Édouard Manet a fost un pictor francez, precursor al impresionismului.

Plecând de la izvorul
tradițiilor marilor maeștri, Manet a fost în măsură să lege sugestiile vremurilor vechi cu
elementele moderne, fapt pentru care i s-a spus "pictor al zilelor noastre" (Charles Beaudelaire).
Creațiile sale au stârnit scandal și indignare, cu toate că Manet n-a dorit niciodată să provoace
pe nimeni, a dorit numai să schimbe pictura și s-o reînoiască. Manet a fost ultimul pictor clasic
și totodată primul pictor modern. Tablourile lui uimesc și astăzi și ne trezesc interesul,
reprezentând astfel o parte incontestabilă a picturii universale.

tatăl său îi recunoaște talentul și îl sfătuiește să se înscrie la "École des Beaux-Arts". Manet
însă, în locul metodelor rigide de învățământ ale Academiei, alege școala lui Thomas Couture.
În ciuda metodelor liberale de predare ale școlii, Manet are deja ideile sale despre artă, se
împotrivește tiparelor obișnuite acceptate până la el, solicită modelelor sale să se îmbrace, le
așază în poziții naturale în locul ținutei alese și aranjate. Își desăvârșește tehnica picturală,
copiind lucrările maeștrilor în muzeul Louvre. Un interes deosebit îi trezește Tiziano, Rubens,
precum și Velázquez. Din pictura franceză, doi artiști sunt considerați înaintașii direcți ai picturii
sale: Eugène Delacroix și Gustave Courbet. În 1856, părăsește școala lui Couture. Călătorește
mult, vizitează de mai multe ori muzeele olandeze, unde admiră în special picturile lui Franz
Hals. În Italia, descoperă Veneția și Florența. Copiază tabloul lui Tiziano "Venus din Urbino".
Acum se naște în el vestita temă a Olympiei, care va fi pictată zece ani mai târziu. Se întoarce
în Franța, trecând prin Germania și Europa Centrală, vizitând muzeele
din Praga, Viena, Dresda și München.

În 1859, se prezintă pentru prima dată la "Salonul Oficial" - expoziție organizată anual la Paris,
unde tablourile sunt selecționate de un juriu select - cu tabloul "Băutorul de absint", o lucrare
departe de tradițiile epocii ca temă și tehnică picturală. Cu excepția lui Delacroix, care făcea
parte din juriu, trezește sentimente ostile și este refuzat. Doi ani mai târziu, în 1861, tabloul
său "Cântărețul spaniol" este selecționat.

Vestit pentru eleganța sa, Manet frecventează concerte la modă, cafenele, parcuri. În aceste
locuri își găsește inspirația pentru tablourile sale înfățișând viața pariziană. Unei astfel de seri i
se datorează tabloul pictat în 1862, "Concert în parcul Tuilleries", în care putem recunoaște
prietenii pictorului, printre care și pe Beaudelaire. Tema aleasă de Manet a fost surprinzătoare
pentru acele timpuri, asemenea tablouri plein-air nu erau considerate artă adevărată, erau
utilizate pentru ilustrarea revistelor și reportajelor. Criticii nu-și ascund dezaprobarea: "Pictura
lui Manet supără ochiul, exact în același mod în care muzica falsă supără urechea", scria unul
din aceștia. În 1863, trimite trei tablouri pentru Salon, unul dintre ele fiind "Dejunul pe iarbă",
sunt și acestea respinse. Le expune atunci în "Salonul independenților", stârnind indignarea
criticilor, care îl acuză de prost gust. Manet a acordat la alcătuirea operei "Dejunul pe iarbă" o
mare importanță principiilor sale estetice. În primul rând, redă lumina de zi naturală. înfățișează
nudul feminin într-o ambianță obișnuită, în contrast cu obiceiul epocii sale, care admitea
reprezentarea nudului numai la evocarea temelor din mitologie. Publicul n-a înțeles esența
operei, au găsit-o nerușinată și provocatoare. În 1865, se prezintă din nou la Salon, de data
aceasta cu "Olympia". Și acest tablou primește o critică aspră și produce un scandal enorm,
comentariile răutăcioase îl intitulează "femeie de harem cu burta galbenă". În această operă
Manet dorește să-și arate mai expresiv stilul personal. Pictează o femeie concretă, din care
vrea să creeze o Venus modernă, senzuală. Talentul pictorului este provocator, se oferă cu o
forță care impune respect, de aceea nu este surprinzător că a șocat publicul. Totuși, asupra
câtorva pictori tineri tabloul a avut un efect deosebit de mare, Cézanne își exprimă fără rezerve
încântarea.
De acum încolo, Manet, care a fost atât de frecvent refuzat de Salon, se apropie de o altă
grupare de pictori, care vor fi mai târziu impresioniștii. Claude Monet, Edgar Degas și Auguste
Renoir admiră sincer talentul creatorului Olympiei. În 1867, pentru a ocoli respingerea care era
de așteptat din partea juriului "Expoziției Mondiale din Paris", Manet închiriază un pavilion, unde
prezintă cincizeci de tablouri. Deși admirator al noilor creații, Manet n-a participat niciodată la
expozițiile impresioniștilor. A preferat să se lupte cu juriul Salonului, și în anii următori se
impune și este din ce în ce mai des admis la vernisajele Salonului Oficial, dar își organizează
expoziții și în atelierul propriu.

În septembrie, Manet suferă de reumatism și are durei foarte mari, ceea ce îl împiedică tot mai
mult să lucreze. În această epocă realizează naturi statice și acuarele. În 1881 i se acordă
Ordinul Legiunii de Onoare. Luptându-se permanent cu boala, Manet mai realizează un tablou
de mari dimensiuni, "Bar la Folies-Bergère", primit de data aceasta cu mult entuziasm la Salonul
Oficial. După opinia lui Manet, lumina este atât de unitară, încât este suficientă o nuanță, pentru
a putea fi pictată. În tabloul "Bar la Folies-Bergère" lămpile electrice au fost pictate cu alb viu.
Pictorul are o predilecție deosebită, aproape o brutalitate, de a trece de la culori foarte deschise
la cele foarte închise. În opoziție cu impresioniștii, Manet nu folosește întrepătrunderile fine
dintre nuanțe care nu pot fi văzute de aproape. După opinia lui, o asemenea elaborare
migăloasă a culorilor slăbește caracterul decis al acestora. O bună ilustrare a acestei tehnici
este faptul că pictorul a realizat marele candelambru printr-o suprapunere de culori.