CUPRINS
Introducere___________________________________________________________4
Cap.1 INOCENTUL (Înger fără aripi)____________________________________20
1.1. Melancolia locurilor natale____________________________________________20
1.2. Alfabetul cărţii, a naturii şi a vieții______________________________________26
1.3. Cum era să se rupă filmul, dar destinul a fost pe fază______________________33
1.4. Ieşirea în lume, prietenii şi tradiţii______________________________________38
1.5. Nu am fost făcut să rămân ţăran_______________________________________41
1.6. Cum te ajută neamurile să mergi mai departe____________________________44
1.7. Pacostea timidității_________________________________________________45
Cap.2 TIMIDUL (Scoica cu mărgăritare)_________________________________48
2.1. Singur printre străini________________________________________________48
2.2. Din şcoală în staționarul TBC_________________________________________54
2.3. Vreau să reuşesc. Ziua în şantier, seara la şcoală_________________________55
2.4. Vizita la “Institutul Inimii”____________________________________________60
2.5. La răscruce de drumuri. Încotro să o iau?_______________________________62
2.6. Mă cheamă țara la armată____________________________________________66
2.7. Din nou în şantier şi la spital__________________________________________69
2.8. Indrăznesc şi sper mai mult, simt că pot________________________________72
Cap.3 NAIVUL (Frumoasă-i lumea văzută prin „Globul de Aur”)_____________77
3.1. Paşi timizi în politică________________________________________________77
3.2. Cursant la Academia „Ştefan Gheorghiu”_______________________________79
3.3. Tot pățitu-i priceput_________________________________________________80
3.4. Student la Facultatea de Filozofie______________________________________83
3.5. Politică şi nedumeriri________________________________________________87
3.6. De bună voie şi nesilit de nimeni_____________________________________107
3.7. Cum am văzut Parisul______________________________________________122
3.8. Leoconevraxita, un diagnostic controversat____________________________132
3.9. În vizită la mina Herja_______________________________________________134
3.10. Experimentul cumulului de funcţii____________________________________137
3.11. Adio politică, vreau să fac altceva_____________________________________139
2
Cap.4 RAŢIONAL - OPTIMISTUL ( Are viaţa în ea şi multă matematică nu numai
filozofie )___________________________________________________________143
4.1. Înapoi la viaţa reală, în producţie_____________________________________143
4.2. Egalitarismul socialist- realitate sau ficţiune?___________________________163
4.3. Incoruptibil, dar nescutit de neplăceri_________________________________168
4.4. Student la Facultatea de Ştiinţe Economice_____________________________172
4.5. Cum poţi să mori de două ori pe zi____________________________________175
4.6. În căutarea sănătăţii prin Bucureşti___________________________________179
4.7. Revoluţia din anul 1989 şi urmările ei__________________________________183
4.8. Am optat pentru viitor______________________________________________190
4.9. Incompatibilitatea dintre oase şi laser_________________________________192
4.10. Când omul dă toate pe una__________________________________________201
4.11. Trecerea la capitalism, noutate, oportunitate şi provocare_________________203
4.12. Cum se poate face ceva şi pentru alţii_________________________________208
4.13. Din nou la ţară____________________________________________________215
4.14. O călătorie la Viena şi Veneţia________________________________________222
Cap.5 ÎNȚELEPTUL ( Niciodată nu-i prea târziu )_________________________236
5.1. Consideraţii asupra înţelepciunii_____________________________________236
5.2. Poză de aproape___________________________________________________243
5.3. Cultivarea mentalităţii de învingător___________________________________248
5.4. Criza economică- riscuri şi oportunităţi________________________________256
5.5. A plecat şi mama__________________________________________________264
5.6. Mândria de a fi român______________________________________________269
5.7. Cum i-am cunoscut pe moldovenii de peste Prut________________________285
5.8. Cum mă văd eu şi cum mă văd alţii____________________________________292
5.9. Ieşirea la pensie, un nou început_____________________________________306
5.10. Bătrâneţea ca anticameră a Eternităţii_________________________________317
5.11. Cum să ne raportăm la lumea în care trăim?____________________________323
5.12. În loc de concluzii. ( Când reuşim să ştim şi să înţelegem multe, nu prea mai
avem timp să aplicăm în practică )__________________________________________334
3
„Succesul nu este final, eşecul nu este fatal: curajul
de a continua este ceea ce contează”
Winston Churchill
Introducere
( Reuşesc în viaţă, cei care ştiu să primească, să dăruiască şi să
dobândească )
Omul este prin definiţie o fiinţă socială. Societatea în care a aterizat îi validează în timp
viabilitatea, importanţa, măreţia sau decadenţa. Succesul, eşecul şi curajul omului au sens şi
conţinut doar prin inserţia omului în social şi prin răspunsurile sale la provocările vieţii. Odată
venit omul în lume, obligatoriu, face o muncă de orientare, adaptare şi performare, punând în
confruntare posibilităţile sale native, aptitudinile, talentul sau geniul său cu cerinţele lumii, în
care unii apar nevolnici, alţii normali şi alţii ieşiţi din comun. În urma acestor tatonări şi chiar
„bătălii“, unii sunt toleraţi, alţii lăudaţi şi o parte dintre ei sunt neînţeleşi. Marea majoritate a
oamenilor nu prea fac eforturi să iasă din rând şi cadenţă, sunt conformişti, prind un culoar de
ascensiune unde caută să-i încurce cât mai puţin pe alţii şi să nu-şi complice viaţa. Sunt însă
unii, este drept mai puţini care împing lumea mai departe de linia orizontului, chiar o
revoluţionează prin geniul lor. Unii dintre aceşti oameni, sunt nişte alergători neîntrecuţi cu
mintea, uneori având nevoie de ani pentru a ascede la înălţimile ocupate de aceşti
antimergători.
Are fiecare om un cip dat de Dumnezeu prin naştere putând nimeri într-un teren fertil şi
astfel scurtând corespunzător şi calea spre reuşită. Omul ca cea mai evoluată fiinţă de pe
pământ, are un specific aparte de a rodi. În timp ce plantele şi animalele, după un anotimp sau
un an, pot da rod şi ne dăm seama de soiul lor, la om se aşteaptă ani buni, traversaţi de
promisiuni, speranţe şi îndoieli, până apare rodul, în sensul de aşi onora menirea, pentru a fi de
folos şi altora, nu doar lui însuşi. De aceea poate nu ar trebui să ne lăsăm fascinaţi nici de
precocitatea unora, dar nici să ne panicăm de întârzierea ori aparenta ieşire din normalitate a
altora. Contează şi cum a luat fiecare om startul, dar nu se poate face abstracţie nici de
particularităţile traseului de parcurs, care te pot legitima ca un învingător, un om de rând, ori un
ratat. Cum nu ar trebui să fim luaţi prin surprindere, când în anumite condiţii date, ori situaţii
limită, existenţa până mai ieri banală şi anonimă a unor semeni de ai noştri, se transformă într-o
flacără olimpică, prin gesturi de salvare al semenilor din diferite nenorociri, prin fapte de eroism
şi chiar prin sacrificiul vieţii. Şi atunci realizăm existenţa unor resorturi intime ale omului, ca
individ şi specie, care îl fac să iasă din anonimat, să impresioneze, să devină o pildă şi chiar un
model moral pentru alţii. Poate uneori o clipă să facă cât o viaţă întreagă. Ori cum a spus
Napoleon: “ Fiecare soldat, poartă bastonul de mareşal în raniţa sa “. Aşa că la o adică, fiecare
om nu poate fi doar “ mareşal “, ci chiar erou. Sunt unii care promit mult de mici şi mai târziu se
pierd în mulţime. Alţii apar inadaptaţi, străini de lumea înconjurătoare, stângaci, neîndemânatici
şi chiar înceţi la minte, un fel de antitalente şi numai ce, cei din jur vin cu o „injecţie” de ironie,
răutate, dispreţ, indiferenţă sau cu un sfat “nevinovat”, să se apuce de altceva, faţă de ce cred
ei că au chemare şi atunci se produce declicul, care-i transformă pe cei în cauză în „torţe” a
perseverenţei. Alături de smerenie, o mare virtute a omului este şi perseverenţa. Sunt multe
4
exemple pilduitoare în istoria omenirii de oameni care au “beneficiat” de tratamentul neîndurător
al semenilor, care le-a activat perseverenţa, nerenunțând la vocaţia lor, aşa cum au simţit-o prin
vocea lui Dumnezeu. Aceşti oameni şi-au gestionat propria viaţă, fără a le da la alţii şansa să le-
o conducă. Poate i-au ascultat şi pe alţii, dar au făcut cum au simţit ei. Aşa au fost propria lor
călăuză, având izvorul orientării şi dezvoltării în ei însăşi. Am să fac doar câteva exemplificări,
ca un fel de mesaj care trece de la generație, la generaţie. Exprimată sintetic concluzia ar fi că
nici un efort nu este prea mare, pentru a răzbi şi a reuşi în viaţă şi foarte important, niciodată nu
este prea devreme sau prea târziu. Şi nu în ultimul rând, succesul cel mai răsunător, este o
realizare de etapă, care conţine în el germenele atacării a noi înălţimi. Poate nu le va mai atinge
cel în cauză, dar ca într-un joc de ştafetă, alt om „tratat” cu perseverenţă, va doborî un vechi
record.
Să facem cunoştință cu câţiva reprezentanţi iluştri ai umanității care n-au renunţat
niciodată, niciodată, niciodată...la ceea ce si-au propus, fiind impulsionaţi de o pornire interioară
sau provocaţi de alţii. Unele informaţii despre personalităţile în cauză, ne prezintă uneori un
material nesistematizat şi secvenţial, care ne arată căutările, rătăcirile şi “ pierderile “ de
moment al acestor oameni, din care acest făurar viaţa ca şi destinul fiecăruia, a realizat până la
urmă adevărate “ opere de artă “.
5
folosit în picturile sale excesiv culoarea galbenă ca simbol al gratitudinii,
revărsând lumină asupra semenilor. Şi ca o ironie a sorţii, după o muncă
istovitoare, cu opera nerecunoscută în timpul vieţii, se bucură de nemurire,
dar după moarte.
- Thomas Edison – A recunoscut chiar el autoironic că este “prea prost ca
să învețe ceva”. După primele două locuri de muncă este concediat, fiind
considerat neproductiv. A fost un autodidact. După ce a făcut 1000 de invenții
care nu au impresionat prea mult, inventează becul. Întrebat de un reporter,
cum s-a simțit să eşueze de 1000 de ori, Edison a răspuns: “Nu am eşuat de
1000 de ori. Becul a fost o invenţie cu 1000 de paşi”. Cu răbdarea nu treci
numai marea, ci şi oceanul. Edison a mai spus: “Creaţia este 90%
transpirație şi 10% inspiraţie”.
- Walt Disney – A fost concediat de editorul unui ziar, pe motiv că nu are
imaginaţie şi idei originale. Până a construit Disney Landul a falimentat de
mai multe ori. Şi cum a ajuns el la apogeu cu imaginația şi cu universul
copilăriei! Calea pe care a urmat-o şi încrederea în reuşită, Disney, a
sintetizat-o astfel: “Toate visele noastre pot deveni realitate dacă avem
curajul să le urmăm”.
- Charles Darwin – A renunţat la cariera în medicină când tatăl său i-a
spus: “Nu-ţi pasă de nimic în afară de prins câini şi şobolani”. I se imputa
chiar că face de ruşine familia. Şi ce lecţie de „evoluţie” a dat omenirii!
- Charlie Chaplin – A fost inițial pus în faţa unui refuz din partea studiourilor
din Hollywood, pantomima sa fiind considerată un nonsens. Şi cât de adânc a
sensibilizat el, fibra sufletului uman!
- Michael Jordan – A fost dat afară din echipa de baschet a liceului. Întrebat
cum se explică succesul său răsunător de mai târziu, explica: “Am eşuat de
nenumărate ori în viaţă. De aceea am reuşit”. Iată cum eşecul poate fi un pas
înainte şi chiar un salt!
- Pablo Casals – Unul dintre cei mai mari violonişti din toate timpurile. La
aproape 97 de ani, încă mai exersa 6 ore pe zi. Fiind întrebat de ce alocă atât
timp repetiţiei, a răspuns: “Pentru că încă mai cred că fac progrese”. Fără
cuvinte...
6
- Mihai Eminescu – a publicat poezia „De-aş avea...” (apărută în „Familia”,
din 25 faur/9 martie 1866) la vârsta de 16 ani;
- Ştefan cel Mare – s-a urcat pe tron, după cum confirmă istoricii, nu mai
devreme de 18 ani, dar nici mai târziu de 21 de ani.
- Napoleon Bonaparte – a fost un geniu politic si militar precoce, la numai
24 de ani, se distingea in calitate de căpitan de artilerie la Toulon si cu un an
mai târziu ca general de brigadă în campania din Italia;
- Jean-François Champollion – Un geniu precoce pentru profunzimea unei
ştiinte noi, egiptolog de prim ordin, descoperitor - înainte de 30 de ani - al
tainelor impregnate de tăcere milenară din heroglifele egiptene.
Exemplele pot continua cu oamenii care au apărut semenilor contemporani, veniţi din
altă lume, ca până la urmă să semene, uimire, admiraţie şi recunoştintă şi să revoluţioneze
domeniile unde au aplicat. Am făcut exemplificările de mai sus, pentru a marca unele puncte de
referinţă, care constituie adevărate borne în istoria omenirii, fără însă a omite, cum vom
constata mai departe, că acţionează în viaţa fiecărui om, indiferent de condiţie, poziţie sau
şanse, unele condiţionări şi impulsuri general umane. Poate fi vorba despre acumulările intrate
în gena umană şi care se transmit de la o generaţie la alta. Aşa am putea asemui evoluţia
societăţii şi a omului cu o piramidă, în care stăm unii pe umerii altora, fomând coloana infinitului
cunoaşterii şi civilizaţiei umane. Aceste consideraţii îl fac pe OM important în sine, ca şi
posibilităţi de împlinire, chiar dacă majoritatea compun “ masa “, fără a fi excluse sau
descurajate excepţiile. Aşa pot avea oamenii modele şi îmbărbătarea să nu renunţe niciodată la
ce cred şi simt. Am văzut câteva exemple, de cum se raportează omul la cei din jur, voi insita în
continuare şi asupra modului de raportare al acestuia, la el însuşi, în drumul său prin viaţă. Deşi
aceste două planuri, se interpătrund şi se intercondiţionează. Numai că din păcate pentru mine,
poate şi pentru alţii, am aflat târziu despre faptele ieşite din comun ale semenilor nominalizaţi,
ca şi ale altora, de aceea au avut în ce mă priveşte, doar o valoare istorică şi nu efectiv ca
imbolduri pentru a depăşi obstacolele vieţii în timp real, ori să nu mă sperii în situaţiile aparent
fără ieşire. Poate fi şi faptul că în drumurile pe care am circulat ani de zile, nu aveam cum să
mă întâlnesc cu ei. Şi chiar de îi întâlneam, nu ştiam cum să-i abordez, dacă nu-mi făcea cineva
cunoştinţă cu ei. Dar până la urmă fiecare om are drumul lui, pecetluit de soartă. Chiar şi în
aceste circumstanţe, exemplele de mai sus, nu au doar o valoare de inventar. Aceşti oameni
sunt ca nişte “ faruri “ la malul mării, care ajută navigatorii, să nu rătăcească drumul. Eu nu am
făcut decât să le ţin aprinse, pentru a fi de folos şi altora aceste “ faruri “. Aceşti înaintaşi dau
posibilitatea să facem comparaţii şi să ne raportăm la nişte etaloane, care ne pot duce măcar cu
gândul şi imaginaţia spre înălţimile atinse de ei, chiar dacă unii dintre noi, nu vor avea
posibilitatea în această viaţă să calce pe acolo. Dar până la urmă fiecare om, nu este azi, cel de
ieri sau cel de mâine, cel de azi, intervine obligatoriu o urcare sau o coborâre, ori o creştere sau
o împuţinare, după cum te pot percepe alţii şi chiar tu însuţi. Şi apoi o fi ea viaţa în postura unui
croitor priceput, dar nu poate face din orice fel de stofă, costum de gală.
O viaţă de om, o poţi privi cu detaşare numai dacă, de la înălţimea înţelepciunii
dobândite în timp, realizezi că nu eşti cel de azi, dacă nu treceai în timp prin alternanţa
infernului, purgatoriului şi paradisului, cum le-a definit Dante, ca şi provocări sau compensaţii
oferite de destin, asumându-ţi împliniri şi eşecuri. Aşa cum nu ai spus la nimeni când ţi-a fost
bine, nu trebuie să te plângi nici când este greu. Fiecare om face o alegere în viaţă, pentru care
trebuie să-şi asume şi consecinţele. Cum avem fiecare chemarea noastră, avem şi propriul
drum.
Sigur, ca om, ai speranţe, îndoieli, dezamăgiri, pasiuni şi credinţe, puţină înţelepciune,
puţin mai multă nebunie şi mult curaj pentru a-ţi estompa frica de necunoscut şi de a merge mai
departe. Cum plastic se exprimă Octavian Paler: “Uneori omul e în situaţia lui Cortes, de a arde
toate corăbiile care l-ar putea duce înapoi, ca să poată merge înainte”.
7
Poate fi şi o abordare a veşnicului nemulţumit, care trăieşte sub semnul blestemului că
a obţinut multe în viaţă fără eforturi şi sacrificii, a trecut în grabă pe lângă greutăţi şi încercări şi
nu pune preţ pe nimic. Este paradoxal că atunci când ai totul, nu ai nimic. Cum spunea Mihai
Eminescu: “Oamenii se împart în două: unii caută şi nu găsesc, alţii găsesc şi nu-s mulţumiţi”.
În tot şi în toate, trebuie să fie ceva care să facă diferenţa. Este pilda din Biblie cu talantul, când
copilul pretindea că l-a câstigat prin muncă, tatăl său aruncă talantul în foc, copilul nu a schiţat
nici un gest pentru a-l recupera, fiind primit de la mama sa. Tatăl a concluzionat pe loc, că dacă
era câştigat prin munca proprie, se arunca în foc să-l recupereze. Mărimea efortului de a obţine
ceva, îţi dă puterea să aperi şi să păstrezi ce-ai dobândit cât şi intensitatea satisfacţiei şi
mulţumirii de tine, de alţii, de viaţă.
Viaţa este ca o cursă continuă cu obstacole, câţi oameni după ce au ajuns la un
presupus final, au puterea să reia cursa de la capăt?
Fiecare om cu viaţa lui. Acest dar primit de la Dumnezeu, pus la dispoziţia fiecărui om, îi
pune pe mulţi în încurcătură, unii nu prea ştiu ce să facă cu ea.
Nu-i vorbă, dacă suntem cinstiţi cu noi înşine, aproape toţi acţionăm pe principiul “mintea
românului cea de pe urmă”.
Viaţa este însoţită de multe ispite, multe încercări şi alternative, până analizezi, până te
mobilizezi, până te hotărăşti şi până acţionezi constaţi deseori că ziua a ajuns la prânz şi că a
mai trecut un anotimp sau un an. Intervine la un moment dat pentru fiecare om un echilibru,
susţinut de raportul dintre dorinţă şi putinţă.
Dacă viaţa este un dar, fiecare om mai are şi un har. Unii şi-l descoperă singuri sau sunt
îndrumați de alţii, până la urmă, “ce ţi-e scris, în frunte ţi-e pus”.
Viaţa omului este un lanţ cu mai multe verigi, cu care se ancorează la cheiul destinului,
fiecare la dana norocului lui.
Cu cât eşti supus la mai multe încercări, cu atât devii mai bun, mai înțelegător şi mai
iertător. Eşti ca o piatră preţioasă la care creşte preţul prin şlefuire, punându-i în valoare
nuanţele şi caratele.
Când ai viaţa în faţă, faci risipă, pierzi mult timp fără folos şi amâni mereu evenimente
mai importante, pentru că îți spui în sinea ta că ai timp. Când deja ai parcurs peste 60 de ani din
viaţă, timpul se comprimă, multe s-au întâmplat parcă ieri, eşti mai prudent în tot ce faci, pentru
că simţi că nu mai ai timp şi putere să recuperezi şi să repari eventuale greşeli.
O vedere retrospectivă a fiecărui individ asupra propriei vieţi, îl face să încerce
sentimente de mulţumire sau păreri de rău, după caz. Când analizezi cele petrecute, constaţi că
în multe ai fost tu, în altele te-au influenţat alţii şi că majoritatea evenimentelor au fost puse la
cale de viaţă. În funcţie de situaţie, fiind nevoit să adopţi strategii personale de supraveţuire, de
înţelegere şi de adaptare, pendulând între cerinţele mediului înconjurător, incertitudinile viitorului
şi variaţiile permanente ale realităţii curente. Să încerci să te uiţi înapoi la propria-ți viaţă, este
un adevărat act de curaj, dacă mai şi scrii este ca o spovedanie. Sau cum spunea Petre Ţuţea
despre scris: “E foarte greu, când ai resposabilitatea a ceea ce faci, să te pui pe scris, fiindcă
scrisul te definitivează, în sensul că te arată fără posibilitate de ieşire”. Este greu de delimitat
cât din acest demers duce la purificarea ta sufletească (pentru că multe fapte trebuie să ţi le
asumi dacă eşti sincer) sau pot constitui învăţătură pentru alţii, pentru a nu se osteni să
redescopere roata şi a vedea cât de sărac sau de bogat te poate face viaţa. Ne referim la
bogăţii purtate în noi sau la vedere. Ordinea perlelor care ar vrea să le poarte fiecare om sunt
sănătatea, norocul şi banii (cu atenţie la efectul pervers al banilor, pe care nu-i putem ignora dar
suntem pierduţi dacă-i fetişizăm).
Trecerea noastră prin viaţă nu este o cursă solitară, mereu ne raportăm la alţii şi
obligatoriu depindem de ei, fiind urcaţi cu toţii în „scrânciobul” contextului istoric, facem
împreună aceeaşi rotaţie, dar fiecare pe scaunul lui. Este o comandă socială, care îşi pune
amprenta pe comportamentul nostru. „Ce eşti te priveşte, mai la urma urmei, numai pe tine. Ce
vrei priveşte şi pe alţii. Ce faci, asta poate privi pe toţi.” (Nicolae Iorga)
8
Cu timpul, multe dintre faptele noastre şi a celor de lângă noi, mai ales dacă ne apasă în
„rucsacul vieţii”, se prescriu, adică sunt uitate. Ceea ce ne dă o anumită imunitate, care ne face
apţi să luptăm cu alte “păcate”. Este o vorbă: “să nu cazi în păcat”, pe cale de consecinţă, este
o artă dacă poţi să treci pe lângă el. Paradoxul este că în viaţă se tratează ca păcat, atunci
când faci ceva contrar unor norme unanim acceptate, cum păcat este şi dacă nu faci nimic.
Am avut mai multe convorbiri cu mine însumi până am acceptat să-i povestesc celui de
azi viaţa celui de ieri. Aşa constaţi cât de lung este drumul spre tine însuți. Acesta este presărat
cu îndoieli, reţineri, regrete, biruinţe şi înfrângeri. Dar odată pornit pe el, am înţeles să merg
până la capăt, în compania prudenţei şi a curajului. Şi pentru că am căutat în viaţă ca ceea ce
fac să se potrivească cu ceea ce sunt, poate într-o anumită proporţie am fost şi un original. Nu
înseamnă că m-am luat la întrecere cu Dumnezeu, ci doar am căutat să fiu eu. Când scrii o
carte, eşti ca într-o bucătărie, unde suflecat şi atent cum foloseşti ustensilele din dotare, prepari
mai multe feluri de “ mâncare “. Unele se consumă reci, aşa cum au fost aşezate pe farfurie sau
platou, iar altele trebuie încălzite, adică trecute de cititor prin propria gândire şi simţire. Unii pot
prefera să consume doar felul unu, alţii mai “ flămânzi “, aşteaptă şi felul doi şi puţini se
delectează cu desertul. Aceste preferinţe, nu totdeauna ţin de “ bucătar “, ci de foamea şi gustul
celui care se înfruptă din “ bucate “. Multe din aprecierile consumatorilor, ţin de măiestria
bucătarului dar şi de calitatea alimentelor şi condimentelor folosite ( a se citi informaţii,
evenimente, fapte de viaţă trăite sau imaginate şi unele secrete ale bucătarului ) şi a modului de
servire.
Aplicând în această întreprindere a mea, “Testul celor trei’’ a lui Socrate, pot afirma că
am trecut Testul Adevărului, care poate fi afectat doar de specificul momentelor prin care am
trecut în viaţă şi nu prin ezitarea mea de a-l spune şi a-l susţine. În ce priveşte Testul Binelui,
cred că şi aici am notă de trecere, pentru că m-am străduit pe cât posibil să fac şi să vorbesc de
bine, pământenii cu care am relaţionat. Şi acum, dacă am spus adevărul şi am cultivat prietenia
binelui, referitor la trecerea Testului Folosinţei, nu am eu căderea să judec şi să apreciez, doar
cititorii pot face diferenţa.
Când spui adevărul trebuie să te gândeşti şi la momentul ales. De regulă, cărțile scrise
din amintiri se scriu la o vârstă când te pot atinge mai puțin unele săgeţi otrăvite şi când la o
adică se mai poate da vina pe memorie sau pe faptul că au rămas în viaţă cât mai puţini
martori, pentru a fi contrazis. Este şi un sfat înțelept în acest sens: „Copacii ce-şi au rădăcinile
descoperite se usucă şi pier prea curând. Asemenea şi cine îşi descoperă la toţi tainele sale nu
ştie nici să trăiască, nici să se păzească pe sine”. Îmi asum acest risc, pentru a da posibilitatea
tinerilor să învețe şi din viaţă, nu numai din “cărţi”. Când scrii o carte este ca şi cum ai construi o
casă. Atunci când construieşti casa pentru tine, eşti atent la detalii, preocupat de structura de
rezistenţă şi de estetica ei, pentru că este pentru tine. Vreau să asigur cititorii care vor avea
curiozitatea să citească această carte că este scrisă pentru mine, au o garanţie în plus pentru
„confort” şi în caz de „cutremur” pentru cei care vor prefera să „locuiască” în ea. Nu ofer reţete
ci doar unele răspunsuri la întrebările vieţii. În epoca calculatoarelor şi a internetului, şansa unei
cărţi de a ajunge la marele public se joacă la ruletă. Cei tineri caută “reţete”, adulţii caută
sinteze “rezumate”, cei mai în vârstă sunt mai puţin interesați de istoria cuiva, pentru că o au
deja pe a lor. O şansă ar mai fi prin munca de „apostolat” al unuia sau al altuia care a avut
răbdarea să parcurgă cartea şi apoi să o recomande şi la alţii. Eu îndrăznesc să cred că am o
şansă, întrucât desconspir resorturile intime a lucrăturii vieţii şi lumii asupra mea şi expun la
vedere această “OPERĂ”, publicului larg. Când am început să scriu această carte, m-am văzut
în postura unui culegător de plante medicinale, considerând că vor fi necesare pentru mine sau
pentru alţii la nevoie. Aşa m-am gândit care să fie grupurile ţintă de oameni care ar putea
beneficia de aceste ” tratamente ”. Pentru tineri ( în mod special ) care să nu pornească în cursa
vieţii fără să-şi lege şnurii la pantofi şi foarte important, să nu se oprească dacă li se pare că
drumul este lung şi cu multe obstacole. Pentru oameni maturi, dacă nu le-a dispărut apetitul
9
pentru a mai învăţa câte ceva. Pentru oamenii în vârstă, dacă vor să dea şi alte exemple de
viaţă la copiii şi nepoţii lor şi să poată constata că şi ” lumea ” lor a fost interesantă. Zarurile fiind
aruncate, rămâne să judece alţii dacă am fost un câştigător sau un pierdant. Nu este o regulă,
dar constatăm că cei buni, cu înțelegere şi răbdare faţă de ceilalţi, câştigă pe termen lung, cum
nu-i mai puţin adevărat că cei grăbiți, fără scrupule şi subjugaţi orgoliului, câştigă pe termen
scurt. Aşa cum sunt unii care din comoditate sau neputinţă, nici nu se angajează în această
cursă. Nu de puţine ori lucrurile simple le complicăm şi pe cele complicate le sofisticăm, de
aceea poate multe nu înțelegem, să le mai şi aplicăm apar ca o imposibilitate, motive serioase
ca să dăm la toţi circumstanţe.
Mă consider un om norocos, că încercările vieţii nu m-au doborât înainte de termen, cum
poate mi-au dat de înţeles de câteva ori. Aşa am cunoscut viaţa şi m-am descoperit pe mine.
Este adevărat ce susţine Musset : ”Nimeni nu se cunoaşte (pe sine) cât timp nu a suferit. Este o
lege aspră dar supremă”. Întâmplător sau nu, această doamnă de companie, suferinţa a fost
mereu în preajma mea. Poate de aceea, nu am considerat un efort de memorie prea mare,
pentru a decodifica de pe răbojul vieţii mele, ce m-a format, ce m-a marcat, ce m-a înălţat sau
m-a coborât, fără a mă face celebru, dar nici anonim. Aşa m-am cunoscut mai bine pe mine, un
exerciţiu care ar trebui să-l facem fiecare în orice perioadă a vieţii noastre. Poate nu întâmplător
pe frontispiciul templului lui Apolo de la Delfi este înscrisă maxima: ” Cunoaşte-te pe tine însuţi !
”, consacrată în timp ca şi principiul fundamental al filozofiei lui Socrate. Aşa reuşim să fim mai
puţin la discreţia eului nostru, care are toane, capricii şi năravuri. Descoperim chiar, că suntem
mai mulţi în unul. Şi de aici curiozitatea şi determinarea noastră, de a continua cercetarea
pentru a descoperi care eşti cel adevărat. Câţi reuşesc să afle acest mister?
Atunci când omul se cunoaşte, laudele nu se lipesc de el şi nu îl afectează vorbele de
ocară. Această neutralitate rezultă din faptul că îți cunoşti singur meritele şi ceea ce-i
deranjează pe alţii la tine, este o problemă a ta, care trebuie rezolvată şi nicidecum un motiv de
ranchiună sau disconfort. Este un mod de a privi lumea exterioară, prin „ochelarii” propriului tău
caracter, ca şi ecou al vieții tale interioare. Aşa poți fi şi beneficiarul schimbării, dacă nu vezi
doar la alții „păcate “. Dar suntem oameni şi plătim un preț subiectivității şi mândriei. Sunt
relevante în acest sens, versurile unei poezii, învățate în tinerețe:
„Atunci când omul se cunoaşte, vede că nu-i înțelept.
Dar tare bine se mai simte, când i se spune aşa pe nedrept.
Atunci când omul se cunoaşte, vede că e un nerod.
Dar tare se mai supără nerodul, când îi spune aşa norodul.
Oricine îl cunoaşte îşi spune, ce năstruşnic om!
Dar năstruşnicului nu-i pasă, cum i se spune pe stradă şi acasă”.
„Cugetul curat al omului drept îşi râde de faima capricioasă” (Ovidiu). Ca şi fericirea,
virtutea este o floare rară, poate de aceea sunt puțini dispuşi să o caute şi relativ puțini oameni
reuşesc să o găsească. În zilele noastre sunt destui virtuoşi declarați, dar la o atentă analiză
constatăm că puțini au notă de trecere.
Rămâne pilduitore în acest sens, o fabulă a marelui poet - Rudyard Kippling - care printr-
un „Dacă..” obsesiv, exprimă reflecțiile sale asupra condiției umane si cum se poate ajunge să
fii OM. Multe sunt uşor de spus, dar greu de făcut. Dar cât respirăm, trebuie să aspirăm !
„DACĂ…
Dacă-ți rămâne mintea când cei din jur si-o pierd
10
Şi, fiindcă o ai, te-apasă sub vorbe care dor;
Dacă mai crezi in tine când alții nu mai cred
Şi-i ierți şi nu te superi de îndoiala lor;
Dacă de aşteptare nu te osteneşti nicicând,
Nici de minciuna goală nu-ți clatini gândul drept;
Dacă, izbit de ură, nu te răzbuni urând
Şi totuşi nu-ți pui masca de sfânt sau de-nțelept;
Dacă visezi, dar visul stăpân de nu ți-l faci
Sau gândul, deşi judeci, de nu ți-e unic țel;
Dacă-ncercând triumful sau prăbuşirea taci
Şi poți, prin amândouă trecând, să fii la fel;
Dacă înduri să afli cinstitul tău cuvânt
Răstălmăcit, naivii să-i ducă în ispită;
Sau truda vieții tale, înspulberată în vânt,
De poate iar s-o-nalțe unealta prea tocită;
Dacă poți strânge toate câştigurile tale
ca să le joci pe-o carte şi să le pierzi aşa
Şi iaraşi de la capăt să-ncepi aceeaşi cale,
Fără să spui o vorbă de neizbânda ta;
Dacă poți gândul, nervii şi inima, să-i pui
Să te slujească încă, peste puterea lor,
Deşi în trupul firav o altă forță nu-i,
-afară de voințe ce le impune : „spor”;
Dacă te vrea mulțimea, deşi n-ai linguşit
Sau lângă rege umbli ca lâng-un oarecare;
Dacă de răi sau de prieteni nu poți să fii rănit;
Dacă nu numai unul, ci toţi îţi dau crezare;
Dacă ajungi să umpli minutul trecător
Cu şaizeci de clipe de veşnicii, mereu,
Vei fi pe întreg Pământul deplin stăpânitor
Şi, mai presus de toate, un OM- copilul meu”.
Acestă lecție de înțelepciune a inspirat peste decenii, o replică la fel de sentențioasă, de
dură şi hotărâtă, a poetului grec, Kostas Varnalis. Poate fi un câştig să transcriem acest dialog,
11
el intărind dintr-un unghi aparent opus, opus doar ca formă, liniile de lumină ale Omului pentru
care pledează în final :
„ANTI-DACĂ
De poți să faci pe prostul când altul te repede-
Făcând pe deşteptul- şi c-un cuvânt nu-l cerți;
De nu te-ncrezi în nimeni şi nimeni nu te crede;
De-ți poti ierta păcatul, dar altora nu-l ierți;
De nu amâni o clipă un rău să-l împlineşti
Şi dacă minți mai tare când alții nu spun drept;
De-ți place în iubire cu ură să izbeşti
Şi totuşi îți pui masca de sfânt şi de-nțelept;
De te târăşti ca vermii şi-n visuri nu-ți iei zborul
Şi numai interesul îl sui la rang de ţel;
De părăseşti învinsul şi treci cu-nvingătorul
Şi-i vinzi, fără sfială, pe amândoi la fel;
De rabzi să-ți afli scrisul şi spusa tălmăcite
Drept adevăr, să-nşele mulțimea oarbă,
Şi când vorbele şi fapta în vânt ți-s risipite,
Tu, dându-le la dracu, poți altele scorni;
De poți să faci într-una dintr-un câştig o mie
Şi patria pe-o carte s-o vinzi la primul semn;
De nu-ți plăteşti bănuțul luat ca datorie,
Dar tu să fii plătitul găşeşti că-i drept şi demn;
De poți să-ți storci şi gîndul şi inima şi nervii,
Îmbătrânite-n rele, să faci rele noi
Şi sub nehotărâre plecându-te cu servii,
Când toți strigă : ’nainte! doar tu să strigi : ’napoi!;
Dacă, stând în mulțime te-mpăunezi semeț,
Dar lângă cel puternic îngenunchezi slugarnic
Şi pe dusmani sau prieteni, tratându-i cu dispreț,
Te faci că ții la dânşii, dar îi înşeli amarnic!
Dacă nu pierzi momentul să faci oriunde-un rău
Şi-n umbra lui te-nlinişti ca-n umbra unui pom,
Al tău va fi Pământul cu tot prisosul său;
12
Vei fi-ntre Domni, Întâiul, dar
Niciodată OM!” *
* Ambele poeme, în traducerea lui Neculai Chirica (publicate în Gazeta literară, 6 iulie,
1967 ).
Complicat „procesul tehnologic” al devenirii omului! Putem aspira la perfecţiune, dar pot
fi şi mari ‘’ pierderi tehnologice ‘’ şi chiar ‘’ rebuturi ‘’. Rămâne totuşi urcarea şi cucerirea vârfului
« OMUL « în viaţă, mai mult o încercare decât o reuşită. Poate a fost şi prea idealizat sau
demonizat omul de-a lungul timpului, telepurtându-l cât mai departe de păcat sau fiind apăsat
de acesta. Este şi o cale de mijloc a devenirii omului, care ni se inoculează încă din copilărie,
prin condiţionalul DACĂ şi reacţia de răspuns a omului prin permisivitatea lui PARCĂ. Să fim
totuşi îngăduitori, fiecare om are calităţi şi defecte şi prea de multe ori acţionează pe azimuturile
date de o părere, ca să nu-i spunem o iluzie. Regăsim aceşti doi parteneri DACĂ şi PARCĂ
percepuţi şi într-o viziune ghiduşă, ca un fel de împăcare a omului cu soarta, ceea ce-l face să
penduleze între dacă şi parcă. Sunt relevante în acest sens şi următoarele versuri, care mi-au
rămas în memorie din copilărie.
“ Dacă şi cu parcă se plimbau cu o barcă,
Dacă, dacă nu era, parcă se îneca “.
Trăim într-o lume grăbită, aflată în întrecere permanentă cu timpul. Ratăm ocazii şi
oportunităţi cu care nu ne mai întâlnim, încercăm păreri de rău dar nu ne arătăm, trăim intens
prezentul, de trecut să se ocupe alţii, iar viitorul îl lăsăm în seama lui Dumnezeu. Trecutul,
prezentul şi viitorul sunt pentru om, ca o rachetă cu trei trepte, care îl propulsează pe staţia
orbitală, lumea. Ca orice rachetă are probleme la lansare, la aterizare, dar şi de parcurs. La
Bruyere, simplifică chiar mai mult lucrurile şi le aduce pe Pământ: „Nu există pentru om decât
trei evenimente: naşterea, viaţa şi moartea. El nu simte când se naşte, suferă că trebuie să
moară şi uită să trăiască”.
În lumea de azi, prea suntem siguri că totul este predictibil şi posibil, uneori că suntem
chiar Dumnezeu pe Pământ (refacem sau reinventăm lumea), alternând cu frecvente situații,
când abandonăm lupta pentru existenţă, forţăm norocul sau cădem la pace cu comoditatea.
Cum constatăm cu toţii, se supralicitează prezentul, ca şi cum nu ar mai fi şi mâine, aşa nu ne
menajăm resursele şi ne curmăm plăcerea de a visa şi a spera, că copacul vieţii noastre, va
creşte, va înfrunzi, va înflori şi va face fructe. Auzi în jurul tău tineri cu şcoală şi cu aşteptări la
uşa vieţii, pentru că nu au avut „cheia” la ei, întrebându-se: „Mai ajungem noi la vârsta
dumnevoastră?”, „Mai ajung eu la pensie?”. Aşa s-a inoculat imposibilul în conştiinţa oamenilor,
pentru lucruri la care nu au avut curajul şi îndrăzneala să aspire şi pe nerăbdarea de a le avea
pe toate odată şi acum.
Dumnezeu a rânduit bine lumea. Cât eşti tânăr, toată lumea este a ta, nu tu griji, nu tu
boli (poate cu unele excepţii), e adevărat că nici bani prea mulţi. Dar tinereţea este o calitate nu
un viciu. Accentuăm pe această calitate, tinereţea, pentru că tot ce dobândim sau primim în
celelalte perioade ale vieţii, sunt elemente compensatorii pentru „pierderea” tinereţii, am
enumera aici averea, notorietatea şi chiar înţelepciunea. În special înţelepciunea pe care dacă o
ai, devii mai înţelegător cu tine şi cu alţii, eşti mereu disponibil de a face bine altora, te
mulţumeşti cu cât şi ce ai şi nu tânjeşti după altceva. Fiecare vârstă are virtuţile sale.
Fac parte dintr-o generaţie care a avut privilegiul şi nenorocul să trăiască în două epoci
istorice. Dacă mă refer la 42 de ani de viaţă, suprapuşi peste tot atâţia ani de socialism, destinul
meu urmează pas cu pas destinul ţării. O anumită experienţă, anumite trăiri, iluzii şi certitudini,
bucurii şi tristeți, victorii şi înfrângeri, idealuri şi speranţe. Toate au sens, conţinut şi valoare,
dacă le judecăm în contextul istoric, al cărui contur este dat de cum te-au găsit „acasă” unele
evenimente şi cât de pregătit ai fost să te adaptezi la realităţi şi la schimbare. Pentru că timpul
nu te aşteaptă, puteai fi prea tânăr sau prea bătrân să te înfrupţi din binefacerile momentului.
13
Sunt şi alte circumstanţe care îți dau trasabilitatea prin viaţă. Cât bine sau rău ai făcut în viaţă
cu sau fără voia ta. Cât a fost în puterea ta şi cât ai reuşit să fii om. Dacă sunt lucruri de care
să-ţi fie ruşine sau cu care să te mândreşti. Aşa cum orice sistem social-politic, economic are
limitele sale, nici omul nu-i nelimitat prin dotarea sa de la natură sau prin ce a dobândit în
parcursul vieţii.
Într-o logică elementară, la îndemâna fiecărui om este să nege tot ce vine din/sau
aparţine altei epoci istorice sau altei generații, noi cei de azi suntem buni şi foarte buni aprioric,
cavaleri ai progresului, că aşa ne percepem „noi”, deşi nu este drum fără reguli (semne) de
circulaţie sau fără gropi în carosabil. Pentru că şi în perioada istorică anterioară, de tristă
amintire după cum repetă unii obsesiv, ţara trebuia locuită şi continuată o anumită existenţă,
care am nimerit să fim „noi”, majoritatea poate mergând încolonaţi, alţii poate mai răzvrătiţi sau
nonconformişti prin fapte şi prin gând, aşa cum poate fi argumentat şi dovedit că unii semeni de
ai noştri, au făcut abuzuri, s-au crezut nemuritori şi atotştiutori.
Deja am înregistrat la contoarul vieţii peste 23 de ani, într-o nouă epocă istorică. După o
revoluţie care părea că a făcut totul ţăndări s-a început pe „baze noi”, să se construiască
altceva. După unii s-au luat toate de la început, după alţii s-a refăcut întregul din bucăţele,
păstrând reminiscenţe şi chiar practici trecute. Câte speranţe, câte dorinţe şi planuri făcute de
fiecare! Nu mai poate nimeni întoarce viaţa înapoi, dar nu se refuză oferta de a fi mai bine.
După cunoştinţele noastre istorice, era o mişcare în sens trigonometric, se trecea înapoi
de la socialism la capitalism, dacă socialismul era un progres în sensul teoriei marxiste. Am
putea spune că este o repetare a istoriei, mai bine zis un accident al acesteia, am dat ceasul
înapoi şi trebuie să alergăm să-i ajungem din urmă pe alţii care sunt cu mult înaintea noastră.
Preţul plătit de noi românii, pentru a fi din nou în „rândul lumii” este supralicitat.
În noile condiţii istorice, noi cei care venim din „trecut” avem un avantaj, că putem
compara, ceea ce ne pune în situaţia să fim păcăliţi mai greu la preţ. Cei născuţi în noul regim,
trebuie să „guste” realitatea înconjurătoare, pentru a se raporta la ea, pe când cei mai în vârstă,
multe din cele care se întâmplă, chiar în socialism le-au mâncat pe săturate. De la o epocă
istorică la alta, multe sunt diferite, dar multe sunt şi comune. Cum se exprima Cioran, fiecare
revoluţie mai diminuează ceva din paradisul terestru. Nu este nimic ce pare sau se declară a fi.
Nenorocirea nu vine numai din păcatele sistemului, o pondere mare o are percepţia noastră, şi
ceea ce trăim în fiecare zi. Aşa cum miracolele vin din preţuirea şi încurajarea muncii, care
educă, umanizează şi valorizează omul. Trăim totuşi un paradox în zilele noastre, când ne
întâlnim cu o curioasă polarizare a dorului de muncă, unii au alergie faţă de ea iar alţii cufundaţi
în muncă au uitat de ei înşişi. De aceea nici nu putem nega totul la grămadă, cum nu putem să
validăm totul fără discernământ. Una este viaţa în minţile şi inimile noastre şi alta cea efectiv
trăită în fiecare zi.
Dar până la urmă oamenii sunt cei care fac diferenţa, că sunt organizaţi în partide sau
individual, contează în mâna cărora dintre ei ne încredinţăm destinul, unii sunt mai sănătoşi, alţii
mai bolnavi, puşi în slujba zeiţei „PUTERII”, unii o sfidează, alţii o preamăresc şi alţii sunt sclavii
ei. De aici şi consecinţa ca marea masă şi individul să reprezinte ceva sau nimic.
Poate că în socialism, mulţi credeau că au viaţa dată cu împrumut şi că nu le aparţine
nimic, ceea ce-l făcea pe om mic, neînsemnat, neputincios. Aceste trăiri şi „revolte” erau mai
prezente la unii intelectuali sau persoane mai umblate prin alte ţări. În timp ce în capitalism, ai
libertate, totul şi toate sunt ale tale, numai că ajungi greu la ele. Înainte de aveai nevoie de ceva
anume, era greu, stăteai la un rând şi poate obţineai. Nici nu era diversitatea de astăzi, ca să fii
pretenţios. Acum nu eşti obligat să stai la rând sau să te scoli prea de dimineaţă, pentru că
„pachetele” vin gata inscripţionate, şi aşteaptă cuminţi în rafturi. După 23 de ani de capitalism
constatăm că avem o societate polarizată când puţini îşi pot permite aproape orice şi mulţi
trebuie să se mulţumească cu puţin sau cu nimic.
Înainte se marşa pe omul nou, multilateral dezvoltat, astăzi am ieşit din această limbă de
lemn, folosind una care poate face acrobaţie, invocând „poporul” acest argument suprem, aflat
14
pe buzele conducătorilor, care uneori ca să pară mai de-ai „noştri” îşi încheie tiradele cu „Aşa
să-mi ajute Dumnezeu!” însoțite de semnul crucii. Este tot o manipulare, dar care trece mai
legitimă pentru că se deplasează pe sania libertăţii, democraţiei şi proprietăţii.
În furtuna libertăţii şi a democraţiei, intelectualii de ieri aceşti antimergători ai
progresului, s-au pulverizat şi tot mai mulți din cei de astăzi au luat culoarea mediului. Nu-i un
reproş acesta, este o constatare şi o dorinţă de a fi mai uniţi, mai constanţi şi mai dedicaţi în
apărarea libertăţilor democratice şi a unui minim consens, pe unele principii umanitare şi de
progres social. Sunt şi câteva argumente, la care nu ar trebui să facem rabat: demnitate,
existenţă decentă şi libertate, ca şi cerinţe individuale ce condiţionează sănătatea socială. Dar
probabil că în timp s-a acumulat prea multă ură şi frustrare, în plan individual şi social, care
necesită o perioadă mai lungă de înjumătăţire, că de eradicat nu este nici o şansă, suntem
oameni cu calităţi şi defecte şi nu ne putem trăda specia.
În această morişcă a vremurilor am fost cuprins şi eu, fiind după caz, amprentat,
modelat, transformat şi reformat, pentru a mă adapta şi uneori pentru a supraviețui. Viaţa unui
om nu poate reflecta în toate o epocă, dar poate surprinde multe din luminile şi umbrele ei, de
aceea am prezentat mai sus un „goblen” din această „expoziție” a vremurilor noastre.
Oricum existenţa fiecăruia, este o prezenţă meteorică în raport cu veşnicia. De aceea
fiecare caută să profite într-un fel sau altul de această prezență pasageră, onorându-şi numele
şi încercând să lase ceva în urma lui.
Printr-o scriere autobiografică, unii te pot considera un musafir nepoftit, care imploră
simpatia sau compătimirea cuiva, iar alţii un om ajuns la o vârstă când nu mai ai ce pierde dar
nici ce câştiga şi mulţi se vor mira că se pot întâmpla aşa de multe într-o viaţă de om şi nu în
ultimul rând că singurul lucru de care eşti sigur în viaţă este moartea. Aşa cum este dator şi
sigur omul, de apariţia la un moment dat a morţii, mereu trăieşte cu gândul, mai ales după o
vârstă, că o mai poate amâna cumva. Este de fapt o păcăleală, o iluzie a omului, că aşa cum
poate “ stăpâni “ lumea, o poate şi veşnici. Este în acest sens o poveste plină de tâlc, atribuită
lui Alexandru Macedon. “ Se spune că acesta ar fi lăsat prin testament ca la moartea lui, sicriul
său să fie însoţit în faţă de armată, în dreapta de slujitorii bisericii, în stânga de bogaţii
imperiului iar în spate de oamenii simpli, săraci fără avere. În mâna dreaptă să i se pună un
glob de aur iar mâna stângă să-i fie lăsată liberă. Semnificaţia acestei dorinţe, fiind că în faţa
morţii, nu poţi fi apărat de armată; nu o poate opri nici slujbele slujitorilor bisericii; moartea nu se
lasă intimidată de bogăţiile acumulate de om în timp; aşa cum nu se lasă impresionată de rugile
şi umilinţele celor sărmani. Globul de aur din mâna dreaptă, semnificând că a obţinut în viaţă,
tot ce şi-a dorit, iar mâna stângă liberă arată că omul nu ia nimic cu el în mormânt “.
Dar ca să nu ne referim încă la ţinta pe care nu am atins-o, care oricum nu o să-mi
scape, aş mai zăbovi asupra unei constatări din timpul vieţii. Sunt situaţii în viaţă, când copleşiţi
de necazuri, chiar ne este indiferentă moartea, cu un gând ascuns am dori să vină mai repede.
Dar dacă ar fi să facem toţi muritorii o piramidă cu necazurile fiecăruia şi la un moment dat să
fim invitaţi să ne alegem o parte din ele, fiecare ar opta tot pentru ale sale. Constaţi că ale tale
sunt parfum pe lângă ale altora. Poate de aceea deşi viaţa este capricioasă, nu ne putem
supăra pe ea.
Elementul specific al vieții mele, a fost că am ajuns pe ocolite la toate „ospeţele” ei când
puteam să-mi pierd răbdarea, puterea şi speranţa înainte de a ajunge la ţintă. A fost un „ceva”,
un resort interior, care m-a împins, m-a încurajat şi m-a susţinut. Am reuşit când credeam că
totul este pierdut. Am preţuit reuşitele mele, nu raportate la ce au sau au obţinut alţii, ci în
raport de locul sau nivelul de unde am pornit eu. Am fost de multe ori biciuit de viaţă, aşa că am
preţuit poate mai mult ca alţii mângâierile ei. Am fost şi umilit uneori, dar asta nu m-a înverşunat
ci m-a făcut să mă păzesc de „câini”, de „spatele calului” şi de şiretenia „vulpii”. Am cunoscut
durerea atât cea fizică cât şi cea sufletească, nu m-am ferit să plâng, dar nu m-am plâns la alţii,
pentru că au fost prea multe ocaziile din viaţă când m-am ajutat singur. Dar am avut şi bucurii,
15
funcţionează totuşi în viaţă legea compensaţiei. Sunt o fire optimistă, uneori până la limita
naivităţii, am o atitudine pozitivă față de tot ce mă înconjoară şi ce mi se întâmplă. Am reuşit în
cele mai dificile momente să am sub control atitudinea mea, mai ales în a doua parte a vieţii. De
aici am putut decanta în orice moment, faţă de ce sunt, ce am şi ce-mi doresc, o porţie de
bucurie. Chiar m-am simțit confortabil în această postură, pentru că am stat pe temelia mea şi
nu m-am bazat pe proptele.
Poate cel mai inspirat portret al omului, este reprezentarea sa, cu jumătate de faţă care
plânge şi cu cealaltă jumătate râde. La care dacă o dăm pe numerologie, se potriveşte cifra opt,
cu două cercuri independente şi totuşi legate între ele. Cred că binele şi răul sunt frați gemeni
siamezi când unul oboseşte, îi ia locul celălalt. Aşa cum Necuratul este mereu aproape de
Dumnezeu, pentru a-i fura meseria şi a-i strica opera.
Pentru tot ce am realizat în viaţă, mă simt dator faţă de mulţi oameni, la rândul meu m-
am străduit să fiu pe credit la bilanțul vieţii. Deşi relaţiile interumane nu sunt biunivoce, este
important ca ele să aibă încărcătura binelui şi a atitudinii pozitive. S-a întâmplat la fiecare, om
măcar odată în viaţă, să primească un ajutor neaşteptat şi de la cineva care nu era pe lista de
aşteptare sau de prioritate. Am avut în viaţă prieteni şi duşmani, aşa cum nu se poate nuntă
fără lăutari şi nu este zi fără noapte. Pentru că prin firea mea şi prin destin, am avut o anumită
viteză de deplasare şi direcție de mers, am fost destul de selectiv cu prietenii. Am acordat credit
şi le-am cultivat prietenia la cei dispuşi să lupte, să facă sacrificii şi cu disponibilitate să facă
ceva şi pentru alţii. Aşa cum nu de puține ori în viaţă, am fost avocatul din oficiu, pentru cei în
dificultate sau la nevoie, uneori chiar fără a avea cunoştință cei în cauză. Mă alătur spuselor lui
Schiller care susține: „Scump mi-e prietenul, dar şi duşmanul îmi poate fi de folos; prietenul îmi
arată ce pot, vrăjmaşul mă învață ce trebuie să fac”. Am pledat mereu ca fiecare om să aibă o
părere bună despre el. Nu în sensul de a te cantona, în anumite obiceiuri şi deprinderi pe
contradictoriu cu normele sociale sau cu calitatea de om. Această părere bună, fiind validată în
fiecare zi, prin eforturile proprii de a fi tu însuţi, fără a deranja pe alţii.
Mi-a plăcut inspirata comparație făcută de cineva a omului cu o stea: „Ce este omul? O
lumină în marea de întuneric, o stea. Şi sunt atâtea stele care există, dar nu se văd!”. De-a
lungul vieţii mele, m-am străduit să „apropii” cât mai multe „stele” privirii mele şi a celorlalţi,
întâlnindu-le sau trecând pe lângă ele, pe cât posibil când străluceau pe „cerul” vieții şi nu când
erau „căzătoare” şi să ofer lumină şi căldură. Nu înseamnă că mă consider un luceafăr, dar nici
o stea pierdută în univers. Nu cred că mai contează, important este să fii printre stele (oameni).
Aceste întâlniri ale noastre cu alţi oameni, urmare a căutării, a întâmplării şi a aşteptării
fiecăruia, au diferite grade de importanță şi de impact. Unele pot fi miraculoase cum susțineau
G. Liiceanu şi A. Pleşu într-o emisiune de televiziune, ele ne pot schimba ireversibil viaţa, alte
întâlniri pot fi comune, unele pot fi aşteptate, altele inopinante şi altele ratate. Sunt întâlniri
directe şi intermediate fie prin citirea unei cărţi, vizionarea unui film sau ca rod al imaginației
noastre. Prin aceste întâlniri ne putem realiza aspirațiile, avem posibilitatea să ne modelăm şi
să ne împlinim. Intrarea noastră în societate presupune un şir nesfârşit de întâlniri, ca şi cum
am defila printr-un culoar placat cu oglinzi, prin care ne pot vedea mai bine alţii şi ne putem
descoperi şi cunoaşte pe noi înşine. În drumul nostru printre „stele”, avem „întâlniri” succesive şi
concomitente, care ne pot urca sau coborî, cum ne şi pot pulveriza sau pune în valoare. Este
până la urmă viaţa noastră, o înşiruire de căutări, aşteptări şi întâlniri. Sunt mulți oameni cu care
ne întâlnim în viaţă, cu sau fără acceptarea noastră. Aşa cum sunt şi despărțiri, unele destul de
dureroase. În ce mă priveşte, întâlnirile mele mi-au oferit aproape toate posibilitățile pe care şi
le-ar închipui şi dori un om într-o viaţă, am cunoscut mărirea şi decăderea, binele şi răul,
frumosul şi urâtul, adevărul şi minciuna. Toate au fost importante pentru mine, că din fiecare am
învățat câte ceva.
Aşa cum am putea asemui omul, cu un interpret muzical care face parte din marea
orchestră a lumii. Melodiile cântate sunt după preferințele timpului şi fiecare instrument este
16
acordat pentru ca simfonia să nu jeneze urechea, să delecteze sufletul şi să-şi câştige fiecare
existența. La alte timpuri alţi interpreți sau unii vechi care obligatoriu reacordează instrumentele,
pentru că sunt alte melodii preferate şi alte stiluri muzicale la modă. Fenomenul globalizării cu
care ne confruntăm în aceste vremuri, aproape ne obligă pe noi oamenii să facem parte din
aceeaşi orchestră şi să cântăm aceeaşi melodie. Acest demers poate reuşi dacă avem în
vedere cele susținute de K. Weber cum că „muzica e adevarata limbă universală” asta când ne
referim la muzică în sens propriu. Cu referire la sensul figurativ al omului prezent în „orchestra
lumii” constatăm că mai sunt destui care cântă fals, după ureche sau doar mimează, ceea ce ne
obligă ca unele melodii să le reluăm de la început sau odată „cântate” să nu le ia nimeni în
seamă. Dar să nu fim pesimişti, avem mult mai multe motive, să fim optimişti şi cu încredere în
oameni şi în viitorul lor, bazat pe iubire şi solidaritate, unde au de apărat un buchet de valori
comune, aşa cum au fost convertite artistic de Schiller în poezia „Oda Bucuriei” pusă pe muzică
de Beethoven în „Simfonia a IX-a”. Dovada rolului înălțător al acestor creații artistice, o
constituie şi faptul că simfonia a IX-a, a devenit Imnul Comunității Europene.
Învăţăm toată viaţa, fiind mereu pândiți de paradoxul, că pe măsură ce învăţăm, ne
apropiem tot mai mult de constatarea lui Socrate: „ştiu că nu ştiu”. Procesul de cunoaştere la
om este ca şi ridicarea unui voal, de pe ceva necunoscut, necuprins şi în continuă transformare
şi pe măsură ce se înlătură porţiuni din voal, omul în precipitarea sa, rămâne aproape toată
viaţa ca un şcolar cu mâna sus, exclamând uneori destul de vocal „eu ştiu, eu ştiu”. Dacă din
întâmplare eşti scos la „tablă” pentru demonstraţii şi argumente, ai surpriza să te bâlbâi, să fii
incoerent şi să constaţi că ai mai multe întrebări decât răspunsuri. Pentru că această aventură a
cunoaşterii are în ea multe ispite, este ca o mâncare fără saț. Aşa constați şi cum se
indepărtează orizontul cunoaşterii, pe măsură ce te apropii de el. Cu cât ne mărim cercul
cunoaşterii, cu atât mai lesne constatăm şi necuprinsul ignoranţei, a necunoscutului. Chiar dacă
prin interes şi chemare ai reuşit să cuprinzi în viaţă suprafeţe întinse de învăţătură, vei fi mereu
văduvit de posibilitatea de a fora şi în adâncime. Aşa poţi ajunge să ştii multe, dar nu mult
despre fiecare lucru. Atunci treci din nou în „bancă” şi repeţi doar în gând, „eu ştiu, eu ştiu” şi
laşi a doua oară pe alţii cu mâna sus. Cum se spune eşti păţit şi tot păţitul îi priceput. Aceste
experienţe, nu ar trebui să ne descurajeze să îndrăznim, aşa cum ne încurajează şi G.B. Shaw:
„Vezi lucruri şi întrebi de ce?”, dar eu visez lucruri care nu au avut loc niciodată şi mă întreb „de
ce nu?”.
O spun în cunoştinţă de cauză, fiecare ne naştem „cu un dar”, un fel de timonă a vieții,
specifică pentru fiecare individ, care ne conduce pe traseul vieţii, timpul este cel care ne joacă
feste, pe unii îi lasă în urmă, în timp ce pe alţii îi trage înainte. Şi odată ajuns la un orizont, îţi
doreşti să ajungi la următorul. O fi un fel de „Fata Morgana”, dar te ispiteşte şi te prinde în joc.
Am ajuns la constatarea, care din păcate îi pătrunzi sensul, mult prea târziu în viaţă,
respectiv să privim viaţa ca pe un joc, fără stres, fără temeri, cu roluri asumate de bună voie şi
să acceptăm că unii câstigă şi alţii pierd şi foarte important, rolurile se pot inversa. Nu-i suficient
să-ți doreşti ceva, trebuie să şi lupţi, să acorzi priorităţi, cu renunţări şi chiar sacrificii, toate în
viaţă au un preţ. Şi apoi „totul nu este să învingi, ci să lupți” (deviză a Jocurilor Olimpice,
stabilită de Pierre de Coubertin). Şi cum este ştiut, numai cei care luptă câştigă. Dar din păcate
omul, joacă mai mult pe extreme decât pe centru, acolo, cum este în fotbal, ai şi răspunderea
marcării golurilor. Aceste extreme la om, sunt că se ia totul ori prea în serios, ori prea în glumă.
Cum se cunoaşte, fiecare om este un unicat, cu trăirile şi sentimentele sale şi cu
traiectoria sa de viaţă. S-a reuşit clonarea la animale, deşi asemănarea în mare parte este
aparentă, au fost tentative şi la om, dar nu s-au primit aprobări juridice şi morale.
Nu toţi putem fi împărați, regi sau preşedinţi, dar obligatoriu trebuie să fim oameni, care
în diviziunea muncii şi ca o restricţie a condiţiei umane, având o singură viaţă şi relativ scurtă,
îmbrăţişăm o profesie, în care unii devin „artişti” iar alţii muncitori de rând. Este ceea ce numim
asigurarea existenţei noastre şi perpetuarea speciei umane, prin valori create în plan material şi
17
spiritual. Această perpetuare operează şi în planul, la ce laşi în urma ta, cum spune proverbul:
„Nu ai trăit degeaba dacă în viaţă ai crescut un copil, ai sădit un pom sau ai scris o carte”.
Dacă ar fi ca cineva să ne pună instantaneu întrebarea, dacă suntem mulțumiţi de viaţă
şi de noi, sau dacă suntem fericiţi, Alfred Souza are un răspuns plin de înţelepciune: „Mult timp
am avut impresia că viaţa mea va începe în curând, adevărata mea viaţă. Dar mereu aveam
greutăţi de înfruntat, mereu ceva de rezolvat, o încurcătură care cerea timp, datorii încă
nerezolvate. După aceea, viaţa ar fi început. În fine, am înţeles că aceste obstacole sunt viaţa”.
Acest mod de a percepe lucrurile ne ajută să înţelegem că nu este o metodă pentru a fi fericiţi,
dar că fericirea este metoda…
Deci, să trăim fiecare moment din viaţă şi să-l trăim intens, dacă putem. Şi să ne
amintim că timpul nu aşteptă pe nimeni. Am avut fiecare posibilitatea prin experienţa acumulată
în viaţă să observăm cât valorează clipa, această unitate etalon de măsură a timpului, însumată
după caz într-un an, o lună, o săptămână, o zi, o oră, un minut, o secundă, sau chiar o sutime a
ei. Şi ne putem imagina fiecare, ce impact şi importanță poate avea asupra noastră un anumit
segment de timp din cele înşiruite, ca să reuşim sau să dăm rateu în „planurile” noastre. În
spatele acestei „cortine”, clipa, sunt stocate aşteptările noastre sau neprevăzutul, care intră în
„scena” vieţii cu bucurii, tristeţi, încurajări, speranţe şi disperări. Uneori am dori să ramână,
uneori o rugăm să plece, suntem intrați într-un joc, clipa este mereu în trecere, ea este un fel de
far să nu ne „rătăcim” în viaţă, doar aparent are legătură cu ce se întâmplă omului. Este un
adevăr incontestabil, că realizăm ce înseamnă clipa, doar în situații limită şi când facem o mare
descoperire. Şi Nicolae Iorga spunea: „Omul pierde mult timp în viaţă, dar la o adică, mai
cerşeşte o clipă”. Cum emoționantă este şi exclamarea lui Faust (Goethe), când i se releva
frumusețea muncii libere, încununare a eforturilor umane, cerând lui Mefistofel să oprească
această clipă în loc: „O rămâi, eşti atât de frumoasă!”. Sau cum spune Schiller: „Clipa este
prețioasă, ca viaţa unui om”. Evenimentele pe care le asociem timpului, sunt doar percepţia şi
atitudinea noastră faţă de tot şi toate câte ni se întâmplă. Pentru că: „Timpul nu trece, ci omul
trece prin timp” (C. Noica). Să încetăm să aşteptăm mereu momentul potrivit, sau trecerea
anotimpurilor. Fericirea şi bucuriile vieţii nu sunt destinaţia călătoriei, sunt chiar călătoria. În
această alergare a noastră prin viaţă, vine un moment, când predăm în alte mâini făclia vieții,
pentru că de fapt doar ea merge mai departe, noi ne oprim la un moment dat.
Eu vin cu povestea vieţii mele, pentru a da şi la alţii ocazia să se uite înapoi la propriul
traseu al vieţii, făcând o călătorie în trecut, poate cu nostalgie că ce a fost nu mai este sau nu
mai este ce a fost. Este o ocazie de a visa cu ochii deschişi, de a ne referi la evenimente deja
trecute, de a nu uita de unde am plecat, de a retrăi propriile noastre experienţe, care ne
legitimează pe fiecare în ce suntem astăzi, pentru noi şi pentru alţii. De aceea nici o carte nu
este terminată, ea poate avea o continuare, aşa cum poate fi completată si înbunătăţită. O
poveste de viaţă, nu poate surprinde toate subtilităţile vieţii. Parafrazându-l pe Iorga, nu-mi
doresc mai mult decât să zică cititorul la parcurgerea acestei cărţi, că nu a citit o carte, ci a
cunoscut un om. Sunt conştient că prin acest demers, mă expun şi vor fi destui care să arunce
cu „pietre” în mine. Se poate spune că epatez, invocând vecinătatea unor mari filozofi şi
umanişti ai lumii, că am prezentat unele opinii drept fapte şi că mă refer la evenimente care nu
mai prezintă interes. Până la urmă se pot găsi pete şi în soare. Mă împac cu ideea, că este un
exerciţiu, care va aduce pentru fiecare cititor mai multă plăcere decât disconfort. Pentru cei care
au viaţa în urmă, poate fi un moment de reculegere sau de dulce aducere aminte iar pentru cei
cu viaţa în faţă, un imbold şi încredere în reuşită. Nu este pretenţia unei consilieri ci efortul
pentru un moment de sinceritate, probând încă odată că „viaţa bate filmul” cum este titlul
inspirat a unei emisiuni de televiziune.
Plină de semnificaţii, remarca unei colege de serviciu, Cristina, „Viaţa se scrie direct pe
curat, nu mai ai răgazul, să exersezi întâi pe maculator”. Este viaţa ca şi glonţul plecat din armă,
care poate zbura aiurea sau atinge o anumită ţintă.
18
Oricât am căuta în viaţă să lucrăm după anumite reţete şi cât am fi de prevăzători, tot
se mai scapă uneori „laptele în foc”, ori iese „mămăliga afumată” sau „fără sare”. De aceea
poate are viaţa farmecul ei, cu mult neprevăzut, dar şi cu multe posibilități şi oportunităţi, pentru
fiecare om. Pledez alături de Protagoras că „OMUL este măsura tuturor lucrurilor, a celor ce
există pentru că există şi a celor care nu există pentru că nu există”.
Pornind de la aceste consideraţii asupra condiţiei umane şi a vieţii, cu mijloacele mele
modeste, voi căuta să surprind în această carte, momentele, evenimentele, trăirile şi impresiile
care mi-au reţinut atenţia în pelerinajul meu prin viaţă, pe care am perceput-o ca o ascensiune
spre „muntele fericirii”, o aventură la îndemâna oricărui muritor, reuşind sa mă descopăr şi să-mi
dezvolt propria personalitate. Am realizat că traseul vieţii, nu este o linie dreaptă, că aşa ar fi
totul prea simplu şi prea monoton. Acest traseu este de fapt în zig-zac, în spirală sau o linie
curbă, cu mult neprevăzut şi multe provocări. Pe cât de mare poţi fi, tot aşa poţi fi mic, poţi avea
faimă sau poţi fi ridicol, cum poţi alterna între agonie şi extaz sau să-ţi doreşti să te mai naşti
odată, cum nu este exclus aţi dori să mori în fiecare zi. Aceste alternanţe ale vieţii noastre, sunt
percepute, simţite, gândite şi trăite de fiecare om, în funcţie de cât este dispus să dea de la el şi
să ceară sau să pretindă de la alţii. Poate tocmai în interiorul acestei lupte de contrarii, când
fiecare parte ţine la preţ, stă şi sămânţa fericirii. Deţine cineva informaţii, dacă este pământean
care a găsit-o şi a conveţuit cu ea?
Privind retrospectiv, chiar nu am nici o frustrare, pentru că în drumul meu spre fericire,
deşi nu am găsit-o acasă, m-am întâlnit cu sora ei geamănă înţelepciunea care m-a consolat şi
m-a încurajat să merg mai departe. Poate de aceea, am găsit potrivit ca titlul cărţii să fie
„Treptele ascensiunii mele” ca un fel de reportaj de la fața locului şi o exersare continuă a artei
de a învinge. În aceeaşi curte dar cu altă intrare, puteam opta şi pentru titlul „O viaţă de om, în
două orânduiri sociale”.
Viaţa mea a fost ca un tablou din mozaic venețian, cu multe bucăți din marmoră
(evenimente şi întâmplări), în toate culorile curcubeului (bucurii şi tristeți), prinse cu un liant
rezistent (voința), formând un întreg expus descoperirii şi judecății semenilor, ca valoare şi
rezistență în timp.
Pe cale de consecinţă de multe ori am fost impresionat, condiţionat, obstrucţionat dar şi
încurajat, pentru a nu fi un nimeni ci propriul meu împărat. Sunt aspecte care m-au determinat
să dau acces şi la alţii pe explanada sufletului meu, pentru a se plimba în voie şi a admira “
privilegiile “ de care m-am bucurat în viaţă, dar şi pentru a cunoaşte zone ferite de îmbulzeala
concurenţilor, ca şi câte din toate sunt iluzii sau realităţi.
Am avut şansa şi meritul, că tot ce am obţinut în viaţă să fie rod al efortului propriu, cu
preţul cuvenit, dar cu mângâierea că a fost la prima mână. Nu am fost atât de mare şi de înalt
încât să mă atingă trăznetul, dar nici aşa de mic ca să mă ia apa la vale. Aşa prin reuşite şi
înfrângeri ne turnăm fiecare filmul vieţii noastre.
Povestea vieţii mele, poate fi luată şi ca un pretext sau mai bine zis o oglindă, prin care
am reflectat 66 de ani din “ spectacolul lumii “, desfăşurat în diferite locaţii, unde ca actor sau
spectator am participat sau am fost în trecere pe la diferite evenimente. Cred că asta este şi
cheia în care poate fi citită această carte. O carte de amintiri, este ca o spovedanie făcută în
faţa lumii, este conservarea unei anumite experienţe de viaţă şi un dar făcut generaţiilor viitoare.
Vă invit să vizionați filmul vieţii mele, pentru a constata că viaţa este plină de
neprevăzut, frumoasă şi merită trăită.
19
Cap.1 INOCENTUL (Înger fără aripi)
Nimeni nu vine de aiurea, este un loc anume de care se leagă numele şi originea
fiecăruia. Fiind vorba de rădăcina noastră, este ceva de care ne simțim legați toată viaţa, printr-
o trăire duioasă. Dacă ai fost nevoit să părăseşti acel loc, te mai răpune unori câte un DOR, la
care cu greu faci față. După unii învăţaţi, locul unde te-ai născut şi condiţiile în care ai crescut,
îşi pun amprenta asupra modului tău de a fi şi a personalităţii tale. Este adevărat că ce înveţi şi
trăieşti în copilărie, se fixează în mintea şi sufletul tău, ca nişte litere dăltuite în marmoră. Sunt
unele lucruri de care vrei să scapi şi nu poţi, te urmăresc ca propria umbră. Dar unde este
umbră, înseamnă că este şi o lumină prin apropiere. Cu lumina locurilor natale, ai sufletul mereu
tânăr, proaspăt şi plin de speranţă. Cum frumos sună versurile unui cântec: „Iarba verde de
acasă, să te rătăceşti prin lume nu te lasă”.
Eu am captat această lumină din Mădârjac, un sat ridicat la rang de comună a cărui
nume provine de la numele primului locuitor Mihail Mădârjac care s-a pripăşit pe acele locuri.
Această aşezare este atestată documentar din anul 1785, an în care s-a ridicat şi biserica de
lemn din satul Mădârjac, declarată ulterior monument istoric. Această comună, după ce în
parcurs a fost arondată la raioanele Negreşti sau Târgu Frumos, s-a stabilizat ca aparţinând de
judeţul Iaşi. În acest loc am aterizat, am obţinut o identitate şi apoi peste ani, mi-am luat zborul
către alte destinaţii. Fiind vorba de locul natal, nu am să fac o excepţie faţă de alţii şi să nu afirm
că este cel mai frumos şi binecuvântat loc de pe Pământ. În componenţa acestei comune mai
sunt trei sate, dispuse în jurul Mădârjacului, respectiv, Frumuşele, Frumuşica şi Bojila. Vatra de
dispunere a comunei Mădârjac, prin localitatea Frumuşica o găsim menţionată în documente
emise de Ştefan cel Mare încă din anul 1499. Această comună care se află la o distanță de 60
km de municipiul Iaşi, dispusă cu centrul într-o depresiune şi celelalte sate plasate pe dealuri,
este înconjurată de o pădure seculară. O consider aşa pentru că exista înaintea naşterii mele.
Ce mai, această pădure este o mare bogăţie, care nu a oferit locuitorilor zonei, decât aer curat,
lemne de foc pentru iarnă şi locuri de muncă în ultimii 50 de ani, pentru un număr restrâns de
localnici la exploatarea parchetelor de lemne din pădure. Această bogăție, pădurea, poate în
alte condiţii, atrăgea în zonă o investiție într-o staţiune climaterică, o fabrică de cherestea sau
de mobilă, dar nu a fost să fie. Şi cu o şosea de acces la lumea înconjurătoare, ne-am ales de
vreo 20 de ani, deşi lemnul din pădure, se exploatează de mai multe zeci de ani. Se câştigau şi
se câştigă greu cele necesare traiului, zona este cu dealuri, multe spălate de ape, cu o
agricultură de subsistenţă, aceasta fiind şi principala ocupaţie a locuitorilor. Cum îi stă bine unei
localităţi şi Mădârjacul, este străbătut de o apă curgătoare Şacovăţul, care învie prin creşterea
debitului de apă, în special primăvara şi când plouă. Nu pot spune că este un loc care a primit
sărăcia în gazdă, dar este de subliniat că nu prea am fost rasfăţaţi de soartă. Pe aceste
coordonate geografice, întâlnim o înşiruire de case cu oameni gospodari, cu bucata lor de
pământ, un car cu boi şi alte animale, care au contribuit la susţinerea unei economii naturale.
Pentru completări, variaţie şi bani de cheltuială, se făceau deplasări până la târg, pe numele
său, Podu Iloaiei, de regulă în zilele de iarmaroc, la o distanţă de 30 de km, se mai alterna şi cu
20
deplasări la Ţibana sau chiar până la Negreşti, localităţi puţin mai apropiate de comuna mea.
Prin aceste târguri, se făcea trecerea de la economia naturală la economia de schimb.
Contextul geografic şi economic, „fără ieşire la mare”, adică la şoseaua principală, a
creat o lume închisă. Iarna când cădea zăpada, eram complet izolaţi de lume, rar se încumeta
cineva cu sania să iasă din sat. Dacă se mai defecta şi telefonul de la primărie, într-un caz
special pentru doctor, apelai direct la popă. Rar auzeai până în anii ‘60, că a plecat cineva din
sat la o şcoală mai superioară sau cu serviciul la oraş. Mai făceau excepţie, fiul sau fiica popii, a
primarului, a învăţătorului sau câte unul recrutat de partid. Şi căsătoriile erau cu băieți sau fete
din sat, situaţii singulare când erau explorate şi vecinătăţile pentru întemeieri de familii.
Căsătoriile nu erau cu cine îţi place ci cu „cine trebuie” cum dicta mama şi tata. Erau
aranjamente de avere şi mai puţin de afecţiune cât despre iubire trebuia să vină după aceea.
Aşa s-au constituit mai multe lanţuri de neamuri, care se susţineau în interior şi intrau în
concurenţă între ele. Aceşti vectori de forţă, se evidenţiau în special la acţiuni de masă cum ar
fi, nunţi, hore, munca câmpului, întreceri sportive, unde conta individul dar şi grupul de
apartenenţă. Aceste momente erau şi ocazii de socializare şi jurizare, când printr-un
comportament deosebit îţi puteai depăşi condiţia, pătrunzând în alt mediu sau grup de persoane
cu pretenţii, care aparent îţi părea inaccesibil, prevalând totuşi calităţile umane asupra bogăţiei,
care prin hărnicie şi pricepere, puteai să o dobândeşti în fiecare zi. Da, erau posibile asemenea
inserții sociale, noi fiind departe de oraş, eram mai puţin poluaţi, a funcţionat mult timp bunul
simţ ca stare, manifestat concret prin ruşinea de popă, respectul față de învăţător, iubirea de
părinţi şi fraţi şi frica de Dumnezeu.
Poate fi şi o binecuvântare a locului, în caz de un soare mai puternic, oricând se putea
găsi un loc cu umbră, am constatat ca o caracteristică a locuitorilor zonei o anumită cuminţenie,
o mentalitate de învingător, un optimism seducător şi seninătatea omului împăcat cu sine şi cu
viaţa. Nu am întâlnit în comună, şi nu îmi amintesc să ne fi încurcat prea mult, persoane ” bătute
” de soare în cap.
Cam acestea erau pregătirile în satul Mădârjac şi starea acestuia, când eu mă
pregăteam să-i fac o vizită. Pe aceste meleaguri, am venit pe lume în vara anului 1947. Era o
perioadă de lipsuri şi foamete. Am fost primul născut într-o familie de condiţie modestă, care a
trebuit să o cam ia de la “ lingură “ cum se spune în popor. Tata pe nume Dumitru, deşi singur la
părinţi, era fără stare, să înţelegem pământ, iar mama Maria, cea mai mare din trei fraţi, a fost
„înstărită” cu mai multe dealuri neroditoare ca şi zestre de nuntă de către părinţi. Se întelege că
pe acest start, se ratează câştigarea cursei maratonului vieţii şi prosperitatea devine o himeră.
Fiind primul născut în familia noastră, este de presupus că părinții s-au bucurat. Poate trebuia
să vin mai târziu, dar aşa a fost să fie. Cum spune un proverb american: „Dacă timpul tău a
venit, nici măcar un doctor nu te poate omorî”. Fiind localizați în acea parte a lumii, unde nunta
ca şi naşterea unui copil, sunt motive de bucurie, aşa cum în alte zone pământene, momentul
venirii pe lume a unui nou născut este întâmpinat cu plânsete, pentru noul venit în „valea
plângerii”. Dar fiecare se naşte şi moare în religia lui. Sunt păreri că ar trebui uniformizate
aceste reguli, Charles de Montesquieu propune: „ar trebui să plângem oamenii la naşterea lor,
nu la moartea lor”. Ştia el ceva. Dar astea sunt lucruri prea serioase, pentru ce simțeam eu
când am venit pe lume şi cum m-am raportat la realitatea înconjurătoare. Aşa cum nu dețin
informații cât s-au bucurat cei din familie că am venit peste ei.
Nu deţin informaţii nici cum arătam la naştere, moda cu poze a apărut mai târziu, dar mi-
a rămas în memorie spusa mamei că plângeam mult, eram greu de împăcat. O fi fost o
afecţiune necunoscută sau presimţirea a ce voi avea de întâmpinat în viaţă. Aşa ca să ne facem
o părere, voi încerca o reconstituire a feţei mele de fiecare zi, la venirea pe lume. Cum
proveneam din părinţi, la care Dumnezeu a fost darnic cu proporţiile corpurilor lor, nici eu nu
puteam ieşi în afara acestei geometrii. Eram un copil dolofan, cu o frunte mare şi lată ( aici
semănam perfect cu mama ), un păr negru-castaniu , uşor ondulat şi destul de des, aşa cum a
21
rămas toată viaţa. Doi ochi albaştri, bine adăpostiţi sub arcadele frunţii, străjuiţi de nişte
sprâncene generoase, exprimau seninătate şi bunătate. Urechile destul de mari, lipite de cap,
programate pentru a recepta chiar şi şoaptele vieţii. Un nas nici borcănos nici acvilin, se încadra
perfect în centrul feţei de formă ovală. Trecerea de la nas la gură se făcea lin, printr-un şănţuleţ
care pornea de la vârful nasului, la baza buzei de sus a gurii şi se armoniza cu ansamblul feţei.
Gura de mărime potrivită, cu două buze roşii şi bine desenate, ceea ce putea prevesti, un om
care nu va înregistra în timp încreţituri pe conturul sau pe marginea lor, aşa cum se întâmplă cu
alţii care au buze subţiri şi când fac uneori unele grimase, arată ca şi cum ar fi mâncat prune
acre. Dantura aşa cum s-a conturat ulterior, era cu dinţii albi, cu forme perfecte, fără a se
încăleca unii pe alţii, fiind bine orânduiţi. Bărbia cu o mică gropiţă în mijlocul ei, părea destul de
paşnică, fără tendinţe de a ieşi din geometria echilibrată a feţei. Şi ar mai fi un amănunt,
existenţa unui început de gropiţe în obraji, disconspirând disponibilitatea de a te bucura de ce te
înconjoară şi mijirea unui anumit simţ al umorului. Privit pe ansamblu, apăream un omuleţ cu
capul relativ mare. Capul era legat de corp prin gât, care nu era nici gros, nici subţire şi atât de
înalt cât să asigure mobilitatea capului, dar şi posibilitatea de a impune o ţinută dreaptă, cu
fruntea sus, oferind posibilitatea ochilor să privească înainte. Eram aşa cum mă vedeau cu ochii
inimii părinţii, dar şi cei din jur cu privirea lor obiectivă, un copil frumos. După încheierea
procesului de creştere, nu am trecut de 1,72 m înălţime şi de 70 kilograme greutate, ceea ce m-
a făcut, să nu trag ruşinea, să-mi văd burta atârnând peste cureaua pantalonilor, dar nici să mă
înalţ pe vârful pantofilor, pentru a vedea mai departe. Culoarea pielii a devenit între timp de un
brunet palid, ceea ce se asorta perfect cu mustaţa neagră, făcută cu beţe de chibrituri arse la un
capăt. Am avut această iniţiativă când împlinisem 16 ani şi am dorit să-mi fac o poză cu
mustaţă. Peste timp nu am mai fost tentat să-mi las mustaţă, perciuni sau barbă. Mă simţeam
destul de bărbat, pentru a nu căuta să impresionez prin alte elemente de evidenţă.
Dacă ar fi să aprofundăm puţin aceste caracteristici ale fizionomiei mele, sub aspectul
decriptării unor trăsături de caracter şi a manifestării în lumea reală, aşa cum le-am perceput eu
în timp, fără pretenţia de a face un tratat de fizionomie, dar inspirându-mă din ce au descoperit
alţii, ar rezulta următoarele concluzii:
- Forma bombată a frunţii, mă poate recomanda ca o persoană creativă şi
care ia decizii rapide.
- Faţa alungită ar putea semnifica deschidere spre spiritualitate. Iar obrajii
proeminenţi, mă fac să aterizez pe pământ şi să mă bucur de viaţă.
- Distanţa dintre ochi, că şi-ar mai face loc încă unul între ei, mă face
precaut, chiar rezervat şi destul de împrăştiat uneori, având o atenţie
distributivă.
- Forma sprâncenelor ca o îmbinare prin a fi rotunde, spre o formă de V,
mă fac să fiu echilibrat, să mă bucur de viaţă, dar şi potrivit pentru munci de
conducere, fie în armată sau în viaţa civilă.
- Ochii fiind suficient de mari, mă fac apt să am deschidere spre lume şi o
mare curiozitate de a şti şi a experimenta. Culoarea lor de un albastru închis,
îmi sunt ca nişte lanterne cu care mă pot deplasa cu hotorâre şi curaj printre
provocările vieţii. Acest albastru care se asortează cu cerul, m-a făcut să văd
mai colorate realităţile de pământ.
- Nasul obligat oarecum şi de mărimea feţei, l-am putea considera relativ
mare, ceea ce poate exprima vitalitate, independenţă, o anumită înclinaţie de
a face lucrurile pe picior mare, preferând mai mult rolul de şef decât de
subaltern.
- Buzele proporţional de pline, m-ar înscri în categoria vorbăreţilor,
extrovertiţilor. Faptul că cele două buze, nu prea au deosebiri dimensionale
între ele, ar putea arăta că sunt echilibrat, ceea ce ar face să nu mă domine
instictele, dar nici să mă pierd în sferele eterice ale nobileţei.
22
- Dinţii destul de lungi şi regulaţi, ar presupune după unii, o viaţă lungă,
mare vitalitate şi că aş fi o persoană agreabilă.
- Bărbia destul de puternică şi rotundă, ar predestina cum susţin
specialiştii, că voi avea viaţa mai frumoasă după vârsta de 50 de ani, mă vor
ocoli bolile ( Dă Doamne! ) cât şi faptul că sunt o persoană prietenoasă,
deschisă, pe care te poţi baza.
- Urechile de mărime mare, mă înscriu din oficiu în categoria extrovertiţilor.
Şi fiind poziţionate, puţin mai sus de nas, mă pune în situaţia privilegiată, de
a procesa repede informaţiile primite.
- Gâtul fiind încadrat la jumătatea distanţei dintre lung şi scurt, nu mă poate
face nici nesigur pe mine, dar nici rigid.
- Forma capului alungită şi înaltă, ceea ce a cam strâmtorat spaţiul
creerului mic, mă face apt pentru dezvoltarea capacităţii mentale şi
supramentale, conturându-mi o minte care să îndrăznească a înţelege
secretele universului.
Dacă mă analizez mai atent, nu am alte semne particulare pe faţă
din naştere. Aş putea descoperi când încreţesc fruntea, că la baza nasului
sunt două linii, care mă pot desconspira că sunt o persoană, destul de aspră
cu mine. Cum este de înţeles, toate aceste caracteristici de fizionomie,
trebuie analizate împreună, luate separat sunt doar nişte tendinţe, un anumit
potenţial, luate la un loc şi prelucrate la focul vieţii, pot face să avem o poză
mai puţin mişcată, a ce suntem fiecare, în acest caz fiind vorba de mine. Fără
a încerca să dau din casă, vom constata în traseul vieţii mele, confirmarea şi
reconfirmarea unor “ secrete “ ale fizionomiei, care s-au manifestat la vedere
sau mai subtil în diferite momente. A ajuns departe ştiinţa, ea poate vedea la
mare distanţă şi la mare adâncime, descoperind astfel secretul de dincolo de
aparenţe. Până la urmă, trebuie să cădem de acord, că sunt cum m-a făcut
Dumnezeu, transferat pe pământ prin părinţii mei şi nu o lucrătură a mea, ca
un joc de copil, care a ajuns la acuarele şi colorează în culori vii tot cei cade
în cale. Ce mari am ajunge mulţi dintre noi, dacă am şti aşa multe, înainte şi
nu după!
Pentru a întregi acest portret al meu, am să fac un arc peste timp şi am
să menţionez, că în viaţă nu prea m-au lătrat câinii pe drum ( probabil că au
simţit că nu mă tem de ei sau că sunt un om bun) din contra căutau să fie
prietenoşi şi deseori mi s-a înâmplat să fiu oprit din drum de un trecător, fie
tânăr sau bătrân, pentru a-mi cere o informaţie despre unde se află sau cum
poate ajunge la o adresă. De ce eram ales eu din mai mulţi trecători? Poate
păream mai puţin grăbit, mai dispus să-i ascult pe alţii şi mai păsător de ce se
petrece în jur. Dar pentru a mă cunoaşte mai bine ca fire, simţăminte,
gândire, convingeri şi acţiune, vă invit să continuăm conversaţia împreună!
Şi cum fiecare om are şi un nume, am fost botezat în religia ortodoxă, cu numele de
Costică în familie, Constantin în certificatul de naştere şi de împărat şi chiar sfânt după
calendarul ortodox. Cred că până la urmă stabilirea numelui meu, în arborele genealogic al
familiei a avut motive mult mai pământeşti decât ne putem închipui, aşa îl chema şi pe fratele
cel mai mic al mamei. Deşi sunt în asentiment cu Herder că „omul nu are cuvânt mai nobil
pentru a arăta cine este decât numele său”. Pe cale de consecință, nu am nici un motiv serios,
să mă dau mai rotund ca alţii. Naşi de botez fiind familia Chersân, în fapt o soră a bunicii după
mamă. Un eveniment consumat în familie. Era o familie de oameni linistiţi, de condiție modestă,
nu am prea primit sfaturi de la ei, dar puteam să-i iau ca şi model de comportament.
Nu eram încă de vârsta şcolii, când părinţii au început construcţia casei, care a durat
mai mulţi ani. Locul de casă era pe un teren relativ drept, întregit până la 1400 mp, cu o bucată
23
de pământ cumpărată de la nişte ţigani, care încă după mulţi ani tot mai veneau după câte
ceva. Erau vremuri grele. Mâncam mămăligă cu ceai din floare de tei şi chisăliţă de prune, eram
în lipsuri dar ne făceam casă. Între timp noi ne-am mutat într-o cameră iar bunicul Lazăr, după
tata, locuia într-un canton în curte. Bunicul avea o vârstă înaintată, fusese cioban în viaţa lui,
cânta foarte bine la fluier, era bătrân şi suferind. Un fluier de al său din lemn, a fost păstrat încă
mult timp în casă. Bunicul se plângea mereu de frig şi mama mă bănuia că eu la solicitarea
bunicului, căram în neştire lemnele tăiate de ea în camera bunicului, care le stivuia sub pat. Pe
bunica după tată, nu am cunoscut-o, am auzit că era o femeie harnică şi blajină. Am auzit-o de
mai multe ori pe mama spunând cuvinte frumoase despre ea.
Curtea noastră a fost dominată mulţi ani de o răchită uriaşă, care ţinuse în timp ca
semn de hotar între două proprietăţi. Vara ne oferea cu generozitate umbră iar primăvara şi
toamna consuma excesul de apă din sol. Erau frecvente situaţiile când, în perioade cu ploi, se
putea circula prin curte ca şi pe drumul din sat doar cu cizme, după ploaie, pământul fiind
frământat şi de animale, era numai bun dacă adăugai puţine paie să faci chirpici din el.
Primii ani ai copilăriei, cred că au trecut jucându-mă de unul singur sau ţinându-mă de
fusta mamei. Ceea ce mi-a imprimat o sfioşenie aparte şi o atitudine noncombat. Era ceva care
se cunoştea tare, poate şi asta a determinat-o pe mama, ca peste ani când trebuia să merg la
şcoală la oraş, să-mi spună: „Ce ai să faci tu în lume, o să-ţi mănânce câinii din traistă!”. Nici
dacă parcurgeam un întreg manual de comportament, nu dobândeam învăţătura desprinsă din
această spusă a mamei care m-a urmărit toată viaţa. Aşa a reuşit mama să mă întoarcă cu fața
spre mine. Ceea ce mi-a oferit viaţa în continuare, m-a obligat să-mi fixez în mintea mea,
maniera de a lua deciziile cruciale ale vieții. Nu aveam în jurul meu prea multe repere, de aceea
trebuia să mă bazez pe mine, pe resursele mele interne. Sigur aveam temerile mele, dar şi
multe visuri, unele păzite bine de noroc, care la soroc mi le-a prezentat înfăptuite. Odată cu
intrarea în cursa vieții, pătrundem într-un labirint, unii cu posibilitatea de a se rătăci şi alţii cu
şansa de a reuşi. Fără exces de modestie, fac parte din a doua categorie.
Mama nu prea a fost răsfăţată de viaţă, a fost o femeie credincioasă, cu multă minte şi
caracter. A fost cea mai bună la carte din clasa ei. Dar nu a fost în planul destinului să meargă
mai departe, a rămas cu 5 clase, a fost căsătorită la 19 ani şi a avut parte toată viaţa numai de
muncă. Ea nu a prea iubit distracţiile, nu avea ce face când trebuia să meargă la câte o nuntă
din obligaţie.Toate deplasările ei de-a lungul vieţii, s-au rezumat în perimetrul judeţului Iaşi.
Mama nu a urât şi nu a vorbit de rău pe nimeni, deşi putea să o facă, fiind de multe ori în
legitimă apărare. Mama a dat mai mult, decât a primit. Sunt numai câteva circumstanţe, care
dau greutate cuvintelor sale. Pe lângă o memorie bună, mama a avut şi o judecată sănătoasă,
păstrată până la adânci bătrâneţi. Ea nu a avut niciodată „probleme”, mereu îi căina pe alţii din
familie şi chiar pe străini. Este înţeleaptă această proiecţie a mamei că reuşea să-şi minimizeze
propriile necazuri, considerând că ale altora sunt mult mai mari şi merită înţeleşi şi ajutaţi. În
creşterea şi educarea celor trei copii ai ei, printre care mă includ şi eu, mama ne-a imprimat
frica de Dumnezeu, respectul pentru oameni (fiecare dintre noi, în ruta profesională am avut
profesii legate de relaţionarea cu oamenii atât ca individ cât şi colectivitate) şi deprinderea
pentru muncă. Mama a suferit pentru necazurile copiilor ei şi s-a bucurat pentru reuşitele lor,
ajutându-ne pe fiecare în măsura în care a putut. Nu-mi amintesc să fi fost certat de mama,
poate o observaţie în treacăt, cât despre bătaie a fost exclusă din plecare. Rămâne pentru
fiecare dintre noi mama, Dumnezeu pe Pământ.
Este o spusă consacrată şi în mare parte adevărată, că băieţii bat cu mama iar fetele cu
tata. Dar este un fapt ce nu mai trebuie demonstrat, că la începuturile noastre în ale vieţii, fie
băiat sau fată, cu mama ne culcăm şi tot cu mama ne sculăm. Ea este cea care ne veghează,
ne îngrijeşte, ne răsfaţă şi ne muştruluieşte când facem năzbâtii. Pe ea o căutăm în caz de
urgenţă, ea ne poate proteja şi în situaţii mai complicate se apelează şi la tata după ajutor, el
fiind o sursă de autoritate şi nu de dragoste precum mama. Asta nu înseamnă că tatăl ar fi mai
puţin important în familie, dar cum nu este mereu acasă, nu este prea la îndemână şi poate fi
24
uneori chiar stângaci în a ne ghici gândurile, a ne înţelege sentimentele şi a ne alinta după caz.
Aşa că fără supărare, tatăl este şi el acolo, cu rol de a contribui la unitatea şi prosperitatea
familiei, dar este altceva decât MAMA. De aceea cum se poate observa şi eu cam fost luat de
apă şi insist să-i fac mamei portretul pe care îl merită. Nu cred că sunt o excepţie, este totuşi
mama îngerul nostru păzitor. Numai dacă mă gândesc, că atunci când eram copil şi mă
înbolnăveam, în special iarna, îmi satisfăcea mama toate poftele, chiar dacă trebuia să apeleze
la alţii, îmi aducea mere, ori miere de albine. Când eram mai măricel, îmi amintesc cum făcuse
mama rost de de o bucată de material textil de culoare albastră şi nu şi-a făcut mama fustă sau
o haină pentru ea, ci a transformat-o într-o haină pentru mine, un gest care a impresionat-o şi
pe croitoreasă. Dragostea mamei pentru copilul său, este ca apa şi soarele pentru plante. Nu
este o alegere la întâmplare, că atunci când într-o familie se ajunge la divorţ, să fie de la sine
înţeles ca să rămână copiii la mamă. Aşa cum nu este o raritate, că mama decontează cu
dobândă în parcursul vieţii, nereuşitele, angoasele, frustrările şi rătăcirile copiilor ei. Această
dragoste emanată de mamă, fără condiţii, uneori exagerată, pentru copii ei, îi cam poate pârjoli,
precum ar fi expunerea prelungită la soare, făcându-i inapţi pentru a răspunde provocărilor
vieţii. Chiar la o vârstă adultă, copiii pot reproşa mamei, că nu i-a făcut cu noroc, cu o aluniţă pe
obraz, cu ochi albaştri sau că nu i-au lăsat când erau mici să meargă pe bicicletă. De reţinut, că
poate cu unele excepţii, tot ce face mama pentru copilul său, este mereu din prea multă
dragoste. Un motiv serios, să-i iertăm “ păcatele “ şi să nu o detronăm de pe tronul său de aur!
După venirea mea pe lume, din trei în trei ani am mai avut o soră şi un frate, când grijile
şi preocupările părinţilor au trebuit să fie împărţite, toţi trei am învăţat bine şi ne-am făcut un rost
în viaţă. Nu de puţine ori am auzit exclamând pe unii consăteni: „Ce copii buni are Rotaru!”
Încă de copil, în tot ce faci şi întreprinzi cauţi compania celor de seama ta. Aşa am făcut
tandem cu Ion, vărul meu care stătea la câteva case depărtare de noi. Mai mult eram eu la el
decât el la mine, avea o curte mare şi parcă toate erau mai bine aranjate faţă de la noi. Moşul
Vasile Cocieru, tatăl lui Ion, era un om foarte întreprinzător şi priceput, i-am căutat compania şi
peste ani, un autodidact şi un perfecţionist iar mătuşa Ileana, sora mamei era o foarte bună
bucătăreasă. Mătuşa Ileana, când eram la şcoală în oraş, m-a ajutat uneori cu bani de
cheltuială. „Ţine de la mătuşa nişte bani, ştiu că ai nevoie”. O făcea fără ştirea lui moş Vasile,
care şi el, la rândul lui, mai ajuta nepoţii după sora sa. Pentru mine acest ajutor conta mult. La
moşul Vasile am descoperit periuţa şi pasta de dinţi, pe lângă alte bunătăţi. Trebuie să recunosc
că ei erau mai „prinşi” ca noi, nu prea aveau dorinţe sau pofte „puse în cui”. Nici la moşul Vasile
nu porneau toate la automat, poate şi pentru că era un om fără astâmpăr, să cuprindă, să facă,
habotnic după treabă, în altele era însă cu măsură. A urmat toată viaţa tratament pentru dureri
de stomac. Mai avea el un of, ar fi dorit ca la copiii săi să le placă mai mult cartea. Dar până la
urmă funcţionează în viaţă proverbul, „când ai sare, n-ai făină”.
Dintre acţiunile „serioase”, întreprinse împreună cu Ion vărul meu, îmi amintesc cum
într-o primăvară, am adunat tot felul de sticluţe din casă în care am prins mai multe albine şi am
cules flori de zarzăr din curtea lui Ion, pe care le-am pus într-o groapă săpată în livada mea de
pruni, improvizând credeam noi, un stup de albine. După ce am luat albinele drept vegetariene,
care preferă florile de zarzăr, cum am observat noi de la distanţa anilor noştri şi le-am înghesuit
peste flori în „stup”, făceam planuri cum vom împărţi mierea care va rezulta. Nu mică ne-a fost
mirarea şi părerea de rău, când am constatat după vreo două zile că albinele muriseră şi florile
se vestejiseră. După încheierea lamentabilă a acestei „afaceri”, am mai avut o tentativă, având
ca locaţie tot livada mea. Am tăiat cu Ion mai multe corzi de vie, din via lui moş Neculai Sandu,
fratele bunicii după tată, care era vecin cu noi şi le-am plantat într-un perimetru de livadă
înfigându-le în pământ. Şi de această dată ne-am făcut planuri cum vom împărţi recolta şi cu
planurile am rămas. Da, era o mentalitate de copii, credeam în inocența noastră, că dacă ai
întreprins ceva, rezultatele trebuie să vină de la sine, fără alte determinări sau condiţionări. Dar
intenţia contează, am făcut ce depindea de noi.
25
În copilărie, ieşeam deseori pe suhat (imaş), care nu era prea departe de casa noastră.
Aici se adunau copii de diferite vârste, care alergau, făceau diferite jocuri sau păzeau vitele. Pe
imaş era şi un iaz, consemnat în harta orală a satului ca fiind a lui Bordea, care în perioadele
ploioase lucra la capacitate, prelungindu-şi capetele pe şanţurile laterale unde se adunase apa
de pe versanţi. Uneori mai seca în timp de secetă, dar nu în totalitate. Unii copii se mai scăldau
în el, dar era riscant pentru că trecuseră gâştile din sat pe acolo, care cum ştim nu prea lasă
spaţii igienice pe unde trec şi în urma lor rămâne apa colorată în verde. Era impresionant când
lunca imaşului stătea zile întregi inundată iar iarba creştea la comandă, totul arăta de un verde
crud, colorat cu floricele multicolore. Până se retrăgea apa, broaştele intrau şi ele în drepturi,
ţinând-o într-un concert care încanta plăcut urechea. Noi copiii aveam o adevărată plăcere să
alergăm prin această iarbă cucerită de apă. Ca şi aerul, apa înseamnă viaţă, cum puteam
constata înviau plantele, apăreau ca din senin broaştele, melcii ieşeau din găoace şi se
întindeau la drum lung, fluturi albi şi de alte culori zburau în cercuri concentrice, cosaşii şi
lăcustele făceau salturi ţâşnind ca nişte săgeţi din iarbă, caii popii zburau în voie ca nişte
minielicoptere, totul era proaspăt şi plin de vitalitate.
Deplasarea mea pe imaş era cu treabă, după coada vacilor sau în interes de joacă. Aşa
făceam în timp de ploaie din pământul argilos „tunuri” (un fel de dreptunghi din argilă cu un
orificiu nepătruns pe o parte) pe care le pocneam, aruncate cu forță de sus, la capătul unui pod
de lemn. Foloseam uneori şi arcuri din îndoirea unei mlădiţe de alun, cu care ne întreceam cine
arunca săgeata mai departe. După ce începusem să merg la şcoală mi-am făcut şi o „puşcă”
din lemn de soc, decupând o bucată dreaptă dintr-o ramură de soc de 20-30 de cm, la care în
prealabil îi scoteam măduva, folosind un piston din lemn de corn, aruncam la mare distanță
„cartuşele” făcute din „buci” ( câlţi ) de cânepă. Se simțea totuşi în locurile moi ale corpului,
lovitura acelei biluțe aruncată cu presiune. Cei mai mari, îşi arătau disponibilitatea de a ne primi
în anturajul lor şi pe noi cei mai mici, implicându-ne în diferite jocuri. Cum era de exemplu
„coada vulpii”, constând în a folosi o creangă de copac sau o lumânărică, care creştea pe imaş,
un băiat şi-o fixa între picioare, iar noi copiii mai mici care nu ştiam finalul, legaţi la ochi trebuia
să prindem „vulpea” de coadă, care în prealabil a fost trecută prin balegă de vacă, care se
găsea pe imaş. Mergea păcăleala o dată pentru cine intra în joc, cum am păţit-o şi eu. Cum se
întâmplă de multe ori în viaţă, înveţi multe lucruri pe pielea ta. Dacă nu ai mai trăit o anumită
experiență, ai să ghiceşti greu intenţiile celor din jur, de aceea puţină prudenţă nu strică. Tot pe
imaşul satului, am avut surpriza să constat cum cresc ciupercile după ploaie. O minune care se
întâmpla pe locul unde, cu un an înainte fusese ocolul vitelor şi se macerase bălegarul. Apăreau
la câteva ore sau a doua zi după ploaie, pâlcuri albe de ciuperci comestibile, înmulţite prin spori,
culese de cei care ajungeau primii în acele locuri.
Trec repede şapte ani din viaţă, cu program de voie şi exerciţii liber alese, fără prea
multe griji şi nevoi şi ne apropiem de mersul la şcoală. Aşa intrăm în lumea oamenilor mari, cu
griji şi obligaţii.
În acele vremuri nu se vorbea despre creşe, grădinițe sau alte forme de pregătire
preşcolară, intrai în clasa întâi fără un antrenament prealabil. Poate eram mai nărăvaşi în
pauzele dintre ore, dar la lecții sigur eram mai sfioşi comparativ cu ce se întâmplă în zilele
noastre şi cum s-a păstrat în timp, eram şi noi curioşi şi dornici de a şti. Nu ne focusam de la o
simplă zgârietură şi nici nu dădeam fuga să-i spunem mamei sau bunicii, dacă erau confruntări
între noi copiii, toate se tranşau pe loc. Se şi uita repede, că a doua zi iar eram tovarăşi de
joacă şi de năzbâtii. Era o regulă ca să meargă copiii în clasa întâi, la vârsta de şapte ani
26
împliniți, când erai considerat „copt”. În timp părinții au devenit mai grăbiți, poate şi copiii sunt
mai precoci şi au coborât vârsta şcolii cu mai mulți ani.
Cum aveam şapte ani, am mers în clasa întâi la şcoala de patru clase din sat, care
funcţiona într-o clădire veche, situată undeva la mijlocul satului. Pentru a ajunge la şcoală
trebuia parcursă pe jos, o bună parte de sat. Nu-i vorbă, că şi domnul învăţător Jilavu, venea
din partea opusă a satului tot pe jos, ne întâlneam astfel cu şcoala la jumătatea drumului.
Domnul Jilavu cobora de pe dealul Frumuşelii, noi băieţi cuminţi care până la venirea lui,
ridicam praful cât şcoala, îl urmăream de la distanţă, recunoscându-l după nelipsita-i geantă din
piele maro şi la un scurt semnal, încetau ostilităţile. Când ajungea la şcoală domnul învăţător,
toţi eram liniştiţi şi la locurile noastre în bănci. Nu ne era ruşine faţă de domnul învăţător ci mai
mult frică. Avea ceva de lucru cu noi domnul învăţător, eram ca nişte cai sălbatici, aduşi în
bătătura şcolii, cu multă energie şi cu puţine cunoştinţe despre ce este bine sau este rău. Nu ne
încurca la timpul respectiv, uniforma şi ghizdanul. Iarna mă îmbrăcam cu flanela de lână a
mamei, mă încălţam cu opinci din piele de porc şi cu taşca ţesută din lână după gât. Eram fudul
cu opincile, se mulau bine pe picior, alţi colegi aveau opinci din cauciuc, cu o suprafaţă mare de
acoperire la teren şi un vârf gurguţat, le spuneam noi samciuri. În celelalte perioade ale anului
era omologat mersul cu picioarele goale, desculţ. Aveam tălpile tăbăcite, era poate şi sănătos,
călcam pe pământ nu pe pietre sau pe asfalt. Unii mai avuţi purtau tenişi sau alte încălţări din
plastic sau piele. Poate mi s-a tras de la mama sau aşa a fost să fie, dar mi-a plăcut mult
cartea. Nu am avut talent la desen şi nici ureche muzicală, dar am compensat prin lectură. Şi
aici am avut un handicap, neavând o îndrumare asupra a ce, când şi cum trebuie citit. Mi-am
căutat calea singur, cu multe poticneli şi rătăciri. Citeam tot ce-mi cădea în cale pentru a-mi
potoli curiozitatea de cunoaştere. Aşa adunam că poate îmi va fi de folos cândva. Nu ştiu ce m-
a apucat la un moment dat, peste ani la şcoala profesională, să citesc clasicii marxism-
leninismului când alţii citeau poveşti nemuritoare sau extraordinare.
Îmi amintesc că tata avea un scris foarte frumos, îl invidiam pentru asta. M-am străduit şi
eu încă din clasa întâi, să mă încadrez cu literele în căsuţe, numai că în timp literele au cam
luat-o razna. Pot spune că mi-am păstrat în timp un scris inteligibil, cu rândurile tinzând spre
partea de sus a paginii ( cică aş fi optimist ), dar fără pretenţii estetice. Cu puţin efort chiar
puteam scri caligrafic, dar uitam repede de aceste cerinţe. Când venea la noi bădia Costică
fratele mamei, reuşea să-mi facă inimă rea. Deşi pe moment îmi făcea o plăcere desenându-mi
o răţuşcă, un iepure sau un cocoş, de ziceai că sunt vii, după ce le colora, când încercam să
repet şi eu această ispravă, la desenele mele trebuia să scriu pe ele ce reprezintă, pentru a nu
fi confundate cu alte creaturi. Fiecare cu talentul şi antitalentul lui. Nu a prea funcţionat pentru
mine în viaţă “ reţeta “, de a fi obligat sau din proprie iniţiativă să imit pe alţii. Tot la clasele
elementare, în acele vremuri se preda limba rusă. Profesoara de limba rusă, pentru aşi
completa norma de lucru, ne preda şi desenul. Şi cum eu eram paralel cu desenul, prin “
simpatie “ aşa am rămas şi cu limba rusă. Este ca şi cum atunci când nu-ţi place un fel de
mâncare, îl refuzi şi pe următorul, cînd este servit de acelaşi “ ospătar “. Numai că eu eram
croit, să nu renunţ uşor şi mă căţăram şi la aceste obiecte, până la o notă de nouă şi cu zece la
celelalte discipline rezulta o medie, fără mulţi concurenţi, putând candida cu şanse reale la
premiu. Deşi îmi făceam lecţiile la lampa cu petrol care din fabricaţie era cu mai multe focuri,
uneori lumina doar propria ei umbră, când se afuma nu bătea nici până acolo. Nici alte condiţii
nu dădeau pe din afară. Locuiam la începuturi, cinci persoane într-o cameră, cu lut pe jos iar pe
paturi erau saltele umplute cu paie. Uneori în timpul iernii, se mai instala în mijlocul camerei şi
un război de ţesut, în jargonul local „se montau stativele”. A fost mereu o lipsă acută de bani,
dar am fost alimentaţi bine. Nu a lipsit peste ani, vaca cu lapte, porcul de Crăciun, păsările din
curte şi câteva straturi cu verdeaţă. Au apărut în timp caravane cu filme la căminul cultural,
aproape niciodată nu erau bani şi mă mulţumeam cu muzica transmisă la megafon, menită să
atragă spectatorii.
