Scrie un eseu de 2-3 pagini despre compoziția romanului Ultima noapte de dragoste, întâia noapte

de război, aparţinând lui Camil Petrescu. În realizarea eseului vei porni de la ideile exprimate în
următoarea afirmație critică: „O bună parte din volumul întâi cuprinde romanul propriu-zis (după
concepțiunea noastră clasică) și anume istoria geloziei lui Ștefan Gheorghidiu. Volumul II însă e un
jurnal de campanie care ar fi putut să lipsească fără a știrbi nimic din substanța romanului.” (G.
Călinescu, O mare mobilitate a spiritului).
Nota! În elaborarea eseului, vei respecta structura textului de tip argumentativ: ipoteza, constând în
formularea tezei/ a punctului de vedere cu privire la temă, argumentaţia (cu minimum 4 exemplificări/
raţionamente logice/ exemple concrete etc.) şi concluzia/ sinteza. Pentru conţinutul eseului vei primi
16 puncte, iar pentru redactarea lui vei primi 14 puncte.
Planul eseului (orientativ)
1. Locul scriitorului în literatura română. Camil Petrescu este un scriitor din perioada
interbelică, o mare personalitate, cunoscut ca prozator, poet (Versuri), dramaturg (Jocul ielelor) și
eseist (Teze și antiteze și Noua structură și opera lui Marcel Proust). Trebuie să amintim de la început
unitatea operei, caracterul ei modern prin aspirația spre autenticitate. Creația este o succesiune de
„momente autentice de simțire”, de cunoaștere și descoperire, nu o simplă imaginație. Tema
romanelor este condiția intelectualului, iar ideea romanului Ultima noapte de dragoste, întâia noapte
de război are în vedere inadaptarea intelectualului, drama acestuia rezultând dintr-un conflict conturat
simbolic din Realia – realitatea, lumea exterioară, evenimentele cotidiene, și Idealia – lumea ideală,
lumea ideilor, cele două sfere ale existenței fiind incompatibile.
2. Concepția estetică a scriitorului. Este prezentată teoretic în eseul intitulat Noua structură și
opera lui Marcel Proust. Proza tradițională e considerată depășită, pentru că „Până la Proust toți
scriitorii își construiesc cărțile raționalist și tipizant”, după un model anterior conceput. La Camil
Petrescu romanul presupune experiențe trăite și prezentate subiectiv. De aceea avem narațiune la
persoana I, o confesiune în care este implicat un personaj-narator, în cazul acesta fiind Ștefan
Gheorghidiu – un filozof într-o lume rapace, care nu-l acceptă și nu-l înțelege. Construcția romanului
este una liberă, pentru că evenimentele acțiunii sunt selectate de memoria involuntară și sunt
prezentate prin introspecție (analiză psihologică). Ca urmare, nu mai avem acțiune cronologică în
roman. Mărturia scriitorului este elocventă: „Să nu descriu decât ceea ce văd, ceea ce aud, ceea ce
înregistrează simțurile mele, ceea ce gândesc eu (…) eu nu pot vorbi onest (sincer, cinstit – n.n.) decât
la persoana I.” Creație mai înseamnă pentru Camil Petrescu nu numai autenticitate, ci și
substanțialitate, adică exprimarea în scris a „esențelor concrete”, a selecta din viața personală ceea ce
crezi că este mai important, mai semnificativ, și nu toate aspectele banale ale vieții. Această concepție
literară e influențată de doi filozofi: Bergson, filozof idealist francez, care concepe cunoașterea ca
„durată pură”, și Husserl, filozof german, potrivit căruia cunoașterea presupune „intuiția esențelor”
vieții.
3. Ipoteza. Spunem de la început că romanul are unitate compozițională, în ciuda celor afirmate de
G. Călinescu. De altfel, afirmația lui Călinescu are niște circumstanțe atenuante, prin precizarea
faptului că numai în conformitate cu viziunea sa clasică despre roman nu vede o unitate
compozițională între cele două părți ale romanului. Altfel zis, adevăratul roman este cel realist, sau
clasic, așa cum îl numește el, și ne gândim concret la creația lui Călinescu, mai ales la romanul
Enigma Otiliei. Se face aici o distincție netă între creația văzută ca fabulație, ficțiune, imaginație, și
creația ce pornește de la experiența de viață a scriitorului, așa cum se întâmplă în cazul lui Camil
Petrescu.
