţi de istorie seacă,
îmi cam dau seama de ce prefer (auto)biografia ficţiunii pure. Dar nu
e cazul să filosofăm aici!
Volumul-dialog dintre scriitorul Ion Munteanu şi dirijorul Horia
Dinu Nicolaescu se numără printre puţinele cărţi care mi-au stârnit...
invidia. Recunosc: mi-ar fi plăcut să descopăr eu viaţa domnului
Nicolaescu şi să o aduc în faţa publicului larg. A făcut-o domnul
Munteanu magistral. A ştiut să exploateze experienţa şi verva
narativă a intervievatului construind o poveste de o frumuseţe şi o
claritate demne de pus pe peliculă. Prezenţa domniei sale în carte e
atât de discretă (cu excepţia notelor de subsol, cam stufoase), încât
mi se pare evident că e esenţială.
Sociolog de formaţie, Ion Munteanu nu a rezistat tentaţiei de a
da demersului şi o dimensiune de cercetare. Suntem, în plus, în faţa
unui document de istorie orală foarte util. Dar nu lucrurile astea mă
interesează, oricum nu în primul rând. Avem o poveste frumoasă şi
gata. E mare lucru! Ar fi păcat să nu ne dăm seama cât de mare.
Am tot zis, dar cine m-a auzit a crezut că glumesc. Nu vreau să
fac o cronică la această carte. Vreau, pur şi simplu, să-i fac reclamă.
Am chiar o reţinere de a povesti, cum se întâmplă, de obicei, atunci
când nu vrei să strici altora plăcerea lecturii. O voi face în linii foarte
generale.
Personajul/naratorul nostru este descendentul unei familii de
boieri olteni. A avut o copilărie pitorească la Craiova şi la ţară, în

Oltenia profundă. Naţionalizarea şi colectivizarea au schimbat totul.
Familia a ajuns la Bucureşti, cunoscând greutăţi de toate felurile.
Tânărul Horia Dinu a reuşit să le depăşească, a terminat
Conservatorul, a intrat în lumea artistică a epocii. A cântat prin
cârciumi, a dirijat concerte, a făcut turnee, emisiuni tv, a avut succes,
a câştigat bani. La un moment dat, însă, i s-a tăiat şi a emigrat,
împreună cu familia, în Germania federală. A încercat aici câteva
combinaţii afaceristice cu alţi români, dar s-a liniştit repede,
devenind profesor de muzică la liceu. A fondat şi condus banduri de
jazz, a avut din nou succes, a ieşit la pensie. După 1990, a tot
încercat să mai facă una-alta prin România, întâmpinând greutăţi,
care, de acum, nu mai aveau de a face cu lipsa de libertate. Cel mai
important mi se pare că, în tot timpul ăsta, a cântat muzica, mai ales
jazz-ul, despre care se spune mereu că e sunetul libertăţii. E la mintea
Facebook-ului că „viaţa noastră fără muzică ar fi o eroare”. A lui
Cico Nicolaescu sigur ar fi fost.
Avem în poveste episoade spectaculoase: bătăi, beţii,
agaţamente, răpiri, întâlniri cu personaje suuus-puse. Avem vedete,
mai noi sau mai vechi, artistice şi politice. Amintesc doar că, la
plecarea în Germania, pe Cico l-a dus cu maşina la aeroport nimeni
altul decât Alexandru Arşinel. Mai apar Dan Spătaru, Aurelian
Andreescu, dar şi Gheorghiu-Dej, Ion Iliescu, Octavian Paler şi mulţi
alţii. Avem ocazia de a pătrunde într-o lume de legendă, cea a
artiştilor anilor ’60-’70. Comparaţia e previzibilă, dar toată
desfăşurarea de evenimente are aerul unui concert de jazz, planificat
cât de cât, dar şi cu mult imprevizibil, multă improvizaţie, libertate
până la urmă.
Nu pot, deşi aş vrea, să las deoparte latura documentară a cărţii.
Aduce multă informaţie inedită, care, coroborată cu alte surse, se
poate dovedi utilă oricărui istoric al comunismului. Luate separat,
diversele episoade confirmă, completează sau, după caz, infirmă ceea
ce ne spun cărţile de istorie. Putem vedea că o parte din răul produs
nu a fost cauzat direct de regimul politic, ci doar de nişte indivizi
care au acţionat, în interes propriu, sub mantaua sa. Aşa s-a
întâmplat, de exemplu, cu pierderea casei din Craiova a familiei
Nicolaescu şi cu răpirea tatălui, avocatul Dinu Nicolaescu.
Una peste alta, povestea vieţii muzicianului nostru mi se pare
un bun leac pentru nostalgie. Auzim prea des regrete după listele la

Dacia, apartamentele de la serviciu, repartiţiile guvernamentale şi
atâtea altele. Uităm prea adesea că abia se putea vorbi, umbla, face
dragoste. Ei bine, Cico a avut, după perioada neagră de la începutul
comunismului, o situaţie (mult) mai bună decât marea majoritate a
românilor. Era cunoscut, avea bani, avea relaţii până spre vârful
ierarhiei. De aici, reţinerile distinsei sale doamne faţă de ideea
emigrării. Până la urmă, ceva a învins tot. Ceva l-a făcut să lase tot
ce realizase şi să o ia de la început, să devină, dintr-un artist
(inevitabil uşor boem) de la porţile Orientului, profesor în sistemul
public bavarez. Ceva-ul ăsta se numeşte nevoie de libertate şi, până
la urmă, indiferent de starea materială – nu că ar fi fost ea cine ştie
ce, pentru cei mai mulţi români, în comunist –, ajunge pe oricine. Pe
câţi nu i-o fi ajuns, în 1989, chiar dacă azi au uitat?
„– Vă consideraţi un om norocos?
– Mă consider un om norocos numai prin faptul că am
perseverat pe ideea de a trăi în libertate...”.
Restul e jazz.

Craiova florilor de sifilis
Şerban Pătraşcu, Istoria prostituţiei şi a caselor de toleranţă din Craiova

(1865-1930), ediţia a II-a, Ed. MJM, Craiova, 2014.
S-a scris în ultima vreme destul despre trecutul oraşelor

româneşti. Vedeta este evident Bucureştiul, dar nici altele, precum
Craiova, nu sunt lăsate deoparte. Observ, în general, o tendinţă de
edulcorare, chiar şi atunci când autorii nu par să şi-o propună. Multe
lucruri, care numai frumoase nu erau, apar în scrierile istorice
învăluite de un farmec retro. Sigur, mi se poate spune că e (şi) o
chestiune de percepţie. Este. Se întâmplă exact ca la picturile sau
chiar la fotografiile de epocă în care răul şi urâtul sunt sublimate,
prin simpla trecere a timpului, în pitoresc. Nu şi de data asta!
Şerban Pătraşcu, cercetător la Institutul „C.S. Nicolăescu-
Plopşor” din Craiova, a scris o carte în care iubita noastră (sau cel
puţin a mea) urbe se prezintă cu ce avea ea mai neplăcut – deşi e
vorba de „vânzarea de plăceri” – acum 100 de ani. Chiar ştiind
punctual multe dintre rele, recunosc că aveam în minte doar o
Craiovă de belle époque, cu boieri milionari, clădiri impunătoare,
trăsuri, prăvălii bogate etc. etc., cam aşa cum se vede în cărţile
poştale vechi. Imaginea e falsă prin omisiune, căci iată ce nota
scriitorul Corneliu Moldovanu, în 1911: „Prima mea impresie din
cetatea milionară e greu de mărturisit. Mireasma obişnuită a tuturor
stradelor necanalizate încă palpită mai abondentă decât oriunde în
capitala olteană. Altminteri tot oraţul e luminat à giorno cu
electricitate şi are un parc care a costat – zice-se – cinci milioane. Ce
mai trebuie deci canalizare?” (p. 17). În plus, după cum a aflat
istoricul din arhivă, la începutul secolului, mai puţin de 1000 de
cetăţeni (la un total de peste 7000 de locuinţe) aveau abonament la
Serviciul de Salubritate (oricum insuficient); „restul, lăsau gunoaiele
să le putrezească în curte, le scoteau la poartă blocând trotuarele ori
le ardeau” (p. 17). Şi problemele nu s-au rezolvat uşor: „După alţi 20
de ani, Craiova încremenise în murdărie.” (p. 25).
În centrul atenţiei stă însă prostituţiunea, din 1865 (când, sub
primariatul lui Gheorghe Chiţu, s-a adoptat un regulament pentru
„casele publice de prostituţiune”) până în 1930 (când Legea Sanitară