27
.Îmi mersese vestea în sat că sunt bun la carte. Se pare că mi s-a tras de la moşul
Vasile, că un cumnat al său, întâlnindu-mă prin sat, m-a rugat să-i spun tabla înmulţirii mergând
pe drum. Parcă îl văd cum se uita admirativ la mine, avea şi el doi copii la şcoală de o vârstă cu
mine, ambii buni la carte, era o întrecere. Primeam şi premiu la sfârşitul anului şcolar, constând
într-un material pentru o pereche de pantaloni.
După ce am devenit şcolar, au venit şi grijile. Să nu întârzii, să îmi fac lecţiile, să nu
lipsesc de la şcoală, să nu mă fac de râs, erau frământările de fiecare zi. Această preocupare a
devenit în timp deprindere, fiind uneori excesivă, ceea ce-i deranja pe unii în perioada şcolii, că
îi scotea din cadenţă sau îi trezea prea dimineaţă. Deja din clasa a doua am primit şi alte
însărcinări în diviziunea muncii din familie, după ce veneam de la şcoală, mergeam cu boii şi
vaca să le pasc în pădurea din jurul satului (imaşul satului, fiind întins pe un spaţiu restrâns, pe
un deal neroditor). Încă de atunci mijea un element predestinat din viaţa mea, ca pregătirea
şcolară să o fac concomitent cu munca, fiind privat de timpul liber aferent copilăriei şi tinereţii.
Păscutul vitelor în pădure era oficial interzis. De aceea încălcarea acestor prevederi
presupunea luarea unor precauţii şi contarea pe un acord tacit al pădurarului. Mergeam singur
în pădure şi în locuri cât mai sălbatice, să nu mă găsescă pădurarul. Foloseam o „strategie” la
intrarea în pădure, care se făcea prin imaşul care era situat pe o pantă abruptă de unde se
vedea ca în palmă de la casa pădurarului. Până şi pădurarul s-a exprimat către tata: „Acum îl
vedeam pe unde a intrat în pădure, mergeam în calea lui să-l întâlnesc şi probabil o cotea în
altă direcţie şi nu-l găseam”. Cu mintea de astăzi, cred că pădurarul, aprecia spiritul meu de
prevedere şi nu făcea eforturi să mă găsească.
Pădurea avea geografia ei, aşa puteam identifica specificul unor locuri. Tabla (un loc în
pantă, cu stejari tineri la rădăcinile cărora creşteau bureţi- gălbiori); Batista (un podiş unde
primăvara puteai cosi leurda şi lăcrămioarele, care ocupa suprafeţe întinse); Dealul Cireşului
(un loc unde creşteau mulţi cireşi, nu departe de sat); Ciorbolea (o luncă delimitată de Piscul
Apostolului şi şoseaua de ieşire spre comuna Popeşti, întâlneai aici la tot pasul, tufe mari de
zmeură şi de aluni); Dealul Mare (cea mai mare înălţime din zonă şi de regulă limita maximă
până unde ajungeam ca şi distanţă faţă de sat, pe parcursul unei zile); Valea rea (o vale abruptă
şi adâncă, cu un huciag foarte des, pe care nu o puteam privi decât de sus, la care se adăugau
şi unele feste jucate de imaginaţie, cum că acolo ar trăi animale sălbatice periculoase),
Ghiorghiţoaia (o poiană mare în mijlocul pădurii unde se afla casa pădurarului, frumos dar cam
singuratic locul), Captalani (o continuare a imaşului prin două lunci la intrarea în pădure,
despărţite de drumul principal pentru ieşirea din sat), ş.a.
Nu pot spune că am fost din prima un curajos şi un cuceritor al necunoscutului pădurii.
Primele incursiuni nu erau prea departe de sat, distanţa extremă era stabilită de locul până
unde, nu mai auzeai un zgomot specific satului, cum ar fi lătratul câinilor sau sunetele stârnite
de hârjoneala copiilor pe imaş. Cu timpul am devenit un „cosmonaut” experimentat şi am ieşit
din sfera de „gravitaţie” a satului, dobâdind o mai mare autonomie de mişcare. Era un stres şi
cu mersul în pădure, fiind însoţit de singurătate şi având o vârstă fragedă. Mă deplasam ca pe
un teren minat, în locuri cât mai îndepărtate, de regulă necirculate şi unde să fie verdeaţă din
abundenţă. Aşa am cunoscut de mic esenţele copacilor, bureţii buni şi nebuni (erau diverse
speciile de bureţi comestibili: hribi, chitoarce, hulubiţe, zbârciogi, popenci, gălbiori, opintici), cât
şi locurile unde cresc. Acest program paralel cu şcoala era în fiecare zi inclusiv duminica. Fiind
ziua mare şi plecând de dimineață, aveam uneori şi pachet la mine, care putea alterna în
conţinut prin ouă fierte de găină, turte coapte în ulei sau prune cu pâine de casă. Nu mi-au lipsit
niciodată cărţile din taşcă. Prin prezența cărţilor la mine, păstram oarecum legătura cu viitorul.
În această înfrăţire a mea cu pădurea, am avut suficiente motive de linişte şi nelinişte.
Era întâi percepţia că fac ceva util, ceva chiar mai serios faţă de vârsta mea şi apoi nu am prea
ştiut ce-i joaca sau companiile numeroase şi zgomotoase ca să tânjesc după ele. Poate îmi
doream şi eu să dorm duminica mai târziu şi să meargă tata cu vitele, cum se întâmpla la alte
familii. Nu era posibil, tata fiind deputat sau membru în diferite consilii, trebuia să meargă
28
duminica la Primărie (Consiliul Popular). Păcat că nu s-a pricopsit şi el ca alţii. Am auzit atunci
din mai multe surse, că atitudinea şi intervenţiile sale erau apreciate de cei de la raion, care
veneau în comună cu diferite ocazii, aşa cum nu a refuzat niciodată vreo sarcină obştească.
Aşa l-am prins pe tata cu munca în folosul obştii, dar fără plată. I-a cam plăcut şi un pahar de
vin şi mulţi se îngrămădeau să-i facă cinste. Este parşivă lumea, fiecare marşează de cele mai
multe ori pe „slăbiciunile” celui de lângă el, pentru un avantaj de moment şi chiar de durată. Te
laşi păcălit eşti scos din joc, iți faci o plăcere, dar poți avea apoi durate lungi de disconfort şi
chiar durere. Ceea ce l-a făcut nevalabil pe tata, pentru o gestiune sau o demnitate unde să
emiţi sau să semnezi documente, deşi avea minte şi inimă, fiind respectat de consăteni. Tata
avea ceva din copilul crescut singur la părinţi, unde nu a fost cultivată deprinderea de a intra în
competiţie cu alţii. Avea şi el o serie de activităţi de sezon când uita de sine şi de mâncare.
Primăvara pleca câte o săptămână şi chiar două, la arat dealurile de pe ţarinile de la Oaghia şi
Rogina la o distanţă de 20 km de comuna noastră, unde aveam pământul moştenire de la
bunici. Înfrunta de multe ori perioade cu ploi, când îi uda pâinea sau făina de porumb pentru
mămăligă, chiar şi nemâncat, trebuia să termine de arat şi semănat. Era apoi perioada prăşitului
şi a cositului cu deplasări tot la aceste locaţii, de multe ori făcute pe jos. Această „deputăţie” l-a
care m-am referit a făcut şi din mama un om cu treaba mai mult pe afară în zilele de sărbători,
decât prin casă, de aceea am fost o familie atipică. Părinţii nu au mai ieşit o perioadă lungă din
nevoi, recolta obţinută din munca câmpului, o împărţeau prin „cote” cu statul pe un preţ
derizoriu. Indiferent de recolta obţinută, era stabilită cota obligatorie care trebuia predată
la „baza” de cereale a statului. Unii consăteni au reuşit să dribleze cotele, prin mascarea
pământului ce îl aveau în folosință, prin fel de fel de „şoferii”, nu era cazul cu tata, care a vrut să
fie un om corect în legea lui. Iar eu născându-mă în acea perioadă, nu am avut copilărie şi am
simţit din plin lipsurile. Prin faptul că am căzut demult la pace cu soarta, nu sunt măcinat de
regrete şi nici nu caut vinovaţi, pentru că am fost deposedat de un bun dobândit prin naştere.
Este o formulă magică de consolare, care o aud curent la semenii noştri: “ Asta-i viaţa ! “. Chiar
şi această copilărie, fără copilărie, este departe de situaţia copiilor crescuţi în orfelinate.
Acestora le lipsesc sentimentele de apartenenţă, de identitate şi de protecţie, care se regăsesc
la copiii şi din cele mai sărace familii. Copiii din familii sărace au o problemă cu suportul necesar
pentru a răzbi în viaţă, dar radăcina lor este sănătoasă, fiind susţinută de sentimentele
pomenite mai sus. În cele mai multe cazuri, cum a fost şi la mine, când te-ai născut în sărăcie,
nu ai prea multe frustrări, atât timp cât constaţi că şi cei din jur nu vin la şcoală în costume de
firmă şi tu ai pantalonii cârpiţi în genunchi. Trăiam într-o lume care se deplasa în grup şi dacă
unul sau altul rupea rândurile, nu făcea decât să-i tragă şi pe alţii după el. Peste ani lucrurile s-
au complicat, cum este în zilele noastre, sărăcia te poate plasa într-un teritoriu al ignoranţei,
analfabetismului, foametei şi dependenţei necondiţionate de alţii. S-a schimbat mult lumea,
nimeni nu mai este dispus să te aştepte, să te susţină şi la o adică să te ridice de jos. Aşa că nu
aş da pe nimic copilăria mea de atunci, dacă ar fi să translatez, păstrând condiţiile mele de
pornire, cu aplicare la realităţile de astăzi.
În deplasările prin pădurea din jurul satului, sau cum spunea Eminescu „fiind copil
păduri cutreieram...”, nu era numai poezie, era şi ceva aventură, am trăit întâmplări plăcute şi
unele la limita suportabilităţii. Să realizăm că ne referim la un copil cu vârsta între 10 şi 13 ani,
înainte de anul 1960, când televizorul nu ajunsese în sat, cum nici aparatul de radio nu era o
prezenţă în fiecare casă. Orizontul de cunoaştere era cel pe care îl descopereai în fiecare zi,
fără posibilităţi de comparare cu ce au făcut alţii sau anticipare a eventualelor pericole. Aşa
putea fiecare copil să fie original în felul lui şi să nu prea ştie de ce să se ferească. Dacă ar fi să
încep cu o întâmplare care m-a impresionat pozitiv, îmi amintesc cum într-o dimineaţă după o
ploaie, mergând în pădure, pe un platou însorit, unde se defrişase recent un petic de pădure,
găsesc un pui de căprioară care se deplasa greu fiind rănit la un picior. L-am luat în braţe, l-am
mângâiat şi într-un timp foarte scurt, observ cum căprioara, mama iedului se rotea în jurul meu
fără a se apropia prea mult. Am lăsat iedul jos şi m-am îndepărtat pentru a veni la el mama lui. A
29
fost un moment care m-a înduioşat, faptul că deşi rănit, iedul nu a fost abandonat de căprioară,
dovadă că nici eu nu l-am uitat. În altă zi am văzut lupul aşezat la soare, pe o movilă de hotar,
între un platou împădurit cu pădure matură şi rărită în prealabil şi „Valea rea”, care îşi trăgea
numele de la o vale adâncă cu un huceag de nepătruns. Distanţa dintre mine şi lup era de circa
30 de metri, eu l-am luat drept un câine. Dar ce să caute câinele în inima pădurii? Aşa că
instinctiv m-am apropiat de coada boilor, gândindu-mă că nu se va da la ei, dar uşor am
schimbat şi direcția vitelor, pentru a mă îndepărta de pericol şi am evitat să-l privesc prea
insistent. Am întâlnit un lup cu maniere, poate şi sătul, dar spaima mea nu a fost mică. Aşa cum
poate eu fiind leu prin zodie, m-a recunoscut lupul ca rege al animalelor şi atunci nu şi-a propus
să stricăm prietenia.
Ajungeam câte odată, în locuri unde erau parchete în exploatare şi atunci bucuria mea
era mare, vitele aveau din abundenţă frunzar verde pentru a se ospăta iar eu îmi răpuneam
urâtul, fiind în compania unor consăteni care lucrau în pădure la parchete situate la mare
depărtare de sat, aceştia îmi admirau curajul de a mă aventura de unul singur în inima pădurii şi
mă primeau în preajma lor. În cursul săptămânii, erau şi zile când se vindeau lemne din pădure
şi veneau atunci câmpenii (locuitori din alte localităţi mai îndepărtate de pădure) după lemne. În
aceste zile era mai mult zgomot prin pădure. Nu mă mai simţeam singur, dar instinctiv mă
feream să mă întâlnesc faţă în faţă cu aceşti străini.
În una din zile, ispitit de iarba verde care crescuse pe marginea drumului, într-o zonă
numită „Dealul mare”, cea mai mare înălţime din zonă, care se apropie de 400 de metri, situată
la o distanţă relativ mare faţă de localităţile învecinate, am fost prins păscând vitele, de către
brigadierul silvic, care tocmai atunci trecea pe acolo. În primul moment, am vrut să mân vitele în
pădure, el se ia după mine cu înjurături şi ameninţări. Las vitele şi fug, acesta are întâi o
tentativă să fugă după mine, apoi ia vitele şi le mână către brigadă. Şi aşa ajung la 20 de km
distanţă de satul meu. Când aproape de brigada silvică la ieşirea din pădure, îmi iese norocul în
cale. Eu între timp nu mai aveam suflu şi cu inima cât un purice, tot implorându-l pe brigadier
să-mi dea vitele şi să mă lase în pace. Norocul meu era întruchipat de moş Neculai, fratele lui
bunica, care venea de la târg (Podu Iloaiei) şi dejugase boii pentru a-i paşte pe marginea
drumului. Acesta l-a întâmpinat pe brigadier cu o sticlă de secărică, se vedea că se cunosc şi se
respectă. Moş Neculai sfătos, a început să-l ţină de vorbă pe brigadier, i-a explicat că sunt
nepotul lui şi aşa m-a făcut scăpat. Nu înainte de a-i spune câteva vorbe lui moş Neculai, pe
care eu nu le-am auzit, brigadierul mi-a făcut semn să plec. La întoarcere drumul era cam lung
şi venea seara, eu mă grăbeam, vitele după atâta mers doreau să mai pască. Aşa am ajuns
acasă cu vitele lihnite de foame. Se mişcau nervoase prin curte şi răgeau, eu le certam şi chiar
le mânam să intre în şură, pentru a nu mă da de gol, că munca mea de peste zi a fost un rateu.
Părintii erau la munca câmpului şi au venit seara târziu, nu bănuiau ce mi s-a întâmplat dar nici
eu nu m-am grăbit să ies la raport. În aceeaşi seară Moş Neculai a venit la noi după un căuş de
făină de porumb împrumut şi i-a spus mamei păţania mea. Mama nu s-a adresat la altă
instanţă, tata. Probabil în sinea ei şi-a spus că este prea mult pentru un copil, la sperietura pe
care am tras-o şi la frica care m-a inhibat să-i spun eu direct ei. În seriozitatea mea de copil, a
fost un act asumat. Nu aveam pe cine da vina, am încălcat regulile jocului, când pentru moment
nu am conjugat, singur cu singurătatea şi am ieşit la drumul mare.
Singurătatea era mediul meu predilect, prieteniile se făceau la şcoală, dar eu preferam
cartea, sau de sărbători la fotbal şi alte distracţii, iar eu eram cu vitele. Cum s-ar spune nu eram
niciodată „acasă”. Mă simţeam bine în pădure, acest teritoriu al nimănui şi al tuturor cu aer
curat, un peisaj divers, varietatea era dată şi de faptul că mergeam în locuri diferite, mă însoţea
mereu un neobosit cor de păsărele, dar era urâtul liniştii şi al imensităţii, dat de necuprinsul
pădurii şi înălţimea până la... cer a copacilor. Pătrunzând în inima pădurii îmi fixam diferite
repere pentru a nu mă rătăci. Nu-mi prea reuşea întotdeauna această orientare turistică. M-am
rătăcit deseori, dar mă lăsam dus de vite care nu greşeau niciodată drumul spre casă. Mai
aveam şi alte posibilități. Vaca dacă avea viţel mic, avea program de alăptare şi spre seară
30
devenea agitată, trebuia să ajungă acasă luând o direcţie fără greş. Observăm la multe vietăţi
cum fac unele lucruri instinctiv, depăşind capacitatea noastră de a înţelege raţional. Cunoşteam
că nordul este în partea unde cresc muşchi la rădăcina copacilor şi aşa mă puteam orienta,
chiar dacă nu ştiam locul, cunoşteam direcţia. Aşa cum dacă găseai, o dâră neuniformă de
troscot, erai sigur că te afli pe o cărare sau un drum pe care se circula curent şi ducea el
undeva. Sau îmi exersam auzul poate, poate se aud lătrând câinii din sat. Nu era exclus ca
întâmplarea să-mi scoată în cale un drum, o apă curgătoare, un luminiş, o linie de hotar, un
copac căzut, era ca un clic de indentificare a locului unde mă aflu. În orice situaţie eu trebuia să
fiu calm, să nu intru în panică. Dar dumnevoastră ştiţi că nu este posibil, mai ales atunci când
eşti un copil. Nu din motive de vigilenţă ci de frică nu dormeam niciodată în pădure. Erai ca un
fel de radar în funcţiune, să poţi detecta dacă nu vine să te prindă pădurarul, pentru că făceai
ceva interzis, să duci vitele unde este hrană, să fii atent la starea vremii, luai decizii pe loc dacă
venea ploaia, controlul timpului îl făceai urmărind mişcarea soarelui, printr-un băţ pus în poziţie
verticală, umbra lui, fiind luată drept limba de la ceas. Putea fi şi pericolul apariţiei unei jivine, fie
ea vulpe, un mistreţ, un lup şi trebuia să fii în poziţie de apărare. Deşi aceste animale ca şi
câinii, dacă nu sunt provocate, înstinctiv se feresc de om sau de animale mai voluminoase, ca şi
şobolanii de lumină. În toate aceste precauţii era şi lungimea traseului la întors acasă, să poată
paşte vitele din mers, aveam indicator de performanţă, să fie vitele sătule.
De mic copil m-a terorizat datoria, rezultată din metamorfozarea grijilor, trăite şi
asumate de bună voie. Aşa mi-am dezvoltat spiritul de răspundere şi gradul de implicare, în
orice acţiune întreprinsă. În pădure tresăream la orice zgomot, la un moment dat, într-o zi am
trăit o experienţă specială. Eram în plină zi cu vitele într-o poiană, cu iarbă verde relativ
sărăcăcioasă, fiind o sărătură, unde vitele staţionau mai mult pentru a linge sare, decât pentru a
paşte, când aud un pocnet de frunze lovite. Pe moment puţin speriat, mi-am zis că este o glumă
a câmpenilor, care veneau după lemne fiind zi de pădure. În scurt timp s-au înteţit aceste
pocnituri şi am putut desluşi că sunt boabe de gheaţă. Când îmi arunc privirea spre colina din
faţă, văd un nor negru care întuneca văzduhul. Îmi fac curaj pe moment, aliniez boii şi vaca pe
cărarea care pleca dinspre poiană şi le îndemn la vale. Între timp a început să plouă cu gheaţă,
înălbind cărarea, vitele întorceau capul într-o parte, într-un efort de autoapărare, eu rupeam un
băţ de ele pentru a le accelera deplasarea. Ajung cu mare greutate în vale, erau trăsnete cu
cerul în flăcări şi ca punct culminant, la câţiva metri în faţa mea, este trăsnit un stejar cu
diametrul de peste 0,5 metri, care pe moment mi-a orbit privirea şi mi-a blocat drumul pe
direcţia mea de deplasare. Nu trebuie să mai spun, cât m-am speriat. I-am mulţumit lui
Dumezeu, că am scăpat cu viaţă. Nu ştiu cum am ajuns acasă şi nici nu am simţit cât de mult
mă udase ploaia.
Din pădure deseori veneam cu bureţi de sezon sau melci care apăreau în special după
ploaie. Erau şi fructe de pădure, mere pădureţe care nu-mi plăceau, cireşe negre amare şi chiar
dulci la care nu prea ajungeam pentru că cireşii erau prea înalţi şi nu mă bizuiam să mă urc în
ei. Dar rămâneam totuşi cu alunele, fragii, coarnele, murele, coacăzele. Şi în funcţie de
anotimp, mai erau şi florile: toporaşii, ghioceii, viorelele şi lăcrămioarele, care îmi încântau
ochiul şi îmi mangâiau sufletul. Sau susurul apelor curgătoare, care făceau mici cascade în
traseul lor cu apă limpede, filtrată de argilă şi nisip, numai bună de băut. Mai veneau câteodată
la întâlnire, cerbi şi căprioare, bursuci şi porci mistreţi, foarte grăbiţi în deplasarea lor prin
pădure. Veveriţele dădeau şi ele câte un mic spectacol, făcând acrobaţie prin copaci. Erai parcă
într-o sală de spectacole nonstop, unde se succedau o diversitate de imagini care încantau
privirea, delectau auzul şi mângâiau sufletul, îl înfoia ca pe o paraşută pentru a survola
văzduhul. Nu profitam de situație, dar cum eram singur, chiar le puteam privi pe toate de sus.
Mă simțeam prea de a locului, ca să mă exclud din peisaj.
Mai erau şi unele situaţii incomode, pe care nu aveai cum să le ocoleşti. Întâlneam rar şi
câte un şarpe de peste un metru lungime, la care reacţionam prudent, cu nelipsitul băţ din mână
ii aplicam câteva lovituri ţintite la cap, până îl omoram şi îl agăţam apoi pe o creangă în afara
31
drumului circulat. Este interesantă această vietate, care işi expune tot corpul chiar dacă se face
colac, în timp ce îşi protejează cu multă precauție capul. Aşa că nu-i prea la îndemână să-i cauți
capul şi să te lupti şi cu frica care te cuprinde pe moment. Circula printre copii o atenţionare
verbală că după ce putrezeşte şarpele, oasele sale sunt periculoase dacă îţi pătrund în picior.
Şerpii apăreau în locuri însorite, unde făceau plajă. Mai tresăreai câteodată când mai sărea
câte o şopârlă dintr-un tufiş însorit. Ele nefiind periculoase, le puteai admira pentru culoarea lor
care aproape se confunda cu culoarea mediului înconjurator. În câte o scorbură de copac,
descopeream câte un roi de viespi, pe care îl tratam cu grijă, aceste insecte având un
comportament imprevizibil. Nici unele muşuroaie de furnicari cu lungimi de până la doi
centimetri, aflate pe locurile unor copaci putreziţi, nu trebuiau deranjate, că acţionau la
întâmplare şi cu agresivitate. Ocoleam şi locurile unde erau vizuinele bursucilor. Eram avertizat,
nu ştiu cât este de adevărat, că se reped direct la fuduliile omului. Dar dacă persoana este de
genul feminin, ce se întamplă? Nici pe vulpi nu le vedeam cu ochi buni, de aceea mă trecea un
fior când păşeam pe lângă vizuinele lor, care erau plasate strategic pe câte o muchie de deal
bine împădurită. Erau vreo două bălţi în pădure străjuite de sălcii pletoase, unde îşi făceau
veacul şi câteva broaşte ţestoase. Nu ştiam atunci nimic despre ele, am fost surprins de forma
lor curioasă, aşa că neştiind dacă sunt sau nu periculoase, le lăsam în pace. Fiind cu picioarele
goale, mai călcam într-un ciot sau într-un spin, care lăsa semne pentru mult timp, cu toate
precauţiile mele la mers. După cum vedem, în multe evenimente din pădure, eram la voia
întâmplării şi la mâna norocului. Şi nu mă pot plânge, am avut noroc. Aveam la vârsta aceea un
curaj, inconştient. Trăiam experienţe unice, descopeream natura. Eram încă la tulpina copacului
vieţii, nu începuse încă să mijească ramurile disocierii răului de bine. Cum s-ar spune, mă aflam
în rai, nu muşcasem din măr.
Păscutul vitelor în pădure, ca şi ocupaţie, poate fi luat ca un pretext, pentru că în fapt
era o înfrăţire a mea cu natura şi îmbinarea muncii cu învăţătura. În timp ce unii copii de vârsta
mea şi atunci, dar mai ales acum, descoperă acest univers natural pădurea, din poze, cărţi, pe
internet sau din povestirile părinţilor, eu în fiecare zi îmi lărgeam orizontul de cunoaştere prin ce
vedeam şi trăiam. Astfel luam şi primele lecţii de viaţă.
Pădurea care înconjura satul, văzută din cerdacul casei mele, în anotimpurile primăvara
şi vara, pe o întindere cât vedeai cu ochii, era ceva monolit, o mare verde cu intensităţi diferite a
acestei culori, prin linii abia perceptibile se descifrau curbele de relief, părea ca ceva de
nepătruns, o lume aparte cu regulile ei. Eu îndrăzneam să o descopăr şi s-o cuceresc în fiecare
zi, fără o pretinde sau a declara vreodată că sunt stăpânul ei. Aşa am fost acceptat şi am intrat
în graţiile ei. Câtă sănătate, bună dispoziţie şi poftă de viaţă, poate oferi ea! Are pădurea în ea
şi ceva misterios, care îţi pune imginaţia în funcţiune, poate şi de asta are un farmec aparte. Nu
ştiu câţi copii au trăit plăcerea, mersului pe jos prin pădure, mai ales în anotimpul toamna. După
ce de la distanţă, ţi se oferea un peisaj multicolor ca şi cum cineva s-a jucat cu acuoarele pe un
imens tablou, care reprezintă metamorfozarea pădurii un fel de, la revedere până la primăvară,
pătrunzând în ea după ce cad frunzele, nu atingi pământul parcă ai sub picioare o pernă de aer,
nu mai ai greutate proprie, pluteşti. Trăieşti o anumită nostalgie, întâi că vezi o pădure năpârlită
şi apoi resimţi trecerea imperturbabilă a timpului.
Interesant este şi iarna, după ce cade zăpada şi pe toată întinderea este alb, vezi la
distanţe relativ mari printre copacii împodobiţi cu promoroacă instalată în locul frunzelor, parcă
s-a jucat cineva cu beteala albă, netrecând cu vederea nici o crenguță de copac, este o mare
linişte, îţi auzi proprii paşi scârţâind pe zăpadă dacă este îngheţată, ai senzaţia că te deplasezi
pe un teren interzis, că deranjezi ceva învelit cu un imens cerşaf, mai observi din loc în loc câte
un moţ de verdeaţă care răsuflă deasupra zăpezii ori auzi câte o ciocănitoare care munceşte de
zor la decojirea unui copac atins de carii în căutare de viermişori. Aproape totul intră în
hibernare.
În timp ce primăvara şi vara, când pătrunzi într-o pădure bătrână, cu copaci falnici şi în
prealabil rărită, ai senzaţia că eşti într-o catedrală, coroanele împreunate ale copacilor constituie
32
bolta, care este întreruptă din loc în loc, prin petice albastre de cer, ca nişte vitralii şi cântecele
păsărilor sunt ca nişte orgi, care închină imnuri vieţii şi bucuriei de a trăi. Bolta catedralei se
sprijină pe maiestoase tulpini de diferite specii de copaci, de regulă stejari, cu rădăcini adânci
înfipte în pământ, sugerând trăinicie şi rezistenţă. Te vezi mic dar important, în această
construcţie şi calci cu o anumită sfioşenie pe covorul verde din incinta “ catedralei “, trăind o
anumită renaştere în fiecare zi. Totul are un aer proaspăt şi tonic, mai ales după o ploaie. Chiar
şi soarele când intră în catedrală se descalţă la uşă, selectând razele care vor lumina sau vor
încălzi porţiuni din incinta ei. Cei nu prea grabiţi şi cu sufletul curat, se pot autoservi cu
„aghiasmă” oferită cu dărnicie de apa rece curgătoare care traversează catedrala. Cu puţină
strădanie poţi lua şi „anafură” constând din fragi, mure sau alte fructe de pădure. Catedrala prin
liniştea, generozitatea şi deschiderea ei spre cer, oficiază „slujba” nonstop. Cei care petrec mai
mult timp în incinta ei, devin mai purificaţi şi mai rezistenţi la alergiile vieţii. În catedrală eşti într-
o legatură directă cu Dumnezeu, fără aţi fi intermediată această comuniune de vreun popă.
Trăirile şi simţămintele încercate în mijlocul naturii, sunt tot atâtea motive să iubim
natura, în toate formele ei de manifestare, ea nu rămâne niciodată datoare. Natura îţi dă
percepţia necuprinsului, a unei neîngrădite libertăţi de mişcare şi un confort interior greu de
explicat. „Natura este o sferă infinită al cărui centru este pretutindeni şi a cărei circumferinţă nu
este nicăieri” (Blaise Pascal). Este o mare mângâiere pentru sufletul omului, devine uneori
pătimaşă, dacă nu se respectă legile ei.
Această „ocupaţie” de a paşte vitele, bun prilej şi pentru mine de a „paşte” experienţă
de viaţă, nu se consuma în tot cursul anului numai în pădure ci şi pe ţarina din jurul satului,
după ce se culegea recolta de grâu sau de porumb, cât şi pe spaţiul cu iarbă dintre zăcimile de
vii. Aveam şi noi o zăcime unde cultivam porumb, eram o excepţie în spaţiul respectiv. Acolo
avusese o căsuţă bunicul dinspre tata. Mă refer la acest spaţiu, că pe parcursul unei zile, între
viile care ocupau un spațiu cât vedeai cu ochii, am fost ispitit să găsesc soluţia pentru a mânca
un strugure. Viile erau îngrădite cu sârmă ghimpată şi cu spini. Folosind un băţ despicat la un
capăt, care avea şi o denumire locală „hoţoaică”, îmi potoleam pofta cu câte un strugure extras
cu atenţie prin gard. Nu mă lăcomeam şi nu făceam mare pagubă. Strugurii erau acri, nu că nu
ajungeam eu la ei, ci prin faptul ca era de soi „producător”, fără pretenţii de stropire ca viţa de
vie nobilă, din care ieşea un vin dur şi acru. Am avut ghinionul într-o zi, când eram cu vitele în
acea zonă, fără a fi prins asupra faptului, să vină un flăcău din sat, care avea vie acolo şi să mă
acuze în faţă că „fur poamă”. Nu m-am simţit vinovat, am încercat să mă apăr, nu era cu cine
discuta, m-a intimidat şi chiar m-a lovit. A fost una dintre persoanele din sat, pentru care nici
peste ani, nu am avut ochi să-l văd. Poate el a uitat de atunci, dar pe mine m-a marcat. Spre
toamnă, după ce se strângea fânul, mergeam cu vitele la extremitatea ţarinei din jurul satului, în
fundul Mădârjacului, unde aveam o fâneaţă sub poala pădurii pe care crescuse otavă (iarbă
verde crudă după coasă). Aici erau mai multe bucăţi (loturi) cu diferiţi proprietari şi lăsam vitele
să pască deavalma. Porumbul din jur era numai bun de copt şi noi copii nu pierdeam prilejul să
facem un foc pentru a coace păpuşoi sau să fumăm ţigări din mătase de porumb. Cu toate
precauţiile noastre, tot ne-a prins într-o zi moş Ghiţă Dascălu că i-am făcut pagubă. El avea
porumb hibrid, noi îi spuneam „măseaua calului” care rămânea în „lapte” până toamna târziu.
Ne-a alergat pe toţi peste câmp, eram vreo şase copii şi ne-a înjurat cum i-a venit la gură.
Alături de fânaţul nostru, era o apă curgătoare în timp de ploaie, afluet al Şacovăţului,
aici din loc în loc, fiecare sătean în dreptul terenului lui, punea cânepă la „topit”. La timpul
respectiv, cânepa era la mare trecere, se cultiva în loturi compacte de teren, ea fiind un fel de
„bumbac al săracului”. Acum aflăm că sămânţa de cânepă, ca plantă etnobotanică, are
proprietăţi halucinogene. Nu ştiu ce antidot era (probabil era prăjită, bătută şi dată prin sită)
când se folosea această sămânţă la Crăciun pentru turte cu julfă, că nu se alegea nimeni cu
halucinaţii.
33
Au trecut repede patru ani şi am terminat patru clase la şcoala din sat. Aşa cum s-a
întâmplat şi cu alţii şi pentru mine se contura o limită peste care nu se putea trece, respectiv să
continui studiile până la şapte clase în comună.
34
Peste drum de şcoală, pe platoul din deal, era casa domnului învăţător Jilavu. Am
admirat livada cu pomi de diferite specii a acestuia, florile de diferite culori, alinierea rândurilor
de pomi şi de viţă de vie. Păcat că dintre consăteni, nu i-au luat prea mulţi exemplul. Pentru
mine, care aveam o livadă cu pruni şi meri crescuţi spontan, şi la vie duceam dorul, a fost ceva
care m-a impresionat. Copil fiind, îmi amintesc cum mi-am înăbuşit an da an pofta pentru perele
mari şi coapte din perii înalţi şi stufoşi ai mătuşii Ruxanda, care locuia peste drum de noi. Când
i-am spus, oful meu, mamei peste ani, mi-a replicat cu părere de rău : „De ce nu mi-ai spus măi
Costică?” Nu am avut răspuns. Era o educație spartană liber asumată, îmi lipseau prea multe,
ca să pot să-mi permit să fiu la cheremul poftelor. Mă pregăteam pentru viaţă şi nu eram pe un
drum greşit. Aceste dorinţe refulate mi le-am satisfăcut peste ani, când am avut propria grădină,
mi-am pus cu mâna mea pomii din livadă şi viţa de vie, pentru a avea eu şi a da şi la alţii.
În clasa a şasea, la şcoală ne-a învăţat, cum să plantăm pomi şi am dobăndit
cunoştinţe despre altoi şi portaltoi. Aşa am făcut mai multe deplasări în pădure, de unde am
adus puieţi de pomi sălbatici replantaţi apoi în curte, pe care i-a altoit un om priceput din sat,
care era şi crescător de albine. Aşa am avut şi noi în curte, peste câţiva ani, meri, peri şi gutui
altoiţi. Lecţiile de botanică, erau predate de domnul Gemene, care ne ducea în livada şcolii,
pentru a ne face şi demonstraţii practice. Mi-a rămas în minte o demonstraţie a domnului
Gemene, cum că noi purtând opinci, în fapt cheltuim mai mult decât am purta pantofi, punând în
balanţă durata de viaţă, estetica şi costul încalţămintei. Acest domn Gemene, s-a stabilit în
comuna noastră prin căsătorie şi s-a remarcat prin seriozitate, echilibru şi tact pedagogic, fiind
respectat şi iubit de elevi.
Nu am dat niciodată ocazia să fie invitaţi părinţii mei la scoală, pentru că am făcut sau
nu ceva. Mai primea tata câte un compliment de la profesori dar se ferea să ajungă la urechea
mea, pentru a nu mă influenţa negativ. Eu îl auzeam întâmplător când îi povestea mamei.
Totdeauna erau cuvinte de laudă. De copil am luat viaţa în serios, poate prea în serios. Nu am
fost urecheat pentru modul de îndeplinire a obligaţiilor şcolare, dar îmi amintesc de două bătăi
pentru cu totul alte cauze, primite de la tata. Când eram mai măricel, m-am urcat pe poarta de
la intrarea în curte şi repetam cu voce tare, nişte înjurături pe care le auzisem de la alţii. S-a dat
imediat alarma, că mă exprim golăneşte şi s-a trecut pe loc la aplicarea constituţiei, cu câteva
beţe la fund. Cred că meritam. A fost după aceea, mare ceartă că dispăruse din podul casei
noastre o pipă porţelanată pe care o găsise tata (el nu era fumător). Pipa de fapt era rătăcită
prin pod, eu am văzut-o abia când a fost găsită. Dar a căzut pe mine bănuiala că am luat-o,
făcând-o pierdută. Mama a intervenit şi m-a apărat, dar nu a avut prea mult spor, s-a lăsat cu
înjurături şi cu bătaie. Când eşti cel mai mare într-o familie cu mai mulţi copii, pe tine se fac
toate experimentele, ceilalţi fraţi sunt spectatori. În ordine ca părinte, până la cel mai mic dintre
copii, ai învăţat în timp şi profesia de părinte şi eşti mai îngăduitor, mai rezonabil. Un lucru este
sigur, într-o familie cu mai mulţi copii, cel mai mare nu are nici o şansă să fie alintat în copilărie.
Peste ani, am mai avut parte de câte o dojană de la tata, dar făcută parcă cu reţinere şi cu
multă înţelegere.
Nu ştiu câtă legătură a avut cu „pipa”, dar de-a lungul vieţii, nu am fost corupt de fumat
nici ca distracţie şi cu atât mai mult ca o deprindere. Poate fi la bază şi experimentul încercat de
copil, toamna pe câmp, când ne confecţionam ţigări din mătase de porumb şi cei mai mari, după
ce aproape ne obligau să tragem câteva fumuri, trebuia să spunem, „Ah caii popii”, te apuca o
tusă, după înghiţirea acestui fum înecăcios, cu bulbucarea ochilor şi congestionarea feţei că te
cam lecuiai de fumat.
În familia noastră nu s-a cultivat şi nu s-a încurajat să râvnim la bunul altuia. Un
exemplu a fost mama care era credincioasă şi cu frică de Dumnezeu şi tata care prin structura
sa a fost un om cinstit şi corect, chiar dacă a fost de multe ori în pierdere.Trăind într-o zonă
înconjurată de păduri, se mai mişca lumea, fiecare se descurca în felul lui. Erau grupuri de
săteni, care în înţelegere cu pădurarul, poate şi cu brigadierul silvic, aduceau în timp pe la
casele lor un anumit stoc de lemne, pe care le tăiau la dimensiuni pregătite pentru târg. În
35
nopţile fără lună, porneau la drum 3-4 care încărcate cu lemne, mascate ingenios cu fân, pentru
a fi valorificate în localităţile Popeşti sau Podu Iloaiei. Locul oarecum periculos şi mai controlat
era punctul Vama la ieşirea din pădure, unde se afla şi domiciliul brigadierului. Dacă se trecea
de acest punct scăpai. Funcţiona suveica, nu am auzit de nici o reclamaţie sau neplăcere.
Fiecare persoană cuprinsă în acest circuit, acoperea câte o nevoie. Tata nu a riscat niciodată şi
nu a aderat la această „afacere”. Este numai un exemplu, pot fi şi altele, dacă ne referim la câtă
„miere” era pe mâna unora cu funcţii în CAP, care nu pierdeau ocazia să-şi ia partea lor, fie
printr-o manevră de creion sau o nebăgare de seamă la cântar. La un moment dat, tata
răspundea şi supraveghea activitatea cazanului de ţuică din cadrul CAP-lui, unde nu puteai
aproxima câtă ţuică curge în urma procesului de evaporare a alcolului din tescovină, cu tata
această gestiune era în siguranţă. Este adevărat că tata nu bea ţuică, dar nu s-a încumetat
niciodată să aducă acasă vreo sticlă cu ţuică, aşa de leac. Ăsta era tata, un monument de
corectitudine, astăzi s-ar spune că era un fricos şi un naiv.
Drumul până la şcoală îl făcem zilnic împreună cu vărul Ion. Când veneam de la şcoală
şi ne înghesuia foamea, mai făceam câte o razie pe la bunicii Furnică, care stăteau aproape de
şcoală, în aceste incursiuni le mâncam turtele făcute în ulei cu drojdie de vin. Nouă nu ne-a
spus niciodată nimic, bunica sau bunicul, doar că ne reclamau la mamele noastre. Dar cum
foamea dă dea dreptul, orice dojană a mamelor noastre era un act formal, noi recidivam. Bunicii
oameni gospodari şi harnici işi onorau numele de Furnică, aveau boi, cai, vaci, porci şi pământ.
Dar cam zgârciţi de felul lor. Îmi amintesc o spusă a bunicului când eram deja plecat la şcoală
mai departe, „Dacă ştiam că tu înveţi aşa bine măi Costică, aveam nişte purcei îi vindeam şi îţi
dădeam bani”. Acest refren l-am auzit de mai multe ori, dar niciodată nu s-a materializat. Se
descurcau bunicii, erau şi economi, aproape tot timpul anului aveau vin de vânzare. La ei,
duminica flăcăii din sat, făceau rând după o sticlă de vin cu care să se cinstească. Nu prea erau
alte distracții, mai ales iarna, tinerii se plimbau pe uliţă, discutau în grupuri sau se „cinsteau” cu
vin între ei. Bunicii au trăit peste 90 de ani. O vârstă cand devii în cele mai multe cazuri o
povară pentru cei din jur, mai ales când ai şi probleme de sănătate. Experienţa lor ca şi a altora,
reconfirmă faptul că dacă în viaţă trebuie să ai frică de ceva, atunci este frica de bătrâneţe.
Când eşti bătrân, în cele mai multe cazuri, contezi puţin atât pentru familie cât şi pentru ţară. De
câte ori veneam acasă la ţară, în vacanţele de la şcoala profesională, treceam şi pe la bunici.
Lui bunicu Furnică i-a plăcut politica, nu era înscris în partid, dar fiind paznic la magazia CAP-
ului din sat, trebuia să-şi ocupe timpul în mod „util”. Aproape nelipsit de la el, iarna în zilele de
duminică era domnul Largu, un alt om, foarte bine informat şi cu har de povestitor. Eu ascultam
şi exersam. Şi eu peste ani aveam politica la rever, ea m-a scos din anonimat, m-a făcut să mă
descopăr, să cer şi să obţin mai mult de la viaţă. Când eram mic, bunicu m-a luat de câteva ori
la aducerea cailor de pe imaş. El m-a urcat prima dată pe cal. Dar nu am învăţat niciodată să
călăresc. Eram ca o antenă telescopică, la care glisau greoi segmentele componente.
Prioritățile mele, nu prea coincideau cu a celor din jurul meu. Păream uneori un rătăcit pe
pământ, dar nu mă ținea mult. Bunica Anica, era o femeie mai scundă ca bunicul, plină de
energie, cu o mare poftă de viaţă. Cum se exprima uneori mama „toate trec repede pe langă ea,
nu că nu-i pasă, dar nu o prea afectează”. Casa bunicilor fiind mai departe de casa noastră, nu
le călcam prea des prin bătătură.
În unele zile, când ploua mai mult şi vadul Şacovăţului îşi dovedea utilitatea, zăboveam
mai mult cu colegii de şcoală, pe Podul cel Mare care traversa şoseaua principală a satului,
aruncând bărci de hârtie, preluate apoi de râuleţul care trecea pe sub pod şi se vărsa în
Şacovăţ. Când era vorba să ne facem noi programul, nu prea ne era foame şi nu ne grăbeam
să ajungem acasă.
Nu era pe atunci moda să mergi cu pachet la şcoală. Aveam totuşi doi colegi care
veneau la şcoală, de la distanţe foarte mari, aveau deseori ca pachet, turte în ulei şi nu pot
36
spune că nu îmi făceau poftă. Iar ajungem la „poftă”, ca dorință fără putință, cu cât te încearcă
mai de tânăr, cu atât eşti mai călit în parcursul vieții. Până la urmă totul se educă.
Nu le-am avut niciodată cu sportul, la mine a prevalat contemplarea înaintea acţiunii. În
una din zile, când ne întorceam de la şcoală, la familia Panu, care stătea la baza dealului
Frumuşelii, ne-a ieşit în cale gospodina cu mere pe care ni le-a oferit cu dărnicie. În acelaşi timp
trecea pe drum un car cu boi, noi cu mere în gură şi în mână, ne buluceam să ne urcăm în car.
Din neatenție cad din car şi a trecut cu roata din spate peste mine. Noroc că nu era carul
încărcat şi era făcut mai mult din lemn. Am încercat să cred că acest episod nu a avut urmări
asupra sănătăţii mele. Nu am spus acasă că sigur nu eram de felicitat. De aici pot învăţa
părinţii, că atunci când vor să afle mai multe despre copii lor la şcoală, nu este suficientă doar o
discuţie cu „diriginta” ci mai ales unele discuţii cu colegii de clasă.
A fost emoţionant momentul când am primit cravata de pionier, din mâna unei colege
Maria Sandu preşedinta organizaţiei de pionieri, din altă clasă cu un an mai mare ca mine. M-a
marcat solemnitatea, faptul că eram răsplătit pentru merite deosebite la învăţătură şi purtare, ca
şi cravata în sine, cu foşnetul ei de lucru nou, culoarea roşului aprins şi mirosul de vopsit
proaspăt. Eram cineva în faţa mea şi a altora, cu un semn distinctiv care nu cerea alte
argumente. Cartea era terenul unde mă luptam de la egal la egal cu oricine, aşa recuperam
lipsa de copilărie şi îmi învingeam complexul că nu aveam multe de altele. La şcoală se
organizau şi alte activităţi extraşcolare în special pentru serbarea de sfârşit de an. Unii erau
cuprinşi în corul şcolii, alţii cu diferite roluri într-o piesă de teatru sau pentru a recita poezii. În
cadrul diviziunii muncii, eu am primit un rol într-o piesă de teatru. Îmi amintesc că nu a mers de
loc, nu că dacă depuneam efort, nu puteam intra în rol, ci datorită faptului că nu îmi plăcea
partenera. Numai eu ştiam ce simt, un lucru este sigur nu aveam controlul şi nu mă puteam
preface. Aşa am primit să recit o poezie, care m-a scos din încurcătură. Eram în perioada când
nu aveam nimic cultivat, eram o floare spontană şi aşa am rămas o lungă perioadă din viaţă.
Poate de aceea peste câţiva ani, când am citit biografia lui Abraham Lincoln, m-am regăsit în
unele ipostaze de ale sale. Era un om neconvenţial, un amestec de modestie şi voință, cu o
concepţie de viaţă pe sufletul meu. M-a amuzat faptul ca deşi era preşedintele Americii, prefera
să stea acasă, întins pe covorul din cameră. Era şi un bun model de cum se reuşeşte în viaţă,
realizându-te ca om şi făcând ceva folositor şi pentru alţii. Aveam chiar şi ceva comun cu el, eu
m-am nascut într-o zi de 16 şi el a fost al şaisprezecelea preşedinte al Americii.
Şi după mulţi ani, nu am servit ceva dacă nu mi-a plăcut. Am fost selectiv, că mi-am
propus eu, dar şi timid că aşa m-a croit viaţa. Îmi formasem o anumită „platoşă” că sunt foarte
serios, greu de abordat. Pentru cine ştia să citească printre rânduri, descoperea că nu mă
aruncam în nici o „apă” dacă nu eram împins de la spate şi că prin pelerina mea trecea repede
apa. Asta nu înseamnă că eram o excepţie, printre copiii din anii respectivi, poate eram mai
deosebit, dar nu însemnat. Am trăit şi eu simţămintele specifice vârstei, care le revendică şi
copiii de astăzi, mai ales pentru nivelul şcolii generale. Spre exemplu, performanţa şcolară este
mai evidentă, dacă îţi plac învăţătorul sau profesorul. În caz contrar, apar fenomene de
răzvrătire, până la respingere din partea elevului. Este vârsta când descoperim lumea în special
prin văz şi auz, ne mişcăm în zona concretului imediat şi atunci contează cum ne sunt
prezentate ( povestite ) cunoştinţele, au trecere evenimentele şi informaţiile care stimulează
imaginaţia şi mai puţin cele adresate gândirii. Acum mijeşte şi preocuparea pentru a căuta un
model şi poate de aceea copiii sunt deosebit de selectivi şi pretenţioşi faţă de dascălii lor, de la
cum se îmbracă, până la tonul vocii. Şi nu întâmplător, când este să ne amintim în viaţă pe cei
care au avut o mare înfluenţă în formarea noastră, aproape fără excepţie după părinţi, este
pomenit învăţătorul sau învăţătoarea. În ce mă priveşte, am mare recunoştinţă pentru domnul
învăţător Jilavu, care cum am arătat a insistat să nu abandonez şcoala, fiind un model pentru
mine şi în alte privinţe. Aşa cum după atâţia ani, pot desluşi din memorie, figura şi felul de a fi a
doamnei profesoare de limba română Filip Rozina, a domnului profesor de matematică Apopii,
care avea o cumsecădenie aparte, sau domnul profesor Gemene, la care m-am mai referit. De
37
regulă în şcoală ne ataşăm de profesorii, care sunt dispuşi să ofere şi altceva elevilor, decât
lecţia din manual. Este vârsta, când are greutate o povaţă, exemplul personal şi aptitudinea
profesorului, de a arăta că-i pasă de “ omuleţii “ de lângă el. Anii şcolii generale, pun bazele
raportării noastre şi la alte “ instanţe “, decât mama şi tata, ne face conştienţi că în societate
sunt reguli care trebuie respectate şi că trebuie să ne împrietenim sau să intrăm în întrecere cu
alţii, pentru a face faţă la provocările vieţii.
Revenind la cursul povestirii noastre, în ultimi ani de şcoală în sat, cu unele peripeţii la
trecerea în clasa a cincea, am relaţionat bine cu vărul Ion Cocieru şi cu Petruţă Bujor, în
această formaţie am plecat şi la şcoală mai departe.
Cum lesne se înţelege eram un copil retras, ca o consecință firească, nici nu aveam
mulți prieteni. Eram şi „ocupat” mereu cu şcoala şi cu păscutul vitelor, nu prea aveam ieşiri în
lume şi timp de joacă. Se pare că eram puțin mai „deosebit” şi ceilalţi copii de seama mea erau
mai „comuni”. Cu trecerea anilor, mai timid e drept, a trebuit să fac şi eu eforturi pentru a mă
„domestici”. Aceste începuturi de socializare, ca şi copil, sunt în mare parte opțiunea fiecăruia,
dar nu mai puțin important este acceptul şi suportul celor din jur.
Cel mai mult m-am apropiat de fraţii Iordache, care locuiau la câteva case distanță de
casa noastră şi pot spune că m-am simţit bine în compania lor. Viorel cu un an mai mare ca
mine, Costache, Gheorghe şi Nicoleta, erau mai mulţi fraţi, dar cei mentionaţi erau mai aproape
de vârsta mea. Tata şi moş Ghiţă Iordache erau de un leat şi buni prieteni, făcuseră războiul
împreună. Tata a fost şi decorat cu medalia „Bărbăţie şi credinţă”, pentru merite pe frontul de
est. Casa lui moş Ghiţă era amplasată mai spre centrul satului, era în cale. La ei în timpul iernii,
în special sarbătoarea era zi cu porţile deschise, ne adunam mai mulţi copii, toţi primiţi bine, aici
discutam şi eram serviţi cu ce se găsea. În Viorel am avut totdeauna un sprijin ca într-un frate.
Pentru că erau destui copii arţăgoşi şi puşi pe bătaie, în ieşirile noastre cu vitele pe câmp, el mă
proteja până venea tata, care avea metoda lui de a-l pedepsi pe cel care mă bătea sau mă
agresa, că nu mai dădea a doua oară ocazia. Tata ştia că eu nu provocam pe nimeni, poate de
aceea era fără menajamente cu cei care mă agresau.
Nu am făcut multe plimbări în afara comunei până la terminarea celor şapte clase. A
fost una până aproape de Popeşti, o comuna învecinată, când trebuia să culeg păstăi de
salcâm. Şcoala avea plan de seminţe şi plante medicinale, se creşteau chiar şi viermi de
mătase. Erau activităţi care făceau parte din programa de învăţământ. Eram noi de la ţară şi
departe de oraş, dar în comuna noastră chiar se învăţa carte. Profesorii erau cu domiciliul stabil
în comună ori veniţi din alte localităţi şi nefiind condiţii de navetă, preocuparea de fiecare zi şi
de toată ziua era şcoala. A doua deplasare am făcut-o într-o iarnă cu tata până la ţarina Oaghia,
situată lângă localitatea Popeşti, la un cetăţean unde iernau oile noastre. La dus a mers că ne
deplasam la vale, dar la întoarcere, când am ajuns în Dealul Mare, punctul cel mai înalt la
intrarea în zona de influenţă a comunei noastre, tata a fost nevoit să mă ia în spinare ca pe o
raniţă militară.
Pe o vale plină cu verdeaţă în timpul verii, sub poala pădurii, la marginea satului nostru,
funcţiona moara lui Valeriu, un loc unde se măcina porumb şi vorbe, bancuri, vorbe de duh şi
politică. De câte ori mergea tata la moară mă lua şi pe mine. Nu că eram de ajutor, dar mă
scotea în lume. Acolo am întâlnit sfătoşenia şi umorul caracteristic oamenilor locului.
Nu am avut abilităţi de bun dansator, pentru că nu am învăţat de mic, în timp ce tata a
fost de mai multe ori în postura de instructor de dans, pentru mai mulţi flăcăi din sat. Cum s-ar
spune am pierdut o oportunitate. Ce o fi fost? S-a gândit tata că nu are cu cine sau erau mai
puternice frânele mele pentru a fi accesat, în vederea influenţării deciziilor personale.
38
Pentru a primi mai puţine critici că iarna rupeam opincile la derdeluş, prima sanie mi-am
făcut-o singur, fiind mai mult stângaci decât dreptaci. În timp am lucrat bine cu amândouă
mâinile. Dar chiar şi fără sanie iarna mă prindea o bună bucată de noapte la derdelus, unde era
un continuu du-te vino, cu gălăgia de rigoare. Nu prea simțeam frigul şi trecerea timpului.
Rupeam rândurile şi mergeam la casele noastre, doar când o mamă mai grijulie îşi striga copilul
să vină acasă că răceşte.
La timpul respectiv nu am auzit de Moş Gerilă, care aducea daruri copiilor, pentru că de
Moş Crăciun nici nu putea fi vorba, întrucât nu primea viza de intrare în România, eram în
socialism şi nu se admiteau tradiţii în veşminte religioase. Dar chiar dacă venea Moş Crăciun
travestit în Moş Gerilă, nu se oprea el pe la casele copiilor săraci, cum nu o face nici astăzi.
Sigur în compensare se mulţumesc aceşti copii să-l vadă pe Moşul la televizor.
Cu referire la sărbătorirea Crăciunului, această sărbătoare trecea în acele vremuri
oarecum în linişte, fără multă agitaţie sau cu aşteptări de cadouri. Ţinea lumea post înainte de
Crăciun, atât la recomandarea popii, cât şi din obişnuinţă. Aşa se crea un fel de aşteptare a
sorocului pentru a se tăia porcul, când îşi permitea fiecare om să se înfrupte. Era o regulă ca în
fiecare familie să se taie porcul, din care se făceau tot felul de preparate iar pielea porcului era
tratată cu sare şi croită apoi pentru a se confeţiona din ea opinci. Aşteptate earu în special de
copii, turtele cu julfă ( turte din făină de grâu, subţiri şi uscate, muiate apoi în sămânţă de cînepă
care se prăjeşte, se sfărâmă şi se opăreşte, se dă prin sită şi se îndulceşte cu zahăr ). Chiar
dacă locurile unde creşteau brazi nu erau departe de sat, nu făcea lumea păcate prin tăierea
brazilor din pădure. Au apărut în timp unele materiale de ornament, dar nu de diversitatea şi
preţiozitatea celor de astăzi. În zilele Crăciunului erau împăcate de către un grup de flăcăi din
sat, formaţii de lăutari, care scoteau la horă atât tinerii cât şi pe cei mai în vârstă. Pe atunci nu
trebuia să invite nimeni oamenii prin televizor ( care nici nu exista pe atunci ), ca de Crăciun să
fie mai buni, pentru că se trăia altfel spiritul Crăciunului, decât în zilele noastre, când se
promovează prea mult comerţ şi lumini artificiale şi cu Moş Crăciun pe post de agent de vânzări.
Nici clima în acele vremuri, nu era aşa mofturoasă, era regulă ca după Sfântul Neculai să fie
zăpadă iar de Crăciun era deja iarna în toate drepturile ei, constituind o bucurie aparte pentru
copii.
Copil fiind, de Paşte mama mă ducea la biserică pentru împărtăşit. Ce impresionantă
era atmosfera din biserică, era totul măreţ, cu o aureolă de mister, picturile erau fascinante.
Eram cu ochii numai pe pereţi. Vocea preotului avea o tonalitate aparte, mai ales când cânta,
era emoţionant. Adresarea pe numele mic a părintelui, ca şi cum s-a întâlnit cu tine în fiecare zi,
era ca o mângâiere pentru mine şi pline de învăţăminte erau poveţele sale. Această stare de
bine, cu mare rezonanță în sufletul meu, am mai trait-o când mi se adresa mama cu „dragul
mamii”. În preajma Paştelui, îmi căutam noiţele de la unghii (puncte albe de pe unghii), ca semn
ca voi primi ceva nou de îmbrăcat. Se cam adevereau aceste semne, printr-o pereche nouă de
tenişi, pantaloni sau o cămaşă. Atunci făcea mama cozonac, pască şi ouă roşii, după ce cu
câteva zile înainte terminase de văruit toată casa. Am rămas toată viaţa amator de cozonac, am
avut noroc şi după ce m-am căsătorit, soţia mea, face un cozanac care cred că ar lua premiu, la
orice expoziţie internaţională şi nu este numai părerea mea. Apropo de preferinţe culinare, „ca
la mama acasă “, aş menţiona: sărbuşca (o ciorbă din cartofi, cu verdeaţă şi cu zer de lapte),
mălaiul (făcut din faină de porumb cernută, amestecată cu puţină făină de grâu pentru a se
lega, apoi se opăreşte, se pune în tavă, pe deasupra se împrăştie o cocă de făină de grâu şi
apoi se introduce în cuptor) şi colţunaşii cu brânză de vaci.
În zilele de Paşte şi în alte sărbători, flăcăii din sat, împăcau muzică şi organizau hore
în centrul satului, unde era montat şi un mare scrânciob din lemn. Aşa puteai vedea satul de la
înălţime şi trăi emoţiile suspansului creat de rotirea scrânciobului. Prin acest exerciţiu, învăţai că
o rotire în viaţă, este o alternanţă de poziţii, când sus, când jos. Ştiau oamenii cum să petrecă şi
să-şi facă viaţa frumoasă. Cei tineri dansau iar cei mai în vârstă mai ales mamele, făceau “
39
şedinţe “, cine cu cine a dansat, cine cu cine urmează să se însoare sau să se mărite şi alte
bârfe care se şoşoteau doar pe la ureche. Până la urmă muzica şi voia bună era pentru toţi.
Un loc aparte în cadrul tradiţiilor satului, ocupau datinele ocazionate de sărbătorirea
anului nou. În acelaşi loc din centrul satului, devreme în seara de ajun, a noului an, erau
adevărate demonstraţii de virtuozitate, ingeniozitate şi diversitate a mascaţilor, componenţi ai
formaţiilor de capră şi urs. Defilau prin faţa sătenilor adunaţi, mascaţi caldărari şi căldărăriţe, cu
măşti de toate culorile ca şi îmbrăcămintea de pe ei, cu ardei în loc de nas, dantură din fasole,
aveau imaginaţie, fiecare încerca să fie cât mai aparte şi chiar reuşea. La cingatoare purtau o
salbă de zurgalăi, de diferite mărimi. Când îi vedeau pe mascaţi copii mici, se apropiau tot mai
mult de părinţii lor. Urmau moşnegi şi babe, îmbracaţi cu cojoacele pe dos şi cu salbe de tălăngi
în jurul corpului şi în mâini cu bastoane (ciomege). Nelipsitul jidan, îmbrăcat în halat alb, cu o
mască din piele de iepure şi cu o geantă subsoară. Arnăuți în costume brodate, cu diagonale
colorate şi căciuli brumării. Unul din ei îndeplinea rolul de comoraş, el încasa banii şi conducea
formaţia. Un flăcău purta o capră frumos împodobită cu un lăicer de lână şi cordele de toate
culorile. La cap cu oglinzi şi un bot din lemn împodobit şi el, care era acţionat cu o sfoară,
clămpănind în ritmul muzicii. Aceasta era formaţia pentru capră, fiecare cu rolul lui. Formaţia
ursului era mai restrânsă, având în componenţă, un flăcău îmbrăcat în cojoace întoarse pe dos
imitând pielea de urs, cu un cap împodobit cu cordele roşii, ursarul cu un costum negru mulat
pe corp, peste bust cu două diagonale din curele cu multe capse pe ele. El bătea toba după
care joaca ursul. Mai era şi un flueraş. În formaţie mai mică era şi ştruţul, îmbrăcat în cordele,
cu un cioc apreciabil, însoţit de doi toboşari care purtau pe cap coifuri îmbrăcate cu hârtie de
culoare roşie şi flanele albe, incinse cu curele în diagonală. Chiar şi pe lângă aceste formaţii
restrânse, mai făceau figuraţie 2-3 căldărari. Aceste formaţii după demonstraţia din centrul
satului şi autorizarea de către cei de la miliţie, continuau pelerinajul pe la casele gospodarilor
din comună, în timpul nopţii de ajun şi în ziua de Anul Nou. Se mai discuta pe atunci şi pe noi
copii, ne cam trecea un fior, că formaţiile de mascaţi de Anul Nou, se încăierau între ele,
alegându-se cu cucuie şi chiar spargere de capete. De aceea mergând cu uratul, ocoleam
instinctiv formaţiile cu mascaţi. Aceştia sub acoperirea măştii, îşi puteau permite multe. Şi când
veneau la casa gospodarului, mai scotoceau prin curte şi chiar plecau cu unele acareturi ale
acestuia. Dar era Anul Nou şi nimeni nu se supăra. Eventual îţi luai măsuri de prevedere.
Când eram copil, mergeam de Anul Nou cu uratul, o făceam mai mult singur, învăţam
urături lungi, pentru a fi mai convingător şi a auzi gospodarul, uram la cerceveaua geamului, nu
am ştiut niciodată să trag chiulul. De aceea poate nu primeam colacul în pragul casei, ci de cele
mai multe ori, eram invitat în casă, felicitat pentru urătură şi încurajat cu un bacşis. Tata uneori
spunea că trebuie să merg şi cu semănatul, “ Măcar să recuperezi o parte din colacii care-i dăm
la alţii “. Noaptea la urat mă simţeam în largul meu. Am avut vreo doi ani confecţionat un “ buhai
“ dintr-un cofăiel de lemn având în loc de fund piele de oaie, care era destul de furios când i se
spăla părul de cal cu borş şi era tras de “ mustăţi “. Ziua la semănat eram mai rezervat, trebuia
să forţez uneori portiţa gospodarului. Dar plecam totuşi în misiune. Trebuia să merg la semănat,
după ce seara “ arasem “.
Nu pot spune că socializam cu alţi tineri de vârsta mea, nu prea aveam exerciţiul acesta.
Dar prin prietenia cu Viorel Iordache am participat în doi ani la formaţia Jianului. Eram toţi tineri,
veniţi în vacanţă, de la diferite şcoli. Viorel era căpitan, rol recunoscut de toţi ceilalţi, eu aveam
rolul de An Vechi, mă simţeam bine în acest rol, eram pus într-o situaţie să mă uit înapoi, nu mă
puteam rupe de trecut. Poate că nu trebuia să-mi pară rău după anul care trece, doar venea
altul, despre care chiar nu ştiam ce aduce nou. Această opţiune, poate venea şi din cuminţenia
şi maturizarea mea timpurie.
În acea perioadă se organizau şi serbări intercomunale cu muzică, sport şi bufet, unde
rolul de gazdă era îndeplinit de fiecare comună prin rotaţie. Nu am avut o participare activă la
asemenea acţiuni, pentru că nu aveam ţinută, timp şi bani.
40
Am fost mereu într-un decalaj, mai matur în gândire după vârstă şi mai copil ca simţire
faţă de numărul de ani, cu trecerea timpului am valorificat acest decalaj în interesul meu.
În acele vremuri, nunţile din sat se făceau cu muzică de fanfară, nimeni nu dorea să fie
al doilea. Mai ales că satul nostru se învecina cu satul Zmău, unde se aflau formaţii de fanfară
vestite. O muzică care se auzea de la mare distantă, dintr-un sat în altul. Un bun prilej de
distracţie, unde se aduna lumea din sat şi chiar din alte sate. Nu era obligatoriu ca cei veniţi la
distracţia din timpul zilei, să vină şi seara la masă. Obligaţia subînţeleasă şi fără putinţă de refuz
de a veni să închine pentru miri, era a neamurilor. La nunţi erau şi răfuieli cu sticle sparte şi
bătăi, este adevărat mai rar, asemenea surprize erau provocate de cei care au plecat şi au
revenit în sat, pierzând mirosul locului. Când un flăcău se căsătorea cu o fată din alt sat, din
babă în babă circula vestea că ia făcut farmece. Şi de aici putem observa că era o lume închisă,
hotărâtă să-şi conserve ce considerau ca fiind a lor, cu puțină disponibilitate pentru deschidere
spre alţii. Dar organizarea acestor nunţi, nu era doar un moment de fală şi începutul întemeierii
unei noi familii, ele erau şi ocazia ca cei apropiaţi din comunitate, să dea un sprijin material
pentru tânăra familie. De menţionat că se instituise în sat obiceiul, ca tânărul să aibă construită
de părinţi propria casă, ceea ce presupunea automat ca şi mireasa să vină cu zestre.
Pentru că vorbim de fete şi băieți, cât eram de “ sălbatic “ sau selectiv să iau în seamă
o fată, am avut la examenul după clasa a şaptea o “ confruntare ” cu o colegă Elena, era din
satul Bojila, o fată frumoasă şi inteligentă, foarte bună la carte. Aveam o mare plăcere să o
contrazic, ce mai, îmi plăcea fata. M-a încercat atunci pentru prima oară, un anumit fior, care nu
se iveşte de prea multe ori în viaţă. Eram fermecat. A mers şi ea la scoală mai departe şi în una
din vacanțe, ne-am întâlnit şi m-a întrebat ce fac, aproape mi-a propus şi o întâlnire în oraş,
eram într-un prea mare decalaj față de cei de o vârstă cu mine (probabil i-am vorbit despre
facerea lumii), am reacţionat tâmp şi de atunci nu am mai văzut-o.
Măi oameni buni, luptați împotriva timidității, este o “ închisoare “ în care te închizi de
bună voie! O mică doză de timiditate te face mai prudent şi mai prevăzător, în cantitate mai
mare este o pacoste. Căutând mereu să tinzi spre sublim rişti să devii ridicol.
Nu am devenit un specialist în această materie, în relațiile cu femeile, nici peste ani deşi
au apărut mereu în calea mea fiind generatoare şi purtătoare de bine, aşa cum am simţit şi am
perceput eu. Le port pe toate în suflet, pe unele le-am luat ca pe mama mea, pe altele ca surori,
altele mi-au luminat anumite momente din viaţă, altele m-au iubit, m-au înţeles, au făcut chiar
sacrificii pentru mine, cum au fost cele care compun familia mea. Chiar merită prețuite şi
răsfățate femeile, ele aduc în viaţa noastră frumusețe, sensibilitate, sens şi împlinire.
În parcursul vieții am avut privilegiul să lucrez cu multe femei, de multe ori eu fiind în
postura de şef. Am relaționat foarte bine şi am apreciat implicarea şi dedicarea lor, lupta pentru
perfecțiune şi spiritul de colegialitate. Nu am avut şefi direcți femei. Nu am fost curios să
experimentez, dar stiu că sunt unele “ dificile “ se intră greu în voia lor, multe din ele taie şi apoi
măsoară. Femeile sunt bune în activitățile unde trebuie să luăm viteză şi pentru a rezista cu “
poveri “ la drum lung. Bărbații fac lucrurile mai pe aşezate, uneori sunt şi foarte grăbiți, riscă mai
mult, lasă uneori să meargă lucrurile de la sine, se pretind deştepți, talentați, presupunând
automat că nu ar trebui să depună şi un anumit efort.
Oricât s-ar da de cocoşi bărbații, trebuie să facă o reverență în fața femeilor, ele
totdeauna, dau mai mult decât primesc. Dar ca şi la bărbați, sunt femei de care trebuie să te
fereşti.
A fi ţăran, nu este o ruşine, este o meserie, o profesie ca oarecare alta, care cere
anumite aptitudini, o chemare interioară şi o constituţie fizică robustă.
41
Cum m-am raportat eu născut la țară, la pretențiile acestei profesii şi ce aveam în
comun cu ea, vom constata din confruntarea mea cu cerințele momentului şi realitățile
terenului.
Pentru a porni de undeva, să mai zăbovim puțin la legătura mea cu şcoala elementară,
păscutul vitelor şi munca câmpului. Părinții mei aveau peste 5 ha. de pământ situate pe toate
coclaurile ca şi arie de răspândire şi în zone sărăcăcioase (dealuri, sărături, spini). Mereu
bănuia tata că bunicii, i-au dat mamei pământul cel mai sărac şi la distanțe mari de sat. Au fost
discuții că mătuşa Ileana, sora mai mică a mamei, a fost mai avantajată şi mai ajutată de
părinți. Tata cu gospodăria le avea pe numere mari, trebuia să plătească pentru aproape toate
lucrările mai pretenţioase. Părinții mei nu au avut inspirația, să dea o parte din pământ la stat,
era perioada cotelor, munceai degeaba, împărțiai recolta cu statul, mai erau şi alte impozite.
Erai un fel de rob de bună voie. În acele vremuri, părinții mei erau într-o situație, de nici câine,
nici ogar, nu erau încadrați la chiaburi, dar nici la săraci, după cum o duceau era o încadrare
arbitrară, după hectarele de pământ din scripte, nu după sărăcia din bătătură. Câte nopți nu a
dormit mama, făcând de mâncare la prăşitori. Trebuiau trei mese pe zi. Nu aveam frigider, se
prepara mâncare în fiecare zi. La câmp te luptai cu furnicile, care dădeau în special la friptura
de găină. Pentru că erau lucrări de sezon, care trebuiau făcute în termen, erau mobilizați pe
ogor, până la 10 prăşitori, unii contraplată sau la schimb, mergeau parinţii la prăşit la ei. Nu ştiai
niciodată, dacă aceste eforturi vor fi răsplătite cu o recoltă pe măsură, după operațiuni agricole
mai mult manuale şi la loteria vremii. Nici tata nu era mai alintat de soartă, în campaniile
agricole stătea zi şi noapte în câmp. O situație care i-a făcut pe părinți, să nu mai iasă din
nevoi. Rămâneau cu impozite restante şi erau executați de agenții fiscali. Îmi amintesc că la o
descindere a acestora prin lada de zestre a mamei ne-au furat nişte prosoape şi alte lucruri cu
valoare sentimentală. S-au când aflam că vin ei, închideam oile în paravan şi le țineam din scurt
să nu zbiere, până plecau aceşti vandali. Erau indivizi fără suflet şi fără maniere, de regulă erau
din altă comună, să nu aibă nici mamă nici tată. Se comportau ca nişte prădători, puneau mâna
pe ce nimereau. De regulă părinții se împrumutau, plăteau impozitele şi recuperau bunurile
luate de agenții fiscali cu japca.
În țară încă din anul 1950, beneficiind de sfaturile consilierilor sovietici, s-au constituit în
România pe bază benevolă, Gospodarii Agricole Colective. După cum s-a aflat peste ani, mulţi
ţărani au plătit cu viaţa, împotrivirea de a renunţa la bunurile lor şi de a accepta această
schimbare forţată. Prea era legat ţăranul de pământul lui, ca această asociere de bună voie să
fie îmbrățişată cu entuziasm de toţi ţăranii. Cum s-a văzut la început s-au înscris în GAC, “
calicii satelor “, cei cu pământ puțin, neroditor, situat departe de vatra satelor, fără atelaje şi
animale. Pentru a se impulsiona acest proces s-a recurs la o formă tranzitorie prin organizarea
întovărăşirilor agricole, rămâneai proprietar pe pământ, dar îl lucrai împreună cu alţii.
Concomitent cu GAC-urile s-au înființat şi Stațiunile de maşini şi tractoare (SMT-urile). Prin
această mişcare, s-a demontat principalul element de rezistență a ţăranului, care-i întreținea
simțul de proprietate, respectiv desființarea haturilor. Cum ştim hatul, a fost hotarul sfânt al
proprietății fiecărui român. Numai câte întâmplări nefericite s-au petrecut de la haturi! Dar
mersul istoriei este implacabil. Până la schimbarea denumirii din GAC în CAP, această adunare
de-a valma a ţăranilor cu tot cu pământ şi acareturi, s-a făcut nu atât prin muncă de lămurire,
cât mai ales prin mijloace coercitive.
Înființarea CAP-ului pentru părinții mei, cred că a fost mai mult o binefacere decât o
părere de rău. Deşi punerea de-a valma a ce avea fiecare, boi, car şi pământ să le
gospodărească unii care nu au fost gospodari la ei acasă, a creat destule nemulțumiri, deziluzii
şi chiar disperări. Prea se leagă sufleteşte omul de ce este a lui, este greu să opteze între
avantaje şi dejavantaje. Odată cu înființarea CAP-urilor atât în comuna noastră, cât şi în țară în
42
general, mulți oameni au rupt zăgazurile statului la țară la “ coada vacii “, mergând la oraş, unde
începuse “ industrializarea socialistă “. Erau alte vremuri, alte cerințe şi alte posibilități.
Au fost mulți ani de trudă, pentru părinții mei, fără folos şi fără bucurii şi cu multe
necazuri. Aşa că analizând contextul, nu am avut nimic şi niciodată de a reproşa la părinți, ei au
avut soarta lor şi eu o am pe a mea. Mi-au dat viaţă şi mi-au îndrumat primii paşi într-o direcție
bună. Îmi sună şi acum în urechi spusa repetată a mamei : “ Măi Costică, ai fost tare năcăjit, ai
învățat carte, dar nu au fost posibilități “. Era o căință a mamei pe care o înteleg, dar nu am de
ce mă plânge. Aşa am cunoscut “ ascunzişuri “ ale vieții la care poate alţii nu au acces.
Cum am mai spus, pământul se lucra manual, rudimentar chiar, ceea ce presupunea un
efort fizic mare şi aproape niciodată rezultatele nu erau cele aşteptate. Ţăranul ca şi militarul
era mereu în campanie fie de primăvară pentru arat şi semănat, de vară la întreţinerea culturilor,
toamna la cules, iar cei care mai aveau ceva pe lângă casă, nici iarna nu stăteau pe lângă
sobă. Dacă mă gândesc la vremea secerişului, care se făcea manual, apoi a trierişului care se
făcea cu batoza, o maşină de treierat instalată de regulă, lângă tarlaua unde a fost cultivat
grâul. Pe lângă faptul că aceste operaţiuni, se efectuau în arşiţa verii, cum era la trierat se
scotea un praf şi o pleavă care făcea irespirabil aerul din jurul batozei. Batoza nu lucra în gol,
oamenii cu furcile se mişcau pe lângă ea, alimentând-o continuu, fiecare posesor de grâu, îşi
aştepta rândul şi toată grija şi atenţia era la câţi saci de grâu a obţinut. Aşa că efortul, căldura
toridă şi praful, părea să nu incomodeze pe nimeni. Supărarea şi tristeţea se aşezau pe faţa
omului, când recolta aşa greu obţinută, trebuia prin cote să o împartă cu statul, cum era şi cazul
părinţilor mei. Era o situaţie de sclavie nedeclarată, cei în situaţii de a da cote, nu puteau
negocia cu Dumnezeu ce recoltă să obţină la hectar, erau la voia întâmplării, dar statul avea
cotele dinainte stabilite, că după un an se alegeau părinţii mei şi alţii ca ei, cu ce a mai rămas.
Dar parcă se împăcase lumea cu soarta, ca şi părinţii mei, nu aveau cui să reclame sau să se
plângă şi mergeu mai departe, sperând că poate copiii lor vor fi mai norocoşi.
Şi după rememorarea acestui tablou din viaţa de ţărani a părinţilor mei şi a pozei figurilor
lor arse de soare, supte de nesomn, cu palmele crăpate de muncă şi vânt, cu frunţile încreţite
de grijii, merită toată admiraţia pentru tenacitatea ce o aveau ca a doua zi să o ia de la capăt şi
pe deasupra să crească şi trei copii, care prin mijlocirea învăţăturii, au reuşit să evadeze de la
sapă. Pentru aceste realităţi, le port o amintire frumoasă, umbrită oarecum de regretul, că au
avut puţine bucurii în viaţă.
Este cum observăm ţăranul, un om mereu ocupat, poate de aceea este aşa de aşezat la
vorbă şi la port, inspirând respect şi statornicie. Este de înţeles că mă refer la ţăranul dedicat
acestei nobile profesii şi nu la surogatele care au devenit în timp, când s-a văzut şi s-a simţit
ruşinoasă opţiunea pentru această muncă. Tocmai pentru faptul, că ţăranul este un om special,
stârneşte o invidie tacită, el este ignorat în clasamentul complexităţii profesiilor. Numai că ţăranii
nu se potrivesc “ judecăţilor “ preconcepute ale unora, preferând să fie cu picioarele pe pământ,
lăsându-i pe alţii să defileze în voie prin “ aer “.
Mi-am pus întrebarea, de ce a susţinut Petre Ţuţea că “ Ţăranul este omul absolut “,şi
am căutat mai multe variante de răspuns. Această deplinătate ca om al ţăranului, poate veni din
faptul, că el este într-o confruntare continuă cu natura şi capriciile ei, pentru aşi câştiga
existenţa şi iubeşte pământul muncindu-l. Ţăranul stă la temelia societăţii, el doar ştie să dea şi
să nu revendice. Are vocaţia sacrificiului pentru alţii, pornind de la faptul că le asigură pâinea,
până la aşi da şi viaţa la nevoie pentru patrie. Nu este profesie mai impregnată de statornicie
decât cea de ţăran. El este depozitarul tradiţiilor neamului, pe care le înoieşte din când în când.
El duce viaţă, în cele mai îndepărtate cătune, animă şi domesticeşte mediul înconjurător. El
menţine sănătoasă şi viguroasă fibra neamului. Dacă dispar tăranii, ne paşte pustiul şi ne vom
hrăni cu pastile, cu mutaţii genetice imprevizibile pentru om.
Chiar si fără cotitura istorică menționată, în timp, părinții îşi cam luaseră grija că aş
putea deveni un ţăran de nădejde. Pe cale de consecință, nu am avut sapa sau secera mea. La
43
prăşit uneori mi se dădea sapa mamei, la care invariabil îi rupeam coada. Tata îmi spunea că
prăşesc parcă aş omorî şerpi. Am mers cu tata şi la coasă. Mi-a dat de câteva ori coasa, mi-a
explicat tehnica cositului, dar eu după câţiva metri de brazdă, rămâneam cu vârful coasei înfipt
într-un muşuroi de furnici. Intervenea tata: “ Dă-mi coasa, că o s-o rupi “. M-a luat tata şi în
pădure la lemne, dar m-a ferit de efort fizic mare, ridica singur lemnele în car, întâi de la un
capăt, apoi se muta la celălalt capăt.
Nu mi-au reproşat niciodată părinții, că nu eram pentru munca fizică de la țară, am fost
făcut pentru altceva. Această menajare a părinților mi-a dat doar posibilitatea să mă mai “ coc “,
pentru că am avut parte cu prisosință de munca fizică, uneori brută, ani buni după plecarea de
acasă.
Pe de altă parte oricât de stângaci ai fi sau de neimplicat în viaţa satului, odată născut
la țară rămâi cu amprenta asta toată viaţa. Nu este nimic rău în asta, pentru că îți dă o altă
perspectivă asupra vieții, mai optimistă şi mai cu sens. Eşti mai vaccinat împotriva greutăților,
mai legat de pământ, adică mai realist şi mai puțin în aer. După ce cutreeri prin lume, peste ani
când revii la țară, găseşti acele locuri prielnice pentru relaxare şi tânjeşti chiar să mai fii puțin
ţăran. Nu întâmplător pentru a se înfrupta din tonicitatea vieții, omul işi doreşte să fie tânăr şi
puţin ţăran. Ca să fim sinceri una este să-ți câştigi existența din munca câmpului şi alta este
refugiul la țară ca o alternativă de înlăturare a stresului datorat serviciului de peste zi. Este de
preferat viaţa la țară ca o retragere, nu să-ți petreci toată viaţa acolo. Nici eu nu fac o exceptie
de la aceste trăiri.
Dar o să vedem ce surprize îmi va oferi în continuare viaţa şi cât de îngăduitoare sau
nesuferită va fi cu mine.
44
Ministerul de Finanțe la acea dată, respectat şi temut pentru profesionalismul, seriozitatea şi
exigența sa. În una din zile când a venit prin sat, i-a ieşit mama în cale, ei erau apropiaţi ca
vârstă şi l-a rugat să mă ajute, să merg la o şcoală mai bună la oraş, că sunt băiat cuminte şi
învăț bine. Nenea Vasile nu a ascultat-o pe mama şi nu i-a promis nimic. Parcă o văd pe mama
cum a rămas în urma lui plângând. La mijloc era matuşa Vitoria mama lui nenea Vasile, care se
făcuse foc şi pară, pe familia lui bunicu, pentru o bucată de pământ, la vecinatatea dintre cei doi
frați, o situație care a durat mulți ani. Duminica se iertau la biserică şi în cursul săptămânii, se
găsea un pretext pentru a se relua ostilitățile. Eu eram o victimă a acestei lupte dintre cele două
familii. Peste ani, când am ajuns om realizat, m-am întâlnit deseori cu nenea Vasile, nu mai
aveam nevoie de sprijinul său. Făcusem prea mari ocolişuri în viaţă ca să ajung unde am ajuns.
La momentul respectiv el nu a ieşit din cuvântul mamei sale care suna imperativ: “ să nu ajute
pe nimeni din familia lui bunicu! “. Matuşa Vitoria se lăuda cu nenea Vasile, dar când a fost mic
îl cam uitase în leagăn plângând, ceea ce a făcut să-i dezvolte plămânii, chiar şi mintea, dar a
rămas pitic ca statură față de ceilalţi din familie. Pitic a rămas în fața şi în inima mea.
Aşa cum am constatat mai târziu, pentru a reuşi în viaţă, mai bine te bazezi pe străini
decât pe neamuri. În relațiile cu neamurile, aproape mereu cântarul obligațiilor şi a datoriilor
este defect. Circulă şi o vorbă de duh în acest sens: “ Cine ți-a scos ochiul? Fratele. De aceea ți
l-a scos aşa de adânc “.
Cum se mişcau toţi părinții care întelegeau că viitorul pentru copii lor, este să-şi
însuşească o meserie, a intrat şi tata în front, fără prea multe informații prealabile, mergem în
Iaşi pentru a mă înscrie la o scoală. Odată ajunşi în Gara Iaşi, fără multă ezitare, am urcat pe
strada Copou şi ne-am oprit la Şcoala de meserii, câteva stații de tramvai mai sus de această
şcoală şi ceva timp de mers pe jos, se afla Şcoala agricolă. Cum tata nu avea o idee prea clară,
despre cum, unde şi de ce să merg la o anumită şcoală, eu cu atât mai puțin ştiam pe ce lume
mă aflu. Eram fără pretenții şi fără aspirații, trebuia să fac o scoală, aşa că ne-am oprit la prima
stație. Dacă ar fi să reproduc o poză a mea din acea perioadă, cred că eram un amestec de
inocență şi timiditate, curiozitatea îmi ocupa toată fața. Nu prea vedeam pe unde calc, pentru că
toţi şi toate din jurul meu se mişcau prea repede. Călcam pe un teritoriu necunoscut, cu
prudență, poate cu prea multă prudență şi chiar frică. Şi eram îmbrăcat în costumul timidității,
care mă strângea la umeri şi avea mânecile cam scurte.
De menționat că începeam să-mi lărgesc orizontul de cunoaştere puțin câte puțin.
Dobândeam noi cunoştinţe, îmi satisfăceam unele dorinţe şi băteam cu timiditate la porţi străine.
Odată cu înscrierea la Şcoala de meserii, pentru că trebuia să ies în lume, m-am făcut cu prima
mea pereche de pantofi din piele de culoare maro, cu talpa groasă, cumpărați la mâna a doua,
eram tare fudul. Aşa am văzut şi pentru prima dată trenul. M-a impresionat modul ordonat de
circulație a trenului şi mi-a rămas mult timp în nări, un miros de carburanți şi cărbuni arşi de la
locomotivă. Atunci am auzit şi “ glasul “ roților de tren, cu acea promisiune inconfundabilă “ te
duc, te duc “ şi se ţine de cuvânt. Parcă nici nu atingeam pământul, intram pe alte teritorii, era
fascinantă această explorare a necunoscutului, părea că încep să mi se deschidă toate uşile.
La Şcoala de Meserii ne-am înscris eu, vărul Ion şi Petruță Bujor, după un fel de
examen, o vizită medicală şi o anumită opțiune ei ajung la clasa de zidari cu doi ani de şcoală şi
eu la clasa de mozaicari faianțari cu trei ani durată de şcolarizare. Eram cumva dați ca oile la
strungă, nu ştiam la ce se refereau concret meseriile în care urma să ne pregătim. Şcoala era
interesată să-şi realizeze planul de şcolarizare şi noi obligați să învățăm o meserie. Era un
45
contract între şcoală şi părinții noştri, încheiat peste capul nostru. Dar cum părțile ne doreau
binele, noi beneficiarii, nu aveam încotro.
Dacă văzusem pentru prima dată târgul Podu Iloaiei, deocamdată zona gării de unde
am luat trenul, Iaşul pentru mine era ceva unde te puteai rătăci la fiecare colț de stradă. Am fost
surprins de marea foială de oameni, care nu se cunoşteau unii cu alţii. Clădiri înalte, multe
biserici, că te întrebai cum au fost făcute şi vitrine cu lumini de toate culorile. Mai era piatră şi
asfalt peste tot pe unde călcai. Era curat, dar avea totul o anumită “ duritate “ care te obosea
repede. La diferite distanțe pe stradă erau cişmele cu apă rece, care îți potoleau setea în
această atmosferă uscată a oraşului.
Odată cu venirea în Iaşi, eram între străini, începeam un nou capitol de viaţă, alt mediu,
alte cerințe şi cu puţine puncte de sprijin. Aveam un simţământ curios, nu era nici dor de casă
pentru ca nu aveai după ce să tânjeşti, nu simțeai nici terenul tare sub picioare fiind între străini.
Pentru ce urmează, nu eram nici prevenit şi nici pregătit, poate de aceea trecerea de pe
teritoriul inocenței în cel al timiditătii îmi dădea circumstanțe, dar mă şi expunea la necazuri
pentru a cunoaşte asprimea vieții. Păşeam în lumea celor mari, trebuia să mă conformez unor
reguli, intram în concurență cu alţii. Treceam de la curiozitatea lui “De ce?” la experimente
personale, intram în lumina reflectoarelor lumii înconjurătoare.
Nu putem să nu remarcăm că inocența are ceva aparte şi prin faptul că la tot ce faci te
raportezi la ce vine din tine, care experimentezi din mers. Această postură diafană a omului, se
împrăştie ca un fum când acesta începe să problematizeze, să compare, să se conformeze la
restricțiile lumii, pierde astfel tot mai mult legătura cu “ cerul “, pentru a putea trăi pe pământ.
Inocența este acea perioadă când credem în poveşti cu zâne şi feți frumoşi, în Moş Crăciun,
când trăim în lumea din imaginația noastră şi nu în cea reală. Când luăm lucrurile aşa cum sunt
şi nu cum ar trebui să fie. Când multumeşti la vârsta inocenței o faci cu tot corpul (cum ştim să
ne bucurăm!), mai târziu deseori o faci doar prin voce. Suntem înclinați să spunem că odată cu
inaintarea în vârstă omul devine mai complicat, dar de fapt devine mai schimonosit. Rămâne în
viaţă dilema, cât pierzi sau câştigi prin risipirea inocenței (copilăriei). Înaintând în viaţă omul
devine tot mai “ vinovat “, pentru resipirea zestrei inițiale să poată trece cu bine vămile lumii. La
trecerea acestor vămi, oficiem cu sau fără voia noastră în viaţă mai multe ritualuri de trecere
dintr-o etapă în alta, acestea fiind de fapt crize ale evoluţiei, oarecum necesare şi benefice
pentru a depăşi momentele cheie ale vieţii noastre, uneori cu perioade de tranziţie sau destul de
abrupt. Ca să putem merge mai departe, înregistrăm de-a lungul vieţii mai multe morţi
simbolice, pentru a se naşte altceva. Înţelegând această logică a firii, prin aceste ritualuri ne
conturăm reperele noastre de identitate pentru a fi stabili psihic, echilibraţi şi plini de speranţă
pentru ce urmează, fiind convinşi că toate acestea au un sens. Şi cum nu cade nimic din cer,
suntem nevoiţi să ne învingem frica şi să ne asumăm unele riscuri, pentru a fi liberi şi a face noi
descoperiri. Este în firea umană să prețuiască “ ceva “ pierdut, mai ales că inocența este un
adevărat paradis. Puteam spune că mă însoțea în continuare inocența, cu trăsătura sa
definitorie să simți multe lucruri dar să nu le poți exprima şi nici nu le doreşti cu putere, cum
spunea Giocomo Leopardi: “ Copii găsesc totul în nimic, oamenii găsesc nimic în tot “. Inocența
nu este altceva decât înțelepciunea pe care ne-a dat-o Dumnezeu şi pe care o pierdem în timp.
Suntem norocoşi dacă o recuperăm chiar şi partial la bătrânețe (vârsta matură). Putem fi totuşi
fericiți dacă rămânem în tot parcursul vieții într-o anumită proporție copii.
Uşor îşi făcea loc în viaţa mea, timiditatea când îți doreşti multe lucruri, care se
realizează din întâmplare, pentru că eşti mereu într-o atitudine de autoapărare şi chiar pe o
poziţie de noncombat.
Frumoasă perioada inocenţei, acest univers al purității, când te scalzi mereu într-o baie
de lumină, ambientată cu muzică de nai. Poate de aceea pentru cei care se pierd la această
vârstă, în conştiința colectivă există credința că devin îngeri, în timp ce la alte vârste, poți aspira
46
să mergi în rai sau în iad, dar este o chestiune relativă, în funcţie de cum înclină balanța
păcatelor.
Urcăm împinşi de viaţă cu candoare, pe treapta timidității. Ea fiind atât o trăsătură de
caracter, cât şi o perioadă a evoluției noastre ca oameni, se înțelege că eu mă refer la mine.
Sunt unii poate, care sar peste o etapă sau alta. Etapele vieții noastre nu pot fi cu precizie
delimitate, ele se înterpătrund şi au perioade tranzitorii. În ce mă priveşte pe mine, am avut un
stagiu destul de lung în timiditate. Nu mă simțeam confortabil în ea, dar m-a acaparat şi m-a
ținut ceva timp prizonier. Uneori timiditatea se poate confunda cu politețea. Ele nu se exclud,
dar în timp ce timiditatea porneşte din adâncul ființei tale, politețea este mai mult o deprindere
dobândită prin exercițiu şi educație. După unele cercetări 15-20% dintre persoane se nasc
timide. Sunt discuții dacă această “ suferință “ este ereditară sau nu. S-a tranşat că are originea
la începuturile relaționării individului cu socialul, în mediul în care s-a născut şi a crescut. Pe
timiditate o întâlnim la intersecția lumii interioare a omului cu universul lumii exterioare. Timidul,
la cele mai mici provocări, are mai mult sânge în obraji decât în cap, de aceea oricât şi-ar clama
o nevinovăție într-o situație dată, greu găseşte argumente de apărare şi nici mimica feței nu-l
susține. Timiditatea, din păcate nu prea este apreciată ca o calitate, ci mai mult ca un complex,
ca un blocaj al omului în fața realităților vieții. De aceea dacă eşti o persoană dominată de
timiditate, cei din jur nu-ți prea dau circumstanțe şi nu te înţeleg. Dacă cumva încerci să fii mai
îndrăzneț, te taxează că eşti “ obraznic “. Dacă încerci să-ți cei scuze, ei apreciază că-i “
jigneşti”.
Un lucru este clar, timiditatea iți dă o anumită stângăcie în exprimare, în gesturi şi chiar
cum mergi, apari mai mult a cangur decât a leu şi cât te-ai strădui să aşezi cu grijă “ farfuriile “
una peste alta, tot se mai sparge câte una, este ceva care ți se citeşte pe față şi în gesturi, nu
prea poți salva aparențele. Încerci la un moment dat să fii mai “ îndrăzneț “, faci chiar o bună
impresie, dar după ce se desfac câteva coji de pe “ ceapă “, ți se moleşesc picioarele, se usucă
limba şi rămâi fără resuse pentru a ataca o altă cotă. Eşti ca într-un fel de armură care-ți
limitează libertatea de mişcare. Poate interveni timiditatea din faptul că sunt multe dorințe şi
lucruri la care ai acces şi din lipsa ta de cunoaştere a ce este interzis sau permisibil şi care sunt
cele mai adecvate metode de a le avea în posesie, rămâi înțepenit pe linia de start.
Timidul este puțin dispus să rişte, pentru că nu găseşte repere sigure în jurul său, are
mereu o problemă cu “ drobul de sare “ care este gata să cadă de pe sobă. Cum spunea
cineva: “ Cea mai mare greşeală pe care o poți face este să te gândeşti tot timpul că vei face
una “. Te apucă câte odată mila de el cum se frământă, cum se înroşeste, numai ce prin diferite
raționamente iese la liman, prin mult mai multe se afundă. Singur nu-şi dă nici o sanşă şi pierde
oportunități. Cum am recunoscut, ce de altfel era evident, m-a încercat şi pe mine timiditatea,
dar i-am venit până la urmă de hac. I-am cunoscut toate dedesubpturile şi inconveniențele. Nu
a fost uşor, a durat în timp şi a lăsat urme. Pentru cine a îmbrăcat haina timidului, ştie ce
zbuciumat este sufletul acestuia şi cât de nesigur terenul pe care calcă. Este timidul un om
ruşinos, o dovadă clară că inima lui este vie. Poate el intra greu în inima altora, dar în inima lui
poate intra o lume. Dar este de preferat să fii timid, decât să treci cum spune românul prin băţ.
Când eşti prea îndrăzneţ, rişti să fii dizgraţios, apoi agresiv şi deseori obraznic. Este un teren
propice pe care creşte omul arogant, insensibil, mândru şi orgolios. Aşa nu te poţi învecina cu
modestia si nici cu buna creştere. Poţi lua la unii faţa, pe alţii îi pui pe gânduri şi sigur ai mai
mulţi duşmani decât prieteni. Rezultatele nu sunt pe măsura aşteptărilor, dacă la ce lucrează
alţii asupra ta, nu te străduieşti să vii şi cu propria contribuţie.
Să punem punct la această reverie şi să revenim la realitățile Iaşului, anilor ‘ 60 şi la
drumul meu prin lume. După parcurgerea primei părți a copilăriei, când ai puține răspunderi față
de tine şi de alţii, esti încă dependent de familie, intri în “ apă “, chiar dacă ştii sau nu să înoți.
Fiecare om are un traseu de parcurs, cu ținta de a ajunge la “ mal “, fie prin forțe proprii sau
47
ajutat de alţii. Şi cum spunea Samuel Johnson: “ Marile lucrări nu se fac prin forță, ci prin
perseverență. “ Până la urmă şi lipsa talentului pentru o profesie sau alta poate fi suplinită prin
ambiția de a reuşi. De aceea îmi propun să-mi înfrâng temerile, să gândesc pozitiv şi să merg
mai departe.
48
o lume în care eşti anonim, are multe ispite, pericole şi neprevăzut. Fiind avizați trebuia să ne
purtăm singuri de grijă.
Cei doi colegi ai mei, au obținut din plecare, cazare la căminul şcolii, eu a trebuit să mai
aştept. Avea şi şcoala o politică, să-i încurajeze şi să-i mențină în şcoală pe cei de la meserii
mai grele şi predispuşi la migrație, cum era cea de zidar. În timp, opțiunile noastre s-au
diferențiat. Ion a părăsit şcoala pentru a se face tractorist, a ajuns până la urmă mecanic de
locomotivă, meserie profesată până la pensie. Petruță a terminat şcoala, calificându-se ca zidar
şi printr-un frate mai mare, care lucra în armată cu funcţie importantă pe linie medicală, acesta
începuse de la copil de trupă, peste ani l-a ajutat şi pe Petruță să îmbrățiseze cariera militară.
Aşa am fost primit în gazdă la familia Țurcanu, fiind cazat într-o bucătărie, construită în
continuarea unei magazii de lemne, cu beci sub ea, eram de la țară nu puteam pretinde mai
mult. Spre iarnă tata a venit şi mi-a adus lemne de foc tăiate şi plapumă pentru învelit. Îmi
amintesc cum m-a dojenit tata, că nu-mi dau interesul la învățătură, față de eforturile făcute de
părinți. A fost la şcoală, a văzut notele mele care erau sub aşteptări, mă acomodam greu. Nu
aveam condiții de trai acasă la țară, dar deocamdată nici aici la oraş, nu dădeau pe dinafară.
Soba din “camera“ mea, era din tablă cu picioare înalte, se încălzea şi se răcea repede, la care
se mai adăuga faptul că la cameră era o uşă simplă care se deschidea direct afară. În timpul
iernii, am simțit din plin frigul. Ca şi cum nu era de ajuns, păcălit de lumina de afară, fiind senin
şi zăpadă, cu gândul de a nu întârzia la scoală, mă sculam fără ceas, cu câteva ore mai
devreme şi mă îmbrăcam să merg la şcoală. Când ajungeam în Târgul Cucului, unde era
montat un ceas mare, constatam că era ora 5. Să mă mai întorc înapoi? Nu, urcam pe jos pe
strada Sărăriei, până la şcoală. Pe această stradă circula un tramvai hârbuit, scrâşnetul lui se
auzea de departe, dar eu i-o luam înainte ca şi oră de program. Ajungeam la scoală şi mai
asteptam o oră până la începerea orelor de curs. Eram îmbrăcat în uniforma dată de la şcoală
şi portarii, nu-mi puneau întrebări stânjenitoare. Aceste treziri matinale s-au repetat de mai
multe ori. De unde acest simț al datoriei şi grijă de a nu cădea în greşeală ? Poate din dorinţa
de a reuşi şi să nu deranjez pe nimeni. Sau din simţământul că dacă greşesc, nu-mi va da
nimeni circumstanţe.
Am plătit scump mai târziu, cazarea în acest spațiu impropriu. Abia după al doilea
trimestru de şcoală, îmbunătățindu-mi şi situația la învățătură şi după ce au mai fost închiriate
de către şcoală unele spaţii de de cazare în alte locaţii din oraş, am fost cazat în căminul şcolii.
Ce curiozitate, când am fost în şcoală, am fost cazat la căminul “ Olga Bancic “, peste stradă de
Universitatea “ Al. I. Cuza “, iar când am început serviciul, am stat la un cămin muncitoresc
situat pe strada “ Roza Luxemburg “. Mă învârteam prin locuri, oarecum predestinate, care
aveau ceva din ce voi face mai târziu, respectiv să lucrez în politică şi să fiu student la
Universitate. Dar de acum, acestea sunt speculaţii. Să revenim la ce s-a întâmplat concret
atunci.
Gazda era foarte primitoare, mă trata bine, mă sfătuiau, deseori mă invitau la masă.
Doamna Jeni era o bucătăreasă foarte pricepută. Prin faptul că în viaţă a fost casnică şi a trăit
la oraş, avea măiestria ca din puțin să facă mult, cu gust şi rafinament. Nu se prea împăca
doamna cu statutul ei, a avut în tinerețe unele tentative să-şi caute serviciu, dar soțul a dorit să
fie numai a lui.
Când am primit apobarea pentru cazare în cămin, am considerat de datoria mea, să
merg la directorul şcolii să-i mulțumesc. Când am intrat în birou la el, m-am adresat cu “ sărut
mâna “ şi chiar insistam să-mi duc gestul până la capăt. Domnul Iliescu directorul şcolii, s-a uitat
lung la mine. Mi-a spus că nu aşa trebuie să te adresezi unui bărbat. Eu am rămas blocat nu
înțelegeam cum printr-un gest de recunoştintă, pot face o mare greşeală. Chiar îmi era puțin
frică de urmări. Eu venind de la țară la oraş între domni, fără exerciții de protocol sau de bune
maniere şi după experiența nefericită cu condiţiile de la gazdă, prin primirea în căminul internat
al şcolii, mi se făcea un mare bine. Numai eu puteam aprecia la adevărata valoare decizia
49
conducerii şcolii. M-am întâlnit peste ani cu domnul director Iliescu, eu fiind atunci om cu funcţie
în politică. El mi se adresa cu diferență (poate şi uitase întâlnirea din şcoală) dar eu tot mai
încercam o jenă pentru cele întâmplate.
Cazarea în căminul şcolii era altceva, cu un program făcut de alţii, pentru mine nu punea
nici o problemă să mă adaptez la el. Era pedagogul, un om care se ocupa de viaţa noastră în
internat, asigura partea materială şi urmărea comportamentul nostru în afara orelor de curs. Aici
am descoperit, că trebuie să ai mare grijă de bunurile tale că se mai fura. Am observat că cei
care aveau asemenea deprinderi, erau de regulă din familii care aveau oarecare posibilități sau
din familii dezorganizate. Cei care nu aveam şi eram mulți, eram obişnuiți cu lipsurile.
În viaţă mereu ne lovim de un “fruct oprit“. În timp ce noi, cei de la clasa de mozaicari-
faianțari în orele de practică, care nu erau puține, exersam cum se aruncă cu canciocul apa pe
un gard de beton sau turnam în diferite forme mozaic (un amestec de ciment cu piatra sfărmată
de calcar sau marmură) în alte ateliere din curtea şcolii, mi se părea că se fac lucruri mai
interesante. Îi invidiam pe cei de la tâmplari, care modelau lemnul, mânuiau maşini complexe şi
ieseau lucrări vizibile din mâna lor. Părea o meserie curată. Chiar şi cei de la strungari şi
mecanici, făceau lucrări interesante prin modelarea metalului, mânuind cu îndemânare pila şi
menghina. Dar zarurile au fost aruncate. Încercam păreri de rău că nu am fost ales pentru altă
meserie, dar eram într-o situaţie când nu puteam pune condiţii. La ce mi-a oferit viaţa nu am
făcut mofturi şi nici nu m-am plâns. Aveam o mentalitate a săracului, dar nu a învinsului. Cu
noul regim de viaţă, rezultatele nu au întârziat să apară, am devenit premiant în anul doi şi în
anul trei, atât la nivel de clasă cât şi la nivel de scoală.
Cel care mi-a pus în mână mistria şi canciocul, scule indispensabile meseriei de
constructor, a fost domnul maistru Vrânceanu, un om mai în vârstă, serios, înzestrat cu multă
răbdare şi înțelegere. El mi-a îndrumat primii paşi în meserie, având ceva de lucru cu stânga
mea, care avea forță, dar nu avea precizie. Aveam o stângăcie şi la propriu şi la figurat, mă
deosebeam de alţii şi mă amestecam greu în mulțime, eram cumva un om însemnat, pentru a
mă recunoaşte destinul.
Şi învățământul teoretic, chiar dacă prin programa scolară, avea o reprezentare de 1/3
față de orele de practică, a fost compensat ca pondere prin calitatea corpului profesoral. Am să
fac doar câteva exemplificări. Domnul profesor Banu de la desen tehnic, un om distins, exigent
la calitatea lucrărilor, cu metoda particularizată pe elev, insista şi reusea să ne facă pe toţi buni.
Se impunea fără ostentație. Domnul profesor Iancu de la obiectul Tehnologia Meseriei, avea o
problemă la un ochi, dar nu era un impediment să vadă tot şi mai ales să simtă. Impunea prin
statură dar şi prin vocația de profesor. Nu prea îndrăzneai să vii la el cu lecția neînvățată.
Doamna profesoară Cecilia Tudorache de la limba română, o femeie care îmbina fericit
componenta profesională, învățai de plăcere şi de ruşine lecțiile predate de ea, la care se
adăuga şi dragostea părintească cu care ne înconjura pe toți. Aceşti profesori ca şi alţii
nenominalizați, aveau prestanță şi har, ne simțeau pe fiecare, adecvau cursurile la nivelul
nostru de înțelegere, aveau un fel de magie, ne fermecau. Ținuta şi competența lor, îi putea
face perfect valabili să predea în Universitate, nu doar în Şcoala profesională. Urmând cursurile
a două facultăți, pot compara fără a exagera.
Un sprijin deosebit am primit în scoala profesională de la doamnele diriginte Cecilia
despre care am vorbit şi Corina care preda ştiințe sociale, ele ne înconjurau pe toţi elevii din
clasă cu multă căldură şi înțelegere. La sfârşitul anului şcolar, se acorda ca premiu cărţi. La
festivitatea de pe scenă, primeam 2-3 cărţi şi mă mai aştepta în biblioteca şcolii un teanc de
cărţi, alese cu grijă pentru mine de profesoarele diriginte, cărţile vizau diferite domenii de
activitate, ştiau că le citesc şi nu le țin doar ca amintire. Au ghicit în mine un aluat care putea fi
modelat. Aceste două doamne profesoare, m-au susținut şi m-au încurajat, le sunt recunoscător
şi nu trebuie să fac un efort de memorie pentru a-mi aminti felul lor de a fi. Aveam atâta nevoie
de înțelegere, încurajare şi afecțiune şi ele mi le ofereau cu dărnicie, erau ca şi mamele mele.
50
Sufletul meu era curat şi neîntinat iar mintea ca o “sugativă“, care absorbea totul şi bătea la
mare distanță.
În internatul şcolii, se făcea planton în trei schimburi, pentru a veghea la ordinea şi
disciplina din cămin, elevii dormeau şi trebuia să fie linişte. Era cu oră de “deşteptare“ şi cu oră
de “stingere“, fiecare îşi făcea propriul pat, în ordine se mergea la spălător, se păstra curățenia,
o asemănare cu armata nu era întâmplătoare. Eu preferam să fac de planton în schimbul 2 sau
3, aşa aveam timp să citesc cărţi în voie. Pedagogul prinzându-mi slăbiciunea, îmi făcea chiar el
rost de cărţi cu titlu de împrumut.
Din anul doi de şcoală am intrat în organizaţia UTC. Am avut şi funcţie pe linie de
organizație, întâi la nivel de clasă unde eram şi şef de clasă şi apoi la nivel de şcoală. Erau
semnele că am reuşit să socializezi bine cu ceilalţi colegi şi chiar să mă remarc.
Vulpea când nu ajunge la struguri, spune că sunt acri (cu referire la cei care trecând prin
viaţă, îşi fac un titlu de glorie, că nu au fost aia sau cealaltă). Că până la urmă nimeni nu
mănâncă o singură mâncare, că i se apleacă. Şi înrolarea aceasta a tinerilor, cum a fost la
pionieri sau UTC, nu era la îndemâna acelora care nu-şi cunoşteau şi nu-şi îndeplineau
obligațiile şcolare sau nu respectau regulile de disciplină. Aceste organizații erau şcoli de
formare şi dezvoltare a personalității fiecăruia, fie ca membru de rând sau ca lider. Era totuşi
puterea exemplului personal, chiar dacă uneori se salvau numai aparențele. Era ca un fel de
recompensă pentru munca bine făcută. Apartenența la aceste organizații, ocupa mintea şi
timpul tinerilor, într-un anumit fel nu erau lucruri de care să-ți fie ruşine. Se făcea educație, cum
spune românul, “nu te învăța nimeni să dai în cap la altul“. Apoi dacă făceai eforturi să ieşi din
tine, nici nu aveai alte alternative. Când judeci pe cineva, este proverbiala atenționare că
trebuie să te pui în situația sa şi în contextul istoric dat. Câți nu ne dorim, să ne fi născut poate
puțin mai târziu?
O experiență interesantă am trăit odată cu plecarea pentru practică productivă pe
şantierele de construcții din Iaşi. Prima deplasare în şantier a fost la blocurile din Piața Unirii.
Era chiar blocul la parterul căruia, a funcţionat mulți ani cofetăria “Amandina“. Ce minunat mi s-
a părut totul, era o zi cu mult soare şi parcă toate apăreau în culori mai vii. Nu era încă
conturată piața Unirii actuală, prin mijlocul pieţei trecea atunci, linia de tramvai. S-au schimbat
multe în timp. Cei de astăzi când privesc în jur, cred că a fost aşa din totdeauna.
Am fost un om norocos, în şantier am dat peste oameni care iubeau perfecțiunea şi
vorbeau frumos, erau mulțumiți de ei şi de viaţă, care nu era uşoară. M-a surprins plăcut,
deoarece şantierul este considerat o arenă, unde nu trebuie să-ți cenzurezi vocabularul şi
comportamentul. În formațiile de lucru erau muncitori absolvenți de scoală profesională şi unii
care îşi completau studiile la liceul seral sau la facultate, ceea ce-mi doream şi eu după ce am
intrat în relație cu ei. A început să mijească în mintea mea, o anumită planificare a viitorului,
dacă au reuşit alţii de ce să nu reuşesc şi eu! La mine toate au fost planificate pentru mai tarziu,
poate am avut avantajul că au fost mai “coapte“ ca la alţii.
În şantier am dat şi de muncă fizică, dură şi chiar mizerabilă. Se lucra în praf, cu ciment,
betoane, mortare, sub intemperii cu ploaie, zăpadă, frig. Noi, elevii practicanți, eram folosiți de
regulă la munci necalificate, cum era turnarea de pardoseli din beton sau frecat mozaic cu
“ursul“ (pentru înlăturarea stratului de la suprafața din ciment de pe pietricelele de calcar sau
marmură se folosea după 2-3 zile de la turnare, o piatră de polizor găurită, la care se ataşa o
coadă de lemn). Erau şi situații când eram repartizați, pe lângă un muncitor cu experiență
pentru a învăța meserie.
Multi colegi de ai mei, considerau orele de practică ca un fel de plimbare. În anul trei de
şcoală, unii colegi se opreau dimineața la cinematograf, care era în cale şi nu rezistau ispitei să
nu vizioneze un film. Puțini dintre noi, ajungeam în şantier. Ca un paradox, tocmai cei mai
interesaţi să nu tragă în piept şcoala cu orele de practică, au cam fost primii care au părăsit
51
şantierul, în timp ce multi dintre cei care chiuleau, au iesit chiar la pensie din şantier. Nu am
avut curiozitatea să ştiu ce este chiulul de la şcoală. Nu ştiu dacă a fost rău sau a fost bine! Aş
înclina să cred că a fost bine, aşa mi-am format deprinderi de muncă şi am luat viteză pentru a
merge mai departe.