Și acum să punem punctul pe i, cum se zice. Imaginația e prezentă și în prima parte și în a doua,
pentru că altfel nu mai vorbim despre o creație autentică. Diferit este numai raportul realitate-ficțiune.
În prima parte rodul imaginației scriitorului se vede prin conturarea personajelor, prin prezentarea
statutului lor social, prin folosirea memoriei involuntare, pentru a selecta aspectele „substanțiale” ale
vieții, etc. În partea a doua avem un jurnal de front, pentru că scriitorul a fost pe front și a trăit
experiența dură a războiului. Dar și aici se face o selectare a evenimentelor, cu acele scene de o
duritate nemărginită a războiului. Desigur, scriitorul a trăit experiența dură a războiului și de aceea a
scris acele articole despre război publicate prin ziare – Romanul căpitanului Andreescu sau Proces
verbal de dragoste și de război. Compoziția se referă la cele două părți, la cele două experiențe de
viață, dragostea și războiul, unitatea romanului fiind asigurată tocmai prin implicarea aceleiași
conștiințe. Avem în roman un plan subiectiv – al iubirii văzute ca formă de cunoaștere și cu
sentimentul pregnant al incertitudinii. Nici la sfârșitul romanului Gheorghidiu nu are certitudinea
infidelității soției. Mai avem și un plan obiectiv, cel al societății, cu oameni meschini, interesați de
bani și afaceri, de bogății, precum unchiul Tache. Este cunoscut de acum capitolul intitulat
Diagonalele unui testament, din care aflăm cum moștenirea unchiului Tache a schimbat, în rău, viața
celor doi: Gheorghidiu și Ela.
4. Prezentarea a patru argumente privind originalitatea compozițională. Aș aminti mai întâi
despre rolul memoriei involuntare, cea care selectează faptele prezentate. Grăitor este chiar incipitul:
Ștefan Gheorghidiu se află pe Valea Prahovei, la „fortificații”. În mod intenționat scriitorul prezintă
acest episod, ce permite condamnarea intrării în război a României. În mod absolut original scriitorul
face o sinteză a celor două „teme” și am în vedere episodul discuțiilor de la popotă dintre ofițeri, ce
scoate în evidență concepția ideală despre iubirea absolută a lui Gheorghidiu.
Partea a doua ca „jurnal de front” o putem ilustra mai ales prin capitolul Ne-a acoperit pământul lui
Dumnezeu. Îmi amintesc imaginea de groază a unui mal ce s-a răsturnat peste soldații români surprinși
de bombardamentul nemților. La fel de dură este și imaginea acelui soldat ce continua să alerge după
ce îi fusese retezat capul în urma exploziilor. Astfel se conturează noua concepție a lui C. Petrescu
despre război, fără pagini de eroism, prezentat din perspectiva combatantului, acel soldat terorizat de
amenințarea permanentă a morții. Suntem departe de perspectiva eroică, cum apare la Sadoveanu, în
Frații Jderi.
Ar mai fi de amintit faptul că romanul este o „monografie a unor idei”, cu sinceritatea scriitorului
care exprimă ce a văzut, ce a trăit direct, folosind un stil adecvat, anticalofil, cu includerea unor
„documente” de viață, acel „jurnal de campanie” despre care vorbește citatul.
5. Concluzia. Consider că romanul presupune originalitate compozițională prin relația
modernă dintre planul imaginar al scriitorului și „dosarele de experiență” prezentate în roman. Camil
Petrescu face din Ștefan Gheorghidiu un intelectual, care, deși învins, respinge o lume reală a răului și
a războiului, refuzând orice compromisuri, în numele iubirii și adevărului, pe care le vede doar în
dimensiunea lor ideală.