a interzis cu totul bordelurile în România). Momente importante în
acest interval sunt mutarea tuturor „stabilimentelor” în strada
Sirenelor (zonă de trecere între centru şi periferie; între actualele
Brestei şi Ştirbey-Vodă), unde s-a creat „cartierul general al
prostituţiei” (p. 35), şi închiderea lor în totalitate („nu în numele
moralităţii sau al sănătăţii publice […], ci dintr-un interese electoral”
[p. 40]) de către primarul liberal C. Negrescu, în 1925. La capitolul
bordeluri, Craiova nu a stat deloc rău. Numărul maxim a ajuns la 16
(în 1914 şi 1921?), în urma doar a Brăilei (21) şi a Bucureştiului
(20). Erau ţinute de proxenete (codoaşe, factoriţe), care, după lege, ar
fi trebuit să fie văduve şi necăsătorite şi să aibă peste 45 de ani. Ca
de atâtea ori pe aici, practica a mai stat şi altfel. Prostituatele (cam 2-
5 într-un bordel) erau fete majore, după lege (dar excepţiile sunt
frecvente), amăgite cu promisiunea unei vieţi luxoase sau seduse de
„«don Juani» îndrăgostiţi” („jobul” de loverboy are deci vechime) şi
apoi vândute. Duceau o viaţă grea: „lucrau” în spaţii insalubre,
trebuind să predea patroanelor, ca taxe de întreţinere, cea mai mare
parte din câştiguri. În afara „pensionarelor”, mai existau şi
„prostituatele pe cont propriu”, legale (înscrise în condicuţă) sau
clandestine (servitoare, muncitoare, chelneriţe, artiste de varieteu
ş.a.), cărora, în carte, le sunt rezervate capitole distincte.
Clienţii erau de toate categoriile şi vârstele: „În căutarea unei
plăceri de o clipă, vin, mai ales tinerii dar şi bătrânii, notabilităţile
oraşului […], muncitorii, ţăranii, soldaţii, poliţiştii dar şi pungaşii,
negustorii şi oamenii fără căpătâi” (p. 124). Deşi toată această
activitate ar fi trebuit să fie strict supravegheată de poliţie şi de
serviciul sanitar al primăriei, de multe ori, acestea nu au vrut sau nu
au putut să-şi facă datoria. Aşa se face că s-a ajuns la proliferarea
bolilor venerice. În 1920, Primăria avertiza de „propagarea boalelor
sifilitice care bântuie oraşul” (p. 102). În 1923, într-un interval de
patru luni, 560 de persoane primiseră medicamente gratuite. Şi ştim
că datele oficiale nu acoperă niciodată realitatea. Cercetătorul
estimează că „din cele circa 200 de străzi şi bulevarde ale Craiovei,
pe cel puţin 72, se instalase sifilisul” (p. 103).
Pentru crearea unei imagini cât mai cuprinzătoare şi veridice,
Şerban Pătraşcu a „scos” din arhivă o serie de cazuri particulare:
scandaluri, orgii, drame. Primăria pare să fi fost în permanenţă
asaltată de plângeri şi reclamaţii din partea tuturor: a factoriţelor

(pentru condiţiile grele puse de autorităţi, abuzurile funcţionarilor,
fuga prostituatelor din bordeluri), a fetelor (pentru condiţiile de
activitate şi abuzurile patroanelor), a cetăţenilor de tot felul (în
special locuitorii din zona bordelurilor, pentru atentate la sănătatea şi
moralitatea publică).
Scopul acestei lucrări nu pare să fi fost răsturnarea imaginii
craiovenilor despre trecutul urbei. Nici nu ar fi fost corect. E
suficient că o completează. Craiova sclipitoare şi Craiova sordidă au
coexistat şi ar fi inutil să căutăm care a fost dominantă. Oricât aş
detesta textele despre „învăţăturile trecutului”, nu-mi pot reprima o
constare simplă: poleiala de orice fel nu are cum să mascheze lipsa
acţiunilor edilitare de profunzime.

Monarhie şi bun simţ
Lucian Boia, Suveranii României. Monarhia o soluţie?, Ed.

Ciudat lucru contactul ideilor cu publicul! Aţi observat cum se

întâmplă ca vreo tâmpenie monumentală să ajungă dogmă şi,
dimpotrivă, cum vreo chestie bună, frumoasă, deşteaptă să fie ori
umplută de lături, ori fluturată şi măscărită până ajunge kitsch şi/sau
clişeu. Mi se întâmplă adesea ca, oricum m-aş raporta la o idee, să-
mi fie în egală măsură antipatici cei care o susţin şi cei care o
combat. Şi unii şi alţii îşi pierd prea uşor măsura. Bunul simţ pare să
le fie un terţ exclus.
„Bun simţ!”, mi-a trecut prin minte, cum am citit cea mai
recentă carte a lui Lucian Boia. Despre monarhie! În primul rând (ne
place sau nu ne place ce spune istoricul), trebuie să recunoaştem că
cineva are un excelent simţ al subiectului.
Tema „Monarhia în România” a avut o soartă nefericită. De la
ultimul paşopt până spre 2000, discursul oficial şi, după el, gura
lumii au beştelit tot ce avea vreun iz monarhic. „Ce mai mulţi dintre
români, cu handicapul lor cultural, s-au dovedit a fi o pastă moale, la
dispoziţia modelatorului comunist” (p. 12). Nu au dispărut nici azi
cei care îi strigă (cu sau fără zâmbet în colţul gurii) Regelui că s-a
băgat „slugă la ruşi” pentru un amărât de Ordin Pobeda. Despre unul
dintre ei – căruia i-a dat partea lui de dreptate când lumea îi zicea
„dictator” – Lucian Boia recunoaşte că a depăşit „de data asta
măsura” (p. 89). Antimonarhiştii de diverse specii sunt acum
acoperiţi de ceea ce autorul numeşte „un freamăt” „în zona
promonarhică a societăţii româneşti”… Ei, n-o fi chiar freamăt, dar
zumzet tot e. Nu cred că avem de-a face cu un veritabil curent de
opinie, ci mai degrabă cu un monarhism glossy, de reţea de
socializare şi de emisiuni uşoare. Iertaţi lezmaiestatea, dar cred că
grosul popular e atras mai curând de butonii decât de persoana
Regelui şi, cu atât mai puţin, de ideea de regalitate Nu îmi schimbă
impresia sondajele care arată o creştere a celor favorabili monarhiei.
Sunt încă minoritari, deci mai e mult până departe. Şi, oricum, de-a
lungul vremii, în sondaje au stat bine oameni despre care e indecent

să ne întrebăm unde au ajuns. Monarhiştilor hard nu are cum să le
convină zumzetul ăsta, care riscă să compromită cauza. Oricum,
dincolo de modul lejer în care e adusă pe ecrane, problema e serioasă
şi Lucian Boia a ales să o trateze serios, chiar dacă prea succint.
În primul rând, surprinde cum fiecare Rege al României a
„întruchipat altfel” „principiul monarhic” (p. 35), făcând să nu existe
„doar un regim monarhic” (p. 25), ci patru. Carol I, „cea mai bună
alegere” de la 1866, a fost, după Constituţie, când Rege-arbitru, când
Rege-jucător, uzând „de plusul de autoritate cu discernământ şi
prudenţă” (p. 40). A marcat o epocă a dezvoltării continue, dar „nu a
fost un cârmuitor de largă viziune” (p. 42), neasumându-şi riscuri.
Ferdinand o fi avut poate viziune; nu însă şi forţă. A fost un „Rege
slab”, mulţumit cu un rol formal, dar având lângă el o „Regină
puternică”. Cel mai controversat a fost Carol al II-lea, Regele „cu
mari calităţi şi cu mari defecte”, căruia i se strigă de un secol încoace
slăbiciunile omeneşti şi puterile politice. Lucian Boia îi pune în
lumină meritele culturale şi îi explică (nu scuză!) autoritarismul în
contextul intern şi internaţional al epocii. În sfârşit, Mihai, cel care ar
fi avut şansa să fie cel mai „normal” dintre Regi, dacă nu ar fi avut
parte de vremurile cele mai „anormale” (p. 65). A avut şi el „un scurt
moment în care regele s-a putut simţi cu adevărat rege” (p. 66), la 23
august 1944, şi o „ultimă tresărire de revoltă”, „greva regală” din
1945 (p. 67). În continuare, nu a mai putut face nimic. Până aici,
istoricii pot reproşa trecerea prea uşoară la judecăţi de valoare. Ele
rezultă însă din fapte care, chiar dacă neamintite (în detaliu) în carte,
sunt binecunoscute. Celor neantrenaţi în „jocul cu trecutul” le
recomand să nu ia de bun ce spune dl Boia, chiar dacă eu spun că dl
Boia are dreptate. Câteva întrebări în plus nu strică niciodată. Celor
setaţi să respingă automat tot ce spune dl Boia (pe motiv de interese
antinaţionale, blasfemie şi altele asemenea), le doresc să le treacă.
Cum stau acum lucrurile? Lucian Boia e monarhist, chiar dacă,
probabil, nu ar recunoaşte explicit. Nici nu mai e nevoie, după ce a
scris că „Monarhia reprezintă, mai bine decât oricare altă instituţie,
suveranitatea, permanenţa şi coeziunea statului şi comunităţii”.
Suntem mai mulţi care credem asta şi ştim că e greu de susţinut cu
argumente; există însă un exemplu greu de respins: Belgia, „nu e
exagerat de spus că ţara asta supravieţuieşte numai prin regele ei” (p.
82). Luciditatea înseamnă să nu îţi laşi convingerea să (te) orbească.