Se lucra şi iarna în şantier în spații închise, cu geamuri acoperite cu folie de polietilenă,
încălzirea se făcea local cu injectoare pe bază de motorină. Ieşea cam mult fum, dar unde este
fum, este şi căldură.
Această meserie de mozaicar, are în ea şi ceva artistic. Cum se exprima şeful de
formație Suru Dumitru: “Mozaicul este multicolor“. Am putea spune că cei care practicau
această meserie au o formație de artişti. Sunt renumiți în mozaicuri, meşterii italieni. Formația
de mozaicari cea mai bine cotată din şantier, era condusă chiar de un italian în vârstă, domnul
Toni preluată apoi de Suru Dumitru. Nu rezistau mulți să lucreze cu el. Avea oameni în formație
unu şi unu. Ei executau şi diferite lucrări artistice. Şi mozaicul, nu era turnat numai la culoarea
cimentului, era prea monoton, se adăugau pentru estetică şi diferiți oxizi sau se foloseau
straifuri din sticlă. Nu era în uz curent atunci, gresia şi faianța. Îmi amintesc de roza vânturilor,
care ne-a dat mult de lucru în şcoală, numai să o desenăm, dar să o mai şi aplici în practică, nu
era la îndemâna oricui. Nici mozaicul venețian (straifuri de marmură de diferite forme, prinse cu
ciment colorat cu diferiți oxizi) nu era o lucrare fără pretenții. Culmea meseriei, era construirea
unei scări, de la trasare până la execuția propriu zisă. Pentru precizie, se lucra cu negative din
ipsos. După cum observăm în viaţă, scara ridică probleme atât la construit cât şi la urcat.
Şcoala ne asigura masă, cazare şi îmbrăcăminte. Aveam contract cu Trustul de
construcții din Iaşi, unde trebuia să lucrăm după terminarea şcolii. Prin şcoală era un loc de
muncă asigurat. Trebuie să recunoaştem, eram ajutați să reuşim în viaţă. Exista în scoală un
regim de viaţă cazon, putea fi asemănat cu milităria, unii elevi nu se prea acomodau, am avut
un coleg de clasă care a avut chiar o tentativă de sinucidere. Cred că avea el ceva şi din
naştere. Se născuse undeva la oraş. La internatul şcolii, nu era ca acasă în familie, să te sărute
mama pe frunte sau să te învelească noaptea. Deşi socializam între noi, simțeai singurătatea şi
mâna aspră a străinului. Dacă nu aveai aşteptări prea mari, erai salvat.
Într-o duminică, m-am luat cu alţi colegi şi am mers la stadion, care nu era prea departe
de şcoală. Unul după altul, am căutat un loc mai ferit şi am excaladat gardul stadionului, intrând
înăuntru. Sârma ghimpată din gard, mi-a lăsat un semn vizibil pe picior, rupându-mi pantalonii
de la uniformă, singurii mei pantaloni buni. Nu am fost niciodată un microbist, dar trebuia să am
şi eu o amintire. Nu aveam agilitatea de a sări un gard fără a-l atinge şi nu am mai încercat
altădată. În general cu performanțele sportive eram paralel. Deşi mare iubitor de animale,
detestam “calul“ şi “capra“ din sala de sport. Alergarea şi mişcarea la cota 0, am practicat-o fără
inconveniențe, am avut câştigate chiar şi diplome la cros. Această disciplină “sportul“, avea
îndrăzneala să-mi strice uneori şi media generală la nivel de an şcolar. Sportul nu este numai
mişcare, el presupune mai mult, este o ieşire din tine, o dorință pentru “zbor“ şi eu eram prea
“greu“.
Preferam duminica şi în alte zile să merg în grădina Copou, unde mă plimbam şi căutam
semnificația statuilor care populau parcul, citeam o carte sau admiram peisajul. Făceam lungi
plimbări prin grădină, era ceva mai aproape de sufletul meu, mă regăseam în pădurea de
acasă. Stăteam uneori mai mult în preajma “Teiului lui Eminescu“, era un loc plin de poezie. Mă
uitam cât de îmbandajat era bătrânul tei, pentru că oamenii doreau să păstreze o amintire.
Pentru a se perpetua acest gând frumos, alături de el creştea un tei tânăr. În imediata apropiere
a grădinii se afla Turnul paraşutiştilor, unde se făceau frecvent lansări cu paraşuta. Am încercat
şi eu odată, după încurajările insistente a unor colegi. Dar făcând parte din “sport“, care în mare
măsură eu îl credeam pierdere de timp, nu mă ispitea şi nu mă atrăgea. Cu mintea mea de
acum, apreciez că eram în mare greşeală, sportul mă putea fortifica şi situa în afara “lumii“
mele. Zburam eu într-un fel cu mintea, dar corpul venea mult din urmă.
52
În perioada şcolii profesionale, se organizau şi diferite acțiuni culturale în afara şcolii,
cum era vizionarea în grup a unor filme sau piese de teatru. Aşa am mers pentru prima oară la
Teatrul Național din Iaşi. Incă de la intrarea în acest aşezământ de cultură, am trăit emoții
puternice. Întâi nedefinite sau centrate pe ceva anume, am putea lua în calcul clădirea
impozantă a Teatrului văzută din față, amplasamentul său şi aerul de mister degajat de
curiozitatea mea să văd ce este în interior. După ce am intrat în holul principal, nu am intrevăzut
nici o şansă ca aceste emoții să fie diminuate. Marmură peste tot, candelabre care luminau
feeric şi o scară cu trepte de marmură, pe care era mulat un covor roşu, ce conducea spre holul
sălii de spectacole. Aveam senzația că am intrat într-un templu, unde trebuie să fiu atent pe
unde calc şi că sunt obligat să respect un anumit ceremonial. Nu am apucat bine să-mi revin că
am fost invitați să intrăm în sală. Aici alt decor de vis, sustinut de sutele de lumini, picturile din
plafon reprezentând îngeri şi nimfe, perfecta aliniere a scaunelor capitonate în pluş de culoare
roşie, care ocupau tot stalul, mai erau apoi lojiile şi balcoanele care asigurau o anumită
intimitate celor care ocupau locurile de acolo. Părea că tot ce vedeam avea o armonie aparte,
care te pulveriza material şi te teleporta în alte lumi. În partea din față a sălii se afla o cortină
mare, frumos pictată, reprezentând o alegorie a vieții, care ținea ascunsă scena iar la o cotă
mai jos de scenă se auzeau nişte acorduri de instrumente muzicale. Ce vedeam în jur nu era
numai frumos ci şi scump. Totul emana rafinament, fantezie şi somtuozitate.
Terminat de emoțiile acestui început, mă mobilizez să urmăresc comedia Coana Chirița,
cu actorul Miluță Gheorghiu în rolul principal, interpretat cu multă vervă şi talent. Altă desfătare
şi poate un element singular în viaţa cuiva de a-l urmări şi asculta pe Miluță Gheorghiu într-o
piesă de teatru de referință şi în sala Teatrului National din Iaşi.
Am mai fost după aceea la teatru, dar nu am mai trăit momentele acestui început. Poate
eram şi eu o “sugativă“ neîntrebuințată, poate a fost suprapunerea într-un timp scurt a mai
multe surprize, dar am luat ceva de acolo care m-a marcat, mi-a umplut sufletul şi m-a făcut să
privesc toată viaţa, teatrul şi actorii cu respect şi admirație. Nici nu s-ar putea altfel, actorii
aceşti mânuitori de suflete şi luminători de minți, ne fac pe noi spectatorii să ne privim în
oglindă, să fim mai buni, mai curați şi mai oameni. Cum am putut constata la prima mea intrare
în teatru, în doar două-trei ore de viaţă, mi-a fost dat să trăiesc, o infinitate de sentimente,
făcându-mi un preaplin sufletesc de care nu ai de prea multe ori parte în viaţă.
După şcoală şi muncă veneau şi perioadele de vacanțe când mergeam cu trenul din Iaşi
până la gara Podu Iloaiei, de aici până acasă erau 30 de km şi îi parcurgeam pe jos, uneori cu
bagaje în mâini, aşa erau timpurile nu erau mijloace de transport. Odată coborât în gară,
deseori singur, o luam la sănătoasa fără să mă mai uit înapoi. Treceam prin două sate, mai mult
era drum pe câmp şi prin pădure. Pentru scurtarea distanței, o tăiam pe cărări diagonale făcute
peste câmpuri şi măream pasul pentru a nu mă prinde noaptea pe drum. Uneori mai făceam
câte o stație în satul Doroşcani unde locuia o soră a bunicii după mama, serveam o cană cu
apă şi mergeam mai departe, parcursesem o treime din drum. Drumul alternând prin deal şi
vale, părea că nu se mai termină. Nu era altă cale şi te împăcai cu situația. Dacă m-ar pune
astăzi cineva să refac traseul pe jos, m-aş urca pe un deal şi aş rămâne să admir peisajul,
atunci aveam aripi şi multă energie vitală. Cred că energia vitală a omului, nu are comparație cu
alte energii descoperite pe pământ şi culmea, este 100% nepoluantă.
Iarna, ne adunam mai mulţi tineri cu şcoala la oraş şi veneam cu o sanie până la gara
din localitatea Podu Iloaiei. Îmi amintesc că odată, după ce trecusem de satul Doroşcani, caii au
luat-o razna, debarcându-ne pe toți în zăpadă cu tot cu bagaje. Noroc de nişte trecători prin
zonă, care au oprit caii la câţiva kilometri distanță. Când eram mai mulți “pasageri“ chiar şi pe
jos, drumul părea mai prietenos şi mai scurt.
În cursul anului doi de şcoală profesională, eram acasă în vacanța de vară şi cum
spuneam era o problemă deplasarea până la tren, mai ales când aveai bagaje. Coincidență dar
53
şi ghinion, vine cineva la pădure după lemne de foc. Tata l-a sprijinit pe acest om, în găsirea
lemnelor şi la încărcatul maşinii, era cu un camion. Ivindu-se această ocazie, tata l-a rugat pe
şofer, să mă ia şi pe mine în maşină până în localitatea Podu Iloaiei, din acea localitate fiind şi
cel cu lemnele. Sunt urcat în maşină deasupra pe lemne, ca să nu spun aruncat. Încă de la
plecarea din Mădârjac începuse să plouă. Deja la jumatatea drumului, eram ud până la piele.
Când am ajuns în localitatea Podu Iloaiei, era noapte şi am fost abandonat în cuşeta unui
paznic de la sediul Ocolului silvic. Nu le stiu numele la cei cu lemnele, era şoferul şi stăpânul
lemnelor, dar gestul lor a fost fără milă si fără instinct de om. Dacă locuiau într-o colibă şi tot işi
puneau problema că eram un copil, cu hainele ude pe mine şi mă puteam nenoroci. Am stat
până dimineața în cuşeta paznicului, s-au uscat hainele pe mine, apoi am mers la tren şi de la
gară la şcoală.
Aşa am început anul trei la şcoala profesională, când am suportat şi prima mea
încercare serioasă pe linie de sănătate.
Am avut porneală bună din familie, eram un copil robust, dar condițiile de la gazdă,
practica din şantier, unde în urma eforturilor fizice mai transpiram, apoi se trecea frecvent de la
rece la cald, cât şi acest traseu de groază, cu 30 de km prin ploaie, nu puteau să nu aibă
urmări. Pe acest cumul de factori potrivnici, starea mea de sănătate a început să se deterioreze
vizibil. La primele semne de alarmă, prin care am constatat că obosesc repede, transpir şi nu
mă simt bine, am mers la doctorul şcolii. Acesta nu stătea departe de şcoală. Avea o casă
impunătoare. Sub soneria de la casă scria: “Dr Camner - doctor de copii“. După cum m-a tratat
acest om, mă pot întreba ce avea el comun cu copiii? Cum am observat avea firmă, dar stătea
rău cu diagnosticarea. A fost pentru mine o mare dezamăgire acest medic, ajuns la el mă
consultă şi nu mă crede că îmi este rău. Încheie sentenţios: “Esti roşu la față, vrei să chiuleşti
de la practică !“. Eu şi chiulitul. Cum se poate observa prin “sprijinul“ unor semeni, începea viaţa
să mă cam dea de pereți. Pe asigurările acestui doctor, care trata regula şi nu excepțiile,
continui anul al treilea de şcoală şi era cât pe ce să nu-l termin. Până la urmă în extremă
urgență, m-a trimis pentru un consult mai aprofundat la medicii de la Policlinica din Boltă situată
lângă Piața Dimitrov. Aici la radiografie, îmi găseşte 2/3 din plămânul stâng în apă. Aveam
pleurezie. Parcă îmi sună şi acum în urechi, vorbele unei doctorițe de la această Policlinică:
“Cum a putut să te lase aşa, eşti un copil, acesta nu-i medic, este criminal“. Ajunsesem rău, la
fiecare 100 de m, trebuia să mă aşez jos în stradă, nu mai puteam respira. Nu aveam cu cine
să mă sfătuiesc şi de la cine cere ajutor, de aceea îmi duceam în tăcere propria-mi povară. Şi
apoi nici nu prea realizam, complicațiile în care am intrat şi care vor fi urmările.
Cu sprijinul profesorilor din şcoală şi cu un efort din partea mea, am reusit să-mi închid
cu bine situația şcolară şi să fiu declarat absolvent de şcoală profesională. Eram ca o pasăre cu
aripile tăiate. Nu mă puteam bucura că am mai urcat o treaptă a vieții, pentru că nu prea ştiam
în ce direcție să o iau.
În loc să plec în vacanță după terminarea şcolii profesionale, am fost internat într-un
staţionar pentru tratare TBC, situat în Iaşi, undeva pe strada Păcurari. Cred că eram cel mai
tânăr pacient al staționarului. Părinții mei nu cunoşteau situația mea. Nici tata nu a mai ajuns la
şcoală decât odată la început, în primul trimestru al anului întâi. Chiar şi în parcursul vieții, nu
le-am spus părinților toate rostogolirile mele, nu am avut ce face când se cunoştea tare. Aveau
greutățile lor, nu le puteam pretinde prea mult. În staționar am fost tratat foarte bine. Acesta era
condus de un doctor evreu, care m-a înconjurat cu multă omenie. Mă făcea să mă simt
important, stătea ore întregi de vorbă cu mine. Am fost supus la un tratament medical şi uman
atent supravegheat dar şi eu respectam întocmai prescripţiile medicale, doream să mă fac bine.
54
Acest om, mi-a dat acces la biblioteca staționarului care era undeva în podul clădirii. M-a
desemnat ca “şef de şantier“ şi împreună cu alţi pacienți am efectuat o serie de lucrări specifice
meseriei mele, în curtea staționarului. Avea o figură luminoasă acest om, ca semn distinct al
sufletului său ales, cu o mare bunătate şi înțelegere pentru problemele pacienților. El m-a trimis,
pentru o perioadă de câteva luni la sanatoriul din localitatea Dofteana din județul Bacău, profilat
pentru tratament şi refacere a bolnavilor de plămâni.
Acest sanatoriu era situat într-un parc lângă calea ferată. Fusese probabil un castel
înainte, dacă ne luăm după construcțiile impunătoare, înconjurate de specii de copaci înalţi, cu
alei betonate, totul fiind bine întreținut. În sanatoriu era o bibliotecă bine dotată, în care îmi
petreceam o bună bucată de timp. Acesta era un loc de refugiu pentru mine, unde mă simţeam
ocrotit şi protejat. Astfel nu simţeam plictiseala şi urâtul şi nu mă expuneam la dialoguri
incomode cu unii internaţi în sanatoriu, cu care avem puţine lucruri comune. Se făcea în
sanatoriu şi tratament medicamentos, dar baza era hrana cu multe calorii şi plimbatul în aer
liber, cu un program, oarecum controlat. Şi în această colectivitate eram mezin ca vârstă, poate
de aceea se uitau unii mirați la mine. Era unul care într-o zi, mai în glumă mai în serios, mă
judeca, că cheltuiesc banii statului şi mă întreba ce am produs eu până atunci, să merit
internarea în staționar. Înțelege cum este el sau alţii care au lucrat mulți ani în mină sau la
oțelărie în condiții grele de muncă. Eu suportam aceste înțepături şi nu pot spune că nu mă
afectau. Descopeream astfel indiferența străinilor, inabilitatea unora şi chiar răutatea altora. Şi
atunci mă refugiam înapoi sub scut, în lumea cărţilor. Erau şi persoane agreabile, care mă
primeau în compania lor şi făceau totul să mă simt bine.
Acest program de voie, făcea ca nu toţi cei internați ca pacienţi să respecte schema de
tratament, de aceea nici nu se puteau aştepta să se facă bine. Corpul medical şi personalul de
administrație îşi făceau datoria fiind apropiaţi de pacienţi, fără a institui un control exagerat a
fiecărui pacient. Toată incinta acestui staționar era foarte bine intreținută, ceea ce crea o
ambianță plăcută, ajutând la însănătoşirea pacienților. În ce mă priveşte, după trei luni de la
internare, apa de la plămâni era aproape integral resorbită, s-au mirat medicii şi eu m-am
bucurat.
Deplasarea până în localitatea Dofteana a fost şi prima mea ieşire în afara județului Iaşi.
Aveam 17 ani neîmpliniți, eram încă minor, dar fusesem botezat în apele reci ale vieții. Nu
aveam ce face, mă lăsam dus de val, în leagănul vieții. Nu prea aveam direcție şi nici viteză de
deplasare, eram puțin în derivă, dar o voce internă îmi şoptea că voi reuşi, va fi bine. Cât de
mare va fi distanța până la îndeplinirea acestei promisiuni, urmează să o parcurgem şi apoi să
măsurăm.
Trebuie să recunoaştem că despre ce, cum şi când să realizăm ceva în viaţă, avem la
început idei foarte vagi. Multe se întâmplă la hotarul dintre necesitate şi întâmplare, cum multe
pornesc din interiorul nostru, pe care le descoperim puțin câte puțin, aşa cum nu putem
minimiza nici puterea exemplului altora.
Am terminat cursurile şcolii profesionale de construcții, am o meserie, am ieşit dintr-o
primă “reparație“ şi mă pregătesc pentru a face față menirii omului pe pământ, munca. Ca în
multe situații din viaţă şi aici se poate face trimitere la cele scrise în Biblie. Am în vedere că
omul este “robul lui Dumnezeu“, ori robia are o legătură intrisecă cu munca. Şi apoi puntem
continua ideea cu proverbiala spusă, că Dumnezeu îți dă, dar nu-ți bagă şi în traistă. Deci cum
ai întoarce-o de muncă nu scapi, o simți ca o obligație şi chiar ca o necesitate, îți poți aşa
asigura existența şi obținerea de satisfacții personale, ca stare de sănătate şi tonus de viaţă.
55
Nu am fi sinceri dacă nu am recunoaste, că multe nu ies cum se pregătesc, ci cum se
nimeresc. Pentru orice acțiune trebuie un impuls inițial, te ajută şi alţii dar cel mai bine te poți
ajuta singur. Are mare importanță ca începuturile să aibă un sens spre mai bine, nu spre mai
rău.
În călătoria mea prin viaţă, mi-am îngăduit să fac o mică pauză, după tratamentul
menționat, aşa am venit la casa părintească unde am stat până în luna martie 1965, când tata
mi-a dat de înțeles, că alţi tineri de vârsta mea lucrează. Aceiaşi dorință aveam şi eu, dar fiind
încă iarnă, nu mă prea îmboldea gândul la drum.
În primăvara anului 1965, încep munca ca muncitor, în meseria de mozaicar-faianțar,
fiind angajat la Grupul 1 Construcții, aparținând Trustului de Construcții Iaşi. Şantierul asigura şi
cazare. Am fost cazat într-o baracă situată pe strada Roza Luxemburg, localizată undeva în
cartierul Copou. Era o salbă de bărăci, unde erau cazați muncitorii care nu aveau domiciliul
stabil în Iaşi, pentru a-i încuraja să rămână la lucru în şantier. Aceste barăci erau dotate cu
paturi metalice suprapuse pe două, trei rânduri şi cu spații comune pentru spălător şi baie. Ca
nou venit, nu puteam avea pretenții, fiindu-mi rezervat un pat la etaj. Trebuia să mă descurc
singur, cum făceau toţi din jurul meu. Mâncam după buget, halva (se afla pe atunci în cutii de
tablă), cu margarină, lapte şi parizer. Cu acest meniu care suporta puține combinații, făceam şi
economii, ceea ce mi-a dat posibilitatea ca după câteva luni să-mi cumpăr un costum de haine
nou şi astfel să renunț la uniforma primită de la Şcoala Profesională. Eram încă în era când
încercam, trăiam şi obțineam unele lucruri pentru prima dată în viaţă. De aceea nu era
pretenţios şi mă bucuram ca un copil.
După saşe luni am fost transferat la căminul de nefamilişti Decebal, după numele străzii,
situat undeva lângă Gara Nicolina din Iaşi, erau alte condiții, alt confort, locuiam patru persoane
în cameră. Am stat mulți ani în acest cămin.
Primul obiectiv la care am lucrat ca muncitor în constructii, a fost Şcoala de 24 de clase
din cartierul Tătăraşi. A fost prima construcție din acea zonă, colina Tătăraşi era înțesată atunci
cu multe bordeie, unele săpate în pământ. Ulterior am lucrat în cartierul Tătăraşi şi la
construcția blocurilor F-uri cu specific apartamente şi A-uri cu specific garsoniere. Am după ce
mă uita când trec prin cartierul Tătăraşi. Văd blocuri pe care am pus stampila tinereții mele. Mă
bucur că au rămas toate în picioare, aşa cum am rămas şi eu.
Cât am lucrat pe şantier, am schimbat două formații de lucru, conduse de Zvanciuc
Mihai şi Purcel Dumitru, care ulterior după căsătorie, şi-a schimbat numele în Catană. Aceşti doi
şefi ai mei, au fost pe sufletul meu. M-au ajutat să mă acomodez şi să mă integrez repede în
formație. Începutul l-am făcut cu nea Mihai cum îi spuneam noi lui Zvanciuc, un om blând, cu un
stil de muncă mai de voie, dar cu oameni aşezați, serioşi şi buni meseriaşi în formația sa. Unii
erau cazaţi în căminul de nefamilişti ca şi mine, alţii făceau naveta, puțini erau din Iaşi. Formația
avea peste 20 de persoane şi se numea pe atunci “brigadă“. Poate această denumire se
justifica în special la formațiile de zidari cu până la 120 de oameni. Aceste brigăzi, aveau lucrări
concomitente la 5-6 blocuri în construcție. Rămâneai uimit cum se schimba fațada blocurilor de
la o zi la alta, cu asemenea desfăşurare de forțe. Aceşti meseriaşi din formațiile în care am
lucrat, care puteau să fie părinții mei după vârstă, m-au ajutat mult să pot face munca şi să pot
urma şi cursurile la liceul seral. Nu mă puneau la munci peste puterile mele şi aveau în
atitudinea lor un optimism, izvorât din experienţa lor de muncă şi de viaţă. Se comunica firesc,
pe ton egal, zilnic se serveau glume, întâmplări, fiecare venea cu ce a văzut sau a trăit, aveai ce
învăța de la ei. Munca noastră nu era statică, eram într-o mişcare continuă, poate de aici
provenea şi verva celor din formație. Se muncea cu poftă, se mânca cu poftă şi se dormea cu
poftă. Eram în acea perioadă, într-o anumită armonie cu mediul înconjurător. Aveam vârsta,
când încă făceam zilnic noi descoperiri.
56
Îl onorează pe şeful de brigadă Zvanciuc, că nu m-am simțit nedreptătit la împărțirea
banilor la sfârşitul lunii între membrii formației, mai ales că se lucra după norme. Eu lucram 8
ore deoarece mergeam la şcoală şi ceilalţi colegi aveau program de 10 ore şi chiar peste.
După un timp am trecut în brigada lui nea Mitică (Purcel Dumitru), desprinsă din formația
lui Zvanciuc. Nea Mitică avea 4 clase, un om cu multă voință, ager şi inteligent. M-am apropiat
de el, meditându-l pentru a-şi completa studiile. A pornit de la 4 clase, a reuşit peste ani să facă
liceul şi şcoala de maiştri în construcții. Nea Mitică era mult mai bătăios ca nea Mihai, obținea
front de lucru, repartiza lucrările pe oameni, îi controla, nu exista lună fără ca formația lui să nu
înregistreze câştiguri peste salariul de bază.
În aceste formații de lucru, erau fel de fel de oameni, unii mai tăcuți (de regulă de religie
adventistă care nu lucrau sâmbăta), ei lucrau şi mâncau separat, alţii făceau demonstrații cu
viteza lor de lucru şi forța fizică de a ridica greutăți cu o singură mână, unii buni de gură şi răi de
muncă. Erau unii puşi pe economie, mâncau te miri ce, pâine cu ceva, desi nu aveau familie şi
după vârstă fiind destul de tomnatici. Poate singuratatea îi făcea mai prevăzători şi mai fixați pe
ziua de mâine. Ce m-a surprins pozitiv în formațiile cu care am lucrat, nu era nici o persoană cu
“darul“ băuturii. Cu toate deosebirile, funcționam ca o echipă, săream cu toții la muncile mai
grele şi mai brute, nimeni nu era uitat sau lăsat undeva să se necăjească singur. Nu de puține
ori, când nu funcționa macaraua “Pionier“, cu care se ridicau materialele la etajele superioare
ale blocului, toţi membrii formației, organizați în şir indian, urcam până la etajul patru al blocului,
cu câte două găleţi cu beton în mâini, pe scări improvizate, care îți lungeau mâinile şi te lăsau
fără suflu. Erau în unele zile peste 10 mc de beton, mânuite de 5-6 oameni. Salopetele deşi noi,
ajungeau după o săptămână, nu numai murdare, dar şi rupte lateral de genunchi, prin frecuşul
găleților cu beton.
Prin faptul că în stadiul de construcție al blocurilor, când intrau cu lucrări formaţiile de
mozaicari, nu erau încă montate gemurile şi ferestrele, se stătea zilnic în curent, care vara era
mai prietenos, dar din toamnă în iarnă era rebel şi riscant pentru sănătate. Noi eram obişnuiți cu
greul şi îl înfruntam în fiecare zi. Faptul că lucram cu oxizi, în special de culoare roşie şi neagră,
când intrau în pielea de pe mâini, (nu se lucra atunci cu mănuşi de protecție) la spălare se
ducea cu tot cu piele, eram totuşi într-o marjă acceptabilă, față de munca de “carieră de piatră“,
când turnam betonul care trebuia urcat mai multe etaje manual. Când ne uitam la alţi lucrători
din şantier, care se ocupau de instalații electrice, sanitare, de încălzire centrală, tâmplărie sau
zugrăvit, operând cu chei franceze, ferestrău sau pensoane, unde erau şi femei în formaţii, noi
cei de la mozaicari care le deschideam drumul, prin construirea scărilor şi a pardoselelor din
camere, constatam că efortul nostru fizic este incomparabil mai mare, o bună parte din munca
noastră era brută. Această particularitate a muncii noastre, a făcut să fie în formație o atmosferă
de familie, aceşti oameni aveau o anumită puritate sufletească, erau sinceri, mi-au rămas la
suflet. Poate de aceea peste ani, mereu mi-a plăcut să revin pe şantier fie şi în treacăt. Era un
izvor de echilibru, de viaţă adevărată, necosmetizată şi neviciată. După aceste vizite mă
simțeam ca după un masaj al trupului, al mintii şi al sufletului.
Se întâlneau în şantier şi oameni “rătăciți“, care erau oarecum tolerați. Fie îi acaparase
băutura sau le aveau cu munca pe apucate. Nu puteai avea pretenție, unii erau veniți direct de
la sapă. Numai ce auzeai la câte o formație de dulgheri, care făceau cofraje pentru balcoane,
când erau dirijați de jos de colegii lor: “Mai hăisa, mai cea“. Era mai la îndemână reflexul
mânării boilor, decât mai la dreapta sau mai la stânga.
În şantier, am avut o dezamăgire să constat că indiferent cu ce medie ai terminat şcoala
profesională, nu conta, toţi o luam de la început, de pe aceeaşi linie de start. Notele mele de 10
erau pentru colecție. Era un preț plătit egalității din socialism, conta puțin că am absolvit o
şcoală şi mai puțin că am avut nişte rezultate. Eram într-o situație hamletiană, pe de o parte îmi
părea rău că nu am chiulit şi eu în timpul şcolii iar pe de altă parte, mă încurajam că ăsta eram
57
eu, de asta am mers mai departe şi unii au rămas până la pensie în şantier. Mai târziu am
realizat că cei care învață, nu învață pentru azi, ci pentru mâine, este o investiție în viitor.
Operează în viaţă legea compensației. Au evreii o vorbă înțeleaptă: “De aici am pierdut, de aici
am să câştig“.
În primul an de serviciu, am primit recomandare de la locul de muncă pentru a mă
înscrie în clasa a IX la Liceul “Dimitrie Cantemir“ din Iaşi, cursuri serale. Din formația în care
lucram, eram singurul liceean seralist. Cursurile începeau la orele 17. Aveam unii colegi, care
fiind puțin invidioşi şi puşi pe glumă, în unele zile ascundeau cheia de la magazia cu hainele
curate, numai să mă facă să întârzii la şcoală. Mi se adresau în glumă “domn inginer“. Îmi mai
dădea de lucru şi spălatul pe mâini, în care se impregnaseră oxizii cu care lucrasem peste zi.
De aceea umblam uneori la şcoală cu precauție să nu mi se vadă unghiile colorate. Aveam
comportamentul unui pisoi cu ghiarele în pernuţe. După aceste preparative, alergam într-un
suflet din Tătăraşi, pe malul Bahluiului până în cartierul Cantemir, unde era şcoala. Cursurile se
terminau la orele 21 şi chiar 22 seara, când mai găseam deschis doar la cofetărie, pentru a
păcăli masa de seară. Cu timpul am început să ne gospodărim şi noi seraliştii mai bine.
Fierbeam cu rândul fasole sau cartofi pe un reşou, montat în camera de oficiu la căminul de
nefamilişti, treabă de bărbați cu lucruri făcute pe apucate şi dintr-o bucată. În timpul zilei,
serveam masa de prânz la cantina din şantier. Majoritatea căminiştilor eram prea obosiți de
munca din şantier şi de la şcoală şi poate de aceea nici nu aveam timp să ne plângem sau să
facem mofturi. Eram într-o întrecere continuă cu noi şi cu viaţa. Aveam de partea noastră
tinereţea şi nimic nu era imposibil.
Căminul de nefamilişti din strada Decebal, avea tot partierul ocupat cu muncitori de
diferite meserii şi cu toții erau elevi la liceul seral sau studenți la aceeaşi formă serală de
învățământ. Duminica, îmi pregăteam lecțiile pentru săptămâna următoare. La sfârşit de
săptămână aveam şi program administrativ de spălat şi călcat rufe. Era un fel de întrecere între
noi. Într-o duminică pentru a merge la film l-am rugat pe colegul de cameră Nicu Nedelcu, să-mi
facă nodul la cravată. Acesta mi-a mai arătat odată cum mai făcuse şi altădată, îmi face nodul
mi-l arată şi apoi l-a desfăcut. Şi mi se adresează sentenţios: “Ține Costică, acum fă-l şi tu, aşa
înveți“. Din milă față de cravată am luat cordonul de la fâş şi am început să exersez, până a
ieşit nodul. Am ieşit câştigător din această întrecere cu mine, fiind scutit de umilința de a-mi face
peste timp, nevasta nodul la cravată sau a apela la alţii. În căminul de nefamilişti ne simţeam ca
într-o familie, mulți eram de aceeaşi vârstă şi aveam aceleaşi preocupări. Ne susțineam şi ne
ajutam la nevoie.
Cum spuneam când am venit eu în Iaşi, m-am oprit pe bulevardul Copou la prima stație
de tramvai, în timp ce sora mea Elena, peste câţiva ani a mai urcat o staţie până la Liceul
Agricol unde a urmat cursurile liceale cu profil economic. Pentru că ştiam ce înseamnă şcoala
departe de casă, ca şi nevoile de zi cu zi, îmi făceam timp duminica să o vizitez şi să-i mai duc
câte ceva. Era o plimbare pentru mine şi o bucurie pentru sora mea. Când apăream în curtea
şcolii, toate colegele ei erau la geamuri, parcă le striga cineva la catalog, curiozitate feminină,
stăteau ca vrăbiile pe firul de telegraf. Eu mă simțeam “filmat“ şi mă uitam cu coada ochiului
spre ele. Nu puteam îndrăzni mai mult, că erau prea mulţi ochi care mă priveau şi nu puteam
ascunde nici un cusur.
Nu au avut părinții noştri posibilități materiale, dar au făcut eforturi să ne dea pe toţi cei
trei copii la şcoală mai departe, fie şi pentru asta merită toată recunoştința noastră.
În şantier, cei care învățam la seral, eram puşi mai mult la munci necalificate. Primeam
lucrări pentru 8 ore, ceilalţi colegi aveau program de 10 ore. Mozaicul după turnare, trebuia lisat
(o operaţiune care constă în apăsarea suprafeței proaspăt turnate cu mistria prin miscari liniare
şi circulare, pentru aşezarea ordonată a boabelor de mozaic şi scoaterea la suprafață a
cimentului), această lucrare necesitând un timp de aşteptare, pe care noi muncitorii seralişti nu
ni-l permiteam.
58
Cea mai mare personalitate din şantier, era normatorul. Această persoană era
respectată şi temută, de el depindea măsurarea muncii şi calculul salariilor pe formațiile de
lucru. În ordine era inspectorul de la protecția muncii. La intrarea lui în şantier, fiecare îşi
controla ținuta şi se opreau la comandă maşinile conectate la curent electric, dacă nu erau firele
de cablu izolate. Acesta mai făcea uneori “premieri“ cu amenzi.
Constatam zi de zi că nu eram făcut pentru munca de şantier, dar mă simţeam bine între
aceşti oameni care construiau şi o făceau bine. În această lume am deschis ochii şi pe moment
nu aveam altă alternativă. Îmi amintesc, când se făcea recepția la un bloc nou de locuințe, toate
străluceau, se acorda atenție la muchii, la colțuri, se făceau retuşuri, nu cum s-au stricat
lucrurile peste ani, lucrându-se mizerabil şi de mântuială. Se făcea în şantier şi multă risipă de
materiale, se consuma din grămadă, totul era la discreţie. Avea balta peşte.
La şcoală, urmau cursurile liceului seral, tineri şi tinere din toate întreprinderile din Iaşi.
Erau mari diferențe între noi, unii veneau din domeniile: chimie, metalurgie, mecanică, mobilă,
care prin natura muncii lor se simțeau, superiori față de noi constructorii. De aceea am pus
mintea la treabă pentru a şterge diferența. În al doilea an de liceu, am fost desemnat ca şef de
clasă. Ingrată era această funcţie, trebuia în fiecare zi să umblu cu creta şi cu buretele de şters
tabla după mine. Dar era o funcţie, aveam o răspundere, mă puteam evidenția. Este implicarea
şi asumarea o “hrană” indispensabilă tinereții, care te propulsează înainte. Tinerii fac un efort
instinctiv de a ieşi din rând şi eu nu puteam fi o excepție.
În primul an de liceu, am avut o colegă de clasă, Tania, o fată frumoasă, brunetă,
deşteaptă, care lucra ca operator chimist în Fabrica de Antibiotice din Iaşi, visa să urmeze după
liceu, facultatea de fizică nucleară. Mă tachinam cu ea, a reusit să-mi facă inima să o ia la
galop. Era o companie plăcută. Nu a respins brutal prietenia mea, nici eu nu aveam metodă. Cu
timiditatea mea eram mai mult în rolul fetei decât a băiatului. Ea prefera compania altor tineri
mai copți, din anii mai mari, cum am costatat într-o zi când am urmărit-o până acasă unde
stătea în gazdă. A rămas pentru mine, o amintire frumoasă.
Aveam o anumită stângăcie, ca un fel de defazare față de o anumită consonanță între
vârstă, anumite trăiri şi mediul în care mă mişcam. Când am văzut filmul “Liceenii“, am avut
simțământul că parcă am pierdut ceva, aveam un gol în suflet. Am reținut două versuri din
melodia filmului” Liceenii “: ” Ani de liceu, Când ții soarele în mână, Şi te crezi legendar
Prometeu“. Ce frumos şi adevărat, pentru cine trece pe această stradă a Raiului, când urmează
cursurile liceului, la timpul potrivit!
Tot în această perioadă am început să cochetez cu clasicii marxism - leninismului. Ce
mi-a venit? Ce înțelegeam eu din ei la 18 ani? Dar cine să mă sfătuiască şi să mă îndrume?
Este ca şi cum ai fuma o ţigară pentru că o fac şi alţii sau din curiozitate. Sunt şi unele semne
criptate pe care ți le dă destinul, numai aşa ca să te pună pe gânduri sau să-ți arate o anumită
direcție. Aveam totuşi ceva înclinație spre ştiințele sociale, domeniu în care mi-am desăvârşit
studiile mai târziu.
La vârsta de 18 ani am fost primit în partid. Am făcut parte din prima serie, de membri de
partid fără perioada de candidatură. Primirea în partid se făcea totuşi în baza unor recomandări
din partea colegilor de muncă. De menţionat că din perspectivă individuală şi personală,
primirea în partid nu presupunea şi chiar nu te gâdeai că ţi-ar putea oferi, nu ştiu ce avantaje
speciale. Era mai mult recunoaşterea unor merite anterioare şi a faptului că te raportezi pozitiv
la normele sociale, fiind în unele situaţii un model pentru alţii. Şi faptul că se intra selectiv în
partid, întărea aceste consideraţii. Din perspectiva partidului, recrutând noi membri dintre
oamenii integraţi social îşi putea păstra proaspătă culoarea şi aplica în practică modelul politic şi
social-economic specific orânduirii în care trăiam.
În acele vremuri succesiunea unor momente din viaţa individului, ca primirea în
organizaţia de pionieri ( mai târziu, puţin exagerat şi copiii mai mici erau cuprinşi în organizaţia
şoimii patriei ), de UTC şi apoi de partid, erau un fel de “ vaccinuri “ sociale, mai ales dacă erau
59
făcute la timpul lor. Te puneau într-o întrecere cu tine şi cu alţii, te scoteau din anonimat, puteai
avea o anumită ascensiune socială sau o viaţă normală cu mai puţine frustrări, că nu ai fost
băgat în seamă în anumite momente de pe răbojul vârstei.
Se făceau în acele vremuri de către oameni şi multe fapte deosebite, fără a simţi cineva
că îi lipseşte sau îi prisoseşte ceva. Nu era în funcţiune goana după avere, era doar pentru unii
lupta pentru putere. Aşa trecea timpul şi ne treceam şi noi, de ne-am fi dorit şi altceva, nu se
mai putea întoarce timpul înapoi. Mai târziu am realizat, că este mult adevăr în spusele lui
Daniel Branzai: “ Dacă la douăzeci de ani nu eşti comunist, n-ai inimă, dar dacă la patruzeci de
ani mai eşti comunist, n-ai minte ! “ Aceste ziceri, fiind inspirate din vorbele de duh a lui Petre
Țuţea şi poate şi acesta la rândul lui, s-a împrumutat de la altul. Este o percepţie înţeleaptă, dar
de cele mai multe ori este o judecată emisă postfactum, ori de cineva care judecă din afara
sistemului, făcând abstracţie de situaţia concretă în care se află fiecare om la un moment dat.
Parcă pare mai uşor să denigrezi şi chiar să desfiinţezi ceva, decât să încerci să înţelegi, ce şi
cum a fost şi dacă erau alte variante de refugiu. Dar cum zice românul, să-l lăsăm pe fiecare în
plata Domnului.
Intrarea în PCR, se făcea atunci selectiv, pe parcurs lucrurile s-au mai schimbat,
partidul tinzând a fi o organizație de masă. Peste ani Frontul Unității Socialiste, integrând
organizațiile de partid, de tineret şi de sindicat, a reuşit să înregimenteze politic pe toţi românii.
În primul an de liceu am citit cartea “Aşa s-a călit oțelul“ de Ostrovschi, făcând tot felul
de adnotări pe ea. O carte din care am înțeles ce înseamnă voința, hotărarea şi tenacitatea.
Aşa m-am descoperit pe mine că aveam imprimată tenacitatea în structura mea, trebuie să
vreau şi apoi văd dacă pot. Nu ştiam la timpul respectiv că “voința“ este o temă filozofică pe
care o analizează nu numai psihologii ci şi filozofii. Mai mult chiar, Schopenhauer susține că
voința este primordială în om şi că ea ar ascede rațiunii.
Parcurgând cursurile unei şcoli profesionale unde orele de practică au avut cea mai
mare pondere, după o şcoală elementară facută la țară, nu pot constitui o bază solidă pentru a
aborda cu performanță un liceu. Aveam evidente lacune, unele nu le-am putut recupera
niciodată. Nici cursurile liceului nu mă puteau propulsa pe culmile cunoaşterii, erau la seral,
după o zi de muncă când nu-ți mai simțeai corpul, doar capul se încăpățina să fie în stare de
funcționare. Însăşi prin faptul că percepeam aceste lacune, era un câştig ca o consecinţă a unor
evaluări de etapă, prin care consemnam o stare de fapt, dar puneam în funcţiune imboldul şi
disponibilitatea de a învăţa pentru a şti mai mult. Era până la urmă o chestiune de timp, sigur că
depinde cât timp ai la dispoziţie şi cum îl foloseşti. Dar pentru că trebuia să-mi depăşesc
condiția, nici un efort nu era prea mare şi o realizare cât de mică avea însemnătatea ei.
Constatam zi de zi că rădăcinile învățăturii sunt amare, dar speram ca roadele ei să fie dulci. Pe
de altă parte şi eu căutam să fiu şi cu slănina în pod şi cu curechiul uns. Nu aveam nici o şansă
să mă gândesc la şcoală fără să fac şi serviciu.
Câte surprize ne poate oferi viaţa, atunci când crezi că poate fi mai bine, poate fi mai
rău!
A trecut cu bine primul an de serviciu ca muncitor în construcţii şi de şcoală ca elev
liceean la cursurile serale şi cu puțin noroc, în perioada vacanței am obținut prin sindicat un
60
bilet în stațiunea Băile Herculane. Aveam nevoie de această relaxare, începusem o parte a
funiei vietii, împletită în două, cu serviciu şi şcoală, care mă solicita fizic şi psihic şi o clipă de
răgaz şi de relaxare era binevenită. Numai că asemenea alinturi nu prea mi le-am putut permite
prea des de-a lungul vieții. Erau lucruri şi locuri pe care le cunoşteam sau le trăiam pentru prima
oară, aveam starea unui telepurtat, trăiam într-un vis, pentru că nu aveam cu ce compara. Nu-
mi venea să cred, când am ajuns în stațiune, am fost încântat de peisaj, simt parcă şi acum
mâinile lucioase după ce le spălam cu apă sulforoasă din izvoare. Condițiile de cazare şi de
masă erau peste aşteptări. Mirosul puternic de cetină de brad, se simțea puternic în plămân, în
timp ce străbăteai pe jos înălţimile muntoase. Era multă lume mai în vârstă venită la tratament.
Statuia lui Hercule patrona cu impozanță spațiul din incinta stațiunii. Am fost impresionat când
am aflat că aceste băi au fost folosite încă de pe timpul romanilor, oferind un leac garantat şi
verificat în timp. Erau avertizări în unele locuri, că este pericol de vipere. Nu putea fi o excepție,
unde este bine şi frumos, trebuie să fie o restricție sau un început de imposibil. După două zile
de stat în stațiune, am trecut ca şi ceilalţi noi veniți, la vizita medicală, pentru a se stabili
schemele de tratament. Am observat eu, că doamna doctor Popescu, zăbovea cam mult la
consultarea mea. În final, după mai multe întrebări lămuritoare, îmi spune, că inima mea are în
deplasarea ei o mică problemă, recomandându-mi bazinul unde pot face baie şi alte proceduri.
Impresionată poate de tinerețea mea, mi-a dat o recomandare scrisă către centrul ASCAR din
Bucureşti, pentru a mă prezenta la doamna doctor Sveţ Maria. Deşi a fost doamna doctor
Popescu, destul de voalată şi precaută în exprimare, m-a cam pus pe gânduri. Mă frământa
cele auzite, la care se adăuga grija că nu ştiam cum o să mă descurc eu în Bucureşti, nu mai
fusesem niciodată acolo. Am ajuns la băile Herculane, că m-a dus trenul, pe calea ferată nu ai
cum să te rătăceşti.
Dar Dumnezeu este mare şi are grijă de toţi păcătosii. În stațiune întâlnesc un domn din
Iaşi, care lucra ca muncitor la Fabrica Nicolina din Iaşi. Un om aşezat, calm şi foarte
cumsecade, îl chema Mitică. După ce îi spun lui nea Mitică păsul meu, s-a oferit ca la plecarea
din stațiune să meargă cu mine prin Bucureşti. S-a ținut de cuvânt, nu numai că a mers cu
mine, dar m-a susținut şi financiar la un moment dat. Îi sunt recunoscător acestui om care m-a
încurajat şi m-a ajutat.
Când am ajuns în Institutul ASCAR din Bucureşti am fost foarte bine primit de doamna
doctor Sveţ, care după filmări şi interpretări, concluzionează că tiroida mea poate uneori
accelera unele funcţii ale organismului şi că depinde numai de mine, câți ani vreau să trăiesc.
Mă invită la calm şi m-a asigurat că nu este nimic patologic. Aşa am cunoscut două doamne cu
profesia de medic şi cu un comportament care m-a impresionat, le datorez recunoştință.
Eram la o vârstă când am luat pățania de mai sus, doar ca o vizită la “Institutul inimii“
aveam viaţa în față şi nu doream să mă las bătut. Recunosc că mi-a dat puțin de gândit, dar am
uitat repede. Nu prea este bună uitarea asta, nici când uiți binele făcut de cineva şi nici când nu
eşti conştient de nenorocirile ce se pot abate asupra ta. De aceea are dreptate Scheller când
spune: “Omul trebuie să se teamă, să spere şi să aibă puțină grijă de ziua următoare “. Dar mie
asemenea sfaturi mi-au intrat pe o ureche şi mi-au ieşit pe alta. Câte vieți are omul? şi apoi “o
viaţă nefolositoare e moarte timpurie” (Goethe).
Revenind la serviciu şi la scoală, am trecut la turația normală a motorului deşi ştiam că
am o problemă la “schimbătorul de viteză“. Urmarea cursurilor la liceu, nu era numai o
posibilitate de a acumula cunoştințe noi, ne mişcam în altă lume, care promitea că visurile
noastre vor deveni realitate. Erau unele eforturi suplimentare, pentru că nici la serviciu, nu erai
pus în ramă. Aveam totuşi un program de 16 ore pe zi şi chiar mai mult. Sigur poate se întrebau
unii dacă se merită. Dar când îți doreşti ceva foarte mult, nimic nu este imposibil sau prea
scump.
61
Prin locurile pe unde trecem, relaționând cu diferite persoane, avem unele afinități sau
putem manifesta indiferență până la respingere. Dacă mă refer la cursurile de la liceul seral,
mai aproape de inima mea au fost doamna profesoară Profireanu care era diriginta clasei şi
preda ştiințe sociale şi domnul profesor Rabinovici, care s-a cam chinuit cu mine, să mă învețe
matematică. Şi ceilalţi profesori se încadrau într-o normalitate de performanță ceea ce ne făcea
valabili pe noi de la liceul seral să intrăm în concurență cu cei de la învățământul de zi.
Prin urmarea cursurilor la liceul seral, am intrat pe o altă spirală a vieții, luam înălţime.
Dar sub aspectul sănătății, voi reusi să păstrez înălţimea de zbor şi să aterizez în siguranță?
Deşi încă nu aveam 20 de ani, viaţa m-a pus într-o situație dilematică când trebuia să
aleg, a fi sau a nu fi. Am primit deja câteva semnale prin care eram avertizat că navighez pe o
mare cu pericol de furtună. Nu eram dispus să țin cont de aceste avertismente, aşa că
indiferent de riscuri, eu îmi continuam călătoria. Deja în sinea mea apreciam că am pornit cam
târziu din “port“ şi că mă deplasez cu o viteză nesatisfăcătoare. Constatam că am parcurs
câteva ”noduri”, dar ce mă fac că au intervenit ” noduri ” şi de altă natură, care trebuiau
dezlegate, pentru a nu deveni, laţ, ham sau bici.
Un gând nerostit cu voce tare, îmi cerea să fiu băiat cuminte, să mă împac cu situația,
să nu forțez şi să mă las în voia Domnului. În acest sens aveam şi “susținători“, care mă
temporizau sau chiar mă înfrânau. Aceştia operau pe mai multe direcții. O primă direcție o
constituia ceea ce vedeam în mod curent în jurul meu, avea omul o meserie, se străduia să o
facă cât mai bine, nu omora caii şi nici nu avea insomnii sau preocupări cum că s-ar putea şi
altfel. O altă direcție era din planul sănătății, unde eram invitat să mă menajez, în sensul că
atunci când ridic o greutate, să nu o şi transport în pas alergător. Dar veneam prea de jos şi
eram imbibat de curiozitatea şi dorința întâi de a cunoaşte şi apoi de a reuşi să-mi depăşesc
condiția. Din confruntarea acestor “forțe“, puteam opta să rămân un admirator şi un numărător
de stele, care mă mulțumeam să constat că ele există şi în fiecare seară sunt la locul lor, dar
este imposibil să ajungi la ele şi să le pipăi pentru a vedea dacă sunt reale sau închipuite.
Aşa cum o altă opțiune era să intru în luptă cu mine însumi şi cu alţii, să-mi valorific la maxim
resursele interne, mai ales că nu puteam conta pe “ajutor american“ şi să-mi urmez calea spre
înainte fără linişte şi fără oprire.
Eram în situația celui care intră în luptă cu mentalitatea că nu are ce pierde şi atunci
angajamentul era total, cu riscuri mari dar şi cu rezultate mulțumitoare. Pentru că nu aveam
nimic, trebuia prin luptă şi unele sacrificii să câştig totul. Aveam handicapul vârstei, sub aspectul
lipsei de experienţă, dar poate şi imboldul că vedeam viaţa de jos în sus, care mă ispitea, mă
provoca, mă încuraja şi uneori chiar mă fascina.
Sigur peste ani, când priveşti retrospectiv, constați că poate pentru multe nu se merita
să lupți până la epuizare, că trebuie din când în când să mai faci câte o oprire pentru refacere.
O alternare a crosului vieții cu odihna şi chiar cu îngăduirea unor plăceri, te poate pune în
postura unui învingător mai puțin ciufulit. Dar de unde să ştiu eu atunci şi acolo aceste rețete?
Şi apoi chiar de cunoşteam ” reţetele ”, pentru a le folosi, nu mă puteam aştepta la nici o
compensare la preţ. Este chiar un sfat înțelept, că atunci când vrei să cei sfaturi, să nu te
adresezi nici celui care a suferit prea mult, nici celui care a fost prea fericit. Dar cât de des îți pot
apărea în cale asemenea oameni şi cum îi poți recunoaşte? Aproape fiecare om, de la o vârstă
salvează aparențele. Deja prins în această cursă si fără cai de schimb, mă fura peisajul şi
făceam jocul adrenalinei, pariind toţi “banii“ pentru ținta următoare, pe care mi-o doream, dar
62
despre care nu ştiam mare lucru. Este o logică ascunsă a hormonilor, care te poartă dintr-o
acțiune în alta, ca şi telecomanda canalele televizorului.
Poate fi şi marele păcat sau poate nu, al tinereții de a trăi într-un noian de iluzii, trăieşti
în imaginație, ce nu-ți poți permite să trăieşti în realitate. Unele evadări din realul fad şi cenuşiu
în zona imaginației, sunt de preferat şi în parcursul vieții. Atât pentru variație cât şi pentru ați
susține aspirațiile şi înălţimea de zbor. Făcând trimitere la una din preocupările psihologilor cu
referire la triunghiul dramatic, în ce mă priveşte, mi-a displăcut să mă văd în rolul de victimă, de
aceea am pendulat între persecutor ( de regulă faţă de mine însumi ) şi salvator, atunci când nu
am putut ocoli zidurile acestui triunghi.
Alegând lupta, în parcursul vieții mele, am căutat să nu-mi pun eşecurile pe seama
altora, dar nici să mă înfrupt din victorii, fără ai pomeni şi trata cu recunoştință pe cei care nu au
fost indiferenți la zbuciumul meu. Acum a nu se înțelege, că am încălecat pe calul Ducipal şi am
reuşit să cuceresc lumea, chiar dacă avea “ cap de aur “. Am fost şi mă consider un om normal,
cu calități şi defecte, nu am aşteptat să mi se dea sau să mi se facă, am luptat şi am dat jertfă
pentru tot şi pentru toate. Viaţa nu mă poate scoate dator, decât pentru binefaceri, care mi le-a
dat fără să mă anunțe.
Sunt mulțumit de mine şi de viaţă. Nu sunt în postura lui Giovani Papini când afirma că:
“Nu am realizat în viaţă nimic, pentru că am vrut să fac totul“. Poate nici nu am avut ambițiile lui.
Eu în general ce mi-am propus am realizat, dacă mă uit înapoi şi sunt sincer cu mine, pot să-mi
spun fără intenția de a mă supăra, că am fost puțin sărit de pe fix. Dar într-o lume nebună, chiar
eşti o exceptie dacă te consideri sănătos. Poate nu am avut recunoaşterea meritată, dar sigur
nu am fost alăturea cu drumul, uneori excesiv în respectarea regulilor de circulație, chiar dacă
am ajuns mai târziu la unele destinații. Am făcut această scurtă oprire, în povestirea evoluției
mele, pentru a explica într-un fel, rațiunea de a merge mai departe şi că variantele alese de
mine, erau cele mai bune din cele posibile.
Cum aveam să aflu mai târziu, eu în parcursul vieții am jucat diferite roluri în mai multe
scenarii temporale, specifice vieţii omului, care au fost studiate de psihologul canadian Eric
Berne. Acesta a descoperit că fiecare om îşi scrie în copilărie, sub puternica influență a
părinților, scenariul care îi va guverna cursul general al vieții. Am mai putea adăuga şi mediul,
posibilitățile materiale, grupul de joacă, de prieteni şi de ce nu, un ceva cu care se naşte
fiecare, un anumit fitil care se aprinde în anumite condiții. Nu sunt pe contradictoriu cu
psihologul în cauză, pentru că el vorbeşte de puternica influență a părinților, nu că ar fi
determinantă. Rolurile la care mă voi referi, le-am interpretat în funcţie de “stagiunea teatrală“
fie câte unul separat sau mai multe odată.
Fără mari eforturi m-am identificat că am interpretat rolul lui Tantal în scenariul temporal
“Niciodată“. Un scenariu care respectă interdicțiile sau prescripțiile parentale, cele provenite din
matricea biografică a omului, cu finalitate în eşec şi în frustare. Caracteristică fiind formularea
“Nu vei reuşi niciodată“ (“Iți vor mânca câinii din traistă“, după cum se exprimase mama, înainte
de a pleca eu din sat). Cum putem constata, nu am fost ferit de a trăi şi această experienţă.
Mama nu a spus-o cu răutate, dar s-a fixat în subconştientul meu.
Tantal, regele legendar al Lidiei, furând nectarul şi ambrozia zeilor spre a le dărui
muritorilor, a fost condamnat de Zeus la o nesfârşită foame şi sete. În infern, Tantal nu reuşea
să absoarbă o picătură de apă ce-i trecea pe la buze, nici să guste vreun fruct din pomii ale
căror ramuri se ridicau în văzduh când mâna lui încerca să le atingă. De aceea “chinurile lui
Tantal“ se aplică unei persoane care nu se poate bucura de bunurile sale, sau îşi vede mereu
spulberate dorințele tocmai în clipa când era mai aproape de realizare. Ca şi Tantal, regăsindu-
mă în acest scenariu, cum s-a observat am ratat mai multe dorințe, pentru că gândeam:
“Niciodată nu voi obține, ce-mi doresc mai mult“. Prea multe oportunități mi se păreau
63
inaccesibile, ratând ocazii şi acumulând frustrări. Aşa am defilat ca un visător, o bună parte din
viaţă.
Dar pe parcurs s-a dovedit că acesta a fost un rol tranzitoriu, trecând pe o logică
firească, la rolul lui Hercule din scenariul “Înainte“. Am intrat în acest rol când am început să dau
cu tunul în interdicții şi să le fixez eu termene de valabilitate. Aşa am început cu un simț al
datoriei, constientizat şi asumat, să-mi propun o serie de ținte, pe care le consideram posibile
de atins, pentru a mă bucura după aceea. Deci nu puteam spera la ceva plăcut, înainte ca ceva
neplăcut să se fi terminat. Era ceva similar cu canoanele creştinilor timpurii. Trebuia să fie mai
rău, pentru a fi mai bine.
Mitul lui Hercule se pare că mi se potrivea. Acesta fiind un vestit erou din mitologia
greacă, neîntrecut în forță şi în vitejie şi care după moarte a fost primit în rândul zeilor, devenind
astfel nemuritor. I s-a acordat acest privilegiu ca răsplată pentru vitejie, curaj şi nedreptățile
îndurate pe pământ. Hercule înainte de a fi eliberat din sclavie, de a intra în Olimp şi de a lua de
soție pe frumoasa Hebe, zeița tinereții, are de trecut 12 încercări: leul din Nemeea; Hidra din
Lerna; mistrețul de pe muntele Erimont; căprioara zeiței Artemis; grajdurile lui Augias; păsările
stimfolide; taurul lui Poseidon; iepele lui Diomede; cingătoarea Hipolitei; boii lui Gerion;
Hesperidele; câinele Cerber din ținutul lui Hades. A fost şi asta pentru mine o asumare a sorții,
dar nu în calitate de visător ci de luptător. Am trecut prin multe încercări, nu de natura şi de
proporția celor a lui Hercule, că puteam deveni legendă, important este că am rămas în picioare
şi nu-mi este ruşine de mine. Aşa am amânat bucuriile vieții. Ele trebuiau să vină după...Înainte
de a mânca cozonac, mă îndopam cu pâine, cu mămăligă sau mai făceam şi foame. Nu este
această postură prea fericită, dar a fost încă un pas spre desăvârşirea mea ca om.
Ajuns în această stație, pe traseul dispus de destin, mă deplasez spre scenariul
temporal “Aproape“, intram astfel pe neobservate în rolul lui Sisif. Nu am putut ocoli acest
scenariu şi nu am putut refuza “rolul“. Cum spune mitul, Sisif este considerat cel mai viclean
dintre muritori. Pentru vina de a fi dat în vileag răpirea Arginei de către Zeus, Sisif şi-a atras
asupra sa mânia acestuia din urmă şi a fost supus în Infern la o caznă perpetuă. El a fost sortit
să urce un deal împingând veşnic o stâncă uriaşă, care odată ajunsă în vârf, se rostogolea din
nou la vale şi cazna era reluată. Dispreţul față de zei, indiferența față de moarte şi pasiunea
pentru viaţă a lui Sisif, i-a adus pedeapsa muncii fără rezultat. Este un erou tragic, conştient de
blestemul său. “Tocmai această conştientizare lucidă a destinului, transforma chinul său într-o
victorie “ (Camus). După Camus, Sisif este considerat un erou absurd, dar nu împărtăşeşte
faptul că viaţa nu ar avea sens.
Fără a dispune de elanul şi forța lui Camus, voi face câteva considerații asupra acestui
incitant mit şi o privire din altă perspectivă a eroului principal. Dacă interpretăm adliteram acest
mit, Sisif este eroul absurdului. Dar să încercăm o altă viziune asupra acestui mit din
perspectiva vieții omului pe pământ.
Menirea, salvarea şi împlinirea omului pe pământ este munca. De ce să ne cantonăm în
a privi mereu şi obsedant aceeaşi poză cu Sisif care ridică veşnic o stâncă, care nu-şi află locul
unde este pusă? Inducând zădărnicie şi lipsă de sens a vieții omului. Nu este omul robul lui
Dumnezeu? Să înțelegem că apelativul de rob, înseamnă să o ții într-o închinăciune continuă?
Nu cumva este un mesaj din care omul să înțeleagă că trebuie să trudească pentru câştigarea
existenței? şi apoi este spusa: “Dumnezeu îți dă, dar nu-ți bagă şi în traistă“. Fie şi pentru pus
în traistă, tot faci un efort, să ridici şi să potriveşti ca lucrul dorit să intre în “traistă“ şi nu pe de
lături. Apoi este absurd să te scoli în fiecare zi de dimineață, să mergi la serviciu şi să faci zilnic
acelaşi lucru? Nu ne-a “blestemat“ nimeni, dar o facem cu sârg şi cu precizie de metronom,
găsim satisfacții în asta, ne simțim bine, utili şi importanți. Sunt unii care mai cochetează cu
“absurdul“ şi spun că merg la scârbici, dar nu putem generaliza. Apoi din Biblie reținem şi o altă
complimentare a omului, fiind numit ziditor. Poți să zideşti fără a pune “cărămidă“ peste
64
“cărămidă“? Eşti nevoit să le urci să le cobori, multe se aşează cum vrem noi, altele mai cad şi
o luăm de la capăt.
Nu vreau să fac numaidecât din Sisif, un erou pozitiv, dar prea mulți pământeni suntem
în rolul lui, ne acceptăm viaţa şi ne bucurăm de ea, nu aşteptăm să ne cadă în cap para
mălăieață, chiar facem eforturi să intrăm în posesia “perelor“, urcând şi coborând în copacul
vieții. Poate mai facem şi câte o pauză. De unde ştim că şi Sisif, nu se mai odihnea între două
ridicări a stâncii? Fiecare greutate pe care o întâmpinăm, este şi o şansă să evoluăm, prin
înlăturarea ei. Nu se petrec toate în viaţă, pe muzica filmului ” Zorba Grecul ”, dar nici în ritm de
vals. Alternanţa şi diversitatea ne menţine în formă. Apoi tot cu referire la destinul omului, mitul
ne relevă şi aspirațiile acestuia spre înălţimi, hotărârea sa de a nu da înapoi în fața greutăților şi
privațiunilor, antrenamentul său continuu pentru a face față provocărilor vieții. Totul emană
tenacitate şi optimism. Am putea spune că i se cere prea mult omului, dar multe sunt asumate,
pentru a fi el însuşi şi de ce nu mai bun ca alţii.
În această întrecere putem surprinde şi un alt sens al mitului şi al caznei lui Sisif, ca o
dată atinsă o cotă de înălţime, omul tinde spre alt pisc, poate aici este şi izvorul combustibilului
cu care mergi mai departe. Văzând pe unul cum ridică “stânca“, te ispiteşte şi pe tine să încerci,
este până la urmă acesta un fel de sport al umanității.
Lui Sisif i se atribuie şi faptul că este cel mai viclean dintre muritori. Aşa întâlnim oameni
care se cațără pentru a ajunge sus, ocolind stânca sau mimând că o rostogolesc. Sigur sunt şi
explicații ale managementului ca şi arta de ai pune pe alţii la urcat “stânci“ şi tu să culegi
roadele.
Aşa cum dacă analizăm faptul pentru care a fost supus la cazna vesnică, ne apare un
Sisif care nu a ezitat să-l înfrunte pe Zeus, dând în vileag răpirea Arginei de către acesta. O altă
postură a lui Sisif, care îl scoate din conul de umbră al absurdului. Cum se cunoaşte din viaţa
de zi cu zi, este o invitație la prudență, să nu te pui cu şeful, că te pune să ridici bolovanul.
Ne putem întreba dacă Sisif poate fi un model de viaţă? La prima vedere am putea fi
ezitanți, chiar ne-ar displace să cădem pradă zădărniciei, dacă ne predăm fără condiții
concretului imediat. Dar cu simbolistica şi cu o judecată dreaptă a ceea ce ni se intamplă în
fiecare zi şi până la urmă cu viaţa noastră, în fiecare dintre noi este un mic sau un mare Sisif.
Aşa că viaţa noastră are sens, funcţie de cum o procesăm prin percepția noastră, rezultând o
anumită atitudine, care la unii este aur curat iar la alţii poate fi un noroi nedefinit sau eventual
pirită (aurul prostului).
Apoi nu repetăm în fiecare zi, că omul trăieşte cu speranța? Nu ne induce această
abordare a vieții faptul că reuşita, bucuria, fericirea este... aproape uneori chiar foarte aproape?
Aşa cum multe eforturi ale noastre în viaţă sunt zadarnice, deci “se rostogoleşte stânca“ şi
cuminți, oarecum împăcați cu soarta o luăm de la capăt. La unul arde casa, altul suferă de o
boală, altul pică la un examen, altul pierde un lucru sau o ființă dragă şi toţi pentru a fi ca la
“început“, o iau de la capăt.
Dar cum spune proverbul: “Mortul de la groapă nu se întoarce”. Pentru că omul este
muritor, lumea nu este şi de aceea viaţa are sens.
Dacă ies din mit şi revin la mine, asta îmi este firea, când am ajuns într-un vârf înalt,
tindeam spre altul şi mai înalt, nu m-am lăsat mulțumit cu ce am realizat, găsindu-mi greu
liniştea. Aşa m-am văzut realizat pe plan material şi social, dar nu mi-am permis un răgaz
pentru bucuriile vieții. Când credeam că am fixat “piatra“ pe vârful muntelui, numai ce apărea o
problemă de sănătate sau de altă natură şi se rotogolea la vale “bolovanul“, pentru că nu mă
ajuta nici forța gravitatională a pământului să o pot stabiliza. Poate am lăsat să treacă viaţa în
goană fără a-i cere socoteală! Poate chiar asta este viaţa adevarată! Târziu am aflat că nu poți
fi perfect, eu ani la rând am crezut că se poate. Totuşi, “poți face întotdeauna mai mult decât ai
crezut“ ( Roger Martin du gard ).
65
Ce aventură interesantă este viaţa omului! Frumos spune Ştefan Pruteanu: “Râul îşi
sapă singur albia prin care curge. Omul îşi creează viaţa pe care o trăieşte“.
După această incursiune în istoria miturilor şi în viaţa mea, răspunsul la întrebarea:
Încotro? Nu prea poate să ți-l dea alţii, răspunsul este în tine. Ca oameni ne putem permite
anumite grade de libertate, altfel nu am putea opta, decide şi adapta în funcţie de împrejurări.
Acelaşi Eric Berne, constată că senzația de libertate poate fi atinsă prin descătuşarea sau
dezvoltarea a trei abilități: conectarea la prezent; spontanietatea şi apropierea (relații sincere şi
profunde). Este libertatea o deliberare în cunoştință de cauză, când poți câştiga maximul
posibil, fără a forța împrejurările şi a deranja pe alţii.
Nu pot spune că mi-au lipsit abilităţile menţionate de Eric Berne, din contra în parcursul
vieţii, chiar le-am perfecţionat. Aş mai face doar menţiunea că gradul de libertate a fiecărui om,
este în mare parte condiţionat şi de independenţa sa materială, intelectuală şi spirituală, care de
regulă se dobândesc în timp şi nu se manifestă pe toate planurile. Este ca şi exerciţiul la
săritura cu paraşuta, întâi din turn, legat cu o sfoară, apoi din avion de la mică înălţime şi apoi
de la mai mare înălţime şi chiar cu aterizare la punct fix. Sigur sunt şi riscuri, dar când sunt
controlate, sunt mai uşor asumate. Sunt unii ( este drept puţini ), care trăiesc sublimul libertăţii şi
exclamă cu bucurie: “ Sunt liber ca pasărea cerului! “. Nu-i invidiez, pentru că majoritatea
muritorilor trăiesc pe pământ, când mai acceptă destule îngrădiri şi constrângeri.
“Bunele instincte de obicei, vă spun ceea ce să faceți cu mult înainte de a vă da seama“
(Michael Burke). Cum am constatat de-a lungul vieții, atunci când te concentrezi cu gândul
pozitiv, pe o problemă sau o persoană, aproape mereu iese cum îți doreşti. Are în el gândul
pozitiv şi o anumită inspirație, care te conduce la bune rezultate cu o oarecare economie de
efort, ceea ce dă valoare gândului şi eficiență acțiunilor noastre. După ce am învățat şi de la
alţii câte ceva, cum spune românul, cu inima cea bună şi cuvântul cel blajin, îmi urmez gândul şi
chemarea.
După doi ani de serviciu şi de şcoală, bate la uşă armata. Nu pot spune că era un
moment aşteptat, dar de un lucru eram sigur, că nu o puteam ocoli. Nu mă simțeam frustat sau
agasat, mi se păreau toate într-o logică firească, eram un om sănătos şi armata îmi elibera un
certificat de “maturitate“. Sunt două expresii pe care le auzim frecvent în viaţă care dau măsura
seriozității şi “bărbăției“ unui bărbat, respectiv “a făcut armata“ şi “este om însurat“. Şi pe cale
de consecință nu puteam să ies din rândul lumii.
Când se pleca în armată, era un moment deosebit în viaţa unui tânăr. Îmi amintesc cum
căutam să-mi procur o valiză din lemn cu încuietori sigure. Cum n-am mai avut timp să-mi fac
una nouă, am împrumutat una de la cineva care făcuse armata. Ştiam că la armată se asigură
tot echipamentul, dar câteva perechi de ciorapi de bumbac şi chiar de lână luate la plecare
puteau fi de folos. Cu câteva zile înainte de încorporare, nu prea îmi aflam locul, aveam emoții
pentru că nu ştiam ce mă aşteaptă. Nu prea căuta nimeni să se fofileze de la armată. Erau şi
cazuri de excepție îngăduite de lege, pe motive medicale sau pentru întreținătorii de familie.
Când se făceau recrutările, erau câteva zile când se deplasau prin oraş către gară alaiuri cu
câţiva tineri cu valizele, însoțiți de rude şi prieteni care după ce în prealabil s-au cinstit, făceau o
hărmălaie cu cântece şi strigăte specifice momentului. Se sesizau trecătorii, dar îi priveau cu
înțelegere. Continua apoi această “distracție“ şi în tren către unitățile militare. Îmi amintesc că
şi în trenul cu care am plecat eu la armată, era mare animație, deja unii strigau: “Hai liberare“ şi
66
nici nu gustase din “bunătățile“ armatei. Nu mai puțin zgomotoase erau şi venirile din armată,
când se liberau grupuri de tineri. Era preaplinul energiei tinerilor, care trebuia consumat.
Nu cred că era un moment prea aşteptat încorporarea în armată, primit cu mare bucurie
ci mai mult o chestiune de datorie şi obligație. Chiar pe timp de pace dacă erai în armată,
puteau fi tot felul de surprize, nu prea îți aparţineai, erai sub ordin, cu multe îngrădiri şi eventual
cu o permisie la jumătatea stagiului militar.
În armată conta la ce armă erai repartizat. Puteai fi repartizat la o armă de specialitate
(tancuri, artilerie, transmisiuni, grăniceri ş.a.) când stăteai în cazarmă la trupă. În special cei de
la infanterie, cărora li se spunea şi pifani, făceau o bună parte din armată la “munci“ agricole, în
construcții sau transporturi. Aveau cumva un grad de libertate mai mare, dar terminau armata
ca simpli soldați. Şi atunci ca şi astăzi armata era totdeauna în poziție de drepți şi gata de
intervenție până la sacrificiu în caz de inundații, cutremur, înzăpeziri şi alte necesități. Indiferent
de arma “absolvită“, era această rupere de familie, o şcoală pentru fiecare tânăr. Merită armata
şi cadrele ei prețuire şi respect, atât ca instituţie cu tradiţie cât şi ca scut al țării.
Aşa am ajuns şi eu să fiu chemat la recrutare, iar după analiza medicală şi a studiilor, cei
de la Centrul Militar din Iaşi, m-au repartizat la arma trasmisiuni. Mi-am satisfăcut stagiul militar
în Constanța la un batalion de transmisiuni, în compania de radiotelegrafişti. Unitatea noastră
era parte componentă a Diviziei Mărăşeşti, acoperită de glorie de-a lungul istoriei sale. După
cum am auzit, în următorii ani după revoluție, intrând armata într-un proces de “modernizare“,
am înţeles că această divizie a fost desființată.
Cel mai bun coleg şi prieten din armată, mi-a fost Petrică Savin, care provenea tot din
Trustul de Construcții Iaşi ca şi mine şi avea meseria de parchetar. În timp a ajuns subinginer, a
lucrat în fabrica Tehnoton Iaşi de unde a ieşit la pensie. Contează mult ca în locuri cu lume
străină, să mai fii cu cineva cunoscut.
Condițiile de viaţă din armată, le experimentasem în mare parte în şantier, dar armata
era altceva. De la activitățile cu sarcină, am trecut la cele cu ordin. Din a doua zi de armată, mi
s-a repartizat ca sector de curățenie în fiecare dimineață, biroul şefului de intendență, cel care
fusese delegat să ne ia din Iaşi. Cu el mă cunoşteam în urma discuțiilor purtate pe timpul
deplasării de la Iaşi la unitate. Oricum eram mai câştigat, față de cei care faceau curățenie în
dormitoare şi WC-uri, fiind controlați de caporali şi sergenţi, eu de domnul maior care era
moldovean de origine. Era în armată un program ordonat, în care alterna instrucția de teren cu
şcoala la sala de curs unde învățam alfabetul morse. Am avut examene serioase, prin care am
dobândit calificarea de radiotelegrafist, clasa a treia şi apoi clasa a doua. Examenele se dădeau
între doi militari, unul transmitea şi altul recepționa, care erau poziționați în teren deschis, la
mare distanță între ei. Îmi amintesc o fază din examenul pentru clasa a doua, când la viteza
impusă nu-mi ieşeau unele cifre şi am convenit cu Petrică, un cifru al nostru. Am fost interceptaţi
de controlorul de trafic, maiorul Perianu, care ne-a şi întrebat : “Mai băieți, eu nu prea am
înţeles, ce ați transmis voi !”. Dar curios, la verificarea finală nu s-a găsit nici o greşeală, la
transmiterea a 120 de semne pe minut.
În armată, trebuiau puse de acord clasele în specialitate cu gradele militare. Pentru a fi
avansați în gradul de fruntaş şi de caporal, trebuia obținut un număr de puncte, la tragerea cu
armamentul de război. Făceam ce făceam, țintele mele nu cădeau jos nici rugate frumos. Parcă
văd cum se apropia de mine, căpitanul Bucurică comandantul companiei şi printr-o singură
gâdilitură a armei mele, nu mai rămâneau țintele în picioare. Într-un mod discret, fără reproşuri
şi cu multă înțelegere, acest om mă propulsa spre succes. Eram încă marcat de timiditatea care
mă ținea în hățişurile ei.
În armată se făceau şi gărzi, fiind înalt de statură serveam de regulă la drapelul Marii
Unități, în curtea căreia eram cantonați. Acest post de gardă care avea inconvenientul că
serviciul se făcea numai în pozitie de drepți, mai greu era în special ziua, când se foiau prin
67
preajmă ofițeri cu grade mari. Mai făceam uneori de gardă şi la depozitul de armament, situat la
marginea perimetrului unității, era urât noaptea în post, chiar dacă aveai puşcă şi cartuşe reale.
Aveai tot felul de închipuiri, tresăreai la orice mişcare de frunze. Mai ales că vântul în acea
zonă, este destul de năbădăios şi permanent în activitate, în special toamna şi primăvara.
Unitatea fiind dispusă pe malul Mării Negre, apărea vara fenomenul “fata morgana“. Aşa
se face că într-o zi fiind caporal în schimbul de gardă, sunt chemat la postul numărul doi, care
era situat la poarta Marii Unități, deja se auziseră şi focuri de armă. Un câine ciobănesc
traversa şoseaua, cel din post l-a văzut mare şi la luat drept altceva, a somat şi a tras, întâi în
aer şi apoi în plin. Mă deplasez în pas alergător, la faţa locului însoțit de doi militari. Când am
ajuns în post, am găsit un militar speriat, care nu-şi revenise din tremurat. Analizăm pe loc
situația, constatăm că era vorba despre un câine (a doua zi au fost discuții cu macedonianul,
stăpânul câinelui care a solicitat despăgubiri). Era o problemă foarte importantă, recuperarea
tuburilor de la cartuşe, noaptea era imposibil să le găsim şi a rămas pentru a doua zi. Controlul
muniției în armată era efectuat cu mare grijă şi răspundere. Până la urmă militarul care a făcut
gardă la postul numărul doi, s-a ales cu o permisie pentru a se compensa stresul şi a fi
încurajați şi ceilalţi militari să fie vigilenți în post.
Militarii din gardă trebuiau să dea în fiecare dimineață onorul Generalului Gafencu, care
era comandantul Marii Unități în incinta căreia eram încartiruiți noi. După ce ne aliniam
regulamentar, pentru sincronizare perfectă se făceau câteva repetiții, cei mai înalţi din față
strigau: “Să trăiți tovarăşe General maior“. Noi mai din spate, mai apucam să strigăm: hău, hău,
hău, pe total ieşea bine. Totul era sincronizarea şi fermitatea urării.
S-a probat şi în unitatea noastră că oltenii şi moldovenii, când sunt caporali se fac
remarcați, prin chinuirea soldaților din trupă că aşa aveau ei chef. Alergări fără rost, culcaturi şi
sculaturi, măsurarea lungimii dormitorului cu chibritul ş.a. O căprărie prost înțeleasă.
Ca un făcut că la orice alarmă de exercițiu, ce presupunea să sari direct în bocanci,
când să iei arma din rastel, lipsea vergeaua de şters arma. Făceai tot posibilul, o luai şi tu de la
altul şi iar dispărea. Numai că la liberare, aveam toţi vergelele la armă. De aici, poate vine vorba
că în armată nu se fură, numai se completează.
Între timp am fost avansat sergent, când primeam şi alte însărcinări. Periodic
îndeplineam funcția de sergent de serviciu pe bucătărie. Mă ocupam cu preluarea alimentelor
de la magazie şi supravegheam prepararea şi servirea hranei la militari. Toate mergeau bine,
până la venirea comandantului unității, colonelul Rac Trăian şi trebuia dat raportul. Dădeam
aproape totdeauna, ocupație colonelului să-mi ridice mâna mai sus pentru salut. Eu probabil
mă schimbam la față, dar el împăciuitor mă liniştea, “hai lasă..!“.
Punctul culminant şi critic în armată, l-a constituit în anul 1968, când cu evenimentele
din Cehoslovacia, am fost alarmați, echipați cu echipament de război care ne cam îndoia
spatele, încolonați în curtea unității şi gata de a se da ordinul de plecare. Atunci am văzut pe
capitanul Bucurică comandantul de companie, cu lacrimi în ochi, cred că încerca această trăire,
mai mult pentru noi, decât pentru el. Sufletist om! Aşa a intrat ca posibilitate şi “războiul“ în viaţa
mea. Este interesant cum în acele momente te gândeşti mai mult la trecut decât la viitor. Dar
este şi o vârstă când dai toate pe una, nu prea ai toate datele ca să înțelegi de ce faci asta şi nu
altceva, te aliniezi fără ezitare la “trupă“. După circa trei ore s-a dat demobilizarea, nu ştiu ce a
intervenit. S-au auzit fel de fel de zvonuri după aceea, cum că ai noştri au folosit arma cu laser,
tăind mai multe tancuri inamice.
În aceste circumstanțe, s-a prelungit perioada de armată, noi eram ciclul trei şi la unii
dintre noi, ni se cam urcase armata la cap. Cei care eram pe stații emisie-receptie, chiar dacă ni
se fixaseră nişte benzi de frecvențe prestabilite, noi umblam şi aiurea după muzică sau să ştim
ce se mai aude prin lume. Alţii mai şugubăți, au furat lenjeria de pat, vesela şi chiar un porc şi
le-au dus la femei prin vecinătatea unității. S-a găsit ca antidot la prostiile unora dintre noi,
68
organizarea în formații de lucru, care în primă etapă, am mutat o alee pietruită care ducea la
infermerie. Terminăm lucrarea şi la recepție comandantul de pluton constată că nu este bună şi
comandă mutarea acestei alei, mai la dreapta cu un metru şi o luăm de la început. Să nu facem
vreo fixație sau altă dereglare psihică, am trecut la altă lucrare. Cu lopata infanteristului, am
săpat gropi într-un pământ în două cu pietre, pentru a muta un gard din unitate. Cu alte cuvinte,
dă-i soldatului ocupație, pentru a nu se apuca de prostii.
La diferite perioade în armată, se efectuau trageri cu armament de război, acestea erau
organizate atât pe timp de zi cât şi pe timp de noapte. Am participat şi la o aplicație militară, într-
o perioadă geroasă şi cu ceva zăpadă. Pe o vreme bântuită de vifor, cum este în Dobrogea,
unde este câmp deschis. Plecăm cu toate bagajele, inclusiv bucătăria mobilă. Într-o zi a fost
chiar “bombardată“ şi am mâncat conserve. În acest context trebuie să menționez, că nu este
mâncare mai bună decât cea făcută la cazan. În special fasolea este un deliciu, chiar dacă în
armată mai avea şi câte o pietricică printre fasole şi o simțeam când se confrunta cu dinții
noştri. La locul de aplicație, am instalat antene, am întins cabluri, cu deplasări pe diferite
distanțe, totul după un plan. Am rămas din această aplicație cu două amintiri. Prima se referă la
faptul, că mi-au crăpat şi chiar căzut tălpile la bocanci, fiind răscoapte, după ce am căutat să mă
încălzesc la focul făcut în câmp. Şi a doua, fiind nevoie să strâng pe o rolă un cablu de
telefonie, am traversat peste o movilă mare de zăpadă înghețată, care a micşorat, periculos de
mult, distanța până la linia de înaltă tensiune. Am realizat după aceea că am avut zile câte
buruiene.
Prima scrisoare de la tata, când eram în armată, se referea la faptul că am primit acasă
de la şantier, o imputație pentru mai multe lopeți. Fusese o reglare de conturi la magazia
şantierului unde lucrasem şi probabil că s-au acoperit lipsurile prin scrisori trimise la cei care nu
mai figurau ca salariați la şantier. Urât gest, mai mult cu cât nu avusesem niciodată, lopată pe
inventar. Dar toate fac parte din viaţă.
Îmi amintesc de Tibi, un maghiar care când nu-i convenea ceva, apela la “Nem tu dom“.
Băiat bun dealtfel, era dat în custodia mea, pentru a încerca integrarea lui în programul de
armată. Făcea multe lucruri după chef. Se ținea puțin izolat şi neinteresat de ce se întâmplă în
jurul său. Mai era o figură, un coleg de pluton, pe nume Ungureanu din Bucuresti, un om puțin
excentric. Avea o voce baritonală, numai îl auzeai prin curtea unității: “Figaro fi, Figaro fi,
eţetera”. Era regulă, când te deplasai prin curtea unității, o făceai în pas alergător şi trebuia să
saluți superiorii, încetând alergarea şi bătând trei paşi de defilare.
Starea de spirit a trupei era mereu sub control, atât prin activitățile de fiecare zi cât şi
prin apariția periodică în mijlocul nostru a unui ofițer de contra informații, care discuta cu noi,
fiind numai zâmbet şi urechi.
Se acordau şi învoiri pentru plimbat prin Constanța, singuri sau cu rudele militarului.
Mulți militari se întorceau din oraş pe două cărări, urma apoi o consemnare de câteva luni.
Militarii care făceau boroboațe mai mari, mergeau la arest, în corpul de gardă. Mai erau uneori
prin oraş şi patrule formate din militari, care vegheau la ținuta şi comportamentul militarilor aflați
la plimbare.
Era organizat învățământ politic, unde se discuta despre politica partidului dar erau şi
lecții de comportare în armată şi în societate, se recurgea uneori şi la amenințări cu Tribunalul
militar, eram bărbați tineri, se umfla repede orzul în noi, nu trebuia scăpată situația de sub
control şi de aceea eram ținuți din scurt. Nu trebuia să fii mare psiholog pentru a-ți da seama că
fiecare îşi făcea datoria şi se căuta ca nimeni să nu aibă neplăceri. Eram totuşi la o armă, care
solicita mai mult intelectul, decât muşchii, de aici aşteptări şi pretenții.
Pot afirma că una peste alta, am făcut o armată frumoasă pe malul Mării Negre. Păcat
că în timp s-a renunțat la această “şcoală“, armata, nici nu ştiu ce au pierdut tinerii. Este ca o
perioadă de “dresaj“ în viaţa tinerilor, se învață cu disciplina, cu greutătile, îşi cunosc slăbiciunile
69
şi îşi dezvoltă abilitățile de a se descurca în situații limită. Nu mi-a fost greu în armată, era ceea
ce începusem din şcoala profesională şi acolo era cu sectoare pentru curățenie şi relaționarea
cu străinii de lângă tine.
Aşa am intrat în altă etapă a vieții mele, mai maturizat şi mai călit pentru ce urmează.
Este un proverb cunoscut: “De-ar şti omul ce-ar păți, dinainte s-ar păzi“. Dar ce te faci
când ai opțiuni limitate şi atunci intri în raza de acțiune a altui proverb: “ Vrei, nu vrei, bea
Grigore aghiasmă“. Ce puteam face după armată? Din şantier am plecat, în şantier m-am
întors. Este obişnuința a doua natură, plătim şi un anumit preț continuității şi pentru un minim de
securitate. Mai ales dacă sunt anumite lucruri care te leagă şi altele începute care trebuie
terminate.
Mai întoarcem o foaie din cartea vieții si după armată, am reluat neîntârziat munca în
şantier. Acum aveam şi meseria de radiotelegrafist clasa a doua, puteam opta pentru ea, nu am
făcut-o, eu aveam în plan terminarea liceului şi din şantier eram mai sigur de reuşită. Cum este
cunoscut, drumul cel mai scurt este cel pe care ai mai mers odată şi este mai comodă
continuitatea ca schimbarea. Am revenit la acelaşi şantier, mi-am intrat repede în mână,
acomodându-mă cu munca şi cu foştii colegi, în scurt timp m-am impus în rândul tinerilor din
şantier, devenind secretar UTC la nivelul şantierului. Se construiau blocurile din zona
restaurantului Cotnari din Iaşi. Aşa cunoşteam Iaşul participând la construirea lui, eram un
anonim pentru alţii, iar pentru mine o persoană importantă. Şef de punct de lucru în şantier, era
Emil Alexandrescu, fost fotbalist în echipa de fotbal Poli Iaşi şi proaspăt absolvent al Facultății
de Construcții. Cu Emil am lucrat împreună şi peste ani, când el a devenit director în
Intreprinderea de Materiale de Construcții Iaşi şi eu am fost încadrat ca şef de birou Resurse
Umane în aceeaşi fabrică. Cum mai bate Dumnezeu cărţile!
În toamna anului 1969, am reluat şi cursurile la liceul seral. Părea că toate au un curs
firesc şi o direcție bună. Dar neprevăzutul, ne pândeşte de după fiecare colț. Nu se instalase
încă iarna, şi mă scol într-o dimineață, cu partea stângă a feței complet amorțită, când să mă
spăl, mă uit în oglindă, gura se deplasa spre ureche, aveam pareză facială. Condițiile de muncă
din şantier şi efortul prelungit, cereau imperios dobândă sănătății mele. M-am blocat, parcă
eram într-un hău care mă înghițise cu totul. Eram disperat, nu găseam explicații. De ce să mi se
întâmple tocmai mie? Ce să fac? Incotro să o iau? Merg la medicul şantierului şi sunt internat
de urgență în spitalul Socola la clinica de neurologie, (nu era încă construit Spitalul de
Neurochirurgie din Tătăraşi). La internare am fost luat în primire de un medic, care s-a bucurat
toată viaţa lui, după ce l-am cunoscut, de dispreţul meu. Merită această “cinste“, că a considerat
potrivit să mă interneze într-un salon unde era un pacient bolnav de gălbinare. A intervenit pe
moment o doctoriță impresionată de starea mea, care s-a adresat pe ton de ceartă doctorului,
că mă expusese la un risc mare, sugerând să fiu mutat în alt salon. Acest “domn“ doctor,
monument de răutate, nu numai că nu m-a mutat în alt salon, după o săptămână de la
internare, mă externează, pentru a mă trata ambulatoriu la domiciliu, adică la căminul de
nefamilişti. Aşa am ajuns să fac un tratament de lungă durată, în condiții improvizate, fără
asistență medicală calificată. Am folosit jumătate de an, caramidă încălzită pe reşoul electric,
învelită apoi într-un prosop şi aplicată pe partea cu suferința, plus alte tratamente
medicamentoase, care mai mult stricau decât să facă bine. Era a doua experiență tristă pentru
mine, după cea din Şcoala Profesională, când sănătatea făcea mofturi încercând să mă
deraieze de pe drumul meu şi am încăput pe mâna unor oameni fără suflet si fără minte.
70
Această afecțiune pareza facială, se tratează în prezent, medicamentos în două
săptămâni, atunci nu era pusă la punct schema de tratament. Am intrat pe o mână rea de la
început, dar în timp am fost şi la alţi medici şi cu tot tratamentul am rămas peste ani cu sechele
şi subiect de glume, pentru unii “frumoşi“ considerați de ei însuşi şi nu făcuți de Dumnezeu. Dar
se învață cu toate omul ca şi calul cu hamul. O recomandare medicală expresă, era să întrerup
şcoala pentru o perioadă. Cu riscul de a purta căciulă şi în perioada când alţii au lăsat-o demult,
am continuat şcoala concomitent cu serviciul. Era o măsură de prevedere a medicilor, de a nu
supune organismul la un efort prea mare. Nu puteam da curs acestui sfat, pentru că eu aveam
o problemă, eram şi am fost mereu într-un decalaj față de vârsta mea reală, toate şcolile le-am
făcut mai târziu față de timpul lor şi nu-mi puteam permite alte întârzieri. Mă iubeam prea puțin
pe mine. Eram ca un prisnel pus în mişcare care trebuia să se învârtă. Oprit instantaneu din
mişcare, puteam periclita, echilibrul şi armonia “universului“. Dacă mă gândesc bine, aveam
asupra mea chiar şi cheia acestei armonii, nu trebuia decât să pun o virgulă între 1 şi 6 ziua
mea de naştere şi mai adăugam un 18 care fiind după virgulă îl consideram nesemnificativ,
obținem astfel numărul de aur, prezent în armonia şi perfecțiunea divină.
În şantier, lucram în spații deschise, unde era curent şi umezeală, total nerecomandabil
pentru afecțiunea mea, care se presupune că a fost cauzată, tocmai de aceşti factori. A fost un
moment greu pentru mine, m-am speriat, mi-am zis că am terminat-o cu toate. Uşor, uşor, mi-
am revenit, împăcându-mă oarecum cu situația şi pregătindu-mă pentru alte încercări.
Am găsit întelegere şi sprijin la conducerea şantierului, care mi-a oferit pentru un timp o
muncă mai uşoară de arhivar, la arhiva şantierului. Relaționam direct cu cei de la departamentul
Resurse Umane, unde lucrau domnul Ioan Beşliu şi doamna Safta Roşca. I-am mentionat
pentru că aceşti oameni, mi-au oferit o ambianță plăcută, să mă simt important şi protejat. Acum
am realizat, cât te pot ajuta cei din jur şi cum te pot face să vezi viaţa cu alţi ochi.
Constatam că la o distanță de numai cinci ani de viaţă, am trecut prin a doua cumpănă,
cum se spune în popor, un fel de confruntare a binelui cu răul, spre norocul meu a câştigat
binele. Voința mea nu avea margini, oricând puteam proba că oastea moare dar nu se predă.
În cadrul şantierului nr. 3 Finisaje ( o denumire care provenea de la obiectul său de
activitate şi care presupunea ca şi angajaţii să posede calităţi şi calificări speciale ), în acea
perioadă fiinţa cenaclul literar “ Viaţa “, sprijinit direct de Ioan Beşliu şef birou personal şi sub
coordonarea lui Ioan Apetroae, un om inimos, cu o mare dăruire şi pricepere în ale literelor. Pe
lângă faptul că era un bun animator, am putea spune că era sufletul cenaclului. Am rămas cu
amintiri frumoase de la şedinţele cenaclului, unde participau persoane de diferite vârste şi
profesii, mulţi nici nu lucrau în şantier, fiind medici, ofiţeri de armată, ingineri, economişti, unii în
activitate, alţii la pensie. Aveau acele şedinţe un aer de “ slujbă religioasă “, fiecare participant
invoca crezul său, fiind respectat dreptul la opinie şi încurajate discuţiile în contradictoriu. Am
ţinut legătura cu cenaclul şi după ce nu mai lucram în şantier, a fost o bună şcoală pentru mine.
Nu pot spune că am fost mereu în față până la această vârstă, dar nu puteam trece
neobservat. Chiar în condițiile date, îndeplineam în continuare funcția de secretar de UTC la
nivel de şantier şi membru în comitetul UTC la nivelul Trustului de Construcții Iaşi, unde era
secretar Stelian Grădeanu, un tânăr deosebit de energic, inteligent, hotărât şi muncitor. Acest
om m-a apreciat şi m-a ajutat mult. La el nu exista că nu se poate sau nu se vrea. Reprezenta
cu cinste, tipul de personalitate, care putea să iasă numai din creuzetul şantierului, cu trăsături
specifice: hotărât, neînfricat şi combativ. Când venea în Iaşi un reporter de la ziarul Scânteia
Tineretului sau alte publicații centrale, pentru întâlniri cu tinerii, era îndrumat la Grădeanu de la
Trustul de Construcții, o obişnuință păstrată în timp. Erau preferați ca interlocutori tinerii din
construcții, pentru că trăiau în colectivități numeroase, fiind cazaţi în căminele de nefamilişti. Îi
recomanda sinceritatea şi optimismul lor, un exemplu viu de cum să te lupți şi să învingi
greutățile. Chiar şi la plenarele comitetelor municipal şi județean UTC, Grădeanu Stelian şi
după el peste ani Cătărău Ion, erau printre primii înscrişi la cuvânt pentru ceea ce reprezentau,
71
adică tinerii din şantiere şi pentru modul cum puneau problema. Nu ieşeau ei din linia partidului,
dar veneau totuşi cu afirmarea unor adevăruri, neîmbrăcate în haine de sărbătoare sau spuse
pe jumătate. În viaţă se recrutează curajoşii, dintre cei care au puțin de pierdut, dacă sunt
mutați din zona lor de confort. Cum lesne putem realiza, şantierul nu este o încântare şi o ispită
pentru mulți oameni. Are munca de constructor ceva comun cu munca de miner, păstrând
proporțiile de risc, “construiesc“ cu toţii, unii deasupra pământului şi alţii sub pământ. De aici
cred că venea mentalitatea noastră de “bătăioşi“, nu aveam concurență în petecul nostru de
cer, deşi alţii ne situau la “margine“, noi conştienți de valoarea noastră, aveam tendința firească
să încurajăm sinergia, tinzând spre “centru“. Constructorul nu este numai un simplu meseriaş, el
mai are ceva din vocația omului de la începuturi, este un “ziditor“. Asta nu-i dă drepturi în plus,
dar îi dă o mare forță interioară şi mulțumirea că se vede ceva în urma lui care durează în timp.
Poate ar mai fi o valență de netrecut cu vederea, opera constructorilor este prin vocație o operă
colectivă, şi de aceea aceşti oameni sunt mândri şi chiar orgolioşi dar nu egoişti.
72
perpetuare a descendenţilor şi un mic pas al tău spre nemurire, dar şi o asumare a unor
responsabilităţi, faţă de tine şi alţii, prin care îţi afirmi şi susţii, brandul de om adult. Un spațiu
larg se acordă dezvoltării stării de copil, care nu ar trebui să opereze în parcursul vieții ca o
negare a negației, ca şi cum am fugi de ceva nerecomandat, ruşinos, simplist şi infantil.
Dezvoltarea stării de copil însemnând exprimarea spontană a emoțiilor, respectându-i pe
ceilalţi, dar nerenunțând să fii natural, să trăieşti cu toată sinceritatea în prezent.
Ar însemna să ne acordăm nouă înşine permisiuni, indiferent de anii de pe răbojul
vârstei, pentru a anula unele interdicții induse în copilărie. Nu este greu să ne amintim sau
pentru aducere aminte să urmărim un părinte, cu unul sau mai mulți copii mici. Numai ce auzi:
“Stai cuminte“, “Nu pune mâna“, “Vezi că te loveşti“, “Nu este voie“, “Nu-i treaba ta“, “Vine bau-
bau“, “Nu este frumos“, “Este interzis“, “Nu poți“, ş.a. după această ploaie de interdicții, care
prin trecerea anilor devin mai elaborate, apar şi remarci de genul: “Ce copil obraznic sau fără
astâmpăr !“. Ca şi cum s-a văzut babă frumoasă şi copil cuminte. Sigur prin educație se cam
împuținează naturalul din om, important să nu ardem etape, toate să fie la timpul lor. Pentru că
în copilărie totul se imprimă şi mulți părinți nu realizează că trebuie să tratăm copiii ca pe
oameni mari, adică si cu permisivităţi dar şi cu restricţii, pe măsură ce înaintăm în vârstă, noi
oamenii avem tendința să ne lepădăm de ale copilăriei deprinderi, ca şi cum ar năpârli pielea de
pe şarpe. Devenim astfel “maturi“ scorțoşi, casanți şi săraci în trăiri şi spontanietate, fiind
frânați de frica de a nu greşi. Ne omoară acel: “Ce o să zică lumea ?“.
Ce frumos sună îndemnurile de genul: “Să privim răsăritul de soare ca la începutul lumii;
Să privim stelele cum stau nemişcate pe cer; Să ascultăm foşnetul vântului, cântecul păsărilor şi
seva copacilor; Să mirosim câmpul, florile şi trupurile; Să atingem; Să dansăm; Să zburăm; Să
legăm prietenii; Să ne jucăm la orice vârstă“. Uşor de spus, greu de făcut.
În loc de concluzie, nu este aşa de rău, să se ceară cât mai mult de la noi, dar să ne mai
acordăm şi unele permisivități, de a mai face câte ceva pentru sufletul şi trupul nostru, pentru
viaţă. Este o vorbă înţeleaptă a românului, adică să fie toate la timpul lor şi cu măsură. Ce târziu
am învățat aceste lucruri! şi cât de simplu era! Dar ne lovim de paradoxul că lucrurile simple
sunt complicate. Aşa numai să nu-mi dau satisfacție mie însumi, nu am să marşez pe spusa
poetului: “viaţa asta-i bun pierdut, de n-o trăieşti cum ai fi vrut“. Pentru a împăca tânjirea după
copilărie şi tânguirea omului matur şi pentru că nu regret nimic din ce şi cum am făcut în viaţă,
fiind circumstanțe de înțeles şi de luat în seamă, voi apela la poetul George Coşbuc să pună
punct oricăror lamentări printr-un fragment din poezia “Lupta vieții“:
“Copiii nu înțeleg ce vor
A plânge-i cumințenia lor
Dar lucrul cel mai laş în lume
E un bărbat tânguitor. “
Asta nu înseamnă că nu îmi recunosc greşelile şi că nu fac eforturi să mai corectez, ce
pot corecta. Experienţa de viaţă a fiecărui om, are rolul de al descuraja sau de al căli şi
îmbărbăta să meargă mai departe, să accepte şi să suporte schimbarea. Aceste trăiri le
procesează fiecare în funcţie de ce vrea de la el şi de la viaţă.
Dar după acest balet prin consideraţiile filozofice, pornite de la mine sau luate de la alţii,
poate fi mai convingătoare exemplificarea prin a vedea, cum am reuşit eu în diferite ipostaze, să
aplic teoria în practică. Pentru mine munca în şantier a fost o şcoală dură, care m-a învățat cu
greul şi orice am întreprins după aceea, mi se părea mult mai uşor şi la îndemână. Eram ca un
halterofil, care mai adăuga o greutate la cea existentă, în urma antrenamentelor anterioare. Am
cam fost toată viaţa în “ cantonamente “. O condiție obligatorie să te menții în “formă“ şi să nu
ratezi confruntările viitoare. Crescut şi format la această “şcoală“, simțeam şi eu ca şi alţii că
73
“hainele“ sunt cam strâmte pe mine, de aceea tindeam şi luptam să-mi depăşesc condiția.
Problema era de oportunitate şi de şansă. Ecuația era simplă, eu doream, urma să mai vrea şi
alţii.
Din clasa a douăsprezecea de liceu, la cursuri serale, sunt recrutat ca activist la
comitetul municipal UTC Iaşi. Mi se acordă o dispensă la studii, cum nu am mai văzut alte
precedente cât am lucrat eu la Comitetul Municipal UTC Iaşi. Eram un tânăr ca multi alţii, care
muncea, învăța şi mai făcea ceva şi pentru alţii. Aveam o anumită combativitate, o însuflețire, o
mare încredere în reuşită şi în mine. Nu eram un campion, dar participasem la câteva
confruntări cu viaţa. Apărusem de câteva ori în presa locală, alături de alţi tineri din diferite
unități economice, ca şi exemple bune pentru alţii. Se marşa atunci pe puterea exemplului,
inițiativă şi întrecere, fie ea şi “socialistă“. Mulți clachează în viaţă, imputându-şi una sau alta,
nerealizând că însăşi încercarea prin care au trecut este o reuşită şi o bază de lansare pentru
viitor. De câte ori nu auzi tineri exprimându-se: “Atunci eu nu mi-am dat seama, nu am pătruns
sensul, dar acum ştiu că am învățat din “greşelile“ mele. Aceste recrutări pentru muncă politică
nu erau atunci la întâmplare, mai ales când nu aveai pe “cineva“, meritele trebuiau identificate,
dovedite şi susținute. Sigur, poate era un element important, originea socială, domeniul de
activitate, ocupația, meseria, dar conta oferta, ca perspectivă a celui promovat. Opera atunci,
când mă refer la tineret, puterea exemplului personal. De aceea fiecare candidat pentru muncă
politică era atent verificat, se ținea cont de opinia celor din jur, putea face diferența şi atitudinea
ta. La interviurile care se organizau, se luau în calcul obligatoriu trei candidați. Era un proces
destul de transparent. În cazul meu, la adunarea generală UTC din şantier, când am fost pus în
discuție, a participat primul secretar al Comitetului Municipal UTC, Leonid Gribincea. Acesta era
la bază profesor, fusese promovat din învăţământ, le avea cu principiile pedagogiei dar şi cu
psihologia maselor. Se impunea fără eforturi şi ştia să-i pună în valoare pe cei din jur. Cum am
putut constata când mi-a devenit şef direct, era un om prea corect, pentru a fi mult timp
compatibil cu politica. Dovadă că a revenit în scurt timp la catedră, unde putea fi propriul său şef
şi să-şi pună în valoare înclinarea sa spre rigoare şi perfecţiune. Colegii din colectivul de unde
plecai, erau mândri că din rândul lor era promovat cineva. Nu era la îndemâna oricui, ieşirea din
anonimat sau să se gândească la vreo schimbare. Se făceau uneori glume pe seama
“dosarului“, dar era o problemă serioasă. Era un joc al hazardului, dar contau totuşi şi meritele
personale. Când erai luat în atenție şi aveai oarecare şanse de reuşită, erai verificat până la al
patrulea neam.
Aşa mi-a apărut în față, o nouă treaptă a ascensiunii mele, păstrând ponderi importante
de inocență şi timiditate intram pe tărâmul naivității. Era pentru mine o evoluție firească, cu alte
trăiri şi alte aspirații. Vine vremea când te autogestionezi că toată lumea este a ta, că totul
poate fi realizat, că totul ți se cuvine şi că toate trec prin inimă. Naivitatea te face să crezi că
infinitul este la colțul străzii. După cum a spus Liviu Rebreanu: “Naivitatea e virtutea divină“.
Sunt şi alte păreri, cum că : “Cea mai mare păcăleală pe pământul acesta va rămâne
Naivitatea“ (Honore de Balzac). Cum observăm depinde cum o simt unii şi cum o trăiesc alţii,
fiecare om poziţionându-se în funcţie de experienţa proprie de viaţă. De câte ori în viaţă nu
constatăm că deşi trecuţi oamenii prin aceleaşi întâmplări, fiecare are percepţii diferite.
Privind retrospectiv primele două trepte ale vieţii, inocenţa şi timiditatea deja parcurse,
am putea constata că se pot trage unele învățăminte. Deja am văzut cum se conjugă dorința cu
putința şi durerea cu plăcerea. Am constatat că viaţa este mai multă proză decât poezie. Sau
cum spunea Honore de Balzac: “Datoriile nu sunt sentimente. A face ceea ce trebuie nu
înseamnă întotdeauna a face ce-ți place“.
Inocenței i se poate ataşa spusa din Biblie: “Fericiți cei săraci cu duhul, că a lor este
împărăția cerurilor“ ( Matei 5.3). În această perioadă a vieții ai nevoie de toate şi de nimic. Nu
eşti în situația “ smereniei de bună voie“ că nu ai ajuns încă la nivelul respectiv de cunoaştere ci
74
în sensul că la această vârstă ai puține motive de ceartă şi mai puține de a ține pică. Te mişti pe
terenul purității, încă neamprentat de păcatele omeneşti. Inocentul are credința că lucrurile sunt
foarte aproape de el şi că numai întinde mâna şi poate lua “mărul“ dorit.
Timidul prin mecanismul comportării sale, constată că la fiecare “intersecție” este un
fruct oprit. Este dispus să spună Da, când ar trebui să spună Nu. Îşi face în gând cele mai
cutezătoare planuri, dar când să le pună în practică, acționează cu frâna pusă, uneori se simte
efectiv blocat. El nu are cum să vadă stelele mergând cu capul în jos.
Atât în perioada inocenței cât şi a timidității, eşti propriul tău prizonier, pe motive liber
alese sau impuse de realitatea înconjurătoare, mai bine spus a relațiilor cu ceilalţi. Înaintând în
viaţă, uşor, uşor, ne îndepărtăm de maluri şi vâslim în larg, intrând în teritoriul Naivității. Dacă ai
fi atunci atât de citit, te-ai conforma îndemnului din Biblie: “Cereți şi vi se va da; căutați şi veți
afla; bateți şi vi se va deschide. Că oricine cere ia, cel ce caută află, şi celui ce bate i se va
deschide“ (Matei 7.7-8). Dar din nefericire pentru că încă nu am reuşit până la această vârstă să
mâncăm tot “mărul“, rămânem aproape încremeniți în sintagma lui Celsius (sec. al ll-lea):
“Crede şi nu cerceta“. Acest faimos dicton, care din plecare a fost o critică la adresa
creştinismului, ca apoi să fie preferat de unii reprezentanți ai bisericii, cu referire la viaţa
cerească şi cea de apoi, îl întâlnim şi în “credulitatea“ unei anumite vârste din evoluția omului.
Nu este totuşi ignoranța o virtute. Multe ni se trag din lipsa noastră de experiență. Luăm prea
multe lucruri de-a gata, cu “defecte ascunse“.
Lecțiile de viaţă primite în această perioadă, te obligă ca şi o condiție de autoapărare, să
fii mai puțin sincer şi mai mult politicos. Cum s-ar spune te adaptezi la lumea în care trăieşti.
Ai trecut prin perioada copilăriei, când au avut ca pondere alţii obligații pentru tine,
pentru întreținere, educație şi protecție, acestea fiind împărțite între familie, şcoală şi societate.
Urmează acum intrarea în marea concurență existențială, când intri în competiție, vrei mai mult,
mai bun, mai sigură ziua de azi şi de mâine. Constați că visele de ieri sunt țelurile de azi şi
succesele de mâine.
Dacă ar fi să-l cităm pe La Fontaine : “Tinerețea este atât de mândră încât crede că
poate obține totul”.
În viaţă toate au un preț, mai ales când iei multe lucruri pe cont propriu. Apoi dacă ar fi
nevoie să iei unele de la început, acest preț creşte.
Cum vom constata în această etapă a naivității, devii o victimă sigură pentru cei din jur.
Ai uneori impresia că paguba te însoțeşte continuu. Dar poate aşa se formează “anticorpii“ care
îți pot asigura şi garanția evoluției viitoare.
În ce mă priveşte, pentru că mă refer la naivitate, aproape toată viaţa am purtat pecetea
ei. Poate unde o bună parte din viaţă multe aspiraţii şi dorinţe a trebuit să le trăiesc doar în
imaginaţie. A fost de multe ori percepută naivitatea ca o formă de autoapărare sau o anumită “
invaliditate “, de a vedea numai ce-i bun în om şi a crede că toţi oamenii sunt buni, cinstiţi şi
sinceri. Nu întâmplător la vârsta de 60 de ani, mă interpela o colegă de serviciu, cu
complimentul: “ Dumnevoastră îi credeţi pe toţi Sfânta Fecioară “. A fost totuşi naivitatea şi un fel
de paşaport, prin care am avut acces în locuri unde alţii nu au trecere sau nu-şi propun să
viseze ori să-şi calce pe mândrie. Şi acum dacă am recunoscut că naivitatea, a ocupat o parte
importantă din cerul vieţii mele, nu mă sfiesc să spun că a fost ceva de genul, când mergi la
cumpărături şi nu ai bani potriviţi, dar nu pretinzi restul de la vânzător, cum nici de gramajul
mărfii nu te arăţi interesat, fără a te simţi păgubit şi pe cale de consecinţă, ştii cu siguranţă că
alţii îţi sunt datori. Important este faptul că am crezut, uneori surclasând realitatea potrivnică, iar
dacă nu au prins totdeauna viaţă gândurile şi simţămintele mele, nu a fost doar vina mea. Am
fost deseori rănit, dar am avut anticorpi, care mi-au facilitat vindecarea, pentru că prin esenţa
mea, m-am născut să fiu un om bun, care nu ţine mânie şi poate trece uşor peste
imperfecţiunile naturii umane, fie ele de natură fizică, psihică, mentală sau comportamentală.