Istoricul îşi dă seama că drumul „înapoi” de la republică la monarhie
e dificil, că în România, simpatia pentru monarhie este (şi) rezultatul
dezamăgirilor din ultimii 25 de ani, că mediatizarea Casei Regale a
atras mulţi „monarhişti de conjunctură” (pp. 94-95) şi simpatizanţi
asemenea muştelor care trag la lumină. Ar mai fi şi problema
succesiunii: „Încă nu a venit momentul în care românii să accepte, ca
pe ceva firesc, femeie în fruntea ţării” (p. 97).
Şi, până la urmă, e monarhia o soluţie? Nu pentru România.
Pentru că problema românilor nu e forma de guvernământ, ci, una
peste alta, cultura politică. Lucian Boia aminteşte, de mai multe ori
de personalizarea (deci non-instituţionalizarea) tradiţională a politicii
româneşti. Mi se pare de bun simţ opinia că „în situaţia actuală a
României, şi monarhia, ca şi republica, ar funcţiona defectuos” (p.
101). Şi, oricât ar suna de emfatic, e clar că „nimic nu se va face însă
fără o primenire a mentalităţilor, printr-o infuzie serioasă de
competenţă, disciplină şi simţ civic” (p. 102). Cartea se încheie aici,
dar discuţia ar trebui să continue. Ar putea monarhia să contribuie la
„primenire” şi „infuzie”? Asta înseamnă, de fapt, „o soluţie”.
Revista Ramuri, nr. 11, 2014

Amintirile lui Ion Iliescu
Ion Iliescu, Destinul unui om de stânga. Amintiri, Ed. Litera,

Bucureşti, 2014.
Sunt dintre aceia care, de obicei, nu speră dincolo de vârful

ţigării. Am mereu în minte vorba că „speranţa e un lucru periculos;
speranţa poate înnebuni un om”. Şi totuşi îmi fac uneori speranţe de-
a dreptul prosteşti. Cum ar fi că, odată şi odată, Ion Iliescu o să
vorbească. L-am urmărit pe unde am putut, am citit tot ce a scris, aşa
că ar fi trebuit să fiu vaccinat. Am văzut de mult că vorbeşte cu
picătura (bine controlată), dar am tot sperat că, până la urmă,
amintirile îl vor răzbi. Nu vreau tot. Speranţa exhaustivităţii e cea
mai periculoasă dintre toate. Dar vreau ceva!
Mi-au sclipit puţin ochii când am auzit de recentul volum de
amintiri. Am prins avânt când am citit că „partea mea de adevăr nu
va fi pe placul unora sau altora” (p. 5). M-am liniştit însă repede. În
carte nu se găseşte niciun adevăr neplăcut. Ba chiar cred că sunt
multe lucruri plăcute, mai ales pentru cei pasionaţi de construcţii
hidrotehnice, îmbunătăţiri agricole sau liste de cărţi inginereşti. Cele
14 seri, neconsecutive, în care am citit cartea, nu au fost cele mai
neplăcute din viaţa mea. Ion Iliescu nu răspunde nici unei întrebări
care ar putea măcina un istoric contemporaneist. Îşi povesteşte viaţa
care, „fără a avea nimic excepţional în ea”, a fost „marcată de
evenimente extreme” (p. 6). Dar peste evenimentele extreme sare cu
dezinvoltură sau spune lucruri pe care lumea le ştia deja, de la
domnia sa sau din alte părţi. Singurul scop al zicerii pare să fie
respingerea numeroaselor biografii care i-au fost „fabricate”. Efortul
mi se pare inutil: oamenii cu capul pe umeri, oricare le-ar fi
orientarea politică, nu aveau cum să creadă toate aberaţiile, iar anti-
iliescienii, maniaci oricum, vor crede ce vor ei. Povestea începe în
Olteniţa interbelică, al cărei farmec de mic port dunărean, urban-
rural, e foarte bine redat. Azi însă, „viaţa economică şi socială a
oraşului a cunoscut un puternic regres”. De… „Este marea problemă
care a apărut, după 1989, în întreaga noastră economie, urmare a
modului brutal, anarhic în care s-au desfăşurat procesul de tranziţie,
privatizarea unităţilor de stat şi construirea noului cadru legislativ,

instituţional şi de administrare a treburilor ţării” (p. 26). Iertat să fiu,
dar nici eu, nici dumneata, musiu cititorule/madam cititoareo, nu am
făcut şi desfăcut guverne în anii ’90. Există cineva care a (des)făcut
şi, dacă citeşte (iată o nouă speranţă!), e rugat respectuos să
zâmbească!
Urmează anii războiului (prezentaţi şi ei frumos, ca un film cu
ilegalişti), începutul activismului politic, în organizaţia de elevi,
studenţia la Moscova, revenirea şi activitatea în mişcarea
studenţească naţională şi internaţională. Apoi, saltul în politica mare,
la Secţia de Agitaţie şi Propagandă, la UTC, în guvern şi, pentru
jumătate de an (1971), chiar în Secretariatul CC. Pentru fiecare
etapă, sunt notaţi principalii colaboratori, realizările, vizitele etc.
După 1971, a venit „munca de jos”, ca secretar cu propaganda la
Timişoara (1971-1974) şi prim-secretar la Iaşi (1974-1979). Auzisem
de la diverşi care l-au cunoscut, fie şi fugitiv, că Ion Iliescu are o
memorie fabuloasă. Inventarul personajelor (activişti, funcţionari,
directori, ingineri) şi al întâmplărilor o confirmă. E mare lucru, chiar
şi dacă scrii după însemnări. Apropo, oare există însemnări? E ultima
speranţă exprimată în acest text.
În 1979 a revenit în guvern, ca preşedinte al Consiliului
Naţional al Apelor (şi, totodată, al Federaţiei de Caiac-Canoe), până
în 1984. Eliberat din funcţie, cu propunerea de a pleca ambasador în
Zambia, pe care a refuzat-o, din motive personale, a căutat „de lucru”
(p. 361) trei luni, timp în care şi-a vândut la anticariat o parte din
bibliotecă. În „ultimii cinci ani”, a fost director la Editura Tehnică.
Deşi nu mai avea deloc putere, era perceput de Ceauşescu ca fiind
foarte periculos. Dincolo de urmărirea permanentă, e relevant
episodul îndepărtării din Bucureşti (printr-o delegaţie la Timişoara),
fix în momentul vizitei lui Gorbaciov. În 21-22 decembrie, când
lucrurile s-au precipitat în ţară, s-a precipitat şi Ion Iliescu. Se
precipită şi naraţiunea. Autorul vorbeşte de parcă s-ar fi pregătit
pentru asta: „mi-am strâns lucrurile şi mi-am luat rămas rămas bun
de la colaboratorii din editură […]. Mi-am parcat maşina acasă. Am
salutat-o pe soţie. Am plecat imediat spre Televiziune […]. Am
încercat să văd în ce fel puteam structura o putere provizorie, pentru
a nu agrava situaţia din ţară” (pp. 397-398). Povestea continuă, dar
nu spune nimic nou despre Revoluţie. Autorul nostru era făcut să ia