75
Am căutat pe cât posibil să îndrept unele tare umane şi să nu le acuz, dând circumstanţe şi
ridicându-i pe cei “ rătăciţi “ pe cât posibil la înălţimea mea. Am fost cum se spune un iubitor de
pace şi nu de război. O fire de artist care a căutat să îmblânzească omul, fără pretenţii de a
schimba lumea. Subscriu celor afirmate de Liviu Rebreanu că “ naivitatea este o virtute divină “.
Când o practici prin comportamentul tău, reuşeşti să te apropii atât de prieteni cât şi de
duşmani, afli astfel de la sursă pe cine să te bazezi în tovărăşie pentru drum lung. Ca şi alte
virtuţi ale omului, cum ar fi inocenţa şi naivitatea este spulberată de ale lumii patimi şi de
încercările la care eşti supus ca individ şi culmea pentru un scop nobil, să “ evoluezi “.
La om este ca şi la un pom, asteptăm un număr de ani până se consolidează rădăcina şi
se formează coroana. Ce frumos sună “coroana“, acest semn regesc. Nu întâmplător, încă din
primii ani de şcoală, semnul biruinței şi a ocupării primului loc pe podium este răsplătit cu o
coroniță. Aşa ajungi să crezi, că nu-ți este dată nici o dorință fără ați fi dată şi puterea de a o
înfăptui.
Tot în planul comparării vieții omului cu cea a unui pom, avem o referire plastică a
scriitorului Aurel Leon : “Vârstele omului - cercuri de copac, tinerețea - elasticitatea tulpinei ce
caută verticala ca un fir de plumb al soarelui“.
După unii, viaţa omului ar parcurge cinci perioade: copilărie, adolescență, tinerețe,
maturitate şi bătrânețe, fiecare cu cercurile sale. Dacă la un pom un an înseamnă acumularea
unui nou cerc, la om după unele cercetări, un cerc s-ar închide în 9 ani.
Eu referindu-mă la viaţa mea, în sensul ascensiunii unor trepte, am recurs la
“proiectarea“ acestora în aşa fel de a nu sări peste fustei şi nici de a călca în gol. “Atata timp cât
nu încetezi să urci, treptele nu se vor termina, sub paşii tăi ele se vor înmulți la nesfârşit “
(Franz Kafka). Este şi aceasta o definiţie a schimbării, care ne însoţeşte toată viaţa ca propria
noastră umbră.
Chezăşia a cât mai multe împliniri în viaţă stă în înfrățirea noastră cu timpul în sensul de
al câştiga de partea ta, în acest sens Napoleon Bonaparte, atenționează: “Fiecare oră pierdută
la tinerețe, poate fi motivul unei nefericiri viitoare”.
Averea cea mai de preț a omului este ce are în cap şi în inimă. Dar pentru că nu ne
pregătim în viaţă pentru a fi toţi pustnici, este de mare folos recunoaşterea societății şi a celor
din jur. Până la urmă luptăm toţi pentru un anumit statut şi reuşim mai lesne dacă ne
interpretăm rolul sau rolurile cât mai credibil şi mai folositor social.Trecând de vârsta
majoratului, încep responsabilitățile, independența, netutela, pur şi simplu eşti obligat să te iei la
trântă cu viaţa, cu sens şi finalitate de a învinge. Care în multe sensuri, presupune să te învingi
pe tine însuți. Această luptă este chiar o “artă“, cum mi-au rămas în minte versurile unui poet:
76
resemna. Ca o ironie a sorţii, dacă privim în oglindă literele de început a cuvintelor cheie de
mai sus, rezultă prescurtarea cuvântului ratare. Acesta este un semn că există riscuri şi în cele
mai optime situaţii. Dar nu este un motiv ca omul să nu lucreze pentru actualizarea lui, prin
autocunoaştere şi dezvoltare.
Dar să vedem cum acoperă faptele de viaţă, aceste considerații fără pretenții
pedagogice, după ce am urcat în tricicleta construită cu migală până acum, echilibrând
greutatea pe cele trei roți cu valizele: respectul de sine; respectul pentru ceilalţi şi
responsabilitatea pentru acțiunile mele.
77
impunătoare capitonate, covoare persane, birouri spațioase unde lucrau 2-3 persoane. Era altă
lume, pe care urma să o cunosc şi să mă manifest în ea. Am avut parte de o primire
prietenoasă la noul loc de muncă, eram ucenic în această activitate şi mi s-a acordat cuvenita
perioadă de acomodare. La început am fost dat sub îndrumarea unor activişti cu vechime, care
m-au purtat prin organizațiile de tineret din fabrici, şcoli, facultăți, eram numai ochi şi urechi,
învățam o altă meserie, era altă profesie.
Ca în tot şi în toate câte am întreprins în viaţă, m-am dedicat cu pasiune acestei munci,
îmi plăcea. Era o plăcere care venea după „trebuie”, cum a fost logica aproape a tot ce am făcut
în viaţă. Chiar dacă uneori m-am rătăcit prin labirinturi, am făcut toate eforturile pentru a reuşi
să văd soarele.
În aceeaşi lună cu promovarea mea, în munca politică cu tinerii, respectiv februarie
1971, are loc Congresul al IX-lea al Uniunii Tineretului Comunist din România, unde fusesem
delegat din partea Trustului de Construcții Iaşi. Aşa am avut posibilitatea să cunosc din interior o
parte a muncii ce urma să o desfăşor în următorii ani. Era un vârf de aisberg, pus într-o lumină
de emulație şi festivism. Un motiv în plus care să-mi mărească zestrea de curiozitate şi de
interes. O acțiune de asemenea anvergură, a fost minuțios organizată. Nimic nu era la
întâmplare. Atât în stabilirea compoziției delegaților, a organelor de conducere ale congresului
şi a celor alese în conducerea organizației de tineret, se respectau cu strictețe o serie de
cutume: o reprezentare echilibrată după sex, după categoria socială: muncitori, intelectuali,
ţărani, studenți, elevi. Dacă te întrebai ce caută x sau y într-un anumit organism, de multe ori se
putea răspunde, că este o problemă de compoziție. După stabilirea delegației la nivelul
județului Iaşi, am fost ținuți o zi în carantină, fiind cazați într-un cămin studențesc. Apoi am
plecat cu trenul la Bucureşti, unde am fost preluați de autobuze etichetate pe județe, fiind
cazați, deasemenea grupați. Aici s-au stabilit locurile în sală şi în ce costume să fim îmbrăcați,
unii în costume naționale, alţii în costum de pregătire militară a tineretului, alţii în costum şi la
cravată.
Congresul şi-a desfăşurat lucrările în plen şi pe secțiuni, care vizau diferite domenii de
activitate ale organizației: organizatoric, cultură, propagandă, relații internaționale, turism,
pregătire militară, şcoli, studenți. Au fost organizate şi întâlniri cu miniştrii guvernului, pe
specificul lor de activitate. Aşa am aflat şi noi cu ce se ocupă un minister sau altul. Era doar un
simulacru, că nu ne băga nimeni în seamă, dar ne spuneam şi noi păsurile, cum am făcut-o şi
eu la Comitetul de Stat pentru Economia şi Industria locală. Este drept că am fost ascultați, s-a
consemnat în presă şi cu asta rămâneai. Era până la urmă un exerciţiu de democraţie, chiar
dacă nu prea avea finalitate practică. Atât în plen cât şi pe secțiuni, se stabilise cine ia cuvântul
şi ce probleme abordează, cu exemplificări din organizațiile lor, cu propuneri, inclusiv ce lozinci
se vor scanda. Era oarecum încurajată critica şi autocritica şi chiar o atitudine mai revoluționară.
Prim secretar al UTC, era Ion Iliescu. Dacă din materialele prezentate la congres, se degaja un
ton triumfalist, raportul la congres, prezentat de Iliescu, a făcut o notă aparte. Această distincție
provenea din muzicalitatea vocii lui Iliescu şi claritatea exprimării. Nu se citea un raport, aveai
impresia că se interpretează o partitură muzicală. Avea acest om ceva deosebit în voce şi în
felul de a fi, prin care se detaşa de ceilalţi. Nu era numai impresia mea, ci şi a lui Ceauşescu,
dovadă că l-a promovat secretar al Comitetului Central al PCR. În locul său la Congresul al IX-
lea al UTC, a fost ales Dan Marțian.
După cum se cunoaşte, Ion Iliescu o persoană cultă şi inteligentă, cu o atitudine mai
nonconformistă, nu a avut viaţă lungă ca secretar al CC al PCR, fiind obligat să coboare câteva
trepte şi chiar să devină indizerabil pentru regim. Aşa îl întâlnim ca secretar la județeana de
partid Timiş şi apoi prim secretar la județeana de partid Iaşi. Pentru a fi neutralizat complet, a
fost pus şef la Apele Române şi ca să fie şi mai mic a condus până la revoluție Editura tehnică.
78
În plină manifestare a unui comportament al românilor de a vorbi în şoaptă sau de a se
exprima prin bancuri, peste ani Ion Iliescu era invitat în unele județe, cum a fost şi la Iaşi, unde
sub pretextul unor lansări de carte, exprima cu voce tare ceea ce gândeau mulți, dar nu aveau
curajul să se exprime asupra unor lucruri croite şi cusute prost de Ceauşescu şi de regim în
general, aşa cum o făcea Iliescu. Pentru regim situația era sub control, probabil că se cunoştea
bine libertatea de exprimare a lui Iliescu, dar era lăsat intenționat să se producă. Exista în
mase, ideea difuză că Iliescu ar putea să-i succeadă lui Ceauşescu.
O pată de culoare şi de simțire aparte în acele vremuri, o constituia activitatea cenaclului
„Flacăra” condus de poetul Adrian Păunescu, care prin cântec şi poezie, promova talente,
însuflețea tineretul şi rupea monotonia acelor timpuri. Îmi amintesc că atunci când venea
Păunescu cu cenaclul avea parte de o primire princiară, aşa cum se bucura doar Nicu
Ceauşescu când vizita organizația UTC a județului Iaşi. Adrian Păunescu era preluat de la
hotarul județului anterior unde se manifestase cenaclul, era apoi cazat în condiții speciale, i se
făceau toate ”mofturile”. Numai el putea spune pe nume la unele trăiri şi simțiri ale noastre,
numai el putea lua peste picior, ceea ce părea pentru alţii interzis sau sacrosant. Poate erau şi
aspecte criticabile atunci şi mai ales acum, când ne referim la activitatea cenaclului „Flacăra”,
dar să nu minimalizăm totuşi rolul acestei „flori de colț”, care era altceva față de ce se servea în
fiecare zi. La spectacolele sale, se lucra cu casa închisă, se epuizau biletele cu multe zile
înaintea spectacolului. Într-o lume interzisă, era o fereastră prin care mai vedeai şi altceva. Una
peste alta, eu cred că Adrian Păunescu este un mare poet român, poate chiar al doilea pilon al
culturii naționale în domeniul literaturii, al poeziei, după Eminescu. Adrian Păunescu este şi un
mare patriot, a cântat patria în poezie, a simțit şi acționat activ pentru cinstirea ei. Aşa îl întâlnim
în acțiuni de răsunet pentru apropierea românilor de pretutindeni. Pe cât a fost de adulat uneori,
a fost tot aşa de contestat. A fost un om care prea a dat şi a vrut să primească totul, ceea ce a
făcut pe mulţi poate valoroşi sau mai puţin însemnaţi, să intre în “ panică “, că nu le va mai
rămâne nici o felie din “ tortul”, de recunoştinţă a neamului. Dar este până la urmă un cântar al
istoriei, care le rânduieşte pe toate.l
Nu cred că sunt pe creasta culturii unii tineri din ziua de azi, care într-un elan de
libertate, scriu cu dezinvoltură despre „fecale” şi organele sexuale. Nu că ar deranja false
pudori, dar sfidează bunul simț. Miracole poate trăi omul, când se bucură de libertate. Dar dacă
aceasta este confundată cu libertinajul, se transformă într-un surogat. Rămânem primitivi şi ne
manifestăm ca atare.
Revenind la congresul UTC, au participat la începerea lucrărilor sale, Nicolae şi Elena
Ceauşescu, ca o dovadă că se acorda importanță tineretului. Ei pledau pentru un tineret cu
idealuri impuse, care să preamărească conducătorii, să-şi accepte soarta şi să creadă că
trăieşte în cea mai bună lume posibilă din cele existente.
Congresul desfăşurându-se în sala Palatului din Bucureşti, am fost impresionat de
numărul mare de participanți, de ordinea, disciplina de la lucrări, în pauze sau timpul liber. Eu
eram un tânăr îmbrăcat în haine albastre de pregătire militară, ca să dea bine în prima zi a
congresului. La congres au participat, delegații ale tineretului din foarte multe țări ale lumii.
Lucrările congresului au avut o anumită solemnitate. Eu am fost impresionat, trăiam emoțiile
începerii unei noi vieți. Scăpasem de salopetele din şantier, acum eram la costum şi cravată.
Aveam senzația că sunt încă pe margine, mai era drum lung până a pătrunde în interior. Parcă
mai mult mă rostogoleam decât să merg pe picioarele mele. Intrasem în morişca, unde cineva
trebuie să te propună şi alţii să te susțină. Nu ajunsesem încă atât de cunoscut. Poate nu erau
în față tinerii cei mai valoroşi, prioritate avea ceea ce reprezinți, cât de mare era organizația de
unde proveneai şi din ce domeniu de activitate. Dacă mai aveai şi o susținere, om te făceai.
Altfel trebuia să-ți vezi lungul nasului, pentru a nu ieşi din normalitatea impusă.
79
Eram eu batăios la organizația de tineret din şantier, aici erau alte reguli, care trebuia să
le învăț. Destinul ghicindu-mi gândurile, punea şi el un cuvant bun pentru mine.
80
țin seama nici de avertismentul lui Mark Twain: „Fii bun şi vei fi singur” şi cu aceeaşi
înverşunare şi determinare merg mai departe.
81
După eşuarea admiterii la facultate din prima încercare, mă domina un gând, să nu
renunț la a urma facultatea de filozofie. Mai era în toamnă o sesiune la cursuri fără frecvență.
De aceea mi-am propus să uit ce-am învățat la „Ştefan Gheorghiu” şi să mă concentrez pe
manualul de liceu. Eram prea hotărât, ca să nu reuşesc. Pentru a-mi pune planul în aplicare,
plecam cu săptămânile în teren. Mă aprovizionam cu rezervă de hrană rece, produse
nealterabile, mă mai descurcam şi la fața locului, dominanta preocupărilor mele era învățatul
pentru admitere. La prima vedere mi s-a părut subțire manualul de filozofie, dar când am
început să-l iau cu binişorul, am realizat că este o muncă de croşetare, totul trebuia parcurs,
înțeles şi redat. Îmi stabilisem cartierul general în comuna Strunga, la camera oficială ( o
cameră amenajată ca si spatiu de cazare, pentru oficialii în trecere prin comună ) din Primărie.
Lângă Primărie era IAS-ul, care avea cantina unde serveam masa de prânz. De la o zi la alta,
mai plecam şi în celelalte două comune. Activitatea de UTC, se desfăşura în special în şcoli.
Era o activitate care într-un anumit fel dubla orele de dirigenție, numai că acțiunile porneau de
la tineri cu tinerii. Cuprinderea tinerilor la şcolarizare, învățătură şi disciplină, acțiuni cultural-
sportive, politice, de muncă patriotică, primiri de noi membri în UTC, erau preocupări care
antrenau atât organizația de tineret cât şi profesorii şi chiar conducerea şcolii.
Relaționam foarte bine cu primarii, uneori ne împărțeam sarcinile dacă trebuia să ne
deplasăm în satele componente ale comunelor. Primarii care nu erau localnici, făceau naveta la
două săptămâni până la domiciliul lor din Iaşi şi fiind cazați la camerele oficiale, de nevoie
deveniseră şi bucătari, fiindu-mi şi mie, viaţa mai uşoară în compania lor.
În cele trei comune menționate, populația majoritară era de religie catolică, oameni
deosebit de gospodari şi habotnici la muncă, în special în comuna Butea. Era o problemă
toamna cu trimisul copiilor la şcoală, fiecare familie avea mai mulți copii, îi puneau de mici la
diferite munci şi după mai multe insistențe din partea corpului profesoral îşi aminteau de şcoală
după două luni de la începerea anului şcolar. Corpul de cadre didactice era bine pregătit,
provenind în mare parte dintre tinerii plecați din sat la diferite şcoli, chiar superiore, alţii
proveneau din alte județe ale țării, veniți prin repartiții guvernamentale. Cum spuneam în zonă,
erau oameni harnici, mândri şi cinstiți, aşa cum nu lipseau duminica de la biserică, nu uitau să
trecă şi pe la crâşmă.
După câteva luni se schimbă sectorul şi preiau comunele, Scheia, Mironeasa, Ipatele.
Cu excepția comunei Scheia, celelalte comune erau situate în zone deluroase şi neroditoare.
Populația era de religie ortodoxă, alt ritm de muncă decât la catolici, mai poeți, o hărnicie în
parametri normali, alternând extremele, unii prea săraci şi alţii înstăriți. Oameni calzi şi primitori,
te invitau de pe drum la masă. Ieşeau din cutuma întâlnită în general la români, că toţi te
cinstesc cu un pahar de vin şi puțini te invită la masă. Se făcea şi în aceste comune şcoală.
Ajungeau prin şcoli chiar şi inspectorii şcolari şi nu numai la acțiunile de atribuire unui profesor,
un anumit grad didactic. Cu aceste prilejuri era bairam mare, participa primarul şi alţi invitați. Am
participat şi eu la o asemenea acțiune, era cu cheltuială, dar se simțea bine lumea. Când se
mai organizau prin comune diferite chermeze, nu prea erau invitați activiştii UTC, de aceea
circula printre noi o mică poezie. „Tovarăşul de la partid, a mâncat şi n-a plătit. Tovarăşul de la
sindicat, a plătit şi n-a mâncat. Iar cel de la UTC, ar mânca dar n-are ce.”
Se organizau în şcolile săteşti şi diferite acțiuni distractive, dar totul sub semnul
decenței, a comportamentului civilizat şi a măsurii.
Cât am păstorit acest sector şi am fost trecător prin comunele menționate, am trăit şi o
întâmplare curioasă. Era iarna şi m-a prins seara în comuna Mironeasa, după ce urcam un deal,
şi parcurgeam un podiş, coboram în comuna Ipatele, unde de fapt îmi propusesem să ajung.
Plec din satul Mironeasa însoțit de Coniac ( să nu ne ducă gândul la cunoscuta băutură, aşa îl
chema pe secretarul UTC), până la creasta dealului, de acolo urma să merg singur mai departe.
Afară era o ninsoare măruntă, care reuşise să acopere pământul, cu un strat subțire de zăpadă.
82
Ca să am un reper de mers, o iau pe o urmă de căruță, parcurg o anumită distanță şi constat că
se întâmplă un fenomen curios, mă roteam într-un loc. Realizând acest fapt, mă opresc din
mers, în jur cât vezi cu ochii, câmp deschis şi zăpadă, ningea în continuare cu fulgi rari, o liniste
desăvârşită nici un semn că mai mişca ceva pe undeva. Mă întrebam în sinea mea: unde sunt
şi încotro s-o iau? Pentru a ieşi din acest impas, o iau la întâmplare într-o direcție, în speranţa
că mă va scoate undeva. După ce parcurg o anumită distanță, aud un lătrat de câine, eram în
vecinătatea comunei Ipatele. Nu eram departe de localitate, văzând şi valea destul de abruptă
care ducea către sat. O distanță care în condiții normale, putea să însemne peste o oră de
mers, mi-a luat câteva ore. Cât am putut să mă rotesc într-un loc! Nu de puține ori în viaţă, ne
învârtim într-un loc fără a depinde numaidecât de condițiile atmosferice. Sunt acele întoarceri la
start pe care ni le face viaţa, pentru a ne încerca curajul şi forța de a o lua de la început.
Cel mai târziu la două săptămâni de stat în teren eram chemați la județ, unde prezentam
raportul de activitate, cu acțiunile organizate, adunările generale la care am participat, primiri de
noi membri în organizație, alte evenimente deosebite, după două, trei zile de stat la oraş, eram
trimişi înapoi în teren.
După revenirea de la şcoala UTC, am mers din nou în gazdă la familia Ţurcanu, prin
care mi-am făcut şi prima intrare în Iaşi. De această dată, am avansat, fiind tratat ca salariat am
fost cazat într-o cămăruță din casa mare. Aveam alt statut, erau alte condiții. Dar cu munca de
teren, eram doar musafir pe la ei.
Îmi amintesc că la un moment dat, am fost într-o misiune în comuna Dumeşti. Ca să-i
găsesc pe cei pe care îi căutam, am mers pe nişte dealuri argiloase, m-a prins o ploaie,
făcându-mi costumul şi toate de pe mine de nefolosit. Eram la o vârstă când priveam numai
înainte. Am fost cazat acasă la secretarul UTC şi omenit după datină. Pentru a redeveni om de
oraş, a trebuit să mă înoiesc din cap până în picioare, făcând vânzare la cooperativa de consum
din sat. Noroc că am avut bani la mine.
Apropo de bani, fiind econom, nu le duceam lipsa, a nu se înțelege că aveam în exces.
Banii mei erau bani munciți şi nu „câştigați”, de aceea nu mă învecinam cu risipa, dar nici cu
zgârcenia. Iubirea de carte şi de bani, nu prea fac casă bună. Eu în viaţă m-am încurcat cu
prima. Şi cum am aflat mai târziu: „Banului se cade să-i porunceşti, nu să-i slujeşti” (Seneca).
Nu de puține ori, am împrumutat bani la profesorii din comunele unde aveam „serviciul” şi toţi
au fost parolişti respectând termenele şi eu având mulțumirea că am putut face un bine. Le
cunoşteam bine problemele, nu aveau confortul dorit şi nici chiar strictul necesar. Unii dintre ei,
căsătoriți cu copii locuiau în câte o cămăruță din incinta şcolilor. Mulți dintre ei trăiau în lipsuri,
nu le prea ajungeau banii de la un salariu la altul, mai ales dacă plăteau şi gazdă în sat.
Era grea viaţa la țară, începând cu drumurile desfundate, munca la CAP prost plătită,
unii mai completau cu mici „ciupeli”, dar nu toţi erau „orientați” şi „curajoşi”. În multe localități
parcă stătea timpul în loc, nu se înregistra nici o schimbare cu anii şi sărăcia țopăia în voie. Mai
circula câte un autobuz până la centrul de comună care ducea oamenii până la oraşul cel mai
apropiat. Dispensarele medicale erau în clădiri improprii şi cu medici navetişti. În general era
multă monotonie şi multă sărăcie.
83
libere. Opțiunea pentru această facultate, poate fi pusă pe seama înclinației mele pentru
ştiințele sociale, dar şi simțământului, că voi putea accede în politică, fără a fi prea mult la mâna
unuia sau a altuia. Câte nu ştiam eu despre lumea asta. Ce uşor eram de păcălit, cum mă
autosugestionam în deşertăciune! Eram pe un traseu fără întoarcere, unde toate reuşitele mele
au fost la suprapreț, raportând bucuriile trăite la sufletul depus şi anii de osteneală. Sigur, era
mai greu ca în pădurea copilăriei, cu mai mult neprevăzut, constatam cu fiecare zi cât de
încurcate sunt căile Domnului.
Aşa cum, până am ajuns în politică, am tânjit după iarba verde de acasă, acum când am
intrat în altă lume, găseam purgatoriul, când dădeam de greutăți, într-o deplasare întâmplatoare
pe un şantier de construcții. În şantier priveam cum lucrează şi discută oamenii, mulți mă
cunosteau şi mă întâmpinau cu multă căldură. Îi simțeam pe oameni, erau sinceri. Îmi încărcam
astfel bateriile, eram gata refăcut pentru alte bătălii. Şantierul era un refugiu, dar în viaţă nu
trebuie să stai ascuns. În orice moment trebuie să fii la linia de start sau în cursă dacă eşti în
viaţa activă, nu ai voie să savurezi succesele de o etapă, pentru că pierzi noi oportunități, până
şi o greutate, un obstacol, este o oportunitate. Cum spune românul „te pune la încercare”. Eram
încă departe de a avea o mentalitate de învingător, erau prea multe circumstanțe, o luasem
prea de jos, fără spate şi fără susținere. Nu înseamnă că nu îndrăzneam sau că nu mă
foloseam, dar în multe pronosticul reuşitei era rezervat. Am avut şi mulți „duşmani”, veniți de pe
planeta „sănătate” şi în timp m-am adaptat să conviețuiesc cu ei.
La facultatea de filozofie, ritmul de muncă se intensifica în sesiunele de examene şi
chiar pe parcurs, fiind o bibliografie voluminoasă. Noi cei de la cursurile fără frecvență, primeam
programa cu disciplinele de examen, urma apoi să te descurci. La unele examene citeam mii de
pagini. Ce nu reuşeam să citesc din bibliografia care era destul de voluminoasă, cum învățasem
de la colegii din anii anteriori, rețineam culoarea coperții şi cuprinsul cărţii necitite. Învățam şi de
ruşine, profesorii ştiau că lucrez la Comitetul Municipal UTC. Ca secretar cu propaganda la
tineret, participam la adunări generale şi alte acțiuni studenteşti, unde pe un motiv sau altul, nu
eram prea îngăduitor cu profesorii care nu sprijineau aceste acțiuni şi în caz de nevoie nu mă
puteam aştepta la circumstanțe atenuate.
Este posibil să fi fost uneori, prea zelos în munca mea, altfel nu-mi explic de ce domnul
Radu, care răspundea pe linie de partid de Centrul Universitar Iaşi mi-a spus într-o zi : „Costică
să te cumințeşti, că sunt nevoit să te spun lui Manciuc” ( prim secretar al Municipiului de partid
Iaşi ). Domnul Radu, nu o făcea cu răutate, mă prevenea, îmi dorea binele. Era o referire clară,
în urma plângerilor unor profesori. Puneam suflet, credeam în ce făceam şi puteam lesne
deranja pe unii sau pe alţii. Nu eram obraznic, poate exigent şi insistent.
Nu este la îndemâna oricui, să parcurgă Facultatea de Filozofie şi chiar s-o termine.
După unii, să te arunci în asemenea intreprindere, înseamnă că ori eşti prea deştept, ori eşti
nebun. Au fost situatii de genul „ori moare măgarul, ori pierde samarul”, era mare efortul, pe
mai multe fronturi, pentru că nici în munca politică, nu se numărau stelele de pe cer. Era
program fără program, mereu în priză şi la ordin. Fiind muncă cu oamenii de toate condițiile şi
uzura era pe măsură. Dar paradoxal, fapt dovedit de mai multe ori, cu cât este programul mai
strâns şi mai divers, mai găseşti timp şi pentru altceva.
Într-o sesiune de examene, mi-am declanşat şi un psoriazis, pe fond de suprasolicitare.
O boală fără tratament, dar pe care o poți ține oarecum sub control prin evitare de excese
alimentare, de efort fizic şi psihic şi prin autocontrolul stării tale, de fiecare moment. Nu am
reuşit aceste performanțe nici după zeci de ani de când o port. După ce am fost pe la toţi
„renumiții”, m-am împăcat cu aceasta boală şi ea cu mine. La început aveam jenă, ruşine,
simţeam nevoia să dau explicaţii la frizer şi la cei din jur, că eram mereu cu „făină” pe umeri de
la scămoşarea pielii de pe cap. Dându-mi Dumnezeu o podoabă capilară bogată, am mascat
ingenios, această afecțiune. Important cum te simți cu tine şi mai puțin ce cred alţii. Orice
84
comandă în reacția cu exteriorul trece prin creier, răspunsurile ajung tot la creier, partea proastă
este că trec întâi prin suflet, de la el derivă şi suferința.
Ca urmare a cursurilor de la facultate, mă mentineam în formă şi pentru munca politică.
Mă mişcam în medii diferite, unități economice, şcoli, facultăți, instituții medicale, juridice,
speciale, relaționam cu diferite persoane şi personalități, conta modul de abordare şi înțelegere
a problemelor din fiecare domeniu de activitate. Aveam un orizont în față, poate şi un viitor, o
minte exersată, eram angajat într-o întrecere cu mine şi cu alţii. Nu mă prea menajam şi asta m-
a costat.
La examene profesorii nu mi-au acordat circumstanțe atenuante, doar poate înțelegere
uneori. Nu pot să uit un profesor, care tocmai înainte de a intra în examen, terminase țigările şi
m-a trimis să-i cumpăr țigări. Luați-o cum vreți, eu pentru moment nu mi-am dat seama, dar era
evident că mă jignise. Sigur era o atitudine a „intelectualului”, față de cei din politică. A lucrat şi
el în politică, dar după anul 1989. Acum era un om vechi, pentru o lume nouă. Nu a avut
benzină să facă o cursă prea lungă.
Profesorii de la filozofie se împărțeau în mai multe categorii. Unii, ați ghicit, bătuți în cap,
nu ieşeau din litera cursului, ursuzi, îngropaseră zâmbetul la mare adâncime, li se intra greu în
voie. Neiubiți de studenți şi temuți la examen. Satisfacția lor nu era numărul de studenți
promovați, ci numărul de studenți picați la examen. Cursurile lor aveau un aer de arhivă
medievală, cu foi îngălbenite şi cu teorii uitate de vreme. Dacă apărea ceva nou, după ei era
părerea „cuiva”, dar nu şi convingerea lor. Şi culmea, predau materialismul dialectic. Alţii mai
tineri, țineau linia cursului, dar făceau unele escapade în domenii adiacente, căutau conexiuni,
explicații la fenomene, propuneau şi alte ipoteze. Aveau vitalitate şi deschidere, mai ales dacă
disciplinele aveau legătură cu fizica, chimia, matematica, tehnica în general şi mai puțin cu
politica. Într-o anumită ordine, veneau cei profilați pe ştiințele sociale, cu două caracteristici
principale, nici o referire fără trimitere la politica înțeleaptă a partidului şi omagiu conducătorului
şi în al doilea rând, o poziționare critică față de lumea capitalistă. Decolând de pe acest
„aeroport”, nu puteai lua prea mare înălţime, decât poate în domeniul psihologiei şi a
sociologiei, dar şi aici cu anumite precauții. Sigur şi aici contau, persoanele de contact, unii cu o
cultură generală de excepție, cum erau majoritatea profesorilor, eliminau ostentația şi obediența
din cursuri insistând pe metodă şi pe elemente factuale. Mai exista o categorie de profesori, la
anumite discipline, cum ar fi istoria fizicii, a chimiei ş.a.m.d., care aveau baza la alte facultăți şi
tratau aceste discipline la „altele”, în schimb asta nu înseamna că noi studenții nu trebuia să
învățăm. Parcă îți spuneau: „şi voi ăştia de la filozofie!”. Sunt discipline care într-o enumerare
scurtă, îți face plăcere să le menționezi, tocmai pentru că ai încăput pe mâna unor profesori cu
har, cum ar fi: Istoria filozofiei, Logica, Istoria logicii, Sociologia.
Exista o părere preconcepută indusă de profesori, că Facultatea de Filozofie nu este
pentru femei. Am avut şi colege de facultate care nu au fost cu nimic mai prejos, față de bărbați.
În facultate era rigoare şi seriozitate, fiecare profesor sau student îşi luase rolul în serios.
Facultatea pregătind profesori în domeniul ştiințelor sociale, în parcursul anilor de studii,
fiind programată şi practica pedagogică ca obiect de învăţământ. Am călcat cu dreptul, optând
să fac practica pedagogică în Liceul „Mihail Sadoveanu” din Iaşi, cu doamna profesoară Bernic
Genoveva. La prima vedere, această doamnă, părea o persoană mai curioasă, chiar şi la
îmbrăcăminte, dar era o aparență. Cum se observă, până acum, dintre profesorii care i-am avut
la facultate, numai ei i-am citat numele, poate dacă era învățamânt la zi, era altceva. Această
doamnă nu numai că m-a evaluat şi apreciat la practica pedagogică, dar m-a şi îndrumat. Un
om care îşi iubea meseria şi nu accepta jumătăți de măsură. Ea însăşi fiind un exemplu de
corectitudine şi de competență.
Dacă la facultate, un profesor preda o anumită disciplină, cel de la liceu, preda 2-3
discipline din domeniul ştiințelor sociale, ceea ce crea o mai mare deschidere şi adaptare la
85
nou. Nu întâmplător la unele licee cu renume din Iaşi, ca liceul „Negruzzi” sau liceul „Racoviță”,
mulți elevi aveau ca model tocmai profesorii de ştiințe sociale.
Aşa au trecut cinci ani de facultate, concomitent cu serviciul. Încercam o anumită părere
de rău, că nu sunt student la cursuri de zi, mai ales când mergeam prin biblioteci şi le vedeam
pline de tineri dedicați studiului, în timp ce eu eram mereu pe fugă. Căutam cărţi pe care nu le
mai găseam sau dacă le găseam se dădeau numai la sală.
Unii dintre colegii mei, mai procurau cursuri de la facultatea din Bucureşti sau Cluj,
neinspirată alegerea lor, cum simțeau profesorii un iz de capitală sau de Cluj, îi pica cu succes.
Era o atitudine autarhică, fiecare cu „şcoala” lui. Mai erau şi unele simpozioane, pe teme
punctuale, dar era ceva de genul „primesc de la toți, dar rămân cu ce este al meu” .
În ultimul an de facultate trebuia să optăm pentru tema lucrării de diplomă. Ce-mi zic eu
în atitudinea mea de „pionier” (în sensul de a descoperi, a face altceva), îmi aleg o lucrare la
disciplina de Ateism ştiințific, referitoare la modernizarea religiilor. Aveam ceva material, mă
bazam şi pe o bibliografie pe care o puteam procura de la Academia „Ştefan Gheorghiu”, printr-
o deplasare până acolo. În una din zile, merg la secretariatul facultății, cu alte probleme şi
discut cu doamna secretară Ilieş, despre lucrarea de diplomă. Îi spun tema şi la ce profesor am
lucrarea. Doamna care cunoştea bine corpul didactic şi relațiile din interiorul acestuia, mă
previne că este păcat de anii munciți în facultate, de efortul depus ca acum să nu-mi pot finaliza
studiile. Contează pentru modul de evaluare a candidatului în comisie şi cum este văzut
îndrumătorul de lucrare. În acel moment, mai era o problemă şi perceperea profesorului ales de
mine ca îndrumător de lucrare, care în facultate era un om mai aparte, o fire boemă, mai mult
plecat decât venit. În urma acestei avizări, îmi propun să-mi cunosc mai bine îndrumătorul de
lucrare, pentru care optasem şi îi fac o vizită acasă, după ce l-am anunțat în prealabil. Încă de
la intrarea în camera sa, era evidentă ordinea care ți-o poate oferi un spațiu gospodărit de un
burlac. Profesorul locuia într-o cameră la un cămin de nefamilişti. Pe pat, sub saltea avea Biblia
şi fel de fel de cărţi, aruncate la întâmplare. Aceiaşi “ ordine “ domnea şi prin cameră. După ce
am depăşit surprinderea de moment, am încropit o discuţie, până a început să-mi vorbească,
despre faptul, că prin televizor se transmit mesaje criptate, cu o anumită semnificație, destinate
anumitor persoane. Una din persoane era chiar rectorul Universității, Teodosia. A menționat şi
alte persoane, care nu au intenții prea bune. Avea acest om în comportament, ceva din
sindromul omului singuratic. La un moment dat am început să vorbim despre armată şi mi-a
arătat o carte despre submarine, dându-mi informații de detaliu. Ce mai, după această discuție
am rămas răvăşit. Vezi omul pe stradă sau la catedră, dar nu ştii ce duce în spate şi în minte.
Poate profesorul era un original în felul lui, dar într-o lume care cerea ca toate să fie la linie, nu
cred că aveam mari şanse cu el. M-am retras în linişte de la el, eram îngrijorat, în criză de timp.
Ce temă să îmi aleg? La cine să apelez? Ce profesor îşi asumă îndrumarea în ultimul moment?
Erau deocamdată întrebări fără răspuns, trebuia acționat imediat.
În disperare de cauză aleg o temă, care nu îmi putea pune probleme, nici mie şi nici
profesorului. Pentru lucrările de diplomă era o listă de lucrări propusă de facultate. În acel
moment nu puteam opta, decât pentru teme care încă nu fuseseră repartizate la alţi absolvenți.
De unde îmi doream ceva mai tehnic, mai elaborat, ajung la posibilitatea de a opta între două
teme, „Problema națiunii” şi „Contribuția PCR, la îmbogățirea teoriei socialismului ştiințific”, am
optat pentru ultima. O tema prețentioasă pentru profesor, erai cumva pe nisipuri mişcătoare, în
timp ce eu călăream un cal învățat cu şeaua, prin munca mea asta făceam curent, mai ales la
învățământul politic. Erau elemente care aveau mai mult suport teoretic decât practic. Ne
refeream la o realitate virtuală şi nu la viaţa reală, a ceea ce reprezenta de fapt socialismul cu “
benefacerile “ lui. Dar nu aveai altă alternativă era un conformism, la care poate unii aderau din
convingere şi alţii din oportunism. Chiar în criză de timp fiind, nu am optat pentru minima
rezistenţă sau pentru o lucrare de diplomă la indigo, cum o făceau alţii. Aşa am trecut la muncă,
86
pentru că în timp doar munca m-a legitimat şi m-a făcut valabil. Chiar dacă privită acum această
muncă prin ochii celor de azi, ar putea fi considerată o muncă la cooperativa în zadar.
Dar de la dorință la puțință este un drum lung. Numai dacă mă refer, la peripețiile
elaborării lucrării de diplomă, totul pe fugă, lucram şi noaptea, nu avea cine să mi-o
dactilografieze. Când la dactilografiere au ieşit prea multe pagini, iau iar materialul de la
început. În ultima zi de depunere a lucrării, mi s-au încurcat paginile la legat. A fost o situație
care nu mă caracterizează, de aceea poate mi-a creat un mare disconfort, eu fiind un om
prevăzător. Prevederea mea, a pălit în fața credulității şi a pariului pe un bilet necâştigător.
Bat până la urmă palma cu domnul profesor Liviu Coptil, care a acceptat să-mi fie
îndrumător de lucrare, întâmplarea face că o cunoşteam şi pe soția sa, care era directoare la o
şcoală din oraş, doi oameni deosebiți. Am colaborat foarte bine cu domnul profesor Coptil, care
m-a încurajat şi m-a ajutat.
La susținerea lucrării, preşedinte de comisie a fost domnul profesor Ernest Stere, un om
de mare ținută, un intelectual rasat, dominator peste tot şi peste toate, nu cu ostentație sau
bravadă, un spirit universal, respectat de profesori şi iubit de studenți. Susținerea lucrării de
diplomă cu profesorul Stere, era un regal, acesta venea cu completări, noi puncte de vedere şi
subtilități, la care nu avea acces oricine. Te simţeai bine în preajma lui, îl făcea pe fiecare dintre
noi important. Ştia că studentul sau absolventul s-a pregătit pentru ce vrea să susțină, de aceea
el făcea o introspecţie în bagajul de cultură generală al acestuia, punea preț pe atitudine şi nu
pierdea ocazia să ofere cu dărnicie din prea plinul cunoaşterii sale, pentru ca studentul să plece
mai bogat după fiecare examen. Lucrarea era doar un pretext, momentul întâlnirii cu comisia, se
transforma într-un dialog pe teme de cultură generală şi probleme de viaţă. Era interesant cum
obliga profesorul Stere prin nobilețea sa. În final comisia îmi acordă nota 10. Eram buimăcit, nu-
mi venea să cred că este adevărat. Muncisem serios pe tot parcursul facultăţii, au fost multe
întrebări suplimentare de la alte discipline, parcă eram într-o transă, nu mă puteam nici bucura,
a fost concentrare mare. După examen, conform tradiției, cu mai mulți colegi însoțiți de
profesori, ne-am oprit direct la restaurantul din Parcul Expoziției. Nu ştiu cum am ajuns acasă,
locuiam atunci la un bloc în Podul Roş. Cred că a fost prima dată în viaţa mea când eram
„beat”, altfel nu-mi explic, de ce nu-mi amintesc nimic. Poate a fost depresurizarea ca la
cosmonauți, când se întorc din cosmos şi revin pe pământ, acumulasem o oboseală şi un stres
peste limitele normale şi m-a ajuns.
După ce am urmat această facultate şi am absolvit-o cu bine, constatam aşa cum au
făcut-o şi alţii înaintea mea că: „este bună filozofia dar nu se poartă” în zilele noastre. Am
constatat pe propria piele, că am avut un câştig doar în plan personal, în plan social nu m-a
propulsat în politică şi nici în învățământ, mergând în industrie, erau alte cerințe, care cereau o
altfel de profesionalizare. Dar nu mi-a părut rău niciodată că am făcut această facultate, ea mi-
a deschis noi orizonturi şi m-a îmbogăţit interior. Eram ca o casă cu multe balcoane, aveam
vedere către toate punctele cardinale. Se întrezărea la orizont un viitor pe care îl percepeam
deosebit şi interesant pentru mine, fie şi prin prisma că eram un luptător şi nu-mi propuneam să
mă opresc aici.
Cum am arătat deja, medicii în timpul facultății, mă strigaseră de câteva ori la catalog.
Nu se putea altfel, în viaţă toate au un preţ. Dar totul este bine când se termină cu bine.
87
primesc o vizită inopinantă a primului secretar de la județul UTC, Gheorghe Morăraşu. În acea
zi eram pe teren în comuna Strunga.
Deşi Gheorghe Morăraşu era un om tot timpul serios, poate cam încordat uneori, în
relația cu mine a fost binevoitor, relaxat şi apropiat. După ce l-am informat care este situația în
teritoriu, a rămas pe teren jumătate de zi, desfăşurând un program ad-hoc. Am mers cu el la
şcoli, la bufetul din comună cât şi la locul unde era cazanul de țuică. Inteligent şi muncitor,
uneori aparent inabordabil, acest om era preocupat să se convingă singur, de realitatea
terenului. De aceea era mai mult pe teren, putea fi găsit rar la sediu. Această deplasare a lui era
cu o țintă precisă, să mă verifice cum acționez în diferite situații. Eu apreciam că este un control
de rutină, la care se poate aştepta fiecare activist din teren. A luat relații de la diferite persoane
din comună, a constatat că la bufet şi la cazanul de ţuică nu aveam o relație de „serviciu” ci
ocazională. Cazanul de țuică l-am descoperit, doar când a venit primul secretar în comună. La
plecarea din comună îmi spune: „Costică ne întâlnim mâine, la ora 14 la lucrările Plenarei
Comitetului Municipal UTC Iaşi “
Am fost luat prin surprindere, eu lucram la județ, atunci eram la secția de propagandă,
mă întrebam ce se poate discuta la plenară şi trebuie să particip şi eu. Mă conformez
convocării, după cum a decurs vizita, părea că nu sunt probleme, de aceea am considerat că
poate fi un schimb de experiență, participarea la plenara municipiului UTC Iaşi. În cadrul acestei
plenare, care a fost un moment de răscruce pentru mine, a fost ales prim secretar al Comitetului
Municipal UTC Iaşi Petre Popescu care era inginer textilist fiind promovat de la Fabrica “ Textila
“ Iaşi. Ca secretar cu propaganda, cu funcţie imediat după primul secretar, am fost ales eu,
numai la asta nu mă aşteptam.
Timpul a început să lucreze în favoarea mea, eram absolvent de liceu şi a unui curs pe
linie de tineret de un an în cadrul Academiei „Ştefan Gheorghiu”, începusem cursurile la
Facultatea de Filozofie şi acum eram promovat în funcţie la Comitetul municipal UTC Iaşi, era o
evoluție logică. Apoi Iaşul nu era orice comună, ca şi capitală de județ şi chiar a Moldovei. Nu
ştiam mare lucru, despre ce trebuie să fac, în noua funcţie. Dar ca în orice începuturi, la primii
paşi ţi se dau circumstaţe şi eşti chiar ajutat. La județ era secretar cu propaganda, Constantin
Dumitru, un om ager şi inteligent, cu înclinație spre jurnalism, cooperant şi plin de idei în
organizarea unor acțiuni politice şi cultural-educative cu tinerii. L-am întâlnit în Bucureşti după
revoluție, a optat definitiv pentru profesia de jurnalist.
La municipiul UTC, deşi am intrat într-un colectiv deja constituit, întinerit mult în ultimele
luni, am fost primit bine, mai ales că într-un anumit fel, proveneam tot de la municipiu, unde am
fost promovat iniţial din şantier. La momentul respectiv ne-am nimerit în secretariatul
municipiului UTC o garnitură de tineri care ne completam în mod fericit. Petre Popescu prim
secretar, un flegmatic, eu aproape coleric, Sanda Baciu secretar cu şcolile, o sangvinică, Vasile
Tofan secretar la tineretul muncitoresc, un amestec de flegmatic cu sagvinic, urmau apoi şefii de
sectoare organizatoric, şi de pregătire militară a tineretului şi ceilalţi activişti pe domenii de
activitate. Era o atmosferă bună în cadrul colectivului nostru, conlucram şi ne suțineam unii pe
alţii, nu am avut evenimente deosebite sau excluderi disciplinare din muncă.
Dacă asupra unui activist în acele vremuri, plana vreo suspiciune sau vreo reclamație
scrisă (erau tovaraşi care vegheau), uneori se ajungea până la Comitetul Central al UTC. În
timp scurt, se deplasa cineva la fața locului pentru analiză şi decizie. Erau unele aspecte care
se tratau mai discret iar altele ajungeau ca teme de discuţie în organizaţia de bază, nu atât
pentru îndreptarea celui în cauză cât mai ales să nu cadă şi alţii în greşeală.
Erau anii când ne puteam lăuda că aveam un tineret cuminte, angajat la învățatură în
şcoli şi facultăți sau la muncă în fabrici şi pe şantiere, nu ne confruntam cu fenomene
îngrijorătoare sau ieşite din comun. Dacă unii tineri proveniți din familii cu posibilități şi cu
prețenții nu reuşeau la facultate din primul an, părinții aproape îi obligau să se încadreze până
la admiterea anului următor, în producție. Aşa puteau cunoaşte valoarea muncii şi să compare
88
greutatea cărţii şi cea a muncii în fabrică. Cunosc destule exemple de persoane care au reuşit
prin acest „experiment”, descoperindu-şi adevărata vocație şi performând în profesie. Unii ar
spune acum că ne zbăteam în mediocritate, ca şi cum în zilele noastre, întâlneşti campioni la
fiecare colț de stradă. Sunt percepții de înțeles, pentru unii care trăiesc istoria din auzite.
În aceste circumstanțe, era sus ştacheta prețențiilor la promovarea activiştilor, nu erau
nici de trimis la călugărie, dar nici să-şi pună rufele pe gard. Munca la tineret, era o şcoală de
cadre pentru partid, aşa că mereu partidul prin reprezentanții săi, era cu ochii pe noi. Acest
control era mai mult îndrumare, noi aveam libertate şi autonomie de mişcare în limitele statutului
UTC şi a hotărârilor Comitetului Central UTC. Se prefera ca această organizație în mare parte
să fie cu propulsie internă, încurajându-se într-un anumit fel iniţiativa. Nu convenea la nimeni ca
tinerii să crească nişte handicapați.
La Municipiul de Partid Iaşi, era secretar cu propaganda P. Florea, un intelectual rasat,
calm, aşezat, se impunea prin argumente şi nu prin ton, preda şi în învățământul superior.
Conjunctura era bună pentru mine, atât în interior cât şi cu vecinătățile (şefii ierarhici).
Puteam să-i iau ca exemplu, nu se paria pe mârțoage, erau oameni de calitate, capabili, deşi
făceau propagandă de partid, nu lucrau cu obediență sau ostentație în munca lor. În inteligența
lor, simțeau că efectele ar fi fost inverse. Excese făceau alţi activişti care păstoreau alte
sectoare, ei căutau să aplice litera şi nu spiritul politicii partidului. Cred că nici ei nu erau prea
convinşi, dar dădea bine. La puţină cultură, pot fi excese de altă natură.
Odată intrat în politică, ca în tot ce am realizat în viaţă, înaintarea a fost pas cu pas,
uneori au fost şi paşi înapoi. În aceste circumstanțe eram foarte atent la ce se petrecea în jurul
meu. Urmăream cum se comportau în diferite situații activiştii cu mai multă experiență de la
UTC şi partid, pe unii i-am imitat, dar imitarea presupune să-ți iasă imediat figura făcută de
celălalt şi eu doream mai mult. Am reuşit după un timp, când am văzut cum acționează şi
reactionează în diferite ipostaze Ilie Dodea, care la momentul respectiv era şeful secției
organizatorice la comitetul județean de partid Iaşi, să-l iau ca model. Avea ceva acest om care
atrăgea atenția, o cumsecădenie afişată, se adresa pe un ton egal, politicos, cu disponibilitate
de a-i asculta pe ceilalţi şi a-i lua în seamă. Impunea prin ținută deşi nu era un om prea înalt,
dar avea argumente pentru ce solicita, cu el se lucra de ruşine şi nu de frică. Parafrazând-o pe
Golda Meir, el era un om atât de mare, încât îşi putea permite să fie şi „umil”. Între timp am aflat
că se trăgea de pe aceleaşi meleaguri ca şi mine. Cum am putut constata în viaţă, omul duce
cu el ceva specific locului natal. Unul este omul din zona de munte, şi altul este cel din zona de
deal sau de şes. Se cunoaşte dacă a fost născut în locuri unde a bătut vântul sau în zone
împădurite, care parcă i-au modelat un suflet mai sensibil. Aşa cum deosebiri sunt dacă vii de la
oraş sau de la ţară. A pornit de jos acest domn Dodea şi a reuşit prin muncă şi învățatură să
ajungă un fin intelectual şi un om care „sfințea” locurile pe unde trecea. Îl întâlnim în timp,
director la şcoala de partid din Iaşi, în câţiva ani a reorganizat totul aici, dovedindu-se un
gospodar desăvârşit. Prin bunăvoința lui, după căsătoria mea, am fost cazat aproape jumatate
de an la un cămin de la şcoala de partid. Acest om când făcea un bine dădea impresia că are o
obligaţie față de tine, nu că îți face o favoare. Nu am avut ocazia să fiu de prea multe ori față în
față cu Ilie Dodea, pentru mine el a fost o țintă mişcătoare, care nu m-a dezamăgit în opțiunea
mea de a-l lua drept model în politică şi nu numai. Într-un mod destul de curios, de la Şcoala de
partid Iaşi, este trimis ca director la Centrul de librării Iaşi. Şi aici a schimbat totul de la mobilier,
folosirea spațiilor, organizarea activității şi atitudinea personalui față de munca cu cartea, în
scurt timp totul purta amprenta muncii şi personalității sale. Plecasem de mai mulți ani din
munca politică, aveam probleme cu sănătatea şi m-am întâlnit întâmplător cu el, care s-a arătat
foarte mirat de şubrezirea sănătății mele, ca după câteva luni să aflu că a murit după o scurtă
perioadă de spitalizare. Aflu peste 20 de ani, că evoluţia în sens invers din politică a lui Ilie
Dodea, care a fost trecut dintr-o muncă în alta, se putea datora şi faptului că a avut o serie de
89
manifestări potrivnice conducătorilor regimului comunist, care îl depistase şi îi purtau sâmbetele.
Este o postură care îl onorează pe Ilie Dodea, recunoscută şi de cei care au practicat o anumită
dizidență în Iaşi de-a lungul mai multor ani. Este în acest context menționată şi legatura sa cu
Ion Iliescu care conspira şi el împotriva regimului.
Puteam să-mi iau şi alte modele, dar nu prea păreau croite pe calapodul meu. Aveau cei
din jurul meu suficiente elemente de luat în seamă şi chiar de urmat, dar aveau şi stridențe, cu
mult artificial şi prefăcătorie în comportament. Este folositor pentru fiecare om un model spre
care poate aspira şi chiar să-l întreacă, dar de cele mai multe ori în viaţă eşti pus în diferite
ipostaze când nu mai functionează reţeta modelului, trebuie să fii tu cel care te redescoperi
mereu. Dar ce luăm sau primim de la alţii sunt bunuri câştigate, care ne dau conturul şi ne
potențează propria personalitate, regăsită în caracter şi în raportarea noastră la lume.
Modelul în viaţa este un fel de „far” care te ajută să localizezi mai bine „portul” de destinație.
Poate este prețențioasă formularea de „model”, pentru că în orice moment şi în fiecare zi avem
ceva de învățat de la cei de lângă noi. Raportat la anumite cutume profesionale, morale,
spirituale sau materiale, învățătura aceasta poate avea un sens pozitiv sau negativ, este
opțiunea fiecăruia.
O perioadă de timp, ținând şi locul primului secretar, am fost „meşter” la toate. Munca
activiştilor UTC nu era în sediu, ci în teren, în organizațiile de tineret. Toţi erau băieti buni, dar
mai constatam uneori că la rapoartele săptămânale, îmi vindeau „castraveți”. Verificând cu
telefonul sau aflând întâmplător aveam confirmarea, ca unii activişti nici nu trecuseră pe unde
susțineau că au fost, ceea ce m-a supărat tare. Îmi formasem o cutumă de comportament, că
dacă cineva are o problemă să fie înțeles, ajutat, pentru a fi eliberat de o preocupare sau o
apăsare, dar nu prin driblare sau dezinformare.
Nu-i vorba că peste ani, excepțiile au devenit regulă. Era o campanie națională, pentru a
atrage tinerii în organizația UTC. Se renunțase la ceremoniile de înmânare în mod festiv a
carnetelor UTC. Activistul întocmea documentele de primire în UTC, prelua apoi carnetele
pentru înmânare celor în cauză. Undeva se rupea firul, pentru că nu mai venea cu lunile
cotizația. Pe presiunea exercitată, unii luaseră numele la noii membri, de pe crucile din cimitir.
Era o sarcină, o întrecere şi nimeni nu dorea să se pună în situații de criticat. Şi la muncă
patriotică, s-a constatat că s-a raportat la lucrarea, curățirea de spini a islazurilor, o suprafață
care depăşea de două ori suprafața țării. Probleme erau şi când trebuiau colectate sticle şi
borcane. La borcane era o problemă, pentru că gospodinele le recuperau pentru conserve în
propria gospodărie şi atunci unii secretari de UTC din organizații, cumpărau borcane de la
centrul de achiziții şi le vindeau la UTC-şti, care apoi le predau prin organizație la Centrul de
achiziții şi aşa se făcea „planul”. Ne cam mişcam în cerc, dar toată lumea avea treabă şi se
realiza şi sarcina.
Dezinformarea perpetuată în timp, era ca o „carie” care a intrat în toate, politică,
economie, relații interpersonale. Curios cum a crescut această buruiană „dezinformarea” când
se proclama peste tot rolul de îndreptare şi progres al criticii şi autocriticii şi marile „succese” ale
unora. Era o percepție „bramburistă”, nu ştiai de unde porneşte această întrecere, peste tot
numai „recorduri” (cincinalul în patru ani şi jumatate), puteau fi mai multe supoziții, menținerea
în țară a unei mişcări browniene, de a brava în fața altor țări socialiste sau față de lumea
capitalistă, pentru că nivelul de trai era cel pe care îl ştim în anul 1989. Dar ne-am convins pe
parcurs că poate fi şi mai rău pentru unii. Cert este că exagerările, pierderea legăturii cu
realitatea şi cu tendințele de evoluție a lumii, ne-a izolat ca țară şi ne-a făcut vulnerabili în fața
furtunii care a măturat sistemul socialist.
Parcă este un blestem al nostru al românilor, trebuie să ducem „lanterna” plutonului
altora, noi mereu venim cu revoluțiile sau reformele în urma altora. Se confirmă această
constatare şi pentru ce se întâmplă cu noi si după 23 de ani de la revoluția din anul 1989. Cred
90
că pierdem oportunități, pentru că nu am ajuns în nici un moment aşa de rău încât să facem
„intervenții chirurgicale” de amploare şi apoi să o luăm de la început. Mergem tot pe variante
„originale”, în pasul nostru, în timp ce alţii sunt departe. În prea multe decizii predomină afectul
ca să nu spun instinctul în detrimentul rațiunii. Poate ştim ce şi cum trebuie făcut dar ne
pierdem în circumstanțe de timp, de loc şi de persoane.
Dar să nu sărim peste etape, pentru a nu trece peste munca mea de secretar cu
propaganda în cadrul Comitetului Municipal UTC Iaşi. Este o perioadă pe care mi-o amintesc cu
plăcere. A fost o postură pe sufletul meu, m-a menținut în întrecere cu mine şi cu alţii. Am căutat
să fiu la înălţimea răspunderii încredințate, fără stridențe si fără emfază. Am relaționat foarte
bine cu tinerii din toate domeniile de activitate, începând de la elevi, studenți, intelectuali, până
la muncitorii din fabrici şi şantiere. Mă bucurau întâlnirile cu ei, erau deschişi şi sinceri în relațiile
cu mine şi eu mă străduiam să am un comportament firesc, receptiv la problemele lor şi cu
disponibilitate de a-i ajuta. Am fost respectat şi urmat de tineri, puteam să dau şi sfaturi,
trecusem prin mai multe în viaţă față de unii dintre ei. Niciodată nu am uitat de unde am plecat
şi poate de aceea am avut mereu o cumsecădenie, care culegea în relațiile cu oamenii
încredere, zâmbete şi bunăvoință. Eram conştient de ce făceam, influențam mentalitatea şi
atitudinea tinerilor, pentru a-şi face bine munca şi a nu se lăsa depăşiti sau învinşi de greutăți.
Aveam şi eu „tarele” mele, nu fumam, nu beam cafea sau alte băuturi alcoolice şi poate uneori
prea apăsam pe butonul „perfecțiunii”. M-am întrebat uneori, dacă tocmai aceste „calități “ nu
mă prea făceau valabil pentru promovarea la partid. Ceream uneori promptitudine, mai aproape
de galopul calului şi aveam de a face cu oameni, pe care nu-i puteai scoate din pasul lor. Față
în față cu realitățile vieții, eram nevoit deseori să bag în buzunar oglinda prin care mă
comparam pe mine cu alţii, în ce simt, ce gândesc sau ce fac. Învățam cât de diferiți suntem ca
oameni şi că viaţa ne supune la experiențe inedite de acceptare a diversității care se impune de
la sine.
Cred că am reuşit în timp să-mi onorez funcția şi să-mi fortific calitățile de om, câştigând
încrederea tinerilor, care nu mă ocoleau, din contra mă căutau. Am avut frecvente situații când
tineri căsătoriți, pe un motiv sau altul, constatau că nu mai merge relația. Deşi nu eram un as la
această „disciplină”, am reuşit să consiliez situații critice, ascultând părţile, apelând chiar la
colegii şi părinții lor. Erau certuri trecătoare, probleme de locuință, serviciu, gelozie ş.a. Insistam
mai mult pe elementele care îi apropie comparativ cu cele care îi pot înstrăina sau despărți. Nu
era totuşi atunci libertinajul din ziua de astăzi când tinerii fug de căsătorie sau o consideră o
instituție depăşită. Erau situații când mă căutau parinții unor tineri, care aveau deviații de
comportament, ajungând până la lovirea părinților. În asemenea cazuri ceream sprijinul
organelor de miliție, dar îi invitam şi la noi, când sprijinul acordat pentru a găsi un serviciu,
putea fi soluția problemei. Trebuie să menţionez că asemenea situaţii, erau excepţii în acele
vremuri. Când lumea avea atunci probleme de suflet sau materiale, cei mai în vârstă mergeau
la sindicat, tinerii la organizația UTC şi partidul era cel care avea decizia finală.
Un lucru este cert, atunci mulți din internații la psihiatrie, erau bolnavi închipuiți, pentru a
scăpa de puşcărie sau pentru un avantaj material, nu ca acum când stresul şi disperarea, fac pe
bune să nu mai fie locuri în spitale. Nu de puține ori am auzit după revoluție, oameni frăsuindu-
se că înainte la un necaz aveai unde să te adresezi, pe când acum trebuie să te descurci
singur. Sistemul crease un fel de dependență, perpetuată în timp şi după revoluție, regăsită în
expresii de genul: „Să ne dea, să ne facă”, Statul, Primarul sau altă autoritate. Această inerție a
românilor de a se adapta la capitalism, ne-a făcut uşor de manipulat şi păcălit, de către
politicienii negustori de promisiuni, care au părăduit averea țării din nepricepere şi uneori şi cu
rea credință.
În timp am realizat că reuşitele mele în munca cu tinerii, s-au datorat în mare parte,
faptului că atunci când mergeam într-o şcoală, facultate, fabrică sau altă institutie să discut cu
91
tinerii sau reprezentanții lor, treceam obligatoriu pe la conducerea administrativă şi politică a
acelei entități. Cu prilejul acestor întâlniri, întăream poziția secretarului organizației de tineret,
sensibilizam aceşti factori asupra problemelor tinerilor, îi flatam pentru sprijinul acordat tinerilor
şi îi câstigam pentru acțiuni viitoare.
Se cuvine să fac o menţiune specială, pentru foarte mulţi tineri ( de aceea mi-ar fi greu
să fac nominalizări ) care erau în fruntea organizaţiilor UTC, fie din şcoli, facultăţi, instituţii
publice, ori întreprinderi şi şantiere de construcţii. Am amintiri frumoase despre toţi cei care au
avut tangenţă cu mine. Dacă ar fi să închid ochii şi să-mi imaginez, mi-ar trece prin faţă un film
luminos, cu aceste tinere şi tineri, care erau cei mai buni la învăţătură şi la locul de muncă şi în
plus făceau şi această activitate obştească, de a se ocupa pentru înfluenţarea în bine a
comportamentului tinerilor. Aceşti tineri erau cu atât mai valoroşi cu cât erau desemnaţi chiar de
tineri, pentru ale fi lideri. Ei erau un fel de aristocraţi ai generaţiei tinere de atunci, cum se
spunea în acele vremuri, erau fruntaşi. Pe unii i-am urmărit în timp şi am avut motive de
bucurie, cînd am constatat că şi-au onorat cum se cuvine numele. Ca o referire generală la
tineretul acelor vremuri, chiar nu ridica probleme deosebite, poate şi unde aveau tinerii o
ocupaţie, un acces mai facil la muncă şi învăţătură, o preocupare mai atentă a familiei, a şcolii
şi a statului pentru a deveni oameni respectabili. Sigur erau şi excepţii, dar nu ieşeau evident în
decor ca fenomene condamnabile.
În munca educativă cu tinerii, nu se marşa doar pe cartea unui învățământ politic prin
care să se repete unele lozinci şi percepte vizând politica partidului şi ințelepciunea
conducătorului până la saturație. Erau organizate acțiuni sistematice pentru educația patriotică,
etică, ateistă, estetică şi sexuală a tineretului. Sigur se poate spune că partidul prin ideologia sa
era în toate. Este parțial adevărat, însăşi tinerii prin nonconformismul specific vârstei, nu se
complăceau în a fi încolonați şi să bată pas de defilare. Nu neg faptul că unele din aceste
acțiuni, aveau un caracter mai festivist şi o anumită stângăcie. Aceste acțiuni se adresau
anumitor categorii de tineri, pe nivele de vârste, de cultură şi de preocupări. Nu se reuşea
asigurarea interactivității în toate acțiunile promovate. De regulă expunerea era cea mai „tocită”
formă de desfăşurare a acestor acțiuni şi apoi dezbaterea şi alte forme mai moderne de redare
a unor informații. Mai puțin la îndemână erau acțiunile de educație sexuală, care se organizau
de regulă în şcoli, la ora de dirigenție. Se insista pe necesitatea organizării unor asemenea
acțiuni, dar se făceau cu multă pudoare, cu reținere chiar, de multe ori se pierdeau lectorii în
generalități. Erau glume că unele eleve, le-ar putea face ele la profesoare educație sexuală.
Este drept, mai rar dar mai rămânea gravidă câte o elevă în ultimii ani de şcoală. Aşa cum era
mare numărul tinerilor din evidența laboratorului municipal de boli venerice, care erau tratați cu
discreție şi uneori erau urmăriți cu miliția fiind inconştienți asupra stării sănătății lor. Cu sau fără
educație sexuală, tinerețea îşi spunea cuvântul. Era totuşi un control social şi un comportament
reţinut al tinerilor. Prioritatea tinerilor era învățătura şi apoi distracția şi altceva. Mai şi fuma câte
un elev prin WC-ul şcolii. Dar orice am spune, era distanță foarte mare față de liberalizarea şi
libertinismul din ziua de astăzi, când s-a trecut cu viteză cosmică de la ţigari la narcotice s-au de
la jocuri pentru consumul excesului de adrenalină, până la adevărate bătăi în şcoli. Păcat că
astăzi, în viteza cu care vrem să trăim şi să simţim toate, consumând multe din plăcerile vieții
de crude, ne văduvim viitorul şi alte perioade din viaţa noastră de bucuria unor descoperiri care
doar în anumite momente au gust şi preț !
Dacă ne referim la unele fenomene din rândul tinerilor, îmi amintesc că în marea vogă a
întrecerii socialiste, tinerii din fabrici se segregau de persoanele mai în vârstă, apreciind că ei
ştiu şi fac totul. Bineînţeles că noi de la municipiul UTC, nu încurajam asemenea inţiative, aşa
cum nu erau susţinute nici de conducerile întreprinderilor. Pot menţiona că pornind de la aceste
scurtcircuite între generatii, împreună cu Constantin Dumitru secretarul cu propaganda de la
Comitetul Județean UTC Iaşi, am organizat la Iaşi, Simpozionul Național „Raporturile între
92
generaţii, conlucrare sau conflict? “ A fost o participare numeroasă, cadre universitare şi din
producţie, psihologi, sociologi şi medici. Prin temele prezentate s-a pledat pentru armonie între
generaţii, contradicţiile fiind inerente, dar conflictul poate fi evitat prin dialog şi înțelegere. Nu am
rezolvat problemele existente, dar se recunostea existenţa lor, se dădea un semnal şi se
propuneau unele soluţii prin vocea unor specialişti în studiul comportamentului uman. În acest
context ar fi de menţionat, că sub egida CC al UTC îşi desfăşura activitatea Centrul Național de
cercetari în domeniul tineretului. Erau studii care vizau diferite categorii sociale de tineri,
efectuate de specialişti, argumentate ştiințific şi adaptate la realităţile noastre. Era o instituţie
utilă, păcat ca nu funcţionează şi astăzi ceva asemănător, ne-ar scuti să tratăm unele fenomene
sau probleme ale tinerilor la general sau chiar să le ignorăm.
Era totuşi operatională convingerea, că tinerii înseamnă viitorul şi nimeni nu-i poate
ignora. Sigur erau limitele sistemului, poate prea multă rigiditate, conformitate, dar nu putem să
trecem cu vederea, garantarea şi susținerea accesului la învățătură, la un loc de muncă şi la
locuință. Se critica faptul că era o legare de glie, prin repartițiile cu locul de muncă în altă
localitate decât cea de domiciliu, dar nu şoma nimeni.
Efectul muncii educative în rândul tinerilor, se regăsea cel mai vizibil în atitudinea
acestuia față de muncă. La timpul respectiv, industria Iaşului era relativ tânără, cum tânără era
şi forța de muncă care o deservea. Erau suficiente exemple şi motive, din care rezultă că
fabricile, unele cu dotare tehnică modernă, erau pe mâini bune, zona industrială a municipiului
Iaşi, fiind un exemplu şi pentru alte oraşe din țară. Această stare de fapt, o puteam constata cu
ochiul liber în deplasările făcute în diferite fabrici din Iaşi, unde tineretul ocupa o pondere
importantă. O să foiletez o serie de imagini, care mi-au rămas în memorie şi pe care le consider
caracteristice pentru fabricile respective şi pentru altele din Iaşi şi din țară.
La fabrica „Nicolina”, pe afară totul era vopsit, bine întreținut cu spații verzi, un control
riguros la intrarea în unitate. Nu vedeai persoane să se plimbe fără rost prin curtea fabricii. În
interior secțiile erau mobilate cu tot felul de utilaje, la care lucrau muncitorii, fiecare concentrat
la lucrul său. Totul respira hărnicie, conştinciozitate, ordine şi disciplină. Părea că nimeni nu
este în plus, fiecare ştia ce are de făcut, inspirând siguranță şi stabilitate. O bună parte din
producția lor era destinată exportului.
O altă unitate cu tradiție era „Țesătura”, aici peste 90% din personal erau femei. Într-o
singură hală erau zeci de războaie de țesut, cu mult zgomot şi scame. În aceste hale vara
aproape nu aveai aer, dar nu se plângea nimeni, era un loc de muncă. Mai mult, angajate în
întrecerea socialistă, unele femei lucrau la mai multe războaie. Şi aici se lucra pentru export.
O notă aparte făcea în zona industrială, Combinatul de Fibre Sintetice. Începând de la
intrare era ordine şi curățenie. Se intindea pe un spațiu imens atât pe orizontală cât şi pe
verticală. Microclimatul din secțiile de producție era bine optimizat la temperatură şi noxe. Când
cineva îți prezenta o secție de producție o făcea cu o anumită mândrie şi cu conştiința faptului
că ei reprezintă ceva. Climatul de muncă era tonic, părea că totul le reuşeşte şi că sunt cei mai
buni. Director general era inginerul Staicu, care aplica în munca de conducere metode moderne
de management. La momentul respectiv era uzina cu cel mai mare număr de personal din Iaşi.
După ce s-a construit Combinatul de Utilaj Greu, acesta prin cei peste 10000 de salariați şi-a
adjudecat locul întâi. La Combinatul de Fibre Sintetice, directorul general făcea un tandem
redutabil cu directorul economic Furnică Vasile (moşul meu, care nu ma ajutat la începuturi) o
somitate în domeniul economic. La acest combinat, o bună parte din materia primă era din
import, cum o mare parte din producție era destinată exportului.
Dacă ne referim la „Tehnoton”, această fabrică era un avanpost al tehnicii moderne. Se
lăudau că în nomenclatorul lor de fabricație era şi aparatură de emisie–recepție pentru nave, o
producție destinată exclusiv exportului. Şi forța de muncă de la aceasta fabrică era aproape în
exclusivitate cu pregătire medie şi superioară. Dacă te deplasai prin fabrică, aproape peste tot
aveai o imagine de farmacie.
93
De menţionat că în aceste uzine, funcţiona un sistem integrat de organizare a activităţii,
nu erau activităţi externalizate ( cum ar fi asistenţa medicală, cantina, gospodărie anexă şa. )
Se asigura astfel o protecţie socială eficientă, fie ca asistenţă sanitară, o masă la cantină la preţ
rezonabil, rezultat din carnea obţinută în gospodaria anexă din uzină. Funcţionarea unor
activităţi auxiliare, dădea posibilitatea redistribuirii unor persoane din producţia de bază, în locuri
mai uşoare de muncă pe motive medicale sau pentru muncă într-un singur schimb de lucru, în
special pentru mame.
O caracteristică a tinerilor şi nu numai a lor din aceste fabrici menționate, era siguranța
locului de muncă, sentimentul de mulțumire a ceea ce făceau şi o lipsă de grijă pentru ziua de
mâine. Nu era nici un semn al „cutremurului” care a venit la sfârşitul anului 1989, ca şi efectele
sale în timp, regăsite în nelinişte şi nesiguranță. Această stare de spirit, poate fi extrapolată şi la
alte colectivități de angajați din economia țării. Poate era şi „mărul” frumos pe dinafară iar în
interiorul lui se dezvolta un „vierme”, dar ceea ce se vedea, salva cu succes aparențele.
Cu toată libertatea proclamată după anul 1989, parcă înainte, avea românul de rând
viaţa mai plină, mai cu sens, mai fără griji şi cu mai puțin neprevăzut. Erau mulți care se lăsau
în „căruță”, duşi de „cai” în voia lor, cum majoritatea nu au fost pregătiți pentru a lua startul
competiției impuse de „capitalism”. Dar să nu anticipăm, de la momentul unde ne aflam mai
erau 14-15 ani până la revoluție. Nu facem acum o analiză comparativă, avantaje şi
dezavantaje sunt şi în cele mai optime situații. Este o nemulțumire firească a omului, care duce
la progres. Ce-i valabil astăzi, mâine nu mai este de actualitate şi poimâine trebuie schimbat.
Operează nestingherită, legea negării, negaţiei, ceea ce ne face să ne confruntăm cu noi
realități, la care trebuie să ne raportăm adecvat. Se poate critica faptul că atunci era o anumită
„înregimentare” a tineretului, toată lumea tunsă regulamentar si fără perciuni. Nu-i vorbă, mai
apărea şi în acel timp, câte un tânăr cu cercei în ureche, nu aveau încă în nas, sau cu părul mai
lung. Cum mai evoluează lumea! Acum sunt mulți raşi în cap. Dar nu auzeai de droguri, consum
excesiv de alcool (la țară prin sate, se mai purta) sau tineri necuprinşi la şcoli sau la muncă. Nu
discutăm de excepții, de care se ocupau doctorii şi miliția. Sigur nu era libertate, ea a fost
dobândită printr-o revoluție şi după 23 de ani, nu prea ştim ce să facem cu ea. La revoluție aşa
cum declara generalul Stănculescu, oamenii strigau în ordine : «Jos Ceauşescu» , «Libertate»
şi «Jos comunismul» după cum observăm, libertatea este în suferință (se ascultă telefoanele,
se filmează instantaneu şi folosim manipularea ca politică de stat), tocmai că mult hulitul
«comunism» este încă sus, a renăscut din propria cenuşă. S-a făcut un simulacru de
condamnare a comunismului, un fel de praf în ochi şi printr-un camelionism exersat în ani, la
vremuri noi, tot noi. Cu alte cuvinte, nu a avut loc o înnoire a cadrelor, ci mai mult o reciclare a
lor. Măcar înainte, nu se prezenta cioara drept papagal, în ce priveste asumarea sistemului.
Cu referire la activitatea UTC, fiecare organizație avea o viaţă internă, o formă oarecum
impusă de socializare a tinerilor, cu adunări generale lunare, când se analiza activitatea de
fiecare zi, situații deosebite şi modalități de rezolvare. Se făceau noi primiri de membri în
organizație, uneori se ajungea şi la excluderea unor tineri din organizație, aplicarea statutului
organizației nu era facultativă. Erau suficiente probleme, cu prezența membrilor UTC la sedințe,
cu plata cotizației şi cu interesul pentru învățământul politic, de aceea multe acțiuni de acest fel
intraseră într-o rutină şi aveau un aspect pur formal. Nu de puține ori, plictiseala de la sedințe,
era un bun prilej pentru a-i fura pe unii somnul. Sigur era mult formalism, dar nu putem omite
faptul că erau şi prilejuri prin care aflam ce probleme mai are fiecare tânăr şi dacă poate fi ajutat
într-un fel sau altul.
Cum ştim era un program la televizor, „raționalizat” cum era şi cu căldura şi alimentele,
de aceea era o căutare a tinerilor şi nu numai a lor, de a prinde alte posturi de televiziune sau a
asculta la radio „Vocea Americii” sau „Europa liberă”. Erau interzise asemenea preocupări, dar
era un mod de a-ți explica mai bine ce se întâmplă în România şi cât suntem de defazați față
94
de alţii şi în general de ce se întâmplă în lume. Astfel se putea evita monotonia şi se spera la
altceva. Îmi amintesc că mergeam în delegații, în Bucureşti sau Cluj şi aveam o mare
curiozitate să urmăresc la televizoarele din camera de hotel, programele de la bulgari sau
unguri. La ei era lațul lăsat mai lung aveau o mai mare deschidere spre lumea „cealaltă”. Aşa
speram şi visam noi românii că poate se va schimba şi la noi ceva. Fiecare tinde spre ce nu are.
La noi era prezentată la televizor, aproape exclusiv familia Ceauşescu, „marile succese” ale
momentului, o politizare excesivă şi o închistare în dogmele regimului. Făcea excepție de la
acest tipar, emisiunea „Teleenciclopedia” care respira cultură generală şi câte o masă „rotundă”
pe diferite teme de interes general. Nu-i vorbă că astăzi, este plină „taraba” cu tot felul de oferte,
din care cele mai cumpărate „mărfuri” sunt politica, moravurile uşoare şi manelele. Ăsta-i gustul
timpului, asta se oferă. Deşi cred că este mai mult o refulare a frustărilor oamenilor, când
aceştia consumă ceva din care nu se văd sătui, mulţumiţi sau satisfăcuţi. Dar sunt “ surogate “
care substituie speranţa pentru mai bine, opţiunea pentru un frumos sănătos şi accesul la un
trai decent.
Indiferent de categoria de tineri, la una, două săptămâni, se organizau reuniuni
dansante. În şcoli participau şi profesorii, care supravegheau buna desfăşurare a acestor
acțiuni. Prin aceste acțiuni se elimina excesul de energie al tinerilor, era relaxare, legare de
prietenii şi socializare a tinerilor. La studenți, cantinele studenteşti, deveneau neîncăpătoare,
uneori se mai stingeau şi luminile, pentru ca totul să aibă mai multă intimitate. Dar erau acțiuni
desfăşurate în limitele decenței. Eram la o reuniune organizată la cantina Codrescu, când au
apărut la un moment dat doi tineri, îmbrăcați cu cojoacele pe dos, au forțat intrarea şi au intrat
în sala de dans, încercând să perturbe ordinea. Comitetul de organizare a intervenit imediat,
fiind calmați şi evacuați din sală. Deci „stupul” avea un roi puternic care putea oricând evacua
„trântorii”. Cu prilejul acestor reuniuni se organizau şi diferite concursuri, se simțea toată lumea
bine. În timp lucrurile s-au mai sofisticat, în special după revoluție, când tinerii la unele discoteci,
au vrut să încerce plăcerea, de a călca pe cărbuni încinşi sau să se ardă în flacără de spirt.
Este o caracteristică a tinerilor, să încerce senzații tari, dar ar trebui calculat riscul pentru că au
fost cazuri de mutilări a unor persoane şi chiar decese.
Acțiunile organizate în organizațiile de tineret, erau monitorizate prin transmiterea
săptămânală a graficelor de desfăsurare către Comitetul Municipal UTC, aşa asiguram
participarea şi a activiştilor noştri.
O acțiune de masă în care au fost antrenați mulți tineri, a fost Festivalul Național
„Cântarea României”, constând într-o întrecere între diferite formații artistice cu ecou mai ales
în şcoli. Erau şi inconveniente, deşi se promovau tinere talente, profesorii se plângeau că nu
prea mai rămânea timp pentru făcut carte între repetițiile pentru aceste confruntări artistice şi
politice (erau teste cu întrebări). Dar atmosfera aceasta de întrecere îi prindea pe toţi de la
directorul de şcoală, până la ultimul elev din galerie. Trăiau satisfacția câstigătorului şi erau
popularizați în presă, aşa cum trăiau deziluzii cei care pierdeau.
Am organizat şi câteva ediții a festivalului interjudețean „Vlăstarele Cântului”, un festival
de muzică uşoară, o inițiativă a Iaşului, organizat de secțiile de propagandă şi şcoli. Un festival
care s-a bucurat de un larg ecou, cu o participare numeroasă, care se desfăşura pe o durată de
mai multe zile. Prin acest festival se promovau în special tinerele talente din şcoli.
De înţeles că se folosea în multe acţiuni politice, un limbaj standardizat ( cum i se spune
astăzi, un limbaj de lemn ). Dacă ar fi să mă refer la denumirea unor acţiuni organizate cu tinerii,
surprindem pe lângă limbajul menţionat şi influenţa unui ton dat de un dirijor invizibil, care nu
poate lua decât notele de sus. Trebuia să-l facă pe om să creadă, să lupte, să nu se
mulţumească cu puţin, cu ancorare în istorie ( ceea ce nu se prea mai face în zilele noastre ),
recunoştinţă pentru înaintaşi şi dor de muncă. Sigur că şi atunci era era ignorată şi chiar
denaturată istoria de dinaintea instaurării socialismului ( comunismului, cum se bate monedă
astăzi ), aşa cum de fapt se face acum cu istoria socialismului. Situaţii motivate în mare parte că
95
atunci când suntem prea aproape de unele evenimente, reacţionăm emoţional şi mai puţin
raţional. Dar să exemplificăm cu unele acţiuni organizate cu tinerii în acele vremuri, sub
genericul “ Manifestări politico-educative şi cultural-sportive “ cum ar fi: “ Tot înainte! “, “ Eroi au
fost, eroi sunt încă”, “ Omul zilelor noastre “, “ Ziua fruntaşilor în munca patriotică “, “ Ziua
performanţelor în producţie “, “ Flori muncii “, “ Tineretul - factor activ în realizarea cincinalului
revoluţiei tehnico-ştinţifice “, “ Iaşul tinereţii noastre “, “ Gaudeamus “, “ Olimpiade pe meserii “-
cu etapă de masă , până la nivel de ţară. Se căuta menţinerea la tineri a unei atitudini angajante
faţă de învăţătură şi muncă cât şi un comportament civilizat. Era atunci un fel de cult al muncii,
au fost şi realizări pe măsură, uneori cu mari sacrificii, la mâncare, medicamente,căldură ş.a.,
ca argument stă faptul că s-a consumat peste 20 de ani de la revoluţie, ceea ce s-a clădit
înainte de anul 1989. Poate se făcea prea mare caz cu unele succese şi recorduri, dar aşa se
puteau crea ţinte şi cultiva imboldul pentru autodepăşire la tineri şi chiar la cei maturi. Tineretul
se menţinea într-o etapă a inocenţei, care îl făcea apt pentru învăţătură şi muncă, fără a recurge
la excese. A fost ferit de a se înfrupta din “ binefacerile “ drogurilor, vedetismului, posibilităţii de
aşi lua lumea în cap, prin ignorarea bunelor maniere, în relaţiile cu părinţii, cu profesorii şi în
general cu semenii. Dar lumea evoluează!!
La secția de propagandă, eram mereu în priză. Putem spune că ne aflam într-o
campanie permanentă, desfăşurată după un anumit calendar. În toate acțiunile organizate, nu
era numai transpirație, se punea şi minte şi mult suflet. Aş spune că acțiunile organizate de noi
la tineret, mai ales în marile unități economice, aveau un grad de dificultate mai mare decât cele
organizate de partid. În timp ce secretarii noştri UTC, lucrau fără excepții efectiv în producție, la
partid erau 1-2 persoane, scoase din producție, pentru a face muncă politică. Partidul putea
lucra şi prin sarcini, noi de la UTC, ne rezumam la rugăminți. Cei de la municipiul de partid, erau
doar cu controlul la unele acțiuni, pe când noi de la UTC, puneam cum se spune „osul la
treabă”, ne implicam de la conceperea acțiunii până la finalizare. Doar „trăiam în miezul unui ev
aprins şi îi dădeam prinosul tinereții noastre”, cum spunea Labiş.
Multe lucruri şi evenimente, judecate acum cu mintea celor de azi şi în condițiile actuale,
pot păli la o analiză de detaliu. Totul avea culoarea sistemului, se mergea mult pe lucruri
comandate, cu puține alternative. Nu tot ce se gândea şi se făcea, avea cel mai scurt şi sigur
drum spre inima şi mintea tinerilor, dar era viaţă, viaţa noastră pe care o trăim o singură dată.
Poate ce era atunci bine, astăzi este rău, fiecare în felul lui îşi făcea datoria, pentru a se da un
sens locului ocupat într-o ierarhie socială şi în diviziunea muncii. Ceea ce aş vrea să asigur pe
cei care nu au fost atunci, că se muncea cu sârg şi cu dedicare, făceam mai mult ca azi unii
pentru alţii şi chiar credeam în ce făceam şi nu aspiram toţi la decorații sau la mulți bani şi
promovări fulminante. Erau unii cu funcţii mari în partid care gândeau la fel şi mulți dintre ei,
după revoluție locuiesc tot la bloc. Au credința că şi-au făcut datoria de oameni. A avut
socialismul şi conuri de umbră, locuri chiar întunecate, unde au slujit oameni care au făcut rău
premeditat sau impus şi fiecare după fapte ar trebui să aibă remuşcări, fiind supuşi judecății
oamenilor şi a lui Dumnezeu.
De menţionat faptul că în domeniul de activitate pe care îl coordonam, nu prea aveam
momente de relaxare, eram ca şi sportivii mereu în cantonament. Nu trecea bine o campanie
sau o acțiune că începea pregătirea pentru alta. Pentru o trecere în revistă a acțiunilor de
campanie să începem cu organizarea Revelionului Tineretului, unde se parcurgeau obligatoriu
următoarele etape:
- Găsirea unei săli încăpătoare, pentru o participare numeroasă. De regulă
se organizau în foaierul Casei Tineretului din Iaşi.
- Antrenarea unor formații reprezentative ale tinerilor şi invitarea unor actori
sau interpreți de muzică uşoară sau de muzică populară, pentru a susține
anumite momente.
96
- Asigurarea unui meniu variat şi după buget. Ajunsese prin anul 1978 la
120 lei/ persoană. Putem spune că era un preț modic, pentru accesul a cât
mai mulți tineri. Eram în mare dificultate la întocmirea meniului, de aceea
alternam de la un an la altul, meniul pe bază de carne de pasăre cu cel pe
bază de peşte. Cum văd că se spune acum, pentru a merge înainte în noul
an, peştele ar trebui să nu lipsească de la masa de revelion. Dădeam un obol
tradiției fără să ne dăm seama. Era o situaţie premeditată, tinerii veneau mai
mult pentru distracție, aceste meniuri fiind mai pretențioase la servit cu
furculița erau mai mult „ciugulite” de tineri şi se creea impresia că mereu era
ceva pe masă. Şi vinul, căutam să-l aducem direct de la stațiunea
experimentală, fără intermediari.
- Crearea unei ambianțe plăcute, prin poavazarea sălii de petrecere.
Lucram cu colegii din celelalte secții, până cu câteva ore înainte de
începerea petrecerii de revelion.
Cinstit, nu ne prea ticnea petrecerea revelionului, eram ca şi cum organizam, propria
noastră nuntă, mereu în mişcare şi la dispoziția fiecăruia, trebuia ca lumea să fie mulțumită.
Uneori aceste acțiuni de petrecere a revelionului se desfăşurau în mai multe locații. Nu au fost
niciodată reclamații şi nici refuzuri de a nu participa şi anul următor. Se băteau pentru un loc la
aceste revelioane ale tineretului până şi cei care trecuseră cu mult de vârsta UTC-iştilor.
În ordine, urma sărbătorirea zilelor de 1 Mai şi de 23 August. Cu prilejul acestor sărbători
se organizau ample demonstrații ale oamenilor muncii. Atunci pentru activiştii de partid şi UTC
era mobilizare generală. Săptămâni întregi se antrenau detaşamente de tineri, în formații de
pregătire militară sau sportive, cei mai în vârstă din fabrici, fiind cuprinşi în formații de gărzi
patriotice. Aceste pregătiri, erau în timpul sau în afara programului de lucru din şcoli, facultăți, şi
întreprinderi, îmbrăcați în costume adecvate, învățau pasul de defilare şi diferite exerciții, toate
supravegheate de persoane calificate, profesori, ofițeri de armată, regizori şi activişti. Aceste
repetiții erau destul de obositoare, uneori frizau absurdul, dar ne împăcam cu gândul, că totul
trebuie să fie impecabil. Acesta era numai un exercițiu, stresul maxim era la aplicația propriu
zisă în zilele de 1 Mai sau 23 August. Pe lângă faptul că fiecare avea sectorul şi răspunderea
lui, cum eram cu funcţie, aveam implicare şi răspundere şi pentru reuşita de ansamblu, la
acțiunile unde erau antrenați tinerii. Se urmărea încolonarea perfectă, conținutul lozincilor,
legătura cu oficialii din dreptul fiecarui grup, reprezentând o şcoală, o facultate sau o
întreprindere.
Veneau coloanele de manifestanți din mai multe părți ale oraşului, cu steaguri, lozinci,
baloane, flori, era o lume multicoloră. Se mai întâmplau şi ambuscade şi intervenea dezordinea.
La intersecțiile de străzi, era întotdeauna un activist de partid cu megafonul, care dirija
regruparea şi intrarea în coloana principală. Numai ce se încetinea pasul, uneori se creau
distanțe prea mari între detaşamente şi atunci o lua toată lumea la fugă ca scăpată de undeva.
Şi noi activiştii transpiram pe lângă aceşti oameni, ba cu indicații , ba cu rugăminți, nu opunea
nimeni rezistență dar nici nu dădea entuziasmul pe dinafară. Era un fel de coridă, cu înaintări şi
retrageri unde ne luptam cu un „taur” imaginar.
După aceste grupări şi regrupări de forțe, când în pas de voie sau în pas alergător, se
ajungea în fața tribunei oficiale, unde era protipendada politică a momentului şi alţi
reprezentanți ai oamenilor muncii. Odată ajunşi în fața tribunei, avea loc o înviorare generală.
Toţi se „bucurau”, făceau din mâini şi aruncau cu flori spre tribună. La îndemnul secretarilor de
partid, se pornea banda lozincilor şi după ce se trecea de tribună, răsuflau toţi uşurat ca după
un efort prelungit. Apoi această mulțime, ținută sub comandă ore întregi, porneşte într-o
dezordine totală care încotro. În urma lor, lăsau lozinci, steaguri, stegulețe, aruncate la
întâmplare, or fi fost ele pe inventarul cuiva, dar mai era timp până la următoarea demonstrație.
97
Ca să nu mai spunem că unele lozinci erau construite pe suporturi metalice, greu de
transportat, nu aveau ce face oamenii la plecare pentru demonstrație, executau o sarcină sub
supraveghere strictă, la întoarcere, abandonarea lor era cea mai la îndemână soluție. Această
lehamite, provenea şi din faptul că participanții la demonstraţie, trebuiau să fie la locul de
adunare de dimineață şi dura apoi ore bune, uneori pe o căldură insuportabilă, până ce treceau
prin fața tribunei oficiale.
Ar fi de menționat că dacă la primele demonstrații la care am participat eu, localizate
câţiva ani înainte şi apoi imediat după anul 1970, în fața colectivelor de manifestanţi de la marile
intreprinderi, erau înşiruite într-o anumită ordine, tablourile de mărime apreciabilă cu membrii
Comitetului Politic al Comitetului Central al PCR, dând imaginea unei presupuse munci şi
conduceri colective la nivelul partidului. În timp, nu s-a redus numărul de tablouri înrămate,
purtate de mulțimi, numai că erau în exclusivitate ale lui Nicolae şi ale Elenei Ceauşescu, cultul
personalității se manifesta la vedere. Chiar şi lozincile prin conținutul lor, reflectau această stare
de fapt.
Uneori imediat ce trecea coloana cu salariaţii unei intreprinderi, urcau 1-2 repezentanti ai
ei la tribuna oficială. Era o perioadă când conta strânsul unei mâini, o poză la gazeta de perete,
o evidențiere într-o dare de seamă, la partid, sindicat sau UTC, sau cum era în situația
menționată mai sus, invitarea la tribuna oficială când erau sărbători naționale.
Ca să ne explicăm mai bine, dedesubturile acestui “ entuziasm “ al oamenilor de aşi
manifesta preţuirea şi după caz nemulţumirea faţă de un regim, care cu timpul a devenit tot mai
străin de interesele lor, voi detalia o serie de de percepte şi realităţi ale acelor vremuri.
Sintagma “ omul muncii “ nu era doar un slogan sau o lozincă în socialism, era un fel de blazon
al regimului, ea avea un înţeles mai adânc atât ca semnificaţie cât şi ca aplicaţie practică, cel
puţin la începuturi. Însuşi statul se revendica ca fiind al oamenilor muncii. Nu era nici o reţinere
de a se afirma că acesta funcţionează pe dictatura clasei muncitoare, a proletariatului. Măcar
această dictatură era centrată aparent pe oameni, pe când în capitalism apare dictatura
capitalului, a banului, cine are bani stă în faţă şi comandă. Conducătorii de la diferite nivele
ierarhice, trebuiau să aibă origine “ sănătoasă “, respectiv să provină din muncitor sau ţăran,
chiar şi la primirea în partidul comunist prevala acestă cerinţă. Acest specific, făcea ca multe
lucruri înfăptuite, să nu fie mai sus de sandale, dacă ar fi să parafrazăm o remarcă a unui artist
antic. Se impunea şi se încuraja munca, nu era nimeni bun de muncă, la care să nu se ofere
posibilitatea de a munci. Nu opera socialismul cu noţiunea de şomaj şi nici cu lăsarea viitorului
unui tânăr la voia întâmplării, făceai o şcoală de meserii sau superioară, aveai repartiţie pentru
un post după pregătire ( deseori opţional în funcţie de nota obţinută la absolvirea şcolii ), se
primea chiar şi locuinţă de serviciu.
Ţara era în perioada când generaţia de oameni din industria socialistă provenea direct
de la ţară, unde se obişnuise până la saturaţie de munca fizică, cu predilecţie manuală. Muncă
fizică se făcea şi în industrie, peste ani, după efortul fizic impus şi nivel de noxe, muncitorii erau
încadraţi în grupa a întâia sau a doua de muncă. Această generaţie şi-a acceptat oarecum
soarta, dar în dorinţa de a fi mai bine, pentru variaţie, ca o răzbunare împotriva unor lucruri
impuse, ca o dorinţă de depăşire a statutului social, încep să apară tot mai vizibile, unele
contradicţii ale sistemului şi schimbări de mentalitate la oameni.
După focul mocnit care ardea în relaţiile dintre cei care lucrau efectiv la munca fizică,
care pretindeau că au ascendentul producătorilor de bunuri materiale şi “ conţopiştii “ care
lucrau cu capul şi stiloul şi chiar cu cei care făceau munci mai uşoare, fără a fi arşi de soare sau
îndoiţi de spinare, timpul aduce în arenă o nouă generaţie. Aşa îi întâlnim pe părinţii care au
avut parte o viaţă de muncă fizică brută, apăsătoare, care luaţi la grămadă reprezentau ceva,
adică “ oamenii muncii “, pe când luaţi la bucată, nu reprezentau mare lucru, încercând prin
copii, să fie ce nu au reuşit ei. Pe această dorinţă de a parveni cu orice preţ şi-a făcut loc o
mentalitate, care vedea din altă perspectivă munca fizică, având aversiune faţă de ea. Au
98
început să pună o mare presiune pe tineri, să înveţe carte pentru aşi depăşi condiţia. S-a
acţionat deseori orbeşte, chiar dacă avea sau nu copilul capacitate sau aptitudini de învăţare,
era susţinut, ameninţat, forţat până la saturaţie să facă un liceu sau să urmeze o facultate.
Pentru a se atinge scopul, se făceau eforturi până la sacrificiu, cu meditaţii, pile (cotracost ) sau
diferite promisiuni. Unii tineri erau candidaţi ani la rând la concursurile de admitere la facultate,
fiind în postura de cobai, mulţi ajungeau prin spitale, neieşind din voia părinţilor şi fiind oarecum
împăcaţi cu acest statut de telepurtaţi, ca şi copii juruiţi pe altarul învăţăturii. Scuza dar şi
motivaţia părinţilor, era că destul s-au chinuit ei o viaţă, cu muncă grea şi diferite umilinţe de la
şefi, ca să nu facă eforturi pentru copiii lor, să aibă altă soartă. Ce nu au realizat mulţi părinţi,
prin această dorinţă deseori oarbă, că s-au pus în situaţia unor persoane şantajate de proprii
copiii. Cine refuză posibilitatea de a avea totul de-a gata, sau va face vreun efort să înţeleagă
că se câştigă greu cele necesare traiului, dacă este scutit de orice obligaţie încă de mic ? S-a
inoculat la tineri chiar şi această obligaţie de a învăţa că o fac pentru părinţi, nu pentru a deveni
ei oameni care să se descurce singuri.
Nu înseamnă că prin aceste devieri sau “ emancipări “ a oamenilor, s-a golit de conţinut
noţiunea de muncă sau de om al muncii. Mai mult suntem avertizaţi, că excesele de control
escesiv a omului, impunerea unor condiţii şi restricţii peste nevoile şi posibilităţile sale sau
crearea impresiei că alţii ştiau mai bine ce doreşte şi poate el, nu duc decât la eşec. Un anumit
grad de libertate acordat omului, măreşte şi coeficientul său de responsabilitate şi de asumare.
Şi pentru eşecurile sale nu prea poate să dea vina pe alţii.
Dacă la aspectele analizate mai sus, adăugăm şi modul cum se făcea stimularea şi
recompensarea muncii în socialism, când se acorda mai mare atenţie unui steag sau diplome
de fruntaş, o strângere de mână sau o poză la gazeta de perete, faţă de câţi bani primeai la
chenzină, deja avem o dimensiune şi a efectului manipulator, al sintagmei “ oamenii muncii “ şi
implicit a muncii, ca o formă de a da ocupaţie la oameni, de a-i ţine sub control şi de a le
gestiona viaţa. Avea şi o latură pozitivă munca, oferind suport socializării oamenilor şi
manifestării în diferite situaţii a solidarităţii lor. Şi această solidaritate a fost şubrezită, când a
intrat dihonia între oameni, şi-a făcut loc neîncrederea, că sunt ascultate telefoanele sau se
toară unii pe alţii la securitate sau la partid. Nu-i vorbă, că după peste 20 de ani de capitalism,
ascultarea telefoanelor a devenit sport naţional şi politică de stat. Acestea sunt semne de
slăbire a regimurilor politice, când se reprezintă pe ele însele şi încearcă să se securizeze.
Din plecare au fost generoase şi bune aceste preocupări de a ţine lumea la un loc, acest
accent pus pe “ omul muncii “ ca personaj colectiv, numai că în parcurs şi fiecare individ, a vrut
să reprezinte ceva. Şi cum a constatat, nu se prea putea ieşi din rând, şi-a transferat aspiraţiile
şi dorinţele sale refulate, spre copii, care prin învăţătură să ajungă şi ei “ domni “ ca alţii. Numai
că fiind curse sportive încercate în plan individual şi nearmonizate cu o comandă socială, care
se bloca în imperfecţiunile sistemului, nu se stimula performanţa, se intra într-o fundătură. Ne
mişcam într-o lume închisă şi se dădea repede de pragul de sus.
Între timp sistemul socialist fiind anchilozat în “ principii “, care au devenit vorbe goale, s-
a dus în derizoriu munca ( de multe ori asemuită cu cooperativa munca în zadar ). Fără conţinut
a rămas şi dezvoltarea plenară a omului, punerea sa în concurenţă cu el însuşi şi cu alţii, ca şi
deschiderea la ce se întâmpla în lume. Poate nu întâmplător în socialism, toate erau ale
oamenilor muncii şi nu erau ale nimănui, contribuia fiecare după posibilităţi şi primea cât
ajungea, nu cât trebuia sau merita. Aceste metamorfoze petrecute în socialism, a făcut să ne
prindă revoluţia din anul 1989, cu mulţi ştiutori de carte la mia de locuitori şi cu o populaţie
dedicată muncii, stabilă şi fidelă toată viaţa activă, aproape unei singure fabrici, uzină sau
instituţie, fără nici un gând de schimbare sau pregătire pentru aşa ceva. Prin structura şi
conţinutul programelor de învăţământ, a mers buhul românilor, că unde mergeau ştiau de toate,
cu posibilităţi certe să facă faţă la orice provocare. Aşa cum au fost şi alţii paralizaţi de realităţile
capitalismului. Au venit peste noi boli ca şomajul, drogurile, şi moravurile uşoare şi atâta
libertate, că nu se prea ştia ce să se facă cu ea, care a dat cu tunul în siguranţa locului de
99
muncă, a zilei de mâine, a securităţii individuale şi a fi ajutat omul la nevoie. A devenit peste
noapte statul “ oamenilor muncii “, statul de “ drept “, care îi lasă pe toţi să alerge în toate
direcţiile, ca şi fiii din Biblie, trimişi să înmulţească talanţii, şi cum îi prinde, îi “ buzunăreşte “ prin
taxe şi impozite. Nu se mai angajează nimeni, să-ţi caute sau să-ţi asigure un loc de mucă, te
lasă să te descurci singur şi din când în când, ca să nu mori de foame, primeşti un ajutor social.
Să nu ne mai mirăm, când cei care au prins şi alte vremuri, regretă după ele iar cei
născuţi după revoluţie, sunt debusolaţi, navighează în derivă, fug în lume, trăiesc de azi pe
mâine, nu au la nimeni ceva de reproşat, nu speră din muncă să iasă la pensie sau să aibă o
viaţă prea lungă. Cum putem constata nici în capitalism, nu sunt câinii cu colacii în coadă, cum
nici în socialism, nu curgeau râuri de lapte şi miere. Până la urmă, cheia reuşitei şi leacul
împotriva disperării, stau tot în om şi în relaţia lui cu munca, oarecum amprentată de specificul
sistemului social-politic.
După acestă incursiune istorică, revenind la activiştii UTC, respectiv noi cei de la secţia
de propagandă, cu sprijinul colegilor şi de la celelalte secții, în zilele de 1 Mai şi 23 August
organizam seara, carnavale ale tineretului. De menţionat că în acele zile după defilare, se
organizau serbări câmpeneşti, concerte în aer liber, unde micii şi berea erau la putere. Erau
acțiuni la care se antrena un număr foarte mare de tineri, unde se participa cu entuziasm şi
inventivitate. Aceste carnavaluri, presupuneau amenajarea unor care alegorice, un fel de
Jurassic Parc, care însoțite de grupuri de tineri traversau oraşul până în incinta Ştrandului
tineretului lângă Palatul Culturii. Această procesiune se făcea la lăsarea serii, întreg alaiul era
flancat de tineri cu măsti şi cu torțe aprinse. Era o acțiune luată în serios de tineri, mai ales de
cei din marile unități economice, care aveau şi posibilități materiale. Erau ingenioşi, carele
alegorice folosite la demonstrația de dimineață, căpătau după amiază altă înfățişare, adecvată
carnavalului. Alaiul era condus cu muzică de fanfară, care ne purta paşii şi ne înviora inima.
Această acțiune, tulbura plăcut liniştea oraşului şi aducea o pată de culoare în monotonia de
fiecare zi. Când se ajungea în Ştrand, procesiunea se destrăma, pentru a se regrupa în interior,
unde muzica, dansul, voia bună şi bufetul cu mici şi bere era la dispoziția fiecărui tânăr.
Ştrandul era o feerie, fiind pavoazat cu stegulețe şi becuri multicolore, la care se multiplica
efectul prin oglindirea în apa Ştrandului. Era şi un set de bărci cu vâsle, în dotarea Ştrandului
parcate la malul lacului, fiind folosite din plin în acea noapte. Şi la această distracție, noi
activiştii UTC, eram pe post de „chelneri”, urmăream să nu lipsească nimic, să fie totul în regulă.
La o bucată de noapte, ne mai grupam şi noi organizatorii într-un loc, unde puteam
servi o bere, unii dintre noi, deşi tineri, cădeau de somn, după stresul şi agitația din ultimele zile.
Nu dădea nimeni zile libere, spor pentru stres sau efort prelungit, a doua zi trebuia să o luăm de
la capăt, toți în stare de funcționare.
Aceiaşi muncă de campanie, era şi atunci când venea în vizită la Iaşi, Ceauşescu. Cu
excepția paradei sportivilor, a gărzilor patriotice şi formațiilor de pregătire militară a tineretului,
care se făcea în sens mai restrâns, se reproducea la indigo, reluarea mobilizărilor ocazionate
de zilele de 1 Mai şi 23 August. În vederea organizării acestor vizite, intrau în fibrilație toate
autoritățile locale. Se întocmeau mai multe variante de traseu şi se nominalizau intreprinderi,
şcoli sau facultăți propuse pentru vizită. Veneau din timp, activişti din partea Comitetului Central
al PCR, care erau experți în pregătirea unor astfel de acțiuni. În ultimul moment se alăturau şi
cei cu probleme de securitate, care aveau un cuvânt greu de spus. Nu se lucra cu mai puțin de
două variante. Obiectivele de vizitat, intrau într-o curățenie generală, totul trebuia să arate ca
nou. Se cheltuia mult cu poavazarea, se făceau copaci verzi prin „ordin”, aproape obligatoriu,
trebuia găsit un „record” la obiectivul vizitat, dacă nu era la ei se aducea din altă parte. Circulau
în acest sens informații ca unii, porci, tauri de rasă sau vaci bune de lapte, făceau naveta dintr-
un județ în altul, apărând la televizor, ca realizări ale locului şi a colectivului, unde se efectua
vizita lui Ceauşescu. Trebuia dat un mesaj, cum că hărnicia şi preocuparea unora, duce la
realizări deosebite şi la prosperitate. Era în fapt o cosmetizare a realității şi chiar o exagerare.
100
Aşa devenise dezinformarea un drog de fiecare zi. Aceste aspecte au devenit tot mai deranjante
pe măsură ce ne apropiem de anul 1989. Erau discuții asupra faptului, că se făceau raportări
fictive de producție, ce se producea efectiv, avea destinație prioritară la export, trebuia să ne
plătim datoriile externe, consumul intern fiind asigurat cu ce mai rămânea (tacâmurile de pui şi
picioarele de porc numite şi adidaşi erau de notorietate). În acest sens, circula prin viu grai, un
mod de abordare a realităților din țară, ca şi bază de fundamentare a unor decizii.” Dacă s-a
raportat că exista un efectiv de 10 porci, atunci 6 porci merg la export şi 4 porci la consumul
intern”. Se pare că este un raționament logic şi de bun simţ, dar ce ne facem, când numărul de
porci, existenți în mod real, este de 7 sau 8 porci ? Concluzia se impune de la sine, asigurăm
exportul şi dacă mai avem excedent, repartizăm la intern. Se intrase pe o pantă periculoasă,
aproape nu se putea da înapoi. În ultimii ani ai regimului se făceau demonstrații de forță prin
chemarea unor directori de unităţi economice la procuratură, amenințări cu puscăria, cum a
pățit într-o speță şi conducerea de la IMC Iaşi şi folosirea chiar a pistolului pentru intimidare,
până la punerea cătuşelor (cum a pățit un director de la CUG Iaşi). În acest sens era de temut
Dunăre, secretar al CC al PCR, supranumit şi „Te leagă”. El era un om intransigent, poate şi
corect în felul lui. Numai că el nu avea de tratat un „pacient” ci un sistem. Toate aceste
persoane în cauză, erau victimele sistemului, se umflau toate realizările peste noapte, prin
dispoziții sau sarcini, la toate nivele ierarhice, intrasem într-un somnambulism generalizat. Era
vorba de demontat o maşinărie, care l-a prins chiar şi pe Ceauşescu în elicia ei. Sistemul
suferea de o boală incurabilă, se autodistrugea din interior, prin hiperbolizarea unei realități în
afara normalului.
Dacă ne referim la realitate, să analizăm un eşantion al acesteia văzut prin prisma
activității unui medic, repartizat după terminarea facultății undeva la țară, pentru un stagiu de
trei ani. Aspectele consemnate sunt relevante asupra faptului că sistemul socialist este neviabil
şi neproductiv chiar din croirea sa, cu nobile aspirații, dar cu posibilități limitate.
Să lăsăm pe doctorița Irina să vorbească, era în anul 1967.
„Eu îți scriu despre activitatea unui medic la țară. Nu este deloc plăcută. Medicamente
insuficiente, pentru diferite analize oamenii trebuie să meargă în oraş. Unii te deranjează
noaptea pentru cine ştie ce fleacuri, pe când alţii zac până nu mai pot şi când vindecarea este
grea sau rămân bolnavi cronici, devin o mare pacoste pentru familie şi pentru medici.
In comuna asta cronicii sunt cu carul şi fiecare are pretenția să se facă bine. Şi ceea ce
este mai grav, în comună sunt mulți bețivi. Toată iarna nu fac altceva decât beau şi mănâncă
carne de porc şi apoi vin că îi doare ficatul sau când iau un tratament, au prețentia ca într-o zi
să se vindece.
Mai vin şi babe care încep să-şi spună durerile, debitând simptome, care la nimeni nu ar
trece prin cap. Şi dacă le spui că nu este nimic grav, inventează pe loc altceva mai ingenios.
Este bine în asemenea situații să fii privitor, dar este îngrozitor să-i consulți, că nimic nu-
i mulțumeşte.
După decretul din octombrie anul trecut, au început să vină femei cu avorturi, cu
hemoragii. Şi culmea că nu ai voie să le faci nimic altceva decât să le trimiți cu „salvarea” la
oraş, că procurorul nu se deplasează la țară. Acesta trebuie să constate dacă nu cumva este
avort criminal. Să ne închipuim ce porcărie este şi cu asta.
Eu încă nu m-am obişnuit cu pacienţii mei şi mă enervez pentru orice fleacuri. Dar nu țip
la ei, ci mă consum în mine.
Nici în facultate nu eram aşa de slabă. Mi-a dispărut pofta de mâncare şi culmea ironiei,
eu dau zilnic rețete pentru poftă de mâncare. Este explicabilă această inapetență, când soțiile
în fiecare seară, trebuie să suporte soții beți şi să mănânce slănină, jumări şi ciorbe numai din
cartofi.
101
Îi compătimesc pe aceşti oameni îndobitociți de atâta alcool, dar nu le mai pot suporta
bădărăniile. Au nişte obiceiuri, că nu-ți vine a crede că e o comună la numai 20 de km de oraş!
Ştii până şi sugarii, primesc alcool îmbibat în pâine!?
Indiferent pentru ce boală pun ventuze scarificate, chiar dacă îi vezi străvezii de anemici
ce sunt.
În satele în care am fost, oamenii salutau pe toţi străinii, fără să mai vorbesc de ei între
ei. Aici însă nici între ei nu se salută (chiar dacă sunt rude), cât despre străini nu poate fi vorba.
La început toate astea m-au uimit, apoi au început să mă enerveze, acum sunt îngrozită
la gândul că va trebui să stau trei ani, printre aceşti oameni. (Mutarea se poate face prin pile
sau o eventuală căsătorie).
Mă gândesc zilnic, oare va trebui să stau chiar până la sfârşitul stagiului la țară, aici? Ar
fi ingrozitor! Şi mi se pare că aşa va fi, pentru că îmi lipsesc posibilitățile de mutare.
De ce omul nu ştie ce-l asteaptă în viitor? Majoritatea spun că e mai bine să nu ştie. Eu
nu sunt de acord. În fond ştiind ce te asteaptă, chiar dacă nu poți evita te obişnuieşti cu gândul
ăsta şi priveşti apoi totul mai uşor (indiferent de este rău sau este bine) „Nu-i aşa?”