puterea. A luat-o, în cele din urmă, dar nu cred că a fost puterea pe
care şi-a dorit-o. Acesta să fi fost „destinul” „omului de stânga”?
Sau poate că „destinul” e (şi) să nu mai poată scăpa de un
anumit mod de exprimare. Nu a fost un comunist obtuz. Şi-a dat
seama de aberaţia comunismului, ca dovadă că azi scrie despre
„limitele unui sistem rigid, care rezultă din natura însăşi a sistemului
politic” (p. 201). Cred sincer în credinţa sa sinceră „că regimul
partidului unic nu putea fi susţinut pe termen lung” (p. 338). După
experienţa ultimilor 25 de ani, cu siguranţă, multe i s-au schimbat în
gândire. Dar ceva profund a rămas. În primul rând, un formalism al
formulării. Până şi despre anii de liceu spune: „Promovam un spirit
constructiv, de dialog, de confruntare civilizată bazată pe argumente”
(p. 78). Şi culmea e că e capabil să sesizeze, uneori, vorbele goale.
Chiar îşi aminteşte cum a ripostat când un activist i-a reproşat
nefolosirea formulei standard de introducere a „Conducătorului”:
„Băi, băiete, tu nu-ţi dai seama cât de ridicole sunt formulele astea?”
(p. 340). Cred că Ion Iliescu nu mai poate vorbi public altfel decât a
făcut-o în comunism. Nu ca politrucii de rând, dar, oricum, având
ceva în comun cu ei. Peste asta, se adaugă obiceiul, sesizat de multă
lume în anii ’90, de a ocoli chestiuni(le) importante. Din conflictele
cu Ceauşescu, de exemplu, povesteşte, evaziv, doar acuzaţia de
„intelectualism”, din 1971, şi contrele referitoare la evacuarea apei
de la Cernavodă şi la „canalul” Dunăre-Bucureşti. Eu unul nu pot să
cred că de asta s-a temut Ceauşescu. Aici, nu mai sunt sigur că nu
poate vorbi altfel.

ADDENDA
Interviuri

Gabriela Adameşteanu:
„Eu scriu despre oameni şi destinele lor”
Gabriela Adameşteanu s-a afirmat, în anii ’70-’80, în prim-planul

literaturii române contemporane prin romanele – Drumul egal al fiecărei
zile (1975) şi Dimineaţă pierdută (1984) – şi volumele sale de proză scurtă
– Dăruieşte-ţi o zi de vacanţă (1979) şi Vară-primăvară (1989). Scrierile
sale – Dimineaţă pierdută, în mod special – au fost încadrate în categoria
„literatură tolerată”, fiind caracterizate drept „încercări de reconsiderare,
sub pretextul ficţiunii, a evenimentelor istoriei naţionale" (Eugen Negrici).
După 1989, a desfăşurat o intensă activitate publicistică şi a condus revista
22 a Grupului pentru Dialog Social, impunându-se ca una dintre cele mai
puternice voci ale societăţii civile anti- (neo)comuniste. Revenirea în
literatură a avut loc în 2003, cu romanul întâlnirea. În 2010, i-a apărut, la
Editura Polirom, Provizorat, roman receptat în general pozitiv de către
critica de întâmpinare, dar care suscitat discuţii în polemice cu privire la
raportul dintre cele două laturi ale sale: povestea de dragoste şi fresca
socială. Politicul din paginile cărţii este o miză sau doar un element –
dominant, e adevărat – de context? Iată o dilemă frecventă întâlnită, în
presa culturală, după apariţia romanului Provizorat (Polirom, 2010).
Prezentă la Craiova, pe 14 octombrie 2010, pentru a susţine
conferinţa „Cum am scris Dimineaţă pierdută, cum am scris Provizorat”,
dna Gabriela Adameşteanu a avut amabilitatea de a ne răspunde la câteva
întrebări. (Mihai Ghiţulescu)
„Nu sunt adepta artei cu mesaj”

Mihai Ghiţulescu: Stimată doamnă Gabriela Adameşteanu,
bine aţi revenit în literatură! Reacţiile la recentul dvs. roman,
Provizorat au fost foarte prompte şi favorabile. Se poate sesiza o
tendinţă de a-l cataloga – ca şi pe Dimineaţă pierdută, de altfel –
drept „realist” sau chiar „politic”. Vă mulţumesc aceste etichete?
Gabriela Adameşteanu: Eticheta de „realist” mă lasă indife-
rentă. Eticheta de „politic” mă nemulţumeşte, pentru că nu sunt
adepta artei cu mesaj şi nu am mesaj politic decât pentru cei care nu
citesc atent cartea. Eu scriu despre oameni şi destinele lor şi doar din
întâmplare – pentru că mare parte din viaţa mea s-a derulat în timpul
comunist – povestea are în fundal comunismul. Dacă trăiam într-o

altă ţară şi într-o altă epocă, să zic în Statele Unite în anii ’20-’30,
probabil aş fi scris despre căderea bursei, despre prohibiţie. Dar în
Provizorat capitole întregi au ca fundal anii ’38-’41, iar Dimineaţa
pierdută, anii ’80 şi anii 1914-1916.
M.G.: V-aţi asumat într-adevăr o „misiune istoriografică”. Aţi
dorit să recuperaţi istoria? Aţi dorit ca romanele dvs. să ţină locul
manualelor de istorie într-o oarecare măsură?
G.A.: Din păcate, s-a întâmplat aşa. Nu am dorit lucrul ăsta. Pur
şi simplu, făcând documentare şi eu însămi nefiind la început mult
mai cultivată din punct de vedere istoric decât posibilii mei cititori,
am ajuns să introduc mult mai multă istorie decât exista în proiectul
iniţial al cărţii mele. Întotdeauna am vrut să spun povestea unui
personaj, povestea unor întâmplări sau ceea ce mi s-a părut mie că
am înţeles din viaţa pe care o vedeam în jurul meu.
M.G.: Documentarea scriitorului este, până la urmă, ceva
destul de obişnuit. Credeţi însă că şi cititorul are nevoie de o
documentare. Ce ar trebui să ştie cineva care astăzi se întâlneşte
prima dată cu opera Gabrielei Adameşteanu?
G.A.: Nu cred că trebuie să ştie prea multă istorie. Adriana
Bittel a scris – şi am şi păstrat pe coperta a patra a cărţii – că oricine
care nu ştie nimic despre epocile pe care le evoc în Provizorat poate
să urmărească istoria personajelor şi deci şi istoria acelui timp. Nu
ştiu totuşi dacă partea dedicată perioadei legionare va putea fi
realmente atât de uşor decriptată, pentru că informaţia despre această
epocă aproape nu există, nici la cei din generaţia mea, nici la cei din
generaţiile tinere. Aici, vrând-nevrând, merg pe un teren gol şi, din
cauza aceasta „ignoranţa” cititorului – care a fost egală iniţial cu
„ignoranţa” autorului – face să pară mai multă informaţie istorică.
Dacă epoca legionară ar fi cunoscută, personajele s-ar plasa mai uşor
în ea.
„Literatura m-a abandonat vreme de un deceniu”

M.G.: La un moment dat aţi abandonat literatura, sau cel puţin
aceasta este impresia noastră din exterior. Ce aţi crezut că veţi
realiza atunci?
G. A.: Cred că literatura m-a abandonat vreme de un deceniu.
În anii aceia nu am avut deloc dorinţa să scriu, deci muza literaturii
nu se afla lângă mine. Sunt un autor care scrie numai atunci când are

ceva de spus. Scrii o carte dacă nu eşti în stare să spui ceva ce crezi
ca ia înţeles din viaţă într-o frază, în două pagini, şi ajungi s-o spui în
400-500 de pagini.
M.G.: Vreme de aproximativ un deceniu şi jumătate aţi condus
o revistă serioasă, axată pe politică, cu un public destul de restrâns.
Nu v-a tentat niciodată alt gen de jurnalism, mai vizibil? Nu aţi dorit
să deveniţi un jurnalist vedetă?
G.A.: Nu... nu am dorit să fiu un ziarist vedetă. Dar iniţial re-
vista 22 a avut iniţial un tiraj mare. Vânzările de presă au căzut înce-
pând din ’92. În momentul în care eu am redus tirajul revistei – vă-
zând coeficientul de vânzare – acesta a rămas la 40.000 de exem-
plare. Ce vă spune dvs. această cifră? Nu era un tiraj mic. A fost
stabilizat la 20.000 de exemplare multă vreme. Era mic în raport cu
cei care vindeau sute de mii de exemplare. Întâlnesc acum tineri
scriitori care îmi spun că şi-au făcut cultura politică cu revista 22 –
Dan Lungu, Lucian Teodorovici – şi fără îndoială că şi eu mi-am
făcut cultura politică cu 22. Deci era un proces reciproc. Şi eu am
învăţat foarte multe lucruri datorita ei. 22 a creat cultură politică, a
creat imagine, a creat modele. Eu n-am fost tentată de alt tip de
jurnalism. Nu eram făcută nici pentru un cotidian şi nici pentru ce a
devenit cotidianul românesc, care s-a... A devenit yellow destul de
repede şi s-a... încerc să evit cuvântul „degradat”, dar cred că nu pot.
M.G.: Sunteţi mulţumită de imaginea pe care o au astăzi GDS
şi revista 22?
G.A.: No comment.
M.G.: La un moment dat literatura v-a regăsit. Credeţi că v-a
fost utilă experienţa jurnalistică în scrierea celui mai recent roman?
G.A.: Fără îndoială! Orice experienţă parcurgi înainte de a scrie
o carte, ceva din această experienţă se va găsi în cartea ta. Mi-a fost
utilă, dar nu în felul în care s-ar putea crede. Nu am vrut să pun în
cartea aceasta ceva din partizanatul meu politic de la 22. În schimb,
am utilizat o parte din informaţia acumulată în acei ani.
„Suntem la un sfârşit de epocă”

M.G.: Există aşadar, până în momentul acesta, două direcţii în
activitatea dvs., literatura şi jurnalistica. Ce credeţi că va reţine
istoria? Sau, ca să întreb ca într-un interviu de angajare, cum vă
vedeţi peste 50 de ani?

G.A.: Dacă trebuie să fac prognoze, literatura o văd foarte prost
peste 50 de ani. Nici nu mai vorbesc despre jurnalism, pentru că
trăieşte într-un provizorat mult mai mare decât literatura şi jurna-
lismul meu este deja... expirat. Nu voi mai face o carte cu multele
mele articole. În Cele două Românii rezistă paginile autobiografice
sau legate de literatură, cu mult mai puţin ce făcea Ciorbea, ce făcea
Constantinescu, ce se întâmpla cu Miron Cozma. Astea se perimează
cel mai repede. Dar eu sunt destul de sceptică şi în privinţa literaturii.
Nu voi intra în cursa dvs. să-mi fac prognoze pentru posteritatea
mea, însă mi se pare destul de îngrijorător faptul că există, în acest
moment, la nivel global, o supraproducţie de literatură, de autori şi
un număr de cititori în scădere continuă, mai ales în generaţiile noi.
Suntem la un sfârşit de epocă. Peste 50 de ani, nu ştiu dacă va mai
exista cartea de acum.

Solomon Marcus:
„Toată viaţa mi-am dorit
să realizez un efect de seducţie”
Am căutat numele Solomon Marcus pe Google. „Aproximativ 282.000

(de) rezultate”, fără ghilimele; „Aproximativ 18.000 (de) rezultate”, cu
ghilimele. Mai important decât numărul rezultatelor, care oricum se
schimbă de la o clipă la alta, este cuvântul „aproximativ”. Prin adăugarea
acestui text, numărul creşte; „aproximativ” rămâne. El e acolo la orice
căutare, voind să marcheze „limitarea cognitivă”, dar, cel mai adesea, e
trecut cu vederea. De această dată, semnificaţia sa apare mai pregnant
pentru că este corelat cu o personalitate care afirmă şi explică rolul
esenţial al aproximaţiei în cunoaştere. Chiar numerele reale, care în
mentalul comun întruchipează însăşi ideea de precizie, „sunt, în general,
cunoscute prin valori aproximative”, ne spune dl Marcus.
Dincolo de acest „semn de alteraţie”, în diverse locuri de pe Internet
– de la Wikipedia la site-ul Institutului de Matematică al Academiei
Române – pot fi găsite numeroase date biobibliografice. Solomon Marcus
este un „matematician român”, academician, profesor plin de mai bine de
patru decenii etc. etc. S-a ocupat de analiza matematică şi ştiinţa
calculatoarelor, dar şi de lingvistică, poetică şi folclor. Are zeci de cărţi,
sute de articole, mii de citări. Şi totuşi lipseşte ceva! Dacă ne-am opri aici,
am şti prea puţin. Mi-l imaginez spunând că semantica oricărei existenţe
este nu aditivă, ci integrativă, că ansamblul este mai mult decât suma
componentelor. Pasul firesc îl reprezintă explorarea operei şi a luărilor de
atitudine în articole, interviuri, conferinţe. Dar încă nu e suficient… Suntem
în situaţia în care ştim totul despre o piesă şi despre punerea ei în scenă
fără a fi văzut însă spectacolul.
E duminică, 21 noiembrie 2010. Solomon Marcus urmează să susţină
la Teatrul Naţional din Craiova conferinţa „Spectacolul – paradigmă
universală”. „L-ai mai văzut?”, mă întreabă cineva. „Pe viu, nu!”. „O să
te fascineze!”. Nu înţeleg. L-am văzut în multe înregistrări şi mă fascinează
deja. N-am timp să mă gândesc la asta. Începe la fix. Aproape două ore de
spectacol despre spectacol. Aş zice „one man show”, dar nu e chiar aşa.
Are alături lumea întreagă, din care îşi alege mereu parteneri cărora să le
dea replica. Nu conferenţiază, ci discută. Îi continuă pe unii, îi contrează pe
alţii. Spectatorii zâmbesc, se încruntă, se animă, încremenesc. Să vrea şi n-
ar putea să rămână indiferenţi. Când am impresia că a obosit, se ridică de
la masă şi cere „Întrebări?”. Curg! Profesorul porneşte prin sală după ele.

Cine caută pe cine ? Nici nu apuc să identific curiosul, că e deja lângă el.
Vrea să prindă întrebarea de la sursă; nu acceptă intermedieri.
S-a încheiat. Publicul iese. Aşezat la masa rotundă, în mijlocul scenei,
dl Marcus scrie dedicaţii, notează în agendă solicitări, le răspunde celor
care i se apleacă la ureche. Pe unii îi cunoaşte şi îi surprinde. În final,
răspunde şi întrebărilor mele „fără rest”. Sala e aproape goală, dar
spectacolul continuă.
Sfidând convenţiile editoriale, acest „şapou” ar trebui să stea în josul
paginii. CHAPEAU BAS!
„Toată problema e să fim în stare să ne explicăm atitudinea”

Mihai Ghiţulescu: Stimate Domnule Profesor, care sunt între-
bările care vă enervează?
Solomon Marcus: Cele care conţin cuvântul „geniu”. De fapt
nu mă enervează, dar nu-mi plac. Caut să nu mă enervez la nimic
pentru că enervarea ar dăuna profund întregului meu proiect. Pentru
că nu trăiesc numai din amintiri, trăiesc în primul rând din proiecte.
În mod normal, un educator nu trebuie să fie deranjat de nici un fel
de întrebare. La acelea pe care le consideră nepotrivite, inoportune
trebuie să explice de ce nu sunt bune. N-aţi văzut că şi eu la unele
întrebări care mi s-au pus – „care-i cel mai...?” – am explicat de ce
întrebarea nu e bună. Chiar s-a putut vedea.
M.G.: Nu vă plac superlativele...
S.M.: Nu... Nu-mi plac superlativele în domeniul în care ele nu-
şi au locul. Adică, să ne înţelegem, superlativele relative. Explic de
ce nu sunt adecvate. Nu-i o chestiune de gust personal, ci o chestiune
de inadecvare. Toată problema e să fim în stare să ne explicăm
atitudinea.
„Ăsta este rolul oricărui educator: să seducă publicul”