Sunt realități trăite de românii de atunci, dacă în timp multe sunt doar puțin schimbate,
este o inerție a timpului dar şi a oamenilor.
Doctorița cu domiciliul în oraş, nu era prea departe de locurile natale şi totuşi pare că nu
se regăseşte şi nu se acomodează..
După câţiva ani, marile oraşe din țară şi Bucureştiul, au devenit oraşe închise. Îți puteai
stabili domiciliul în aceste oraşe numai dacă erai luat de cineva în spațiu şi dacă aveai serviciu
prin transfer în interesul serviciului sau repartiție guvernamentală. Era şi ăsta un mod de ai
descuraja pe cei cu repartiții în alte localități, ca după absolvirea unor şcoli, să fugă la oraş.
Eu am întâlnit în comunele unde am avut activitate pe linie de UTC, profesoare şi medici
care erau din Oltenia sau Ardeal şi lucrau în Moldova. Nu era o situație comodă, să stai în
gazdă în condiții precare, cu gândul la mai bine sau fără speranță. Exemplul de mai sus, pare
relevant, deşi la o distanță de peste 40 de ani, trăim aceste realități şi astăzi. Ca tot ce este
făcut de oameni, se pare că nici un sistem social-politic-economic, nu este perfect. Dar în zadar
o să invocăm civilizația dacă unii dintre noi cu determinare şi vocație nu o vor „semăna” şi pe
meleagurile uitate de Dumnezeu, altfel vor creşte în voie buruienele. Până la urmă este o
problemă şi de cum este guvernată țara, dacă în timp s-a cheltuit cu pregătirea unor generații
de profesori şi medici, ca un mijloc sigur să ne ajutăm pe noi, asistăm acum nepuțincioşi cum
pleacă sau sunt determinați să plece să lucreze specialiştii noştri în alte țări.
Într-un fel arăta socialismul la televizor şi în cuvântările lui Ceauşescu cum s-a constatat
în timp şi alta era realitatea crudă din teren. Angajarea țării în datorii față de străinătate pentru
dezvoltarea şi modernizarea industriei şi ambiționarea lui Ceauşescu de a le achita în timp
record, a transformat într-un coşmar viaţa românilor. Chiar dacă peste ani s-a aflat că de fapt
străinătatea, nu a vrut să ne reeşaloneze datoriile, nu mai încălzea pe nimeni.
Lipsurile alimentare, a căldurii în apartamente în timpul iernii şi a medicamentelor din
spitale, contribuiau direct la creşterea nemulțumirilor oamenilor. Ca să-ți procuri un litru de lapte
sau un pachet de unt, erai la mâna întâmplării, trebuia să stai ore întregi la rând din timpul
nopții. La carne se făceau liste de cu seară. În ce priveşte căldura, mai bine zis frigul, chiar
Ceauşescu recomanda să mai punem o plapumă pe noi.
Aveam copil mic, am stat şi eu de numeroase ori la aceste rânduri, era o lume care
dormea pe „unde scurte”, trebuia să ajungi la rând dimineața devreme, pentru a nu risca să se
termine laptele. Odată ajuns la rând, îți evaluai şansele de reuşită, numărai sticlele de lapte şi
persoanele de la rând, pentru a avea timp să mergi repede la o altă alimentară şi să nu întarzii
la serviciu. Uneori după aceste alergări, erai transpirat ca după un cros. Unii plăteau pe unele
persoane pensionate să stea pentru ei la rând. Nu mai vorbesc de certurile care se iscau când
102
intra cineva în față peste rând. Ca să reactualizăm aceste momente era ceva de genul, ce se
întâmplă acum cu pensionarii, când o organizație de caritate le împarte câte o pâine sau bilete
de tratament, cum vedem este „moarte de om”. Cam aşa arătau spațiile din jurul alimentarelor
şi a centrelor de carne. Deosebirea era că avea totuşi lumea răbdare, multă răbdare, să stea la
rând. Erau prudenți oamenii, nu prea comentau la aceste rânduri, erau discuții în grupuri mici,
poate şi câte o remarcă „răutăcioasă” la adresa regimului. Cert este că nemulțumirea era
generală, această apăsare a tocit la oameni spiritul de combativitate sau de revoltă. La aceste
rânduri care deveniseră un fel de instituţie, ne cunoşteam între noi până la al doilea sau al
treilea cartier. Pentru cine nu avea bătrâni în familie şi avea serviciu, pentru a te aproviziona cu
alimente de strictă necesitate, era o luptă cu imposibilul.
Într-un mod ipocrit se promova programul de alimentare raţională a românilor. Acesta
fiind susținut şi prin argumente „medicale” era în fapt o legitimare a rației pentru fiecare, pentru
că nu era sau nu se găsea şi nu că nu trebuie să se alimenteze omul. Era o exagerare a
studiului profesorului doctor Iulian Mincu care a abordat problematica alimentației raționale cu
referire în special la persoanele diabetice. Era o încercare de a se raționaliza alimentele prin
„educație” care a fost secondată şi de măsuri cu restricții impuse prin cartele. Un sistem care să
asigure pentru fiecare şi să nu aibă nimeni de ajuns. Sigur era o exagerare, dar la români este o
problemă mâncarea, mă uit acum când este şi se găseşte, de Crăciun, de Paşte şi de alte
sărbători, sunt în alertă salvările, pentru că unii scapă la mâncare şi băutură, precum caii în trifoi
pe vreme umedă. Revenind la acea perioadă, era o cursă contratimp a fiecăruia, uneori cu
deplasări şi în alte județe, să-şi facă stocuri de alimente. Cei care lucrau la carne, ulei şi lactate
se perfecționaseră în ale furtului la aceste alimente, pe care le comercializau în locuri dosite. Se
constituise adevărate rețele. Şefii de la unitățile de carne, băuturi fine şi țigări străine erau nişte
„personalități”, aveau totul la picioare, nu-şi refuzau nici o plăcere. Multe se făceau prin „spate”,
reuşeau astfel descurcăreții sau cei cu funcţii la partid.
Pentru creşterea şeptelului, se interzicea sacrificarea Junincilor, atunci fiind mai puțin
atent românul, unele se “ înecau “ cu folie de plastic. Se crea astfel o situație când decizia
veterinarului era pentru sacrificare. Ajungem la proverbul că stăpânul zgârcit învăța sluga hoață.
Cum se vede o lipsă crea o oportunitate, la o adică românul se poate strecura şi prin „urechea
acului”.
Era o adaptare din mers la condițiile existente, funcționa o economie subterană a
aprovizionării cu alimente, lipsurile erau în mare parte la vedere. Nu putem scoate din inventar
salamul cu soia şi alte surogate. Ca şi astăzi erau atunci unii „deştepți” şi alţii “fraieri”. Cu toate
aceste lipsuri, putea totuşi să-şi permită românul de rând să-şi sărbătorească ziua onomastică
cu masă festivă şi mulți invitați, să meargă în concediu de odihnă la mare sau în altă stațiune,
față de zilele noastre când aceste „mofturi” sunt mai greu de îndeplinit. Nu-i vorbă că sunt
români care îşi fac concediul de odihnă în diferite locuri exotice. Dar este o excepție care nu
confirmă regula.
Pentru că a trecut un număr de ani şi putem compara, constatăm că oamenii nu-şi mai
fac stocuri de alimente, acestea risca uneori să se altereze în magazine. Asistăm şi la alte
curiozități, să dăm două exemple, cu referire la Crăciunul anului 2009. Se aprovizionează piața
cu legume şi fructe din abundență, lumea ține la preț, lasă peste noapte produsele pe tarabe
învelite cu nişte cartoane, îngheață şi scade temperatura mult sub 0 grade şi se fleşcăieşte
toată marfa, finalul a fost aruncarea la vărsătoare. Se aduc în piață şi stocuri mari de brazi, prin
defrişarea fără milă a pădurilor țării, aceeaşi ambiție şi lăcomie a românului, solicită prețuri
exagerate să dea un „tun”, trece sezonul şi rămân în piață stive de brazi aruncate în dezordine,
care au fost duşi de cei de la salubritate tot la vărsătoare. O fi fost rău şi înainte, dar era mai
mare solidaritatea şi întrajutorarea, acum individualismul şi egoismul este exacerbat, avem
reacții anormale față de tot ce ne înconjoară.
103
Cum ne putem lesne da seama din cele prezentate mai sus, avea multe fețe realitatea
din „țara recordurilor”, cum într-o singură culoare nu o putem zugrăvi nici astăzi.
La organizarea vizitei secretarului general al partidului, 2-3 zile, toată suflarea urbei,
numai despre asta vorbea, se considera că suntem băgați în seamă. Erau şi aşteptări, cu
ocazia vizitei se făceau şi unele promisiuni de dezvoltare a zonei, care în parte se şi realizau. În
acele zile, se dădea lampa mică, nu se prea lucra sau învăța, lumea fiind mai mult pe stradă.
Dispunerea maselor cu sarcină, de-a lungul traseului de deplasare, care era anunțat doar în
ultimul moment, ceea ce determina uneori deplasarea pe distanțe lungi a unor grupuri de
oameni în marş forțat, pentru a acoperi diferitele zone pe unde trecea conducătorul. Apoi era
organizarea mitingului, cu o participare numeroasă, unde se localiza dinainte sectorul fiecarei
intreprinderi, şcoli, facultăți, cu lozinci şi steaguri proporțional repartizate, pe întreaga suprafață
de dispersie a maselor. Urma apoi un fel de repetiție generală, de verificare a aspectului şi
conținutului lozincilor, prin ridicări şi coborâri repetate de lozinci, inclusiv prin vocalizarea
conținutului lozincilor, erau obositoare aceste reluări mereu de la început. Am constatat că a
rămas obiceiul şi după anul 1989, în campaniile electorale ale partidelor politice sau cu prilejul
unor mitinguri. Au mai apărut totuşi şi unele inovații, cei mobilizați sunt îmbrăcați cu geci de o
anumită culoare, specifică partidului pe care îl susține şi le plătesc bani de buzunar şi pachetul
de mâncare organizatorii (este o problemă cu mobilizarea şi ca să dea bine, unii mitingişti sunt
purtați dintr-un județ în altul). Se stătea uneori, ore întregi în picioare până la începerea
mitingului. Ore dura şi mitingul propriu zis. Şi când te gândeşti că erau scoşi în stradă şi mulți
copii, îmbrăcați în costumație de pionieri, care înghețau uneori de frig, dar asta era uniforma şi
aşa era ordinul. Când trebuia aşteptat Ceauşescu, pentru a veni de la casa de oaspeți din
Bucium, sau a se întoarce din oraş, fiind lungă aşteptarea, lumea se tolonea pe iarbă şi pe unde
apuca, mulți îşi luau pachete de mâncare de acasă, pentru că ştiai când vii şi mai puțin cât stai.
Indiferent dacă oamenii erau în mişcare sau stationați, nimeni nu era scăpat din ochi, erau
instruiri făcute din plecare şi chiar pe traseu, să nu fie inoportunat conducătorul cu scrisori sau
cumva să iasa cineva înaintea lui, fie din coloana noastră sau altă persoană intrusă. În acest
sens trebuia să-i cunoaştem foarte bine pe cei de lângă noi, pentru a nu avea evenimente
criticabile. Era disciplină pentru că totul era controlat, prezența la acțiune, era prezență şi la
serviciu. Era prea cuminte lumea, ca să-şi pună mintea.
În acea perioadă aveau mare trecere bancurile, un fel de refulare, un haz de necaz a
românului. Ce păcat că după revoluție au cam dispărut bancurile! Care mai sunt, le revendică
Bulă. Sunt acum, după mai mulți ani, semne că a reapărut apetitul românilor pentru bancuri, o fi
mai relaxată lumea sau mai preocupată şi chiar „speriată” de unele realități pe care le trăim?
O altă acțiune de mare anvergură aflată pe agenda noastră, era şi întâmpinarea
Paştelui. În spiritul unei educații ateiste a tineretului făcută cu mănuşi de catifea se căuta ca prin
acțiuni complementare, unele evenimente religioase să fie cât mai puțin ispititoare pentru tineri.
Cum vom constata, căutam să ne aflăm în treabă. Când ceva este impus, mai ales la tineri
efectul este invers. În noaptea de înviere, se angajau formații muzicale şi se organizau în mai
multe locații din municipiu, reuniuni tovărăşeşti. Era o încercare stângace de a contracara,
participarea tinerilor la biserici, în noaptea de înviere. Constatarea era previzibilă în fiecare an,
nu prea erau tineri amatori de aceste reuniuni. Noi putem raporta că ne-am îndeplinit sarcina,
dar tinerii... erau cu opțiunile lor. În perioada Paştelui, uneori beneficiam şi de prezența a 1-2
activişti trimişi de la Comitetul Central al UTC. În noaptea de înviere, făceam împreună cu ei
deplasări la sălile de „dans”, unde cânta o muzică pentru nimeni. În traseul nostru, ne abăteam
şi pe la biserici şi chiar la Mitropolie, unde în cadrul mulțimilor adunate, erau şi mulți tineri. După
acest eveniment, urma o informare, în care se făcea precizarea, că s-au întâlnit şi tineri la
biserici, la înviere, dar participarea a fost din pură curiozitate şi nu din convingere, mulți nu
aveau lumânări în mână.
104
Era o formulă pe care o exersase, cu ani în urmă directorii de cămine culturale, care
făceau rapoarte în urma deplasării brigazilor ştiințifice în comunele lor. O formulare hazlie era
că în urma deplasării brigăzii ştiințifice în comuna noastră „a crescut cantitatea de lapte pe cap
de vacă şi au luat porcii în greutate!”. Toate acțiunile trebuiau să aibă finalitate practică. Până
unde a ajuns absurditatea, să cânte muzica la urechea surdului!
Dar să nu bagatelizăm erau şi acțiuni organizate cu cartea, vizite la muzee, spectacole
cu tematică, întâlniri ale tinerilor cu oameni de cultură, medici, jurişti, prin care chiar se făcea
educație. Atunci era cartea la putere, care forma oameni asezați, mai puțin grăbiți, mai reflexivi
şi mai oameni. Acum în era calculatorului, se oferă omului prea multe dintr-o dată, facilul, graba
şi superficialitatea, devin un mod de viaţă iar omul devine un mic robotel, neglijent cu el şi
indiferent față de alţii. Este un atac dur la sentimente, credințe şi aspirații. Se trăiesc toate în
prea mare viteză şi nu se prea simte mare plăcere. Dar să nu generalizam, poate excepțiile vor
ține lumea pe linia de plutire.
La județ, era un reprezentant, pentru relația cu cultele religioase. Aveam informări la
diferite perioade, asupra mişcărilor de „trupe” în acest domeniu. La un moment dat, era dat un
SOS, că sectele religioase (nerecunoscute de stat), iau o mare amploare şi au un efect nefast
asupra educației tineretului. În acest sens se luau unele măsuri de contracarare şi descurajare
inclusiv prin mijloace coercitive. În lumea umană este ca şi în natură, dacă laşi fluviile să curgă
la suprafață, este ceva transparent şi pot face roditoare locurile pe unde trec. Împedicarea
acestui mers natural, conduce la ape subterane, care au doar viaţa şi drumul propriu şi în
orbirea lor pot duce la surpări de terenuri şi a construcțiilor de pe ele.
După anul 1971, au fost ani cu inundații, când apa Bahluiului, dădea peste mal,
inundând unele cartiere din municipiul Iaşi. În acele perioade atât eu cât şi colegii mei, alături de
activiştii de la partid, eram în mijlocul oamenilor, participam efectiv la construirea barajelor din
saci cu nisip, sau vegheam nopți întregi, la cotele apei. Erau acțiuni făcute cu sarcină, dar sărea
lumea, era promptitudine şi spirit de întrajutorare. Parcă atunci nu prea era lumea la discreția
apelor, ca acum în anul 2010. Era mai decodificată prevenția şi intervenția, nu ca acum cu
„coduri” fie a gradului de pericol sau a sumelor cheltuite pe diguri care au rămas doar pe
planşele proiectanților.
Din panoplia acţiunilor care se organizau în timpurile respective, făceau parte şi
campaniile electorale pentru alegeri până la nivel de Mare Adunare Naţională. În campaniile
electorale nu era efervescenţa din zilele noastre. Nu musteau atunci campaniile elctorale de
atâta agitaţie, promisiuni, pasiuni, răfuieli, ură şi chiar răzbunări. Sigur poate erau alte mize şi “
binefacerile “ pentru oameni erau trecute prin sita partidului şi nu la discreţia “ baronilor “ locali
sau naţionali, cum este astăzi. Se organizau totuşi întâlniri cu candidaţii, la care participau elevi
din şcoli şi persoane mai în vârstă din cartiere. Asemenea întâlniri se organizau şi în fabrici. În
selectarea candidaţilor avea prioritate cine este şi ce a făcut persoana respectivă, nu
numaidecât ce poate face pentru alţii. Voinţa partidului exceda orice iniţiativă individuală sau
chiar a Marii Adunări Naţionale. Mai ales că în toate structurile de conducere de la nivel local la
nivel central funcţiona cumulul funcţiilor de partid şi de stat. În timp mai concurau şi două
persoane pe un loc, susţinute de partid şi câştiga cine avea mai mare notorietate. Publicitatea
era în special cu poza candidatului, nu se consuma maculatura din ziua de astăzi. Nu lipseau
totuşi aranjamentele de culise, pentru desemnarea câştigătorului. De menţionat că se venea în
faţă cu persoane model pentru colectivul din care făceau parte şi chiar şi pentru alţii. Ca şi alte
acţiuni organizate în socialism şi aceasta era sub un control riguros, pentru că trebuia să iasă
cum trebuie şi cine trebuie. Se asigura o anumită reprezentare, care să dea impresia poporuluui
că este băgat în seamă şi chiar ar conta părerea fiecărui român. Era un anumit joc de societate,
mult mai curat în unele din componentele sale, decât în ziua de astăzi când s-a revenit la
capitalismul plin de promisiuni şi când unii “ aleşi “ îşi pot cumpăra mandatul.
105
Mai mare agitaţie era în ziua alegerilor, venea lumea la vot, chiar dacă erau puţine
opţiuni. Această prezenţă masivă la vot, decurgea şi din percepţia că totul este controlat şi nu
dă bine să nu te conformezi. Se înregistru scoruri de 80-90% la voturi pentru cei care candidau.
Se mai strecura pe buletinele de vot şi câte o înjurătură sau o nemulţumire scrisă cu năduf de
câte un nemulţumit, dar nu se făcea mare caz. În secţiile de votare era o atmosferă relaxată.
Noi cei care lucram la tineret, eram în acea zi dispersaţi în comisiile de votare, supunându-ne
regulilor dinainte stabilite.
Dacă ar fi să mă refer aici la planul legislativ ca şi funcţie a Marii Adunări Naţionale,
legile adoptate chiar se aplicau în litera lor şi parcă cu mai puţine discriminări ca în zilele
noastre. Aveau mai putin de lucru judecătoriile şi tribunalele, iar cetăţeanul avea asigurată o mai
bună siguranţă a vieţii şi a bunurilor sale.
Alte acțiuni de amploare, care ne foloseau din plin pe noi activiştii UTC, erau plenarele şi
conferințele Comitetelor municipale şi județene UTC. La nivelul Comitetului Municipal UTC, eu
eram cel care dădea forma definitivă a dărilor de seamă, pe baza informațiilor primite de la
colegi. Cu trecerea anilor, în special la nivel de județ, se constituiau colective, din care făceau
parte scriitori de profesie, pentru a da o formă cât mai elevată materialelor prezentate la
conferinţe şi a omagia conducătorul. Era ea limbă de lemn, dar trebuia să fie cât mai şlefuită
Aceste dări de seamă, în special de la conferințe, unde erau convocați sute de tineri, din toate
organizațiile de tineret, erau analizate cu atenție, chiar de primul secretar al municipiului de
partid. Aceste analize se făceau înaintea acțiunilor propriu zise. Îmi intrase în reflex faptul, că
prima variantă nu trece, făceam a doua variantă care avea aceiaşi soartă, la a treia variantă,
reveneam cu prima puțin retuşată şi mi se spunea: „Vezi că se poate!”. Îmi amintesc că Vasile
Tofan, secretar cu problemele tineretului muncitoresc, îmi spunea: „Tovaraşe Costică, pe mine
să mă pui să mă deplasez prin organizații, merg îți aduc informații, dar nu mă pune să scriu
materiale”. Şi aşa, dintr-o comisie constituită iniţial, pentru pregătirea plenarei sau a conferinței,
cineva trebuia să şi lucreze. Mai era la aceste plenare şi conferințe şi pregătirea tinerilor pentru
cuvânt. Veneau ei cu unele gânduri, care trebuiau ordonate, obligatoriu trebuiau propuneri şi cât
mai multe exemple din organizații, îşi mai păstrau unii şi ceva muniție, pentru a însăila un
număr de critici, pentru ce nu mergea bine.
Dacă vedem astăzi, în jurul Iaşului, pâlcuri de pădure care au rezistat în timp şi s-au
maturizat, au la bază munca a multor tineri din şcolile din Iaşi, care au plantat puieți în anii
1974-1978. Îmi amintesc cum pădurarul Aurel Iftimoaie, venea dimineața de la prima oră la
municipiul UTC, înaintea activiştilor, unde se făcea planul zilnic de acțiune.
Era apoi practica agricolă de toamnă, când aproape se închideau şcolile şi facultățile şi
toată lumea mergea la cules porumb şi struguri. Nu erau activități comode, pe unii tineri îi călea,
alţii se îmbolnăveau. Dar toţi laolaltă, elevi, studenți şi profesorii lor, erau baza pentru Cotnari şi
alte podgorii, pentru a nu rămâne toamna, recolta în câmp. În aceste acțiuni erau antrenați şi
activiştii UTC. Între timp, atât de frica acestor campanii agricole cât şi pentru a nu participa la
orele de sport (motivând că au de învățat!), surprinzător de mulți elevi, veneau cu scutiri
medicale, ceea ce crea în şcoli probleme serioase. Acționau profesorii, ne îmbățoseam şi noi,
cei de la Comitetul municipal UTC, dar fenomenul lua amploare şi nu prea aveam ce face. Era
în floare atunci, luarea de meditații, pentru că peste tot în învățământul superior, se reuşea prin
concurs. Nu reuşeai la admiterea la facultate, mai stăteai un an acasă şi devenea mai grea
admiterea. Se discuta pe atunci că ” preţul ” unei admiteri la facultate ajungea la valoarea unei
maşini sau a unui apartament. Era o exagerare, care nu şi-o putea permite oricine. De aceea
pregătirea teoretică avea oarecum prioritate față de sport. O problemă a rămas şi în ziua de
astăzi sportul în şcoli. Calculatorul, căştile pe urechi pentru ascultat muzică, i-a făcut pe tineri să
neglijeze până la dispariție mişcarea, acest „elixir” al vieții. Îi compătimeşti pe unii tineri, nu ştiu
să meargă, sunt neiertători cu organismul şi ținuta lor. Merg ghebosi, distrați, ceea ce-i face o
106
pradă uşoară pentru boli, par lipsiți de vlagă şi supărați pe toată lumea, ei trăiesc într-o lume
virtuală, în afara realităților de fiecare zi.
Trebuie făcut ceva, tonicitatea vieții, este terenul pe care zămislesc şi sentimentele, ne
face vii şi cu simțire, altfel este pericolul de a creşte o generaţie de „roboți” cu puțină
autonomie de funcționare, pentru că nu vor să-şi asume mai multe grade de libertate.
Dar anii trec, ne trecem şi noi, nu-i totul numai învățătura şi numai munca, pentru
împlinirea noastră mai avem nevoie şi de altceva. Viaţa noastră se desfăşoară pe mai multe
capitole, unele se succed şi altele se suprapun. Nu or fi toate la timpul lor, dar ce trebuie să se
întâmple, tot se întâmplă.
Ca şi în alte momente ale evoluţiei sale, la căsătorie, omul îşi trăieşte viaţa sub semnul
şi în linia unor mituri tutelare.
Când omul descoperă iubirea, această tensiune extraordinară, nu numai că o trăieşte,
dar este frământat şi de scopul acesteia. Aşa ne plasăm în mitul lui Eros care se manifestă în
univers şi rânduieşte dualismul naturii începând de la cer şi pământ, manifestat printr-o unitate
inițială care a fost „dezbinată ea însăşi față de sine, cum spunea Heraclit, aceasta caută să se
recompună”. Rolul lui Eros în armonia universului este tratat şi în „Banchetul” lui Platon. Cu
referire la om se porneşte de la faptul că la începuturi acesta era ceva comun celor două sexe,
respectiv androginul cu o înfățişare rotundă, o situație de doi în unul, în formă de sferă. Oamenii
fiind foarte cutezători, îl supără pe Zeus, care pentru a le potoli obrăznicia, hotărăşte să-i taie în
două pe fiecare, făcându-i neputincioşi. Îi obligă astfel să meargă în două picioare, față de patru
pe care le aveau înainte. Ideea de căpetenie a fost tăierea în două a unui întreg, care apoi să
se recompună greu, din cauză că părțile şi-au dezvoltat după tăiere o identitate proprie. După
această pedeapsă a lui Zeus, fiecare jumătate dorea să se alipească celeilalte jumătăți. Acum
intră în rol Eros, care încearcă să vindece nefericirea ființei umane, făcând din două ființe una
singură. Aşa că atunci când în viaţă, ne loveşte săgeata lui Cupidon „otravită cu amor”, Eros ne
călăuzeşte şi pornim în goană să ne căutam sufletul pereche, căutând unitatea în sensul
refacerii vechii noastre naturi.
De altfel Eros este considerat ca fiind cel mai tânăr, mai chipeş şi mai delicat dintre zei.
Eros este un daimon, o ființă intermediară între zeu şi om, care oferă nebunia iubirii. De aceea
Eros iubeşte frumosul şi aleargă după nemurire, prin înlesnirea procesului naşterii. Cum plastic
o găsim exprimată tot în „Banchetul” lui Platon: „Naşterea ne face să ne împărtăşim de
eternitate şi face nemuritor tot ce-i născut muritor”.
Intrăm astfel în cursa căutării jumătății noastre, mergând la întâlnirea cu celălalt. Poate
nu reuşim să obținem sfera întreagă, dar tindem să refacem întregul înjumătățit de mânia lui
Zeus. Şi cu ceva noroc, prin descendenți ca şi operă a celor două ” jumătăţi ”, să facem un pas
şi spre nemurire. Aşa intrăm cu prudență şi încredere în ținutul plin de poezie şi proză al
căsătoriei, susținuți de Eros şi animați de gândul refacerii „sferei”. Prin faptul că piața iubirii,
cum spunea cineva, nu este prea transparentă, tragem fiecare om un „bilet de loterie”, care ne
oferă, propriul nostru drum (destin) în a ne duce existența între cele două dorințe aflate în
conflict, cum le-a formulat Sigmund Freud: impulsul vieții Eros şi impulsul morții Thantos. Şi
dacă au experimentat alţii, de ce să nu o facem şi noi?
Interesantă problemă şi capitol de viaţă a fiecăruia este căsătoria. Vine o perioadă când
fiecarui om i se întâmplă ceva, ca şi la găini când cad cloşti. Pur şi simplu ajungi la o vârstă
când te uiți înapoi la ce-ai realizat, cum stai şi ce vrei să faci în continuare cu viaţa ta, dacă eşti
un om normal. Îți stabileşti un „model” al partenerului, care cu cât va viza mai mult perfecțiunea,
107
cu atât mai greu o să-l găseşti în viaţă şi rămâi cu el doar în minte. Discutăm de lucrurile făcute
pe aşezate, nu pe situațiile consumate la minut, când te loveşte săgeata lui Cupidon cu forța
trăsnetului, declanşând o dragoste la prima vedere, urmând după aceea, o viaţă parcursă în doi
sau o „clipă” de fericire. Nu ne referim nici la o căsătorie, cum se spune în popor, „să o facă
babele” care să-şi ofere bunele oficii, când unul dintre parteneri nu prea are preț, sau nu are
curaj. Sau cum spune un anonim: „ A trecut iarba de coasă şi lelița de frumoasă” .
Sunt şi unii care au făcut pact cu burlăcia, dar nu exclud să aibă o femeie în preajma lor,
fie şi pentru a le face menajul.
Îndrăznesc să afirm că mă încadrez în categoria bărbaților normali. Acest pas căsătoria,
l-am considerat ca un gest firesc în evoluția mea, deşi nu m-a învățat nimeni, dar din ce am
văzut şi am auzit, îmi fixasem câteva coordonate pe care le-am respectat în mare parte, fiind
ajutat şi de împrejurări. Dacă ar fi să le detaliez, arată astfel:
Să am o situație materială care să-mi asigure independență şi un trai decent.
Să-mi aleg o parteneră care să fie frumoasă, deşteaptă, gospodină, cu carte şi serviciu,
să nu fumeze, să provină dintr-o familie respectabilă, să iubeasca copii, contând mai puțin
partea materială.
Să simt persoana cu inima dar şi cu rațiunea.
Să analizez atent persoana, reacțiile în diferite ipostaze, părerile celor din jur, dar decizia
să-mi aparțină.
Pe cât posibil să fie persoană din „clasa” mea. Eram conştient că unde ajunsesem la
momentul acestei opțiuni căsătoria, puteam să pariez pe orice carte, să aspir să intru în familia
cu cele mai mari prețentii. Eram însă conştient că puteam fi considerat un parvenit, că nu mă
trag din familie, că nu am pedigri şi că nu-mi văd de lungul nasului. Puteam fi cel mult tolerat.
Ori de-a lungul vieții nu mi-a mânat nimeni caii, eu am avut şi hățurile şi biciul. Biciul la mine a
fost numai un element de decor.
Să nu mă opresc la prima poartă, să mai caut, să compar, să mai aştept. Să încerc să
văd dincolo de aparențe.
De remarcat, că am pornit în această „aventură”, când nu prea ştiam prea multe lucruri
despre fete (femei). Parcursesem două faze din viaţă, prima când eram adolescent, m-am
refugiat în cărţi, serviciu şi şcoală (Şcolile mele au fost în paralel cu serviciul. Doamne cât am
mai tânjit după învățământul la cursuri de zi!). Pentru a-mi depăşi condiția nu am mai văzut şi
nu am mai ştiut de altceva. A doua fază, ca tânăr, activist de UTC, sobru , serios, poate prea
serios, mereu cu armura pe mine, fie din timiditate, fie din rațiuni „morale” , nu încadra cu
funcția să zbori din floare în floare, trebuia să ieşi de sub orice fel de bănuieli, problemă de
„dosar”. Sigur această îmbățoşare a mea, poate a făcut ca multe fete să fugă de mine, pur şi
simplu de frică. Şi apoi chiar Aristotel spune: „că nu poți iubi omul de care îți este frică”. Am în
acest sens, chiar şi vreo două exemple. Dar ce mai contează? Şi aşa auzeam şi vedeam ce fac
alţii, eu nu mă abăteam de la drumul meu, care trebuia să fie numai drept. Aşa gândeam şi
acționam atunci.
Dar toate la timpul lor, pentru mine nu era ceva ieşit din comun, eram obişnuit, ca la
ospețele vieții să nu fiu servit printre primii sau chiar ignorat. S-ar putea spune că se pierdeau
oportunități. Să nu ne referim decât la şcoala profesională. În şcoală erau şi clase de fete pentru
calificări în meseriile de bucătari, cofetari, croitorie, se organizau reuniuni la nivel de şcoală,
mie îmi povesteau alţii cum a fost la distracție. Nu participam, dar nici nu simțeam că-mi
lipseşte ceva. Aveam un coleg cu un an mai mare ca mine, de la clasa de strungari, membru în
Comitetul UTC pe şcoală, care după o reuniune tovărăşească, umbla după antibiotice. Aşa
întrevedeam unul din pericole când mergi prea departe în relațiile cu fetele, uneori era riscul ca
unele să rămână gravide. În ziua de astăzi unii tineri ar zâmbi cu superioritate, s-au schimbat
vremurile şi nu se ştie dacă ei sunt în pierdere sau în câştig.
108
Extremele nu sunt de încurajat şi nici de susţinut, are până la urmă omul o singură viaţă
şi ideal ar fi ca toate să fie la timpul lor. Numai că în timpul actual supranumit şi secolul vitezei,
nu mai au trecere ritualurile, tradiţiile, preludiile, răbdarea şi autocontrolul, ca plăcerile vieţii să
fie armonizate cu vârsta, fiind consumate deseori fără discernământ şi responsabilitate. Au
devenit sexualitatea, drogurile şi violenţa “ plăceri “ care consumate prea de timpuriu de tineri,
fie din curiozitate sau forţaţi de alţii, factori de coşmar până la distrugere de vieţi, atât pentru cei
în cauză cât şi pentru familie şi societate. Sigur noile generaţii sunt mai precoce, dar mai
ameninţate şi mai vulnerabile la păcatele civilizaţiei. Deseori tinerii îmbrăţişează răul, pentru că
nu au alternative, nu cred în viitor şi sunt profund nemulţumiţi de realitatea imediată. Se pare că
factorii educaţionali şi instituţionali sunt în prezent nepregătiţi pentru a răsunde la întrebările şi a
veni cu soluţii la nevoile tinerilor şi atunci multe se fac la întâmplare.
Să nu exagerăm, dar revenind la timpurile tinereţii mele, era totuşi vârsta când puteai
petrece clipe frumoase cu o fată de vârsta ta, să te plimbi, să mergi la un film sau să
împărtăşeşti impresii, dar dacă nu erai educat în acest spirit, nu aveai metodă şi nici curaj, te
mulțumeai doar la ce îți povesteau alţii, care de multe ori exagerau. Unii bravau, se dădeau
Casanova, aveau imaginație, povesteau frumos. La nivelul meu de inițiere puteam fi o pradă
uşoară. Şi atunci dacă nu intri în joc nu rişti nimic. Dat fiind varietatea miturilor existenţiale, chiar
poţi opta între a fi Don Juan ( Casanova ) sau Don Quijote ori altceva. După cum îţi propui să fii
sau eşti, puternic, seducător ori romantic.
Dar să nu mai batem câmpii, revenind la căsătorie, se întâmplă un lucru curios la bărbați
şi femei, este mic numărul acelora care îşi aleg parteneri din proxima apropiere sau foşti colegi,
colege de şcoală sau de serviciu. Este poate o explicație a paradoxului că atunci când ceva sau
cineva, este prea aproape, nu îl vezi sau nu îl prețuieşti. Este în firea umană să umble după
altceva, care trebuie căutat, cucerit, dobândit, are alt gust, față de ceea ce obții prea ieftin sau
vine de la sine. Sigur căutam „modelul”, despre care am pomenit.
Fiecare bărbat sau femeie, când face acest pas, este conştient că nu este o lucrare
pentru o zi, ci pentru o viaţă. Poate de aceea trebuie să mai cauți şi să nu te grăbeşti. Această
decizie are şi unele riscuri ascunse, cum ar fi beția la bărbați (mai nou acum şi la femei),
gelozia la amândoi (mare pacoste, îl consideri pe cel de lângă tine un sclav), jocurile de noroc
(în special la bărbați ), drogurile (acum într-o extindere îngrijorătoare), poate şi altele, ceea ce îi
face pe unii să afirme că pasul căsătoriei este o loterie.
Este o practică ca tinerii de astăzi, să amâne sine die căsătoria, iar unii o fac de probă,
mulți cu mai mult curaj îşi încearcă norocul. Încurajarea şi susținerea familiei este după mine o
problemă de securitate națională. Această „cărămidă”, familia stă la baza construcției numită
națiunea. La noi acum familia este într-o criză de identitate, de răspunderi asumate şi de valori
apărate.
Aveam 28 de ani. În ultimii ani locuiam într-un apartament pus la dispoziție de UTC,
eram împreună cu trei colegi, Vasile, Ion şi Marinică. Acopeream fiecare câte un domeniu de
activitate pe linie de tineret, eu propaganda, Vasile organizatoricul, Ion turismul şi Marinică
şcolile. Lucram pe principiul autogospodăririi, noi ne făceam curățenie, ne spălam, ne călcam,
masa când eram în oraş şi nu în județ, o serveam la cantina partidului.
Ion avusese o experiență nefericită, în timpul unei excursii la munte cu corturile, a
zăbovit ceva timp, în cortul unei tinere, care lucra la o fabrică din Iaşi. După o perioadă este
invitat să recunoască copilul. Au urmat ani de procese şi de expertize, pentru a se stabili
paternitatea. Cheltuiala şi stresul îl cam terminase pe Ion, dar nu se lăsa. Aprecia că a fost
„lucrat” de fată, care era în legătură cu un alt bărbat, se pare căsătorit. La un moment dat îmi
spune Ion: „Domn Costică, când ai să vezi o femeie, să vezi o bombă atomică! “. Era exasperat,
se făceau presiuni asupra sa şi la serviciu şi Ion chiar nu era un golan. Ion era un om aparte,
bine educat, fin, studios, şi-a luat şi doctoratul în economia turismului. Acest episod din viaţa lui,
la afectat enorm, făcându-l să-i fie frică şi de umbra lui.
109
Vasile nu era atât de ceremonios ca Ion, spirit mai practic în relațiile cu femeile, dacă
merge, merge, dacă nu, nu. Nu că ar fi fost fără sentimente, dar nu le acorda prioritate.
Marinică când a venit să locuiască cu noi, era student în ultimul an la facultatea de
Filozofie în Bucureşti. El era preocupat de elaborarea lucrării de diplomă, optase pentru o
tematică din filozofia lui M. Ralea. Nu era încă decis. Îi surâdea ca titlu al lucrării „Resortul intim
al întrebării”. Despre care avea o idee destul de vagă, singura explicație era că aşa i-a venit.
Am putea spune că era un om curios Marinică, dar Petre Ţuţea prin vorbele sale memorabile îi
dă circumstanțe atenuante, colegului meu. Ţuţea afirmă: „Am dorit dintotdeauna să fac o teză
de doctorat cu tema”. Aflarea în treabă ca metodă de lucru la români. La întrebările
fundamentale „de ce?” şi „în ce scop?” aporetica rurală românească răspunde: „d-aia”.
Pe fondul acestei ambianțe, facem noi un consiliu de „familie” la care am participat eu,
Vasile şi Ion şi întocmim un plan de bătaie, pentru a întreprinde o serie de acțiuni, de
recunoaştere, în vederea căsătoriei. Erau planuri, pentru că de fapt, socoteala de acasă nu se
potriveşte cu cea din târg. De menționat ca toţi ne mişcam în medii unde erau fete de toată
isprava, dar eram cu ele în relații de „serviciu” şi nu vedeam la prima evaluare nici una potrivită.
Eu păream cel mai hotărât, după ce avusesem o tentativă de îndrăgostire de o colegă
de serviciu, care cu toate bunele oficii, ale altei colege Sanda care era căsătorită, nu am prea
înțeles cum s-au încurcat ițele, m-am convins până la urmă că nu-i de mine. Eram şi eu,
nevindecatul timid, dar şi ea avea alte planuri de ascensiune şi aşa nu a făcut nici unul dintre
noi, paşi până la jumătatea distanței. În aceste circumstanțe, am început pe baza unor repere
de nume şi locuri de muncă, o acțiune de „olandez zburător”. Primele două repere, mi le-a oferit
Ion, era referire la o profesoară de franceză şi o farmacistă. Problema era să merg să le cunosc
şi dacă îmi place una din ele să trec la planul B, de abordare a ei. Profesoara de franceză nu a
trecut, mi s-a părut prea prețioasă. În ce priveşte farmacista, a trebuit să vizitez vreo şase
farmacii, îmi umplusem un buzunar de pastile de durere de cap (trebuia să am un pretext, ce
caut în farmacie) şi tot nu am localizat-o pe fată, conform descrierii. Ori nu era de serviciu, ori
lucra la altă farmacie. Atunci nu era internetul, ca la adresa “ Sentimente . ro “, să-ţi expui
dorinţele şi sentimentele, ca pe o marfă la piaţă. Se poate spune că acum se face economie de
timp, se merge la sigur şi până la apropierea fizică de persoana căutată, îţi poţi faceo părere,
dintr-o privire a pozei din calculator. Este o facilitate pentru tinerii de astăzi, aşa cum facile sunt
multe din relaţiile acestea, făcute pe cale virtuală. Fără a mă cantona în trecut, avea înainte
viaţa, parcă mai multă culoare, miros, gust şi se procurau cele necesare traiului, la prima mână
şi nu prin interpuşi, fie el şi internetul. Dar lumea a evoluat!!
Ca în tot ce-am întreprins în viaţă, când m-am apucat de ceva, trebuia să duc la bun
sfârşit. Aşa că mi-am zis, că dacă vreau să mănanc un măr, să mă uit mai bine în gradina mea,
decât să umblu aiurea. Am început să fiu mai atent, la diferite acțiuni, unde participau şi fete din
activul UTC şi să încerc să percep realitatea cu alţi ochi. Dar ori ce ai face, într-o întreprindere
de felul acesta, cât te-ai strădui să pui în funcțiune rațiunea, tot sentimentul, inima dictează, te
poți păcăli uneori, de multe ori nu. După o acțiune de „instruire” a activului UTC, la terminare
când toţi plecau spre casele lor, îmi atrage atenția o tânără, culmea văzută din spate, îmbrăcată
într-un palton maroniu şi cu cizme roşii. Localizez din priviri persoana, pentru a şti unde să o
caut, urma să văd dacă o găsesc sau nu. Anişoara, viitoarea mea soție, la momentul respectiv,
era secretar UTC la Centrul de librării Iaşi şi lucra în departamentul Cartea prin poştă. Arătându-
mă interesat de fel de fel de cărţi, am început să-mi îndesesc drumurile pe la ea. Totdeauna se
arăta amabilă, îmi procura cărţile solicitate, ba chiar îmi recomanda şi altele. În timp observ că
am de-a face cu un om deosebit de ordonat, pedant, preocupat de serviciu şi atât. Discuta cu
secretarul cu propaganda de la municipiul UTC şi nu dorea să fie luată drept altcineva. După
câteva deplasări, aflu că nu este din Iaşi, că locuieşte la gazdă, fiind o fire mai mult zbuciumată,
decât liniştită. Nu stiu şi nu m-a interesat niciodată dacă a mai avut vreo experiență
sentimentală, dar când a văzut că-mi îndesesc vizitele, m-a tratat cu o rezistență de partizan în
110
timpul războiului. Tocmai asta a fost clicul, care m-a îmbărbătat pe mine, să insist şi să nu
renunț. Era glasul inimii.
Peste tot pe unde am trecut am avut o presă bună, aveam un comportament suficient de
cizelat, cu elemente de evidentă sinceritate, nu-mi însuşisem „arta” contrafacerii, cu asta am
atras simpatie şi respect. Aveam frânele mele interioare, pe care nu le vedeau alţii, la primul
contact. În timp, persoane mai în vârstă, colege de serviciu cu Anişoara, care o prețuiau şi o
iubeau ca pe copilul lor, au început să facă cu rândul, un fel de gardă de corp pentru colega lor.
Scopul lor nu era să mă descurajeze pe mine, ci mai mult să creeze ambianța, ca eu să mă
simt bine şi Anisoara să mai lase din „moțoace”. Văzând că de acum pot să-mi fac o bibliotecă
din cărţile cumpărate, Anişoara probabil se întreba, dacă nu ar fi cazul, să-mi fac timp să le şi
citesc, adică să vin mai rar. Nu exclud să-şi fi făcut şi ea o strategie, să mă încerce, să vadă cât
îmi pasă de cărţi şi cât de ea. Aici au intrat în rol colegii Anişoarei, preluând în fapt rolul unor
pețitori, destul de subtili, întrucât nici unul din cei doi, nu le ceruse sprijinul, dar era evident că
ne aflam într-un punct mort şi aveam nevoie de sprijin. După punerea în funcțiune a acestui
mecanism, cum ajungeam în Centrul de librării, ca la un scurt semnal, apărea cineva, care mă
trata cu toată atenția şi prietenia, apoi făceau unele aluzii, care o vizau în special pe Anişoara.
Eu mă simțeam susţinut de ei, dar trebuia să fiu acceptat de Anişoara. Eu eram programat pe
principiul «picăturii chinezeşti», după ce plecam de la Centrul de librării, începea munca lor de
lămurire. Se argumenta că sunt băiat bun şi ar fi păcat să mă piardă. Dacă nu mi-ar plăcea de
ea, nu aş face cărare pe acolo şi uşor, uşor, lucrurile intrau pe un făgaş normal. Ne-am dat mai
multe întâlniri, am văzut şi câteva filme împreună. Mai veneam eu în Centrul de librării, de data
asta nu mai cumpăram cărţi, pentru că mai aveam şi altceva de făcut. Foarte prevăzătoare
Anişoara, m-a pus şi în atenția unor familii apropiate ei, pentru a avea şi alte confirmări pentru
intențiile noastre. De reținut în acest sens, este familia Rusu Ioan şi Dorina, care era colegă de
serviciu cu Anişoara. M-am simțit foarte bine la această familie, erau oameni modeşti, deosebit
de primitori, un exemplu de atitudine familistă, aveau şi copii. Ei ne-au susținut şi ne-au sprijinit
în demersul nostru. Anişoara avea o mare încredere în ei. Am un cuvânt aparte şi pentru familia
Andone Ioan şi Adriana, o prietenă apropiată a Anisoarei. El era profesor universitar, cu el
avusesem tangență când era presedintele Asociației Studenților din Centrul Universitar Iaşi,
atunci eram în relații de serviciu, când ne-am întâlnit în alt context, am văzut ce mică este
lumea. Aceste două familii, ne-au fost de multe ori aproape în momente când am avut nevoie de
sprijin. Cum se vede o căsătorie, nu este chiar numai o negociere în doi, se apelează şi la
«consilieri» .
A urmat apoi prezentarea la părinții ei, care locuiau în comuna Golăieşti, satul Podu
Jijiei. Situat într-o zonă de şes, la polul opus a locurilor mele natale unde dealurile patronează
totul. O familie de oameni harnici şi gospodari, respectați de consăteni, din care mulți era finii
sau finele lor. Tata socru Costache Maxim, un om mândru, cu prestanță, cu un dezvoltat simț al
realității, avea şi o vârstă, era un înțelept. Ca şi ocupație era un grădinar vestit. El nu mai este,
dar i-a rămas faima şi recunoştința consătenilor. Mergând soţia la piață întâlneşte o femeie din
sat cu răsaduri de roşii, care o abordează direct: „ Nu eşti fata lui moş Costache? ‘’. Soția îi
confirmă şi o serveşte cu răsaduri de roşii „inima boului” din sămânța de la moş Costache. Soția
a fost impresionată, cum a rămas tatăl ei, după atâția ani în memoria oamenilor din sat. Şi eu în
timp, sub îndrumarea lui, mi-am însuşit arta grădinăritului, nu atât ca ocupație ci mai ales ca un
mod plăcut de relaxare. Pe mama soacră o chema Maria, ca şi pe mama mea. O femeie care a
născut şi a crescut 7 copii. Era o femeie care tăcea şi făcea, o bună gospodină, la ea toate erau
la locul lor, aborda viaţa cu calm şi înțelegere. Am fost primit bine la ei, fusese anunțați dinainte
că venim. Nu au fost puse întrebări stânjenitoare şi nici nu s-au făcut tocmeli.
Erau unele lucruri de la sine înțelese în acea perioadă, că dacă vorbeşti cu o fată şi
mergi şi la părinții ei, este ca un fel de angajament verbal. Iar dacă tinerii, au o anumită
111
independență, serviciu, un venit propriu şi o vârstă, pot avea opțiunea lor, părinții operând doar
cu o îngăduință formală. Sigur după acestă vizită, s-au întors lucrurile pe toate fețele, cine-i
baiatul ăsta? ce serviciu are?de unde este? chiar are intentii serioase? întrebări legitime, pe
care le-ar pune orice părinte. M-am amuzat, când am aflat întâmplător, câteva remarci, din
culisele acestor dezbateri. Are capul mare înseamnă că este deştept, altfel nu ar învăța la
filozofie. Nu-i bețiv? Nu fumează? Şi mama soacră a făcut observația : „Vezi că-i cam
strălucesc ochii”. Cum este normal lumea nu vrea numai păreri, vrea certitudini.
Cam în acelaşi timp au intrat pe fir şi organele de partid. M-a chemat la el I. Manciuc,
primul secretar al municipiului de partid Iaşi şi primar al Iaşului, cu care am avut o discuție ca de
la tată la fiu. Mi-a vorbit despre faptul că în viaţa unui om, căsătoria este un moment deosebit.
Şi în ce mă priveşte sunt tânăr cu perspective, contează în ce familie intru. Mă întreabă cine
este fata şi ce ocupație are. I-am relatat stadiul pregătirilor şi că nu presimt nici un risc. După un
timp relativ scurt, primesc ca un fel de încuviințare, că nu este nici o problemă. Primesc chiar şi
o altă ofertă de serviciu pentru Anişoara, cu un post mai sigur şi mai bine plătit. Nu se poate
spune că atunci ne controla cineva viaţa intimă, dar se luau unele precauții.
Toate urmau un curs logic şi normal, că nici nu-mi mai amintesc unele amănunte. De
regulă se reține mai lesne, ce te deranjează căci în cele bune, fiecare om, nu mai are mereu
gărzile în post, se mai lasă şi unde îl duc caii.
Ajungem din aproape în aproape şi convenim să ne căsătorim. Da-urile noastre au
răsunat în clădirea stării civile din Iaşi în ziua de 7 mai 1975. În ziua căsătoriei civile, cum era de
aşteptat, am beneficiat de o asistență foarte numeroasă, erau toţi colegii mei, mulți şi din partea
Anişoarei. Unii veniseră de plăcere, alţii din curiozitate, cu multe flori şi zâmbete fireşti sau
pentru aparatul de fotografiat. Cunoscându-mă de ceva ani colegii au fost surprinşi, eram pentru
ei o zvâcnire, un mic fenomen, un fel de melc care îmi mobilizam antenele numai în anumite
condiții, majoritatea se bucurau sincer. Erau încântați să constate ce fată am lângă mine,
distinsă şi frumoasă cu o costumație impecabilă, special făcută pentru eveniment, îi stătea
foarte bine, era ceva deosebit, aveau pentru ce să mă invidieze. Să nu uit, Anişoara era de o
mare sensibilitate, atentă la orice cuvânt sau gest făcut de mine, taxa imediat. Era unele
precauții pe care şi le lua, pentru a juca pe teren propriu. Chiar în ziua căsătoriei, a trebuit să
fac vreo două drumuri după ea, pentru a o îmbuna după o „supărare”. În aceste momente când
aveam şi eu „ambiția” mea, am fost consiliat şi ajutat de colegii mei de apartament, Vasile fiind
mai versat în aceste probleme m-a pus pe linia de plutire. Am luat „totul” asupra mea şi nu mi-a
părut rău niciodată. Recunoaştem sau nu, după căsătorie, suntem ce fac soțiile noastre din noi.
Am mers apoi, împreună la familia Țurcanu, prima mea gazdă la venirea în Iaşi. A fost
bucurie mare se uitau cu mândrie la mine şi m-au felicitat că am putut găsi o parteneră atât de
potrivită. Ei pot spune, că mi-au îndrumat primii paşi, în lumea mare. În casa lor, a avut loc şi
cununia religioasă, fiind invitat părintele acasă. Domnul Vasile şi doamna Jenia, sunt naşii noştri
de suflet, consfințiți prin legământul în fața lui Dumnezeu. Era un preț plătit la cerințele
regimului, având o funcţie în aparatul de partid, erai obligat să ai o viaţă duplicitară, una la
vedere şi alta pe ascuns. Nu pot spune că era o dispoziție prin „decret” să nu te cununi la
biserică, dar nu era rău să-ți iei o măsură de prevedere. Puteai afla apoi, că nu ştii de ce ți se
întâmplă, ce ți se întâmplă.
A urmat nunta. Prin faptul că părinții noştri era de la țară, ne-am propus să nu-i implicăm
în cheltuieli sau să le provocăm griji. Cum am fost un om econom, dispuneam de fondurile de
pornire. Apreciind că am o oarecare experiență în organizarea unor petreceri de masă,
acumulată în organizarea revelioanelor tineretului, mă angajez singur în pregătirile de nuntă. La
diferite cumpărături am colaborat cu Anişoara, care după cum am observat are gust şi ține la
ştaif. Nunta a avut loc în sala de la Casa Universitarilor din Iaşi. Naşi au fost familia Ţugui Ioan
şi Melania. Naşa era colegă de serviciu cu Anişoara. Naşul lucra ca activist în aparatul de
112
partid. Pe efort, griji şi răspundere de toate şi de toți, la nuntă, trebuiau pozele să-mi fie
retuşate, că arătam mai mult că plec, decât că vin. Familiile noastre au avut la nuntă, un rol de
invitați. S-a simțit toată lumea bine. Am recuperat cheltuielile fără profit. Profitul a venit în timp,
când am realizat şi am simțit că soția era un stâlp al casei din beton armat.
Căsătoria a fost un eveniment prin care am marcat o cotitură în viaţa mea. Fiind
amândoi din plecare fără casă, au urmat după nuntă, cazări succesive la Hotelul Partidului şi la
căminul şcolii de partid din Iaşi. Era o situație de provizorat şi am început demersurile pentru a
intra în posesia unei locuințe. De menționat că şefii mei spuneau un da, care trebuia
materializat de către doamna Cercel vicepreşedinte la Primaria Iaşi pe atunci, care în cazul meu
s-a dovedit că nu este de bună intenție şi nici nu se grăbeşte să-mi rezolve problema casei.
Surprinzător şi curios, îşi rezolvau mai repede problema casei absolvenții de facultate din
unitățile economice, decât cei din aparatul de partid, sau cum eram noi de la UTC, excepție
făcând cei cu funcţii la partid, care îşi luau singuri casele, formulând chiar prețentii asupra zonei
sau etajului.
În acest context de disponibilitate şi bunăvoință, mi s-a oferit un apartament confort trei.
Eu care am stat uneori rău cu pretențiile, poate acceptam. Anişoara a spus nu şi nu a rămas.
Mare dreptate a avut soția, dacă avem în vedere că la români lucrurile „provizorii” rămân
definitive. Am făcut apoi dese deplasări prin diferite cartiere din oraş pentru a găsi o gazdă.
Întâlneam persoane amabile, aveau o cameră de închiriat, dar nu pentru tineri căsătoriți.
Raționamentul lor era, că va urma un copil şi rămâneam pe capul lor, când le va fi greu să ne
evacueze. Unii mai politicoşi, ne sfătuiau să mai revenim, după ce vor discuta cu fiul sau fiica
lor.
La a doua încercare, doamna Cercel, ne găseşte un apartament la ultimul etaj a unui
bloc din Podu Roş, era fisurat peretele domnitorului spre nord, înflorat cu igrasie, dar era alt
confort, față de oferta iniţială. Nu se mai putea amâna şi ne mutăm la adresa respectivă, unde
am dat în compensare peste nişte vecini foarte buni. Este axiomatic adevărul, că marile
descoperiri, inovații sau realizări ale omului, nu vin din prea mult bine şi confort, ci din nevoi,
lipsuri şi greutăți, aici se află de fapt cheia progresului. Această „pomană” mucegăită a statului,
pot spune în cazul meu şi a partidului, apartamentul oferit, ne-a determinat să ne cumpărăm un
apartament cu plata în rate, care a însemnat pentru noi multe sacrificii, dar era al nostru şi am
putut alege, zona, etajul şi poziția. De menționat, că nu numai când primeai un apartament cu
titlu gratuit ci şi atunci când cumpărai apartamentul, ca să poți beneficia de un apartament cu
trei camere, cum era cazul nostru, trebuia să vii cu o serie de dovezi suplimentare. Ori prevala
numărul de persoane, copii sau părinți în întreținere sau cineva din familie avea o afecțiune şi
avea o recomandare medicală ce te îndreptățea să ai o camera în plus. Noi am recurs la ultima
soluție. Asta ne învăța socialismul, să recurgem la artificii. Era un culoar de regulă, valorificat de
orice om de rând.
În anul 1976, s-a născut fiica noastră Ana Maria, cam de aici, începe momentul, când eu
în familie am cam început să lucrez pe datorie. Trebuia scăldată fata, soții se ajută, eu lucram în
politică, program fără program, nu puteam să fiu la timp acasă. Au fost şi alte evenimente când
mi-au făcut alţii programul şi aşa trece timpul şi rămâi cu datorii neonorate. Naşterea fiicei
noastre, o consider ca fiind cea mai mare realizare din viaţa noastră. Prin ea ne-am apropiat şi
ne-am împlinit mai mult ca familie. Ne-am străduit să-i asigurăm condițiile pe care nu le-am avut
noi. Prin tot ce a realizat în viaţă Ana Maria, este un motiv de satisfacție şi de mândrie pentru
noi. A devenit de la o vârstă fragedă independentă, nu a reuşit, numai în ce nu şi-a propus, ce a
început a dus la bun sfârşit. Când i-a fost greu s-a uitat spre noi, dar în multe s-a ajutat singură.
Acum este căsătorită, îşi trăieşte şi îşi conduce viaţa, după mintea şi inima ei şi o face bine.
În creşterea şi educația fiicei noastre, a jucat un rol important, ce a văzut în casă, faptul
că atât eu cât şi soția am avut un adevărat cult al muncii. Soția a fost cea care a avut mereu
113
grijă să nu-i lipsească fiicei noastre cărţile, indiferent cât costau sau cât de greu se procurau. A
fost inteligent sistemul de recompensare pentru diferite merite, contorizându-se fie rezultatele
şcolare de zi cu zi sau de la olimpiadele pe obiecte de învățământ. Prin obiectele de
îmbrăcăminte, combina fericit utilul cu esteticul, ceea ce contribuia la cultivarea gustului pentru
frumos. Sunt câştiguri pe care le vedem la fiica noastră şi ne bucurăm, iar meritul soției este de
necontestat.
Soția mea a început serviciul de la vârsta de 16 ani. Atât liceul cât şi facultatea le-a făcut
concomitent cu serviciul. Până şi aici are similitudini cu mine. Nu era uşor pentru Anişoara, să ai
serviciu, să faci facultate, să ai copil mic, pe care să-l legeni pe picioare când înveți în sesiunea
de examen şi să ții şi menajul casei. Tatăl meu, venit odată la noi, a stat câteva zile şi a
întrebat-o pe soție: „Anişoara, tu când mai dormi? “. În viaţa de familie a fost de la sine înțeles
că Anişoara să fie „ministru de finanțe”, îndeplineşte această funcţie de 38 de ani, timp în care
familia noastră a prosperat în limite rezonabile pe plan material.
Prin faptul că a trebuit să ne cumpărăm apartament cu plata în rate, am mai avut apoi
atât eu cât şi soția o salbă de probleme de sănătate, am intrat în era ratelor, întâi prin Casa de
Ajutor Reciproc şi apoi la bănci, din care nu am mai ieşit nici astăzi. Nu poți avea niciodată bani
gramadă pentru a face ceva repede şi acum, de aceea creditul este singura salvare.
La început ne-au mai ajutat părinții soției, apoi a trebuit să ne ajutăm singuri. Pentru tot
ce am acumulat şi avem, soția mea are meritul cel mai mare. Ea are un spirit practic, cu o mare
capacitate de prevedere, multe lucruri le face singură, nu cunoaşte că nu se poate şi nu acceptă
înfrângerea. Deşi am fost format şi eu la şcoala dură a vieții, am avut multe lucruri de învățat de
la soție. Prosperă familia când soții îşi pun banii la un loc, sunt gospodăriți cu chibzuință,
eventual îi şi mai înmulțesc. Este greu şi ingrat rolul asumat de unul din soți, pentru a se ocupa
de trezorerie. Ceilalţi mereu cer, neştiind că nu mai este sau că sunt alte priorități.
Am fost mulți ani o familie cu uşile deschise, în special pentru neamurile din partea
soției, ajutându-i la şcoli sau dobândire de serviciu, ne rugau părinții şi nu puteam să-i refuzăm.
Soția devenise un fel de „femeie de serviciu”, după toţi şi după toate. Fiind o familistă de tip
tradițional, soția mergea şi la părinți, să ajute la muncă, să văruiască casa, în timp ce nurorile
mamei soacre, care locuiau în aceiaşi curte, aveau alte treburi, lor numai li se cuvenea. Mama
soacră chiar spunea: „ Tu Anişoara ai să pleci şi eu rămân cu ele “. Totdeauna borşul făcut de
mama soacră, era bun pentru nurori, ea avea grijă tot timpul să fie oala mai mare.
Nu primim în viaţă cu aceiaşi mână. După moartea lui tata socru şi mama soacră a
rămas singură, a fost luată când nu mai putea la una din nurori, dar nu a avut înțelegerea şi
liniştea dorită. Bătrânii se leagă prea mult de casa lor, de lucrurile care le trezesc amintiri, este
ceva care le dă o oarecare siguranță, un anumit sens vieții şi dorința ca atunci când va trebui să
„plece” să fie din „bârlogul” lor. Este o vârstă când nu ai vrea să deranjezi pe nimeni, deşi
realizezi că nu mai poți. Eşti ezitant în a cere ajutorul, chiar şi de la copii tăi, tu îi înțelegi că au
şi ei probleme şi nu-i obligi , nici nu-i judeci şi nu-i condamni. Trăieşti cu gândul că ai devenit o
povară şi te rogi la Dumnezeu să se îndure şi să nu te lase să te mai chinui, mai ales dacă eşti
bolnav sau nu te poți mişca. Nu prea sunt excepții în considerațiile de mai sus, dacă ți-a hărăzit
Dumnezeu să ai un fir al vieții mai lung şi să fii suferind, mai ales în ziua de astăzi când copiii
sunt la mari distanțe, unii peste mări şi țări. Aşa rămâi uitat de lume, eventual sunat la un
telefon sau ajutat de un vecin milos.
Unii bătrâni în disperare de cauză şi având unul din copii prin preajmă riscă şi îşi
părăsesc „bârlogul”. Nu putem generaliza unii sunt chiar norocoşi, trăiesc a doua „copilărie”, dar
mulți îşi plâng de milă, fiind purtați prin rotație de la un copil la altul, uitați într-un azil sau cu o
stare de sănătate care le îngreunează şi mai mult situația.
Revenind la mama soacră cu referire la pelerinajul ei pe la copii, când am vizitat-o în
una din zile, îmi spune cu lacrimi în ochi: „Costel, beau puțină apă, pentru a nu fi nevoită să ies
114
prea des afară, să nu supăr nepoata sau nora”. Până la urmă nu poate fi nimeni condamnat,
bătrânii au frământările şi complexele lor, iar cei tineri, încă în viaţa activă, pot ” greşi ” chiar fără
intenţie. Chiar dacă doi oameni privesc amândoi aceeaşi realitate, simţirea lor va fi diferită. Să
ne fie frică de bătrânețe ! Nu este o încurajare, dar poate fi o punere în gardă.
Am făcut aceste referiri, pentru a arăta că într-o familie se petrec toate ca într-o țară în
mic, cu relații interne şi externe şi că nu sunt de neglijat nici unele dintre ele, fiecare
condiționează pacea şi prosperitatea familiei.
Dacă mă refer la căsătorie şi la familia mea, am fost un om norocos. Prin muncile
prestate de-a lungul vieții şi frecvente internări în spitale, am rămas dator şi chiar i-am chinuit pe
cei din familie, soție şi fiică. Erau momente când trebuia să fiu lângă ele şi nu am putut. Puține
concedii de odihnă, făcute împreună, nefrecventarea unor distracții, chiar şi unele munci din
familie le-am făcut la fără frecvență. În multe nu m-am priceput şi în altele nu am avut timp.
Familia nu a fost pentru mine numai un suport, ci şi mediul care m-a ajutat să mă nasc a doua
oară. Întâi că nu aveam nici o grijă, toate erau pe mâini bune, apoi încurajarea şi susținerea
familiei pentru a depăşi unele momente de cumpănă care mi-au traversat viaţa. De aceea am
mare recunoştintă față de soția mea, care a avut răbdare, înțelegere şi dăruire față de mine,
dincolo de limitele posibile. Ea într-un fel s-a mândrit cu mine, cum nu mai puțin mă mândresc
eu cu ea. Ne-am completat bine în viaţă, recunosc că în multe, am venit în urma ei. Cuvântul ei
are greutate, atât în relațiile cu mine cât şi cu fiica noastră. Ea a luat totdeauna viaţa foarte în
serios. Nimic la întâmplare, nimic de umplutură.
Au fost momente în viaţă, când putea să ducă un trai mai comod, a refuzat oferta. Ea a
fost mereu în front, la înaintare, i-a plăcut să aibă, să facă toate cu mâna ei. Pentru familia ei să
aleagă ce este mai bun, mai trainic, mai estetic şi mai util. Putea în viaţă să facă multe, să fie
inginer constructor, arhitect, designer, creator de modă, bucătar-cofetar, avea pentru toate,
înclinație, gust şi aplicație. Stau mărturie în acest sens, construcția casei pe pământ a familiei la
care şi-a probat calitătile menționate cât şi prin spiritul practic dovedit în acumularea unor
bunuri, ca la bătrânețe să nu fim o povară pentru alţii. Totdeauna şi-a respectat cuvântul dat, nu
a cunoscut drumul pe ocolite sau lucrul de mântuială. La ea corectitudinea nu are nuanțe şi nici
diferențe de nivel. Cu asemenea om la timonă, barca familiei noastre, a putut înfrunta de-a
lungul vieții, cele mai înverşunate furtuni. De aceea o iubesc, o prețuiesc şi îi sunt recunoscător.
Am să încerc să ies puțin din înşiruirea unor evenimente premergătoare şi după
consumarera actului de căsătorie şi să abordez o serie de considerații cu referire la ce se
petrece efectiv pe acest „teatru de operațiuni” numit căsătoria, cu exemplificări din experiența
mea de viaţă şi a altora.
Din plecare ar trebui făcută precizarea că familia este ca un avion care nu funcționează
pe pilot automat, cu toate modernizările survenite în timp, am putea spune că avem de a face
cu un pilot şi un copilot roluri interschimbabile în timp. De fiecare dintre ei depinde siguranța
„zborului”.
Deşi în facerea pasului spre căsătorie bărbații pornesc cu o anumită determinare şi
răspundere, prin structura lor de băieții lui „mama” obişnuiți să le lege cineva totdeauna
şireturile la pantofi, rămân în mare proporție copii, confundând uneori soția cu propria mamă. Îşi
propun şi chiar reusesc deseori să fie mai alintați decât o făcea mama lor. Ei cu corpul sunt în
căsătorie, dar cu mintea încă umblă aiurea. S-ar putea să fie şi excepții, dar un sondaj printre
femeile măritate, arată că numărul lor este semnificativ. În căsătoriile de rând s-a încetățenit
proverbul că s-a întâlnit „un bou şi o belea”, poate fi şi o exagerare, mai mult ca duritate a
limbajului, pentru că realitatea nu o prea dezminţeşte.
Sunt şi situaţii când unele femei, mai „evadează” după căsătorie, dar nu în proporție de
masă, de regulă dacă nu le ajunge sau nu le place ceva. Cum nici bărbații nu sunt cheie de
biserică, uzează de avantajul că poartă căciulă, care cred că odată căzută jos, o scutură şi
115
merg mai departe. De departe însă femeile sunt mult mai responsabile şi ataşate idealului de
familie şi casă. Se transformă pe dată în „miniştri de finanțe”, „bucătărese”, „mame”, „achizitori
pentru alimente zilnice şi altele”, „soții”, „educatoare”, roluri asumate de bună voie care nu sunt
de loc uşoare.
Revenind la bărbați, trebuie cu ei multă răbdare, că acționează câteodată ca şi cum nu
ar avea nevoie de nimic, inversează prioritățile sarcinilor din familie. Diviziunea muncii pentru ei
porneşte de pe o platformă total greşită, printr-o afirmație intrată în uz, „este treabă de femeie
sau a femeii”, deşi pot fi ambii soți cu serviciu, „el” face eforturi în această „diviziune a muncii”
să citească ziarul, să urmarească la televizor un meci de fotbal, să piardă timpul cu „prietenii”
sau mai spre zilele noastre să călătorească pe internet. Unii cu boala geloziei îşi mai arogă şi
un rol de polițist anchetator, unde săraca femeie este obligată să dea seama despre toţi „stâlpii
de telegraf” întâlniți în traseul ei. Sunt şi femei din această tagmă dar oricum mai inofensive ca
bărbații. Toate aceste „capricii” sunt boli ale „copilariei” oricărei căsnicii, unele se vindecă, altele
devin cronice. Dragostea este trecătoare, dar capriciile pot fi de durată.
După ce am creionat gradul de acceptabilitate şi suportabilitate care ar trebui să o
regăsim într-o familie, încerc să fac o retrospectivă, la cum ne-am îngăduit în familia mea,
înregistrată oficial acum 36 de ani. Să nu-i credem pe cei care ne vorbesc despre o fericire
continuă, fără discuții şi certuri în familie, pentru că ori mint sau fac literatură. După cum
constata G. B. Show: „o viaţă plină de fericire! Nici un om în viaţă nu ar putea-o îndura, ar fi
iadul pe pământ.” Când am făcut eu pasul în căsătorie, eram încă în etapa naivității, pluteam în
multe, pentru că nu mă lovisem sau le învățasem într-un anumit fel, cum ştim dezvățul este mai
greu ca învățul.
La început fiind dragoste „chioară”, multe nu se văd sau se trec cu vederea. Şi aceasta
este o perioadă în care fiecare, în acțiunea de cunoaştere reciprocă, aproape totdeauna unul
„trişează”, în sensul că dacă tu faci asta şi te pricepi, atunci fă-o tu şi aşa adună unul dintre ei
soț sau soție în „tolba” sa sarcini asumate de bună voie. De regulă aceste alegeri de ape, se fac
fără învolburări mari, prin mai multe şedințe de clarificare, dacă nu se amestecă neamurile şi
alţii în familie, care pot dezechilibra raportul de forțe şi destrăma prematur familia.
Parcă mă văd crescut la țară, apoi la cămine internat sau gazdă, fără restricții punctuale
şi deprinderi de a împărți totul cu cineva de alt sex şi cu stângăcii pe care nu mi le puteam
vedea singur. Uneori chiar „uităm” unele lucruri pe care ştiam să le facem. În ce priveşte
atitudinea față de bani şi în general față de avere, dacă eu am ceva, chiar bani să fim disponibili
să dăm şi la neamuri şi chiar de a nu pune prea mare preț pe bani. Cu această percepție
suntem în eroare, banii sunt „mortarul” cu care se zideşte căsnicia. Aşa că nu trebuie să-i
dispreţuim şi nici să-i risipim, dacă îi avem iar dacă nu, ce câştigă fiecare să se adune într-o
singură puşculiță a familiei. Am învățat relativ greu această lecție, mai ales când am observat,
că fiecare este mai mult pentru el şi mai puțin pentru alţii, oferindu-mi elemente care mi-au
grăbit vindecarea. Un alt amănunt ar fi, nepunerea lucrurilor în ordine în casă, fie din grabă sau
din obişnuință. Aveam idei foarte palide despre ce şi cum trebuie făcut în gospodărie. La
bucătărie singura performanță erau omleta, cartofii prăjiți şi salatele de crudități. Farfuriile cum
era la internat le spălau alţii. Mai mult chiar peste ani tot primesc observații: „Măi tot nu ți-ai
mişcat farfuria, este păcat !” sau „Este aşa de greu să te apleci? “. Casa părea un loc de
refugiu, retragere după serviciu, ce şi cum se pune în farfurie, nu prea era treaba mea. Nu-i
vorbă am fost un bun executant, dacă primeam o sarcină punctuală, cu inițiativele am stat
totdeauna prost.
Cu timpul treci peste unele „amănunte”, respectiv o atenție cu unele ocazii, sigur soția
nu pretinde, nu reprosează, dar înregistrează. Îți dai şi tu seama, uneori prea târziu, când este
ca umbrela după ploaie. Începi în mod eronat să crezi că dacă ți-ai făcut serviciul, te-ai putea
numi un bun familist. Fals, poți aspira să intri în această categorie numai dacă participi la
116
elaborarea planurilor de familie şi faci eforturi să le şi aplici, nu se supără nimeni dacă o faci şi
creator. Oricât am căuta, totdeauna ziua de muncă a femeii este mai lungă şi aici trebuie să-mi
asum că nu am venit în timp real cu elemente compensatorii.
Nu este suficient să fii băiat cuminte, să nu bei, să nu fumezi şi să aduci banii acasă,
trebuie să pui şi mâna la „corvezile” gospodăriei. Cât de antrenat ar fi celalalt, poate cădea într-
o zi şi ai regrete târzii. Pentru reglarea asta de cadență trec ani şi chiar zeci de ani. Până la
urmă dacă este înțelegere în familie se mai lucrează la compensare. Dar să nu marşăm pe
această carte, pentru că în compensări sunt viciate calitatea mărfii, prețul şi termenul de livrare,
aici obligatoriu unul închide ochii.
După cum îmi spunea cineva cu nu prea multă vechime de familist, că în casătorie este
ca şi la serviciu. “ Trebuie să execuţi dispoziţiile, fără să comentezi sau să contrazici. Şi foarte
important, să nu ai iniţiativă că trebuie să răspunzi, de aceea este comod să primeşti dispoziţii.
Poate trebuie să faci în aşa fel ca în problemele mari să fii şi tu consultat. Aşa poţi avea linişte,
mai puţine griji, este mulţumit “ şeful “ şi poţi evita certuri inutile “. Pare un comportament bazat
pe principii de vasalitate şi nu pe egalitate, dar de fapt este o înţelegere mutuală, când toate
părţile sunt oarecum împăcate. Dar un echilibru este necesar, care se poate obţine când niciuna
dintre părţi nu abuzează.
Această instituție familia, îți dă un anumit statut, cum putem auzi pe un ton de
seriozitate, „este femeie măritată” sau „este bărbat însurat”. Acest statut presupune ca soțul şi
soția să aibă anumite roluri, care se joacă numai în piesa „căsătoria”.
Pornind de la premisa drepturilor egale, pentru echilibrarea balanței şi obligațiile ar
trebui împărțite şi asumate ca între parteneri. Dă familia un sentiment de securitate, la o adică
nu eşti singur, este un devotament reciproc, un pact pe toată viaţa. Este perioada din viaţă când
ai simțământul că eşti împlinit ca om, dacă mai ai şi copii trăirile sunt până la extaz. În familie
trăieşti cele mai speciale emoții, aceşti doi soț şi soție fac infinit mai mult decât însumarea lui
unul plus unul.
Aproape obligatoriu unul trebuie să o lase mai moale, aşa se poate găsi calea de mijloc.
Lăsatul mai moale poate alterna între soți, dar în perimetrul concesiilor nu al compromisurilor,
pentru că poți să ai surpriza că primeşti reproşul: „Mi-am mâncat viaţa cu tine”. Dar cum ştim că
numai învinuind nu schimbăm situația, ar fi de dorit să renunțăm la dorința de a avea totdeauna
dreptate pentru că afectăm prea mult timp din singura noastră viaţă neînțelegerilor. Dacă facem
din mariaj o luptă pentru putere, putem domina reuşim chiar să fim şi autoritari, dar ne
înstrăinăm unii de alţii.
Dacă într-o familie, fiecare este cu punga lui sau într-o familie este „casier” soțul şi dă cu
„rația” cât şi cum să se cheltuiască, de regulă bărbații sunt cei mai proşti casieri, pentru că nu
cunosc „piața”, cum arată alimentele în oală, moda şi chiar necesitatea ca femeia să fie îngrijită
cât şi nevoile imediate ale copiilor.
Păgubitoare este şi situația când unul din soți, de regulă bărbatul are „darul” beției, mai
pui puțină gelozie, nu te mai poți controla, bați soția şi copiii şi ai introdus astfel în familie o
adevarată teroare.
Am văzut destule situații când lumea se complace, suportă soția cu stoicism bătăile, mai
şi salvează în societate aparențele până ce apare cu vânătăi la ochi, dar şi atunci se dă vina pe
masă sau scaun. Sunt diferite rațiuni a perpetuării acestei stări de fapt, care zdruncină din
temelii familia. O sumară enumerare a lor ar fi: de ruşinea lumii; avem copii, ce pot face? lipsa
independenței materiale; lipsa de încredere în forțele proprii că ar putea reuşi singură; sau pur
şi simplu de frică că soțul se va răzbuna. Este totuşi îngrijorător ce proporţii a luat violenţa în
familie în zilele noastre, multe vin poate şi din faptul că aceste cazuri sunt intens mediatizate.
Cum am constatat şi înainte, dar şi acum când o fată studiază un băiat, printre altele
proba de foc este „băutura”, pentru că de aici decurg o ploaie de rele.
117
Nu-i lipsită de importanță nici atmosfera din familie, că dacă mereu nimic nu este bine şi
eşti ținut numai în reproşuri, cauți refugiul tocmai în această „stână a dracului” care este
crâşma. Şi bărbații pot polua atmosfera din familie prin atitudini mustrătoare şi de
desconsiderare a partenerei sau cu prețentii ca toţi din familie să fie în poziție de drepți în fața
sa. Cu pretenții exagerate uneori, ba că nu-i gata mâncarea, că nu-i ferbinte mămăliga sau nu-i
bună mâncarea, pot fi şi alte pretenții „cocoseşti”. Depinde de fiecare dintre soți ca viaţa de
familie să fie un factor de reechilibrare sau un factor declanşator de stres.
Nu comentez faptul că femeile au totdeauna dreptate, dar din cele peste 30 de variante
de a trata o situaţie, aleg una din cele trei care te pot scoate din sărite, chiar supralicitând-o, că
îți cam vine să te urci pe pereți. Am gustat şi eu din această „anafură”, nu pot spune că nu am
ripostat verbal, dar în sinea mea eram mai mult decât convins că soția avea dreptate.
Dacă vorbim despre deraierea de pe linie, mai este un aspect legat de memoria foarte
bună a femeilor. În caz de o ceartă, nu se rezumă la analiza punctuală şi factuală a ce şi cum
este în dezbatere, vine cu „memoria neamului”, amintindu-ți evenimente pe care tu credeai că
le-a uitat sau le-a trecut cu vederea, despre care chiar nu-ți mai face plăcere să auzi.
Cantonarea asta în trecut, de a-ți împrospăta memoria cu datorii neonorate sau lucruri făcute
prost, o joacă magistral femeile, cred că este ceva ce ține de codul lor genetic. Este cred o
explicaţie prin faptul că fiind sexul „slab”, le-a dat Dumnezeu muniție pentru a se apăra sau
după caz a ataca.
Au femeile o dăruire specială a lor, până la sacrificiu. Poate vine din istorie, dar multe
femei renunță la propria lor carieră pentru a promova soțul. Este şi o expresie consacrată că
bărbatul este capul familiei şi femeia gâtul. Cum putem constata cu toții capul fără gât, vede
numai înainte sau într-o parte. Trebuie să recunoaştem că pentru tot ce devenim în viaţă
bărbații căsătoriți, suntem de fapt, ceea ce fac soțiile din noi. Să urmărim o povestioară cum fac
femeile diferența. „Se povesteşte că într-o seară, Obama a mers cu soția sa să ia cina într-un
restaurant obişnuit, pentru a mai ieşi din rutină. Proprietarul restaurantului ceruse voie gărzilor
de corp să se apropie, pentru a o saluta pe soția preşedintelui. Şi aşa se şi întâmplase. După ce
s-a retras patronul restaurantului, Obama a întrebat-o pe Michelle:
- Ce interes a avut acest om pentru a te saluta?
Soția sa îi răspunse:
- În adolescența mea, acest om a fost foarte îndrăgostit de mine.
Obama:
- Asta înseamnă că, dacă te-ai fi căsătorit cu el, astăzi ai fi fost patroana
acestui restaurant!
Michelle îl contrazise:
- Nu scumpule, dacă m-aş fi căsătorit EU cu acest om, EL ar fi azi
preşedintele Statelor Unite ale Americii! “
Şi în cazul meu, soția a refuzat funcţii şi promovări, pentru a reuşi eu, atât cât mi-a fost
hărăzit de destin. Am apreciat acest sprijin, deşi poate nu am putut răspunde la toate
aşteptările. Nu este o regulă să asceadă numai bărbații la funcţii şi salarii mari, o pot face şi
femeile, de multe ori cu mai multe avantaje pentru familie, situație în care se regândeşte
diviziunea muncii în familie. În zilele noastre când ambii soți sunt în câmpul muncii, trebuie un
efort ca tot mai puține din ce ni se întâmplă să ducem de la serviciu în familie şi invers, deşi de
multe ori este o luptă cu imposibilul. Împărtăşirea impresiilor de peste zi în familie, te uşurează,
te încurajează şi te inspiră.
Tratând problemele de familie din perspectiva nucleului de bază, soț şi soție, mai este o
cutumă cine cântă (conduce) în familie, cocoşul sau găina. Poate cânta cocoşul, dar până la
urmă tot găina face oule.
118
Multe încep şi se termină în fiecare familie de la bani, acest „soare”, în jurul căruia se
rotesc toate. Cum se spune banii nu ajung niciodată, de aceea fiecare familie, îşi fixează
standardul ei, sub aspectul priorităților, surselor de venituri şi a nivelelor de cheltuieli. În aceste
calcule, sunt incluse o serie de amânări şi chiar renunțări, când vorbim de securitatea familiei
partea materială are un rol predominant.
În ce mă priveste, mult timp credeam că soția exagerează cu partea materială. Timpul a
dovedit că ea a avut dreptate. Ce poți face la o vârstă, nu mai poți face la alta. Vine în mod
firesc şi bătrânețea, un fel de numărătoare a bobocilor, când trebuie să ai o siguranță şi o
independență a ta. Este vârsta când nu mai ai căutare şi dacă nu ai pe ce pune mâna şi cu ce îi
ispiti pe cei din jur, eşti uitat de neamuri şi de lume. Mai vine şi statul în nedezmintita sa „grijă”
față de pensionari cu ajustarea în jos a pensiei şi greul devine şi mai greu.
Independența la tinerețe, te ajută să cucereşti lumea iar la bătrânețe să depinzi cât mai
puțin de ea. Nu vorbim aici de opulență sau de averi care să jignească bunul simț ci de o
agoniseală care să te facă să ai o părere bună despre tine că nu ai trecut degeaba prin viaţă şi
nu te constitui la bătrânețe o povară pentru alţii.
Nu mă pot lăuda că am fost sau sunt un bun gospodar, după felul meu şi prin formație
sunt puțin cu capul în nori, adică sunt cam înalt, pentru a mă ocupa sau încurca cu banalități.
Ca să nu vă faceți o părere aşa proastă despre mine, trebuie să menționez că sunt deschis
pentru învățare chiar şi la vârsta de 66 de ani cât am acum. Stiu să sădesc un pom, un butuc de
vie şi să-i îngrijesc până dau rod. Plantez tot felul de legume în cuiburi sau pe şar, cum nici
întreținerea lor nu-mi este străină. Pot face curățenie la păsări sau porc fără a strâmba din nas
că mă deranjează mirosul. Pot da cu aspiratorul prin casă, fără a primi observații că nu am
trecut prin colțuri sau am lăsat păianjenii să țese în voie. La nevoie pot spăla şi farfuriile şi să-mi
fac o porție de cartofi prăjiți. Şi chiar dacă este „greu” pot să-mi încălzesc mâncarea lăsată de
soție în frigider când ea nu este acasă. Era să uit stiu să calc, la nevoie să şi spăl (aici nu prea
are soția încredere în mine) şi să-mi fac nodul la cravată. Contează şi de unde provii şi pe unde
ai trecut, fie şi prin imitație tot mai rămâi cu ceva.
Să mă refer la soția mea care provine dintr-o familie de oameni recunoscuți ca foarte
buni gospodari, profilați pe grădinărit care presupune migală, tratarea cu grijă şi atenție a
fiecărei plante fie cu sapa sau cu furtunul cu apă, cultivate pe un pământ trecut prin palme
pentru a-i da finețe şi spor pentru rodire, fiind antrenată de mică la aceste munci a dobândit
deprinderi, cunoştințe şi experiență care a învățat-o cu greul şi de a duce până la capăt un lucru
început. Soția mea are un cult pentru familie, începând de la felul cum s-a ocupat de părinți la
bătrânețe, cum a căutat de mine cât am fost prin spitale şi cum mereu s-a lăsat pe ea, dacă a
avut o anumită dorință şi chiar necesitate, ale familiei aveau prioritate. Cum am arătat dealtfel,
pentru ea a contat şi puterea exemplului din familie, când mama soacră se adresa soțului cu
„dumneata” deşi nu era mare diferența de vârstă.
Deci în familie vii cu un dat, la care adăugăm toată viaţa elemente dobândite. Soții
lucrează mereu unul asupra celuilalt, până cum putem lesne constata peste ani, că ajung să
semene unul cu altul.
Este interesant cum se construieşte şi cum se apără această „cetate”, familia. Prezintă
interes pentru că deseori se porneşte de la zero, se întâlnesc doi oameni şi se hotărăsc să
parcurgă drumul împreună, având vagă idee la ce se angajează, la ce-i aşteaptă şi cum vor
rezista la „intemperii”. O familie are trăinicie, nu atât prin momentele petrecute în bine, veselie
şi prosperitate ci mai ales prin greutățile, necazurile şi privațiunilor trăite şi depăşite împreună.
Se poate înțelege că binele destramă şi răul adună, nu este lege, percepția şi atitudinea
celor doi, soț şi soție, este cheia în a-ți oferi posibilitatea să mai serbezi la soroc încă un an de
căsătorie.
119
Nu am vorbit despre divorț, pentru că nu am exersat în această direcție şi nu-i sfătuiesc
nici pe alţii. Aş menționa în acest context studiile sistematice făcute asupra mai multor cupluri
de către profesorul american John Gottman, de la Universitatea din Washington, care a
identificat principalele cauze ale divorțului, ajungând la performanța ca în trei minute să se
pronunțe dacă cuplul are sanşe de supraviețuire sau nu. După Gottman există în familie patru
tipuri de comportament extrem de distructiv, el îi denumeşte cei Patru Călăreți ai Apocalipsei:
critica, defensiva (tentativa de autoapărare), dispreţul (nu înseamnă că poate fi exclusă o
anumită tachinare între soți ) şi refuzul de a comunica.
Dacă totuşi se ajunge într-o familie la situaţia de de până aici şi aşa nu se mai poate, ar
fi recomandat să nu mai continue acea relaţie, care după cum s-a constatat, nu mai
construieşte ci destramă cuplul şi aduce o suferinţă tăcută sau manifestă pentru cei doi soţi. În
cele mai multe situaţii, când se ajunge la acest deznodământ, unul dintre soţi, si-a legat deja
ancora la alt chei, a găsit pe altcineva şi atunci domiciliul devine un fel de gară, iar iubirea se
transformă pe neobservate în indiferenţă până la ură. Făcute aceste despărţiri pe cale amiabilă,
cu raţiune şi înţelepciune, unde să rămână loc de bună ziua, îşi poate continua fiecare soţ
drumul său, cu grijă comună şi permanentă pentru copii când este cazul, din partea fiecăruia şi
în special din partea celui căreia îi sunt încredinţaţi de instanţă. Se poate evita astfel şi viaţa
dublă a unora, fiind doar formal soţi, care este dacă vreţi ca o apă ce curge subteran şi poate
duce oricând la surpări de pământ, adică la scandaluri, când se alege praful de tot şi de toate.
Mai ales în aceste vremuri, când soţiile au câştigat independenţă financiară, sunt implicate în
viaţa activă, determinată de o profesie, casătoriile sunt tot mai măcinate de indisponibilitatea
sotilor de aşi face unul altuia prea multe concesii, pentru că se trăieşte viaţa în mare viteză şi
sub tensiune. Ale vieţii valuri, fac să se lase aşteptate căsătoriile, în timp ce divorţurile, ţin prima
pagină a presei. Poate şi unde nunţile sunt cu muzică, iar divorţurile cu scandal.
În căsătorie nu numai că se iartă, ci se mai şi acceptă unele evidenţe, nu înseamnă că
face unul din soţi concesii, dar având o scurtă şi singură viaţă, chiar nu face să ne încurcăm în
nimicuri. Nimicurile rămân ca atare, numai dacă fiecare din cei doi soți, ştiu până unde să
meargă şi unde să se opreacă şi nu face nici unul dintre ei eforturi, ca țânțarul să fie luat drept
armăsar.
M-am aventurat în această dezertație despre căsătorie, pentru că acest pas făcut de noi
în viaţă, chiar merită să-l facem cu curaj, discernământ şi asumare. Pentru că față de ce pierzi
prin căsătorie, ea oferă infinit mai multe compensații, satisfacții şi asigurarea de moştenitori.
Cum spune proverbul: „ Nu ai trăit degeaba dacă ai crescut un copil, ai sădit un pom sau ai scris
o carte “. Sunt multe prejudecăți asupra căsătoriei, când şi cum trebuie să se facă. Şi aici ca în
toate din viaţă, ce ții scris în frunte ții pus. Tot aşa de bine se cunoaşte, că norocul în viaţă
fiecare şi-l mai face şi singur. Merită să facem acest pas, cu emoție, cu credință şi cu speranță,
nu atât pentru prosperitatea națiunii ci mai mult pentru a ne redescoperi pe noi şi în alte
ipostaze.
Multe se schimbă într-o familie când vine un copil, răspunderea față de tine şi celalalt se
întregeşte ca sferă şi conținut prin răspunderea față de ceilalţi. Copii dau statornicie familiei,
introduc un fel de moratoriu, asupra unor aspecte care nu prea mergeau, dar şi rolul nostru în
familie începe să aibă şi alte atribute. De la soț şi soție, devin mamă şi tată, altă perioadă de
„şcolarizare” din mers şi pe propria piele, urmează reîmpărțiri de sarcini, noi griji dar şi bucurii
încă nedescoperite. Ca soț şi soție este o căsătorie consumată mai mult în sens egoist, fiecare
este îndreptat cu privirea spre el însuşi, consumându-se în multe acțiuni de „dresare” a celui de
lângă el. Ca mamă şi tată, căsătoria capătă alte valențe, trăieşti prin copii, transferi spre ei ceea
ce tu nu ai avut sau nu ai putut realiza în viaţă.
Toate titlurile, onorurile şi gloria obținute în viaţă, pălesc în fața declarației spontane care
eşti dispus să o faci în orice moment cum că : „Acesta este copilul meu, cea mai mare realizare
120
din viaţa mea”. De unde să vină această afirmație făcută pe nerăsuflate? Cred că este din
dorința şi aspirația noastră pentru nemurire, copii ne perpetuează numele şi ne oferă ocazia să
trăim în viitor. Deja prin apariția unui copil, familia se maturizează, rezistă mai bine la furtuni,
comportamentul preventiv al părinților devine dominant, având ca şi componente, bunăstarea
familiei, să nu se dea un exemplu prost la copil şi să se dea semnale în societate că este o
familie respectabilă.
Intervin şi alte schimbări în familie, o anumită tensiune şi frământare internă din familie
se transferă în afara ei. Ne uităm la alţii că au reuşit, au copii bine educați şi aşa intrăm în
concurență cu alte familii, mai mult un fel de întrecere, poate nu atât să ne depăşim condiția ci
mai mult să ne ținem de alţii. Dacă ei pot, de ce nu am putea şi noi?
Ar fi totuşi o atenţionare şi chiar un avertisment pentru familiile cu copii, fie că au un
copil sau mai mulţi, încă de mici să-i pună la munci după puterile lor, la o diviziune a muncii în
familie. Formarea unor anumite deprinderi practice, de aşi organiza timpul singuri şi a şti să se
gospodărească, fac mintea mai ancorată în problemele pământeşti, existenţiale. Ajută de
asemenea în formarea simţului de preţuire a banului muncit şi a respectului pentru munca
altora. Aşa nu vor avea percepţia că doar li se cuvine, fără aşi asuma răspunderi şi obligaţii,
faţă de ei însuşi, de alţii şi de propria familie. Aşa se cultivă bunul simţ ca stare şi ca deprindere,
la copiii noştri. Din păcate în aceste vremuri, tonul comportamentului tinerilor, este dat de
anturaj şi stradă şi tot mai puţin de familie, de aceea devierile de comportament, sunt luate
drept o normalitate.
De regulă reuşesc în viaţă atât individual cât şi ca familie cei care se mai confruntă şi cu
lipsuri, față de cei care au totul şi poate multe le prisosesc.
Sunt situații când dă „filoxera” şi în familiile cu copii. Într-o situatie critică când se ajunge
până la divorț, există falsa părere că dacă este rezolvată partea materială copilul nu va suferi.
Este o dezrădăcinare din „terenul” lui natural. Mă uitam nu mai departe decât la nişte meri din
grădina mea, unii dintre ei au fost mutați după câţiva ani din locul lor, la transplantarea lor chiar
am plusat cu substanțe nutritive, trec anii şi au rămas mai puțin dezvoltați ca ceilalați, nu mai
pot recupera.
La tot ce este viu şi însufletit, să ne ferim să afectăm sufletul, această mană
dumnezeiască! Mare mister este sufletul omului, el face toată viaţa o muncă de alchimist, ne
scoate „aur şi nestemate” de unde nu speram, cum poate scoate diferite substanțe toxice care îi
pot otrăvi şi pe cei din jur.
Cum constatăm după ani din viaţă, în relațiile cu oamenii, aspectele care frapează şi au
greutate, nu sunt cele referitoare la ce are în cap omul (nu-i lipsit de importanță) ci la ce are în
suflet, cu aceste valențe omul traversează toată viaţa, nu doar unele perioade ale ei. Cele din
suflet dau atitudinea care excede cunoaşterea.
Deştept şi învățat devine omul, după ce experimentează, trăieşte şi suferă. Experiența
fiecăruia este unică, dar devine păgubos, când nu prea învățăm de la alţii şi ne dăm a toate
cunoscători sau trecem peste premise direct la concluzii.
Pentru că am vorbit de concluzii, atunci când ne referim la căsătorie, mi s-a părut plină
de învățăminte povestioara „Căsnicia şi păpuşile croşetate” Să-i cunoaştem conținutul: „Un
bărbat şi o femeie erau căsătoriţi de peste 60 de ani. Ei împărtaşeau totul şi discutau despre
orice. Nu aveau secrete unul față de celălalt, cu excepția unei cutii de pantofi pe care femeia o
ţinea pe dulapul ei cu haine şi despre care l-a atenționat pe soțul ei să nu o deschidă sau să
întrebe de ea vreodată.
În toţi aceşti ani, el nici nu s-a gândit la cutie, dar într-o zi bătrânica se îmbolnăvi foarte
tare şi doctorii ziceau că nu prea mai are şanse să se însănătoşească. Încercând să pună toate
lucrurile în ordine, bătrânelul a luat cutia de pantofi de pe dulap şi a pus-o lângă patul soției
sale.
121
Era şi ea de acord că a venit timpul să afle şi soţul ei ce era în acea cutie. Când a
deschis-o, în cutie erau două păpuşi croşetate şi o grămadă de bani: în total 25000 de dolari. El
a întrebat-o despre conținutul acelei cutii. Ea îi spune: „Când ne-am căsătorit, bunica mea mi-a
spus că secretul unei căsnicii este să nu te cerți niciodată. Spunea că întotdeauna când mă
supăr pe tine, să tac din gură şi să croşetez o păpuşică”...
Bătrânelul era atât de impresionat, încât abia îşi putea stăpâni lacrimile. Doar două
păpuşi în cutie! Ea fusese supărată numai de două ori în toţi aceşti ani în care au trăit
împreună.
Nu mai putea de fericire! „Iubit-o, spuse el, înteleg existența păpuşilor, dar toţi aceşti
bani?” Îi răspunde ea: „Aceştia sunt banii pe care i-am obținut din vânzarea păpuşilor”...
Fără a avea caracter de generalizare, experiența prezentată mai sus, ar fi totuşi
preventivă pentru femei, ca uneori să apeleze la „rugăciune”, pentru a trece peste situațiile
neplăcute, care n-am putea spune că sunt în fiecare zi, dar sunt inerente în căsătorie. În acest
sens, ni se sugerează următorul model:
„RUGACIUNE: Doamne, mă rog să-mi dai înțelepciune să-mi înțeleg soțul; iubire ca să
pot să-l iert; şi răbdare pentru toanele lui. Pentru că Doamne, dacă aş cere putere, mă tem că l-
aş bate prea tare. Amin! “
Dar ca întotdeauna adevărul este la mijloc, atât femeile cât şi bărbaţii într-o căsătorie
trăiesc o iluzie continuă. Femeia speră ca el să se schimbe cu timpul iar bărbatul crede că ea
nu se va schimba niciodată. Amândoi realizează după o viaţă că totul este doar un vis.
Expresia românească de a se îngădui soțul cu soția în căsnicie, are un înțeles mai
profund decât cel literar, cu lucruri nespuse sau spuse pe jumătate, ca şi sâmbure al
înțelepciunii, de a face să reziste o construcție făcută în doi. Sigur mai are şi alte secrete,
formarea şi trăinicia unei căsnicii, pe care încă nu le-am aflat eu. Rămâne pentru mine
convingerea că întemeierea unei familii, chiar ne desăvârşeşte ca oameni. Şi apoi cum spune
Moliere: „În căsătorie, ca şi-n orice, mulțumirea face mai mult ca bogăția”.
Căsătoria este un element de discontinuitate dar şi de continuitate în viaţa noastră, când
eu devine noi şi viaţa mea devine viaţa noastră. Este o unire de destine, când doi fac unul, ca
întreg şi ca împlinire. Putem considera căsătoria şi ca o tăietură operată în viaţa noastră, de
aceea presupune atenție şi multe măsurători, lucrăm cu un material unicat, care nu-i de
aruncat.
122
oportunitatea ca o delegație din România să întoarcă vizita francezilor. Delegația urma să fie
formată din trei persoane. Un reprezentant de la Comitetul Central UTC, altul de la municipiul
UTC Bucureşti şi eu de la municipiul UTC Iaşi. Eu am fost propus pentru a vedea Parisul de
Dumitru Nagâţ, şeful meu direct şi acceptat de Ioan Manciuc, ca un semn de preţuire a activităţii
şi comportării mele.
O situație total inedită pentru mine. Îmi puneam întrebarea de ce tocmai eu am fost
alesul ? Nu mai fusesem niciodată în străinătate şi nici cu avionul nu călătorisem. Nu vorbeam
limba franceză, dar până la urmă nu conduceam eu delegația. Să vizitezi Parisul, poate fi o
ocazie unică în viaţă, care prezintă interes şi stârneşte curiozitate. Tocmai se amuza pe seama
mea soția, care îmi spunea într-un context oarecare: „Când ai vedea Parisul!”. Să nu-l mâniem
niciodată pe Dumnezeu, ştie el ce face.
La timpul respectiv, o ieşire peste graniță era lucru rar. Ocaziile erau cu delegații pe
diferite motive, în special culturale, excursii prin ONT şi BTT, unii care aveau valută mai
prindeau şi câte un concediu. Deseori acest concediu era pe roți prin parcări şi în corturi, cum
mai fac unii astăzi care se duc pe fugă şi pe economie, la mare vara. Mai era posibilitatea, să fii
invitat de rude, care suportau cheltuiala.
Cu o săptămână înainte de a pleca în delegație sunt convocat la Comitetul Central al
UTC. Nu se prea făceau atunci lucrurile la întâmplare. În această perioadă de încălzire, am
studiat materiale documentare despre Franța cât şi presa zilei (materiale traduse). Perioada de
studiu, alterna cu discuții până la nivel de şef secție internațională. Cel care ne ținea din scurt şi
ne lumina asupra mandatului delegației era Gheorghe Prisăcaru. S-a trecut apoi la proiectarea
mandatului delegației, ce trebuie să facem, cu cine nu ar fi de preferat să ne întâlnim şi ce să nu
vorbim, cu anumite organizații politice. Şcolirea din plecare era să batem în strună,
organizațiilor pro guvernamentale.
Pe de altă parte noi cei trei din delegație, ne-am făcut planul ce şi cum să luăm cu noi în
materie de hrană şi băutură, cât şi o serie de suveniruri pentru diferite ocazii. Cap de listă era
salamul de Sibiu, care nu ocupa mult spațiu şi se conserva mai mult timp. Ne-am echilibrat
bagajele pentru a nu avea nici o problemă la avion.
Semnalez cititorilor că mă refer la evenimente care s-au petrecut acum peste 30 de ani,
este pentru mine un exercițiu de memorie, nu exclud posibilitatea să-mi fi scăpat unele
amănunte. Astăzi se circulă prin Europa şi prin lume, ca şi cum ar fi între oraşele României.
Nimeni nu mai este stresat, nu mai are emoții, totul este normal, firesc şi la îndemână. Totul
este să ai limbă (de regulă engleza), timp şi bani. Şi apoi ceva când devine comun, care va să
zică nu mai prezintă interes.
Eu prezint Parisul, văzut prin ochiul celui curios şi care îl vede pentru prima oară la față.
De la aeroportul din Bucureşti, suntem îmbarcați cu direcția Paris. Măi ce emoții aveam, dar nu
spuneam la nimeni. Fiind o delegație culturală care pleca în Franța, controalele de la aeroport
erau formale. (Nu se născuseră încă teroriştii atunci, sau poate nu am auzit noi de ei).
M-au fascinat peisajele văzute din avion. Când zburam deasupra norilor, parcă eram
într-o cadă cu spumă de săpun, sau dacă erau porțiuni cu cer senin se vedea la sol totul de o
geometrie perfectă, pătrate sau dreptunghiuri înverzite sau aglomerații de construcții unde erau
localități. În avion suntem atenționați să ne punem centura şi în caz de ... să folosim punga. M-
am simțit nesperat de bine, ca cel care nu ştie cel poate aştepta şi atunci nu se fereşte şi nu se
autosugestionează. Chiar am servit şi din mâncarea oferită la bordul avionului.
La Paris, aterizăm pe aeroportul La Burges. Din aeroport ne-a luat în primire un secretar
de la ambasada României la Paris. Ne urcăm într-o maşină şi mergem cu viteză până la Arcul
de Trumf, în apropierea lui era hotelul unde am fost cazați. Era un hotel modest, prin diferite
porțiuni de tapet desprinse de pe pereți, îşi făcuse loc mucegaiul. Dat fiind locul de amplasare,
123
prețul de cazare era cam piperat. Ne facem noi comozi şi apoi ne echipăm pentru a merge la
Ministerul de externe francez. Însoțitorul nostru de la ambasadă a preluat conducerea.
La Ministerul de externe, ne-a primit o doamnă mai în vârstă, care nu accepta nici în
ruptul capului, să primim franci francezi pentru perioada delegației, urmând să ne
autogospodărim noi. Mai ales că ne luasem ceva măsuri de acasă, doar eram români. Tare
reprezentantul nostru, dar bătăioasă şi doamna. Până la urmă câştigăm bătălia, primim bani,
deşi noi la francezi când au venit în România, le-am asigurat serviciile. În urma acestei
negocieri, suntem transferați la hotelul New Orleans, lângă bulevardul de centură a Parisului.
Acest hotel era mai luxos decât cel din centru. Aici se asigura şi un mic dejun consistent. Deşi
departe de centru, era o legătură bună cu metroul. Intrările la muzee şi instituțiile de cultură
erau libere pentru noi, ceea ce nu ne afecta fondurile avute la dispoziție.
Timp de o săptămână, am avut un program oarecum impus până la prânz. Dimineața
venea o duduie cu maşina, ea ne însoțea şi la întâlnirile programate. După amiaza aveam
program de voie.
După ce am fost recazați, acel domn simpatic, a dispărut din viaţa noastră noi am intrat
în programul propus de francezi.
Din delegația noastră, Trif Gigi, şef secție cultură la Comitetul Central UTC, cunoştea
foarte bine limba franceză. Eu şi colegul de la Bucureşti, foloseam mai mult limbajul nonverbal.
La un moment dat când am vizitat stadionul şi am exclamat „ fantastic “, nu a mai fost nevoie de
interpret, căci franțuzoaica de lângă noi a intrat pe loc în rezonanță.
Impresionant Parisul, gazdele noastre erau programate să facă totul, pentru a ne simți
bine. Pentru că ne-am referit la Arcul de Triumf, acest monument a fost comandat de Napoleon
Bonaparte în anul 1806 şi este inspirat din arhitectura românească, având o înălţime de 50 m.
Pe zidurile interioare sunt înscrişi cei 558 de generali ai Imperiului, fiind subliniați cei decedați
până la imortalizarea lor pe zid. La picioarele Arcului de Triumf se află mormântul Soldatului
Necunoscut din Primul Război Mondial. În jurul Arcului de Triumf sunt un număr de construcții
identice, am reținut că au fost construite pentru mareşalii lui Napoleon, similitudinea lor, trebuia
să nu stârnească invidia între soțiile acestora.
O încântare Camps Elisees, considerat de unii ca fiind cel mai frumos bulevard din lume.
Pe fiecare parte a bulevardului, construcții una lângă alta, la partier magazine cu produse de
lux, care pentru noi prezenta doar un interes vizual. Sena care traversează Parisul, este la
rândul ei traversată de mai multe poduri, care se pot constitui ca puncte de unde să începi
vizitarea Parisului.
Un punct ar putea fi, catedrala Notre Dame, în traducere (catedrala Doamna Noastră),
cu referire la Sfânta Fecioară este o construcție maestoasă, în stil gotic cu frumoase vitralii cu
scene din Biblie. Când am intrat în catedrală am avut senzația că sunt foarte mic, m-a copleşit.
Desi am vizitat-o în plină zi, când erau şi luminile aprinse, interiorul ei părea într-o
semiobscuritate. Dealtfel ea este considerată ca fiind cea mai întunecată catedrală dintre marile
catedrale gotice. Cele două turnuri pătrate, deşi înalte, dau echilibru construcției cu fațada
dantelată.
O zi a fost programată, pentru a vizita Versailles. Palatul Versailles, fosta reşedință
regală a regilor Franței: Ludovic al XIV-lea (Regele Soare), Ludovic al XV-lea şi Ludovic al XVI-
lea, transformat apoi în muzeu. Ambiția Regelui Soare a fost ca pe un teren în afara Parisului,
în suprafață de 100 ha. de mlaştină să se construiască cel mai frumos palat şi cele mai
minunate grădini din lume, cu fântâni arteziene, statui, iarbă şi flori schimbate de mai multe ori
pe an, pentru a le menține înflorite. Chiar şi arbori frumos mirositori, pentru înlăturarea
mirosurilor urâte. Dacă avem în vedere imensitatea întregului complex, necesită ceva timp
pentru vizitare. Începând cu palatul propriu zis, o construcție impunătoare, care domină vârful
unei pante. În interior mi-a atras atenția dormitorul regelui cu baldachinul şi anticamera unde
124
asteptau supuşii până adormea regele. Pe unii pereți, erau spații cu destinație de bibliotecă,
ocupate cu imitații de cărţi legate în piele. Se observau şi bârnele de pe care căzuse tencuiala.
Explicația muzeografului a fost că nu s-au alocat de către guvern, bani pentru reparații. În
suferință erau şi renumitele grădini de la Versailles, dispuse în spatele palatului. Fiecare cameră
din Palat are un farmec şi o istorie aparte. Am trecut cu pasul şi cu privirea prin apartamentele
regale şi saloanele oficiale. În salonul lui Apollo se află sala tronului lui Ludovic al XIV-lea.
Încăperile sunt împodobite cu marmură, brocart, catifea şi aur. Printre altele ghidul ne-a dat
amănunte despre ritualul „trezirii regelui”, când acesta era îmbrăcat de mai mulți servitori
specializați pe diferite operații, de la aranjarea mânecilor la legarea eşarfei. Cum un ritual era şi
adormirea regelui, când supuşii nu părăseau anticamera până nu adormea regele, uneori el
putea fi în altă parte.
În imediata vecinătate, am vizitat sala oglinzilor. O sală de spectacole şi recepții,
capitonată în lemn vopsit în roşu şi tapetată cu oglinzi, ceea ce dădea o iluzie optică
interesantă. Cele 400 de oglinzi sunt orientate astfel încât încăperea să pară în flăcări la apusul
soarelui. Am fost informați, că şi Ceauşescu a vizitat acel loc, participând şi la un spectacol
organizat în cinstea lui. Aici în anul 1919 a fost ratificat tratatul de la Versailles care punea capăt
Primului război mondial.
România în momentul vizitei noastre era recunoscută în Franța, prin Nicolae Ceauşescu
şi Ilie Năstase.
Am trecut apoi prin Trianonul mic şi Trianonul mare. Construirea Trianonului Mare se
leagă de nevoia de intimitate a regelui Ludovic al XIV-lea, care a dorit să iasă cu metresa lui, din
perimetrul de respectare a protocolului şi a normelor riguroase de la curte. Aceleaşi
considerente l-au determinat şi pe Ludovic al XV-lea să construiască Trianonul mic. Aici am
văzut sala unde s-a încheiat Tratatul de pace de la Trianon, în anul 1920, care hotărăşte
frontierele statelor participante la Primul război mondial. O sală mare, mai mult lungă decât lată,
cu marmură pe jos, era fără mobilier, pe margine erau jardinere, făcute din construcție, unde se
punea şampania la rece.
În Trianonul Mare, predomina o culoare verzalie strălucitoare, totul fiind dominat de
spiritul lui Napoleon, tapițerie, mobilă, tablouri.
Ca o curiozitate legată de Versailles, planurile acestei localități au fost folosite de
arhitecți americani pentru sistematizarea capitalei Americii, Washington.
Este aceasta o zonă în afara Parisului, încărcată de istorie, cum sunt şi altele pe
teritoriul Franței.
Revenind în Paris, seara ne uitam de la înălţimea camerelor noastre de hotel unde eram
cazați, cum la blocurile din jur, unele franțuzoaice, stăteau până noaptea târziu să gătească în
bucătărie. Îmi zic eu, că nu toţi francezii serveau masa la restaurant, minunându-mă câte mini
restaurante am văzut cu mese întinse pe trotuar, pentru a servi ceva la „botul calului”.
Noi care eram veniți în vizită la Paris, nu ne mai săturam să-l descoperim, parizienii abia
aşteptau sfârşitul săptămânii şi părăseau în linişte oraşul. Duminica spre sfârşitul zilei, reveneau
din deplasare, aveai atunci o atmosferă de refugiu, maşină lângă maşină, unul mai grăbit ca
altul, ce mai, un vacarm. Dar veneau de la aer proaspăt.
Fiind cazați lângă bulevardul de centură, aveam ceva de mers până în centru. La
periferie erau şi case din cartoane, unde locuiau cei necăjiţi şi „tolerați” de capitalism. Aşa cum
am constatat într-o zi, nu prea departe de Luvru, un african care vindea diferite acțibilduri
(portmonee, ceasuri, cercei ş. a.), la un moment dat, văd că vine poliția şi nici nu stiu când a
dispărut. Au şi francezii, țiganii lor.
După trei zile, într-o după amiază, luăm metroul şi mergem în Pigale. Un cartier plin de
curiozități, purtând pecetea porno, până la prostituție. Case cu dudui, unde după steagurile
arborate, îți dădeai seama din ce țări provin. În unele camere expuse la stradă, prin geamuri
125
fumurii, desluşeai într-o lumină clar-obscură, bustul sau silueta unei femei aproape goală. Era
un fel de a ispiti trecătorii. Mai aproape de cabaretul Moulin-Rouge, unele femei stăteau aliniate
chiar pe trotuar, în ordinea vârstelor, făcându-ți invitații directe prin gesturi şi ținută. Am spune
astăzi că era un marketing agresiv. Bietele femei îşi câştigau şi ele existența. Pe strada
respectivă alternează, locuri unde există ca un fel de automat pentru cafea, introduceai o
monedă, apărea un peisaj de vis, doi tineri se hârjoneau şi când...se termina benzina şi se
închidea automatul. Nici o problemă, dacă îți aruncai privirea în spate, era un cinematograf cu
filme sexi, nonstop şi puteai vedea continuarea. Nu am rezistat ispitei şi am intrat la film, pe
scările care duceau la subsol, unde se afla sala, era un du-te vino continuu, aşa am văzut filmul
„Originea sexuală a Cleopatrei”. Rețin un cadru din film, cu soldați romani bine legați, îmbrăcați
în armuri şi care făceau tot felul de orgii. Urmează apoi un magazin profilat pe produse sexi, de
la poze, reviste, bibelouri, până la păpuşi gonflabile şi diferite instrumente ajutătoare, pentru cei
interesați. Pe partea cealaltă de stradă, restaurante cu mâncăruri specifice diferitelor nații cu
sau fără mult piper sau alte mirodenii.
Tocmai într-o călătorie de a noastră, de recunoaştere în această zonă, constatăm că în
urma noastră era „Îngerul păzitor”, nimeni altul decât secretarul de la ambasadă.
“Ce faceți băieți? “
Noi am rămas mască. De unde a apărut şi cum ne-a găsit?
Nu a aşteptat să răspundem noi. Ne-a întrebat dacă am mâncat, ştiind că noi suntem pe
autogospodărire.
“ Haideți cu mine, sțiu un loc unde se mănâncă bine şi ieftin “!
Aşa am mers cu toții în cartierul Latin, unde a făcut cinste el, am mâncat după dorință şi
am băut şi o bere. Este drept că şi noi îl omenisem la venire, cu ceva preparate aduse din
România şi o sticlă de pălincă, Gigi era ardelean. Poate era şi o recompensă ce o meritam noi,
că am fost băieți cuminți, rezumându-ne doar la o excursie în acel cartier. Mă gândesc şi acum,
cum am fost dați în grijă şi nu puteai să faci mişcări neprevăzute. Apoi erai în țară străină şi nu
ştiai la ce te poți expune. Dar omul avea stil şi metodă, era o persoană agreabilă. Faptul că el
nu a pus întrebări suplimentare, nici noi nu ne-am arătat curioşi.
Am revenit a doua zi în Pigale, mai bine zis pe lângă el, am mers la biserica Sacre
Coeur, care domină panta care începe de la cabaretul Moulin Rouge, am putea spune, că într-
un anumit fel domină Parisul, care se vede ca în palmă. Eram pe muntele lui Martie. Biserica
Sacre Coeur, adăposteşte unul din cele mai mari clopote din lume, „La Savoiarde”, de 19 tone.
Această biserică fiind de-a lungul timpului şi un fel de ecluză în calea năvălitorilor care se
abăteau asupra Parisului. În apropierea bisericii se află „piața pictorilor”, prin care foiesc oameni
de toate națiile şi de toate condițiile. Eşti o excepție, dacă nu-ți apare cineva în cale, dispus să-
ți facă portretul la minut, schiță în creion sau chiar colorat. Este un mod de a-şi câştiga
existența cei aciuați pe acolo. De la această înălţime, căutam să identificăm şi alte repere
emblematice pentru Paris.
Poți admira de aici, Montparnasse, cea mai înaltă construcție din Paris sau turnul Eiffel.
Această construcție din oțel este o emblemă a Parisului şi a Franței, cu o înălţime de 324 m. A
fost realizată din oțel produs la Reşița, după tehnologia românului Gheorghe Panculescu.
Ne-a fost de folos reîntâlnirea cu secretarul ambasadei, cartierul Latin a devenit pentru
noi un loc comun, care ne-a ajutat să facem o economie de franci, conta când ne număram în
fiecare zi banii. Am fost puşi în temă că la un magazin care este mai departe de centru şi
prețurile sunt mai mici. Aşa făceam şi un studiu de piață, ce am putea cumpăra, ca să facem o
bucurie la cei de acasă, după bugetul nostru înlesnit de ministerul de externe al Franței.
După episodul menționat ne-am mai întâlnit cu secretarul ambasadei, când am vizitat
ambasada României, aflată într-o clădire, undeva pe lângă Turnul Eiffel. Aici ni s-a vorbit despre
ce face ambasada pentru cunoaşterea şi respectarea României în Franța. S-a făcut mențiunea
126
că bugetul este sărac, cu toate acestea se organizează diferite acțiuni la ambasadă şi se
participă la evenimentele mondene din Paris, pentru a fi mereu în atenţie. Am fost informaţi de
către ambasador, că suntem intrați în conştiința francezilor ca „țiganii de la Dunăre”. Din păcate
nici peste zeci de ani, nu s-a putut şterge această percepţie, din contra constatăm că în anul
2011, într-o Europă a tuturor, când şi noi am dat buluc peste ei, francezii ne privesc de sus şi
chiar ne ridiculizează.
Funcţioneză în viaţă principiul, serviciu contra serviciu, la plecarea din Franța, secretarul
ambasadei, la care i-am câştigat încrederea, ne-a rugat să aducem un pachet pentru părinții
săi, conţinând băuturi mai speciale şi medicamente.
Continuând programul oficial, în una din zile, mergem să vizităm muzeul Luvru. În fața
muzeului, care se află într-o clădire imensă, era plasată o persoană cu diferite pliante, care ne
îmbia să cumpărăm. Intrăm în vorbă, iniţial cere 10 franci de pliant, în timp ce ne târguiam, află
că suntem români. „A, români, bulgari..., săraci , săraci, cinci franci”. Ne-a pus eticheta. Te
ruşinezi şi înghiți. Cum ne vedeam noi în România şi cum ne percepeau alţii! Nu-i vorbă că şi
peste zeci de ani noi românii şi bulgarii am rămas tot marginalizaţii Europei.
Când am vizitat muzeul Luvru mi s-a părut că este o construcție imensă, ai nevoie de
multe zile, să vezi totul pe îndelete. Am rămas în memorie cu statuia lui Venus din Milo (fără
brațe). Un interes aparte a reprezentat Mona Lisa de Leonardo da Vinci, care ocupa singură o
cameră de muzeu. Acest tablou era pus într-o casetă transparentă, bine securizat să poată fi
văzut doar de la distanță. Ca în toate cele care i-au distanță de noi în viaţă, ne face dacă nu
interesați, măcar curioşi. Asta explică că erau mulți admiratori în fața tabloului Mona Lisei, după
ce pe lângă alte tablouri expuse în muzeu trecuse în pas alergător. Nu era zi de vizită la muzeu,
dar am văzut câteva grupuri de japonezi, mulți cu aparate de fotografiat agățate de gât, cu o
curiozitate de a şti, a cunoaşte, care li se citea pe față. În celelalte zile ne-am întâlnit pe stradă,
cu grupuri de asiatici după înfățişare, unii tunşi chilug, alţii cu un smoc de păr în vârful capului,
care hoinăreau prin Paris.
În una din zile, aveam programată o întâlnire la Ministerul Tineretului şi Sportului şi iar
am avut parte de un eveniment pe care nu l-am mai întâlnit. În acea zi profesorii de sport erau
în grevă. În fața ministerului erau postate câteva zeci de persoane, paşnice cu umbrela în
mână. Persoana care ne însoțea, ne-a condus să intrăm în minister prin spate, vizibil jenată de
situația creată. Ne-a primit un adjunct al ministrului, care şi-a cerut scuze pentru evenimentul la
care am asistat, am discutat apoi despre colaborările între tinerii români şi francezi şi alte
acțiuni aflate în faza de proiect. Am fost serviți cu apă minerală şi cafea. A fost mai mult o vizită
de curtoazie.
Am vizitat apoi o casă de cultură din cartierul Le Roi. Unde am luat cunoştință de
diversitatea acțiunilor care se organizau acolo, un fel de ateliere extraşcolare, pictură, sculptură,
modelaj, ş. a. Ce mi-a atras atenția, pe mocheta din sala de curs, nu era un metru pătrat, nears
cu țigara. Întrebând gazda ne-a explicat, că sunt în cartier, o serie de tineri, scăpați din mână,
care au ajuns chiar să consume droguri, având probleme cu poliția. Cartierul este populat cu
lume mai avută şi când nu mai poți de bine... încerci şi alte experiențe.
Am fost şi la o şcoală cu internat. Mi-a atras atenţia că la bufetul cu autoservire, pe
lângă multe feluri de mâncare, era şi vin în sticluțe de 250-500 gr. Este adevărat că era un vin
mai mult colorat decât alcolizat.
La momentul respectiv, fusese în vizită în Franța, un grup de tineri din România cu
autocarul. La servitul mesei, fetele au refuzat vinul, preferând apa minerală crezând că este mai
ieftină. La nota de plată, tocmai vinul era mai ieftin.
A urmat apoi o vizită la Institutul Național de Arte Populare, care includea în programele
sale şi atragerea unor tineri din România şi alte țări din estul Europei.
127
După programul oficial, în fiecare zi după amiază, foloseam timpul, privind pe la vitrine
sau chiar intrând în magazine. În final fiecare a avut o opțiune. Eu am reuşit să iau o pereche
de cizme şi o poşetă pentru soție, o păpuşă programată să cânte pentru fiica mea şi mai multe
săpunuri Lux, un sortiment pentru care am optat toți. Cu săpunurile puteam mulțumi mai mulți
din cei care aşteptau „ceva”. Şi uite aşa ne-am burdusit valizele şi la întoarcere.
A fost o experiență interesantă în viaţa mea, dar fiind luat prin surprindere, am realizat
după aceea impactul avut asupra mea.
Când am ajuns acasă am făcut bucurie mare la fetele mele, dar am avut şi o surpriză
neplăcută. Eu fiind plecat în delegație şi soția la serviciu, am apelat la o fată în casă, care să
aibă grijă de copilul nostru, ce s-a dovedit a nu fi o alegere bună. Deja nu am mai găsit-o, în
una din zile pe la balconul apartamentului nostru, această fată, a paraşutat toate cerşafurile
brodate ale soției şi alte lucruri pe care le-a avut ca zestre. În acel timp se discuta prin oraş că
aceste fete în casă, dădeau tranchilizante la copii, pentru ai adormi şi ele să-şi facă de cap. Era
un risc, dar nu prea era altă ieşire pentru a face şi serviciu. Este o problemă când apelezi la alţii
şi nu ştii cu cine ai de-a face. Am căutat-o pe fata respectivă, prin satul de unde era, am anunțat
şi miliţia, dar până la urmă ne-am lăsat păgubaşi. Te întrebi dacă merită uneori să întinzi mâna
unui om necăjit? Ne orientasem şi noi spre o fată de la ţară, că ar fi mai cuminte.
Această vizită în Franța, mi-a dat posibilitatea să constat la fața locului o parte din tarele
capitalismului: greva, şomajul şi drogurile. Dar la ei era libertate şi democrație. Peste tot am
întâlnit micul întreprinzător, un butic, pizzerie, un mic restaurant, un comerț de întâmpinare până
la a bloca chiar trotuarul. Se expuneau la vânzare fel de fel de lucruri, multe contrafăcute aşa
zis mai ieftine, până la mâncare. Trebuia să trăiască fiecare. M-a frapat faptul că la fiecare colț
de stradă era o mică bancă, ca şi cum nu mai avea nimeni portofele şi toţi francezii țineau banii
în bancă. Ne-am amuzat că la nici o bancă nu se schimbau lei româneşti în valută.
Dacă comparăm cu ce era la francezi şi ce era la noi, constatăm că în România, avea
toată lumea de lucru. Dacă erai student sau elev de şcoală profesională, ştiai că după
terminarea şcolii ai un loc de muncă. Poate mai greu la cei cu studii superioare, că de multe ori
primeau repartiții în alte localități departe de familie, mulți dintre ei având probleme de
acomodare şi integrare, dat fiind şi decalajul mare între condițiile de viaţă la oraş şi cele de la
sat. Îți făceai meseria şi în cele mai multe cazuri aveai asigurată şi o locuință. În zilele noastre,
pleci de bună voie, nu numai în România ci peste mări şi țări, ca să faci de multe ori o muncă
care nu are nici o legătură cu pregătirea, pentru că vrei să câştigi bani. Unii care dau rateuri,
pentru a brava față de familia de acasă şi față de cunoscuți, se pozează lângă o vilă sau o
maşină scumpă, care poate şi-ar dori-o, şi o prezintă ca şi cum ar fi a lor.
Înainte de anul 1989, nu a învățat carte numai cine nu a vrut, cu posibilități pentru forme
de învățământ la zi, seral, fără frecvență, cum ştim nu se percepeau nici taxe şcolare. Era ceva
concurență, dar asta însemna calitate şi necesita un efort suplimentar dacă aveai serviciu şi
concomitent urmai cursurile unei şcoli. Aproape erai rugat să ai un loc de muncă. Se organizau
şi acțiuni pentru atragerea tinerilor în activități utile. Noi de la UTC, formam împreună cu alte
organe de sindicat şi miliție, comisii mixte, care se deplasau prin localuri, cafenele şi alte locuri
de refugiu a unor tineri fără loc de muncă sau certați cu şcoala. Discuțiile erau amiabile, puțin
moralizatoare. Se analiza fiecare caz, dacă era nevoie de vreun ajutor se acorda necondiţionat.
Cei ieşiti din penitenciare, tineri şi mai puțin tineri, erau repartizați după pregătirea lor şcolară şi
profesională în diferite unități economice, pentru a fi reintegrați social. Mulți reuşeau să-şi
regăsească busola şi nu mai greşeau. Am văzut acțiuni de reinserție socială a acestor persoane
şi după anul 1989, am apreciat-o ca bună intenția organelor cu inițiativa, dar cea mai mare
parte a acestor acțiuni se consuma în colocvii şi seminarii, fără finalitate, nu îşi complica nimeni
existența cu cineva care a avut probleme. Numai ce auzi acum exprimându-se un patron sau
altul: „Eu nu fac protecție socială, de protecție socială se ocupă statul”. Şi apoi piața forţei de
128
muncă este liberă, se lucrează pe cerere şi ofertă, ai de unde alege. Dacă nu te ajuţi singur, nu
prea mai este nimeni dispus să aibă răbdare, înţelegere şi să-ţi acorde o şansă.
Amuzant un dialog cu un tânăr, în cadrul unei acțiuni întreprinse prin cafenele. La
întrebarea noastră de ce îşi pierde timpul prin cafenea şi nu este la şcoală, ne răspunde prompt:
- De sanchi.
- Adică cum? ... fii mai explicit!
- Adică de schepsis.
Era teribilismul adolescentului, care nu se prea lăsa înhămat la cerințele societății cum
le vedeau alţii. Aveau propriul lor punct de vedere, nu cred că puteam vorbi de o concepție de
viaţă. Aceiaşi tineri, unii aveau cercei în urechi, încă nu apăruse atunci şi în nas, sau cu părul
mai lung, peste ani au devenit oameni de nădejde. Aveau ei un amoc (tot din vocabularul lor) de
moment, doreau să fie altceva, aveau personalitate, li se părea că aşa ies în evidență.
Aveam un tineret, ar spune unii înregimentat, disciplinat, cuminte, instruit, educat, erau
oarecum controlate acțiunile, în special cele de grup, care includeau competiția, decența şi
bunul simț.
Se auzea pe atunci că se mai organiza câte un ceai dansant, unde participa un grup de
tineri care dorea să aibă intimitatea lor. Poate era prea mult control, dar până la urmă a avut
fiecare viaţa lui.
Erau acțiuni unde se ardea energia tinerilor, dar ne mişcam într-o lume închisă. În alte
țări şi în lume se întâmpla altceva. Nu ştiu cât de imunizați sau vaccinați erau tinerii noştri,
pentru a răspunde la aceste provocări.
Cum s-a văzut după anul 1989, marcat printr-o revoluție, mulți tineri la diferite apucături
şi deprinderi (alcool, droguri, furturi, folosire de arme), considerate ca fructe oprite, au dat
năvală ca fluturii la lampă. Sunt imagini curente, când vezi copii de vârstă şcolară băieți şi fete
cu ţigara în gură pe stradă. Nu putem generaliza, dar după revoluția din anul 1989, când oul, a
început să facă găina, elevii şi studenții într-un elan nestăvilit îşi stabileau profesorii, renegându-
se totul, chiar şi familia, pentru că era libertate şi democrație, mulți cu şcoala neterminată sau
cu o pregătire precară, au umplut lumea să câştige bani. Asistăm la o adevarată inflație de
„vedete” în special de sexul feminin, încurajate şi susținute de mass media, profilate pe muzică
(marea „descoperire” fiind manelele), fotomodele, figurație la televizor sau alte ocupații mai
puțin decente.
Înainte de anul 1989, nici Dumnezeu nu avea aşa multe reclamații de la sexul feminin şi
chiar bărbătesc, că nu au fost făcuți mai frumoşi. S-a intrat chiar în concurență pentru silicoane
la sâni, la buze, teşirea nasului pentru a deveni acvilin, vopsirea părului, folosirea în exces a
machiajului şi alte corecții ale operei creatorului, pentru a părea mai frumoşi, mai tineri şi mai
„viguroşi”.
Ce poate fi cu reviste şi alte mijloace mass media profilate pe can-can-uri, pe nuduri, pe
intrarea cu bocancii în viaţa intimă a omului, folosirea unui limbaj trivial şi nepermis de
buruienos? Aşa mare foame a avut românul, de lucrurile gândite, făcute şi nespuse sau
nearătate? Printr-un mimetism deşănțat chiar am luat de la alţii ce au mai rău şi mai urât? De ce
ne lăsăm aşa uşor manipulați? Putem pune această derută a tinerilor pe seama şcolii care ar
putea fi ruptă de realitățile vieții sau pe faptul că un serviciu poate fi dobândit la „roata
norocului”?
Nu ştim cât ține de „foame” dar întâlnim multe fete „frumoase” şi bărbați cu „bani” sau de
bani gata, care fac deliciul sau chiar stârnesc invidia, pentru românul de rând prin perindarea
excesivă pe la televizor a celor care au „reuşit” în viaţă, sunt în pas cu moda şi-i privesc pe
ceilalţi de sus. Orice „marfă” se vinde numai dacă are cumpărători. După peste 22 de ani de la
revoluție, chiar nu putem avea o scuză că ne facem doar aşa o plăcere încercând şi altceva.
Tentația a devenit fapt, faptul a devenit obişnuință şi obişnuința a devenit viaţa de zi cu zi. Este
129
o direcție spre nicăieri, pentru că lipsesc modelele de referință şi se fac prea multe plecăciuni
regelui Ban, cultura fiind considerată o mâncare fără saț care poate da intoxicații până la
alergie. Mai nou acum exersându-se tupeul, se sare direct în politică din postura de fotomodel
sau altă îndeletnicire de moravuri uşoare.
Această devălmăşie a valorilor, întoarse cu fundul în sus, seamănă derută în rândul
tinerilor, le aprinde imaginația şi îi îndeamnă spre facil sau pentru a naviga în derivă. În această
cursă spre nicăieri, cum am putut constata peste 100 de mii de elevi au ratat examenul de
maturitate ( bacalaureatul ) în anul 2011, la peste 21 de ani de la revoluţie şi după mai multe “
reforme “. Dacă ar fi de învăţat ceva din acest “ dezastru “, este un minim de decenţă din partea
celor care îşi arogă rolul de judecători faţă de tineri, pentru că nu au fost un bun exemplu şi nu
au creat cadrul necesar ca tinerii să fie învăţaţi şi instruiţi. Un examen se poate recupera, dar
pierderea mare este că a dispărut deprinderea de a învăţa şi că se minimizează rolul cărţii în
luminarea si civilizarea omului. Nu în ultimul rând ar trebui să ne preocupe faptul, ca tinerii noştri
să înveţe carte şi să aibă caracter. Nu putem să fim cu totii genii, dar fiecare este bun la ceva.
Aşa că ar trebui să constientizăm că bunăstarea ne asigură confort iar prin moralitate dobândim
mentalităţi, conduite, sistem de valori şi idealuri. Reuşim astfel să facem distincţia între a avea
şi a fi. În aceste vremuri când tinerii nu mai fac armata, fac sport pe sărite şi carte la fară
frecvenţă, aceştia rămân sclavii calculatorului, contând pe el ca şi memorie externă iar memoria
proprie se atrofiază, aşa pot ramâne pierduţi în iluzii, fără vlagă, fără sentimente şi fără aspiraţii.
Vai, dar mai este o masă mare de neşcolarizaţi ( analfabeţi ), uşor de manipulat, mai ales în
campaniile electorale, când aceştia dau totul pe nimic, eventual o pungă cu un litru de ulei şi
două kilograme de făină ! Ei în mare parte contează ca număr, au făcut contract cu sărăcia şi nu
sunt angrenaţi în proiecte aducătoare de progres. Dar poate acest accident social, este doar o
modă, care sperăm să treacă odată cu acest „anotimp”.
A intervenit brusc, o maturizare mai timpurie şi nu numai la tineri sunt alte cerințe,
trebuie să te descurci singur, într-o lume nebună. Mulți au reuşit, mulți au dat rateuri. Era mai
bine înainte? Greu de spus şi de imaginat.
Cu referire la tineri încă din antichitate cei mai în vârstă, nu au fost prea măgulitori cu
tinerii. Dar în timp „tinerii ăştia”, sau maturizat, au devenit conştienți de menirea lor în viaţă şi au
preluat frâile, mersului mai departe a omenirii.
Am privilegiul să constat, că foarte mulți tineri, pe care i-am cunoscut de-a lungul
timpului, inclusiv în munca mea cu tineretul, sau în alte ipostaze, au ajuns oameni de nădejde
pentru țară şi sunt onorați de faptele lor.
Este o vârstă când îți poți permite şi unele „nebunii”, poți beneficia în acest caz de
imunitate, doar în tinerețe. Dar istoria este plină de curiozități, când ai impresia că mergi înainte,
făcând paşi înapoi. Aşa am trăit momentul ca după revoluție, să văd cum se construieşte
capitalismul în România, pentru a putea compara cu ceea ce am văzut în Franța.
Nu am o părere bună despre cei care după anul 1989, printr-un comportament delirant,
promovat cu nesaț de mass media au căutat să ne convingă că nu au putut şi nu au avut cum
să se realizeze în trecut, dând vina pe regim (nu mă refer la cei opresați, care au suferit şi au
avut meritul unei atitudini bărbăteşti). Alţii pe culoarul deschis de revoluție, caută să nu piardă
oportunitățile, luând ca steag tupeul, agresivitatea în a da lecții la alţii şi disponibilitatea de a
face orice, pentru a le fi lor bine (a minți, prostitua, fura). Sunt şi o categorie pe care îi găsim ca
pe niste purici, stabilizați în blana câinelui, în continuă mişcare după sânge proaspăt,
înfruptându-se din bunurile țării, fie ca oameni politici sau oameni de afaceri (nu putem
generaliza, dar sunt prea mulți ca să nu-i luăm în seamă).
Sunt şi naivii incurabili pentru care am înțelegere, care se plâng că nu au avut libertate
să facă ce vor cu timpul lor sau îşi amintesc ce frumoasă era viaţa văzută peste Dunăre sau
peste fâşia de frontieră şi ce interesante erau poveştile celor care au fost „afară”. Caută să ne
explice şi să ne demonstreze cum au vrut ei să schimbe lumea, dar nu au fost înțeleşi şi urmați
130
de alţii. Şi aşa se situează din plecare, deasupra altora şi în afara realităților vieții. Dar să nu-i
subestimăm, pot face uneori mult zgomot şi chiar pot aprinde focuri.
Nu-i putem omite pe şcoliții şi beneficiarii unor privilegii încă din vechiul regim, care
acum „nici usturoi n-au mâncat şi nici gura nu le miroase”, printr-un camelionism curios, au făcut
corp comun cu „nerealizații” şi ne-am pricopsit cu o clasă politică somnambulă, cu legi care stau
la naftalină, cu reguli numai pentru unii şi beneficii pentru alţii.
Această metamorfoză a unor semeni de ai noştri, a fost posibilă şi pe faptul, că
societatea noastră a ieşit din socialism, buimacă, fără simțul proprietății, fără inițiativă
personală, era o cumințenie generalizată, orice acțiune să fie cu aprobare, ceea ce a creat o
frustrare generalizată. Dezmeticirea întregului popor, necesitând un timp, erau elemente de
mental colectiv care trebuiau tratate, unele chiar „chirurgical”. Aşa s-au detaşat o parte din
„oamenii deştepți”, care prin nebăgare de seamă şi furatul de la ochi, s-au desprins de această
masă oarecum dezorientată, trimisă de cei „din față”, intrați în politică şi afaceri, în diferite
direcții, vorbindu-li–se ba de tunel şi că la capăt este o luminiță, ba că este o perioadă de
tranziție la economia de piață sau să se descurce fiecare cum poate. Într-o formulă mai
elaborată s-a afirmat textual: „Noi vă dăm undița, voi să pescuiți”.
La câteva aniversari după revoluție, ca să dea bine, guvernanţii au arătat recunoştință şi
pioşenie pentru cei care au murit în revoluție, prin depuneri de coroane la cimitire şi statui de
comemorare, ca după aceea să fie uitați cu totul. Până la urmă aceste acțiuni, nu prea aveau
nimic comun, cu scopul declarat, o problemă de imagine, să arate cei „din față” că le pasă. Bine
spunea Kogălniceanu, când compara politica cu un ou clocit, care când îl spargi pute tare.
Anii trec, marea masă constată că binele pe măsură ce te apropii de el se îndepărtează,
are o armă oarecum de temut „votul”. Dar între timp cei „din față”, au învățat lecții de iluzionism
cu trucuri cunoscute de a palma „farfuriile” dintr-o mână în alta şi au indus în mase un efect
pervers, luând minciuna drept adevăr şi realitatea închipuire.
Masa s-a dezmembrat în două, unii merg la vot şi foarte mulți nu merg să voteze, este
ca şi cum au mers la sterilizat, în sensul natalității, de frică să nu nască „monştri “. Este o
gândire egoistă, că cei care merg la vot au lăsat în timp garda jos, nu prea fac vizita medicală
„prenatală” şi atunci se „nasc”, aşa zişii „băieți buni”, „este de al nostru”, „ăsta este cel care îmi
place”.
Aşa că atunci când se fac totalurile, cei care au votat, în marea majoritate sunt păcăliți,
cei care nu au fost la vot sunt frustrați, „monştrii” s-au născut pe legile democrației, dintr-o
Constituție a nimănui (jalnic momentul din anul 2009 înaintea alegerilor prezidențiale, politicienii
umblă pe la televiziuni cu Constituția în buzunar şi deşi citesc toţi aceaşi „partitură”,
interpretările sunt diferite ) pe unele principii unanim acceptate, dacă nu impuse, ei fac regulile,
culmea în numele tuturor. Şi se perpetuează o stare de fapt, când marea majoritate a
cetățenilor țării, muncesc din greu şi mai speră, iar alţii prosperă şi profită. Şi viaţa merge
înainte.
Aşa că după două tururi de votare pentru alegerea preşedintelui României, în seara
votului era un câstigător ca dimineața să fie altul, diferența fiind de câteva zeci de mii de voturi.
Balanţa a fost înclinată de voturile românilor din străinătate, în care erau incluse şi voturile
românilor din Franţa, care au votat cu o viteză cosmică, transformând minutele în secunde,
după cum s-a constatat mai târziu. Sigur este un eveniment neplăcut petrecut în Franţa, chiar în
Paris, dar pe teritoriul nostru, adică în incinta ambasadei. A fost un vot, marcat cu banderola
„fraudă”, ceea ce a dus la încăierarea celor două tabere, fiecare candidat pretinzând că
reprezintă cinci milioane de votanți. La reclamația pierdantului, Curtea Constituţională după o
piruietă de evaluare, a concluzionat că pierdant rămâne. Juridic reclamanții se supun deciziei,
dar declară răspicat că nu vor înceta nici o clipă diligențele pentru aflarea adevărului. De fapt
am revenit la punctul inițial, de înainte de alegeri, preşedinte Băsescu şi ai lui pe de o parte şi
131
majoritatea din parlament pe de altă parte. De ce a fost nevoie să rămână atâta timp țara
necondusă? De ce atâta cheltuială? De ce nu s-au preocupat toţi cei implicați să asigure
condiții pentru un vot deasupra suspiciunilor? De ce nu se sesizează şi instituțiile statului dacă
se vorbeşte de fraudă la alegeri? După peste 20 de ani de la revoluție, ăsta este progresul
nostru pe tărâmul democrației ? Cum predăm țara la generațiile viitoare ? Ce s-a ales din cele
trei noțiuni, clamate în discursurile lor de către politicieni, respectiv, bine, frumos şi adevăr ?
Din declarațiile politicienilor rezultă, că în campaniile electorale într-un fel sau altul cam
toate partidele merg la „furat” de voturi. Ce se reclamă acum, este proporția mare a vicierii
votului, prin implicarea unor instituții ale statului, ceea ce excede posibilitățile unui partid,
dezechilibrând raportul de forțe. Se discută despre faptul că au votat „fantome”, adică persoane
cu coduri numerice personale inventate sau că au votat şi „morții”, persoane decedate şi
nescoase din evidențe, nu mai discutăm de cumpărări de voturi. Aşa este când se trece uşor
peste micile ciupeli, intră astfel în scenă proverbul: „Cine fură azi un ou, mâine fură un bou”.
Poate ne va veni, mintea românului cea de pe urmă şi vom face o legislatie, prin care se poate
câştiga cinstit un loc în față. Este o problemă încurcată şi indiferent cum se va rezolva, va lăsa
răni adânci în sufletele alegătorilor de bună credință şi ne va face praf imaginea de țară.
În loc de concluzie, cred că au fost posibile aceste „lucrături”, pe mimarea democrației
de către politicieni şi percepția unei bune părți din populație că numai un „tătuc” îi poate pune
pe toţi la punct, să acționeze într-o anumită direcție. Nu este lipsită de importanță nici
mentalitatea românului, de a umbla după „pile” şi favoruri, punându-se sub poala cuiva şi nu
prin eforturi şi merite proprii. Poate fi şi nivelul de sărăcie, care face ca un vot să prețuiască, doi
peşti sau câteva kilograme de făină. Sărăcia şi nivelul precar de instrucție, ne poate trasforma
dintr-o națiune într-o turmă şi nu cred că ăsta este viitorul pe care ni-l dorim.
Cred că am ajuns destul de jos şi este cazul să facem eforturi să ne ridicăm! Nu era bun
socialismul care încremenise totul, dar nici forma de capitalism înfăptuită acum la noi, nu ne
oferă perspective certe pentru a ieşi din haos. Aşa mă pot întreba, văzând cu mulți ani în urmă
Parisul cu realitățile sale, că ce trăim noi astăzi, parcă nu prea seamănă cu ce era la alţii cu mai
multe zeci de ani în urmă. Să ne gândim că nici ei nu au stat pe loc.
Călătorim în lume, pentru a admira oraşe, peisaje şi a cunoaşte alţi oameni. Trăim într-o
anumită lume care ne oferă un oarecare confort, mentalităţi şi comportamente, care chiar ne
influenţează. Avem fiecare viaţa noastră care nu-i lipsită de multe surprize, aşa cum vom
constata mai departe.
Aşa cum putem constata fiecare, viaţa nu ne oferă doar plăcere ci şi diferite încercări
până la durere. Auzim deseori afirmații de genul că norocul ți-l mai faci şi singur. Norocul meu a
fost aproape 30 de ani la intersecția a trei linii de forță, respectiv munca (serviciul), cartea prin
parcurgerea a diferite forme de învățământ şi sănătatea care m-a pus la cele mai grele
încercări. Este greu să presupunem, că norocul era disponibil totdeauna, când îl căutam, în
cazul meu el având trei adrese.
După cele două cumpene, menționate în carte, în perioada 1972-1977, fiind student la
facultatea de filozofie, cursuri fără frecvență, am dobândit un psoriazis pe fond de stres, care în
timp s-a acutizat, până la o anumită stabilizare, când am înțeles că nu prea are leac şi cheia
ameliorării stă în regimul de viaţă. Mai mult aparența sa inofensivă, mi-a copt în timp complicații
care au dat nastere la suferințe, ce mi-au marcat serios viaţa. Localizarea acestei boli fiind în
zona capului, deşi mascată de podoaba capilară destul de bogată dobândită prin naştere, ani
132
de zile cu toate precauțiile, parcă aveam făină pe gulerul hainei, nu vă spun de jenă, ce
disconfort! Trebuia să merg de nevoie la un singur frizer. Cum mergeam la altul, trebuia să-i
spun povestea, să-l asigur că nu este molipsitoare această cojire de piele şi că am căutat să mă
vindec, dar nu am reuşit. Această boală va face peste ani, casă bună cu o poliartrită psoriazică,
dar până atunci mai am şi altele de tras.
Nu a trecut un an de la terminarea facultății de filozofie, care mă solicitase mult, fiind
parcursă odată cu serviciul şi apare „oportunitatea” să încep o nouă „facultate”, de data aceasta
fără examen de admitere, având ca locație Spitalul de Neurochirurgie din Iaşi, Secția de
neurologie. Prima „sesiune” a fost în luna mai 1978, când m-a luat salvarea de la serviciu,
lucram la Comitetul Municipal UTC Iaşi. În foaia de observație la „istoric”, se menționa:
„Cu o săptămână în urmă, în timp ce viziona un film, bolnavul a prezentat o senzație de
sufocare, de nod în gât, o senzație de teamă, imposibilitatea de a urmări filmul. În dimineața
acestei zile (18 mai 1978), bolnavul se scoală obosit, o cefalee intensă urmată de greață şi
amorțeli în hemifața dreaptă şi membrul superior drept. Bolnavul pleacă la serviciu şi atunci
remarcă o nesiguranță în membrul inferior drept. Se internează de urgență.”
După amănunțite analize, se pune şi un diagnostic, care numai pronunțat, înspăimantă
dacă se mai şi confirmă eşti pierdut. Aşa ca pentru „încurajare”, diagnosticul este „Suspiciune
de leuconevraxită?”. Urmează apoi, controale periodice şi tratamente.
Trec vreo trei ani de la prima internare şi merg într-o zi la Fabrica de Mobilă din Iaşi,
pentru a cumpăra deşeuri lemnoase pentru foc, mai era o maşină înaintea mea şi mi-am
aşteptat rândul. În timp ce aşteptam, observ că în depozit, era un cetățean relativ tânăr care
mergea în cârje. Îl întreb ce a pățit şi îmi răspunde că are leuconevraxită. Realizez pe moment
că această boală duce la pierderea picioarelor. Întorcând gândurile spre mine, nu ştiam ce
reacție să am, să mă bucur că nu am ajuns aşa, să mă sperii că nu ştiu care va fi evoluția în
timp? Mă rugam în gând, ca diagnosticul meu să fie numai o părere a medicilor, să nu se
confirme.
Prin internările succesive în spital am văzut multe. M-au marcat două cazuri în mod
special. Un pacient, care era director la o fabrică, un munte de om, care nu împlinise 50 de ani
şi prin ruperea unui vas de sânge la cap, nu mai putea vorbi, pierdu-se şi alte simțuri, era ca o
„legumă”. Zilnic era pe lângă el soția şi alte rude, care nu mai aveau nici o speranță. Ce
înseamnă munca fără măsură şi să nu fii atent la avertismentele organismului! Credeți că am
învățat ceva din asta? Nu, fiecare vrem să descoperim roata. Sau mai simplu: „Mie nu o să mi
se întâmple!”.
Un alt pacient, era fiul unui om cu funcţie importantă pe linie de partid, a murit chinuit de
un cancer pulmonar, care îi producea dureri insuportabile. Era un om tânăr, foarte bine crescut,
avea convingerea că i s-a tras de la mers la pescuit, când l-a prins o ploaie rece şi nu a avut
unde să se adăpostească. Au fost lângă acest om cei mai buni specialişti, transferat între Iaşi şi
Cluj, i s-a aplicat diferite scheme de tratament. Dacă n-au fost zile... Nici el nu a luat boala la
întrebări din timp.
Cu ambii pacienti, am fost internat în acelaşi salon, în perioade de timp diferite. Să nu
încerce nimeni asemenea experiență, să suprapui peste suferinţa ta, suferințele altora! Pentru
a-mi echilibra starea, făceam plimbări dese prin curtea spitalului sau mergeam la naşul de
căsătorie, Ioan Țugui, care era director economic al spitalului de Neurochirurgie. A fost şi el ca o
lumânare care ardea la ambele capete şi a plecat de timpuriu dintre noi.
Atmosfera spitalului, îți agravează boala uneori, dacă nu încerci o anumită detaşare şi
nu te autoîncurajezi. Este ca şi la puscărie, cine intră acolo nu iese neamprentat, atât din punct
de vedere al trăirilor celor în cauză, cât şi a percepției celorlalţi. Sunt acestea situații când
trebuie să te ajute alţii, dar cel mai bine şi cu folos, este să te poți ajuta singur. Trebuie să fie o
133
dorință, o credință, o convingere şi de ce nu o speranță. Toate acestea nu vin de la sine, trebuie
să lupți pentru ele.
La o altă internare, de mai lunga durată, în anul 1984, de acum această „facultate” era
de saşe ani, ca şi cum rămăsesem un an repetent, mi se pune diagnosticul, fără urmă de
îndoială, „Leuconevraxită”. În sinea mea nu mă împăcam nici în ruptul capului cu acest
„adevăr”. Puneam întrebări suplimentare la medici, ceream lămuriri, mă raportam în toate la
omul întâlnit la Fabrica de mobilă. Medicii mă taxau în foaia de observații: „are preocupări
morbide” când vedeau că sunt neliniştit şi solicit informaţii suplimentare. Nu spun că nu ştiau ei
ce fac, dar totuşi experimentele se făceau pe mine şi pentru un minim de acord, trebuia să ştiu
despre ce este vorba. Respectam tratamentul, nu beam vin sau cafea, nu fumam, cum n-am
făcut-o niciodată. Slavă domnului că timpul a infirmat acest diagnostic, s-au înşelat medicii în
privința mea? Sau poate a fost o minune a lui Dumnezeu? Pe de altă parte tratamentul era
bazat pe vitamine şi alte medicamente, fără efecte secundare notabile asupra organismului.
Medicii au avut toată bunăvoința, au făcut uz de toată ştiința lor, apreciez că au fost şi de bună
credinţă, poate am fost un caz particular, de aceea nu le fac reproşuri şi nu-i țin de rău.
Mai am un caz chiar în familie, unde soția a fost tratată ani de zile de piatră la rinichi în
timp ce cariera de piatră de la bilă lua proporții. Mai are şi medicina limite, mai greşesc şi
medicii.
În ce mă priveşte, era şi serviciul din munca politică, cu program fără program, unde nici
eu nu mă puteam dezice, dacă ar fi să mă reprezint printr-un simbol anume, m-aş regăsi într-o
torță mereu aprinsă. Nu-i bine nici când eşti intoxicat cu “ datoria “, pentru că îţi rămân alte
obligaţii faţă de tine sau faţă de alţii nedecontate.
Cum se vede, această nouă încercare a vieții mele, nu mai era o cumpănă, care până la
urmă poate fi înclinată de partea binelui, acum aveam o „piatră legată de gât “, care mă cam
tragea la fundul apei. Dar asta este parfum pe lângă ce urmează. Cum spune românul, capul
din pumni să nu-l vezi şi curajul să nu-l pierzi.
În preambulul tuturor nenorocirilor naturale sau umane sunt o serie de semne. Important
este că aceste semne, să fie detectate din timp, prin implicarea specialiştilor cu aparatură
adecvată, că altfel vine tsunami peste tine. Ceea ce am suferit şase ani, a fost o dereglare
cronică, a asimilarii calciului de către organismul meu, încercând doparea pe cale
medicamentoasă şi alimentară, calciul se depunea aiurea la încheietura oaselor. În acest sens,
veriga cea mai slabă au fost călcâile, unde s-au format ciocuri calcifiate, adevarate măsele în
călcâi, la mers când călcam pe ele, călcam pe creier. Nici nu vă puteți închipui câtă suferință
poate duce omul !
Mulțumesc lui Dumnezeu, că după aceste confruntări am rămas întreg la minte. Cel
puțin aşa îndrăznesc să cred. Toate aceste necazuri proveneau dintr-o suprasolicitare a
organismului. Avea dreptate Sadoveanu când spunea : „Omul îi tare ca fierul şi slab ca oul “.
Dar cum vom constata în continuare, mai am încă de dus crucea până pe „Golgota”. Aşa
am început o nouă „facultate” la Spitalul de Recuperare din Iaşi, secția Reumatologie, despre
care vom vorbi la timpul potrivit.
Viaţa mea a fost o alergare continuă, puține au fost răgazurile pe care mi le-am permis
pentru a-mi trage sufletul.
Din motive de cronologie a evenimentelor parcurse şi trăite în viaţă, sunt nevoit să fac
referire şi să tratez aspecte care par că nu se înşiră într-o anumită logică ca mărgelele pe aţă,
134
cum a fost de exemplu vizita la mina Herja. Ne oprim asupra acestor aspecte, pentru că ele ne
oferă şi o alta perspectivă de a cunoşte şi judeca lumea. Ne prindăm prin viaţă, ca printr-o
expoziţie deschisă nonstop şi în faţa unor “ tablouri “ mai zăbovim un pic.
Şi în politică ca şi în alte domenii de activitate apar noutăți, noi metode de lucru, care
necesită perfecționare continuă. Programele de perfecționare cuprindeau elemente instructive
şi recreative, erau şi prilejuri de schimburi de experiență, întrucât participau activişti din toată
țara.
Activiştii cu funcţii în aparatul UTC, erau trimişi la cursuri de perfecționare, organizate în
Iaşi, Cluj sau Bucureşti. Aşa am ajuns la Şcoala de partid din Cluj la cursuri pentru o perioadă
de două săptămâni. Prezintă importanță această deplasare prin posibilitatea oferită de a
cunoaşte un alt colț de țară şi alţi oameni. Această deplasare am făcut-o cu trenul, având la un
moment dat în companie câţiva tineri, care erau vădit nemulțumiți de jumatatea de pâine şi
două sute de grame de mezel, primite la rație, pe bază de buletin. Eram în perioada rândurilor,
recordurilor şi a lipsurilor, pare o contradicție în termeni şi o perversitate a realității declarate şi
a celei trăite în socialism.
Odată ajuns la Cluj, prima impresie a fost de trăinicie şi statornicie, am putut admira
clădirile vechi înghesuite unele în altele, cu o arhitectură diversă din centrul istoric cât şi străzile
bine întreținute. De pe terasa hotelului Belvedere, poți vedea dispunerea cartierelor de locuințe
standardizate, cum întâlnim în toată țara. În localurile în care intrai, se putea constata că era
mai multă igienă, comparativ cu localurile din Iaşi. Clujul ca şi Iaşul, avea un aer de centru de
cultură şi de învățământ, un specific menținut în timp.
Partea cea mai interesantă a acestor cursuri, la care au participat cursanți din toată țara,
a fost o vizită de câteva zile în municipiul Baia Mare, pentru a cunoaşte activitatea din minele
amplasate în zonă. Am fost cazați în vila Usturoi, amplasată într-un cătun din vecinătatea
oraşului, o zonă unde cresc castani comestibili. Mina aleasă pentru vizită a fost Herja, din care
se extrageau metale neferoase: cupru, zinc, plumb. La alte mine din împrejurimi se extrăgea şi
aur. Se excavau multe tone de stâncă (steril) până se extragea un filon de aur. Localnicii
spuneau că mai sunt şi alţi căutători de aur particulari, care trec tone de nisip cu apă prin sită,
doar vor găsi un gram de aur. Dar oamenii perseverează. Revenind la mina Herja, când am
ajuns în preajma ei, am încercat o emoție aparte, vedeam pentru prima oară o mină şi aveam
posibilitatea să intru în ea. Poate o fi fost cumva mina pregătită pentru vizită, dar funcționa de
prea mulți ani, ca să nu se observe patina timpului.
Pentru început mi-a apărut în cale un grup de minieri care intrau în şut. Toţi dotați cu
lanterne, parcă aveau al treilea ochi în frunte. Păşeau apropiați unii de alţii, parcă se țineau de
mână. Oamenii aveau fețele obosite, marcați de efortul din mină, emanau o anumită dârzenie,
nu păreau nici bucurosi, nici trişti, mai mult resemnați. Salopetele de pe ei, aveau un aer vechi,
unele chiar rupte în genunchi şi peticite. Această privire de ansamblu m-a dus cu gândul la
oamenii din şantierele de construcții. Minierii şi constructorii, prin lucrările lor asaltează infinitul,
pe direcții diferite, unii spre minus şi alţii spre plus, unii sub pământ şi ceilalţi deasupra acestuia,
ei sunt o parte din făurarii coloanei infinitului existenței noastre. Sunt meserii care nu sunt la
îndemâna oricui, aceşti oameni dăruiesc mai mult decât primesc. Există şi o anumită
recunoaştere socială pentru ei. În conştiința colectivă, munca de minier şi cei care o practică
stârneşte o curiozitate aparte, ceva amestecat de admirație cu compasiune şi respect, uneori
sunt şi temuți. Minerii aceşti oameni temerari, înăspriți de viaţă nu prea sunt dispuşi să
negocieze în situații limită sau când se atentează la demnitatea lor. Aruncă totul în luptă,
apreciind că nu prea au ce pierde şi nu se prea grăbesc mulți să le ia locul. Această percepție
vine din faptul, că aceşti oameni ai subteranului, fac o muncă cu efort fizic mare şi risc pentru
sănătate şi chiar pentru viaţă. Pentru ei, fiecare zi intrată în mină poate fi ultima din viaţa lor.
135
Este un destin asumat, poate mai puțin de plăcere, în special de nevoi, vor să câştige bani
pentru familiile lor şi pentru un trai decent.
Minerii în socialism, erau un detaşament al clasei muncitoare, folosit la greu pentru
realizarea planurilor de dezvoltare a țării, plătiți oarecum mai bine ca personalul din alte
sectoare de activitate. Dar aveau şi ei problemele lor, de condiții de muncă, securitatea muncii,
uneori chiar se mai răzvrăteau şi erau luați în seamă. Se discuta pe atunci, că undeva în sudul
țării, la minele de exploatare a cărbunelui, chiar Ceauşescu a fost „obligat” să coboare în mină
pentru a le asculta păsurile.
Cum am mai spus, este aspră şi riscantă viaţa de miner şi uneori prea scurtă, datorată
în special silicozei şi a altor boli specifice muncii din mină. Dar aveau familii şi greutăți şi plecau
dintr-un capăt al țării la altul, mulți veneau din zona Moldovei (care a fost săracă şi aşa a
rămas) cazați în condiții insalubre, în colonii din barăci de lemn, cu puține facilităţi ale
civilizaţiei. Era şi o glumă în acel timp, că la teatrul din Brasov, la replica unui actor care
interpreta rolul lui Ştefan cel Mare: „Unde sunteți voi moldovenii mei?” Din sală s-a răspuns în
cor: „Aici suntem, Măria ta.” Moldovenii erau peste tot, mânați de nevoile lor.
Au fost perioade când „țara avea nevoie de mai mult cărbune” şi se înregistra o lipsă
acută de forță de muncă. Atunci s-a recurs, la detaşarea unor muncitori din fabrici şi şantiere
pentru a lucra la mină, în special la lucrări de suprafață. Era o acțiune cu sarcină, mulți oameni
se pierdeau pe drum sau refuzau mina, alţii nu rezistau, puțini puteau raporta „misiune
îndeplinită.”
La intrarea principală de la gura minei Herja, era scrisă sub forma unui arc de cerc,
urarea de „Noroc bun”, despărțită de două ciocane de minier încrucişate. Această urare când ne
referim la mineri, sună ca o îmbărbătare sau ferească Dumnezeu, ca un Adio. Odată intrați în
mină, am fost urcați într-un lift, care cam zdrăngănea din toate încheieturile şi am fost coborâți
la câteva orizonturi din mină, până la limita destinată vizitatorilor, aşa ca să ne facem o părere.
Chiar şi cu aceste menajamente, parcă simțeam că nu am aer şi nici lumină.
Ai o senzație de singuratate în mină, o anumită presiune. Ca să poți lucra în mină,
trebuie să te gândeşti mereu la ceva frumos, pentru mulți cred că este familia, copii, dar să fii
totuşi atent la ce faci şi cum te salvezi în caz că vezi salvatorii şobolani că se agită. Au fost şi
unele situații când minele au devenit morminte pentru mulți mineri.
Este pentru mină, un vocabular specific, ortac, abataj, galerie. Dar ce elemente comune
poate avea o galerie de mină cu o galerie de artă? Dacă ne referim la mina Herja, aici prin
lucrarea timpului şi în condiții specifice s-au cristalizat renumite flori de mină, care apar în locuri
ferite, înfrumuseţând cenuşiul din adâncuri. Aşa ne-am făcut şi noi, cu câte o amintire de suflet
de acolo. Exemplare unice de flori de mină, ne-au fost prezentate la un muzeu din oraş, unde
erau expuse.
Recent am aflat, după atâția ani, în anul 2010, că autorităţile locale şi-au propus să
transforme mina Herja într-un muzeu al mineritului.
Văzându-i de aproape pe mineri, la ei acasă şi dicutând cu ei, am simțit un sentiment de
admirație pentru curajul şi dăruirea lor, chiar sunt nişte oameni deosebiți. Cineva mi-a semnalat,
că un anumit cartier din oraş, unde locuiesc minerii, este denumit „Valea plângerii” care provine
de la scurtimea vieții multor mineri, care lasă timpuriu în urmă familii fără sprijin si fără
mângâiere.
În apropierea minei se află o construcție, cu mai multe bazine mari şi alte instalații,
pentru separarea minereului extras prin flotație, unde după extragerea utilului, rămânea sterilul.
Sterilul rezultat din extracțiile de zeci de ani, ocupa un câmp, cât vedeai cu ochii, nu se prea
împăca cu protecția mediului, era şi ăsta un preț plătit civilizației.
136
Gazdele noastre au fost foarte primitoare, au făcut totul să ne simțim bine. Nu stiu de ce,
dar parcă nu mi-aş fi dorit să trăiesc la Baia Mare, deşi acest oraş mi s-a părut bine sistematizat
şi chiar frumos, inclusiv împrejurimile sale.
Această experiență, a fost o lecție interesantă pentru mine, astfel mi-am definitivat o
ierarhie a meseriilor care necesită efort fizic intens şi grad mare de risc, care începe cu minerii,
continuă cu oțelarii şi apoi constructorii, toate trei meserii ocupând un loc pe podium.
În ultimele zile de curs, am fost convocat de urgență la Bucureşti pentru probleme de
serviciu, când din motive de operativitate am apelat la serviciile TAROM, a fost prima mea
deplasare cu avionul pe o rută internă. Mai circulasem cu avionul tot prima dată pe ruta
Bucureşti-Paris. Diferența dintre aceste două experiențe, a fost că am simțit de la Cluj la
Bucureşti, un traseu de căruţă hodorogită, fiind nevoit la un moment dat să-mi rețin răsuflarea şi
chiar să folosesc punga din dotare, având senzația că se coboară fără control sau că se rupe
avionul. Aşa ne îmbogățim experiența de viaţă şi ne colorăm existența, trecând de la o
încercare la alta.
137
disciplinele social–politice la şase clase, era un grup scolar mare, cu internat, cantină, ateliere-
şcoală, toate dispuse în curtea întreprinderii „Metalurgica” Iaşi. Deşi a necesitat un efort
susținut, pentru că nu-mi făcea nimeni treburile la UTC, a fost pentru mine o experiență
interesantă. Am fost apropiat de elevi, mă întâlnesc cu unii peste ani, eu nu-i mai cunosc, ei mă
salută cu respect, te simți bine în această postură. Doi dintre ei lucrează acum în Ceramica Iaşi
şi am constatat că îşi amintesc cu plăcere de perioada când au fost elevii mei. Aveam sub
control clasa, nu terminam ora, până nu mă asiguram că au înțeles toți, preferam să mă mişc
printre bănci, vorbind liber, accesibil şi rar pentru a se lua notițe.
Insist asupra acestor amănunte, că cele menționate mai sus erau doar în mintea mea,
adevăr probat într-o zi, când am avut o surpriză. În timp ce predam lecția, observ că toată clasa
scria şi unul dintre elevi pe nume Purice, mă privea atent, mima doar că dă din mână, la dat de
gol privirea care nu spunea că era programată pe „filmat”. Mă apropii de el, îi solicit caietul,
constat cu stupoare că avea notat pe el, tot felul de semne neinteligibile, el de fapt mima că
scrie. În primă instanță, era să-mi sară muştarul, am inspirația şi îi solicit caietul de chimie, când
îl deschid îmi oferă acelaşi peisaj. Mi-am revenit, Purice ajunsese în clasa a noua şi nu ştia să
scrie. Erau mulți copii dotați, cred că Purice era o excepție, şi corpul profesoral era la un
standard ridicat, peste ani pe unii îi găsim profesând la şcoli de prestigiu din Iaşi, îndeplinind
chiar funcţii de conducere în aceste şcoli. Cum au fost profesoarele Cucu şi Simionescu, care
au reuşit prin concurs la Liceul Național „Mihail Sadoveanu” din Iaşi, fiind şi profesoarele fiicei
mele Ana Maria. Liceul industrial „Metalurgica” Iaşi, avea o dotare de excepție, pregătea cadre
calificate, pentru întreprinderea cu acelaşi nume. După parcurgerea anului şcolar, când am
desfăşurat o nouă muncă, pe care m-am străduit să o fac cât mai bine, chiar mă gândeam că
viitorul meu poate fi în învățământ.
Pentru anul scolar 1978-1979, primesc repartiție de la Inspectoratul Scolar Iaşi, la Liceul
industrial „Nicolina” Iaşi, tot la disciplina Cunoştințe social- politice. Acest liceu era patronat de
Întreprinderea „Nicolina” Iaşi. Standardul de calitate la acest liceu era sub cel de la Liceul
Metalurgic, ca număr de elevi era comparabil, dar corpul profesoral era eterogen sub aspectul
vârstei şi a competenței, conducerea şcolii era antrenată în lupte interne, fiind contestată, de
unii profesori care vedeau lucrurile altfel. Şi aici eram un fel de spin, fiind de la „partid”. Îi
ascultam pe toți şi făceam ca mine.
Dacă în învățământul general de la țară, era o problemă prezența copiilor la şcoală,
respectiv realizarea cifrei de şcolarizare, la învățamantul liceal şi profesional, nota elevului era
nota profesorului, promovabilitatea era un criteriu de performanță pentru profesori. În acea
perioadă cei care făceau o şcoală, aveau loc de muncă asigurat. Nivelul de aspirație era
terminarea cu bine a şcolii, pentru a obține diploma de muncitor calificat într-o meserie. Pentru
cine dorea să meargă mai departe, erau formele de învățământ la zi, seral sau fără frecvență.
Dacă aceste forme de învățământ se urmau concomitent cu serviciul, era obligatorie o
recomandare de la locul de muncă care atesta calitățile persoanei în cauză şi indirect
disponibilitatea conducerii unității, pentru a-ți crea condiții să înveți. Aceste recomandări nu
excludeau şi reuşirea la examenul de admitere la forma respectivă de învăţământ.
După ce am fost repartizat cu jumătate de normă în învăţământ, eram într-o situație de
trei în unu. Eram pionier în cumulul de funcţii, un experiment la vremea aceea, care va deveni
ceva curent după anul 1989. Aşa puteam înşirui statutul de angajat la municipiul UTC Iaşi ca
activist cu ½ de normă, calitatea de profesor încadrat cu ½ de normă, la care se poate adăuga
problemele frecvente de sănătate, o altă „facultate” de sine stătătoare. După cum eram croit,
căutam ca fiecare dintre munci să le fac conştiincios şi cu răspundere, nu numaidecât că o
cereau alţii, ci pentru că aşa simțeam eu. Ca să trăiesc anii pentru a vedea în alt regim, cum se
tratează cumulul de funcţii. Au prins unii în foamea lor după câştig, două, trei şi chiar patru
„servicii”, la unele nu ajung decât prin telefon, la altele ajung o dată pe săptămână sau pe lună,
138
la altele nu termină bine programul într-un loc, că se deplasează în viteză către alt Job (cum
observăm nu i se spune muncă, fiind o exprimare prescurtată, cum este şi actvitatea
desfăşurată efectiv). Au devenit între timp oamenii mai performanți, mai trei în unul? Poate este
şi o problemă de expertiză a unora, dar cred că este acel că „nu ajung banii”. Până la urmă este
deseori ceva fără măsură. Întâlnim situaţii extreme, în timp ce unii nu-şi mai văd capul de
treabă, alţii nu găsesc perioade îndelungate de muncă. Aşa cum sunt şi curiozități, o persoană
încadrată prin cumul, încasează un salariu mai mare ca unul aşa zis de „bază” din firmă. O fi şi
expertiza, dar şi faptul că românul a transferat în capitalism şi sistemul clientelar de pile, relații,
trafic de influență. O combinare optimizată între dorința unora de a avea spatele acoperit şi
dorința de câştig a altora. Prin cumulul de funcţii, totul este legalizat.
Eram în al doilea an de învățământ şi încep diligențele pentru definitivare în învățământ,
uzând de o prevedere a hotărârii de partid menționate, care specifica că încadrarea activiştilor,
pe posturi cu ½ de normă în instituții de învățământ se face prin numire directă (fără examen
sau concurs). Pe cale de consecință, acest pelerinaj prin şcoli de la un an la altul, inducea
nesiguranță, mai ales că deşi „precizările” venise şi la Inspectoratul Şcolar Iaşi, cei din
conducerea acestuia, nu erau dispuşi să mă primească în „casta” lor fără „biletul la control”,
respectiv examen pentru titularizare, cu condiția să mai fie şi loc.
Cum am fost croit şi format în timp, că în orice condiții trebuie să merg mai departe, am
început să-mi caut „dreptatea”. La Comitetul Județean de partid Iaşi, era prim secretar, Ion
Iliescu. În una din zile, vine un tovarăş de la CC al PCR, care s-a întâlnit cu activul de partid şi
UTC din județ, la această întâlnire a participat şi Ion Iliescu. Folosind ocazia, m-am înscris şi eu
la cuvânt, menționând că este o atitudine discriminatorie din partea Inspectoratului şcolar Iaşi,
în timp ce în alte județe din țară s-au făcut titularizări, pe posturi de profesori, în situații ca a
mea. A fost un fel de lansare a mea cu paraşuta de la mare înălţime şi cum este de la sine
înțeles, aveam puține şanse să aterizez la punct fix. Antidotul „suferinței” mele era tot pe plan
local. Numai că în ierarhia funcţiilor pe linie de partid, erau ziduri de netrecut, să ne închipuim
că puteai ajunge cu păsul tău, ca activist de rând la tineret sau chiar la partid, până la nivelul
primului secretar. Ei păreau mai disponibili de a-i asculta pe cei dinafara aparatului de partid, cei
înrolaţi cu salarii la partid, trebuiau să respecte disciplina, să fie fără alte pretenţii sau
revendicări. Pentru ei “ partidul “ ştia cel mai bine, ce şi cum trebuie să facă şi chiar cum trebuie
să trăiască. Şi după urmările acestei intervenții am constatat că a sensibilizat mai mult faptul că
am perturbat întâlnirea decât temperatura de ardere a problemei mele. Trebuia să salvezi
aparențele, că toate sunt bune şi frumoase. Te puteai adresa în socialism la multe instanțe când
aveai o problemă, în ce priveşte rezolvarea venea cu întârziere sau niciodată, depinzând de
capriciile unui tovarăş promovat într-o funcţie de partid şi care putea dispune de soarta altora.
Nu mi s-a răspuns pe loc, dar mă cheamă peste două zile la el, Dumitru Nagâţ prim
secretar al Comitetului Județean UTC, şi îmi spune: „Tovaraşe Costică, a întrebat domnul
Iliescu de dumnevoastră, era chiar pornit şi deranjat că ai intervenit cu probleme personale. S-a
interesat de situația dumnevoastră, credea că provii din învățământ şi ai o atitudine intelectuală
deplasată. Când i-am explicat că provii din muncitor, că ai făcut după aceea liceul şi facultatea,
te-a lăsat în pace “. Aşa este când nu ai pe „cineva”, rămâi care va să zică singur.
Cum s-ar spune am dat cu capul de pragul de sus, eram într-o situație de provizorat,
care nu mă mulțumea şi se impunea să fac ceva.
Orice experiență este interesantă pentru om. Dar acesta caută stabilitate, protecție şi
predictibilitate în ce priveste viitorul său. Un prezent nesigur, nu ne poate oferi decât un viitor
incert.
139
3.11. Adio politică, vreau să fac altceva
Aveam 32 de ani, era ca vârsta fetei de măritat, se punea problema încheierii socotelilor
cu UTC-ul, trebuia să o iau într-o parte. Urma să constat dacă direcţia este potrivită. Dar
deocamdată această direcţie trebuia detectată şi evaluată.Cu opțiunea pentru a lucra în
învățământ m-am lămurit, eram frunză pe apă.
În ce priveşte ascesiunea în politică, se pare că nu aveam profilul căutat de cei
însărcinați cu promovările la partid. Poate a fost şi un noroc al meu, deşi tânjeam după această
muncă. Aveam totuşi o legătură sentimentală cu munca politică, ea m-a scos din anonimat, m-a
făcut important în faţa altora, m-a pus în întrecere cu mine însumi şi cu alţii, m-a făcut să-mi
doresc mai mult, cu dovezi că se poate. După ce am obţinut şi calificarea de profesor, am
constatat ce uşor mi-a fost să stăpânesc clasa, să mă fac înţeles şi respectat, având în
antecedente exerciţiul de a vorbi liber, în faţa a zeci şi sute de oameni de diferite vârste şi
pregătiri. Eram ca un actor obişnuit cu scena şi nu era mare efortul pentru a capta atenţia, a
stârni interesul şi a transmite diferite mesaje, aceste abilităţi fiind dobândite din munca politică.
Dar până la urmă, toate au o limită sau o continuare. Constatam zi de zi cum se înnoia aparatul
de partid, cu fel de fel de persoane luate direct din producție, care aveau anumite caracteristici,
fiind deosebit de zeloşi şi obedienți, lăudau conducerea locală şi națională de partid la fiecare
trei fraze, cu prețentii de „activişti de rând”, fără aspirații la funcţii mai superioare. Erau oameni
care nu făceau politică, ci aplicau politica partidului în litera ei. Fiind la apogeu cultul
personalităţii, se căutau oameni ” odihniţi ” pentru a-l susţine şi propaga.
În acest moment de cotitură pentu mine, când murise recent şi Ioan Manciuc, primul
secretar al Comitetului Municipal de partid, înlocuitor interimar devenind un tovarăş, care
îndeplinea funcția de secretar cu probleme organizatorice, acesta nu mă prea avea în graţiile
sale, poate unde şi eu evitam să-i fac temenele. Acesta fiind chemat la Comitetul Central al
PCR, a considerat necesar să-şi vopsească părul, pentru a arăta mai tânăr. De asta şi de altele,
nu a trecut mai departe de interimat, care totuşi l-a ținut o perioadă.
Era greu pentru cineva, ca măcar să aspire de a fi la înălţimea valorii lui Manciuc în
postura de primar al oraşului Iaşi. Acest om m-a învăţat cum să-ţi faci datoria până la sacrificiu.
El s-a bucurat de respect şi preţuire din partea ieşenilor A fost un primar care prin felul său de a
fi şi prin activitate, excedea oarecum regimul, fiind un foarte bun gospodar, un om mai mult al
faptelor decât al vorbelor. Îl caracteriza măsura, echilibrul şi corectitudinea, în tot ce făcea.
Tocmai această corectitudine i-a fost fatală. Pentru boala sa, se putea trata într-un spital din
Iaşi, dar a preferat să meargă pe picioarele sale într-un spital din Bucureşti, de unde s-a întors
în sicriu. Si-a motivat această opţiune şi rezerva de a se interna în Iaşi, că trebuia să dispună de
prea multe apartamente sau alte foloase pentru cei pe care-i obliga. A plătit şi el tributul unei
păguboase făcături a socialismului, sintetizată în “ Sărac şi curat “. Am fost bine îndrumat de el
într-un moment al vieţii mele şi îl reţin ca pe un om cu puţine defecte.
Revenind la păsul meu, cum din partea partidului, la acea linie de hotar din viaţa mea nu
venea nici o cerere de pețire, mi-am îndreptat atenția către producție, vechimea şi experiența în
muncă cu oamenii, mă puteau face valabil la un departament de resurse umane dintr-o unitate
economică. În aceste circumstanţe, de mă descurcam singur, mă făcea mai puţin dependent
faţă de alţii şi putea avea un impact pozitiv şi la noul loc de muncă. În sensul că am fost căutat,
dorit şi acceptat pentru ce reprezint eu şi nu impus de alţii. Tocmai în acele momente, mi-l
scoate Dumnezeu în cale, pe Emil Alexandrescu, proaspăt numit director general la
Întreprinderea de Materiale de Construcții Iaşi, care îmi propune să vin să lucrez cu el.
Cum nu prea aveam alte alternative, mi-a surâs propunerea şi discut cu Dumitru Nagâţ,
primul secretar de la Comitetul Județean UTC Iaşi, care m-a asigurat de întreg sprijinul său. Mă
atenționează totuşi, că am nevoie de avizul biroului municipal de partid Iaşi. Un om inteligent,
140
echilibrat şi bine crescut acest domn Nagâţ, care s-a dovedit deseori săritor la nevoie şi nu
numai pentru mine.
Dacă americanii spun, că banii sunt peste tot în jurul nostru, trebuie numai să faci un
efort să-i culegi, norocul căutat de toţi oamenii ca şi banii, nu trece decât odată pe lângă cotul
mâinii tale, îl prinzi sau îl laşi să-ți scape. Sau cum se exprimă plastic Napoleon: „Norocul este
asemenea unei femei şi dacă ție dor de ea astăzi, nu te gândi să o cauți mâine.”
Am început să cred că voi reuşi să-mi rezolv singur problema, fără a-mi căuta partidul un
nou loc de muncă, fără a deranja sau supăra pe cineva. Mă adresez primului secretar interimar
de la partid, care fără a se gândi mult îmi spune: „Noi avem alte planuri cu dumneata, mai
analizăm”. Şi mă lasă cu ochii în soare. Avea un zâmbet care nu mi-a plăcut. A simțit că mă
zbat ca peştele pe uscat, dar nu a oferit nimic concret şi nu m-a liniştit.
Încep o acțiune pe cont propriu, i-au cererea de transfer în interesul serviciului de la Emil
Alexandrescu, primesc şi acordul în scris de la Dumitru Nagâţ şi caut un moment favorabil
pentru acordul partidului. Revine în zilele următoare pentru moment cu atribuții de prim secretar
la municipiul de partid, domnul Biliuță care avea funcția de bază, secretar cu probleme
economice, acesta mi-a dat bincuvântarea biroului municipal de partid Iaşi şi am mers mai
departe. Mereu în viaţă, la ceea ce ni se întâmplă nu trebuie să privim numai cu un ochi, că
putem fi văduviți de posibilitatea, de a găsi şi altă alternativă. Asta presupune să fim mereu cu
fața la viaţă, să o privim în „ochi”, poate se mai ruşinază şi ne devine mai puțin potrivnică. Să
gândim pozitiv şi să credem în reuşită.
Mă întâlnesc după un timp cu domnul „binevoitor”, care nu mai era ce a fost şi încearcă
o falsă părere de rău, menționând că eram în cărţi pentru un post de activist la Comitetul
municipal de partid sau lector la Şcoala de partid din Iaşi. Nu-mi pare rău că nu s-au pus în
practică aceste gânduri generoase, viaţa mă invita la tăiat panglici pe alte directii de deplasare.
Şi apoi „Mergem mai repede atunci când mergem singuri” (Napoleon Bonaparte). Plecam dintr-
o muncă care mi-a plăcut, am făcut-o cu pasiune, lăsând peste tot loc de bună ziua. Am venit în
această muncă un timid, lucrând în munca politică, am devenit un naiv. Pot spune că este o
evoluție logică şi accendentă a personalității mele. Aceste două etape din viaţa mea, timiditatea
şi naivitatea nu se exclud una pe alta ci se interpătrund, delimitarea se poate face doar din
motive didactice. Apar uneori puse într-un chenar al suferinței, datorată prematurelor şi de
durată probleme de sănătate pe care le-am avut. Vom vedea ce va fi mai departe. Neprevăzutul
te provoacă, iar provocarea este „cherosenul” vieții.
Ideile promovate în sistemul socialist erau generoase prin enunț, dar exagerările,
deformarea realității şi îngrădirea exprimării individului, anulau traspunerea acestor idei în viaţă.
Era ceva greşit din construcție, un sistem care se distrugea prin implozie. Eu fiind un număr de
ani în „craterul vulcanului” nu am realizat la adevărata dimensiune, efectele nefaste ale faptului
că una se spunea, alta se gândea şi alta se făcea. Mi-au fost mai evidente aceste aspecte,
după ce am plecat din munca pe linie de tineret în fabrică şi am început să am altă viziune
asupra lumii înconjurătoare.
Eu fac parte dintr-o generaţie care nu a crescut cu radioul, televizorul sau computerul.
De aceea perioadele evoluției generației mele se pot delimita mai bine, este chiar o anumită
inerție la trecerea de la o etapă la alta. Nu este ca acum, când se ard etapele, copii crescuți sub
bombordament informațional, au o dezvoltare precoce şi îşi pot vedea visul cu ochii de la o
vârstă fragedă. Este poate adevărat că acum sunt mai multe ispite, dar şi sansele de reuşită
sunt mai mari. Etapele noastre de evoluție se încrustează pe noi ca şi semnul unui vaccin, este
de ajuns să porti „o camaşă cu mânecă mai scurtă” şi se văd aceste semne. Purtăm fiecare
dintre noi patina timpului în care am crescut şi trăit. Nu sunt o excepție nici eu în acest peisaj,
acumulările anterioare să le spunem cantitative, conduc la salturile calitative, la care ne vom
referi în continuare.
141
Poate fi şi o problemă de vârstă, vrei nu vrei te maturizezi, trebuie să mai expunem şi
alte organe ale corpului nostru, nu numai inima, deşi nu putem face abstracție de ea. Să nu
subestimăm inima (sufletul) care poate ajunge în locuri greu accesibile pentru corpul nostru
fizic, dorințele ei fiind transmise viitorului nostru, prin poşta gândului (imaginației). În ce mă
priveşte la această schimbare de macaz, cum eram crescut ca într-o seră, îmi lipsea experiența
vieții reale în toate ascunzişurile ei. Nu ştiam ce este prefăcătoria, eram simplu, natural, credul
şi sincer. Aşa că pe o muzică de marş imperial, intram cu oarecare stângăcie în etapa raţională
care prin diferite componente ale sale o găsim prezentă în toate perioadele evoluției noastre.
Denumirea unei anumite etape provenind de la elementul predominant şi de gradul de
„intoxicare” cu mulțumire sau nemulțumire rezultate din experienţele trăite în parcursul timpului.
Pe de altă parte cred că eram copt pentru a ataca o altă cotă a evoluţiei mele. Am
dobândit în parcurs şi ceva experienţă de viaţă şi acum se punea problema ce să fac cu ea. Am
avut deja unele reuşite şi înfrângeri. De aceea simţem că am suficientă putere şi curaj, pentru
ca provocările vieţii, să le iau ca pe nişte oportunităţi, de a mă pune în valoare şi a rămâne în
stare de funcţionare şi nicidecum ca nişte situaţii fără ieşire. Conturându-mi această mentalitate,
am constatat că a dat roade şi că de cele mai multe ori, tot răul este spre bine şi cu cât nu te
opreşti din deplasare, reduci la minim posibilitatea să te calce alţii pe picioare sau să fii prea
dator faţă de unii. Trebuie să recunosc că avem unele ezitări, dar important este faptul că nu am
renunţat să mă ajut singur, asumându-mi riscurile unui nou început. Era în legea firii să mă
maturizez şi eu, adică să visez mai puţin şi să fiu cu picioarele pe pământ. Nu puteam face
abstracţie de conjunctură, de obligaţia explorării a noi teritorii ale vieţii, unde un rol important
avea şi opţiunea mea.
Aceste referiri ale mele sunt simple enunțuri, faptele de viaţă trăite, pot fi cele mai
credibile argumente. Vrem nu vrem, fiecare influențăm „juriul”, tot ce ni se întâmplă, este
perceput şi redat prin prisma simțirii, a gustului şi trăirii noastre. S-ar putea să vedem alb sau
gri, unde alţii văd negru. Cele şapte culori ale spectrului luminii se pretează la mii de combinații.
Apropo de aceste „combinații” Omar Khayyam are o formulare inspirată, asupra percepției
realității înconjurătoare şi implicit a existenței noastre.
142
Cap.4 RAŢIONAL - OPTIMISTUL ( Are viaţa în ea şi multă
matematică nu numai filozofie )
Dacă trecerea mea din producţie în munca politică, a fost o schimbare nepremeditată,
elementul surpriză fiind precumpănitor, după parcurgerea acestui traseu din viaţă, sunt obligat
să fac altă schimbare, cumva în sens invers, pe o altă treaptă a spiralei dezvoltării mele.
Această schimbare oarecum “ anunţată “, pot spune că mi-a oferit un timp de pregătire,
pentru care am putut chiar să-mi fac o anumită strategie. Aşa cum se întâmplă în viaţa reală,
sunt forţe care impun schimbarea şi care se opun ei. Deşi planificată, această schimbare, cu
multe elemente de susţinere pentru a reuşi, trebuie să recunosc că aveam emoţii şi chiar o
anumită frică de necunoscut. Când eşti mai tânăr şi faci o schimbare îţi poţi permite să fii chiar
inconştient, mai târziu însă, schimbarea are nevoie de curaj, fiind o acţiune asumată. În ce mă
priveşte eram într-un rol de tranziţie între personajele dl. Iepure şi dl. Hohot din parabola lui
Spencer Johnson ” Cine mi-a luat caşcavalul ? ”, respectiv trăiam o teamă difuză, dar aveam şi
suficient curaj pentru a mă aventura în căutarea unui nou ” caşcaval ”, întrucât eram convins că
cel vechi avea prea mult ” mucegai ”. Aşa că folosind momentul şi evaluându-mi şansele de
reuşită, fără ezitare am optat pentru schimbare. Orice schimbare oferă noi oportunităţi şi de
aceea comutatorul este pe poziţia pozitiv. Încurajatoare sunt în acest sens şi spusele lui
Alexander Graham Bell: “ Când o uşă se închide o alta se deschide, dar de cele mai multe ori
ne uităm lung şi plini de regret la uşa care s-a închis, încât nu le vedem pe cele care se deschid
pentru noi. “
Dacă până acum, am parcurs etapa naivităţii cu influenţe şi din etapele anterioare,
prezentăm în continuare trecerea logică spre un raţional–optimist. În tiparul acesta eram turnat
şi nu mi se potrivea altă alternativă. Această opţiune nu este întâmplătoare, aşa am simţit şi am
acţionat eu. Am în vedere un optimism neîngrădit de anumite ţinte temporale. Percepeam
optimismul mai mult ca stare, care să mă facă valabil şi chiar învingător în confruntarea cu
143
realitatea potrivnică. Pot spune că era ceva nedefinit, dar izvora permanent din interiorul meu,
ca şi credinţă că voi izbândi. Optimismul era pentru mine un vehicol cu care se deplasa voinţa
spre ţinte încă imperceptibile, ci doar imaginate. Se poate opta şi pentru varianta rational–
pesimistă, impusă de cât ai fost de marcat în perioadele anterioare ale vieţii şi de structura ta de
personalitate, incluzând temperamentul şi caracterul, care îţi pot da o anumită dominantă.
Varianta pesimistă nefiind pe gustul meu, care iubeam focul şi lumina. Deşi omul în
ingeniozitatea lui, a pus şi pesimismul într-un ambalaj tentant. Afirmându-se că pesimistul este
un optimist bine informat. Nu m-a tentat, viaţa fără neprevăzut nu are nici un farmec. Şi apoi eu
decolasem de pe aeroportul naivităţii şi nu puteam ateriza decât în optimism.
Trecerea în alt domeniu de activitate, schimba radical felul muncii, de la o muncă pe
abordări generale, treceam la o muncă a concretului, cu răspunderi şi termene precise, trebuia
să fac totul pentru a dovedi că sunt potrivit pentru această muncă. Aveam alt statut şi trebuia să
joc alt rol. Mergeam într-un colectiv de muncă deja constituit cu o anumită cultură
organizaţională, care presupunea un timp să fiu acceptat şi respectat. Trebuia să vin cu propriul
meu aport şi să impun într-un anumit fel modul meu de a fi. Să fim sinceri, fiecare la un nou
început lucrează un timp la cacialma, este o perioadă de căutări când reuşeşti dar mai dai şi
rateuri. Ne reuşeşte până la urmă acest joc pentru că “puţini văd cum suntem într-adevăr, dar
toţi văd că ne prefacem că suntem” (Niccolo Machiavelli ).
Pentru ocuparea postului de şef birou personal, învăţământ, salarizare la Întreprinderea
de Materiale de Construcţii Iaşi, am fost ajutat de Emil Alexandrescu care preluase şi el de
câteva luni, funcţia de director general. Se pare că el avea nevoie de mine şi eu de el. Postul
respectiv era în nomenclatura partidului şi era necesar avizul municipiului de partid, care a fost
favorabil. M-a atras această fabrică, pentru că avea oarecum legătură cu construcţiile, care au
fost baza începuturilor mele în câmpul muncii. O altă coincidenţă provenea din faptul că mai
lucrasem în tinereţe cu Emil şi ne cunoşteam destul de bine. Eram amândoi compatibili chimic,
fiind formaţi din elementele cunoscute ale tabloului lui Mendeelev.
Prin studiile de filozofie eram valabil pentru domeniul de personal şi învăţământ, în ce
priveşte salarizarea era economie pură. Atunci la încadrarea în muncă forma bătea fondul, era
important şi ce ai în cap dar prevala documentul, ce scrie în hârtii. Funcţia se încadra în
categoria cu cerinţe de studii tehnico-economice. Prin sistemul de recrutare şi selecţie se căuta
totuşi omul potrivit. De aceea era necesară o intervenţie şi o susţinere la superiorii din
Bucureşti.
Emil m-a luat în garanţie, în faţa conducerii Centralei de Materiale de Construcţii cu
sediul în Bucureşti. Nu a regretat niciodată pentru această diligenţă, rezultatele bune nu au
întârziat să apară, pentru că aveam colegi corecţi, loiali şi buni profesionişti, cum nici eu nu am
lăsat lucrurile la voia întâmplării. Am primit “ binecuvântarea “ conducerii Centralei şi am început
treaba.
La conducerea Întreprinderii de Materiale de Construcţii Iaşi ( IMC Iaşi ), în acea
perioadă era o echipă formată din Emil Alexandrescu - Director General, Gheorghe Cotârlici -
Inginer Şef, Adrian Cehan - Director Comercial şi Paul Gongescu - Contabil Şef. Erau persoane
cu temperamente diferite, de aceea se completau bine unul cu altul.
E. A. - Cu o fire boemă, bun profesionist şi un simţ al datoriei mult peste medie, puţin
cam obedient faţă de şefii de la centrală şi de la partid. O persoană sociabilă, uneori cam
egoist. În realizarea sarcinilor profesionale nu îşi prea menaja sănătatea. Era ca focul cu apa în
relaţiile cu A. C., apreciind că acestuia prea îi ies toate la virgulă, fiind susţinut ca şi “ copil
preferat “ de conducerea centralei din Bucureşti.
Gh. C. - Un om al ştiintelor exacte, meticulos, poate cel mai cult dintre toţi. Rău de gură
cu subalternii, dar bun la suflet. Oscilant în comportament, îi lua pe unii în braţe şi pe alţii îi
repezea şi după un timp rolurile se inversau. Un om timid şi apolitic prin atitudine şi prin
convingere.
144
C.A. - Un negustor, aşa îl recomanda şi funcţia. Un om pedant, ordonat, răbufnea rar în
situaţii de criză şi se controla bine. Era un negociator abil, cu un bun renume în relaţiile din
afara întreprinderii, pe care le-a păstrat şi consolidat în timp. Prin felul lui de a fi, provoca uneori
scântei atât în relaţiile cu E.A. cât şi cu Gh.C.
P.G. - Un om mai în vârstă ca ceilalţi, era un factor de echilibru, fiind respectat şi curtat
de ceilalţi din conducere, având un cuvânt greu (el era cu banii). Deşi se ocupa de contabilitatea
întreprinderii, prin ţinută, atitudine şi experienţă de viaţă, exceda acest domeniu, având o
distincţie aparte. La el, ceilalţi colegi găseau un sfat prietenesc şi competent. E.A. i se adresa
cu apelativul “ Nea Paul “.
Am avut o relaţie bună cu toţi patru, am reuşit să-i cunosc, să ştiu când să le mângâi
vanităţile, când să mă feresc de ei sau când să le cer să-şi joace rolul ce decurgea din funcţia
fiecăruia. Fiecare dintre ei, ca şi mine, aveau avizul partidului pentru funcţiile ocupate.
Am mai făcut menţiunea că selecţia de cadre pentru diferite funcţii înainte de anul 1989,
nu era chiar o tragere la sorţi. Trebuia să faci ceva, ca să meriţi altceva. Am certitudinea că
prevala mai mult competenţa profesională, decât astăzi dacă luăm ca exemplu sfera bugetară
când politicul prin interese de grup şi de conjunctură a sufocat până la eliminare
profesionalismul în promovarea cadrelor în funcţii de răspundere publică. Această practică,
aduce mare pagubă ţării şi fiecărui cetăţean, inducând instabilitate şi lucru de mântuială.
În fiecare fabrică, pe lângă conducerea administrativă, era la loc de cinste şi conducerea
politică. Fiinţa în fabrică organizaţia de partid, de sindicat şi UTC. Erau organizaţii pe criterii de
vârstă şi pe apartenenţă politică. Eu lucrând la Resurse Umane şi folosind aceeaşi materie
primă - omul, nu puteam face abstracţie de existenţa acestor organizaţii şi de cei care le
conduceau. Mai ales că venisem într-un colectiv, care avea o anumită istorie, cu o cultură
organizaţională bine consolidată, când poate mai mult trebuia să mă iau eu după alţii decât alţii
după mine. Prin aceste organizaţii oamenii, aveau mai multe căi de adresabilitate dacă aveau o
problemă, aşa cum era şi un bun control asupra lor.
Cum am întâlnit şi în alte fabrici, nici la Intreprinderea de Materiale de Construcţii Iaşi nu
era o excepţie, secretar de partid era o persoană cu funcţia de maistru. Mihai desemnat ca
secretar de partid, fusese uitat de-a lungul anilor în această funcţie. Întrunea condiţiile optime
impuse de partid, provenea din os muncitoresc, puţin emancipat, îşi depăşise condiţia de
muncitor devenise maistru şi era orientat şi cu tact în relaţiile cu oamenii şi cu superiorii pe linie
de partid. Avea un comportament fără stridenţe, puţin distant, chiar fudul, diplomat, politicos şi
împăciuitor când se mai războiau cei din conducerea administrativă. Cu experienţa acumulată
în munca politică, învăţase bine lecţia de a-i pune pe alţii la treabă, care erau mai tineri şi
doreau să se afirme. Pot spune că am relaţionat bine cu acest om până când am ajuns la un
conflict de interese.
La timpul respectiv, apartamentele care se construiau în Iaşi, se repartizau pe
întreprinderi şi instituţii, care aveau anumite liste de aşteptare şi, în baza unui punctaj, se
stabileau priorităţile. O ordine era de la sine înţeleasă, întâi primeau apartamente muncitorii, cei
cu mai mulţi copii, apoi diferite cadre tehnice sau economice. Această “ carne macră “ se
distribuia prin “ băcănia “, comitetului de partid, care mai întreba uneori, consultativ, şi sindicatul
din unitatea respectivă, aşa se făcea şi cu buteliile de aragaz.
Se ajunsese în timp, la un fel de alint; unii schimbau sau schimbaseră deja 2-3
apartamente, cu preferinţe la numărul de camere, ba un etaj mai sus, ba un etaj mai jos, mai la
Sud, mai la Est. Asta nu înseamna că se rezolvaseră toate problemele sociale din unitatea
respectivă. Dar dacă era o posibilitate, cum cine împarte, parte îşi face, după ce se rezolvau
problemele “ urgente “ a celor din conducere, care doreau un apartament mai spaţios, mai la
Sud şi la un etaj inferior, apartamentul eliberat de către cel care avea alte pofte, se acorda la
următorul pe listă; era o redistribuire, dar mai primea cineva casă. Problema era că uneori se
ofereau apartamente degradate, urmare a grijii cunoscute a românului faţă de bunul statului.
145
Aşa a reuşit secretarul de partid din fabrică, să schimbe trei apartamente, ultima locaţie, putea
avea un cusur, că era amplasat în cartierul Alexandru cel Bun.
În Iaşi faţă de alte oraşe, a început construcţia blocurilor de locuinţe de la periferie spre
centru. Într-un fel a fost bine, pentru că s-a putut conserva într-un anumit fel zona centrală. Dar
este o situaţie relativă, pentru că sistematizarea impune şi dispune, imediat ce găseşte o
oportunitate. Aşa cum s-a întâmplat în zona Gării, la cutremurul din 1977, când buldozerele au
definitivat ceea ce nu desăvârşise cutremurul şi adevărate cartiere de blocuri turn, nu au
întârziat să apară.
După anii “80, se construiau blocuri în bulevardul Independenţei, cum s-ar spune în
buricul târgului, ca o fabrică serioasă ce eram şi care producea materiale pentru case, suntem
băgaţi în seamă prin repartizarea la fabrică a două apartamente într-un bloc din zonă,
amplasate unul la Sud şi altul la Nord. Fiind înscris şi eu pe lista de aşteptare, în momentul
respectiv locuiam într-un bloc din Podul Roş, cu igrasie şi mucegai şi mă gândeam că dacă pun
în balanţă problemele mele de sănătate neadecvate spaţiului de locuit, muncii mele anterioare
şi din fabrică aş putea avea o şansă să sper pentru apartamentul de la Sud. Dar nu a fost să fie,
pentru că a intrat în cursă şi secretarul de partid, care atunci dorea o nouă mutare şi la acelaşi
apartament. Chiar dacă Emil A., Directorul General aştepta şi el o ocazie să se mute din
cartierul Tătăraşi, dar nu şi-a exprimat vocal opţiunea, retrăgându-se discret şi am rămas eu să
mă “ bat “ cu secretarul de partid. Această luptă internă s-a externalizat până la urmă, iar cei de
la Primărie, ca să ne împace, au schimbat repartiţia la cele două apartamente pe partea de
Nord a blocului. După acest “ conflict “, secretarul de partid a fost nevoit să se mute de la Sud,
dintr-un apartament mult mai spaţios, la care făcuse îmbunătăţiri, dar situat într-un cartier mai
periferic, în unul din apartamentele de la Nord, dar pe bulevardul Independenţei. Cum s-ar
spune, a căzut în propria lui ţeapă.
Eu am apreciat că a fost un afront şi un abuz din partea secretarului de partid, o lipsă de
susţinere din partea directorului general şi aşa am rămas în continuare să locuiesc în mucegai,
cu sănătatea şubrezită şi client al spitalelor. O problemă complicată în această combinare de
interese, iubeam toţi trei aceeaşi “ fată “( un apartament la sud ), care până la urmă nu s-a
măritat cu nici unul dintre noi.
La momentul respectiv, cei din fabrică nu ne ţineau de bine pe nici unul din cei implicaţi
în această tărăşenie. La vedere era persoana fiecăruia şi nu problema adevărată cu care se
confrunta. Fiecare era cu adevărul lui, dar era o singură dreptate, pe care trebuia să ţi-o dea
cineva. Erau atunci toate condiţiile ca unii să fie încurcaţi de nevoi şi alţii să-si mai facă nişte
mofturi.
Nu-i vorbă, că dintr-o încercare, totdeauna ieşi mai tare şi mai hotărât. Aşa că în
disperare de cauză, am optat pentru cumpărarea unui apartament proprietate personală, chiar
dacă plata ratelor, mi-a creat mulţi ani un disconfort financiar, lăsându-l pe Mihai să-l judece
Dumnezeu. Eu în ce mă priveşte, l-am iertat de mult.
Am auzit în timp, că noua locaţie în apartamentul de la Nord, cu mult întuneric şi răcoare
i-a creat familiei sale un sentiment de claustrofobie. Prin derularea ulterioară a evenimentelor,
puteam fără eforturi şi expunere să-mi iau revanşa pe alte planuri. Nu am făcut-o, din contra, nu
am căutat să amestec o problemă personală cu răfuieli în timpul serviciului. Şi apoi, răzbunarea
este arma prostului. Poate în felul lui s-a căit şi secretarul de partid, dar nu pot fi luat părtaş la
păcatul lui. Aşa lăcomia strică omenia.
Se cuvine a spune câteva lucruri şi despre sindicat. O organizaţie de masă care
împărţea bilete de odihnă şi tratament şi mobiliza oamenii la demonstraţii şi la acţiuni de muncă
voluntară. Omul sfinţeşte locul, am în vedere pe Vlad Gh., care a îndeplinit mulţi ani funcţia de
Preşedinte al Comitetului de Sindicat. Acest domn, îndeplinea şi funcţia de inspector documente
secrete. Avea un ghişeu în faţa biroului său care era cam întunecos prin poziţionarea spaţială,
unde cum îl ştiu, făcea serviciul din picioare. Un om cu o mare vitalitate, energic, cinstit şi drept.
Era opusul secretarului de partid. Chiar la el omul nu era ceva abstract, ci concretul de fiecare
146
zi. Zilnic defilau pe la el oamenii cu diferite probleme, el nu lăsa nimic în “coadă de peşte”,
mergea până la capăt să lămurească problema fiecăruia. Fiind un foarte bun gospodar îl găsim
implicat în amenajarea cantinei pentru salariaţi, aproape i-a obligat pe toţi să servească la
cantină o masă caldă. Preţul mesei era aceptabil, pentru că amenajase în fabrică şi o
gospodărie anexă pentru creşterea porcilor, unde era carne şi pentru alţii. În acţiunile de mers la
prăşit sau cules porumb, el era în faţă, nu cu “ hai băieţi “, ci cu exemplul personal. Era
recunoscut cum dăscălea pe unul şi pe altul, care era certat cu munca şi prea prieten cu
băutura. Mulţi se ruşinau şi chiar aveau frică de el. A fost un om care m-a ajutat mult în munca
mea. A iesit la pensie din fabrică şi a rămas după ani, tot mândru, demn, plin de viaţă şi
respectat de cei cu care a relaţionat. Un om care a făcut ceva şi pentru alţii.
Organizaţia UTC, pot spune că era mai puţin reprezentativă. Salariaţii fabricii aveau o
vârstă, care îi cam scotea din evidenţa acestei organizaţii. Deşi şi această organizaţie a fost
suficient de vizibilă, dacă de aici a fost promovat ca prim secretar al Comitetului Judetean UTC
Iaşi Gheorghe G. Acesta, după Revoluţie, revenind la vechiul loc de muncă, a fost primit cu
multă ostilitate de foştii colegi de muncă. I s-a reproşat că nu i-a băgat în seamă când au avut
nevoie fie de un medicament şi alte produse care nu se prea găseau atunci şi la care el avea
acces. A avut o singură posibilitate să-si ia gândul de la fabrică. Aşa şi-a încropit propria firmă,
fiind propriul lui şef. S-a probat în cazul lui, zicala “un şut în fund, un pas înainte”.
În fabrică era şi Organizaţia de femei, care activa în special la nivelul personalului TESA.
În munca mea, toate aceste organizaţii, nu aveau doar o valoare de inventar, efectiv le
implicam în rezolvarea problemelor oamenilor. Trebuia făcut un front comun, pentru ca fiecare
om să-şi facă cât mai bine munca. Era şi politică, dar ea nu prea ţinea de foame. Toţi aceşti
factori exercitau şi un control asupra oamenilor, dar până la urmă făceau şi educaţie şi
contribuiau la un climat de muncă sănătos şi la disciplină. Se crea un anumit echilibru care nu
încuraja şi nu susţinea excesele.
În circumstanţele prezentate mai sus, format în munca politică la “Şcoala Grijii faţă de
om”, cu o încredere oarbă în el şi dând din plecare la fiecare nou întâlnit prezumţia de cinste,
corectitudine şi înţelegere, încă din primele săptămâni de fabrică, am luat câteva lecţii dure. Am
realizat în scurt timp că eu veneam dintr-o lume virtuală în alta reală care funcţiona după alte
reguli.
Prin faptul că de tânăr am lucrat cu oamenii având munci de coordonare sau relaţionare
cu ei, mi-am format în timp anumite cutume care m-au călăuzit toată viaţa. Aşa mi-a intrat în
reflex că toţi oamenii sunt importanţi, indiferent de vârstă, sex, religie, pregătire sau funcţie.
Dacă pot şi fac bine să nu aştept în schimb nu ştiu ce recompensă, fiind o pornire interioară a
mea şi nu o târguială de piaţă. Când am fost pus în situaţia să judec pe cineva, nu am făcut-o în
grabă, am mers mai departe de aparenţe şi am mai acordat o şansă. Mereu am căutat să
construiesc, cedând deseori tocmai pentru a se putea merge mai departe. De aceea poate unii
mi-au spus-o şi vocal: “ Dumneata munceşti ca şi cum n-ai avea nevoie de bani “. S-au “ Îi crezi
pe toţi Maica Domnului “. Poate nu întâmplător am supravieţuit în munca cu oamenii, mai multe
zeci de ani?
Întreprinderea de Materiale de Constructii Iaşi avea în acel moment 2200 de angajaţi.
Dat fiind specificul activităţii, care necesita o muncă de mare angajament fizic, sub intemperii,
praf şi alte noxe, era o fluctuaţie anuală mare de personal, până la 30% din totalul efectiv. Nici
cu disciplina nu se stătea “pe roz”; era abonat la sancţiuni disciplinare, anual, peste 14% din
personalul întreprinderii.
Întreprinderea era un fel de hribid, având ca obiect de activitate fabricarea panourilor din
prefabricate de beton şi fabricarea cărămizilor şi a ţiglei. Două activităţi total diferite, poate
singurul punct comun era că aceste produse se foloseau la construcţia caselor. Această
diversitate de activităţi şi-a pus amprenta şi asupra structurii şi calităţii forţei de muncă. Privită în
ansamblu forţa de muncă a întreprinderii, putea fi împărţită în patru categorii, după sursa de
provenienţă. Nucleul de bază a fabricii, format din salariaţi stabili, calificaţi şi cu vechime în
147
muncă, proveniţi din diferite şcoli, în special Liceul Industrial nr. 5 din Iaşi, patronat de fabrică.
Urmau apoi persoane provenite prin încadrările curente, în special fără calificare, mulţi navetişti
din comunele învecinate municipiului Iaşi, aceştia erau folosiţi la efectuarea unor munci brute şi
pentru suplinirea personalului care migra din fabrică. Erau multe persoane care proveneau din
penitenciar, repartizate la noi pentru reeducare şi inserţie socială (era o hotătâre de partid, prin
care aceştia erau repartizaţi în unităţi economice puternice, a căror colective să-i influenţeze în
bine). Pentru activităţi sezoniere, în baza unor convenţii se apela la “ forţa specială “ din
penitenciar, care îşi ispăşea condamnarea prin muncă. Se executau cu ei lucrări punctuale şi pe
termen scurt. Am putea adăuga că la acea dată erau zilnic în fabrică la practica de producţie,
aproape 100 de elevi de liceu sau şcoală profesională însoţiţi de maiştri instructori. Scopul lor
era să înveţe meserie, dar mai efectuau şi o serie de lucrări mai uşoare.
În fabrică era un dute-vino continuu, se făceau zilnic încadrări şi încetări de contracte de
muncă, erau multe persoane care părăseau fabrica fără să anunţe la locul de muncă. Femeile
ocupau o pondere de 29% din total personal. Fluctuaţia la femei era mică, mai plimbăreţi erau
bărbaţii, poate îşi găseau şi mai uşor de lucru.
Acesta era contextul general în care mi-am început activitatea într-o nouă muncă, din
care nu ştiam pe atunci că voi ieşi la pensie.
În primele săptămâni când am început activitatea la IMC Iaşi, vine la angajare un şofer şi
tocmai aveam nevoie de o persoană cu abilităţi de conducător auto, pentru a-l folosi pe
motostivuitor la atelierul de armături. După primul interviu cu cetăţeanul, aflu că nu are unde
locui. L-am chemat imediat pe domnul Burcă, şeful de la administrativ, pentru a-i oferi cazare în
căminul de nefamilişti din curtea fabricii, precizând că omul îşi face formele de angajare.
Domnul Burcă s-a conformat şi a doua zi la prima oră, mă aştepta la intrarea în pavilionul
administrativ, ca să-mi spună că “ omul nostru “, aseară a venit beat, a făcut scandal în cămin şi
a spart un geam. În loc să-l trimit pe cel în cauză la plimbare, să-şi caute loc de muncă în altă
parte, i-am solicitat să pună geamul la loc, continuând cu formele de angajare. Încă mai
credeam că tot ce zboară se mănâncă, cum spune proverbul. După două săptămâni, vine şeful
de atelier de la armături, unde fusese repartizat “ omul “ să-mi reclame pe un ton dur şi
ameninţător că i-a tamponat singurul motostivuitor din secţie şi nu mai are cu ce lucra. Am
rămas blocat, realizând şi faptul că am greşit cu el încă de la angajare. Când să-l mai caut pe
împricinat, acesta părăsise deja fabrica. Revine totuşi peste două luni şi îmi cere pe un ton
imperativ, plata pentru zilele cât a lucrat în fabrică. Îmi spun eu în sinea mea, că ăsta nu este
sănătos. Încerc să-l iau mai din scurt.
- Unde stai?
- Tot la baba aceea.
- Bine am să-ţi trimit banii tot la baba aceea.
A plecat şi a fost bun plecat.
După un an, fiind cooptat într-o comisie de control pe linie de personal la
IJTL Iaşi, cum mă deplasam pe o alee spre pavilionul administrativ, îmi iese
în cale “ omul nostru “. Evaluez distanţa faţă de el şi nu mai aveam cum să-l
evit.
Atac din prima:
- Ce faci tinere? Te pot ajuta cu ceva?
- Lucrez la IJTL, ca şofer.
- Pe ce traseu?
- Pe traseul Podu Roş - Bucium. Îmi zic în sinea mea că acesta este un
pericol public.
- Ai nevoie de ceva?
- Să mi se aprobe şi mie un loc în cămin, că nu am unde sta.
- Am să văd ce pot face.
148
Vorbeam singur, să zicem că eu am greşit, venind cu păreri preconcepute din munca
politică, dar la IJTL Iaşi, au laborator psihologic. Cum oare s-au înşelat? O fi aşa mare nevoie
de oameni, că îi adună pe toţi de pe drum mă întrebam în sinea mea. Dar poate nu este aşa de
plecat omul, poate fi doar o percepţie de a mea, dat fiind contextul în care l-am cunoscut. Cum
se ştie nu îţi iese media numai cu o notă, sunt necesare cel puţin două note, dacă nu se dă şi
teză. Oricine se mai poate înşela, o poză de moment nu exprimă devenirea în timp.
Pentru că ne referim la devenirea în timp, aflu peste ani, că persoana în cauză a făcut
un accident cu maşina pe traseul Bucium, în care au fost implicate peste 30 de persoane. A
făcut şi închisoare. A fost apoi reîncadrat la IJTL Iaşi, de data asta ca vatman pe tramvai, având
aceeaşi conduită maniacală, tinând-o lanţ cu accidentele, unele provocate. A terminat-o până la
urmă cu internarea într-un spital de specialitate.
La o distanţă în timp relativ mică, mă mai confrunt cu o situaţie neplăcută. Am primit
informaţii la biroul personal, că unii salariaţi din partida de manevră care deservesc locomotiva
fabricii, sustrag sistematic floarea soarelui şi ulei din vagoanele staţionate pentru manevră în
gara Socola Iaşi. Ultima lor ispravă a fost, umplerea a mai multor saci cu rumeguş, pe care i-au
vândut la o bătrână din Vlădiceni ( sat învecinat cu fabrica ), drept tărâţe. Mare pagubă pentru
bătrână şi chilipir pentru ei. Iniţiatorul acestor acţiuni în afara limitei legalului, era mecanicul de
locomotivă Vasilache. Între timp acelaşi Vasilache, apare pe tapet cu trimiterea elevilor care
erau la practică, pentru a-i cumpăra ţigări şi băuturi alcoolice, în timpul programului.
Îl invit pe domnul Vasilache, pentru a discuta între patru ochi, căutând să-l conving ( mai
credeam încă în convingere ) că nu face bine ce face. Pentru a crea un cadru mai special
pentru discuţie, am folosit biroul directorului general Emil Alexandrescu care era plecat pentru
moment din fabrică. Încep discuţia, îi prezint “ rechizitoriul “, îl obrăzesc şi la un anumit moment,
Vasilache a pus mâna la inimă, şi s-a întins cât era de lung pe covorul din biroul directorului.
Deschid uşa, chem în ajutor secretara, care printr-un gest automat, a luat o cană mare cu apă şi
a aruncat-o peste Vasilache, care culmea şi-a revenit imediat. El de fapt îşi atinsese scopul, mă
pusese pe mine într-o situaţie delicată, când va găsi directorul udat covorul şi numai apă peste
parchet.
O figură acest domn Vasilache, deşi avea o familie cu o soţie să nu-i treci prin faţă şi mai
multe fete, s-a recăsătorit la bătrâneţe şi a avut şi copii. Odată a dat anunţ în presă că a murit,
să vadă cum răspund rudele apropiate, el urmărind reacţiile acestora, de după casă. La viaţa lui
făcuse şi puţină puşcărie. Avea mai multă facultate ca mine la şcoala vieţii. Prin felul de a fi, era
o persoană empatică, dispus să-i ajute pe cei din jur, salva cu succes aparenţele şi convingea
prin cuvinte şi mimica feţei, era un actor bun. Pe de altă parte nu se dădea înapoi de la nici o
potlogărie. Cum am auzit după mulţi ani, el se angajase în fabrică ca mecanic de locomotivă
uzinală, cu carnetul de calificare a tatălui său, fiind în acelaşi nume, nu a modificat decât data
naşterii. A înşelat vigilenţa celor de la personal şi a ieşit la pensie din această meserie. Mă pot
oarecum consola, că eu l-am găsit în fabrică, când mi-am preluat funcţia. A fost o altă lecţie care
a început să mă facă circumspect faţă de ce se întâmpla în jurul meu.
Faptul că în fabrică erau şi persoane cu cazier, care au avut condamnări pentru fapte
reprobabile, în caz că aveau ceva de reclamat veneau la biroul personal. Îi mai chemam şi noi,
pentru a da note explicative, în urma unor referate întocmite de şefii de formaţii sau de secţii.
Colegul meu Vasile Pintilie, mai înalt decât mine cu vreo 20 de cm, a pregătit o scurtătură care
o avea mereu la îndemână, când eram într-un dialog mai aprins cu cei certaţi cu disciplina. Erau
persoane care puteau să aibă un comportament imprevizibil. A fost o măsură de prevedere
luată de noi, dar nu a fost nevoie să o punem niciodată în practică. Nu trecea o săptămână, că
trebuia să facem o anchetă la căminul de nefamilişti din curtea fabricii, în urma consumului
excesiv de alcool din noaptea precedentă, care se alegea cu bătaie şi geamuri sparte.
Tot pe la începutul activităţii în noua muncă, mai întâlnesc un caz, omul era şef de
formaţie, meseria de bază dulgher, foarte bun meseriaş, numai că după o beţie nu mai venea la
149
serviciu 2-3 zile. Când dădea notă explicativă domnul Anchidin, avea o explicaţie aproape
invariabilă, cum că: “ l-a apucat amocul “.
Pe fondul situaţiilor cu care mă confruntam zilnic, m-am provocat la o discuţie cu mine
însumi. Am luat ca bază de plecare perioada când am lucrat în şantier, un loc de muncă fără
garduri, fără porţi, nu păzeai pe nimeni, nu se lipsea nemotivat de la serviciu, dacă cineva lipsea
ori era bolnav ori nu mai venea deloc, se mai cinsteau oamenii, dar la căminul de nefamilişti, nu
în şantier. Este adevărat, ne referim la anii 1962-1966, încă şantieriştii mai erau “ ţărani “, nu
trecuseră prin procesul de ‘’ emancipare “. Acum suntem în anul 1979, lucrătorii noştri mulţi
navetişti, nu sunt nici ţărani, nici orăşeni.
De menţionat că deşi era grea munca din şantier, nu se compara cu cea din fabrica de
prefabricate din beton sau de cărămizi. Fiind industrie intensitatea şi ritmul muncii, era impus de
conveer la prefabricate şi banda rulantă la cărămizi. Se lucra în foc continuu în trei ture.
Condiţiile de muncă erau de la grele la foarte grele, pe lângă efortul fizic mare se adăuga şi
microclimatul care iarna nu era prietenos în nici una din secţii, o situaţie de disconfort fiind şi
vara, la cărămizi când în secţiile de producţie, aproape nu aveai aer, care era consumat în
exces de temperatura ridicată şi de noxe. Se lucra în curent deşi erau spaţii închise, cu
umezeală şi praf, când ne referim la prefabricate. La secţia Ceramica, se adăugau şi alte noxe
rezultate din arderea gazului metan şi a folosirii ca degresant pentru argilă a şlamului carbonifer
care venea şi el cu aportul său de noxe.
Fabrica era amplasată la marginea oraşului atât ca poziţie geografică cât şi prin
condiţiile de muncă. Se lucra cu pondere mare de forţă de muncă necalificată, fiind munca
brută, deşi se făcuseră şi unele mecanizări, ponderea muncii manuale era între 40-60 % pe
fluxul de fabricaţie. Intensitatea muncii era imprimată, în special la prefabricatele din beton, de
ritmul construcţiilor din zonă şi de poziţia de monopol a fabricii.
Aproape săptămânal erau comandamente cu participarea noastră, a constructorului şi a
reprezentanţilor municipiului sau judeţului de partid. Se lucra pe bază de grafice, cu livrarea
produselor în două schimburi. Erau discuţii furtunoase, când mai lipsea câte un panou de la un
bloc şi nu se putea finaliza un etaj sau chiar blocul. Se cam deplasau toţi în pas alergător,
numai ce auzeai, despre bucăţi de panouri pe dreapta, pe stânga, atice, scări şi alte
componente urmărite riguros pe grafice.
Aveai senzaţia unui iureş continuu, cu nervi şi multe ameninţări. Deseori noi dădeam
vina pe constructori şi ei pe noi, atunci intervenea cel de la partid care trecea când de o parte,
când de alta. Nu rareori se făcea mult zgomot pentru nimic. Pentru a fi toţi pe fază, constructorii
aveau detaşati reprezentanţi la noi, care stăteau zilnic în depozitul de produse finite, cu rol de
dispeceri.
Prin faptul că produsele realizate erau destinate construcţiei de locuinţe, se acorda o
atenţie sporită calităţii, trebuia siguranţă în exploatare. Mai rău se stătea în şantiere, la capitolul
estetică, era mare grabă, ca să nu spunem “ buleală “, în special la lucrările de finisaj. Şi în
şantiere se lucra atunci în schimburi. Erau turnări de betoane care nu puteau fi întrerupte şi se
lucra la lumina reflectoarelor.
În fabrica noastră, ajungea forţa de muncă care nu o prea întreba alţii, cu deosebire
personal necalificat sau navetişti, oameni zbuciumaţi şi la propriu şi la figurat, ei se străduiau,
făceau eforturi, chiar sacrificii, dormeau noaptea pe unde scurte, pentru a nu pierde trenul sau
cursa să poată să ajungă la timp la serviciu.
Erau şi multe acidente de muncă, îmi amintesc că nu numai la noi ci şi în alte fabrici, era
un vârf de morbiditate intitulat “ alte accidente “ care în fapt masca micile şi chiar marile
accidente de muncă din fluxul de producţie, pe care nu le mai raporta nimeni pe linie ierarhică.
În contextul de mai sus, nu aveau o misiune uşoară nici şefii de formaţii şi de secţii.