M.G.: Sunteţi foarte activ. Ne puteţi spune care sunt motivaţiile
apariţiilor dumneavoastră publice? Ce doriţi să realizaţi vorbind
publicului larg?
S.M.: Toată viaţa mi-am dorit să realizez un efect de seducţie.
Ăsta este rolul oricărui educator: să seducă publicul. Seducţia este o
formă a dragostei pe care o am pentru oameni.
M.G.: Trebuie să recunoaştem că vă adresaţi şi unor oameni
care nu ştiu cine sunteţi sau nu ştiu prea multe despre dumnea-

voastră. Cum sunteţi prezentat sau cum vă prezentaţi pentru a stârni
interesul unor astfel de oameni?
S.M.: Asta mi se întâmplă foarte frecvent. Uite, vă dau un
exemplu: chiar la Colegiul Naţional „Matei Basarab” [la festivitatea
de sărbătorire a 150 de ani de la înfiinţare – 16 noiembrie 2010, n.
M.G.], eu m-am aşezat în primul rând pentru că, neauzind foarte
bine, vreau să fiu cât mai aproape de vorbitori. A venit la mine o
elevă – cred că avea vreo 10-11 ani – şi mi-a spus: „Vă rog să vă
duceţi mai în fund, că aici, în primul rând, este loc pentru
personalităţi!”. Am întrebat ce personalităţi. „Păi da vine de la
primăria de sector, vine de la inspectoratul şcolar”, mi-a înşirat o
serie de instituţii. Şi atunci i-am spus: „Uite, dacă îţi dau un pachet
de ciocolată, mă laşi şi pe mine să stau în primul rând?”. „Mă duc să
întreb!”, mi-a răspuns. S-a dus, a întrebat şi până la urmă a venit şi
mi-a spus pe un ton conciliant: „Puteţi să rămâneţi aici.”. O persoană
care nu ştia cine sunt. Ăsta a fost dialogul.
M.G.: Şi cum v-aţi fi prezentat dumneavoastră fetiţei de 11 ani?
S.M.: Păi mi-am dat seama că n-aveam cum să-i explic cine
sunt. Ca să-i explic trebuia o discuţie mai lungă; nu era cazul acolo.
Pentru ea, personalităţi erau cei care aveau funcţii în inspectorat,
primărie etc.
„Noi ne construim cu totul altă persoană decât aceea prin

care trăim în lume”
M.G.: Aţi mărturisit în repetate rânduri că sunteţi foarte
interesat de impactul dumneavoastră ştiinţific şi recomandaţi asta
tuturor oamenilor de ştiinţă...
S.M.: Da. Aşa cum un actor este interesat de impactul pe care îl
are jocul lui scenic, pentru mine e important acest impact. Pentru că
aşa cum actorul se adresează spectatorilor din sală, cel care scrie un
articol ştiinţific se adresează specialiştilor din domeniu şi doreşte ca
un număr cât mai mare dintre ei să citească acel articol. Nu e natural?
A avea impact nu înseamnă doar să fiu citit de cei din domeniul meu,
dar să-i fac să fie interesaţi de ceea ce scriu şi să reacţioneze, adică,
eventual, să preia ştafeta mea şi s-o ducă mai departe sau să intre
într-un dialog cu mine, să reacţioneze eventual critic. Deci, nu cred
că e vreo deosebire esenţială între impactul omului de ştiinţă şi
impactul actorului.

M.G.: Puteţi intui însă care este impactul prezenţei dumnea-
voastră publice?
S.M.: În general, acest impact îl sesizez de multe ori la mare
distanţă în timp. Adică vă mărturisesc că văd multe mesaje de la
foştii mei studenţi – şi băgaţi de seamă că multe vin de la foşti
studenţi de-ai mei din urmă cu şaizeci de ani, care la rândul lor sunt
pensionari – şi ei îmi refac o parte din biografie, acea parte în care
sunt şi ei implicaţi, şi mă minunez să văd câte lucruri mi se atribuie,
lucruri despre care eu nu mai am nici o amintire. Deci impactul este
plin de surprize. Dar vedeţi că uneori trebuie să treacă foarte multă
vreme până să poţi sesiza. Există impactul pe loc, există impactul la
mică distanţă în timp, dar există şi impactul la mare distanţă. Şi e
foarte interesant. Îţi dai seama cât de mult diferă imaginea noastră la
alţii faţă de imaginea noastră în noi. Noi ne construim cu totul altă
persoană decât aceea prin care trăim în lume.
„Eu nici măcar nu pretind că sunt matematician”

M.G.: Dumneavoastră aţi depăşit „singurătatea matemati-
cianului”...
S.M.: Nu, nu... Nu am depăşit-o. Eu mă refer la o „singurătate”
care ţine de natura matematicii. Cel care a sesizat bine această
„singurătate” este Goethe, în convorbirile lui cu Eckermann. El
spune acolo: „matematicienii sunt ca francezii”, le dai ceva, ei traduc
în limba lor şi după asta nu mai înţelegi nimic. Deci matematicianul
stă de vorbă cu un economist, un inginer, un lingvist care îi pun o
anumită problemă. Matematicianul, de obicei, nu consideră că
problema care i-a fost formulată ar fi coerentă matematic şi atunci o
transformă şi, în această transformare, de cele mai multe ori,
problema devine de nerecunoscut pentru cel care a formulat-o iniţial.
Dar matematicianul ştie şi poate argumenta că abia prin formularea
lui a dat sens formulării iniţiale.
M.G.: Vi s-a întâmplat să vă simţiţi, dimpotrivă, „singur”
printre matematicieni, date fiind preocupările dumneavoastră care
depăşesc sfera strictă a matematicii?
S.M.: Da, da... Chiar asta s-a întâmplat când am început să mă
ocup de lingvistică matematică. Până atunci, eu mă ocupasem de
matematică pură. Şi se lansase zvonul „mă’, eu nu ştiu ce s-a
întâmplat cu Marcus ăsta...”; unii emiteau ipoteza că e într-o doagă,

alţii că, din păcate, s-a rătăcit, a trădat matematica. A existat această
situaţie, dar am fost apărat de faptul că activitatea mea anterioară mă
confirmase ca matematician şi nimeni nu a putut să spună: „mă’,
Marcus ne-a păcălit, nu-i un adevărat matematician”. Dar a fost
temporar o rezervă la unii colegi, că „s-a-ntâmplat ceva cu Marcus”,
că „nu mai e de-al nostru”.
M.G.: Există, în acest moment, un actor Solomon Marcus?
S.M.: Sigur că da. Adică tot timpul sunt în teatru. Păi a fost
chiar un articol scris de un mare matematician, George Polya, „On
learning, teaching and learning teaching”, „a învăţa, a preda şi a
învăţa să predai”. Tot articolul construia o analogie până la ultimul
detaliu între profesor şi actor.
M.G.: Există, în schimb, şi un poet Solomon Marcus?
S.M.: Nu. Asta-i foarte pretenţios de spus. Eu nici măcar nu
pretind că sunt matematician. Am spus tot timpul că toată viaţa
încerc să fiu matematician. Poet, nu... Încerc să citesc poezie şi
s-o înţeleg. Dar să pretinzi că eşti matematician, poet, filosof, astea
sunt lucruri care pot să vină doar de la confirmări ulterioare. Nu se
poate... Nimeni nu poate pretinde aşa ceva.
M.G.: Stimate Domnule profesor, cunoaşteţi filmul dedicat
marelui matematician John Nash, A Beautiful Mind. A rămas
celebră secvenţa din finalul filmului – numită „pen ceremony” – în
care colegii de universitate îi oferă lui Nash instrumentele lor de
scris, în semn de preţuire. Permiteţi-mi să fac acelaşi lucru!
S.M.: Mulţumesc. Acum, vedeţi, în cazul lui Nash oamenii
s-au apropiat de acea latură de spectaculos care era mai accesibilă.
Eu am omis să spun un lucru esenţial: că, pentru ca să ajungi la
aceste spectacole ale cunoaşterii umane, trebuie să plăteşti un preţ şi
anume să asimilezi multă cultură care să-ţi permită să înţelegi
spectacolele respective. Asta-i deosebirea. Pentru cineva care vrea să
devină spectator pentru o comedie ieftină de Labiche e suficient să
plătească biletul de cinci lei; pentru intrarea la marile spectacole ale
inteligenţei umane biletul nu este în bani, este în cultură.

Varujan Vosganian:
„Dacă ar fi să folosesc un singur cuvânt despre
mine, acela mi-ar plăcea să fie dansator”
Politicianul Varujan Vosganian nu mai are de mult nevoie de nicio

prezentare. Scriitorul cu acelaşi nume – în ciuda calităţii de
(prim)vicepreşedinte al USR – avea însă, până în urmă cu doi ani.
Cunoscut în lumea literară pentru câteva volume de versuri (Şamanul
albastru, Ararat, 1994; Ochiul alb al reginei, Cartea Românească, 2001;
Iisus cu o mie de braţe, Dacia, 2004) şi de proză (Statuia comandorului,
Ararat, 1994), bine primite şi chiar premiate, el a făcut „marele salt” abia
în 2009, odată cu apariţia Cărţii şoaptelor, „o evocare cuminte şi caldă a
comunităţii armenilor” (Eugen Negrici), numită, în lipsa unui cuvânt mai
potrivit, roman. Prezent la Craiova în data de 23 ianuarie 2011 pentru a
susţine conferinţa „Omagiu celor învinşi – despre felul în care adevărata
istorie o fac învinşii”, în cadrul „Întâlnirilor SpectActor” ale Teatrului
Naţional „Marin Sorescu”, Varujan Vosganian a avut amabilitatea de a ne
răspunde la câteva întrebări.
„...numele meu e un distih... îl ţii minte mai greu, dar, după