Aceste funcţii erau deţinute de ingineri, subingineri şi maiştri la nivel de formaţii. Şefii de formaţii
erau nevoiţi să facă mai mult “ ciobănie “ să mâne oamenii la muncă, decât “ păstoreală “ adică
să fie urmaţi de oameni. Pentru că mulţi angajaţi făceau o muncă de nevoie şi nu din plăcere,
150
lăsa de dorit şi nivelul de dotare a fluxurilor de fabricaţie, necesitând un efort fizic mare şi în
mediu cu noxe. Managementul nu opera atunci nici ca termen şi cu atât mai puţin ca ştiinţă a
conducerii activităţilor şi a oamenilor.
Noi cum am spus, eram situaţi la marginea oraşului, fugăriţi de la ţară, nu aveau unde
merge oamenii şi veneau la noi, erau obişnuiţi cu greul, nu i-am prea auzit plângându-se. Mulţi
angajaţi părăseau fabrica, era fluctuaţie mare, dar mulţi au ieşit şi la pensie din această muncă.
O pondere importantă din forţa de muncă erau femei, care de multe ori se integrau mai
bine decât bărbaţii. Deşi această industrie, fie prefabricate din beton sau cărămizi, fără nici un iz
de discriminare, nu era pentru femei.
Venea atunci sindicatul cu administrarea activităţii de la cantină, unde un număr mare de
salariaţi serveau o masă caldă, era o picătură într-un ocean de greutăţi, dar conta.
Schiţând acest tablou general, îmi explic mai bine atitudinea mea de înţelegere şi chiar
de admiraţie pentru aceşti oameni, care îşi câştigau în mod demn existenţa, nu se plângeau şi
nici nu se lăudau.
Poate dacă invitam atunci, să vină la noi unii angajaţi din fabricile Nicolina, Tehnoton,
Combinatul de Fibre Sintetice, când luau contact cu realitatea din fabrica noastră, se exprimau
pe nerăsuflate că este “ puşcărie “. Să ştiţi că nu exagerez, în anumite perioade cu vârfuri de
activitate, am recurs la detaşări de personal de la unităţile respective şi cum au venit, au început
în câteva zile să se “ îmbolnăvească “ unul câte unul sau chiar au refuzat să vină la noi. Le
dădeam circumstanţe şi îi înţelegeam, chiar dacă unii veneau să lucreze chiar în meseriile lor.
Deşi detaşările de personal se făceau într-un fel prin sarcină, avea totuşi posibilitatea omul să
aleagă.
Dar dacă ăsta a fost locul nostru în diviziunea socială a muncii, ne-am ocupat locul în
teren şi chiar am “ jucat ” să ne menţinem pe un loc bun în clasamentul “ campionatului
socialismului “. Tocmai elementele menţionate mai sus, imprimau un anumit specific muncii
mele cu aceşti oameni. Experienţa acumulată de mine în şantier, cum s-ar spune la munca de
jos, m-a ajutat să răzbesc în gestionarea problemelor oamenilor din fabrică.
Privind retrospectiv, am o părere bună despre mine, că am judecat totdeauna faptele şi
nu oamenii, am crezut în puterea lor de îndreptare şi cât am putut i-am ajutat şi i-am susţinut.
Dacă în peste 33 de ani de activitate în domeniul resurselor umane nu am avut nici un litigiu de
muncă în instanţa de judecată, spune şi asta ceva.
Viaţa fabricii era măcinată de mai multe contradicţii. Cea mai importantă, prin implicaţii şi
efecte, era profilul diferit de fabricaţie, putem spune că erau două fabrici în una, respectiv
prefabricate din beton şi cărămizi. De aici tehnologii diferite de fabricaţie, competenţe
profesionale diferite, piaţa acestor produse se suprapunea doar parţial. În acest context se
considera că, produsele prefabricate erau socialmente mai necesare faţă de cărămizi. Pe cale
de consecinţă Ceramica era considerată ca o Cenuşăreasă şi conducerea fabricii era exercitată
de persoane pregatite în special pentru partea de prefabricate. Este adevărat că aportul cel mai
mare în realizarea indicatorilor valorici îl aveau prefabricatele. Prin legislaţia de salarizare,
partea de prefabricate din beton, era cu o clasă de salarizare peste Ceramica. Prin aplicarea
modului de organizare şi plată a muncii în acord global, la secţia Ceramica, luni la rând nu se
realizau salariile, oamenii plecând acasă cu salariile diminuate. La această secţie şi rebuturile
erau într-un procent mare. Deseori depozitul de produse finite era parţial blocat cu mormane de
rebuturi de la cărămizi.
Cum se întâmpla la noi şi la alte întreprinderi din ţară, în special pentru muncitori, nu se
încasau cu lunile salariile întregi, mai ales după aplicarea salarizării în acord global. Nu se
poate spune că în socialism oamenii dispreţuiau banii. Dar în timp ce politic şi ideologic era
îndoctrinată lumea că se deplasează cu paşi repezi şi siguri spre ,, ţinutul abundenţei ,,, oamenii
se descurcau cu ce aveau şi cum puteau. Erau totuşi o excepţie cerşetorii, oameni care să
doarmă prin canale sau fără ocupaţie. Nu putem susţine că era o lume ideală, dar oricum mai
bine structurată şi aplicată pe nevoile individului ( în special primare ). Viaţa fiecăruia avea mai
151
mare predictibilitate, trăia lumea mai bine ancorată în prezent, poate şi cu mai puţin stres. Chiar
şi familia cu venituri mai modeste îşi permitea un concediu de odihnă într-o staţiune. Nu
înseamnă că nu-i preocupa pe oameni viitorul, dar acesta nu le crea nelinişti şi incertitudini.
Revenind la salarii, pentru o plată a muncii după cantitate, calitate şi importanţă, operau
prin lege ierarhizări pe grupe de ramuri şi pe funcţii. Coeficientul de ierarhizare era stabilit între
1 şi 5 ( maxim ). Salariul maxim pe funcţii putea fi de cinci ori mai mare ca cel al nivelului de
bază. Aveau oarecum toate o anumită logică, evitându-se astfel declajele exagerate,
imprimându-se un anumit egalitarism, de aceea poate şi performanţele se lăsau uneori
aşteptate. Dar nu prea dispera lumea, pentru că era stabilitate, era puţin dar oarecum garantat.
Mai la îndemâna conducerii întreprinderii, de a face o “ şoferie “ la închiderea lunii pentru
a se realiza salariile, se poate astăzi faţă de perioada de înainte de anul 1989. Organizarea şi
plata muncii era în acord global, cu indicatori, criterii şi condiţii de salarizare. Atunci, lunar se
eliberau salariile de la bancă (era o singură bancă, Banca Naţională), numai în limita nivelului
de realizare a indicatorilor de plan fizic şi valoric. Îmi puneam în funcţiune, întreaga mea forţă de
argumentare şi pledam pe lângă inspectorii Băncii Naţionale, să pot obţine fondurile necesare.
Nu ştiu cât era frică sau rea credinţă (domnişoara Mândru - inspectorul de bancă care
răspundea de noi, era bună prietenă cu doamna Axinte, care asigura interimatul ca şef de birou
Personal Învăţământ Salarizare, când am preluat eu această funcţie, care nu a fost prea
încântată de venirea mea), dar erau lupte de 2-3 zile la fiecare şfârşit de lună, desfăşurate în
fabrică sau la sediul Băncii până se ajungea la un rezultat acceptabil. Cred că era şi un anumit
exces de zel, la reprezentanţii statului.
Se duceau aceste “ lupte “ cu mare consum nervos, la care se alătura şeful biroului plan
şi uneori directorul comercial Adrian Cehan, pentru a fi cât mai credibili. Decizia se lua numai pe
documente scrise, cu note explicative şi cu ameninţări, după caz. Oamenii, săracii, ştiau că nu
îşi iau integral salariile la sfârşitul lunii, fără a cunoaşte condiţionările băncii şi zbuciumul nostru.
De altfel, se vorbea în acea perioadă, că salariul este o mică atenţie din partea statului, care nu
se grăbea să umple pe nimeni de bani.
Erau lucruri care se băteau cap în cap, pe de o parte partidul, prin reprezentanţii săi
făceau presiune să se facă şi chiar să se depăşească planul. Erau situaţii când directorul
general, umfla planul cu mai multe zeci de milioane, pe traseul de la întreprindere până la
judeţul de partid. A fost o perioadă cu raportarea indicatorului “ Producţia Globală “ un indicator
atotcuprinzător, umflat cu bună ştiinţă cu “ drojdie turcească “, prin evaluarea de două ori a unor
stocuri de produse şi piese de schimb şi alte artificii de calcul. Să ne închipuim ce însemnau la
nivel de ţară asemenea “ umflături “. La un moment dat puteai pierde controlul, cum s-a şi
întâmplat de altfel.
Îmi amintesc o fază când nu ieşea o anumită cantitate de beton la nivel de fabrică şi
pentru justificare s-au luat la mână toate prefabricatele de beton din depozit, măsurându-le
grosimea, rezultând că sunt mai groase cu 2-3 cm, ceea ce ar corespunde unei cantităţi X de
beton!
Sau în cazul produselor ceramice, tot prin raportări anterioare, pentru care sau încasat şi
salarii, au fost regularizate după anul 1989, cu încuviinţarea S.C. Somaco Bucureşti, mai multe
vagoane de cărămizi.
Pe de altă parte era banca, care dădea banii pentru salarii în funcţie de nivelul de
realizare a indicatorilor, aceştia erau periaţi bine printr-o serie de condiţionări. Tot banca acorda
bani pentru credite, pe stocuri reale, utilizabile şi vandabile.
Era o luptă a pisicii cu şoarecul. Încetau ostilităţile câteva săptămâni şi la sfârşitul lunii
iar începea zăngănitul armelor. Erau contradicţiile sistemului, iar noi eram nişte pioni
neînsemnaţi pe care ne mâncau “ nebunii “.
Până la urmă, originea necazurilor era într-o calitate slabă a muncii, cu o productivitate
scăzută şi cu consumuri neeconomicoase la energii şi materii prime. Această concluzie poate
rezulta, aruncându-ne privirea spre noi înşine. Dar, peştele de la cap se împute, cum spune
152
proverbul. Multe rele porneau încă din planificarea la nivel naţional, ministere şi centrale
industriale.
Am să dau câteva exemplificări concrete, dintr - o dezbatere la care am participat pe
tema “ Perfecţionării activităţii centralelor industriale “ organizată în Bucureşti de ziarul “
Scânteia “ în luna noiembrie 1987. Să urmărim o serie de intervenţii a celor prezenti:
Dumitru Dumitrescu, şef serviciu plan–dezvoltare al Centralei de Materiale de Construcţii
Bucureşti :
“ Cred că centrala, nu-şi exercită în bune condiţii principalul său atribut ca titulară de
plan, atâta timp cât nu are rolul hotărâtor în fundamentarea planului. Se spune că centrala este
titulară de plan. În acestă calitate ar trebui să aibă dreptul de a aşeza planul în funcţie de
cerinţele economiei naţionale şi de capacităţile de care dispune. În prezent, propunerile de
fundamentare a planului pornesc de la întreprinderi, se definitivează la centrală şi se înaintează
la Comitetul de Stat al Planificării (CSP) şi se reîntorc la centrală nu într-o formă apropiată de
cea înaintată, perfecţionări sunt necesare, suntem de acord în orice domeniu-ci, nu o dată cu
totul alta, pe care suntem obligaţi să o transmitem întreprinderilor. Rezultatul? Întreprinderile se
încarcă cu planuri, mai mult sau mai puţin fundamentate, care atrag după sine consecinţele
cunoscute. Pot aduce în discuţie, două exemple concrete, din mai multe posibile. Avem în stoc
cantităţi mari, iar la CSP, ne cere să producem în continuare prefabricate din beton şi materiale
pentru zidărie. În schimb la mase plastice, avem capacităţi disponibile, avem cerinţe de
produse, dar nu se asigură baza materială.
Cum să-ţi organizezi producţia cu un asemenea sistem de planificare ?
Şi când vrem să schimbăm un sortiment de la o întreprindere la alta, trebuie tot
aprobarea CSP.
Orientările date recent de secretarul general al partidului, ca centralele să acorde o
atenţie deosebită dimensionării planurilor lunare şi trimestriale şi acestea să se facă numai pe
bază de contracte ferme ale pieţii interne şi externe, este o premisă pentru îmbunătăţirea
activităţii noastre “.
În intervenţia mea, arătam că, la planul repartizat de centrală la Întreprinderea de
materiale de construcţii Iaşi pentru anul 1987, era o neacoperire de plan cu 40 milioane lei la un
plan anual de 254 milioane lei. Era vorba de un volum de produse fizice, care nu se regăseau în
plan şi din plecare nu aveai resurse şi poate nici piaţă.
Am făcut această exemplificare, pentru a observa că asistam la un adevărat calambur,
toată lumea se făcea că lucrează.
Oare precizările secretarului general, nu erau valabile şi pentru cei de la CSP ?
Nu ştia dreapta ce face stânga ?
Ce raţiuni invizibile patronau această harababură ?
Dar toate au un sfârşit, cum s-a văzut în anul 1989. Petre Roman, fost prim ministru
imediat după Revoluţie, a afirmat într-un interviu, că o evaluare a economiei româneşti după
anul 1989, arăta că 80% din produsele industriale nu erau vandabile la export. Pare totuşi o
exagerare, de unde atunci am putut plăti datoriile de miliarde de dolari? Numai din exportul
produselor agricole? Îmi amintesc că era bătălie mare în unele fabrici, după produsele “
căzătură “ la export. Poate nu aveam dotare, dar nu se prea lucra de mântuială. La produsele
destinate exportului chiar se acorda o atenţie exagerată uneori. Cred că eram în decalaj faţă de
ce se cerea la export nu numai prin dotare dar şi prin faptul că unele componente fabricate în
ţară, nu erau aşa de performante, lipsind colaborările cu firmele din exterior şi importul de
tehnică şi tehnologie.
Încerc o explicaţie a unor fenomene din domeniul economic, patronate de politic. Am
constatat că planificarea era deseori paralelă cu realitatea. Să construim un algoritm. Primeai la
fabrică un plan care nu avea acoperire în sortimente fizice, pentru care nu aveai alocate
resurse. Se încurajau sortimente de produse cu materii prime indigene, chiar dacă produsele
153
fabricate rămâneau pe stoc. Se solicitau alte sortimente, cu vânzare asigurată, nu primeai
modificare de plan pentru că resursele de susţinere erau din import şi acesta era blocat.
Acest plan “ umflat “ presupunea o presiune mare pe conducerea fabricii până la a face
raportări fictive, dar se ocupa totuşi forţa de muncă, se dădea de lucru la oameni. Dar când la
plată intrai în conflict cu Banca Naţională, care elibera fondul de salarii pe indicatori fizici şi
valorici, verificabili realizaţi. Cum în fapt nu ieşea planul, se împuţinau şi banii de salarii şi
plecau oamenii acasă lună de lună cu 80% din salariu. Pe de o parte erai obligat să spui
minciuni, iar pe de altă parte să prezinţi probe că eşti cinstit. Ce mai, se inocula multă
perversitate în comportamentul uman.
Problema salariilor, nu era numai în industrie, unde “ acordul global “ făcea legea, adică
muncesc unii şi împărţim la toţi. Şi în cultură, au fost făcuţi oamenii să fie cu gândul la ziua de
azi, lucrau şi ei cu “ plan “ , faci planul iei salariul, dacă nu, nu. Întâlnim astfel actorii Teatrului şi
instrumentiştii Filarmonicii la spectacole organizate în secţiile de producţie de la diferite fabrici,
unde actul cultural era bruiat de zgomotul maşinilor. Multă improvizaţie, mult formalism. Unii
actori sau instrumentişti figurau pe statele de plată din fabrici. Erau şi acţiuni cu sarcină pentru
distribuirea de bilete la spectacole prin fabrici, şcoli şi facultăţi. Aşa apărea cultura strivită de
politic şi la discreţia unei economii rahitice. Ar putea spune unii că erau banalităţi ale existenţei
noastre, noi însă, martorii vii ai acestor evenimente, constatăm că a fost chiar viaţa noastră.
Surprinde şi te minunezi uneori ce comportament de cameleon a indus socialismul
( comunismul ) la oameni. Motivele acestei dedublări erau diferite de la individ la individ, unii au
crezut că aşa pot supravieţui, alţii că aşa pot accede la putere şi avere, alţii abandonându-şi
cele mai elementare trăsături umane, devenind delatori sau exageraţi în aşi exercita funcţiile
publice, fără milă şi fără raţiune. Efectul şi cauza acestor deviaţii de la normalitate le regăsim
într-un control excesiv al vieţii sociale şi individuale şi inducerea unui sentiment de frică
generalizat.
Încă după mulţi ani, îşi amintesc unii români, uneori bravând după caz, cum au „ prins
„ ei pe unii furând, cum i-a umilit şi i-a dus la miliţie sau chiar aceleaşi persoane, cum au fost
„ lucrate „ de alţi consăteni sau colegi de serviciu. Aceste lucruri se spuneau oarecum pe ton
egal, fără resentimente sau ură manifestă, pentru că şi cel în cauză, simţea în interiorul său o
culpă, un păcat încă neuitat, ori că a păcălit pe altul sau era într-un fel în greşeală când a fost
pârât sau pedepsit. Venea această consolare din cutuma specifică românului: „ Se descurcă
fiecare cum poate „.
Pentru istorie şi pentru nota de exagerare şi chiar ridicolul unor situaţii, voi face unele
exemplificări. Să-i ascultăm pe cei care povestesc.
„ Am luat în parte ( cu obligaţia unei cote la stat ) o vie care nu a necesitat mult efort
pentru a o lucra. În acel an am obţinut 5 tone de vin. La cules am fost supervizat de cineva de la
Cooperativa Agricolă de Producţie, pentru a se evalua ce recoltă am obţinut. În ziua culesului i-
am spus celui cu caii, să dea un cal pierdut, întrebându-mă de ce, i-am spus că o să-i explic mai
târziu. Eu de fapt urmăream, să se facă noapte, pentru a trage toţi strugurii la mine acasă. Cu
două găini, am aranjat cu cel de la Vinalcool, cum că am predat cota de struguri la stat. Până la
urmă m-am ales cu o reclamaţie şi a venit ulterior miliţia în control la mine. Am arătat recipisa de
la Vinalcool şi nu s-au legat de cele 5 tone de vin obţinute din vie, dar mi-au luat totuşi un butoi
cu 200 litri de vin, care era pregătit pentru nunta unui nepot. S-a motivat, că ar avea dreptul
doar la 20 litri de vin.
Un an de zile am fost purtat pe drumuri şi am dat declaraţii la miliţie, pentru a recunoaşte
că am vândut vin, astfel puteau să mă încadreze la speculă. Am fost ameninţat şi intimidat, la
un moment dat mi s-a prezentat un dosar gros, care avea în faţă reclamaţia persoanei care mă
acuza de speculă şi apoi un teanc de foi albe, să-mi dovedească ce gros a devenit dosarul
meu.
Aveam două vaci cu lapte şi un consătean cumpăra lapte de la mine cu damigeana. Aşa
a fost un bun motiv să se sesizeze cineva, că de la mine din curte, iese cineva foarte des cu o
154
damigeană. După această reclamaţie, miliţia face o descindere la cel în cauză, este somat să
recunoască ca a luat vin de la mine, acesta a susţinut că a luat lapte cu damigeana. Verifică
miliţia damigeana, o întoarce cu fundul în sus şi din ea a curs lapte, aşa a fost lăsat cetăţeanul
în pace.
După un an de zile cu multe drumuri la miliţie, a fost clasat dosarul meu din lipsă de
probe”.
„ Era în prima zi de Paşte şi cu o zi înainte mi-a fătat vaca, dimineaţa soţia constată că a
dispărut vaca. Eu nu eram acasă, am plecat de seara ( cel în cauză a fost pădurar ) să caut doi
oameni cu căruţele, să nivelăm un drum prin pădure, pentru că trebuia să vină primul secretar
de la judeţ. Terminăm treaba şi merg la unul dintre cetăţeni pentru a ciocni un ou roşu, ca de
paşte. La plecare se oferă să mă ducă acasă cu căruţa. Când ajung la Primăria comunei, mă
întâlnesc cu primarul şi observ că vaca mea era în curtea primăriei. Îl întreb pe primar cum a
ajuns vaca mea acolo şi el îmi răspunde: „ A adus-o „ nebunul „ X, cum că era priponită pe
terenul CAP-ului. Cred că este curând fătată, că se cam agită, poţi să o iei acasă „. Aşa din
întâmplare am găsit vaca şi am putut linişti soţia „.
„ Într-o toamnă căram cu căruţa porumbul de pe un teren în pantă, de unde se vedea ca
în palmă, de la casa şefei de echipă de la CAP. Aceasta era o femeie foarte rea, pârâtoare,
sâcâitoare şi moartă după funcţii. Aşa a ajuns în tot felul de comitete, că la un moment dat şefii
ei se gândeau cum să-i mai taie aripile.
Revenind la culesul porumbului, numai mă trezesc că a venit într-un suflet, pentru a mă
surprinde cum dau porumb la cai să mănânce. Fără să mă întrebe nimic, verifică dacă este
adevărat, ce i s-a părut ei privind de pe prispa casei. Nu găseşte proba presupunerilor sale,
atunci se exprimă cu voce tare că am dat porumb la cai de la altă glugă, merge şi verifică şi
acolo, dar nu găseşte nimic „.
„ Într-o seară mă vizitează un vecin, care a intrat în casă în mare grabă, fără a bate la
uşă. Agitat el, dar mai tare m-am speriat eu, care tocmai ascultam la aparat „ Vocea Americii „.
Şi îmi spune vecinul: „ Nene am auzit, că doamna X îi spunea lui M de la partid, că în zilele
următoare vine cu buldozerul şi îţi dărâmă casa „. Pe loc am rămas fără suflare. Eu demolasem
casa pe care o aveam, fiindcă se şubrezise, fiind alunecare de teren şi am ridicat alta în spatele
ei. Fiind într-o zonă de dealuri propusă pentru dezafectare, nu se mai aproba nici o construcţie
Aşa au fost căutaţi oameni dispuşi să vină cu buldozerul pentru a mă demola. Doamna X nu se
arăta, băga pe alţii la înaintare. Până la urmă a venit revoluţia şi am scăpat cu casa „.
„ Tocmai mă întorceam de la serviciu, când observ la capătul liniei de tramvai aşteptând
pe unul cu o raniţă de vânătoare. Îmi zic în sinea mea, că acesta este un braconier. În timp ce el
îşi lua bilet de tramvai, eu îi iau puşca pe care o lăsase pe scaun, înfăşor cureaua raniţei în jurul
mâinii, şi observ că în raniţă avea o căprioară. Când cel în cauză a dat ochii cu mine, s-a
schimbat la faţă. Eu îi spun că mergem la miliţie. Pe drum a început să-mi propună o sumă de
bani, apoi o butelie de aragaz, majorează apoi la două butelii, doar să-l fac scăpat. Nu şi-a găsit
cu mine omul. Ajung la miliţie, a mers cu mine şi un controlor de la tramvaie, care a urmărit
toată tărăşenia, acesta a dat şi o declaraţie la miliţie. Până la urmă cei de la miliţie l-au scos
basma curată pe braconier. Cel în cauză m-a ameninţat că se va răzbuna şi de atunci mă uitam
atent când mergem pe drum. Peste ani îmi spune cineva, că nu mai este nici un pericol, că nu
mai are armă şi are probleme de sănătate”.
„ Vine într-o zi la mine un şef de la miliţie, că avea nevoie de un stejar mare, pentru aşi
face o grindă la un beci. Eu m-am gândit să-l servesc, urmărind ca să fie tăiat copacul din
rădăcină, fără a lăsa urmă. Unul din cei care au transportat stejarul, se întâlneşte cu brigadierul
şi îi spune ce bun a fost stejarul care l-a dus la şeful miliţiei. Brigadierul pe loc a făcut referat la
şeful Ocolului silvic şi eu mă văd în situaţia să-mi pierd pâinea. M-am scuzat eu într-un fel, cum
că am discutat despre copac dar nu am dat nici o aprobare. Activitatea şi comportarea mea
anterioară m-a salvat. Eram unul din cei pe care se baza Ocolul silvic, la planul de viţei predaţi
la abator, la viermii de mătase şi la diferite fructe de pădure”.
155
Dacă căutăm să intrăm în amănunte, nu era chiar aşa de monotonă viaţa în socialism.
Trebuia fiecare să trăiască şi atunci adaptarea era o condiţie şi riscul asumat o necesitate.
Unda de amuzament care transpare când ne referim retrospectiv la întâmplările din
socialism, se estompează când le coroborăm cu faptul că atunci miliţia, cum s-ar spune te ţinea,
iar procuratura te „ bătea „. Am avut ocazia să constat personal ce frică inspirau procurorii, atât
pentru miliţieni, care nu prea tratau de la egal, la egal cu procurorii, ca să nu ne mai referim la
oamenii de rând care chiar nu doreau să aibă de a face cu procurorii.
S-a vorbit mult după revoluţie despre securitate şi de faptul că a întunecat sufletul şi
viitorul la mulţi români, dar trebuie recunoscut că această instituţie lucra mai soft decât
procuratura. Am văzut procurori în diferite ipostaze, când operau discreţionar, fără milă, se
credeau Dumnezeu. Aceeaşi atitudine de supermani, au continuat să o aibă procurorii şi după
revoluţia din anul 1989, când s-a schimbat regimul. O situaţie care te nedumereşte, fiind în
dilemă dacă această stare vine dintr-o tară a comunismului sau a sistemului judiciar ca atare.
Până la urmă constatăm că procurorii sunt cei care acuză, iar judecătorii dau sentinţe, făcând
dreptate. Ca şi adevărul şi dreptatea a dat naştere la vii controverse, dacă adevărul trebuie
constatat, dreptatea pur şi simplu ţi se dă sau nu.
Nu poţi face sită de mătase din combinarea acţiunii unei miliţii ( poliţii ), care se face că
lucrează, o procuratură care este stat în stat şi o judecătorie care deseori dă dreptatea pe felii
sau la ordin.
Cred că până la urmă, se desprinde o concluzie de mai mare generalitate, că justiţia
oricât s-ar proclama că este independentă, de fapt ea nu este doar în vecinătatea puterii,
deseori este influenţată şi chiar subjugată de putere, devenind un instrument al acesteia. Şi nu
este totdeauna o problemă de persoane, ci de sistem, cu mare putere inerţială, ce necesită
timp, pentru a se regla la comanda socială şi umană, ieşind din sfera politicului, care operează
pe interese conjuncturale, de multe ori sub semnul oportunităţii şi nu al legalităţii sau a
moralităţii.
Nu-i vorbă că nici în capitalism, nu este omul scutit de îngrădiri, reguli impuse şi de
cultivarea unui individualism dus la extrem, uneori până la limita, să fii lăsat să mori de foame.
Aproape indiferent de orânduirea socială, guvernanţii caută să spele creierul oamenilor, să-i
determine să se mulţumească cu puţin, să meargă încolonaţi şi să nu mişte nimeni în front. Se
proclamă cele mai generoase principii, care de fapt sunt un ambalaj pentru o „ marfă „ cu multe
defecte ascunse, care nu o mai poţi returna la „ magazin „ şi să-ţi primeşti „ banii „ înapoi. Au
aceste „ principii „ rolul să ne defileze prin faţă şi prin minte imagini ispititoare şi aparent
accesibile fiecărui om, dar care nu se suprapun şi nici nu se identifică cu realităţile vieţii de
fiecare zi. Aşa apar deseori lipsite de conţinut, noţiunile de libertate, dreptate, adevăr,
democraţie, egalitate şi solidaritate. Dar vrem nu vrem, trebuie să tratăm această lume duală,
cu „ principii „ şi „ realităţi „, cu multe lucruri în care credem, pe altele le acceptăm, aşa cum
atunci când avem ocazia încercăm chiar să mai schimbăm câte ceva. Sunt totuşi de la o
orânduire la alta, mult mai multe trăsături comune, faţă de cât ne putem închipui. Aşa rămâne
Eminescu, mereu contemporan cu noi prin memorabilele sale versuri:
„ Te întreabă şi socoate
Ce rău şi ce e bine;
Toate-s vechi şi nouă toate:
Vreme trece, vreme vine”.
Aşa arăta lumea în care trăiam noi atunci, cum asta este lumea în care trăim noi astăzi.
Mereu va fi ceva de criticat, dacă este rupt din context şi judecăm o epocă prin prisma valorilor
şi a unităţilor de măsură din altă epocă. Au bătut şi înainte unii din picioare, cum poate alţii bat şi
acum, dar atunci când vorbim de un sistem, tu individ, eşti un captiv neputincios, care speri, te
revolţi, înghiţi în sec şi mergi mai departe. Cum ştim sistemul poate fi schimbat doar printr-o “
revoluţie “, când sunt coapte nişte condiţii şi începe să încolţească o nouă realitate din cea
existentă.
156
Apropo de dispute, dorinţe şi aşteptări ale oamenilor fie în socialism sau în capitalism,
constatăm că acestea se înteţesc sau sunt amânate sinedie, când respectivul sistem
( orânduire ) se formează şi îşi consolidează poziţiile NOMENCLATURA sistemului. După cum
s-a întâmplat şi în socialism, nomenclatura a prins rădăcini în 20-30 de ani, aşa cum se
constată, după peste 20 de ani de capitalism în România, nomenclatura a intrat deja în pâine.
Nomenclatura neprimenită în timp, este de regulă o boală cronică a oricărui sistem, care ca şi
celulele canceroase se înmulţesc necontrolat şi se autoreproduce prin nepotism, favoritism,
ermetism, dobândirea şi păstrarea cu orice preţ a unor privilegii de putere şi avere. Excesele
nomenclaturii poate crea nemulţumiri sociale până la necesitatea unor revoluţii pentru a fi
înlăturată.
Nomenclatura atât în socialism cât şi în capitalism, este ca o pânză de păianjen, adică
operează pe diferite nivele cu legături invizibile între ele. Poate fi asemuită şi cu o castă
oarecum închisă sau cu o cetate greu de asediat, după ce si-a format metereze din gărzi
obediente şi bine plătite. Din perspectiva consolidării poziţiei nomenclaturii în socialism, era o
naivitate din partea oamenilor de rând când se credea că prin învăţătură şi muncă cinstită se
putea ascede în locuri dorite sau în funcţii publice, pentru că de regulă acestea nu erau ocupate
doar prin selecţie valorică. Cum şi în capitalism, tot o naivitate este percepţia că prin vot, fiecare
cetăţean îşi impune voinţa şi poate zduncina nomenclatura. Mai este totuşi o şansă alternativa
la putere, dar de regulă schimbările, nu sunt semnificative. Are nomenclatura o mare forţă de
conservare, de aşi impune voinţa şi de a face legea, pentru că dispune de resurse şi este
drogată de putere, deseori îşi motivează excesele prin invocarea interesului naţional. Dacă la
începuturile încropirii unui sistem social, politic, economic, nomenclatura are un rol progresist,
este un factor de schimbare, cum s-a constatat în câteva zeci de ani, deja devine o pacoste
pentru organizarea socială, elimină multe toxine şi chiar otravă pentru sistem, induce
nemulţumiri în mase până la furie şi disperare. Poate avea nomenclatura şi alte nume de botez,
“ mafie “, “ grupuri de interese “, “ familie politică “. Nomenclatura neprimenită, perturbă scara
valorilor, duce la blocaje, nimic nu mai funcţionează în parametrii normali, are loc o risipă de
resurse, se îngheaţă în proiecte şi nu se mai performează. Şi atunci se recurge la opţiuni
pompieristice, la paleative, la cosmetizări, pentru a crea oamenilor iluzia că se fac schimbări.
Pentru exemplificare să mai zăbovim puţin pe terenul orânduirii comuniste. Era
economia socialistă bazată pe elemente extensive, fabrici construite pe suprafeţe întinse,
amplasate departe de sursa de materii prime şi de utilităţi, cu mii de oameni, mulţi aduşi direct
de la sapă, cu o pregătire precară şi dotările erau uzate fizic şi moral.
Se mai venea cu elemente “ cum este la alţii “, dar aplicate la noi pe un teren nepregătit,
aceste iniţiative mureau înainte de a se naşte sau erau bagatelizate.
Se invoca şi se proclama noul. O formă a acestuia era cum toate se făceau cu sarcină,
ca fiecare cadru tehnic să vină cu o invenţie, inovaţie sau raţionalizare, în parcursul unui an. Se
făceau chiar şi antecalcule de eficienţă. Era la început o anumită emulaţie, apoi dispărea în
timp, ca şi ecoul unui strigăt, vocalizat la marginea pădurii. Ce frumos erau desenate şi colorate
graficele şi planşele! În unele întreprinderi mai mari, funcţiona un adevărat atelier de “pictură”,
încadrat cu 1- 2 persoane care scriau toată ziua lozinci sau întocmeau grafice pentru munca
politică şi pentru protecţia muncii.
La un moment dat, s-a întocmit un program, când în unele zile din săptămână,
personalul de la birouri, să meargă să lucreze alături de muncitori, pentru a produce bunuri
materiale. A mers şi această iniţiativă, până când mai mulţi “ conţopişti “, dacă nu asta era
munca şi calificarea lor, şi-au prins degetele pe la maşini.
Erau şi situaţii când personalul TESA mergea la prăşit sau la cules recolta în CAP-urile
din jurul oraşului Iaşi. Era un fel de clacă şi chiar nu prindea rău mişcarea. Trebuia ruptă
monotonia şi se făceau experimente.
Pentru că m-am referit la contradicţii, în toate fabricile, indiferent de mărime era un
război surd între personalul TESA şi muncitori, aceştia îi numeau pe primii “ birocraţi “, era o
157
diferenţă de pregătire, de statut şi de poziţie. Cum o contradicţie era şi între personalul de la
întreţinere şi reparaţii ( mentenanţă ) şi cel din fluxul de fabricaţie. Cei din fluxul de fabricaţie
având credinţa că numai ei creează bunuri materiale şi că muncesc şi pentru alţii. Promovându-
se astfel un slogan cu o acoperire doar parţială, cum că : “ Noi muncim , nu gândim “.
În întreprindere am aflat şi alte aspecte despre participarea salariaţilor din marile
întreprinderi la diferite manifestaţii organizate la nivel de municipiu. La toate aceste miscări de “
masă “, reprezentantul de la Securitate, care răspundea de unitate, însoţea coloana din plecare
sau se alătura acesteia pe parcurs. Securitatea era numită în limbaj popular Cooperativa “
Ochiul şi Timpanul “. Ei erau peste tot şi bine informaţi prin mijloace specifice. Cei de la
securitate care au răspuns de Întreprinderea de Materiale de Construcţii Iaşi, erau persoane
agreabile, chiar culte, fiind destul de invizibili. Am auzit că în unele unităţi, se petreceau tot felul
de înscenări, de exemplu solicitau diferite piese sau materiale de la unele persoane, iar după ce
li se satisfăcea solicitarea, respectivul era reclamat la director; mai erau şi alte excese, se
implicau în paza “ obiectivului “, pe care îl aveau în seamă. Până la urmă, calitatea persoanei
poate excede regimul. Nu am cunostinţă de unde aveau informaţiile, dar la fiecare vizită a lui
Ceauşescu în Iaşi, se primea o listă cu persoane la care trebuia să li se găsească de lucru în
fabrică pentru a nu merge la demonstraţie. Nu pot spune că erau persoane certate cu legea.
Aveau un comportament mai aparte sau aveau unele afecţiuni medicale. Dar cine putea ghici ce
este în mintea omului?
Deşi aceste acţiuni de mobilizare a maselor, erau conduse de organele de partid sau de
sindicat din întreprindere, prezenţa efectivă era asigurată, de conducătorul nucleului de bază,
şef formaţie sau şef secţie, prezenţa la demonstraţie era prezenţă la serviciu.
Întreprinderea de Materiale de Construcţii Iaşi, a devenit în timp un nume respectat, cu o
anumită poziţie de monopol în zonă, menţinută şi după anul 1989, mai ales pentru Ceramica.
Această întreprindere a reuşit să asigure prefabricate din beton pentru construcţii civile şi
industriale şi cărămizi, în special pentru judeţul Iaşi şi împrejurimile sale.
Din anii “ 80, a început o colaborare de lungă durată cu ARCOM Bucureşti, prin care s-a
asigurat exportul unei ponderi importante din producţia de prefabricate din beton la Krivoi Rog,
în Ucraina şi la Moscova, în Rusia. Loturi importante de cărămizi au ajuns până la Moscova,
deşi acest produs se pretează la transport pe distanţe relativ scurte. Eram la momentul
respectiv singura întreprindere de profil din ţară care lucram pentru export.
De la un an la altul, s-a reuşit o stabilizare a forţei de muncă, prin organizarea de cursuri
de calificare la locul de muncă, şi încadrarea unui număr mare de cadre tehnice competente,
care asigurau o asistenţă tehnică calificată şi aplicarea unor forme de salarizare care
cointeresau oamenii să facă lucrări de calitate.
Încă de la venirea mea în fabrică, prin implicare şi asumare, am reuşit în scurt timp să
stăpânesc frontul, nu prea mişca nimic în fabrică, fără a şti şi a interveni. Erau şi circumstanţele
prezentate, când multe lucruri trebuiau luate de la început.
În munca de reconstruire a departamentului Personal, Învăţământ, Salarizare, care
avusese înaintea mea mai mulţi şefi, cu perioade scurte de activitate, am fost sprjinit inţial de un
colectiv format din Valentina Axinte, Sofia Petrila, Elena Toarbă, Elena Ciobanu, Aurica
Grigoraş, Vasile Pintilie, Paul Popistaş şi Dorin N.; ulterior am mai lucrat cu Dina Deliu,
Constantin Iftime şi Constantin Ambrozie. Aceste persoane erau specializate pe diferite domenii
de personal, de învăţământ sau de salarizare.
Nucleul tare al departamentului de Resurse Umane, era dominat de Elena Toarbă
( Coca ), care răspundea de probleme de învăţământ. Era o femeie cultă, cu mare deschidere
spre cei din jur, săritoare la nevoie şi dispusă chiar pentru sacrificii, pentru cei apropiaţi şi pentru
familie. Din păcate viaţa, nu i-a răspuns cu aceeaşi monedă. Ea a rămas şi peste timp, omul
care adună „ puii „ pe lângă „ cloşcă „, în orice moment ştia ce mai face şi cum se simte fiecare
dintre colegi. Fiind un om de formaţie umanistă, a reuşit să se adapteze şi la cele mai
158
complicate împrejurări, lăsând de multe ori de la ea, pentru a merge mai departe. A fost un om
care mai mult, a dat în viaţă decât a primit.
Valentina Axinte, era decana de vârstă din departament, de la ea am preluat eu
conducerea departamentului. Deşi a trecut din şef în subordonat, am colaborat bine, ştia să se
facă plăcută şi respectată. Ea a fost o luptătoare, răzbind cu bine prin încercările vieţii, până la
urmă a avut un sfârşit în suferinţă. Căsătorindu-se mai târziu, era foarte mândră de fiul său
Bogdan. Acesta are meritul că a fost alături de mama lui în momentele critice, ceea ce-l
onorează şi îi face cinste.
Sofia Petrila, era un om de o mare corectitudine şi meticulozitate. Legistă până în vârful
urechilor şi dotată cu discreţie înnăscută, prin care nu agasa şi nu deranja pe nimeni. A fost un
om care îşi ducea crucea singur, fără lamentări, regrete sau reproşuri. Ea a călcat prin viaţă în
vârful degetelor, fiind un om sensibil şi altruist, s-a dedicat muncii şi celor din jurul ei.
Elena Ciobanu, era un om cu inimă mare, deosebit de harnică, săritoare la nevoie
pentru colegi şi străini, ajutând cu vorba şi cu fapta (bani ). În familie era o mână de fier,
jucându-şi ca o leoaică rolul de mamă, ceea ce o definea ca un om greu de înlocuit.
Aurica Grigoraş, era un om pedant, cult, sensibil, puţin poetă, dar destul de realistă în
gestionarea problemelor de serviciu şi cele de familie. Ea dădea o culoare aparte colectivului
nostru, fiind un fel de „ ministru de externe „. Poate nu o iubeau toţi, dar o respectau mulţi.
Paul Popistaş, a căutat în toată ruta sa profesională, să nu dea ocazia pentru reproşuri,
a lăsat de multe ori de la el, numai să fie toată lumea mulţumită. Am lucrat împreună aproape
30 de ani, o viaţă de om. Nu totdeauna a fost înţeles, el s-a făcut că nu observă, dar a suferit în
sinea lui, ştiind că a fost mereu de bună intenţie şi bună credinţă.
Un loc aparte în inima mea, ocupă Costică Iftime care a fost un bun coleg de serviciu,
dar şi prieten de familie. Mi-a fost aproape în multe momente fericite şi mai puţin fericite. Am
mai avut în comun faptul, că băiatul său Radu şi fata mea Ana-Maria, sunt apropiaţi ca vârstă,
ceea ce ne-a apropiat şi ca alte preocupări de familie. Costică era un om mereu cu zâmbetul pe
buze, o fire optimistă, descurcăreţ, relaţiona foarte uşor cu cei din jur, ştia să se facă util şi
uneori chiar crea dependenţă.
Toate aceste persoane menţionate, pe care le-a hărăzit destinul pentru a relaţiona cu
mine şi a ne petrece mult timp împreună, fac într-un anumit fel parte din mine. Noi ne
completam unii pe alţii, eram o unitate în diversitate. Are în anumit fel fiecare dintre ei meritul,
că m-a făcut şi pe mine important, apreciat de superiori şi respectat de angajaţii din fabrică. Am
simţit din plin susţinerea şi dragostea lor ( ce tandru suna în vocea lor, adresarea cu apelativul
„ şefu „ ), atât pe linie de serviciu, dar şi atunci când din păcate, am avut şi mari probleme de
sănătate. Toţi şi toate sunt persoane, pe care le preţuiesc şi le port o vie amintire. Traseele vieţii
fiecăruia în timp ne-a îndepărtat, dar nu ne-a despărţit, cu gândul şi inima, noi am rămas tot la
un „ loc „.
Din acea perioadă s-au detaşat o serie de tineri cu pregătire tehnică superioară, angajaţi
în firmă, care au făcut carieră. Ei erau purtătorii noului la locul lor de muncă. Au avut o evoluţie
în sens pozitiv, ajungând până la poziţia de şefi de secţii sau chiar directori. Nelu Negoiţă a fost
şef secţie Ceramică, un fel de director dat fiind larga autonomie a acestei secţii, care după
Revoluţie şi-a înfiinţat propria firmă de distribuţie oţel-beton pentru construcţii. Gică Marcu a fost
şef secţie prefabricate şi acesta, după Revoluţie a fost director la firma Somaco-Prefabricate
Iaşi şi apoi la firma Combeton Iaşi. Teo Amăriuţei a fost şef secţie mecano-energetică, apoi
director la firma Somaco-Prefabricate Iaşi. Corneliu Lucaci, a fost şef atelier mecano–energetic,
apoi director la Ceramica Iaşi şi ulterior a condus o afacere pe cont propriu.
Aveau aceşti tineri, care erau mai aproape de vârsta mea, o anumită sclipire, erau
mânaţi de un resort interior de a reuşi, manifestau interes şi preocupare pentru lucrul bine făcut
şi pentru performanţă. Erau într-un fel “ modele “ pentru alţi angajaţi aduşi de “ apă “ în firmă,
care trebuiau educaţi şi integraţi în viaţa de fabrică.
159
Am simţit atât în ei, cât şi în alţii nenominalizaţi, un sprijin de fiecare zi, în munca mea cu
oamenii.
După “ lecţiile “ de început am întors foaia; eram într-o fabrică, unde totul funcţiona
după alte reguli faţă de munca în politică. Aici mă confruntam cu realitatea crudă a terenului,
luam decizii în fiecare zi, care se refereau la existenţa imediată a personalului din fabrică. Erau
patru categorii de probleme, care ne ocupau tot timpul: să facem educaţie, să antrenăm oamenii
la muncă ( după caz prin convingere sau coercitiv), să asigurăm plata muncii prin măsurători
obiective şi nepărtinitoare şi nu în ultimul rând, să creem un climat şi o atmosferă tonică în
fabrică, fără excese, ameninţări sau intimidări. Ca şi în ziua de astăzi, trebuia aplicat Codul
Muncii şi dacă urmăreai litera legii şi nu spiritul ei, puteai fi fără milă şi fără menajamente şi
numai fabrica avea dreptate, angajatul mai puţin. Am pornit de la faptul că: a greşi este
omeneşte, a persista în greşeală este o problemă.
Pentru mine seriozitatea, aplicarea legii şi munca bine făcută, erau un crez şi nu am
permis ca nimeni să opereze cu jumătăţi de măsură. Întâi m-am bazat pe colaboratorii mei, pe
care i-am încurajat, i-am susţinut dar le-am şi cerut. Apoi, am pus accent pe munca de teren,
relaţionând direct cu şefii de formaţii, de secţii şi de birouri, până la nivel de muncitor.
Aşa cum era reglementat prin lege modul de salarizare a personalului, tot prin lege erau
prevăzute criteriile şi perioadele de vechime pentru promovare. Muncitorii erau încadraţi pe
categorii şi trepte de salarizare şi personalul TESA pe clase şi gradaţii de salarizare.
La mare trecere în perioada respectivă, era policalificarea personalului în special la
muncitori, vizând creşterea competenţei profesionale şi a productivităţii muncii.
Promovarea într-o categorie sau clasă de salarizare se făcea la perioade de până la trei
ani, se putea şi cu reducere de stagiu până la 1/3 din perioadă, aşa zisele promovări la
excepţional. Cel în cauză trecea prin comisia de încadrare şi promovare cu o componenţă
lărgită, unde intra şi reprezentantul sindicatului, chiar nu era o formalitate, se parcurgea o probă
practică şi una teoretică.
Muncitorii ajungeau până la categoria specială ( erau excepţii ), aşa cum erau şi cei din
personalul TESA care puteau aspira pentru ultima gradaţie. Erau mereu discuţii la aceste
promovări, pentru că trebuia recomandarea şefului direct şi anumite rezultate şi cunoştinţe din
partea candidaţilor, la care se adăuga numărul de locuri (posturi ) scoase la “ concurs “.
Încercau unii şi cu pile, chiar nu aveai totdeauna sub control de la Resurse umane, aceste “
aranjamente “ care se mai făceau la nivel de formaţii sau secţii de producţie.
La anumite perioade erau controale ( audituri ) de la Centrală sau de la Minister, referitor
la promovări şi alte aspecte economice, se lăsau cu imputaţii sau alte sancţiuni dacă nu se
respecta legea în litera ei. Uneori aceste controale te terminau psihic prin notele explicative
solicitate şi prin procesul de intenţie ce ţi se făcea. Ce mai, erau însoţite de mult zgomot.
Controlorii erau persoane prea pline de ele, cu un simţ al datoriei excesiv, abuzau de atribuţiile
lor, inspirau frică, nu manifestau înţelegere şi nu acceptau explicaţii.
Se dădeau sancţiuni până la nivel de director, în cazul meu era regulă, luam aproape
totul asupra mea, dând astfel mână liberă directorului ca printr-un premiu să-mi acopere
amenda sau diminuarea din salariu. În caz că îşi asuma directorul, care nu ezita să o facă, el nu
mai avea la cine apela şi suporta paguba din buzunarul propriu.
De multe ori facerea de bine, o suportai din buzunarul tău, având şi alte consecinţe. Un
exemplu în acest sens, este o speţă întâmplată la o instituţie din Iaşi, unde directorul a dat
reduceri de stagiu pentru promovare la 47 de persoane şi finalul; a fost destituirea sa şi pe
deasupra intentarea unui proces de către cei “ 47 “ oameni care fiind încadraţi ilegal, trebuiau să
dea nişte bani înapoi. Fără cuvinte... S-a confirmat astfel proverbul, că nu este fraier cel care
cere, ci cel care dă.
În câţiva ani, în multe probleme din fabrică, oamenii se adresau direct mie, mai ales în
probleme revendicative vizând salariul, promovarea şi condiţiile de muncă, ocolind de multe ori
directorul general. Aici am intrat într-o cursă, pe libertatea de mişcare acordată de directorul
160
general, am preluat şi din “ samarele “ altora. Ei rămâneau băieţi buni, plini de înţelegere, luau
repede culoarea mediului, nu pregetau să afirme, că ar mai rezolva ei unele probleme, dar vezi
doamne că nu-i las eu. Unele m-i se trăgeau chiar de la Emil, directorul general, un om bazat
profesional de altfel, pe acest teren fiind în stare să facă şi “ morţi “, în planul general al relaţiilor
interumane, nu îşi prea complica existenţa. Numai îl auzeai: “ Dacă vrea Costică, dacă este de
acord Costică... “ Îmi creionasem şi eu o anumită atitudine şi principii de muncă cu oamenii. De
unele am ţinut cont toată viaţa cât am fost “ şef “, am în vedere să se mai acorde omului o
şansă, oricine poate greşi, să nu folosesc cântare diferite în evaluarea oamenilor şi să nu mă
grăbesc să judec sau în luarea unor decizii, mai ales atunci când dispunem de soarta
oamenilor. De multe ori am fost nevoit să constat, că azi la ora 9 îl poţi “ decapita “ pe cineva, ca
la ora 12 să fie căutat de preşedintele Republicii pentru decorare.
Pe fondul acestui cadru de restricţii şi permisivităţi, pe la biroul meu se perindau oamenii
ca la Primărie. Ce nu puteam rezolva direct eu, apelam prin rugăminţi sau dispoziţii la colegii din
alte departamente, ştiau toţi că eu verific modul de rezolvare şi nu-mi dădeau ocazia să mă
îndoiesc de buna credinţă sau de eficienţa lor. Sigur toate acestea implicau asumări şi rezolvări,
necesitau un mare consum nervos. Dar să nu uit eu eram omul “ torţă “, condiţia mea de
existenţă era arderea. Nici o persoană din fabrică nu îmi era indiferentă, la întâlnirea cu fiecare
om îi acordam partea sa de investiţie afectivă ( deformaţie din munca politică ). De aceea de
multe ori, judecata unor fapte sau acţiuni ale lor, o făceam cu sufletul şi apoi urma trecerea prin
“ filtrul “ raţiunii. Trebuie să recunosc că erau frecvente situaţiile, când eram păcălit la “ preţ “.
Dar ăsta eram eu, nu m-am învăţat minte nici la bătrâneţe.
În focul agitaţiei generale de realizare a cincinalului în patru ani şi jumătate, la fronturile
de activitate deschise în ţară, era o lipsă acută de forţă de muncă. Aşa s-a organizat pe judeţe,
constituirea de formaţii de muncitori din fabrici şi uzine, care erau dirijaţi către minerit sau ca
docheri în portul Constanţa. Regimul lor de muncă era prin detaşare pe o perioadă de o lună
până la trei luni. Noi de la Resurse umane şi directorii de fabrici, răspundeam de la început
până la sfârşit ca cei desemnaţi să fie convinşi să plece, să nu facă probleme la noile locuri de
muncă şi să revină în fabrică în condiţii normale. Nu venea bine o serie de detaşaţi, că era
solicitată alta, pentru alte locaţii. Presiunea era mare, se mai lăsa şi cu ameninţări, nu toţi cei
implicaţi puteau onora numărul şi calitatea oamenilor solicitaţi. Pe total se echilibra numărul de
muncitori solicitaţi, pentru că întreceau de la alte fabrici. Veneau chiar şi delegaţi de la unităţile
economice interesate. Nu era nimic la întâmplare.
Această cerere de forţă de muncă în “ exteriorul “ fabricii, a culminat cu mobilizarea
poporului, pentru construcţia “ Casei Poporului “, când perioada de detaşare era mult mai lungă
şi cu accent mai mare pe calitatea forţei de muncă. Cu câte eforturi şi chiar sacrificii s-a
construit “ Casa Poporului “, ca după revoluţie unii în pornirea lor instictuală să o propună pentru
demolare. Ca să vină străinii să recunoască statura sa monumentală, ca şi măsura unor eforturi
umane peste măsură, care o înscriu printre cele mai mari edificii din lume.
Erau şi probleme, unele conduceri de fabrici, “ exportau “ problemele lor la alţii,
detaşând persoane cu probleme, uneori asta era ca o şansă acordată celor desemnaţi, să nu le
desfacă contractul de muncă.
Dar dacă m-am referit la şansa acordată angajatului în diferite ipostaze, am să insist
asupra unei proceduri care era aplicată în socialism, indiferent dacă lucrai în fabrică sau în altă
instituţie, este vorba despre “ transferul în interesul serviciului”. Era de fapt, o prevedere a
Codului Muncii, prin care era legat omul de glie, fiind la discreţia conducătorilor, fiind afectaţi
mai ales angajaţii cu o anumită expertiză, în caz că aveau un gând de plecare în altă fabrică
sau instituţie. Fără aprobarea cererii de transfer în interesul serviciului, se pierdea sporul de
vechime în muncă, un număr de zile din concediul de odihnă, era afectat stagiul pentru
promovare şi dobândire a unei categorii sau clase de salarizare, era afectată şi continuitatea în
muncă pentru pensionare.
161
Din perspectiva judecării acestei stări de fapt, privite din teritoriul capitalismului de
astăzi, aşa cum patronul îţi poate arăta uşa fără multe explicaţii şi regrete, atunci directorul
putea tot fără explicaţii prealabile, să-ţi taie aripile, prin refuzul de aţi aproba transferul.
Erau pe atunci procese cu această speţă, când nu se prea dădea dreptate
reclamantului. După ce o bună perioadă de timp până la 90 de zile, timp în care îţi puteai
recupera dreptul, făceai cărare pe la directorul întreprinderii, te adresai şi organelor de partid,
care deşi erau binevoitore, prima voinţa directorului. Era acestă cerinţă o formă de siluire a
omului, de a fi umilit şi la discreţia unor conducători care deseori abuzau de atribuţiile lor,
manifestând lipsă de înţelegere şi umanism. Aşa puteai pierde dintr-o trăsătură de condei,
acumulări din ani buni de muncă, deşi deseori motivele erau întemeiate sau de forţă majoră
pentru angajat.
Nu se prea mişca lumea, de la un loc de muncă la altul, făcea excepţie doar personalul
fără calificare, faţă de acestă stabilitate autoimpusă, mai venea şi halebarda transferului în
interesul serviciului, care îţi tăia pofta să-ţi încerci norocul în altă parte, fără să-ţi asumi riscul
unor pierderi aproape imposibil de recuperat în acele vremuri.
În ce mă priveşte, în toate situaţiile am sfătuit şi am susţinut pe cei care au avut
tangenţă cu mine, pentru a nu fi la discreţia hachiţelor unui conducător şi a pierde omul o
oportunitate, de care nu are parte de multe ori în viaţă.
Am insistat asupra aspectelor consemnate mai sus, pentru că odată venit omul în altă
fabrică sau instituţie, fără transfer în interesul serviciului, nu pierdea doar nişte drepturi
pecuniare, ci şi blazonul de onorabilitate, erai ca percepţie un om “ stampilat “ şi sub bănuiala,
că ai făcut tu ceva care nu a fost după reguli şi de aceea nu poţi prezenta mare încredere. De
multe ori era o judecată nedreaptă pentru cel în cauză.
Când se făcea angajarea pe un post mai de soi, pe lângă vămuiala care o percepeau cei
care făceau “ efortul “ să te încadreze ( nu am recurs niciodată la acest obicei, deşi sa perpetuat
cu succes şi în capitalism ), îţi cerea neapărat carnetul de muncă, unde dacă aveai ghinionul să
ai operat în el întreruperi de activitate cu articolele din codul Muncii: 130 lit. I pentru indisciplină
sau 130 lit. J pentru puşcărie, erai refuzat politicos, nemaifiind necesare alte referinţe.
Pentru personalul cu cu funcţii de conducere, pe lângă obligaţia expresă de a fi membru
de partid, se făceau aşa zise referate de cadre, când se luau referinţe scrise de la vecini, foşti
colegi de serviciu sau alte persoane care l-au cunoscut pe cel aflat în atenţie. De remarcat că în
aceste referate, nu prevalau aspectele de competenţă profesională ci în special gradul de
integrare socială a celui în cauză şi atitudinea lui faţă de regim. Nu se prea mergea la
întâmplare, se cam ştia totul, despre cel care urma să fie uns şef. Asta nu însemna că pe
parsurs erau excluse unele vicii ascunse. Dar nu se desfăşurau toate lucrurile în cheie
matematică, multe activităţi erau formale. Am în vedere de exemplu, aprecierile anuale
întocmite de şefii direcţi la subordonaţi, pentru personalul TESA, care abundau în fraze
stereotip, cu calificative de bine şi foarte bine, rar câte un satisfăcător. Aceste calificative contau
la promovări sau la dobândirea unei noi clase de salarizare.
Cum observăm din din această înşiruire de situaţii, şansa angajatului în socialism,
pendula între restricţiile impuse de regim, bunul plac a unor conducători şi apoi meritele
personale a angajatului. Funcţiona sistemul de pile şi relaţii, care nu a fost eradicat ci din contra
exacerbat în capitalism, când nepotismul, culoarea de partid, înfrăţirea în potlogării, asigură
ascensiunea unora, care în condiţii normale şi de concurenţă loială, nu ar mai ieşi din anonimat.
Se respecta totuşi în acele vremuri legea, uneori excesiv, îl cam încorseta pe om, pentru
a fi mai uşor controlat. Muncea lumea din conştiinţă dar şi de frica urmărilor, dacă încercai să
calci strâmb. Puteai ieşi la pensie dintr-un loc de muncă, unde ai lucrat toată viaţa. În capitalism
ne este dat să constatăm că dacă ai stat trei ani într-un singur loc de muncă, eşti un om
norocos, de aceea se întreabă tinerii şi nu numai ei: “ Cum ai putut să stai opt ani cu o femeie?
“. Cum observăm timpul a impus alte valori şi concepţii despre viaţă şi muncă, nu mai sunt
ierarhizări, priorităţi, lucruri sfinte sau restricţii autoimpuse. Fie că ne referim la muncă, la
162
familie, la sentimente, la atitudini, aproape toate sunt programate să dureze cât ai fuma o ţigară.
Se dă vina pe viteze secolului, pe stres şi atunci se intră adânc în zona efemerului, a lucrului de
mântuială, ne ignorăm reperele cât şi preocuparea de a prinde “ radăcini “, pentru că nimic nu
ne mai place şi punem atât de mic preţ pe ce ne înconjoară, aşa că indiferent dacă eşti bogat
sau sărac, te simţi singur şi neliniştit. Dar să sperăm că încă nu este totul pierdut! Cum ştim nici
o lume nu este perfectă. Poate nu întâmplător omul când moare şi-ar dori să ajungă în RAI. Dar
câţi sau întors să ne spună cum este acolo?
Să revenim la fabrica IMC Iaşi şi la cum m-am rătăcit eu pe acolo. Nu am căderea să
dau reţete, dar pentru a putea conduce într-o fabrică peste 2000 de oameni, mulţi cu pregătire
şcolară şi profesională precară sau veniţi de la alte “ şcoli “, pe lângă înţelegerea umană, în
amestec cu respectarea cuvântului dat, trebuia adăugată şi puţină frică. În această compoziţie
se mai adăuga exemplul personal şi dovezi concrete date oamenilor că le rezolvi problemele şi
că iţi pasă de ei. Aşa au trecut până la revoluţie 10 ani din viaţa mea, cu serviciu la
Întreprinderea de Materiale de Construcţii Iaşi, din care 5 ani s-au suprapus cu urmarea
cursurilor serale la Facultatea de Ştiinţe Economice Iaşi. O bună parte din aceşti 10 ani am mai
urmat şi “ facultatea“ de la Clinica de Reumatologie a Spitalului de Recuperare Iaşi, cursuri de
zi. Ăsta a fost trenul vieţii mele, pe aproape jumătate de traseu, a avut vagoanele supraetajate.
Era şi o comprimare a timpului, o victorie dobândită, mereu era condiţionată de altă confruntare
sau altă provocare şi eu trebuia să fiu pregătit să-mi apăr “ centura “.
Munca mea de o viaţă, a fost munca cu oamenii, nu am avut timp să mă plictisesc. Spun
unii că este o muncă frumoasă, dar grea, nu-i contrazic. Este o muncă care nu atât uzează cât
slefuieşte omul.
Este greu cu masele de oameni, că acum te fac împărat şi în momentul următor
cerşetor. Se mişcă ca un lan de grâu în bătaia vântului, cu toate spicile odată. De aceea în
munca cu oamenii se recomandă un tratament diferenţiat, că nu-i poţi mulţumi pe toţi niciodată.
Atunci când sancţionăm sau premiem oamenii, să nu o facem laolaltă şi fără motivaţii
argumentate, că vor fi rezultate sub aşteptări. Să contăm mereu pe puterea exemplului şi pe
vocaţia omului de a se transforma şi perfecţiona. Să avem mereu răspunsuri la întrebările: De
ce ? Pentru ce ? Până când?
Activitatea de coordonare a departamentului de resurse umane, este o muncă delicată
cu mare impact la oameni, care presupune obligatoriu cel puţin trei calităţi: spiritul de dreptate,
cumpătarea şi onoarea. În aceeaşi zi, poţi fi pus în situaţia să intri în trei roluri, de judecător,
medic sau popă. Lipsa acestor calităţi în munca cu oamenii, te privează de reuşite recunoscute
şi de alţii şi deseori de respectul lor şi al tău faţă de tine. Vorbesc de respect, nu de iubire, care
este o noţiune prea lunecoasă. Nu am crezut în ea, deşi am trăit-o şi am simţit-o în interiorul
meu, de aceea la prima impresie eram apropiat de oameni şi totuşi rezervat. Recurgerea la
acest “ scut ” era o măsură de prevedere împotriva “ vampirismului “ cu care mă confruntam în
fiecare zi, când prea mulţi angajaţi mă foloseau pe post de paratrăsnet. Până am venit la IMC
Iaşi, crescusem şi mă formasem într-un mediu de seră, care nu mă călise suficient pentru viaţă
şi atunci îmi formam anticorpi pe măsură ce mă confruntam cu o problemă sau alta. Găseam
răspunsuri şi la alte întrebări care priveau funcţionarea sistemului în care trăiam, a legăturii între
teorie şi practică şi a viabilităţii acestuia. Şi foarte important, că unele eşecuri temporare pot fi
premizele unor reuşite ulterioare.
163
4.2. Egalitarismul socialist- realitate sau ficţiune?
164
Pentru a nu simplifica prea mult lucrurile, constatăm că la noi s-a instituit un capitalism
sălbatic, cu mare risipă de resurse, pe fond de incultură ( generală, politică, socială ) şi multă
lăcomie chiar rapacitate la cei care au devenit “ capitalişti “, transformând cealaltă parte a
populaţiei ca forţă de muncă, nesigură pe serviciu, plătită prost şi umilită aproape în fiecare zi.
Şi de aici mai poate veni aversiunea faţă de muncă a unor concetăţeni de ai noştri şi alegerea
căii străinătăţii. Sunt păreri că ceea ce se întâmplă la noi, este mai degrabă promovarea unor
forme precapitaliste ( ne-am întors mult în timp ) şi nu capitalism în formă modernă.
Poate după revoluţie s-a exacerbat individualismul, nu este solidaritate socială, unii
afişează o opulenţă obraznică, dar ni se dau prea multe exemple de oameni care nu se ajută
singuri, atât cât pot, ca să te oblige să-i ajuţi şi tu sau să ne ajutăm unii pe alţii. După ce s-au
rupt zăgazurile socialismului, care a format mulţi oameni să stea cu mâinile în şold sau în
buzunare, cu mentalitatea că au serviciu, fără a mai încerca şi altceva, asistăm la o segregare
evidentă, cei care au muncit înainte muncesc şi astăzi şi au pentru ei ( nu mă refer la cei care
au furat şi sfidează bunul simţ şi măsura ) iar foarte mulţi aşteaptă vremuri mai bune. Se pare
că aşteptarea va fi lungă, întrucât sărăcia face casă bună cu incultura, o asistenţă sanitară
precară care sunt servite zilnic de guvernanţi sub titulatura ipocrită de reforme. Într-o oarecare
măsură sunt şi politicienii în cea mai mare parte o rasă de oameni fără scrupule, fără caracter şi
fără onoare, într-un impas, pentru că au cedat ( vândut ) pe nimic resursele ţării ,, partenerilor ,,
din Europa, cu promisiunea deşartă a acestora că ne vor primi la masa lor. O altă formă de
egalitarism, mult clamată între ţări ,, egale ,, şi ,, suverane ,,, dar care nu poate fi visat nici în
somnul cel mai adânc. Realităţile pe care le trăim, o dovedesc cu prisosinţă. În fapt ca şi la
oameni, între ţări unii se consideră că fac parte din cluburi selecte, uitându-se de sus, fiind
indiferenţi şi chiar agresivi faţă de nevoile altora. Aşa că egalitarismul nu ţine nici ca teorie,
poate s-ar tinde spre un anumit echilibru, dar şi aici, mai ales cum este acum în perioadă de
criză, după cum afirmă unii, soluţia ar fi naşterea unui nou Hitler şi implicit un război. Este
evident o exagerare, atunci când lumea este în criză de soluţii. Aşa cum egalitarismul nu este o
soluţie pentru propăşirea omenirii, nici inegalitatea de şanse nu o poate duce pe culmile
progresului.
Revenind la ţara noastră, constatăm o adâncire continuă a polarizării sociale şi datorită
faptului că după revoluţie românii au luat starturi diferite. Mulţi au câştigat cursa, cum mulţi
intoxicaţi de “ egalitarismul “ socialismului se uitau peste gard la alţii, devenind o masă de
manevră pentru politicieni în campaniile electorale şi o povară pentru bugetul statului. Cum o
povară pentru buget sunt şi guvernanţii care îşi iau partea leului şi la cei care m-am referit dau
fărâmiturile. Aceste două categorii de “ populaţie “ ieşite din cenuşa socialismului sunt
responsabile şi de spulberarea solidarităţii sociale. Sunt afectate atât câştigul din munca cinstită
cât şi răspunderea pentru cheltuirea banilor comunităţii. Toate aceste consideraţii sunt triste, dar
adevărate. Şi Nicolae Iorga la timpul lui, cu referire la poporul român, vedea o legătură intrisecă
între muncă şi solidaritate, două valori care înobilează omul şi aduc prosperitatea pentru toţi.
Diagnosticul stării de egalitate din socialism mi-a fost confirmat şi de un email primit
tocmai când scriam aceste rânduri, de la un coleg sub titulatura inspirată: “ Mai simplu de atât
nu se poate... Lecţie despre socialism “ Să parcurgem împreună lecţia:
“ Un profesor de economie de la un colegiu a declarat că nu a picat vreodată pe cineva
la examen, dar odată a picat o grupă întreagă. Acea clasă a insistat că socialismul este
funcţional şi că nimeni nu ar trebui să fie sărac şi nimeni bogat, toată lumea EGALĂ ! Profesorul
le-a spus,
“ OK, vom face în grupa aceasta un experiment asupra socialismului. Notele tuturor vor
fi mediate şi fiecare va primi aceeaşi notă, astfel încât niciunul nu va pica şi nici unul nu va primi
nota A. “ După primul test, notele au fost mediate şi toţi au primit un B. Studenţii care au studiat
intens au fost supăraţi, iar cei care au studiat mai puţin au fost bucuroşi. Cum cel de-al doilea
test se apropia, studenţii care studiaseră puţin au învăţat şi mai puţin, iar cei care studiaseră
mai intens şi-au spus că şi ei vor o “ pomană “, aşa încât şi ei au studiat mai puţin. Media celui
165
de-al doilea test a fost D!!! Nimeni nu mai era fericit. Când a fost dat al treilea test, media
notelor a fost F ( picat ). Notele nu au fost crescătoare deoarece au apărut certurile, acuzaţiile,
ura şi nimeni nu a vrut să înveţe pentru beneficiul altuia. Spre marea surpriză a tuturor
studenţilor, toţi au picat. Profesorul le-a spus că socialismul ar fi picat în final deoarece, atunci
când recompensa este mare, efortul pentru a avea succes este, de asemenea, mare. Dar când
statul nu mai acordă această recompensă, nimeni nu va încerca sau va vrea să aibă succes. Nu
putea fi o explicaţie mai simplă. Iată un scurt paragraf care sintetizează totul: “ Nu se poate
legifera ca săracul să fie liber iar bogatul în afara libertăţii. Ceea ce primeşte o persoană, fără a
fi muncit pentru aceasta, trebuie produs de cineva, care, la rândul ei, nu primeşte pentru ceea
ce a muncit. Statul nu poate da cuiva ceva, fără să fi luat mai înainte de la altcineva. Când
jumătate din populaţie vede că poate să nu muncească, pentru că cealaltă jumătate va avea
grijă de ea şi când jumătatea care a muncit realizează că nu are sens să mai muncească,
pentru că alţii sunt beneficiarii muncii lor, atunci prietene, acesta este sfârşitul oricărei naţiuni. “ “
Nu poţi multiplica bogăţia divizând-o. “
Ca orice lecţie, are în ea o pondere mare de didacticism, realităţile vieţii sunt puţin mai
nuanţate. Demonstraţia este impecabilă dar, “ cine stă ca să le-asculte şi poate să le-nţeleagă. “
Şi Petre Ţuţea abordând raportul dintre comunism şi egalitate, face o critică
devastatoare acestei utopii. “ Şi la comunişti sunt stăpâni şi slugi, dar ei sunt ipocriţi, pentru că
ştiu că egalitatea oamenilor nu poate exista nicăieri; sunt perfect excroci, tocmai că afirmă că
esenţa comunismului este egalitatea reală a oamenilor. Premisa egalităţii absolute e nulă, iar
socialiştii adaugă puţin sifon în vinul ăsta “.
În munca cu oamenii toate-s bune până la “ pânică “. Mai ales cum era în socialism,
când trebuia să te îngrijeşti “ tu “ de pâinea “lui “. Funcţiona principiul: “ Ei se fac că ne plătesc,
noi ne facem că muncim “. Ce departe eram de deviza comunismului: “ De la fiecare după
capacităţi, la fiecare după nevoi “ ! O teorie care putea fi pusă în practică poate în cer, dar
niciodată pe pământ.
O discuţie aparte, comportă egalitatea dintre bărbaţi şi femei. Promovarea femeilor în
socialism era urmărită statistic, vizând prezenţa femeilor în funcţii de partid şi de stat, începând
de la nivelele de bază, până la nivel central. De cele mai multe ori, era o problemă de
compoziţie, nu numaidecât de valoare a persoanei, dar se urmărea cu multă insistenţă. Pot
spune chiar, că era mai lesnicioasă promovarea unei femei în socialism, decât în capitalismul
construit în România după anul 1989. Egalitatea în drepturi a femeilor cu bărbaţii, excede un
regim politic sau altul, este o chestiune care s-a copt la foc mic, în decursul istoriei.
Sub înfluenţa unor tradiţii sau obiceiuri şi chiar din consemnarea Bibliei, cum că femeia
se trage din coasta lui Adam, poate fiecare dintre bărbaţi, uneori să fie atins în amorul propriu,
când constată că se face atâta caz de egalitatea în drepturi a femeilor cu bărbaţii, nedumerirea
ar putea veni şi din faptul, că a cunoscut femeia în rolurile de mamă, soră, soţie, colegă,
prietenă, care păreau destul de încăpătoare, dătătoare de sens, de identitate şi de plinătate,
punându-i pe bărbaţi indiferent de ipostaze într-un con de umbră. Dar ulterior începe să li se
spulbere nedumerirea, când această întrecere între bărbaţi şi femei se consumă în câmpul
muncii, în familie şi cu deosebire în dobândirea unor funcţii publice, pentru ocuparea unor
demnităţi. Cu alte cuvinte nu ne confruntăm cu înghesuiala bărbaţilor, de a substitui femeile, de
altfel în multe sensuri este şi imposibil, ci cu o ambiţie feminină, de a invada teritoriul prin
tradiţie al bărbaţilor, probând în multe cazuri, că pot face ce fac bărbaţii şi chiar mai bine. În
timpurile când demnităţile publice se cucereau prin sabie, doar bărbaţii erau în faţă, atât ca
expunere şi risc, dar şi la împărţirea foloaselor. Cu timpul s-a ajuns ca puterea, să nu fie
adjudecată doar pe câmpul de luptă, ci şi la masa verde, creindu-se ocazia ca femeile întâi mai
timid, trecând de la fustă la pantaloni, de la naframă la pălărie, sigur nu aveau barbă, dar aveau
plete, să poată avea un cuvânt important de spus în viaţa comunităţilor. Deşi este o axiomă, că
în spatele oricărui bărbat puternic există o femeie, unele femei chiar nu mai vreau la umbră,
doresc mai mult “ soare “. În această suprapunere de roluri şi concurenţă, adeseori nu prea este
166
transparenţă, tot mai multe femei se lansează în politică şi alte acţiuni temerare unde deseori îi
surclasează pe bărbaţi. Din păcate cu puţine excepţii, femeile “ ajunse “ au un comportament de
parvenit, cu multe stridenţe, exagerări şi stângăcii. Este de înţeles, această inabilitate vine din
istorie şi chiar din gena feminină, când femeia a fost înzestrată cu un anumit farmec ca şi
puterea şarpelui de a hipnotiza iar bărbatul a primit în compensare forţă şi curaj. Nu putem
spune că în timp s-a stricat acest echilibru, pentru că într-o lume diriguită de bărbaţi, femeile
dacă nu sunt legate cu turbane la ochi sau obligate să joace roluri impuse de bărbaţi, devenind
un fel de “ jucării “ în mâna lor, au în timp acces în clubul bărbaţilor, întâi pentru culoare, apoi
pentru împărţirea răspunderii şi doar excepţiile sunt acceptate ca şefi.
Odată ajunse în faţă aceste femei, caută să impună culmea perfecţiunii, sunt dure nu
acordă şanse sau circumstanţe. Lucrează oarecum cu mâinile curate, pentru că reuşesc să facă
din bărbaţii din jurul lor, nişte “ bombe “ teleghidate sau un fel de avioane fără pilot, în timp ce
ele trec drept “ doamna de fier “, “ domnişoară de pension “, “ vedetă “ sau când se întrece
măsura primesc apelativul de “ sinistra “ ori “ scorpia “. Nu-i mai puţin adevărat că şi bărbaţii
când devin conducători, sunt împăunaţi cu complimente, cum ar fi : “ cel bun “, “ cel mare “, “ cel
viteaz “. Nici bărbaţii nu sunt scutiţi de oprobiul celor din jur, când uită cine le-a dat puterea şi
pentru ce, prin expresii de genul: “ dictator “, “ odios “ , “ tiran “ ş.a. Aşa că tipul de
comportament al bărbaţilor şi femeilor, ţine mai mult de caracter, decât de sex. Toţi sunt ameţiţi
de putere iar alţii sunt de-a dreptul beţi.
Această reaşezare a drepturilor şi obligaţiilor între cele două sexe, se circumscrie luptei
de emancipare a femeii, de acceptare a diversităţii, a lucrurilor făcute şi altfel şi a faptului că în
aceste timpuri, femeile au cam dat cu tunul în bucătărie, căsătoria a devenit un fel de înfrăţire
pentru un tovarăş de drum şi nu de casă, cum şi numărul de copii programaţi sunt bob numărat.
Au trecut din păcate vremurile, când femeia era preamărită de trubaduri, era o muză pentru
artişti, fiind considerată o fiinţă cu multe secrete şi plină de farmec şi mister. Era poate o
recompensă pentru rolurile aparent secundare jucate de femei, dar şi faptul că bărbaţii intrau în
acest joc cavaleresc, de admiraţie, protecţie şi chiar sacrificiu pentru sexul frumos. S-a intrat în
zilele noastre într-un fel de devălmăşie, sfioşenia s-a transformat în tupeu, ruşinea în
obrăznicie, există o anumită precocitate de a se consuma unele taine ale vieţii, înainte de a
ajuge la maturitate, nu prea mai este loc de poezie în relaţiile dintre sexe. Aceste constatări nu
schimbă cu nimic, evaluarea şi aprecierile mele referitoare la partea feminină, ce a trecut prin
viaţa mea. Erau alte vremuri şi alte obiceiuri.
În noile circumstanţe, s-a eliberat un timp afectat gestionării carierei de către femei,
accederii la orice fel de funcţii şi demnităţi şi posibilitatea de aşi lua revanşa, pentru zecile sau
sutele de ani, când femeia conta mai mult ca remorcă a bărbatului şi nu ca locomotivă. Mai ales
că trăim vremurile cumulului de funcţii, multe femei sunt în postura atât a mecanicului de
locomotivă cât şi a controlorului de bilete, care nu prea dă circumstanţe şi nici nu cade la
învoială cu “ infractorii “. Nu de puţine ori auzi afirmaţii de genul: “ Dacă ar fi lumea condusă de
femei ! Din această sumară analiză, trebuie să ne împăcăm cu gândul că femeile şi bărbaţii, nu
doar se completează, recompunând întregul spintecat de Zeus, ci este chiar o întrecere
continuă între ei, pentru cine este mai bun şi cine comandă, având deopotrivă bărbaţi şi femei,
cheile de la porţile vieţii. Până la egalitatea de şanse şi drepturi între bărbaţi şi femei, mai este
drum lung. Acestă egalitate revendicată şi până la urmă acceptată de toţi, transformă cele două
lumi ale bărbaţilor şi femeilor, diminuându-le mult din farmec şi specificitate, în una singură tot
mai masculinizată, de multe ori în sens negativ. Accesul femeilor în diferite profesii aşa zise
bărbăteşti, a fost de mult timp adjudecat, problema în discuţie se referă la promovarea acestora
în funcţii cu atribuţii de comandă şi control al societăţii.
Poate fi învinuit comunismul, că prin tot ce a promovat este o utopie, a hiperbolizat
visele şi speranţele oamenilor, care aplicat la realităţile vieţii şi a comportamentului uman, a
creat iluzii, fiind un model de eşec în pretenţia de a oferi o soluţie fezabilă pentru individ şi
omenire. Că în căutările sale omul şi omenirea nu au reuşit încă să găsescă a treia cale, nu
167
este numai o discuţie filozofică, ci chiar o preocupare permanentă, când se întreabă fiecare, în
ce lume a aterizat şi încotro se îndreaptă ea, dându-se astfel apă la moară la cei care de la un
an la altul propovăduiesc iminenta apropiere a sfârşitului lumii. Pare o situaţie fără ieşire, poate
nu întâmplător caută lumea să trăiască în prezent, cu multe excese şi păcate ca şi cum nu ar
mai fi un mâine la care să spere sau în care să creadă. S-a îndepărtat omul de Dumnezeu şi de
propria sa esenţă, ceea ce ne face uneori să fim nişte rătăciţi pe planeta pământ. Sunt convins
că atunci când vom reuşi să trăim, nu doar să supravieţuim, va fi mai mult bine pe pământ şi în
viaţa noastră, să ne putem bucura noi şi generaţiile viitoare. Ar fi un prag de înţelepciune care
ne-ar feri de utopii şi ne-ar determina să trăim decent şi moral prezentul, pentru a nu rata
viitorul.
Dar să revenim la felul cum am perceput şi m-am raportat eu la “ egalitarism “. Prin
faptul că o bună parte din viaţa mea m-am ocupat de oameni, din perspectiva măsurării şi
recompensării muncii lor, nu am fost scutit de ,, complimentele ,, lor. Ştiam că se discuta în
fabrică, unii credeau că sunt afurisit, neabordabil, rău chiar, unii mă ocoleau, dar eu în faţa
conştiinţei mele, ştiam că-mi fac datoria şi nu încerc să fur sau să păcălesc pe nimeni. Aşa cum
am fost mereu convins că trebuie să dăm la fiecare om în situaţii critice încă o şansă, la fel de
convins am fost că fiecare trebuie să dispună şi să beneficieze doar de ce este a lui. Egalitatea
eforturilor coroborată cu egalitatea rezultatelor să constituie baza şi pentru egalitatea
recompenselor, a se înţelege că nu am făcut deosebire între bărbaţi şi femei. Plătisem prea
scump vămile vieţii pe unde am trecut şi nu am susţinut egalitarismul în sensul propagandei
socialiste, ca să mă înşel sau să mă compromit pe mine. De aceea în parcursul vieţii, nimeni nu
a putut face cu mine târguri, aranjamente sau compromisuri. Am fost mereu în relaţiile cu
oamenii pentru echilibru, concesii chiar, dar nu în probleme esenţiale. Nu am încurajat şi nici nu
am susţinut egalitarismul, aşa cum nu mi-am permis să fac diverse dicriminări, pentru că aşa
vreau eu.
168
multe ori bani. Erau aceste practici încetăţenite aproape peste tot. Trăim în Balcani şi sunt
uzuale Pila şi Bacşişul. Cum încerca cineva să rezolve o problemă de încadrare, apărea ca un
laitmotiv imediat după introducere formula: “ Stiţi am să fiu recunoscător “, “ Nu-i degeaba “sau “
Spuneţi-mi cât mă costă ? “. Nu m-am pretat niciodată, nici de a pretinde şi nici de a primi, nu
ştiu ce foloase, pentru “ servicii “ făcute. De aceea am fost totdeauna liniştit, când îmi bătea
cineva la uşă sau mă suna la telefon.
Cum spuneam în departamentul meu lucra şi un tehnician normator Dorin N., din partea
căruia am avut unele neplăceri. Într-o perioadă, colega sa Elena C., îi făcea în mod curent
lucrările, el întârzaind cu regularitate la serviciu, motivând că soţia sa este bolnavă şi el face
menajul sau pur şi simplu că trebuie să stea cu ea. Atât Elena cât şi celelalte colege, se
constituiau într-un grup de presiune asupra mea, compătimindu-l pe Dorin şi insistând că
trebuie să-l înţelegem. Aşa l-am înţeles de mai multe ori. Toate au mers până într-o zi, când aflu
că Dorin, pretindea de la unii muncitori din secţiile de producţie, diferite recompense în natură şi
în bani, pentru a rezolva unele probleme care erau de fapt sarcini de serviciu ale sale. Cum se
spune, hoţul neprins este negustor cinstit, dar nu puteam tolera asemenea comportament, cu
influenţă negativă asupra activităţii departamentului meu, rău era şi pentru el, care continuând “
cursa “, putea intra într-o dandana mai mare.
Fără multă zarvă, pentru a nu-l compromite în rândul oamenilor şi a nu-l lăsa fără
serviciu, îl transfer în Departamentul Organizarea Muncii, pentru a se ocupa doar de probleme
de normare şi nu de salarizare. Având de a face mai mult cu cifrele decât cu oamenii. Dar pe
cine nu îl laşi să moară nu te lasă să trăieşti, spune un proverb, care s-a adeverit în cazul meu.
Îl înţărcasem prea devreme pe Dorin.
Vine Revoluţia, au loc framântări în fabrică, ca şi în alte fabrici şi instituţii, se
organizează în curtea fabricii un miting, cu participarea unui delegat de la organizaţia
municipală a FSN-ului. Era o modă atunci, imediat după Revoluţie, pentru exorcizarea maselor,
se organizau asemenea adunări, în care îşi vărsa fiecare năduful pe inamicii adevăraţi sau
închipuiţi. Îmi amintesc că mai multe colege din birouri, când au văzut lumea adunată în curte,
mă implorau să nu cobor că îmi pot face rău. Nu mă simţeam vinovat şi nici nu aveam conştiinţa
încărcată că am nedreptăţit pe cineva. Şi apoi de ce îţi este frică, de aia nu scapi. Eu vedeam
lumea aşa cum eram eu şi nu cum este de fapt ea. Şi cum a fost în firea mea să fiu într-o cursă
permanentă după soluţii, nu am fugit niciodată de probleme.
Alături de inginerul Mihalache, reprezentantul FSN-ului de la municipiu, au venit în faţa
salariaţilor, Emil Alexandrescu – Directorul General - şi cu mine. Ca peste tot şi la noi, cei mai
nemulţumiţi erau beţivii, leneşii şi neîmpliniţii (nerealizaţii). Erau şi revendicări de luat în seamă,
privind condiţiile de lucru sau de locuit. În cazul nostru au fost puţine atacuri la persoana celor
din conducere. De regulă asemenea atacuri, apăreau în secţiile sau fabricile, unde deja se
coagulase o nouă conducere informală, care săpa la temelia celei vechi.
La noi a fost mai zgomotoasă, adunarea salariaţilor de la secţia Ceramică, care s-a lăsat
cu schimbarea din funcţia de Şef Secţie a lui Nelu N. Au fost acuzaţii de genul că a “ gazat “
oamenii; Cu trimitere la faptul că se lucra cu gaz metan şi tehnica din dotare era depăşită. Sigur
erau exagerări, dar cine mai stătea să analizeze sau să oprească excesele. Când se pornea o
asemenea cruciadă, finalul era părăsirea colectivului de către cel incriminat, cum a fost şi cu
Nelu. Nu-i vorbă, că nici cel care a venit după el, nu a avut zile multe în funcţia mult dorită, este
o răzbunare a sorţii. Toate se plătesc pe pământ, cu o singură conditie: să ai răbdare. Oamenii
în general iartă şi bine fac, pentru că altfel ar prelua o parte din povara celor ce greşesc.
Revenind la adunarea de la Secţia Prefabricate, am ajuns şi eu în gura lui Dorin N., care
striga să audă toţi: “ Comunistule! Comunistule! “. Ce paradox, atunci comunist era cel care se
înfrăţea cu corectitudinea şi peste ani comunist este cel care nu şi-a însuşit “valorile”
capitalismului, în mod special egoismul şi individualismul, după percepţia unora din jur. Dacă a
văzut Dorin N. că lumea adunată nu-i ţine hangul, a început să îndemne oamenii să meargă la
Procuratură să facă reclamaţii împotriva mea dacă au nemulţumiri. Sigur atunci nu era ca acum,
169
chiar dacă aruncă unii în tine cu lături sau cu rahat, zici că plouă, pe mine chiar m-a afectat. Nu
era vorba de conţinutul mesajului, surprinderea a fost de la cine venea. Am avut senzaţia unei
Lumi întoarse pe dos. Îmi străfulgera prin minte strigătul lui Cezar către fiul său adoptiv Brutus,
când acesta s-a năpustit cu pumnalul spre el: “ Şi tu, fiule! “. exprimând astfel uimirea şi
mâhnirea mea. Mă surprindea cum se poate întoarce binele făcut, nu doar proclamat! Încă o
lecţie dură de viaţă. Iartă-l Doamne că nu ştie ce face!
Eu, care mă consideram un „monument al corectitudinii”, am încercat să cer satisfacţie
de la acest individ, somându-l să-şi ceară scuze public. Nu aveai cu cine şi de la cine. Au
dezaprobat gestul său, mai mulţi colegi din fabrică. Colegii din biroul condus de mine s-au
adresat şi în scris Frontului Salvării Naţionale din fabrică. Erau atunci adunate în oameni prea
multe frustrări şi nu se lucra cu menajamente, aşa cum unii te puteau acuza, alţii te puteau
apăra; este adevărat că puţini aveau curajul să o facă. O dată “ vaccinat “ cu răutatea unora, îţi
lua ceva timp pentru repararea onoarei. Eu chiar am fost un om norocos, alţi angajaţi din fabrică
nu mi-au făcut reproşuri, iar colegii din departament, au făcut zid în jurul meu. Reţin în acest
sens referinţa Elenei Toarbă, Şefa Compartimentului de Învăţământ, care în linii mari, a
exprimat cel mai bine, gîndurile sale şi a celorlalţi colegi din departament.
“ Raţiune, luciditate, sinceritate, discernământ sunt cel puţin câteva concepte de care
trebuie ţinut cont în aprecierea unui semen de al nostru. Nu interesele personale, rezolvarea
sau nu a acestora într-un anumit timp, trebuie să primeze în analizarea unui coleg, colaborator
sau conducător de al nostru, ci interesele generale ale micro sau macro grupului, a modului de
implicare a acestuia, a asumării riscului decizional pentru rezolvarea problemelor.
A caracteriza un individ înseamnă a-l cunoaşte în toată complexitatea personalităţii sale.
Ori această cunoaştere se realizează gradual, în decursul unei activităţi comune care necesită
timp, cel puţin de durata câtorva ani.
Cei 10 ani de activitate comună cu domnul economist Constantin R. mă îndreptăţesc să
fac o apreciere asupra activităţii şi comportării acestuia în cadrul colectivului de muncă pe care
îl coordonează ca Şef Birou Personal-Învăţământ–Salarizare.
Deşi a început o muncă cu totul diferită de cea desfăşurată anterior anului 1979, am
remarcat capacitatea de adaptabilitate şi întelegere imediată a problemelor specifice sectorului
Personal, Învăţământ, Salarizare, cât şi a întreprinderii. Având la bază o bună pregătire
profesională şi o aleasă cultură umanistă, ajutat şi de o memorie foarte bună, a putut stabili
relaţii interumane civilizate cu toţi cei care i-au înţeles bunele intenţii.
Complexitatea şi diversitatea problemelor din cadrul sectorului coordonat l-au determinat
ca în unele situaţii să-şi depăşească calmul necesar şi să adopte o atitudine mai putin comodă
pentru ceilalţi din jur. Severitatea, perseverenţa în elucidarea unor situaţii, au fost catologate de
unii colegi, drept abuz la nivelul său. Consider că această apreciere ţine şi de gradul de cultură
şi competenţă profesională a celui care o face.
Conştient de marea resposabilitate ce-i revine în problema salarizării şi pentru a înţelege
toate problemele economice, cu o voinţă care îl caracterizează, a urmat cursurile serale ale
Facultăţii de Ştiinţe Economice, devenind un bun economist. Spun bun economist, deoarece a
fost primul şi singurul care a realizat un studiu asupra forţei de muncă din Întreprinderea de
Materiale de Construcţii Iaşi, însuşit şi de conducerea Centralei de Materiale de Construcţii
Bucureşti şi a Ministerului Industrializării Lemnului şi a Materialelor de Construcţii. Acest studiu
a fost apoi generalizat şi în alte unităţi din ramura noastră.
Capacitatea de înţelegere a situaţiilor dificile de salarizare a întregului personal i-a oferit
întotdeauna posibilitatea propunerii şi găsirii soluţiilor de salarizare în special a muncitorilor. Am
fost martor ocular şi auditiv la discuţiile cu diferite organe de control, cu inspectorul Băncii
Naţionale Iaşi, când de multe ori acesta se opunea acordării vizei pentru plata salariilor şi
domnul Constantin R. printr-un efort, de multe ori până la epuizare, găsea soluţii legale pentru
plata salariilor la datele stabilite. Este un merit care nu poate fi contestat.
170
În activitatea de personal şi învăţământ nu cunosc să fi făcut ilegalităţi, ci dimpotrivă în
unele cazuri a manifestat mai multă exigenţă decât prevedea legea la acea dată. De fiecare
dată a insistat pe competenţa profesională a individului, în promovarea valorilor.
Nefiind o fire comodă, ci dimpotrivă, dorind să cunoască realitatea la faţa locului,
mergea des prin întreprindere şi stătea de vorbă cu oamenii.
De fiecare dată neregulile flagrante deveneau “ cazuri problemă “, care erau aduse la
cunoştinţa tuturor, dar niciodată nu cunosc să fi îndepărtat un om din întreprindere, să fie lăsat
fără serviciu, ci dimpotrivă i s-a oferit fiecăruia în funcţie de gravitatea faptei săvârşite o şansă,
mai găsea câte o soluţie pentru menţinerea în cadrul colectivului.
În ce priveşte comportamentul faţă de fostul nostru coleg de birou, domnul Dorin N., ce
avea ca atribuţii de serviciu, rezolvarea problemelor de salarizare a muncitorilor de la Secţia
Ceramica, a manifestat suficientă înţelegere faţă de acesta când a constatat greşeli în
rezolvarea sarcinilor de serviciu, care afectau diverse categorii de muncitori. Pe aceste
considerente, o parte din problemele lui Dorin N. au fost luate spre rezolvare, de doamna Elena
C. deoarece reclamaţiile muncitorilor erau tot mai frecvente. Acesta era găsit tot mai rar în birou,
la locul său de muncă, pentru a furniza relaţiile necesare, fapt care a provocat suficiente
nemulţumiri din partea muncitorilor. În parcursul timpului, s-a manifestat faţă de el multă
înţelegere, acordându-i-se mai multe şanse.
Deşi a fost schimbat în alt sector de activitate, a continuat să predea cu întârziere
lucrările şi cu multe greşeli. Şansele i-au fost oferite, faptele trebuiau să confirme încrederea
acordată.
Instigarea unui grup de oameni, sub pretextul cunoaşterii legislaţiei şi a deţinerii unor
informaţii, precum că alţii au greşit nu înseamnă decât demagogie şi laşitate a celui care
încearcă de fapt să-şi ascundă propriile greşeli. Recunoaşterea faptei săvârşite este un act de
demnitate umană pe care domnul Dorin N., ar trebui să-l facă tot public.
În ceea ce îl priveşte pe domnul Constantin R., competenţa profesională şi buna
credinţă nu-i pot fi puse sub semnul întrebării, ci dimpotrivă sunt superioare multora care îşi
arogă drepturi de conducători.
Consider de asemenea, că fiecare individ trebuie analizat în contextul implicării şi
rezolvării problemelor unui colectiv, dacă acestuia i-au fost aduse prejudicii sau dimpotrivă i-au
fost asigurate condiţii de muncă şi existenţă.
Conflictele, interesele personale, micile răfuieli fac subiectul unei analize de cu totul altă
factură “.
Am apreciat la timpul respectiv, atitudinea colegelor mele, le-am simţit mereu aproape.
Cu excepţia lui Dorin, nimeni din departament nu m-a dezamăgit. I-am respectat şi iubit pe toţi.
Până la urmă şi lui Dorin i-am acordat circumstanţe.
Fiecare om lasă o parte din el pe unde trece, dacă este din partea bună, ne mângâie
sufletul şi rămânem în memoria semenilor.
Dacă ne referim la momentul evocat, constatăm că imediat după Revoluţie era o
disoluţie aproape generalizată a autorităţii, se nega totul, nu mai conta nimic, toţi erau puşi pe
dărâmat, fără a exista nici un proiect clar, a ce şi cum urmează. Se plăteau poliţe reale şi
închipuite, alergau toţi în toate direcţiile fără sens şi fără ţintă. Cu referire la conducerea fabricii,
Directorul Comercial Adrian C., îl găsim trecut ca Şef Serviciu mecano–energetic; Secretarul de
Partid Mihai M. a plecat să lucreze în străinătate prin ARCOM Bucureşti. Erau şi alte persoane
incriminate, trecute pe linie moartă până a trecut perioada “ răfuielilor “. La timpul respectiv nici
Emil A., Directorul General nu te putea apăra de jignirile unora şi a altora, fiecare din conducere
căuta să-şi apere propria piele. Tot atunci circulau diferiţi indivizi prin fabrici, de regulă în
schimbul trei şi incitau oamenii să schimbe directorii şi şefii de departament de la Resurse
Umane.
În această nebuneală generală, în primul moment îmi anunţ intenţia de a-mi da demisia
din funcţie. Al doilea gând al meu era să mă pensionez medical, o oportunitate amânată de mai
171
mulţi ani. Al treilea gând, pe care l-am pus şi în practică, să vacantez postul, să gestionez
problemele departamentului până la organizarea concursului pentru ocuparea postului meu şi
mai văd după aceea. Vacantarea postului de Şef Birou Resurse Umane, la o întreprindere mare
cum era IMC Iaşi, cu un anumit renume în Iaşi, a atras mulţi amatori, chiar şi persoane cu titluri
universitare. Deşi toţi concurenţii au avut şanse egale de documentare şi timp de pregătire, în
urma examenului, care a fost transparent, nici unul din candidaţi nu a ajuns la nota 5 faţă de 10
posibil. De menţionat, că o bună parte din membrii comisiei de examinare erau de la Centrala
de la Bucureşti. S-au afişat rezultatele la afişier, care era urmărit zilnic de salariaţii fabricii să
vadă ce s-a mai întâmplat şi eu mi-am continuat munca. Mi-am zis cum spune un proverb, că
de teama vrăbiilor, nu trebuie să renunţ la semănatul cânepii. Aşa au realizat şi alţi “ amatori “ -
ca şi cei din spatele lor, că munca de la Personal, Învăţământ, Salarizare nu este o bagatelă
sau la îndemâna fiecărui trecător.
Dorin N. ca şi alţi “ revoluţionari “, a plecat din fabrică, acesta îmbrăţişând meseria de
taximetrist. Trecuseră câteva luni de la Revoluţie, când mai multe persoane mi-au spus, că i-au
dat lui Dorin una sau alta. Mai mult m-au întrebat : “ Ce Dumneavoastră nu ştiaţi ? “. Este
adevărat că cine sapă groapa altuia, cade singur în ea. Îi acord până la urmă circumstanţe lui
Dorin, aşa a înţeles el Revoluţia. Să lăsăm loc de „bună ziua” depinde până la urmă de fiecare
dintre noi. În acest caz se potriveşte un proverb rusesc: “ Cu minciuni poţi înainta în lume dar nu
te poţi întoarce. “
Era în vogă imediat după Revoluţie, privatizarea (mai bine zis iniţiativa privată), fiecare
se vedea patron; pentru atingerea acestui obiectiv mulţi au optat pentru pensionarea anticipată.
Două opţiuni, în care unii au reuşit şi unii au dat rateuri. Am întâlnit mulţi colegi care au regretat
ieşirea prematură din câmpul muncii, atraşi de o perspectivă incertă.
Trecuse ceva timp de la Revoluţie, se presupunea că lucrurile începuseră să se aşeze,
dar muncitorii din fabrică, pentru că ştiau drumul, bineînţeles că de data aceasta, unul câte unul
sau câte o formaţie, urcau scările tot la mine la departamentul Resuse Umane. Puteau să se
oprească foarte bine la Etajul 1 al pavilionului administrativ, unde era Conducerea (directorii),
dar nu o făceau, ştiau că ce poate depinde de mine, chiar rezolvam. Aveau oamenii nevoi şi nu
prea mai aveau răbdare, apreciau că dacă s-a trecut la alt regim, multe trebuie să se rezolve
neîntârziat sau de la sine.
172
unor trasee turistice prin ţară, să învăţ geografie. La economie politică, mi s-a părut că parcă
mai citisem materia ieri. La matematică am depus eforturi, ca pentru o notă de trecere.
Vine ziua înscrierii la facultate, intru în corpul B al Universităţii Al. I. Cuza, unde era
sediul facultăţii de Ştiinţe economice, mă uit la panoul de afişaj, unde apărea evoluţia înscrierilor
ca şi numărul de candidaţi pe loc. Deja cu câteva zile înainte de termenul final pentru înscrieri,
erau 15 candidaţi pe loc. În prim moment, iau pe loc decizia să fac pas înapoi la o asemenea
concurenţă. Îmi zic, că trebuie o pregătire temeinică, voi încerca la anul. Un înger mi-a citit
gândul, la ieşirea din facultate îmi iese în cale profesorul Ioan Andone, care preda disciplina de
Informatică la Facultatea de Ştiinţe Economice. El era o veche cunoştinţă de a mea şi un bun
prieten la nevoie. Pe el îl regăsim şi în alte episoade din viaţa mea. Mă întreabă ce fac la
Universitate, îi vorbesc despre intenţia mea şi despre faptul că nu sunt hotărât să mă arunc în
luptă. Aproape că m-a luat de mână, a mers cu mine la secretariatul facultăţii şi mi-am depus
actele pentru înscriere. El mi-a explicat că numărul de înscrişi pe loc, nu este un motiv de
îngrijorare, pentru că unii vin pentru încercare, alţii se adună mai greu în timpul examenului, ştiu
carte dar nu reuşesc, cei care luptă cu adevărat pentru un loc în facultate rămân mai puţini. Apoi
este şansa fiecăruia, care trebuie apărată şi să credem în ea.
Discutam cu un om, cu o pregătire profesională de excepţie, fusese trimis cu bursă în
America de către statul român. Era o autoritate în disciplina pe care o preda, cunoscut ca foarte
exigent de către studenţi. Un perfecţionist, întâi cerea de la el şi apoi de la alţii.
Examenul a fost prin probe scrise, altă coincidenţă în sala de examen, cel care asigura
buna desfăşurare a examenului era profesorul Ioan Andone. O atitudine tonică la examenul de
admitere mi-a fost întreţinută şi prin participarea în sala de examen a fraţilor Sidor Ioan şi
Constantin. Cel mai curajos şi mai optimist era Ioan, el chiar a intuit subiectele de la obiectul
Geografie, dar nu a reuşit la examen. Cu Ioan eram coleg de serviciu, el lucra ca maistru. Era
un om capabil şi muncitor, cu simţul umorului, dar cred că nu a avut puţin noroc. Este de
apreciat că a încercat să-şi depăşească condiţia. Al doilea an nu a mai încercat, fratele său
Constantin, reuşise din prima. Aşa este în viaţă, când tragi un loz necâştigător, eziţi să-l mai
tragi pe al doilea. La timpul respectiv erau mulţi tineri angajaţi în câmpul muncii care urmau
diferite forme de pregătire la învăţământul seral sau fără frecvenţă. Cred că atunci se făcea mai
multă carte ca acum, când se face pe bani şi au şansă de reuşită doar excepţiile.
Era un examen care se desfăşura în mare linişte, fiecare cu lucrarea lui, dar faptul că
eram în sală cu alţi combatanţi cunoscuţi şi prezenţa profesorului Andone, îmi dădea o
încredere anume, apreciam că îmi poartă noroc.
Aveam oarecum exerciţiul examenelor, ştiam ce înseamnă atenţia şi concentrarea, dacă
mai era şi ambianţă însemnau puncte câştigate. Am reuşit la examen şi au urmat cinci ani, de
cursuri zi de zi în fiecare seară. Făceam drumul invers, spre învăţământul de zi. De la cursuri cu
fără frecvenţă Facultatea de Filozofie, la seral Facultatea de Ştiinţe Economice.
Decanul de vârstă în anul nostru de studii, era Plaiu, el făcea naveta în fiecare seară de
la Paşcani cu un alt coleg mai tânăr. La terminarea facultăţii Plaiu avea 50 de ani. Câte eforturi
trebuie să facă omul pentru autodepăşire şi câte sacrificii! Era un reper acest om şi un exemplu
pentru noi.
Am admirat efortul de voinţă a acestor oameni, ca şi a altora mai tineri, din diferite unităţi
economice şi instituţii din Iaşi, care nu prea aveau înţelegere la locul de muncă, dar nu au
renunţat la facultate.
Multe cadre didactice, erau de vârsta mea, ceea ce m-a apropiat de ei, eram respectat şi
de multe ori luat în seamă, în special la seminarii, unde veneam cu experienţa din fabrică. Erau
profesorii persoane agreabile şi chiar empatice, poate şi unde apreciau eforturile noastre ca
studenţi seralişti. Nu de puţine ori eram daţi ca exemplu la studenţii de la cursurile de zi. Fiind
mai trecut prin viaţă şi şcoli, încurajam şi susţineam colegii, în special colegele la examene,
când emoţiile le tulburau gândurile şi le făceau să-şi înghită limba. Ad-hoc, mă transformam în
173
avocatul lor, susţinând în faţa profesorilor că au învăţat şi cu puţină înţelegere şi sprijin, pot
arăta ce ştiu.
Studenţii erau serioşi, nu lipseau de la cursuri şi seminarii, unii aveam o vârstă când
făceam multe lucruri de ruşine. Erau şi între noi discuţii, că unii “ şmecheraşi “ vânează notele şi
nu ştiu care colegă, făcea ochi dulci unui profesor şi nu avea emoţii la examene. Nota generală
în facultate, era de muncă şi seriozitate, cadrele didactice chiar îşi făceau datoria.
Erau cursuri, care se învăţau din clasă, spre meritul unor profesori ca : Todosia M. care
era şi rectorul Universităţii, Brânză I., Andone I., Rotaru A., Voinea Gh., Diaconiţa, Nica P. Sasu
C. şi alţii. De regulă ne rămân în memorie profesorii mai mult prin felul lor de a fi, decât prin
disciplinele care le predau. Obiectele preferate de noi, în mare măsură decurg din înclinaţia
noastră naturală. M-am simţit bine în mediul universitar, nu am avut dificultăţi la nici o materie
de studiu.
O surpriză placută a fost pentru mine, reîntâlnirea în cadrul facultăţii cu Petru Radu, care
după o trecere episodică pe la judeţul UTC Iaşi, a urmat cursurile facultăţii de ştiinţe economice,
fiind un student eminent. A ajuns apoi asistent universitar la disciplina Organizarea muncii în
industrie, unde titular de disciplină era profesorul Rotaru A., un om deosebit de exigent. De
menţionat că Petru desfăşura această activitate la învăţământul seral, concomitent cu
activitatea din producţie. Pentru mine el era un exemplu şi un imbold. Pe acest om cu o fire de
luptător şi înclinaţie spre rigoare şi perfecţiune, l-am urmărit şi peste ani, oferindu-mi motive de
satisfacţie. Aşa m-am întâlnit cu el, la sediul firmei Sedcom Libris Iaşi unde era director, pentru a
mă consulta într-o speţă de gestionare a acţiunilor dobândite de salariaţii firmei, în cazul meu de
la firma Ceramica Iaşi. Am apreciat atunci, modul inteligent şi ingenios de adjudecare a
acţiunilor firmei sale în folosul salariaţilor. Îmbinând armonios necesităţile de dezvoltare si
modernizare a firmei cu un grad tot mai ridicat de satisfacere a nevoilor salariaţilor. Este Petru
un om care a muncit, a învăţat şi a reuşit.
Insist asupra acestui personaj, care reflectă faptul că ne poate influenţa traiectoria în
viaţă şi orânduirea socială, dar poate mai mult propria noastră opţiune, urmărirea unui ţel şi
lupta de zi cu zi, pentru a-l atinge.
Poate fi şi un argument că te puteai realiza ca om şi în socialism, cei care te promovau
într-o anumită muncă nu pariau pe mârţoage ci pe cai pur sânge. Aşa cum cine a muncit în
socialism, o face chiar mai bine în capitalism, reuşind să se readapteze, să se reinventeze şi
chiar să performeze. Deşi întâlnirile mele cu Petru au fost sporadice, mă onorează să fim colegi
de generaţie şi deşi apropiaţi ca vârstă, l-am luat ca exemplu într-o perioadă a vieţii mele.
În sesiunile de examene am făcut de-a lungul anilor de facultate un tandem redutabil cu
Paul Profir, un coleg de facultate mult mai tânăr ca mine. Un băiat inteligent, studios, muncitor,
mânca matematica pe pâine, când se apuca de ceva ducea la bun sfârşit. Era singur la părinţi,
ceea ce îl făcea ca în unele situaţii mai mult să tatoneze decât să acţioneze. Făcea parte din
categoria oamenilor orientaţi, dacă se putea obţine ceva mai uşor, nu se potrivea să omoare
caii. Ne-am completat foarte bine împreună, nu aveam întrebări la care să nu reuşim să
răspundem şi nici examene amânate sau cu note sub opt. O fire echilibrată, uneori cam credul,
ceea ce-l făcea să aibă şi decepţii, în timp s-a maturizat. Aşa a ajuns ca într-un timp relativ scurt
de la terminarea facultăţii, profesând în învăţământ să-şi dobândească toate gradele didactice şi
să fie un profesor apreciat la un liceu economic din Iaşi. Sunt recomandate aceste întovărăşiri
în viaţă, ele oferă nu numai susţinere şi sprijin reciproc, ci şi cultivarea spiritului de competiţie.
Interesante erau şi discuţiile care le aveam cu profesorii în pauzele de la cursuri, când
schimbam impresii asupra treburilor ţării. Aveau şi profesorii nedumeririle lor, că nu toate în
realitatea cotidiană erau după carte, multe se făceau după ureche şi după cutume care nu prea
aveau legătură cu logica, eram în perioada anilor 1980-1985. Noi studenţii mai continuam unele
discuţii şi pe stradă când plecam de la cursuri, când o dădeam pe bancuri sau dacă discuţia nu
era “ criptată “, ne uitam atenţi în jurul nostru. Nu erau atunci, telefoanele care să te poată
înregistra în mediul ambiant, dar puţină prudenţă nu strica.
174
La terminarea facultăţii, lucrarea de diplomă a fost cu aplicaţie la Întreprinderea de
materiale de construcţii Iaşi, cu referire la forţa de muncă. A fost o lucrare muncită şi cu aplicaţie
la o realitate concretă, nici profesorul îndrumător Rotaru Anton (simplă coincidenţă de nume) nu
accepta surogate. Poate de aceea mulţi studenţi îl ocoleau. Am susţinut lucrarea cu diapozitive
(era un început de modernizare). Nota 10 era pusă deoparte, fiind o prezenţă frecventă şi în
carnetul meu de note în timpul anilor de studii.
Au fost şi colegi care au recurs la fuşaraie, au luat o lucrare mai veche, au schimbat
antetul şi hai la examen, uneori fiind în complicitate cu un profesor. Îmi amintesc un caz, când
un coleg şi-a luat o lucrare, la un şantier de construcţii, unde nu a avut curiozitatea nici să
meargă să vadă sediul şantierului. Întrebarea la examen, a fost unde este sediul şantierului şi
ce fel de construcţii face. Pe moment s-a făcut mare linişte şi s-a trecut repede la alt subiect.
După examen, coordonatorul lucrării, certa pe hol studentul: “ Chiar aşa de proşti prieteni am
eu, care nu îşi iau un minim de măsuri, să nu ne facem de râs ?! “
La banchetul de terminare a facultăţii, organizat la restaurantul Bolta Rece, la care au
participat absolvenţii anului nostru şi profesorii, a fost o atmosferă relaxată şi plină de voie bună.
Erau trăiri diferite faţă de cele încercate la terminarea studiilor la facultatea de Filozofie. Poate
eram la altă vârstă, relaţionarea mai apropiată cu profesorii şi faptul că au fost cursurile cu
frecvenţă.