aceea, nu-l mai uiţi”
Mihai Ghiţulescu: Stimate domnule Vosganian, într-un
interviu recent spuneaţi: „cu cât un om e mai complex, poate fi
definit în mai puţine cuvinte”. Care sunt puţinele cuvinte care v-ar
putea defini?
Varujan Vosganian: Într-adevăr, în mod paradoxal, cu cât o
persoană este mai complexă, cu atât este mai simplu să fie
caracterizată prin mai puţine cuvinte. Legenda unui om, când el are
virtutea de fi legendar, poate fi chiar exprimată printr-un singur
cuvânt. Nichita Stănescu, de pildă, era un risipitor. Laurenţiu Ulici
era un jucător. Dacă ar fi să folosesc un singur cuvânt despre mine,
acela mi-ar plăcea să fie „dansator”.
Eu cred că dansul este ceea ce ne apropie cel mai mult de zei.
De altfel, nu e de mirare că, în vechime, ritualurile aveau drept cheie
de intrare în celelalte dimensiuni dansul.
Dansul este, în plan simbolic, ceea ce este şi visul, adică un fel
de a te desprinde de trepiedul cartezian al lumii noastre. Fiinţa din

noi care dansează este cea care reuşeşte să se desprindă de jumătatea
noastră limitată pentru a accede la cealaltă jumătate, care este
infinită.
Henri Coandă spunea că o asemenea fiinţă există în fiecare din
noi şi că centrii ei sunt localizaţi la subsuoară. Principala funcţie a
acestei fiinţe din lăuntru este levitaţia. Dintr-un anumit punct de
vedere, viaţa e o luptă împotriva gravitaţiei, împotriva căderii, împo-
triva acelui „abîme”, tăcerea eternă a spaţiilor infinite care sperie,
cum spunea Blaise Pascal. De aceea se spune „greu ca un mort”, căci
centrii aceia se sting, moartea trupului e o izbândă a gravitaţiei.
Poate că poezia este, la rândul ei, un fel de a lupta împotriva
neantului.
Dansul mai are ceva misterios. El percepe ritmul universului şi
se potriveşte cu el. Ceea ce leagă lumea noastră, ceea ce leagă lumea
noastră cu celelalte, ceea ce leagă viaţa noastră cu viaţa vieţilor
noastre este ritmul. Chiar dacă poezia pare uneori fracturată,
dezordonată în succesiunea ideilor, ea are un ritm profund.
M.G.: În ce măsură cariera dvs. publică în România a fost
afectată de apartenenţa la o minoritate etnoculturală? A fost un
avantaj sau un dezavantaj? Unde credeţi că aţi fi fost acum dacă în
locul terminaţiei -an ar fi fost -escu sau -eanu?
V.V.: Prin anii ’80, când am debutat, am avut o discuţie pildui-
toare pe această temă cu Ion Cristoiu. I-am dat o schiţă, se numea
„Moartea lui Visarion”. I-a plăcut şi a publicat-o în Suplimentul
Literar-Artistic al Scânteii Tineretului. Dar, înainte de a o publica,
mi-a recomandat să-mi schimb numele. „Acesta nu e nume de
scriitor român”, mi-a spus el. Eu am refuzat, dând, mai întâi,
exemplul altor scriitori de origine armeană – cred că am evocat pe
Ştefan Agopian şi pe Bedros Horasangian – şi apoi am explicat că
armenii mai au un motiv pentru care ţin la numele lor şi care vine din
istoria lor tragică. În fond, am adăugat, numele meu e un distih, căci
numele şi prenumele rimează: Varujan/Vosganian. Îl ţii minte mai
greu, dar, după aceea, nu-l mai uiţi.
„Citesc uneori pagini din Cartea şoaptelor, de parcă ar fi
fost scrisă de altcineva”
M.G.: Cărui fapt credeţi că se datorează primirea extrem de
favorabilă de care s-a bucurat Cartea şoaptelor? A primat valoarea

estetică sau insolitul temei? Anvergura dvs. publică a influenţat
receptarea?
V.V.: Răspunsul la această întrebare îl dau criticii înşişi care au
semnat recenzii despre Cartea şoaptelor. Pe site-ul
www.carteasoaptelor.ro puteţi găsi o parte a acestor recenzii. Există
deja şi câteva lucrări de disertaţie de masterat pornind de la acest
roman. S-au scris într-un an şi ceva peste o mie de pagini despre
Cartea şoaptelor. Cred că totuşi tema a avut rolul ei. Am aflat, cu
acest prilej, cât de puţin cunoscut era genocidul armean din 1915 în
opinia publică românească. Alex Ştefănescu a spus, într-un interviu
la televiziunea publică: „Cartea şoaptelor e astfel scrisă încât ar
putea sluji ca manual de limba română”.
Notorietatea mea putea influenţa negativ receptarea, dacă
romanul n-ar fi trecut testul publicului. Cabotinisme artistice ale
oamenilor politici s-au mai văzut. De aceea, am fost foarte precaut în
perioada premergătoare tiparului, am rugat pe unii prieteni scriitori
să citească romanul în manuscris. Printre ei s-au numărat Nicolae
Breban (care a fost de acord să-l citească numai dacă are peste patru
sute de pagini), Nicolae Manolescu, Gabriel Chifu, Ştefan Agopian
(care a fost şi lectorul de carte), Eugen Negrici, Adrian Alui
Gheorghe, George Bălăiţă, Paul Cernat, Bedros Horasangian etc.
Cartea şoaptelor avea deja, la apariţie, cititorii săi.
M-a onorat, îndeosebi, concluzia de pe coperta a patra a
versiunii în limba spaniolă, apărută acum două săptămâni: „Poate că,
într-o bună zi, se va considera ca nici o istorie a secolului XX nu va
fi completă fără a conţine câteva pagini din Cartea şoaptelor”.
După ce romanul a trecut testul criticii, notorietatea mea a
folosit mai ales editurii, care şi-a putut dezvolta mai bine politica de
promovare. Aflu din Adevărul literar şi artistic, într-un articol din
ultimul număr al anului trecut, semnat de Simona Chiţan, că în 2010
s-au vândut 15000 de exemplare, ceea ce, pentru un roman românesc
contemporan de peste 500 de pagini şi care costa 50 de lei, e rarisim.
M.G.: Aveţi cunoştinţă de existenţa unor cronici negative?
Dacă da, ce anume au avut de reproşat?
V.V.: Nu am avut cronici negative, deşi criticii care s-au expri-
mat erau din toate generaţiile, de la Daniel Cristea-Enache şi Antonio
Patraş până la Nicolae Manolescu, Cornel Ungureanu sau Eugen
Negrici. Singura cronică ce m-a luat, oarecum, în răspăr, a fost cea a

lui Ovidiu Pecican care, ulterior, după ce a şi citit-o, a devenit unul
dintre suporterii Cărţii şoaptelor. El avea, totuşi, dreptate în anumite
privinţe.
M.G.: În mod evident, succesul din ultimii ani a ridicat mult
ştacheta pentru dvs., ca scriitor! Vă simţiţi impulsionat sau,
dimpotrivă, inhibat?
V.V.: Sper ca apariţia Cărţii şoaptelor să readucă în atenţia
publicului volumul de nuvele pe care l-am publicat în 1994, Statuia
comandorului, şi care cuprindea proze scrise înainte de 1989.
Volumul acela mi-e foarte drag. La data respectivă el a fost elogiat
de Laurenţiu Ulici şi a luat premiul pentru proză al Asociaţiei
Scriitorilor din Bucureşti. Numai că a apărut doar în câteva sute de
exemplare şi nu a fost distribuit prin librării.
Există această opinie că după Cartea şoaptelor va fi greu să
scriu ceva asemănător. Nici nu vreau să scriu ceva asemănător. Sper
ca anul acesta să termin un volum de poezie şi lucrez la un roman pe
care mi-am propus sa-l termin abia peste vreo doi ani. Nicolae
Breban mi-a spus că mai dificil decât a reuşi cu primul roman este să
reuşeşti cu al doilea.
Citesc uneori pagini din Cartea şoaptelor, de parcă ar fi fost
scrisă de altcineva. Era ceva de care trebuia să mă eliberez.
„Am primit reacţii prieteneşti de la mulţi colegi din politică”

M.G.: Cum privesc colegii politicieni preocupările dvs.
literare? Au citit Cartea şoaptelor? Cum au reacţionat?
V.V.: Am primit reacţii prieteneşti de la mulţi colegi din
politică, de diferite orientări politice. De la Teodor Meleşcanu – care
a contribuit chiar la redactarea manuscrisului, pentru că, fiindu-mi
coleg de bancă la Senat, îmi dicta din caiet iar eu transcriam pe
computer – la Sever Voinescu, Titus Corlăţean, Gyorgy Frunda, ca
să dau câte un exemplu din fiecare fracţiune parlamentară. Am
cititori cu care mă mândresc, de la Horia Andreescu, Cornel Ţăranu
şi Horia Patapievici, până la Cristian Tudor Popescu şi Emil
Hurezeanu.
M.G.: Cu ce anume din activitatea dvs. s-ar mândri cel mai
tare bunicii Garabet şi Setrak?
V.V.: Cred că bunicii mei s-ar mândri cel mai mult cu faptul că
vorbesc bine armeneşte, că am fost mulţi ani profesor de limba

armeană şi că am reuşit să finanţez repararea bisericilor armeneşti
din ţară, dar mai ales pe cele din Focşanii copilăriei mele. Şi, mai
ales, s-ar mândri ca n-am uitat cântecele lor şi poveştile lor şi că am
ţinut minte cum se face de-adevăratelea cafeaua.

CUPRINS
În mintea lui Homo politicus .............................................................

Singurătatea ideologului de cursă lungă ............................................
O istorie a celor care au scris „Istoria” ..............................................
Despre Germania. Realităţi şi reprezentări.........................................
Franţele de la Filip August la Nicolas Sarkozy .................................
Hainele cele noi ale Tovarăşei ..........................................................
Despre sursa răului comunist ............................................................
Fereşte-mă, Doamne, de adevăruri! ...................................................
Istorie prin concepte / concepte prin istorie .......................................
Politica, scumpă doamnă... ................................................................
Intelligence şi intelighenţia ...............................................................
Ierusalim-Ierusalim via Bucureşti......................................................
„O naţie nedeprinsă încă cu alegerile” ...............................................
Represiunea comunistă: de la Academie la Ezeru ..............................
Întelectualii, politica şi imposibila minte de pe urmă .........................
Despre Rusia, cu o dragoste rece .......................................................
Mama şi copilul: o istorie politică .....................................................
Știinţă şi politică – aviz intelectualilor! .............................................
Garda nu moare, dar se predă!...........................................................
Neagu Djuvara despre 23 august 1944 ..............................................
Să-i dăm lui Sîrbu ce-i al lui Sîrbu, dar nu mai mult! .........................
O istorie neromanţată a Coroanei Române.........................................
Politologi contra politicii comuniste. cazul Silviu Brucan
(fragment).........................................................................................
Nimic nou despre Monica Lovinescu ................................................
Un mare om de stat, cu bune şi cu rele ..............................................
Amicus Boia .....................................................................................
Comunismul românesc: viaţa ca pedeapsă .........................................
Dosarele Securităţii şi „destinul interpretărilor”.................................
A fost odată în Oltenia ......................................................................
Prezentul domnului Boia şi viitorul lumii ..........................................
Curajul de a privi în urmă .................................................................
Discuţii despre preşedinţii României .................................................

Despre diplomaţie, cu diplomaţie ......................................................
Argetoianu ........................................................................................
Pentru o istorie a instituţiilor politice.................................................
Balcic, Boia şi capcanele succesului..................................................
Cui îi e frică de Lucian Boia? ............................................................
Bârfă, delaţiune şi cabotinism
All That Jazz.....................................................................................
Craiova florilor de sifilis ...................................................................
Monarhie şi bun simţ
Amintirile lui Ion Iliescu ...................................................................
Addenda. Interviuri
Gabriela Adameşteanu: „Eu scriu despre oameni şi destinele lor”

Solomon Marcus: „Toată viaţa mi-am dorit să realizez un efect de
seducţie”
Varujan Vosganian: „Dacă ar fi să folosesc un singur cuvânt despre
mine, acela mi-ar plăcea să fie dansator”

Cărți Cu Zimți

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Cărți Cu Zimți

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Mihai Ghiţulescu

Craiova, februarie 2015

Pascal de Sutter, Aceşti nebuni care ne guvernează. Cum ne ajută

Stau strâmb şi îmi imaginez drept un exemplar din specia

„Astăzi îşi face intrarea în scenă psihologia politică”

„Key Leader Profilers”

„Cine sunt cu adevărat oamenii politici”

„Moderaţia... cheia succeselor viitoare”

Adrian Marino, Viaţa unui om singur, Ed. Polirom, Iaşi, 2010.

Am citit, cu ani în urmă, cartea lui Adrian Marino, Politică şi

Apostol Stan, Istorie şi politică în România comunistă, Ed. Curtea

Acum câţiva ani, într-o societate cu pretenţii academice, venise

Lucian Boia, Tragedia Germaniei 1914-1945, Ed. Humanitas,

Îmi aduc aminte cum, răsfoind vechile cărţi de Povestiri

Lucian Boia, Franţa, hegemonie sau declin?, traducere din franceză

La noi i s-a zis „catastrofism”. Trecând peste forţarea

Violeta Năstăsescu, Elena Ceauşescu. Confesiuni fără frontiere, Ed.

Titlul scris cu font mare şi roşu, subtitlul – atât de voit

Stéphane Courtois, Comunism şi totalitarism, traducere de Ana

Citeam deja cartea lui Stéphane Courtois, când am dat, pe un

Larry L. Watts, Fereşte-mă, Doamne, de prieteni... Războiul

Nu mi s-a mai întâmplat să văd că un autor şi o carte sunt

Victor Neumann, Armin Heinen (editori), Istoria României prin

Marea dificultate în separarea adevărului de fals în discursul

Andreea Paul (Vass) (volum coordonat de), Forţa politică a femeilor,

E greu să vorbeşti despre femei fără a fi taxat drept sexist. E

PS. Aflăm că (şi) din punct de vedere al reprezentării politice a

Alexandru Popescu, Academia secretelor. Intelectualii şi spionajul. O

Printre multele „prostii” care fac obiectul „ocupaţiunii mintale”

Daniela Osiac, România şi politica din Orientul Mijlociu, Ed. Aius,

Cristian Preda, Rumâni fericiţi. Vot şi putere de la 1831 până în

Nu avem, în peisajul editorial românesc, prea multe scrieri de

P.S. Se cuvine să observăm omagiul – explicit şi, mai ales,

Octavian Roske (coord.), România 1945-1949. Enciclopedia

Trăindu-mi adolescenţa în acneicii ani ’90, am devorat şi eu, ca

Lucian Boia, Capcanele istoriei. Elita intelectuală românească între

De pensée-uri despre implicarea intelectualilor în politică am tot

Antoaneta Olteanu, Rusia imperială. O istorie culturală a secolului al

Am o pasiune aproape maladivă pentru tot ce ţine de Rusia. De

Ramona Păunescu, Evoluţii politice ale maternităţii. Perspective

Antonio Momoc, Capcanele politice ale sociologiei interbelice.

Scriind despre cartea lui Lucian Boia, Capcanele istoriei,

Ilarion Ţiu, Istoria Mişcării Legionare 1944-1968, Editura „Cetatea

Copil fiind, am fost tare surprins să aud spunându-se, cu un

Neagu Djuvara, Misterul telegramei de la Stockholm din 23 august

Trebuie să fie cumplit să-ţi vezi contrazise amintirile. E greu şi în

Clara Mareş, Zidul de sticlă. Ion D. Sîrbu în arhivele Securităţii,

Am citit şi eu, aproape copil fiind, în anii ’90, Jurnalul unui

Narcisa Maria Mitu, Domeniile Coroanei Regale (1884-1948), Ed.

Prin spaţiul public românesc umblă de câtva timp o maladie

Tema disidenţei şi a rezistenţei anticomuniste româneşti a agitat

Iulia Vladimirov, Monica Lovinescu în documentele Securităţii 1949-

Se pare că e vremea scotocitului prin Arhivele Securităţii. În

Mihaela Damean, Personalitatea omului politic Dimitrie A. Sturdza,

Partea cea mai frumoasă atunci când eşti preocupat de istorie e

Lucian Boia, De ce este România altfel?, Humanitas, Bucureşti, 2012.

Aş zice, evident, sed magis amica veritas, dar nu pot. Dacă

Octavian Roske (coord.), România 1945-1949. Enciclopedia

Am scris despre primul volum al Enciclopediei regimului

Gabriel Andreescu, Cărturari, opozanţi şi documente. Manipularea

Sunt sigur că dacă s-ar face un sondaj printre români cu privire

Diana-Mihaela Păunoiu, Rezidenţa Regală a Ţinutului Olt (1938-

Despre puţine personalităţi istorice se vorbeşte cu atâta lejeritate