La un moment dat, îmi spune profesorul Brânză, că o colegă din fabrică care a fost
studentă, tot la învăţământul seral, cu vreo doi ani înaintea mea, i-a sugerat să mă pice la
examen. Era o duduie, care lucra la departamentul financiar, această persoană intrase în folclor
cu o spusă de a ei că “ o anumită parte a corpului nu are contoar “. Această calitate credea că îi
poate da o oarecare influenţă asupra unor bărbaţi. Cum se poate constata, sunt şi lucrături în
viaţă, care mai devreme sau mai târziu, tot ies la iveală. Dar descoperim şi un alt fel de a te
descurca în viaţă care este valabil şi astăzi.
Problematica abordată în lucrarea de licenţă, am prezentat-o şi la Centrul de instruire a
cadrelor din Ministerul Industrializării Lemnului şi a Materialelor de Construcţii, fiind o experienţă
generalizată şi în alte unităţi economice din cadrul ministerului.
La poza de final, când am terminat cursurile Facultăţii de Ştiinţe Economice, unii
profesori nu cu mulţi ani mai în vârstă ca mine mă întrebau: “ Domnule Rotaru acum că aţi
terminat Facultatea de Ştiinţe Economice, de ce facultate vă mai apucaţi? “
Răspunsul meu a fost că dacă m-aş gândi la carieră şi la ce mi-ar place cu adevărat, ar
fi o opţiune pentru Facultatea de Drept. Începeam să iau distanţă faţă de politică. Dar această
dorinţă de a împarte dreptatea, era de fapt, tot un anumit fel de a face politică.
O altă variantă de răspuns, dacă am în vedere că au devenit sâcâitoare pentru mine
unele probleme de sănătate, mă pot gândi la Facultatea de Medicină. Erau vise mari. “ Nu visa
vise mici, pentru că ele nu au puterea să mişte inimile oamenilor “ ( Goethe ).
Era totul mai mult un joc de cuvinte, pentru că poate din neglijenţă şi din dorinţa de a
termina cu orice preţ facultatea, am forţat un reumatism poliarticular, până ajunsesem să nu pot
pune tălpile în pământ, mergeam foarte greu şi cu dureri uneori insuportabile. Mă aflam într-o
situaţie similară cu cea din fabula lui Esop a găştei cu ouăle de aur, unde ţăranul lacom şi
nerăbdător, nemulţumit să obţină un ou de aur în fiecare zi, omoară găsca să le ia toate odată.
Revenind la mine, după ce mă dovedisem în timp o ” găscă ”, care avea oarecum menirea să
facă ” ouă de aur ”, am început atât ca pornire interioară cât şi ca rezultat a unor influenţe
exterioare, să forţez găsca pentru a face mai multe ouă pe zi, storcându-i puterile până la
epuizare şi chiar îmbolnăvire. Am produs premeditat şi nesăbuit un dezechilibru între
posibilităţile de refacere ale organismului şi ambiţia de a înregistra noi victorii în viaţă ( ouă de
aur ).
În viaţă bucuriile se lasă aşteptate iar necazurile vin neanunţate. Oricât ai fi de pregătit
pentru viaţă “ nu poţi face ca păsările nefericirii să nu zboare pe deasupra ta, dar poţi să le
împiedici să-şi facă în părul tău cuiburile “ ( proverb chinezesc ). Poate secretul acestei reuşite
175
stă în împăcarea cu tine şi cu lumea înconjurătoare şi într-o înfrânare a dorinţelor exagerate.
Este în acest sens un pilduitor îndemn din Mahabharata:
“ Doreşte bunuri accesibile, niciodată lumi inaccesibile.
Bucură-te de cele prezente şi nu te omorî din cauza celor viitoare. “
Sunt pline de înţelepciune aceste învăţături, dar din păcate le pătrunzi sensul şi
înţelesul, mult prea târziu în viaţă. O nemulţumire controlată, ne poate stimula să păstram ce-
am dobândit şi să tindem spre alte înălţimi. Păstrând linia unui proverb şi eu căutam deşi nu
reuşeam mereu, să nu am penele mai mari ca cuibul, adaptându-mă din mers, la noile realităţi
ale vieţii. Şi apoi chiar doream să şi zbor cu aripele şi penele mele.
După cum rezultă din peripeţiile parcurse până în prezent, “carnea macră “ din sandvişul
vieţii mele a fost mereu sănătatea. Cum încercam ca un zmeu să iau înălţime, numai ce venea
o mână nevăzută şi mă trăgea de sfoară în jos. Dar mereu am avut forţa, chiar dacă pierdeam
din înălţime, să nu ajung să mă târăsc pe pământ. Toate aceste încercări la care mă punea
viaţa, parcă era un fel de a-mi face în ciudă să nu mă pot bucura că am depăşit un obstacol sau
poate am repurtat chiar o victorie. Era un fel de joc de-a ascunselea, când mai totdeauna mă
găsea repede boala. Îşi făurise boala un fel de teatru de operaţiuni în organismul meu. Mă
alătur astfel spusei lui Emil Cioran: “ Boala este modul în care moartea iubeşte viaţa, iar
individul teatrul acestei slăbiciuni “. O fi iubind moartea, viata prin mesagerul ei boala, numai că
la o anumită vârstă, o siluieşte şi chiar o violează. Dar nu mă complicam eu atunci cu
asemenea sofisme, fiind programat pe o altă vorbă de duh: ” Garda moare, dar nu se predă ”.
Să urmărim o nouă ofensivă a bolii pe tărâmul sănătăţii mele, prin care s-a profitat că eu eram
în inferioritate atât numerică cât şi ca nivel de dotare.
După transferul deja menţionat de la Spitalul de Neurochirurgie la Spitalul de
Recuperare Iaşi, am şi aici o serie de internări succesive, la secţia Reumatologie. Deşi se mai
ameliorau puţin durerile, poliartrita avansa. Şi-a trimis întâi la înaintare un cioc de calciu la
călcâiul drept, l-am tratat cu indiferenţă şi cu proceduri paleative, până a ajuns cât o măsea şi
mă obliga să merg în vârful degetelor de la picioare, balerin fără voie, călcam pe “ poante “.
Încerc o tratare medicamentoasă nerelevantă, care m-a dus direct la operaţie. De ce nu
s-ar molipsi de “ cioc “ pe principiul bilateralităţii şi al doilea călcâi, pe care l-am mângâiat în
faza incipientă cu cinci şedinţe de raze Roengen şi s-a vindecat pentru totdeauna, fără efecte
secundare şi neplăceri ulterioare.
Forţând vârful degetelor de la picioare, mi-am stricat mersul, deranjând scheletul osos al
întregului organism, se suprapusese clavicolele vreo doi centimetri una peste alta, eram o
jucărie stricată. Plecam dimineaţa din casă la serviciu şi până ajungeam în staţia de tramvai, se
dădea greu mersul, lacrimile în ochi veneau nechemate, parcă călcam pe creer. Odată urcat în
tramvai, uneori mi se oferea loc, nu puteam sta pe scaun, pentru că la coborâre nu mă mai
puteam ridica şi preferam să călătoresc în picioare. Evitam să-i privesc în faţă pe cei din faţa
mea, pentru că citeam compătimire în privirea lor şi nu-mi făcea bine. Să nu treacă nimeni prin
ce am trecut eu! Traseul meu era de la Gara Mare până la Intreprinderea de Materiale de
Construcţii Iaşi, aşadar traversam Iaşul. Uneori era foarte mare aglomeraţie în tramvai, mergea
lumea şi pe scara tramvaiului; nu de puţine ori aşteptam să treacă trei tramvaie până aveam
curajul să mă urc în siguranţă în unul din ele. O siguranţă care deseori se spulbera pe traseu.
Asistam uneori la adevărate răzmeriţe în staţiile de tramvai, când nu mai veneau
tramvaiele, atunci încasau cei de la Intreprinderea Judeteană de Transporturi Locale Iaşi,
înjurături şi ameninţări care încetau doar când apărea maşina de intervenţie, pe care o
urmăreau toţi cu privirile până dispărea în zare. Se făcea apoi linişte, până venea maşina
respectivă cu tramvaiul defect sau rezolvau defecţiunea. Uneori pur şi simplu se oprea curentul
176
electric şi atunci tramvaiele staţionau. Începea iar agitaţia călătorilor, că au plătit bilet şi că
întârzie la serviciu; toţi nervii se vărsau pe casiera din tramvai, un fel de acar Păun care trebuia
să aibă nervii tari. Până la urmă, lumea nervoasă, cobora buluc din tramvai şi o lua la
sănătoasa pe jos spre serviciu. Din nefericire erau dese asemenea faze. Cei legaţi de
mijloacele de transport în comun, ca măsură de prevedere, localizaseră diferiţi colegi sau
cunoştinte cu maşini personale, la care le ştia programul şi traseul pe care circulau şi mergeau
cu “ ia-mă nene. “ În asemenea momente, eu eram ultimul care cobora din tramvai; stăteam şi
mai aşteptam, poate, poate... Uneori aveam noroc şi pornea tramvaiul, alteori dacă eram pe la
Combinatul de Fibre Sintetice sau pe la Fabrica Metalurgică, mă aventuram să o iau pe jos
până la Fabrica Ceramica. Un traseu de chin pentru picioarele mele, dar mă luam şi eu după
alţii care aproape fugeau spre serviciu. Coborâseră pe atunci în unele fabrici, cei din conducere
“ milităria din pod “, o altă culme a absurdului, cu sancţiuni pentru cei care întârziau la serviciu.
Parcă anume se făcea să fie înrăită şi stresată lumea. Te apuca mila cum cei din şirul indian
care se deplasa pe jos, priveau disperaţi la maşinile care treceau pe lângă ei, dacă nu este
cineva cunoscut sau dacă mai are un loc liber în maşină. După aceste duşuri nervoase şi efort
fizic, ajungeai la serviciu numai bun de muncă.
Îmi amintesc o faza amuzantă. Se circula iarna aproape pe întuneric. Programul la
fabrică, începea la ora 7. Cum mă deplasam într-o dimineaţă prin Piaţa Unirii către staţia de
tramvai, îmi iese în cale un zdrahon de om, care părea că nu avea nici o intenţie să circule pe
dreapta, eu mă deplasam greu şi nesigur; ajunge în faţa mea şi mi se adresează pe un ton
răstit:
- Cât îmi dai?
În primul moment mă schimb la faţă, încercam să mă caut prin buzunare,
dar realizez că erau goale şi răspund în următoarea secundă:
- 50 de ani. Şi fac un pas lateral deplasându-mă mai departe. Face şi el
câţiva paşi şi mi se adresează din nou:
- Ai ghicit, nu-i aşa că ai 40 de ani?
- Ai ghicit, îi răspund şi merg mai departe. Îmi spun în sinea mea că mare
este grădina Domnului!
Putea să se termine şi altfel această păţanie, dacă aş lua în considerare faptul că la ora
respectivă nu se prea circula pe stradă şi în caz de ceva nu mă puteam apăra sau să sper că
sare cineva în ajutor. Dar ce mai conta, la durerea pe care o purtam cu mine.
Dacă mai adaug şi frecventele crize de spasmofilie, care mă vizitau în special toamna şi
primăvara, când “ muream “ prin asfexiere de cel puţin două ori pe zi, nu mă prea puteam
bucura că aveam a doua licenţă cu nota 10. Sunt momente în viaţă, când realizezi cât de puţin
contează cele din jurul tău. Şi te întrebi de ce atâta zbucium? De ce atâta suferinţă? Parcă
despre Alexandru Macedon se spunea, că a lăsat dorinţă, ca după moarte să i se aşeze pe
mormânt o statuie cu palma mâinii desfăcută, pentru a arata că nu iei nimic cu tine în mormânt.
Câţi realizăm în marea noastră grabă pământească, acest simplu şi mare adevăr ? Avem şi
varianta românească, asupra averii omului la “ plecare “, pusă în cântec de Maria Dragomiroiu: “
Patru scânduri şi un cui, asta e averea lui “.
În momentele acelea, când respiram durere în fiecare zi, pentru a-mi da putere îmi
imaginam patimile lui Iisus Hristos. Aş exemplifica în acest sens o situaţie la limită. Într-o zi de
primăvară ploioasă, eram în zona Combinatului de Utilaj Greu din Iaşi, în plină stradă şi deodată
simt că nu mai pot respira şi mă prăbuşesc. Pe cutume cunoscute, prejudecăţi şi cât de săritori
sunt uneori cei de lângă noi, primul gând a fost că nu am nici o şansă să scap, dacă voi cădea
în stradă, nimeni nu mă va lua în seamă, se vor pronunţa din oficiu: “ Este un beţiv “.
Constatam că deşi mă trăgeam singur de urechi, îmi muşcam degetele de la mâini,
foloseam diferite puncte de presopunctură, nu puteam fi pus în stare de funcţionare. Mă opresc,
mă las pe vine şi aştept cu mâna pusă în dreptul inimii. Trec mai multe maşini pe lângă mine,
chiar şi persoane mergând pe jos, nu am atras la nimeni atenţia.
177
Opreşte după un timp o maşină de culoare roşie, din care coboară un bărbat, care mă
întreabă:
- Suferiţi cu inima?
Îi răspund că este o criză de lipsă de calciu şi nu mai pot merge.
Acest OM m-a urcat în maşina sa şi m-a dus până acasă; locuiam în Podu Roş, la etajul
patru al unui bloc. Nu-i ştiu numele acestui om, de mai trăieşte să-i dea Dumnezeu sănătate.
Aşa am reuşit să-mi sperii soţia, care s-a nimerit să fie acasă. Îmi pierdusem cunoştinţa,
dădeam din picioare şi tremuram din tot corpul. Speriată a plecat prin vecini după ajutoare. Mi-
am revenit greu, nu mă puteam încălzi, dar o injecţie de calciu a făcut minuni. Iar am avut
noroc, vecinii de lângă noi lucrau în domeniul medical, el medic şi ea asistentă medicală, s-a
nimerit ca doamna să fie acasă.
Pot părea amănunte, aceste episoade din viaţa mea; le reiterez însă pentru a arăta rolul
clipei, această cărămidă a vieţii, în a continua sau a curma firul vieţii noastre.
Schemele de tratament de regulă se fac pentru bolnav şi nu pentru boală. Eu eram
inclus în schemele clasice de tratament al poliartritei, nu mai iau în calcul psoriazisul sau
diagnosticul menţinut de medicii de la Neurologie cu leuconevraxita, de aceea orice internare la
Reumatologie era o ameliorare. Nici medicii nu mă trişau, pe biletele de ieşire din spital, nu-şi
arogau altă reuşită, decât “ ameliorarea “. Boala mea reclama mişcare, constatam şi eu că
atunci când stăteam, era mai rău. Nu era o soluţie nici concediul medical sau „Vai Doamne!”
pensionarea medicală. Era limpede - serviciul mă ţinea în viaţă. În timpul zilei interveneau alte
dominante pe scoarţa cerebrală şi durerea se mai estompa, fiind pusă pe poziţia de aşteptare.
Mergeam greu, şchiopătam, stricasem tălpile la ambele picioare, tot încercând să calc
pe “ zone “ mai puţin dureroase. Ajunsesem o “ babă nebună “, adunam tot felul de leacuri
băbeşti, poate va fi vreo unul miraculos. Băi în butoaie cu tot felul de fierturi din buruieni, în lână
de oaie nespălată, împachetări cu argilă, cu varză.
La un moment dat am recurs la o soluţie radicală. Pun la macerat în alcool cu mai multe
grade, lămâi şi cu soluţia aia cleioasă, mă ung pe tălpile picioarelor, luând monturile
reumatismale drept “ bătături “ şi mă aleg cu sensibilizarea până la usturime a tălpilor
picioarelor. Mi-am făcut-o cu mâna mea. Unde duce disperarea!
Dar ce nu te omoară, te întăreşte; eu continuam să merg la serviciu, a se vedea că
situaţia mea s-a agravat în ultimii doi ani când urmam şi cursurile Facultăţii de Ştiinţe
Economice. Fiind urmărit de aproape de acest “ cor al Casandrelor “ în planul sănătăţii, eram
hotărât să merg înainte, fără nici o intenţie de a mă opri. Are viaţa în ea şi un iz de drog, este o
dependenţă pentru un ţel, o ţintă, nu ar trebui să ne sperie, dar o abordare echilibrată a
provocărilor ei, ne poate scuti de multe neplăceri. Pentru că altfel, ajungi în situaţia măgarului lui
Buridan, care tocmai când începuse să înveţe să mănânce, a dat „ortul Popii”. Fără odihnă şi
fără bucurii pleci lesne din lume, fără să apuci să ştii.
Eram ca un sportiv, într-o continuă Olimpiadă. Înţeleaptă vorba: “ Nu-i da Doamne
omului cât poate duce “!
Am muncit, am suferit, am obţinut victorii şi am primit ca medalii, liberă trecere prin
„vămile vieţii”. Nu a fost să mă bucur ca alţii de viza “ Shengen “ pentru a mi se permite intrarea
liberă la plăcerile vieţii. Totul a fost la suprapreţ; faptul că m-am născut “ bogat “, am putut plăti
toate “intrările “ şi să mai rămân şi cu o rezervă de şansă.
Eram uneori în staţia de tramvai şi se apropia câte un cunoscut de mine care mă întreba
prevenitor: “ Dar ce ai păţit ? “.
La serviciu, strângând din dinţi, mă străduiam din răsputeri să nu sufere munca. Nu
doream admiraţie, dar nici compătimire. Dar cum ştim că lumea e sinceră şi uneori plină de “
bunăvoinţă “, mai ales lucrând la departamentul Resuse Umane, care este “ paratrăsnetul “
oricărei firme, aveam parte şi de unele gratulări şoptite, de genul: “ Cancerosul ăsta” sau “
Şchiopul dracului “. Erau unii care puneau altfel accentul: “ Săracul, cred că are cancer! “. Cum
a spus Cervantes “ Din copacul căzut, toţi fac surcele “
178
Dar, Lumea cu ale ei şi noi cu ale noastre; nu trebuie să facem o medie din cele două
atitudini a celor din jur, dar ceva adevăr poate că era, deoarece şi eu simţeam că mi se înecau
corăbiile. Şi apoi, suferinţa are un mod neruşinat de a se imprima pe faţa omului.
În una din internările mele la secţia de Reumatologie, printr-un vis am fost asigurat, că
medicamentul care îmi poate ameliora starea de sănătate este Feldene, fabricat atunci de
italieni. În timp a apărut şi la noi sub denumirea de Piroxicam. Un medicament miraculos pentru
mine, l-am folosit cu intermitenţă peste nouă ani. La un moment dat îl aveam în buzunar şi nu
aveam nevoie de el. Pentru a nu crea dependenţă îl mişcam dintr-un buzunar în altul. M-am ferit
să creeze dependenţă şi apoi puţină durere este un semn că existăm şi trăim. Recurgeam la
pastile, atunci când durerea sărea peste cal. Nu o să-mi explic niciodată cum am ajuns la acel
medicament, citisem undeva despre el sau a citit altcineva pentru mine!
Am toată recunoştinţa pentru domnul profesor Carasevici şi domnişoara doctor Corina
Nacu de la Clinica de Reumatologie a Spitalului de Recuperare Iaşi, pentru modul special în
care am fost tratat, competent, uman şi inspirat, ceea ce mi-a dat o oarecare autonomie de
mişcare şi consilierea pentru a mă împăca cu mine şi cu durerea.
Chiar şi în aceste circumstanţe, mi-am propus să mai încerc şi altceva. Era un exerciţiu
de voinţă, cu puţinele puteri pe care le mai aveam, dar merita. Cum spune un proverb englez: “
Să te străduieşti, să cauţi, să nu găseşti, dar să nu te dai bătut “.
Când ţi-ai şubrezit sănătatea, ce întreprinzi pentru a o repara, nu se mai face după un
plan, o iei în toate direcţiile, unde s-a mai auzit, unde s-a mai văzut şi eşti la mâna întâmplării.
Este o situaţie de la sine înţeleasă, că în capitala ţării se găseşte totdeauna ce este mai
bun, mai special şi mai la îndemână. Aceste presupuse facilităţi, datorându-se faptului că aici
sunt dirijate şi resurse îndestulătoare, materiale, financiare şi umane. În capitala ţării, veghează
şi „ochiul” vigilent al guvernanţilor care se presupune că ar determina ca tot ce se face să fie de
calitate, competitiv cu ce este mai nou într-un domeniu sau altul.
Sub aceste auspicii, întreţinute de o anumită “ faimă “ dobândită de capitală în timp, m-
am înscris şi eu pe lista de aşteptare pentru a-mi ameliora problemele de sănătate. Cu sprijinul
lui Ioan Toma, care era prim secretar la Comitetul Central al UTC, am încercat o internare la
Centrul Metodologic de Reumatologie din Bucureşti, unde de regulă se făceau internări pentru
analize şi diagnosticare, despre care auzisem că acolo se fac minuni. Ioan a fost promovat la
UTC, când eu eram angajat la Comitetul Municipal UTC Iaşi, lucrase ca operator chimist la
Combinatul de Fibre Sintetice Iaşi. Între timp a urmat cursurile Facultăţii de Drept la
Universitatea „Alexandru Ioan Cuza” din Iaşi, urcând treaptă cu treaptă, până la funcţia de prim
secretar la Comitetul Judeţean UTC Iaşi şi apoi la Comitetul Central al UTC. Un om deosebit,
săritor la nevoie, a făcut-o nu numai pentru mine, ci şi pentru alţii; era modest, inteligent şi
sufletist. Pacăt că a avut de tras la Revoluţie, atunci când nu mai avea nimeni timp să aleagă
neghina din grâu.
Am mers la Bucureşti în iarna anului 1987, însoţit de Paul Popistaş, un coleg cu care am
lucrat împreună 30 de ani. Aveam nevoie de însoţitor, erau momente când îmi pierdeam
încrederea în forţele proprii, trebuia să fiu sprijinit la mers. A fost o aventură această deplasare,
s-a înzăpezit trenul şi am aşteptat mai multe ore pe traseu în câmp deschis, totul era o mare de
zăpadă, se făcuse frig, ceea ce pentru boala mea era total neindicat. Este şi ăsta un mod de a fi
pus la încercare omul. Ca să nu disperi, de regulă te gândeşti pe moment, că ceea ce pare la
limită, îţi va uşura următoarele etape de parcurs, că nu poate fi numai rău, nu de altceva dar te
poţi obişnui cu el.
179
Înainte de a pleca la Bucureşti, era o problemă cazarea până la internarea efectivă. Cum
zvonul cu “ cancerul “ circula şi prin familia mea, o soră de a soţiei, cu apartament în Bucureşti,
nu şi-a arătat disponibilitatea să mă cazeze la ea. M-a durut acest lucru, de aceea nu am
acceptat, nici să mă caute pe la spital cât am fost în Bucureşti. Au trecut anii şi a constatat pe
propria piele ce înseamnă suferinţa. Îmi pare rău de ea, am iertat-o dar nu am uitat-o.
Recomandarea celor păţiţi de a „nu te combina” cu neamurile, mai ales la nevoie, fiind mai de
preferat străinii, este valabilă şi în cazul meu.
La Bucureşti, am fost primit la directorul general al Centralei de Materiale de Construcţii
Bucuresti, Romul Marta care m-a dat în seama omologului meu de la Centrală, Grigore Gugu,
pentru a fi ajutat în perioada staţionării mele în Bucureşti. Ei mi-au asigurat cazare şi un premiu
substanţial în bani, care mi-a fost de mare folos la Centrul Metodologic de Reutomalogie
Bucureşti. Aici era director doamna Doctor Naghiu, membră a Consiliului Mondial de
Reumatologie, o persoană cu oarecare faimă în România pe domeniul său de expertiză. Mă
făcusem până atunci destul de cunoscut de către cei de la Centrală, ca să fiu băgat în seamă şi
chiar ajutat.
Peste ani, când Romul Marta a fost pensionat şi nu îl mai cunoştea nimeni, avea nevoie
de medicamente suferind de inimă şi a apelat la unele firme din ramura noastră, printre care şi
la Ceramica Iasi, unde era director general Adrian Cehan un om care ştia că îl preţuieşte şi îl
poate ajuta la nevoie. Eu fiind membru în Consiliul de Administraţie, am pledat pentru a fi ajutat
acest om, care la rândul lui, sunt sigur că a mai ajutat şi pe alţii, nu numai pe mine. De multe ori
în viaţă constatăm, ce mică este Lumea! Cugetam în sinea mea, să munceşti o viaţă şi cu
funcţii de mare răspundere, ca la pensie să fii nevoit să renunţi la medicamente, pentru că nu-ţi
poţi permite, pare incredibil, dar este adevărat. De prea multe ori eşti pus în situaţia să gândeşti
că răsplata este în Lumea de Apoi, dar dacă poţi face un bine să nu eziţi, pentru a nu-ţi trăda
menirea ta de om şi pe care îl poţi primi şi tu când ai nevoie tocmai de unde nu te aştepţi.
A doua zi de la sosirea în Bucureşti, am fost primit de Ioan Toma la sediul Comitetului
Central al UTC. Acesta mă aştepta de la prima oră a dimineţii. M-a primit cu multă căldură şi
mare disponibilitate de a mă ajuta. Nu ştia cu ce să mă servească ( am optat pentru un ceai).
Eram în perioada când cultul personalităţii lui Ceauşescu era la apogeu. Se discuta tot
mai insistent că Ceauşescu, ar face totuşi eforturi să înţeleagă realităţile ţării, dar ea - Elena
Ceauşescu face şi desface, inducând chiar o anumită frică în activul de partid din imediata
apropiere a lui Ceauşescu. Erau anii exagerărilor de tot felul, parcă nu se făcea a bine.
După cum conducea discuţia Tomiţă (cum îi spuneam noi), am dedus că în sediu, în
biroul lui, se poate discuta doar în cimilituri. Ceea ce nu intra sub nici o urmă de bănuială, era
inşiruirea unor realizări, faptul că este apreciat pentru ce face şi că se cere implicare. Însoţindu-
mă Tomiţă până la spital, în stradă am putut discuta şi în alt registru, faptul că toată lumea este
în poziţie de drepţi în faţa “Tovarăşei “ şi că el relaţionează bine cu Ceauşescu. Îmi spunea în
acest sens, că nu de puţine ori este avizat de cei de la cabinet, înainte de a ajunge la “Tovarăşul
“, care este motivul convocării şi cum trebuie pusă problema. Cum se spune în teoria
managementului se crease în sediul Comitetului Central un management paralel. Până la urmă
Tomiţă era prins într-un angrenaj al sistemului, el nu a patronat excese sau alte aspecte
imputabile. Chiar şi după Revoluţie am auzit oameni, care au fost într-o nevoie sau alta, inclusiv
de locuinţă şi au fost ajutaţi de Tomiţă. L-am întâlnit de două ori după Revoluţie pe Tomiţă şi l-
am văzut odată la emisiunea lui Ion Cristoiu la televizor; a rămas acelaşi om modest, echilibrat,
omenos şi sensibil. Nu a fost un tupeist, că acum era în Parlament, el avea ţara în inimă şi nu la
butonieră cum o au alţii astăzi.
Revenind la spital, am fost internat şi imediat de a doua zi am trecut la analize medicale.
Din primele zile am constatat că în acel centru, ceva “ pute “. Tratamente aplicate preferential,
era o luptă surdă, pentru influenţă şi putere între cadrele medicale şi mai multe persoane
internate, care se aflau acolo în “tranzit “(aveau nevoie de documente medicale).
180
Era un inginer hidrotehnist, care lucrase la mai multe hidrocentrale din ţară, internat de
două săptămâni şi primea două pastile pe zi; suferea pentru faptul că nu era băgat în seamă şi
nu are aplicat tratament adecvat. În timp ce alţii, pe lângă tratamentul zilnic, aveau şi rezerve de
medicamente puse sub pernă. Se dădeau şi se primeau bani şi produse alimentare, care
cumpărau atenţia şi grija medicilor. La internare se făcea un “ studiu de piaţă “, pentru a şti ce
să faci să fii în rând cu oamenii.
Peste o săptămână după ce termin analizele medicale, constat că doamna doctor
Naghiu, se uita la mine ca şi cum parcă mă cunoaşte de undeva. Las să mai treacă câteva zile,
mi se părea ca sunt tot mai neglijat şi trec direct la „cod roşu”. Îl sun pe Tomiţă şi îi spun
codificat, că este ceva putred în Danemarca. Tomiţă, care trăia în România şi le ştia şi pe ale
Popii şi pe ale Doctorului, a înţeles repede cum pot fi mişcate lucrurile, numai ce-l văd că vine a
doua zi cu un braţ de trandafiri şi o cutie de bomboane direct la doamna doctor Naghiu. Sunt
invitat de urgenţă la cabinetul acesteia, când ajung dau cu ochii de Tomiţă, doamna doctor nu
se mai vedea de după trandafiri şi mi se adresează mieros: “ Vai dragă dar de ce nu mi-ai spus
că eşti moldovean de al meu?! “. Doamna doctor Naghiu, fiind de undeva din sudul Moldovei,
mă descoperise, în sfârşit. Tomiţă nu s-a oprit aici, mi-a adus o rezervă de ţigări străine şi de
ciocolată, pentru a îmbuna şi echipajul doamnei dr. Naghiu. Deşi era un om ocupat, avea o
funcţie cu răspunderi la nivel de ţară şi-a făcut totuşi timp să mă viziteze încă de două ori în
spital. Nu am să uit, mi-a adus odată dulceaţă făcută de soţia sa. Nu m-a lăsat să mă simt
singur şi neajutorat sau nevizitat, - familia mea era în Iaşi. După ani de cheltuieli pentru
cumpărarea apartamentului în rate, cu medicamentele şi frecventele internări în spitale, nu mai
erau bani de deplasări.
În acest spital (staţionar), erau persoane internate din toată ţara, de toate condiţiile
sociale. Nu am putut trece cu vederea şi o altă nemernicie pe care am văzut-o aici. Erau zile de
vizită, mulţi dintre internaţi erau bucureşteni, unii erau oameni cu poziţie şi stare, le prisoseau
multe din bunătăţile aduse de mulţii vizitatori pe care îi aveau, mâncau pe alese şi aruncau la
gunoi mâncăruri neîncepute. Odată nu au întrebat un coleg de salon, dacă nu pofteşte sau nu
serveşte!. Întindeau şi masa, ca o probă de “ dezmăţ “, în timp ce în jur erau alţi bolnavi cu
posibilităţi modeste sau la unii nu venea nimeni cu săptămânile. Nu mă refer la mine, că eram
trecut prin mai multe, fiind lecuit de pofte. O fază care a pus capac, a fost când un pacient a
cerut de la un altul cuţitul pentru a-şi tăia o felie de pâine şi a fost bruscat, ca şi cum se temea
să nu fie molipsit de lepră. Poate că ar trebui să le dăm circumstanţe la aceşti indivizi ajunşi,
care pe lângă proasta creştere, cochetau cu boala, având doar nevoie de documente medicale.
Aşa se întâmplă când unii intră în “ templul suferinţei “ care este spitalul, doar ca excursionişti.
Îmi era scârbă de aceşti roşcovani burtoşi, egoişti şi zgârciţi, care afişau o “ superioritate “
obraznică. Aici am constatat că “ şmecherii “ de Bucureşti nu se dezmint.
A doua zi după vizita lui Tomiţă, am intrat într-un regim de plimbări prin Bucureşti. Cu
maşina Salvării a spitalului, am fost trimis la fel de fel de analize, inclusiv cu microscop pe bază
de energie nucleară, pentru a-mi pune un diagnostic adecvat. Uneori erau voci care exprimau
pe faţă nemulţumirea. “ Cine este ăsta de îl plimbă în fiecare zi cu salvarea spitalului ?”.
Concomitent mi s-a schimbat şi schema de tratament, au apărut şi medicamente de care nu mai
auzisem. Am intrat şi într-o postură de “ cobai “, fiind la Centrul National Metodologic de
Reumatologie, unde veneau la perfecţionare, medicii reumatologi de la policlinicile din toată
ţara, am fost găsit ca cel mai bun obiect didactic vorbitor, beneficiind de o minuţioasă
examinare, că numai firul de păr nu mi l-au despărţit în patru. Acum aveam alt statut, nu eram
numai în atenţie, am devenit “vedetă “. După o lună şi jumătate de la internare, am fost trimis
pentru tratament în staţiunea Techirghiol.
Pentru că nu am mai avut cum să vin în Iaşi şi apoi să plec în staţiune, am fost găzduit
la nea Florică, un bucureştean, coleg de salon cu mine. Nea Florică, era mai în vârstă ca mine,
nu avea copii, am fost foarte bine primit în familia sa. Am mers împreună în staţiune. În staţiune,
fiind spre sfârşitul iernii, era rece; nea Florică, mă proteja, mă alimenta ca o pasăre pe propriul
181
pui. Eu mă deplasam greu, de aceea era mereu în preajma mea. Nea Florică era o copie la
indigo a lui nea Mitică, care vă amintiţi, m-a condus la ASCAR Bucureşti şi mi-a arătat pentru
prima oară Bucureştiul.
Ce oameni deosebiţi, sunt oamenii simpli, fără ifose, sinceri, fără ascunzişuri şi nu
sărăcesc niciodată când din puţinul lor dau şi la alţii! Norocul nostru este că sunt mulţi din
aceştia. Ei iau viaţa aşa cum este, nu forţează norocul şi nu o complică în mod inutil. Aceşti
oameni, nu visează castele în Spania, ştiu să-şi facă viaţa frumoasă pentru ei şi pentru alţii şi
folosesc cu măsură oportunităţile. Pentru aceşti oameni, care sunt nişte înţelepti înăscuţi, Cerul
vieţii lor are mai multe zile senine într-un an decât la alţii, care nu-şi află locul şi menirea.
La Techirghiol, făcând băi de nămol, cu cât te murdăreşti mai tare pe exterior cu atât ai o
şansă să te cureţi pe dinăuntru. Am întâlnit şi aici un medic care ştia meserie; am avut lungi
discuţii cu el pe probleme de viaţă şi asupra bolii mele, printre altele m-a asigurat că
inconvenientul acestei boli este că trăieşti mult. Nu pot spune că a fost prea compatibil acest
tratament cu afecţiunea mea, dar am încercat.
Revin din staţiune, înapoi la Centrul de Reumatologie Bucureşti, refac analizele, mi se
stabileşte diagnosticul şi sunt lăsat la vatră. Diagnosticul era cel stabilit de domnişoara doctor
Corina Nacu din Iaşi, încă înainte de a pleca să-mi caut norocul, prin alte părţi, pe numele lui,
poliartrită psoriariazică. Dar măcar nu mai aveam datorii faţă de mine, încercând şi altceva.
Trebuie să apreciez că doamna doctor Naghiu, era o personalitate în domeniul
reumatologic, conducea Centrul menţionat prin competenţă profesională, nu prin numire
politică. Că era partidul în toate, este o chestiune subînţeleasă.
În urma peripeţiilor mele prin ţară, am primit confirmarea că şcoala ieşeană de
reumatologie, dă clasă şi are reprezentanţi care îi fac cinste. După ce am avut această
convingere, nu m-a mai bătut gândul să merg în alte părţi, eram pe mâini bune. În fiecare an, la
trecerea în anul următor, după familia mea, prima persoană contactată pentru a-i ura sănătate şi
mulţi ani este domnişoara doctor Corina Nacu - o profesionistă desăvârşită şi un om deosebit.
În acele momente trăiesc bucuria că sunt un om norocos, o probă vie a unui experiment
medical reuşit, care o onorează şi eu îi datorez recunoştinţă. Într-un mod remarcabil, surprinde
sentimentul recunoştinţei Abert Schweitzer, la care numai am nimic de adăugat: “ Uneori flacăra
noastră se stinge, dar este reaprinsă de o scânteie a altuia. Fiecare dintre noi trebuie să fie
profund recunoscător celor care reaprind flacăra din noi “.
Bineînţeles că ne referim la un succes de etapă, mai am încă de purtat câteva “ războaie
“, dar să ne bucurăm de ziua de azi, că mâine poate fi mai rău.
Am primit recomandarea pentru a merge la Băile Felix; acest tratament în cazul meu a
avut efecte benefice resimţite. S-ar cuveni o menţiune asupra respectării schemelor de
tratament recomandate în fiecare staţiune. Cum am putut constata, românul, pe lângă
recomandările medicale exprese, în lăcomia lui, se autoplanifica pentru şedinţe suplimentare,
merge apoi la alte bazine din staţiune şi uită să mai iasă din apă. De multe ori, prin efectele în
timp, se agravează boala sau se dă în altceva. În trecerile mele prin spitale şi staţiuni balneare,
am avut încredere în medici şi am respectat schema de tratament. Am învăţat că trebuie să am
răbdare şi speranţă.
Să nu vă închipuiţi că eram în situaţia să sar într-un picior. Boala mea se instalase de-a
binelea, avea mutaţie definitivă în corpul meu. Ameliorarea era singura stare pe care o puteam
spera. În aceste circumstanţe, am recurs la o resetare a pretenţiilor, dorinţelor şi posibilităţilor
mele.
Mai mulţi medici, m-au consiliat asupra faptului că durerea este dirijată de la creier şi că
aici trebuie să ne concentrăm, la această cutie de rezonanţă. Îmi revine în memorie sfatul
profesorului doctor Carasevici: “ Trebuie să te simţi şi să te consideri un om normal “. Apoi erau
antecedentele mele, pline de învăţăminte sub aspectul rezistenţei la atâtea “ atentate “ la
sănătate, când am văzut atâţia oameni căzuţi prin spitale în jurul meu, pentru că şi-au pierdut
speranţa şi nu au mai făcut efortul să se ajute singuri. Aşa cum avem şi multe exemple de
182
oameni, care deşi fără mâini, ochi sau fără picioare, nu încetează să lupte, asigurându-şi
propria independenţă şi culoarul lor de viaţă, unii fac chiar performanţa de la a cânta cu
picioarele la pian, până la a pilota şi avioane. Rezultatul a fost că nu m-am lăsat copleşit, nu am
încetat să sper, să lupt şi chiar să şi înving. Nu puteam aştepta minuni, eram secătuit de vlagă,
prin eforturi de durată duse la limită, puteam fi asemuit cu un teren în pantă, spălat an după an
de ape, care a condus la eroziunea solului, până la formarea de crevase, care îl puteau face
impropriu pentru “ agricultură “.
Greutăţile şi sacrificiile din viaţă acţionează uneori ca şi soda caustică, care topeşte
grăsimile şi oasele şi în final iese “ săpunul “ care ne poate spăla păcatele noastre şi ale altora.
Poate de aceea, în unele momente, ne întrebăm: “ Oare păcatele cui trebuie să le mai trag? “.
Aceste încercări ne purifică, suntem ca o ţuică distilată de două ori, care are şi gust şi tărie.
Când treci prin atâtea necazuri şi le depăşeşti cu bine, înseamnă că eşti binecuvântat şi iubit de
Dumnezeu.
Revoluţiile sociale sunt consemnate de istorie, ca având impact asupra unor mase mari
de oameni, uneori chiar şi asupra cursului istoriei omenirii. Pe când revoluţiile în plan individual
rămân deseori anonime, poate unde nici nu au aşa mare impact asupra mişcării de rotaţie a
Pământului. Prin faptul că revoluţiile, ca fenomene ciclice care se produc la un număr mare de
ani, noi oamenii rămânem în zbaterile noastre zilnice, cu problemele existenţei, ale sănătăţii şi
ale unei iluzorii fericiri, fiind chiar zdruncinaţi când vine o revoluţie.
În ceea ce mă priveşte, momentul Revoluţiei din anul 1989, m-a găsit oarecum secătuit,
de “ războaiele “ duse de-a lungul anilor în plan existenţial şi al stării de sănătate; prin asta nu
înseamnă că aveam mai puţine speranţe în mai bine faţă de alţii.
Punctele mele de sprijin de-a lungul anilor, au fost familia şi serviciul, să mă simt util, să
fac mişcare, să reuşesc să abat atenţia de la boală. Dacă ar fi să mă refer având ca reper
momentul respectiv, la spiţele Roţii Vieţii în cazul meu, la o simplă enumerare a lor : fizic şi
sănătate; mental şi educaţional; financiar şi carieră; social şi cultural; familie şi casă; spiritual şi
etic, constatam că unele erau de-a dreptul rupte, altele îndoite şi altele încălecate. Mă
consideram încercuit, poate şi cucerit de necazuri, dar nu doborât sau învins. Acestea erau
auspiciile sub care, m-a prins Revoluţia din anul 1989.
În anul 1989, aveam deja 10 ani de când am plecat din munca politică salarizată. Eram
în nomenclatura partidului, dar nu făceam parte din Comitetul de partid la nivel de fabrică, aşa
cum şi Comitetul Municipal de partid, mă activa din când în când la câte o comisie la nivel de
municipiu, pe probleme de personal.
Încep evenimentele de la Timişoara. Se cunoştea în ţară despre mişcarea populară de
acolo, dar varianta “ oficială “ condamna aceste evenimente. Se organizau în toată ţara întruniri
ale organizaţiilor de partid, de sindicat de femei care dezaprobau mişcarea revoluţionară de la
Timişoara. Erau acţiuni făcute la comandă, fără convingere, pentru că informaţia circula chiar şi
cu exagerările specifice transmiterii prin viu grai, că la Timişoara se trage în oameni. La
momentul respectiv eram cu politica în stand-by. Dar orice funcţie de conducere dintr-o fabrică,
mai ales cum era a mea, era implicit că în munca ta aplicai politica partidului. Cu câteva luni
înainte de Revoluţie, plutea ceva în aer, era liniştea dinaintea furtunii, răbdarea oamenilor
ajunsese la limită.
Pentru mine a început Revoluţia, sau mai bine zis, am luat cunoştinţă de ea în ziua de
22 decembrie 1989, când poetul Dinescu, anunţa la televizor că a fugit Dictatorul. Eram mai
mulţi colegi într-o sală, unde ceea ce vedeam la televizor ne-a surprins pe toţi. A început pe loc
un fel de descătuşare, cum se întâmplă la un meci de fotbal, când echipa favorită a marcat gol.
183
Au mai fost şi în Iaşi nişte semne în zilele anterioare, când am observat că s-a mutat
staţia de tramvai din Piaţa Unirii, undeva în afara acesteia. Având de cazat o delegaţie, la
hotelul Moldova, nu mai erau locuri, fiind ocupate de “ sportivi “; după aceea se discuta că
aceştia ar fi avut un rol în Revoluţie.
În Întreprinderea de Materiale de Construcţii Iaşi în prima zi a fost linişte, dar aproape în
toate fabricile din zona industrială s-a încetat lucrul, salariaţii deplasându-se în pas de marş, cu
steaguri de pe care se decupase stema ţării, că aşa au văzut la televizor, către sediile
Comitetului Judeţean şi municipal de partid. Primii ajunşi acolo, au început să arunce tablourile
cu Nicolae şi Elena Ceauşescu şi alte însemne amintind de partid şi conducătorii lui, punându-i
pe fugă pe conducătorii în funcţie sau arestându-i ca duşmani ai poporului, considerându-se
îndreptăţiţi să preia puterea.
Am făcut cu directorul Emil Alexandrescu, în acea zi o deplasare până la Podu Roş şi
am constatat că strada era aproape blocată de manifestanţi care strigau în continuu: „Libertate!
Libertate!.”
Atât în prima zi, cât şi în zilele următoare, Revoluţia se conducea prin televizor. Cu
televizorul s-a indus în toată ţara şi în sufletul fiecăruia o anumită panică şi frică, atât prin
succesiunea rapidă a unor evenimente cât şi prin gravitatea lor. Era o istorie care se scria în
direct, părea totul logic, necesar, argumentat şi tragic, dar fiind prea apropiaţi de fază, am luat
multe evenimente ca atare şi aşa au rămas peste ani multe enigme şi semne de întrebare.
Au fost multe diversiuni, bruiaje, manipulări şi chiar crime, de la zvonuri că în unele
locuri s-a otrăvit apa, la morţii prin împuşcare, până la “ teroriştii “ care erau peste tot şi
semănau moarte, deşi identificarea lor este o enigmă şi după 24 de ani de la Revoluţie.
În plan local se cunoştea că s-a pătruns cu forţa în sediile Comitetelor Judeţean şi
Municipal de partid, constituindu-se nişte organe de conducere ad-hoc, care îşi tot schimbau
componenţa la câteva zile. Cum spune un proverb: “ Când piere vasul, toţi sunt cârmaci “.
Prin venirea lui Iliescu în balconul Comitetului Central, care era cunoscut în popor ca
opozant al regimului lui Ceauşescu, parcă s-a indus puţină linişte şi calm în ţară. Trebuia lumea
să se uite şi eventual să asculte de cineva, prea era totul în flăcări. Constituirea Frontului
Salvării Naţionale, a fost un început de a se face reguli şi ordine în ţară. Era în istorie o situaţie
pe invers; treceam de la socialism la capitalism, nu erau precedente, se mergea pe inspiraţia de
moment şi pe principii generale. După o putere înlăturată cu forţa, noii veniţi erau constituiţi într-
o “ grămadă “ care încă nu avea reguli de funcţionare şi legitimitate.
Se trăgea cu arma de peste tot, mai ales în capitală; aveai impresia că prea este totul la
întâmplare, prea erau multe evenimente “ demonstrative “, fie prin împuşcarea din întâmplare a
unor oameni nevinovaţi, perindarea pe la televizor a unor presupuşi “ terorişti “, mulţimile erau în
stradă îşi luau “ porţia de libertate “, căutau să apere, dar nu prea ştiau pe cine şi pentru ce,
expunându-se la un pericol de moarte. În interiorul Comitetului Central al partidului şi al
Televiziunii Române, erau lupte aprige pentru noua putere şi acele mase din stradă trebuiau să
o legitimeze. Erau şi aceşti “ curajoşi “ încă nesiguri şi temători, că prea dese erau apelurile prin
televiziune la populaţie să vină în stradă, să nu plece.
Se vorbea atunci şi de intervenţia unor puteri străine, care făceau tot felul de bruiaje cu
aparatură sofisticată, ceea ce amplifica atmosfera de apăsare şi nesiguranţă. Au fost pe fază
românii, când şi-au luat soarta în mâini, pentru că aşa cum s-a auzit ulterior după ani, erau
atunci forţe străine care râvneau şi atentau la părţi din teritoriul ţării noastre. După unii România
trebuia să devină din formă de roată, în formă de ciubotă. Dacă reuşea diversiunea cu
declanşarea unui război civil, “ forţele pacificatoare “ erau la graniţă sau aveau oamenii lor
infiltraţi, deghizaţi în “ sportivi “ şi alte profesii nevinovate, care recurgeau la provocări şi chiar
sabotaje.
După ce s-au mai liniştit puţin lucrurile, tot pe la televizor s-au perindat tot felul de “
persoane “ care îşi arogau dreptul şi competenţe de a ne da lecţii, negând şi denigrând tot ce a
184
fost înainte, (aveau un aer că vin de pe altă planetă) incitând lumea la vrajbă şi inducând un
sentiment de ruşine pentru ce suntem şi am trăit fiecare în mai mulţi sau mai puţini ani de viaţă.
Faptul că după 24 de ani de la Revoluţie, nu au fost identificaţi “ teroriştii “, ne putem
întreba de ce au murit atâţia oameni? Ce s-a vrut a se demonstra şi cui?
În acelaşi registru, poate se înscrie şi împuşcarea soţilor Ceauşescu, după o judecată
sumară, realizată de un tribunal constituit ad-hoc.
A avut Revoluţia noastră un anumit specific, dar au fost şi excese, din frică sau din
calcul; oricum, preţul a fost foarte mare şi poate şi de aceea speranţele românilor au fost mari,
ca şi “ enigmele “ pe care urmează să le descifreze istoria.
Molima luptei împotriva teroriştilor, a cuprins toată ţara. Până şi în fabrică m-am găsit cu
reţinerea unor persoane, de către un grup de „vigilenţi” şi am fost nevoit să merg cu ei la
Inspectoratul Judeţean de Interne pentru identificare. Erau nişte persoane speriate, care aveau
„vina” că nu erau cunoscute de către “ vigilenţii “ noştri. Aşa au fost lăsaţi cei incriminaţi să plece
acasă fără urmări.
Încă din primele săptămâni de la Revoluţie, au fost anatemizaţi membrii fostului partid
comunist şi cei care au lucrat în fostul aparat de partid. Era contra argumentul cum că ăsta a
fost sistemul, nu erau alternative şi că vorbim de milioane de români şi că nu s-ar justifica
această vendetă. Dar, presiunea era mare, din forţele politice care se arătau la orizont erau
multe care se legitimau prin lupta împotriva fostului partid comunist. Nu-i vorbă că ei au rămas
cu spusul şi mulţi din activiştii fostului partid comunist conduc treburile ţării şi astăzi, după 24 de
ani de la Revoluţie. Sigur, în ce mă priveşte, lucrasem ca activist la Tineret, puteam fi oricând pe
o listă. Nu pot spune că nu aveam emoţii, cum am arătat, chiar şi din punctul de vedere al
funcţiei ce o îndeplineam la momentul respectiv.
Mă bucuram în sinea mea, că nu m-a prins Revoluţia în munca politică salarizată de
partid. Cei cuprinşi în sistem, au avut zile de coşmar, parcă erau “ ciumaţi “, fugea toată lumea
de ei, să mai găsească un loc de muncă, nu aveau nici o şansă. Şi când te gândeşti că mulţi
erau simpli “ pălmaşi “. M-am întâlnit în timp cu unii dintre ei, erau albiţi la cap şi arătau ca şi
cum au trecut mai mulţi ani peste ei decât vârsta reală.
Prin televiziune şi prin presă s-a menţinut o perioadă lungă de timp, o atmosferă care
arăta că în ţară, multe sunt la întâmplare, nimic nu este sigur, desfăşurându-se în voie o
atitudine distructivă faţă de tot ce ne înconjoară. Să nu ne referim decât la fabrici, CAP-uri,
relaţii interumane, nimeni nu dorea să rămână cu “datorii”, se tăia şi apoi se măsura. Noua
putere, noile autorităţi, intrau timid în “ pâine “, erau multe provocări, ambiţii, orgolii, mulţi români
continuau Revoluţia la locul de muncă, pe stradă, în şcoli şi facultăţi. Era un nihilism aproape
total, nimic nu mai era sfânt, bun sau adevărat din moştenirea anterioară. Chiar şi primul
ministru de atunci, Petre Roman a afirmat într-un context, că industria României este “ un
morman de fiare vechi “. Nu-i vorba că mulţi români şi-au făcut o adevărată îndeletnicire din a “
valorifica “ acest “ fier vechi “ prin demontarea de fabrici sau prin căutare în gunoaie.
Libertatea şi democraţia, preluate deocamdată ca lozinci şi mai puţin conştientizate ca
sens şi conţinut erau elemente care “ legitimau “ orice abuz, nelegiuire sau acţiune de maximă
urgenţă. Erau bolile “ copilăriei “ capitalismului şi trebuie să acordăm circumstanţe.
Cu certitudine, toţi am câştigat “ ceva “, dar câţi ani ar trebui să treacă pentru a şti ce să
facem cu acel “ ceva “?
Cum am mai arătat, revenind la fabrică, s-a început cu întruniri de „exorcizare“ a
maselor la nivel de fabrică, secţie şi chiar formaţie de lucru. Fiecare căuta să scape de
„duşmani” sau să le dea o lecţie acestora. Ce se întâmpla la noi, se întâmpla aproape în toate
colectivele de oameni din fabrici, şcoli, facultăţi, instituţii din întreaga ţară.
S-a trecut la o construcţie care s-a realizat de sus în jos, aceasta ar fi poate şi explicaţia
pentru multe din neîmplinirile care ne deranjează la 24 de ani de la Revoluţie, cu referire în
special la clasa politică. Cei care s-au impus în faţă se credeau cei mai potriviţi, îndreptăţiţi şi
legitimi să deţină puterea.
185
Prin faptul că Frontul Salvării Naţionale, prin programul său, a proclamat şi principiul
pluripartidismului, în scurt timp au apărut fostele partide istorice Partidul Naţional Liberal şi
Partidul Naţional Ţărănesc, care se considerau reprezentative pentru o parte a populaţiei şi cu
drept de a veni în forţă, pentru a oferi alternative în administrarea ţării. Au apărut apoi o
puzderie de partide, unele aveau chiar o tentă comică prin denumire. Se înfruptau toţi din
„tortul” democraţiei.
Televiziunea - ca şi vehicol care a “ transportat “ peste tot în ţară Revoluţia, cum a făcut
şi presa, a început să dea la români, o avalanşă de informaţii, greu de verificat şi de digerat,
care în timp au creat o anumită dependenţă. A fost ca un cântec de leagăn pentru popor. Acest “
cântec de leagăn “ a fost susţinut în primii ani de după Revoluţie şi de o serie de promisiuni, prin
înfiinţarea unor caritas-uri, care ofereau o îmbogăţire “ la minut “şi în proporţie de masă. Şi aşa
peste noapte, avea românul libertate de exprimare şi posibilitate de îmbogăţire, care s-au
dovedit în timp că erau mai mult ambalaj decât marfă. Cum se cunoaşte, unii chiar au câştigat,
alţii au pierdut totul şi au ajuns în canale, dar publicitatea este sufletul comerţului. În general
marketingul vinde “ poveşti “ şi cine crede în ele poate fi făcut om sau poate fi păcălit.
Între timp “ puterea “ se consolida, cei orientaţi, cu ceva bani sau un simţ al riscului
calculat mai inspirat, călcau tot mai sigur pe terenul capitalismului. Aşa unii aveau putere, alţii
avere şi cei mai mulţi au intrat într-un lung proces de “ şcolarizare “ pentru a învăţa legile
capitalismului.
Peste ani, cei cu putere au şi avere şi invers, după ce prin statutul lor sunt şi nişte
privilegiaţi; fiind democraţie îţi mai solicită şi votul, pentru a decide şi în numele tău (tu - cel care
de multe ori te “ vinzi “ ieftin, pentru două pungi de făină şi o sticlă de ulei sau nu votezi deloc) şi
aşa totul are legitimitate, căci legalitatea nu este încă un punct tare a acestor vremuri. Această
legitimitate, vine după unii, din sângele vărsat la Revoluţie, care în opinia maselor are un efect
pervers, răzbunător uneori, pentru că nu masele au putut pune condiţiile (ci reprezentanţii ei!!),
ele le-au acceptat răbdătoare şi chiar resemnate.
Pe fondul „descătuşării “ poporului român, a intrat în rol mai vizibil şi mai alinătoare
pentru sufletul oamenilor Biserica. Speculând momentul, puterea care era în căutare de
legitimitate şi imagine omniprezentă, o găsim în anii de după Revoluţie însoţită la cele mai puţin
importante momente, de reprezentanţi ai Bisericii, pentru a sfinţi oameni şi locuri, uneori chiar
excesiv.
O altă manifestare vocală a românilor, a fost sloganul “ Noi nu ne vindem ţara “. Dar prin
privatizări şi reprivatizări succesive, am dat-o pe bucăţele, unele capacităţi de producţie s-au dat
chiar pe un dolar. Avem chiar sectoare considerate strategice, care fiind în mâna altora, ne
uităm lung la ei cum transferă profitul peste graniţă şi cum ne dictează preţuri necuviincioase la
serviciile oferite românilor.
Sunt păreri că prin atitudinea asta a noastră am pierdut oportunităţi şi am descurajat
investitorii străini.
Au fost prea multe de făcut şi în timp relativ scurt, noi aveam de recuperat zeci de ani cu
care ne-o luaseră înainte lumea occidentală, ceea ce a creat probleme în stabilirea de priorităţi,
alocări de resurse, profesionalism şi chiar bună credinţă.
Pe fondul căutării identităţii noastre, a valorilor şi a instituţiilor în care credem, s-au
păstrat peste ani în topul preferinţelor românilor, Armata şi Biserica; prima ne apăra de alţii şi a
doua ne apăra de noi. Ce păcat că “ puterea “ cu toate componentele ei, nu ocupă încă nici un
loc pe podium!
Această renaştere şi reclădire a noastră ca naţiune, după anul 1989, s-a realizat pe
nişte falii rezultate din polarizarea societăţii - o împărţire în „tabere”; nu am avut conducători
care să realizeze unitatea prin diversitate, chemările invocate de conducători pentru conciliere
naţională au rămas vorbe în vânt. De aici pot rezulta mişcări tectonice care să ducă la un
cutremur de mai multe sau mai puţine grade în perioadele următoare.
186
Orice evaluare obiectivă a drumului parcurs, după anul 1989, porneşte obligatoriu de la
„borna Revoluţie”; de aici facem măsurători pentru distanţa parcursă, sensul de mers şi viteza
de deplasare. Este la vedere că s-a polarizat societatea în toate planurile: material, politic şi
social. Au reuşit şi s-au realizat după Revoluţie cei cu bani, relaţii şi informaţii. În vremuri tulburi
nu pot reuşi decât iniţiaţii care la noi nu au ieşit din spuma mării; mulţi sunt foşti nomenclaturişti,
securişti şi urmaşii lor, care după o perioadă scurtă de buimăceală au valorificat ingenios ceea
ce se interzicea pe vremuri: iniţiativa privată. Prin combinaţii cu oamenii de afaceri, politicienii şi
miniştrii momentului promovează cu succes capitalismul autohton. Trebuia să se “ sacrifice “
cineva, pentru a ieşi din egalitate în sărăcia consacrată de comunism şi a folosi oportunitatea de
a face avere. Am menţionat că rădăcinile capitalismului în România provin din “ cei care au fost
“, care de departe au mai multă şcoală decât mulţi „din cei de azi” care, şcoliţi la şcoli particulare
mai mult pe bani decât pe ştiinţă, deţinând şi putere politică ne duc din reformă în reformă, fără
direcţie şi fără ţintă.
Aceste judecăţi şi consideraţii, sunt percepţia mea, din perspectiva ca martor ocular, a
unor informaţii aflate de la alţii şi din credinţa că ar putea fi mai bine pentru toţi. O putem
considera o schiţă în creion, tabloul propriu-zis este o preocupare a politicienilor şi a istoricilor.
Acest eveniment - Revoluţia, după 24 de ani naşte încă controverse, aţâţă patimi şi
atitudini de vendetă. Trebuie o căinţă generală, o iertare generală, aşa putem aspira la o
credinţă generală. Poate este greu că acum, unii discută din picioare, alţii de pe „taburete” şi
alţii din jilţuri, trebuie să fie un liant – „mai binele” pe care şi-l doreşte fiecare şi un minim de
solidaritate socială, până la urmă fiecare are o singură viaţă.
Se întâmplă în percepţia oamenilor un fenomen curios, pe măsură ce ne îndepărtăm în
timp de unele evenimente, reuşim să observăm mai bine, sensul, ţinta şi efectele anumitor
comportamente, acţiuni şi decizii ale semenilor noştri. De aceea vă propun ca după 24 de ani
de la revoluţie, să privim oarecum mai detaşat unele documente conservate în imagini filmate
atunci, dar nepublicate şi unele mărturii ale participanţilor direct la evenimente. O sinteză a
filmului evenimentelor cu focusare pe capitala tării, poate surprinde un anumit specific. Au ieşit
şi au rămas în stradă în special oamenii simpli, ca nivel de pregătire, vârstă medie spre matură
şi aspiraţii imediate, mulţi veniţi şi din alte judeţe ale ţării. Pe ansamblu a rezistat în timp, o lume
obosită, flămândă, îmbrăcată în haine ponosite, care încerca să se “ organizeze “, pe localităţile
de provenienţă, ori aşteptau ordine de la alţii. A lume agitată care striga în cor “ Libertate ! “, era
avidă de sânge, dar şi cuprinsă de frică, exprimată chiar prin lozinca : “ Nu ne este frică,
Ceauşescu pică! “, prea se trăgea cu armele la întâmplare şi din toate părţile. Era o lume care
se sacrifica, strângându-şi instictiv rândurile, deocamdată pentru ceva nedefinit şi nepalpabil, cu
multe aşteptări şi speranţe, de care din păcate mulţi nu au apucat să se bucure ori au trăit
dezamăgiri. În paralel cu această lume, care era cu pieptul gol în faţa gloanţelor, erau cei care
urmăreau revoluţia la televizor, ori stăteau în spaţii păzite de militari, pentru a moşi guverne şi
strategii pentru preluarea puterii. Această lume invizibilă, susţinută şi de forţe care erau în
aşteptare, să vadă de partea cui înclină balanţa, ca şi persoane sau grupuri, erau cu un ochi la
mase care puteau fi manipulate şi cu celălalt la cei care îşi asumau răspunderea preluării
puterii. În primul moment, legitimitatea revoluţiei şi ceea ce va urma, trebuia susţinută de
existenţa unei mari mulţimi în stradă. Şi cum nu se puteau doar uita oamenii unii la alţii, că se
puteau plictisi repede, li s-au oferit slogane mobilizatoare şi care să exorcizeze oarecum
simţămintele şi trăirile anterioare ale românilor. Aşa se auzeau slogane ca : “ Ceauşescu şi
soţia, ne-au mâncat copilăria “, “ Nu este savantă, este o vagaboantă “, “ Ceauşescu de
Crăciun, este porcul cel mai bun “, “ Noi de aicea nu plecăm, nu plecăm acasă, morţii noştri nu
ne lasă “, “ Ceauşescu judecat, pentru sângele vărsat “. În paralel s-au făcut unele desfăşurări
de forţe militare, care în haosul general, trăgeau cu armele unii împotriva altora, căzând sub
gloanţe atât militari cât şi civili. Creindu-se astfel o situaţie amplificată şi de diversiunea cu “
teroriştii “, care întărta lumea şi o menţinea în stradă. Ori ce am spune, nu or fi ei românii
solidari, dar în momente cruciale, pot fi o forţă de temut. Această mulţime din stradă, ca o apă
187
mare, nu trebuia lăsată să o ţină doar în puhoaie, care să inunde totul în jur, ea trebuia dirijată
ca să mişte paletele morii de apă a istoriei momentului care se scria în timp real, cu mulţi
participanţi, din care doar o parte să profite. Şi atunci “ regizorul istoriei “, trebuia să întoarcă
comutatorul pe liniştirea lumii şi retragerea ei din stradă. Apreciindu-se că masele şi-au jucat
rolul, au dat timp celor care s-au constituit în noua putere să se organizeze, mai mult chiar au
legitimat-o, prin faptul că începând cu Iliescu, numele lor era rostit şi aprobat de mulţimea din
stradă şi din ţară prin televiziune.
Marşându-se pe nemulţumirile existente deja în mentalul colectiv, cu referire la soţii
Ceauşescu, la care au adăugat la cald şi crimele revoluţiei, puse tot în seama lui Ceauşescu, se
creea ieşirea din acest punct critic, prin condamnarea la moarte a Dictatorului. Sigur că
opţiunea pentru această variantă se pare că avea şi substratul unei temeri, că noua putere
încropită, ar putea fi ameninţată de forţe încă fidele lui Ceauşescu. Şi atunci cu atât a devenit
graba mai mare şi mai superficial era pregătită, plecarea din viaţă a soţilor Ceauşescu. Mărturii
ulterioare arată că la “ proces “, a fost ordinul că în caz de va interveni ceva neprevăzut, soţii
Ceauşescu să fie împuşcaţi fără somaţie, aşa cum după proces, s-a mers pe condamnarea la
moarte doar a lui Ceauşescu, dar soţia lui a cerut să meargă împreună, aşa cum au trăit în
viaţă. Tot din mărturii rezultă, că soţii Ceauşescu au avut la condamnare, o atitudine deosebit de
demnă. După consumarea acestui act, ţinta fiind atinsă, de a se da satisfacţie mulţimii
înverşunate, aceasta a început să se retragă din stradă.
A fost revoluţia română, cu un specific aparte, unde s-au manifestat multe interese şi nu
numai interne, cu mulţi martiri din calcul şi din prostie, cu adevăruri ascunse ori spuse pe
jumătate, cu multă pripeală şi riscuri asumate peste limita raţionalului, cu o pornire bolnavă de a
rade şi a distruge orice care avea culoare românească şi încorpora eforturile şi sacrificiile
generaţiilor anterioare. Culmea absurdului o constituie faptul, că pe cât de solidari au fost
românii la revoluţie, pe atât de dezbinaţi au devenit după 24 de ani de la acest eveniment, poate
şi unde unii semeni de ai noştri, au furat startul fiind înghiţiţi de lăcomie şi lipsă de omenie.
Multe nedumeriri şi chiar accentuate semne de întrebare, au apărut la mai puţin de un an de la
revoluţie. Jurnalista Anca Păduraru în articolul “ Pietate, dar şi exactitate “, publicat în ziarul
Adevărul din data de 10 August 1990, a ridicat vălul de pe unele mituri care erau inoculate în
mentalul colectiv, la nici un an de la revoluţie, prin care se urmărea propulsarea şi legitimarea
politică a unora. Menţioneză autoarea, că la revoluţie au murit 1030 de persoane din care 958
bărbaţi şi 72 femei ( date luate de la evidenţa populaţiei ); 534 de persoane au fost din Bucureşti
şi 496 persoane în judeţe. Dintre cei morţi, 518 au fost muncitori, 273 militari în termen şi de
carieră, 127 de persoane fără ocupaţie, 58 elevi şi preşcolari, 38 de intelectuali, 9 studenţi şi 7
străini. Pe categorii de vârstă, 352 de persoane au avut între 20 şi 30 de ani, faţă de 234 de
oameni cu vârsta între 30 şi 40 de ani, este o preponderenţă a morţii tinerilor. Dar cum
precizeză jurnalista, în prima categorie de vîrstă sunt incluşi militarii morţi, concluzionând că
maturii au fost cei mai prezenţi în stradă dintre civili. Şi se întreabă: Atunci de unde revoluţia
tineretului, când tineretul în marea lui parte, a murit pentru că a ascultat de ordin militar ( chiar
dacă venea în consens cu aspiraţiile sale proprii )?”. Se pune apoi întrebarea: “ Cum poate fi
desemnată studenţimea ca sufletul revoluţiei şi categorie socioprofesională cu cele mai grele
jertfe? “. După ce arată că “ unii au murit aflându-se sub ordin militar, alţii pentru că i-au surprins
gloanţele şi numai unii pentru că au sperat în mai bine, având curajul să spere până la capăt,
netemători pentru viaţa lor “. Dă ca variantă de răspuns la întrebarea: “ Pentru ce au murit cu
adevărat oamenii la revoluţie? “ “ Speranţa că va fi mai bine în România, începând cu “
Mâncare ! “, “ Medicamente ! “,” Căldură ! “. Această analiză statistică, pune sub semnul
întrebării atât sintagma de “ erou “ cât şi cea de “ revoluţie “.
Dacă privim retrospectiv nu putem trece peste unele mutaţii din societatea românească,
care s-au folosit de pretextul revoluţiei ca şi sorginte şi evoluţie. Menţionăm în acest sens,
cruciada împotriva comunismului şi a comuniştilor, un război a unora împotriva tuturor, pentru că
aproape toţi românii erau într-un fel sau altul înrolaţi politic, se urmărea în fapt ligitimarea
188
partidelor istorice, state în ilegalitate şi apărute în prim planul vieţii politice, cu o legitimitate
venită din suferinţă şi cu un mare apetit de răzbunare, dar îşi făceau loc în aceste frământări şi
mulţi lupi în piele de oaie proveniţi din vechiul regim care exagerau multe acţiuni de “ purificare “
a societăţii.. Apoi veneau cei născuţi din revoluţie, care se voiau tineri, curajoşi, curaţi, cu
sentimente patrotice şi cu dorinţa de a reuşi, întâi pentru ţară, apoi după ceva ani, doar pentru
ei şi ai lor. La cerinţele momentului, trebuia ca cei din faţă să fie pregătiţi şi studenţimea era cel
mai bun izvor, pentru această opţiune. Cum s-au finalizat aceste direcţii de acţiune post
revoluţionare, când de fapt s-a vrut putere, mai mult decât mâncare, medicamente şi căldură, ca
şi temei a revoluţiei? Nu a stat nimeni să decripteze şi să se alinieze la doleanţele martirilor, a
început o cursă nebună de a se ligitima şi împroprietări cu un “ colţ de ţară “ revoluţionarii, unii
adevăraţi, alţii propuşi şi susţinuţi de prieteni sau de alte interese. Cruciada împotriva
comunismului, a sfârşit lamentabil, pentru că după 24 de ani de la revoluţie, se vorbeşte tot
despre comunism. S-a reuşit în mare parte promovarea tinerilor, la un moment dat părea că în
ţară contează doar tinerii, cei mai în vârstă erau trimişi la pensie cu aticipaţie, functii importante
au fost adjudecate de tineri, chiar şi în faţa elevilor şi studenţilor, profesorii nu mai aveau
trecere, pentru că reprezentau alte generaţii ce trebuiau condamnate din oficiu, toate în ţară se
luau de început. Ce a ieşit, am constatat lesne peste ani, când am rămas ca ţară, suspendaţi
între cer şi pământ. Au fost totuşi mult mai eficienţi cei, ori reprezentenţii celor care au stat în
espectativă, nu s-au expus, dar au fost pe fază, în a prelua pârghiile puterii şi a face legea. De
fapt acestă forţă din expectativă, a întrunit toate atuurile dispersiei de opţiuni, erau tineri, cu
şcoală ( mulţi şcoliţi în străinătate, pe banii părinţilor, care făceau parte din vechea
nomenclatură ) şi mai dispuneau şi de capitalul de pornire, pentru a accesa o afacere sau a
avea un loc în faţă. Acum după această înşiruire de beneficiari ai revoluţie, ar veni la rând şi
poporul care prin manipulări grosolane ori mai subtile, a fost băgat într-un fel de ţarc, din care
nu prea are speranţă că va ieşi uşor şi se lamentează în surdină, că este păcat de sângele
vărsat. Sunt totuşi şi unele câştiguri cum ar fi, libertatea de exprimare, de mişcare, de iniţiativă
şi de exercitare a dreptului de proprietate. Dacă ar fi să facem evaluarea postrevoluţionară a
României, după încă un an sau mai mulţi, vom constata că multe din consideraţiile de mai sus,
se pot repeta ca şi inerţie a istoriei sau a ampretei lăsate în mentalul individual şi colectiv de
unele evenimente.
Revenind la Întreprinderea de Materiale de Construcţii Iaşi, după momentul 1989, când
s-au trecut toate şi toţi prin sită, am început să ne confruntăm cu realităţile de fiecare zi care
cereau răspunsuri şi rezolvări.
Centrala de Materiale de Construcţii Bucureşti, s-a transformat în societate comercială,
cu denumirea S.C. Somaco Bucureşti, având controlul asupra fabricilor din fosta centrală, ca şi
alte fabrici; IMC Iaşi a devenit sucursală a acesteia.
Peste tot în ţară fabricile, acum societăţi comerciale, se „spărgeau”, pe considerente de
specific de activitate sau pe orgoliile unora de a deveni directori. În acest curent general, ne-am
înscris şi noi, încă din anii anteriori, cuprinderea Ceramicii Iaşi şi a secţiilor de prefabricate din
beton în cadrul IMC Iaşi, era o construcţie hibridă, singurul loc comun fiind fabricarea de
materiale pentru construcţii. Tehnologiile fabricării betonului şi a cărămizilor sunt paralele, nu au
nimic comun.
Poate se mai prelungea această coabitare, dar pe măsură ce trecea timpul, piaţa pentru
prefabricate din beton se restrângea până la dispariţie, în timp ce cererea de produse ceramice
era în creştere. O situaţie în oglindă, înainte de anul 1989; prefabricatele din beton erau la mare
căutare. Factorii favorizanţi a acestei cereri de autonomie, erau în ordine: Nelu N.-şef secţie
Ceramică până la Revoluţie, hulit şi contestat de oameni (puşi şi ei de alţii), a părăsit fabrica;
Adrian C., fost director comercial la IMC Iaşi, fusese şi el detronat şi era acum şef serviciu
mecano-energetic pe fabrică; mai fusese director la Ceramica şi acum nu aştepta decât un scurt
semnal, pentru a prelua conducerea Ceramicii; producţia de cărămizi nu făcea faţă pieţii, se
vindeau produsele calde din cuptor. Era o altă orientare a construcţiilor; oamenii îşi făceau case
189
pentru ei şi preferau confort termic şi fonic, aşadar cărămida era la mare trecere. Acesta era
contextul când încep diligenţele pentru separarea Ceramicii de Prefabricate. Deja, Emil A., o
persoană bine cunoscută în Iaşi, era parlamentar - deputat, se schimbase conducerea şi la IMC
Iaşi, au fost aduse la înaintare alte “ feţe “ agreate de Frontul Salvării Naţionale la nivel de
fabrică, dar care erau reprezentative tot pentru partea de Prefabricate ca şi înainte. Îmi
amintesc că tocmai în această perioadă tranzitorie, de trecere la autonomie a Ceramicii Iaşi, am
avut o discuţie cu Aurel C. şi Ana B., director general şi respectiv, director economic, asupra
unor decizii de a se angaja custodii pentru unele produse ceramice. O situaţie determinată de
lipsa de lichidităţi la nivel de IMC Iaşi. Dar toate au o limită, pentru că putea fi Ceramica la
divizare un „pacient mort”, dacă trebuia să lucreze o jumătate de an, pentru marfa din custodie
vândută şi nefabricată, la alte costuri, în timp ce preţurile la materii prime şi utilităţi, creşteau în
proporţie geometrică. Cum încă de la constituirea Întreprinderii de Materiale de Constructii Iaşi,
încorporarea secţiei de Ceramică, a fost un fel de căsătorie cu forţa, nu putea fi decât un singur
epilog – „divorţul”, mai ales că atât contextul, cât şi condiţiile erau favorabile. Aşa s-a trecut la
baterea fierului cât era cald, chiar dacă Ceramica ieşea mai ciufulită din această confruntare,
trebuia să-şi urmeze drumul propriu.
La momentul respectiv, nu ştiam că voi opta şi voi fi acceptat în lista celor care îşi vor
continua ruta profesională la Ceramica Iaşi. Nu eram o persoană prea comodă şi dispus să intru
în hora altora, mă puteam aştepta să se aprecieze de către cei care făceau echipa, că sunt bun
dar nu sunt dorit. Atitudinea mea viza în mod special latura umană, o activitate închisă
(falimentată) însemna oameni pe drumuri. Şi chiar îmi păsa de oameni. De aceea nu-mi era
indiferentă soarta fabricii ca un tot şi nici părţile sale componente. Aşa că mă aflam deseori cu
cei din conducere pe meterezele contradicţiilor. Mereu m-a însoţit în viaţă o atitudine altruistă,
preocupându-mă mai mult soarta altora în sensul ameliorării condiţiei lor, decât propriul folos,
impus sau adjudecat. Poate am fost uneori un naiv în gândire şi un utopist în acţiune, aşa m-am
simţit confortabil. Am slujit binelui şi am avut şi eu recompensele şi satisfacţiile mele. Am pornit
prea de jos şi nu mi-am putut permite să fiu arogant şi să sfidez drepturile şi aspiraţiile celorlalţi.
Cum mai spun unii, am rămas un ,, comunist ,, . O constatare care nu se clădea atât pe o
anumită ideologie ci mai mult pe păsul pentru problemele comunităţii şi ale omului simplu. Cel
care făcea guvernul din umbră al Ceramicii, era Adrian Cehan, un personaj cunoscut nouă.
Avea la rândul lui consilieri apropiaţi, dar fiind prin zodie vărsător, o persoană independentă, îi
asculta pe alţii dar făcea cum credea el. Nu prea avea secrete pentru el munca de conducere, a
fost născut să fie director şi a avut şansa ca imediat după absolvirea facultăţii de mecanică, să
primească funcţii de conducere. Istoria postrevoluţionară a firmei Ceramica Iaşi, este idisolubil
legată de numele său. Pe cât a fost de curajos, cu iniţiativă şi multă intuiţie în trasarea direcţiilor
de evoluţie a firmei spre capitalism, pe atât de prudent a fost în a da curs revendicărilor salariale
ale angajaţilor ( cum era după revoluţie ), pentru a nu periclita modernizarea firmei. Poziţia de
monopol al fabricii şi abilităţile sale de manager, care dorea să aibă totul sub control, a făcut ca
în fiecare an angajaţii firmei, să primească pe lângă salariu şi prime aproape în fiecare lună. Dar
acestea au mulţumit doar pe moment oamenii, la vârsta pensionării, mulţi i-au reproşat, că mai
bine creştea salariul de pe carnetul de muncă. Dar una rece, una caldă. Tot peste ani, Adrian C.
s-a ales cu recunoştinţa slariaţilor-acţionari, că a lăsat când a ieşit la pensie firma privatizată
integral şi cu 80% din acţiuni în mâinile salariaţilor. Deşi au fost destule ispite, să facă din
manipularea acţiunilor şi a acţionarilor, o afacere bănoasă, doar pentru el, cum s-a întâmplat la
alte firme. Are şi el un merit că salariaţii din Ceramica Iaşi şi-au valorificat acţiunile în mod
avantajos, la momentul oportun.
190
Să analizăm acum drumul Ceramicii Iaşi spre capitalism. După un an de frământări,
Ceramica s-a despărţit de IMC Iaşi, devenind sucursală a S.C. Somaco Bucureşti, fără
personalitate juridică, dar avea conducere şi bilanţ propriu. La rândul ei şi Prefabricatele au
devenit sucursală a S.C.Somaco Bucureşti, practic IMC Iaşi s-a rupt în două.
Eu eram legat sufleteşte de acest tot, reprezentat de Întreprinderea de Materiale de
Construcţii Iaşi, dar în noile condiţii am optat pentru Ceramica. De fapt am optat pentru viitor.
Pentru că a durat ceva timp această operaţiune de „divorţ”, s-au putut aranja „ploile”, ca atât
Adrian C., cât şi echipa lui să fie bine primiţi în Ceramica.
La secţia Prefabricate, cu o conducere permisivă, nici nu se putea altfel după Revoluţie,
ameninţată mereu din interior de o „lovitură de stat”, prin care s-au schimbat patru directori în
câţiva ani, îngustarera arealului de piaţă şi luptele interne, a făcut-o numai bună de vânzare la
un preţ derizoriu. În timp ce la secţia Prefabricate, zilele erau numărate, cum o să constatăm
mai departe, secţia Ceramica avea viitor. Ulterior s-a dovedit că şi la secţia Prefabricate după ce
s-a schimbat acţionarul, activitatea a fost reluată şi chiar dezvoltată.
Cum se închide cercul! Am cunoscut Ceramica Iaşi în anul 1972; tot atunci l-am
cunoscut şi pe Nelu N., proaspăt numit şef de secţie la secţia Ţigle, care era de câteva luni
pusă în funcţiune. În acea perioadă, lucram ca activist la Comitetul Municipal UTC Iaşi. Cum te
poartă destinul prin locurile unde ai să mai revii sau ai să rămâi! Nu prea lasă viaţa cercuri
neînchise. În noua organigramă a Ceramicii, mi s-a oferit postul de Şef birou Preţuri – eficienţă
economică. Cât am ocupat această funcţie, am avut lupte permanente şi de durată pe două
fronturi.
Eram în perioada când încă statul avea controlul preţurilor şi se trecuse la liberalizarea
treptată a acestora. De aceea era o muncă de croşetare, pentru întocmirea analizelor de preţ pe
fiecare produs, documente care erau înaintate la Oficiul judeţean pentru controlul preţurilor în
vederea avizării. Orice modificare de preţuri trebuia în prealabil anunţată în termen la Oficiul
pentru control al preţurilor, cu justificările de rigoare. Cu toate că se exercita un control destul de
serios, erau unii agenţi comerciali care driblau şi practicau preţuri exagerate, cu adaosuri
comerciale nejustificate, însă nu era cazul nostru. Orice ieşire din cadenţă, era atunci aspru
sancţionată de cei de la controlul preţurilor şi de la Garda Financiară. Aceste controale se
făceau inopinant sau la reclamaţie; se venea în forţă şi nu se pleca niciodată fără a se da o
amendă. În câţiva ani s-a sărit dintr-o extremă în alta, când preţurile la produse s-au liberalizat
şi au luat-o razna.
Eram o fabrică care avea profit şi nu ne ocoleau controalele. Era exces de zel, pentru că
o parte din amenzile încasate întregeau salariile controlorilor. Această practică a condus în timp
la un comportament pervers al statului; pe de o parte a fixat salarii mici la “controlori “,
obligându-i să-şi rotunjească veniturile, uneori chiar exagerat, prin amenzi ( venituri
nebugetate ) şi alte combinaţii, pe de altă parte se inducea spaimă şi frică la agenţii economici,
că la nici un control nu se pleaca cu mâna goală. Politizându-se aparatul fiscal, agenţii
economici mai aproape de putere, care sponsorizau la nevoie diferite acţiuni politice, erau
menajaţi şi chiar susţinuţi, pe ceilalţi se asmuţeau „câinii Fiscului”. Aceste amenzi fiind în timp
sursă de întregire a veniturilor, dar şi puşculiţa de cotizare la partid în funcţie de cine era la
putere. Aşa a apărut legitima întrebare: „cum ne apără şi ce ne dă statul pentru impozite şi
taxe?”
Aceste lupte şi negocieri cu organele de control, îmi aminteau de cele purtate cu
reprezentanţii BNR înainte de anul 1989, pentru eliberarea fondului lunar de salarii.
Al doilea front era în relaţia comercială cu ARCOM Bucureşti. Prin ei exportam cărămidă
la Moscova, în Rusia şi în Ucraina, la Krivoi-Rog. Plătea un preţ bun pe cărămidă ARCOM-ul,
dar aveau şi ei o fixaţie să ştie analiticul la calculul preţurilor; erau suspicioşi şi cârcotaşi. Nu era
o problemă, căci analiza de preţ se făcea după o anumită metodologie, semnele de întrebare
erau de la „cote”. Aici se vizau o serie de cheltuieli „agregate”, pe articole de cheltuieli: cheltuieli
generale ale secţiei, ale întreprinderii, de desfacere şi marja de profit. Şi în acest domeniu lupta
191
era la baionetă; trebuia să ai o memorie bună dacă încercai un artificiu. De regulă mergeam la
ARCOM Bucureşti cu documentele pe care le verificau doi–trei specialişti. Mereu aveam câte o
„rezervă” în costuri, care poate o vedeau, dar nu mă executau, pentru că noi ne menţineam în
marje decente şi apoi cred că le rămânea şi lor suficientă „carne macră”. Cu prilejul delegaţiilor
la ARCOM, făceam şi o muncă de „spionaj economic”. Vizam aspecte referitoare la achiziţii de
produse similare cu ale noastre de la alţi producători. Dacă au probleme cu decontarea mărfii
sau sunt observaţii asupra calităţii produselor noastre. Uneori ei solicitau, schimbări urgente de
sortimente; era cea mai bună ocazie pentru noi să plusăm la preţ, bineînţeles cu „justificări
economice”. Eram în capitalism, aşadar scopul activităţii lor şi a noastre era obţinerea de profit.
Cu ambii „inamici”, cei de la „Preţuri” şi de la „ARCOM”, am avut numeroase dueluri de
unde nu a ieşit nimeni rănit.
În noile condiţii ale economiei de piaţă, a apărut şi o altă necesitate: să avem în
orgranigrama fabricii un compartiment de marketing. Ca om „bun la toate” mi s-a propus să
preiau această funcţie. O altă acţiune de „pionerat” pentru mine. Pe lângă promovarea fabricii,
care erau deja cunoscută, noi având în zona Moldovei o poziţie de monopol, erau relaţiile cu
Ministerul Comerţului, mai ales pentru operaţiuni de import-export. În acea perioadă, desfacerea
unei părţi din producţie se făcea prin barter cu firme din Republica Moldova. Achiziţionam astfel
diferite utilaje, piese de schimb sau materiale şi livram în schimb produse ceramice. Era atunci
senin cerul relaţiilor României cu Republica Moldova. Am păstrat în compartimentul marketing şi
componenta de fundamentare a preţurilor la produsele ceramice. Începusem să studiem şi
mişcările concurenţilor noştri, deşi părea că nu ne paşte nici un pericol, marfa se vindea din
fabrică cu banii încasaţi pe loc la casierie. Aveam o poziţie de monopol în zona Moldovei, pe
care o valorificam în avantajul nostru.
Din anul 1993, am primit şi alte însărcinări intrând în cursa pentru rezolvarea şi a altor
probleme vitale pentru fabrică. Am în vedere acţiunea de autonomizare de sub tutela S.C.
Somaco Bucureşti şi apoi privatizarea fabricii. În această amplă acţiune desfăşurată pe
parcursul a mai multor ani, am deschis noi fronturi, prin bătălii corp la corp şi victorii după
victorii. Am şi pierdut unele bătălii, dar am câştigat „războiul”. Era o problemă a începuturilor
atât în firmă cât şi la nivel de ţară. Ne mişcam pe o legislaţie făcută din mers şi cu oameni care,
în cea mai mare parte, chiar aveau disponibilitate să rezolve problemele, fie că operau în plan
local sau la nivel de ministere.
Această cursă cu obstacole, este prezentată cu detalii în cartea UN MIRACOL vol.1
( Istoria celor 184 de miliardari).
Chiar dacă uneori viaţa te pune în situaţii să trăieşti din speranţe deşarte, poate ieşi şi
de aici ceva bun. Când am ajuns la această concluzie, mă cam împăcasem cu necazurile şi ele
cu mine. Nici ele nu erau pornite să mă răpună, dar nici eu nu-mi permiteam să le tratez cu
indiferenţă. Nu mă puteam plânge cu serviciul, acest elixir al vieţii mele, neliniştile mereu au
venit de pe teritoriul sănătăţii. Dar ar fi prea frumos, dacă sănătatea şi-ar pierde bunul obicei de
a mă striga la catalog!
Problemele de sănătate, au făcut un sandviş din viaţa mea. Mi-au cam tăiat aripile, ceea
ce mi-a încremenit unele visuri, care încercau să mă propulseze pe diferite înălţimi. Aceasta
fiind starea de fapt, mai în siguranţă puteam fi doar pe ” pământ ”, unde puteam să-mi reglez
singur paşii, pentru a-mi termina cursa fără ambiţii de campion.
De la vârsta de 17 ani, problemele de sănătate au fost pentru mine o fantomă care m-a
urmărit toată viaţa. Aceste probleme m-au clătinat, m-au zdruncinat, dar nu m-au biruit. M-aş
considera, cu voia Dumnevoastră, un om care ştie şi apreciază preţul sănătăţii. Sănătatea are
puterea să-ţi diminueze bucuriile până la dispariţie, cum poate să-ţi dea aripi şi simţăminte, de
felul, că doar ea contează şi trebuie să aibă prioritate.
192
Primii ani după Revoluţia din 1989, m-au găsit oarecum împăcat cu problemele mele de
sănătate. Dorim, cerem noi de la Dumnezeu şi de la viaţă mai mult, dar imposibilul, tot imposibil
rămâne. După luni şi luni însumate, pot spune că au fost ani de încercări şi suferinţe, nu mai
crezi şi nu mai speri în minuni. Deşi precum pasărea Pheonix, am renăscut de mai multe ori din
propria cenuşă.
În această perioadă dominanta mea în probleme de sănătate, se manifesta prin faptul
că, la ambele picioare aveam la degete monturi pe partea de circulat (creşteri osoase de natură
reumatică), ceea ce-mi crea un mare disconfort la mers, simţeam durerea pe creier; primul
semn vizibil era transpiraţia până la lacrimi, mersul greoi, şchiopătat şi nesigur.
Imediat după Revoluţie, în următorii ani, a apărut o mai mare deschidere pe diferite
domenii de activitate, am putea include aici şi medicina. Printre altele, era la mare trecere,
operaţia cu laser pentru diferite afecţiuni. În acea perioadă au apărut la vedere diferiţi
„vindecători” pentru diverse afecţiuni, care ofereau iluzii sau chiar tratamente cu leac.
Într-o zi îmi încolţeşte în minte ideea că aş putea încerca şi eu o asemenea operaţie.
Circulau informaţii că operaţiile cu laser nu sunt dureroase, se cicatrizează repede şi eşti pus
imediat în stare de funcţionare. Mă gândeam că poate fi un noroc al meu şi îmi fac curaj pentru
o nouă încercare.
Aflu că la Bacău funcţiona un centru dotat cu un laser foarte puternic, dau telefon şi
solicit informaţii (era o problemă programarea), dau câteva date suplimentare şi de la capătul
firului mi se explică că laserul operează pe ţesuturi moi, nu pe oase.
După ce am ratat această posibilitate, în una din zile, vizionez la televizor un film
documentar american, care prezenta demonstrativ, diferite operaţii pe oase la picioare,
genunchi, gleznă, reuşind ca persoane imobilizate mulţi ani şi la vârste înaintate, să-şi recapete
independenţa de mers. Era un record şi timpul necesar de la intervenţia chirurgicală, până la
redarea mersului celor în cauză. Mă gândesc în sinea mea, că poate am progresat şi noi
românii.
Ni se întâmplă evenimente în viaţă, care depăşesc de multe ori imaginaţia şi raţiunea
noastră. Interesant este că aceste „semne”, le primeşti tocmai când evidenţa se străduieşte să
te facă să crezi că nu mai există altă posibilitate sau altă variantă. Poate contează şi cât de mult
ne dorim noi ceva, dar partea covârşitoare a acestor „minuni” excede raţiunea noastră.
În aceste circumstanţe, îmi fac curaj şi merg la Spitalul de Recuperare din Iaşi, Clinica
de ortopedie, unde am o discuţie cu doamna doctor Adriana Niţescu şi domnul doctor Popescu
(ei operau în aceiaşi echipă). Între timp am aflat că domnul doctor Popescu îşi dăduse
doctoratul în chirurgia mâinii, ceea ce constituia un motiv în plus de încurajare. Şi cum atât
mâinile, cât şi picioarele au fiecare câte cinci degete, chiar dacă au principii diferite de
funcţionare, poate fi o speranţă.
Imediat după consultaţie, ne-am amuzat cu toţii, cum credeam eu că laserul mi-ar putea
fi de leac, ei asigurându-mă, după ce le-am povestit despre filmul american, că pentru operaţia
la oase, uneltele clasice rămân dalta şi ciocanul. Nu suna prea încurajator pentru mine, dar
eram hotărât, dacă şi ei au curajul să încerce, să accept o întervenţie chirurgicală, întrucât mă
deplasam tot mai greu, eram aproape blocat. După această şedinţă în trei, unde mi-a fost testat
moralul, convenim ca după o lună de zile să vin la internare, să încercăm întâi cu un picior şi
apoi mai vedem. Această lună a fost benefică pentru mine, pentru că oricum nu-mi trecea prin
minte să renunţ, dar mai ales pentru medici, pentru că operaţia mea era într-un fel o “ provocare
“. Am făcut internarea, ulterior am aflat, că nu prea erau precedente pentru a se interveni la
„ţambalul” de la tălpile picioarelor, când nu era nici un deget care să nu aibă crescături osoase
la încheieturi.
Eram în anii 1995-1996 când era acces şi la literatura străină de specialitate. Apreciez
şi-i sunt recunoscător doamnei doctor Adriana Niţescu, care pe banii ei şi-a procurat cărţi de
chirurgie ortopedică în limba engleză şi franceză, pentru a studia modul de rezolvare al cazului
meu şi poate altele similare. Era o perioadă când se mai puteau face către spital sponsorizări;
193
am căutat să compensez parţial aceste cheltuieli, dar ne-am încurcat în formalităţi. Am optat
pentru doamna doctor Niţescu, având mare încredere în ea, întâi ca om şi apoi ca medic. Şi
cum s-a dovedit ulterior, ea m-a tratat cu pricepere şi cu inimă, atât în efectuarea operaţiilor la
ambele picioare cât şi în perioada postoperatorie, care în cele mai multe cazuri, asigură 50%
din reuşita intervenţiei chirurgicale. Ea este un om cu vocaţie de medic, iar meritele sale în
profesia de medic chirurg ortoped, sunt cu atât mai mari că a reuşit într-o lume de bărbaţi, cum
întâlnim de regulă în chirurgia oaselor. Prin felul cum se comporta cu pacienţii, era foarte
căutată şi apreciată, pentru că mai oferea şi altceva pe lângă intervenţia chirurgicală sau
pansamentele ulterioare, era um amestec de compasiune cu afecţiune, parcă se alia cu
pacientul, pentru a învinge boala acestuia, prin încurajare şi susţinere.
După atâtea internări, eram familiarizat cu atmosfera de spital, dar acum era altceva;
eram parte la un experiment, care ţinea prea mult de hazard. Aveam încredere în medici, dar
am simţit şi o oarecare ezitare, că nu erau precedente. „Curaj înseamnă să fii tu singurul care
ştie că îţi este frică” (Albert Camus ).
Determinarea mea era peste aşteptări şi pe fondul acestor încurajări reciproce medicii şi
cu mine, am intrat la operaţie, care a durat aproape 5 ore, cu anestezie generală care părea că
nu este programată să reziste atâtea ore. La capul meu era o asistentă medicală, frumoasă,
plăcută şi deşteaptă, care tot timpul mă ţinea de vorbă, îmi abatea atenţia şi mă încuraja. Am
fost o lungă perioadă în altă lume, dar am prins şi puţin din scârşăitul oaselor intrate în reparaţie
întrucât anestezia îşi diminuase efectul. Evoluţia post operatorie a fost bună, până într-o zi,
când la vizita de dimineaţă, un medic ajuns ulterior şef de clinică, face o remarcă peste umăr:
„Este bine, dar aceste ciocuri pot reapărea.” Nu i-a răspuns nimeni, poate nici nu a fost băgat în
seamă de ceilalti medici, dar pentru mine a trecut laserul prin inimă.
Evoluţia în timp a operaţiilor la ambele picioare, mă îndreptăţeşte să afirm, după 18 ani,
că este acceptabilă. Prin reacţia acelui medic, dealtfel un bun specialist, încerc o explicaţie că
poate nu a mai întâlnit asemenea cazuri sau era invidios pe colegii săi, care făcuseră o operaţie
de bijutieri. Cert este că a fost neinspirat şi poate chiar rău intenţionat. Este plauzibilă şi varianta
a doua, pentru că după operaţie am luat un virus intraspitalicesc, pioceanic şi acest medic mă
trata cu o severitate, ca şi cum l-am adus eu, nu că a fost dobândit în spital.
Poate noi pacienţii cerem prea mult de la medici, sunt şi ei oameni care lucrând în
mediul spitalicesc cu multă durere şi suferinţă, încearcă o anumită detaşare, respectând nişte
proceduri care nu sunt personalizate pe individ. Poate nici nu ar fi bine să pretindem minuni,
pentru că noi pacienţii într-un fel sau altul plecăm din spital, dar ei rămân acolo, ca nişte
santinele neobosite şi neadormite. Cum este şi spusa consacrată, medicul este la „capul
bolnavului”, nu în organismul lui.
După două zile de la operaţie era Paştele. Eram internat într-un salon, cu vedere spre
dealul Galatei, de unde puteam vedea şirul nesfârşit de oameni cu lumânări în mână care
veneau de la slujba de Înviere desfăşurată la Mănăstirea Galata. Priveam această procesiune,
stând la marginea patului, cu nişte dureri insuportabile după operaţie. Plângeam în tăcere, în
timp ce ceilalţi pacienţi dormeau, plângeam de durere şi de inimă rea. „Lacrimile sunt dreptul
sfânt al durerii!” ( Grillparzer ). Şi eu în acele momente chiar nu puteam îngrădi acest drept.
Încercam trăiri diverse, un gol în suflet că nu sunt acasă cu familia şi durerile care nu cedau la
tratamentul cu calmante. Îi invidiam pe cei care formau procesiunea menţionată, dar mă
consolam, fiind ziua de Înviere că Iisus Hristos a suferit, incomparabil mai mult ca orice muritor,
ca noi oamenii să avem curaj, credinţă şi speranţă pe pământ.
Medicii care m-au operat, au recunoscut că prin comportamentul meu, le-am insuflat şi
lor curaj. Curajul meu poate fi luat şi ca o „nebunie”; presimţeam că este unica mea şansă şi
eram dispus să lupt pentru ea. Nu întâmplător Gilbert Keith Chesterton spunea că: „Oamenii
care cred cu adevărat în ei înşişi se află toţi în aziluri de nebuni.” Trebuie să recunosc că eu am
fost un om norocos, căci mereu am avut o urmă de îndoială. Mare virtute este şi îndoiala pentru
194
om. Dacă ar fi să-l cităm pe Rene Descartes: „Mă pot îndoi de orice, cu excepţia unui lucru, iar
acela este chiar faptul că mă îndoiesc.”
După operaţie, aveam senzaţia că am pierdut un „teritoriu”; eram într-o perioadă de
refacere, dar cu gândul că trebuie să-mi mobilizez toate forţele, eventual să dispun şi
„concentrări”, adică să apelez la experienţa anterioară, să fac şi o politică de „alianţe” cu
medicii, pentru a recuceri poziţiile pierdute. Dacă pierzi o bătălie, nu înseamnă că ai pierdut
războiul. Dar nu este totul chiar aşa de simplu, o confruntare dură se lasă totdeauna cu „morţi”
şi „răniţi”. De aceea nimic nu mai este ca înainte. Poate fi un „înainte” pe care să-l regreţi sau să
încerci să-l uiţi cât mai repede.
Am început uşor deplasarea cu o cârjă, pentru a ajunge până la sala de mese şi pentru
alte necesităţi. Este impresionant cum se ajută oamenii în situaţii limită, într-un salon cu bolnavi
operaţi care nu se pot mişca, sunt tot felul de nevoi şi nu ai infirmiera mereu la dispoziţie. De
aceea se găseşte mereu câte un pacient care poartă oliţa de la un pat la altul şi caută sa aline
durerea celor care nu se pot mişca sau sunt recent operaţi. Este şi o sonerie în salon, dar rar se
apelează la ea, doar în situaţii disperate.
Un rol important îl are terapia prin bancuri şi discuţii libere, când râsul este cel mai ieftin
şi eficient medicament. Prin aceste „jocuri de societate” se abate atenţia de la durere şi chiar de
la boală. Asumându-şi fiecare câte un rol este ca într-o piesă de teatru, unde chiar şi ca
spectator nu eşti mai puţin câştigat.
Exersând mersul cu o cârjă am trecut la două cârje. Fiecare picior după operaţie, era
imobilizat în gips, cu un călcâi din lemn, pe care să mă pot sprijini la nevoie. Dar suportai gips,
cârje şi „privare de libertate”, era rău , dar numai aşa putea fi mai bine.
Era o problemă şi deplasarea cu cârje; cerea o anumită condiţie fizică, o îndemânare
care se capătă în timp. Te foloseşti de aceste unelte ajutătoare, cucereşti spaţiul din jur, dar
parcă ţi se rupe inima, când te privesc cu compătimire cei apropiaţi şi când chiar tu faci greşeala
să te gândeşti la ce ai ajuns.
Dar totdeauna poate fi mai rău. Când vedeam în jurul meu, oameni la care li se reluau
operaţiile a doua şi chiar a treia oară. La unii nu se prindea operaţia, cu supurări şi dureri
permanente şi cu un moral la pământ, eu eram de departe fericit.
Dintre cei în cauză, mulţi erau mai tineri decât mine. Îşi pierduseră speranţa, nu mai
luptau şi nu cooperau cu medicii. În cedarea lor, îi terminaseră psihic şi pe cei din propriile
familii, care se zbăteau pe lângă medici să le câştige favoarea, poate ar fi vreun remediu încă
nedescoperit. Erau unii bolnavi cu puţine speranţe de vindecare, care erau uitaţi în spital, se
căutau rude apropiate pentru a-i sensibiliza asupra celor în cauză. Erau unii bătrâni, la care nu
mai veneau copiii, fiind supăraţi pe chestiuni de moşteniri părtinitoare.
Aproape în toate spitalele pe unde am fost şi nu făcea excepţie nici Spitalul de
Recuperare Iaşi, după amiaza şi seara când slăbea controlul medical, “suferinzii”, îşi căutau
alinarea în consum de băuturi alcoolice aduse de prieteni sau prin evadarea pacienţilor, care
ieşeau prin diferite găuri din gard, pentru a-şi satisface o poftă interzisă. Se mirau medicii că nu
răspundea pacientul la nici o schemă de tratament, pentru că pacientul şi-o făcea cu mâna lui.
Nerenunţând la o serie de apucături ca băutura, ţigări şi nesomn, pe un fond de descurajare şi
de renunţare la lupta cu viaţa, am întâlnit mulţi tineri, care nu au ştiut să-şi apere şansa şi au
abandonat lupta înainte de a o începe.
În următorul an, am revenit la operaţie, cu al doilea picior. Acum eram mai pregătit
sufleteşte şi trupeşte. Dar faptul că omul are memorie, în situaţii de mare confruntare, poate fi
un handicap. Una este să nu ştii ce urmează şi atunci poţi alerga cu gândul în voie, pe câmpii
înverzite şi înflorite şi alta este să ştii ce te aşteaptă şi gândul tău se încăpăţânează să
anticipeze mereu pasul următor, arătându-ţi că ştie traseul. Bineînţeles nu în sensul că ar ocoli
obstacolele, ci într-o mare bunăvoinţă de a nu trece peste amănunte, marcând toate denivelările
şi riscurile, facându-te tot mai atent şi deseori inducându-ţi teamă. Dar dacă te menţii cu gândul
195
final, care până la urmă doar el contează, suporţi şi această tovărăşie, încercând pe cât poţi să
fii detaşat, să ignori pericolul şi să crezi în reuşită.
Eram veteran în spital şi ca o recunoaştere a statutului meu şi pentru faptul că la
operaţia de anul trecut, m-am dovedit sensibil la viruşi intraspitaliceşti, am fost internat într-o
rezervă. Aici era mai multă linişte, mai multă igienă. Începând de la medici până la infirmiere mă
tratau ca şi cum eram de al „casei”.
La fiecare operaţie, stagiul în spital a fost de câteva luni de zile, aşa că prin rezerva mea
au trecut în timp vreo trei pacienţi mai sprâncenaţi, internaţi pe diferite cauze. Unul dintre ei, era
un tânăr adventist care a avut un accident. Fac trimitere la religia lui, pentru că am văzut lucruri
care m-au impresionat. „Fraţii” lui, cei din religia sa, aveau un anumit program de vizite, care nu-
i dădeau răgazul să-l cuprindă urâtul. În această planificare a lor, zilnic primea tot felul de
bunătăţi; veneau inclusiv tinere, care-i întreţineau buna dispoziţie şi îi mângâiau sufletul. M-am
ales şi eu de la aceşti „fraţi” cu o Biblie, din care am citit capitole întregi în spital. Cunoşteam
comportamentul acestor oameni din şantierele de construcţii. Nu aveau la vedere aspecte
reprobabile, dar pentru această disponibilitate de întrajutorare, le-am dat notă mare. Este mare
lucru să vrei şi să poţi face ceva pentru cel de lângă tine. Este o socializare lucrativă şi nu una
de faţadă, deşi luaţi în parte aceşti oameni sunt chiar retraşi, cred că îi caracterizează mai mult
fapta decât vorba.
După operaţia la cel de al doilea picior, când am constatat că cel puţin din punct de
vedere estetic, era mai reuşită prima operaţie decât a doua, acum la ambele picioare eram
numai în tendoane, ca un fel de ancore între degete şi piciorul de care aparţin. Aşa m-am ales
dintr-un „pian” acordat cu un „ţambal” - care funcţionează prin „bătaie”, faţă de pian care
reacţionează doar la mângâieri. Chiar dacă nu mă împăcasem, cu observaţia medicului după
prima operaţie, cum că acele crescături vor reveni, în subconştientul meu, aveam această
temere.
Dar niciodată o bucurie nu este totală, lasă până la urmă ca vinul de butuc, ceva
sedimente (drojdie) la fundul butoiului, sau a sticlei, în cazul meu, de peste o lună de zile, nu se
prindea circa un centimetru din operaţie. Mă gândeam chiar dacă organismul meu nu încearcă
o tentativă de „trădare”. Nu aveam suficiente probe, dacă s-a prins 99,9 % din tăietura pentru
operaţie, înseamna că nu este decât o nouă încercare la care sunt supus, înainte de a mi se
înmâna „sceptrul vindecării”. În asemenea situaţii ar fi recomandat să speri şi să crezi cu toată
fiinţa că numai alternativa binelui trebuie acceptată. Că până la urmă organismul nostru este o
„fabrică de medicamente”, care trebuie menţinută în funcţiune.
Au intrat la idei medicii, am intrat şi eu, au fost alertaţi şi cei din familie. Căutam prafuri,
alifii, combinaţii cum au mai făcut alţii şi după această mobilizare de forţe ale binelui şi cu voia
lui Dumnezeu s-a depăşit momentul. Şi apoi, „cui nu-i dat să moară, îl vindecă şi apa chioară”
(Gracian ).
Culmea, acum când în spital aveam condiţii deosebite, cu masa eram servit în salon,
relaţionam doar eu şi personalul medical, fără a mă amesteca cu alţi pacienţi, a trebuit să mai
primesc un semn, că aşa cum nu trebuie să ne panicăm, nici cu bucuria să nu dăm pe dinafară.
Un timp lung şi multă răbdare a necesitat învăţarea pentru a merge a doua oară în
picioare. Când ceva se strică, mai bine îl faci din nou decât să-l repari, numai că omul nu se
naşte cu piese de schimb. În general realizările din viaţă şi în special cele din planul sănătăţii
cred că trebuie judecate într-o ecuaţie liniară, respctiv să evaluăm de unde am plecat şi unde
am ajuns, aşa putem avea mai multă mulţumire şi mai puţine păreri de rău.
Mă uitam la sala de gimnastică unde se făcea recuperarea, ce diferenţe erau între
oameni, cum unii se bucurau că reuşeau să se îmbrace sau să se dezbrace singuri, alţii să
poată închide şi deschide uşa sau să folosească întrerupătorul pentru lumină. Numai după ce ai
pierdut totul vezi ce preţ are o mică reuşită, ca să depinzi mai puţin de alţii.
Este omul o fiinţă curioasă, chiar dacă nu are o afecţiune cronicizată sau a avut una
care a fost declarată vindecată, are tendinţa să devină excesiv de prudent, uneori chiar leneş,
196
trage de el, se simte prin autosugestie neconfortabil în unele situaţii, fie la mersul pe jos sau în
colectivitate, la regimul alimentar şi de viaţă în general. Sunt unanimi medicii când constată că
organismul uman este ca un copil, cu care trebuie să „vorbeşti” frumos, să-l mângâi uneori, dar
când este cazul să-l tragi şi de urechi şi chiar să-i dai palme. Aşa cum nu este recomandat să
nu recepţionezi semnalele corpului fie „luminoase” sau „acustice”, pentru că uneori poate fi prea
târziu, faci deja accident de „circulaţie”.
Organismului uman trebuie să-i dai, dar pe măsură să-i ceri. Nu de puţine ori suntem
puşi în faţa unor „ minuni „. Uite că merge! Vezi se ridică! Se poate ajuta singur! Sunt semne de
mirare, atunci când la cineva nu i se mai dă nici o şansă şi poate nici cel în cauză nu mai crede
şi nu mai speră. Dar dacă eşti programat să vrei, să crezi, să lupţi, constaţi că se poate. Cu
excepţia funcţiilor creerului şi a inimii, pentru alte organe suntem în măsură să ne creem
baipasuri. Pentru a ne reuşi aceste grefe de voinţă şi de credinţă, ar trebui să nu ne gândim la
ce-am pierdut ci la ce am câştigat. Nu mai poţi fi un campion, dar sigur eşti un învingător.
Ajunsesem în spital un exemplu viu de câte poate îndura omul şi totuşi nu mă părăsea
optimismul, curajul şi speranţa. Aveam şi eu slăbiciunele mele. Îmi plângeam câteodată singur
de milă şi atunci preferam să încerc o abatere a atenţiei de la boală prin deplasări prin curtea
spitalului, unde era multă verdeaţă sau mă aşezam pe o bancă şi citeam o carte. Nu reuşeau
totdeauna asemenea paleative pentru că pe lângă tine sau în afara spitalului circulau mulţi
oameni sănătoşi, tu simţindu-te exclus dintre ei. Dar cum spune cântecul „nu vrem nici o mutră
tristă sau cu nasul în batistă ”. Toate aceste încercări ale vieţii ne pot împietri sau transforma
într-o trestie, pe care o îndoaie vântul, dar nu o poate rupe. Eu am optat pentru a fi trestie.
În mod curent, un pacient sau altul, erau îndrumaţi chiar de către medici, la salonul unde
eram internat, pentru a le oferi un sfat, o încurajare sau un exemplu concret de reuşită. Nu pot
afirma că la mine se găsea cheia de la „ comoara „ sănătăţii altora, pentru că mulţi nici nu ştiau
unde au pierdut-o. Chiar şi Hipocrate constata: „ Sănătatea este o comoară pe care puţini ştiu
să o preţuiască, deşi aproape toţi se nasc cu ea „. Nici eu nu am fost prea atent cu această
comoară, am risipit-o la schimb cu penuria de şansă iniţială şi de suport material pentru a răzbi
în viaţă.
La un moment dat, în patul de lângă mine a fost internat un călugar. Mai în glumă, mai în
serios, îi spun într-o zi:
-Părinte, nu credeţi că aţi fi mai nimerit, să vă ocupaţi Dumnevoastră de sufletul acestor
oameni năpăstuiţi de soartă?
- Domnule Constantin, Dumnevoastră o faceţi mai bine, veniţi cu ce aţi pătimit în viaţă,
eu o să mă rog la Biserică pentru ei, aşa că ne completăm.
Nu a plecat nimeni de la mine, fără a-i inocula încrederea în propriile forţe şi în medici.
Foloseam exemplul meu şi a altor oameni care au reuşit. Cu unii era greu, pentru că până la o
vârstă, nu au ştiut în viaţă ce este spitalul, ce-i suferinţa, atacau cote de viaţă, pentru care
credeau că nu au forţa şi şanse să le cucerească. Ca să fiu sincer, poate uneori salvam
aparenţele, dar conta mai puţin, scopul era nobil. Aici sunt de acord cu Robert Louis Stevenson
care povăţuieşte: „Păstrează-ţi temerele pentru tine, dar împărtăşeşte curajul tău şi altora.”
Erau momente în spital, cum am mai menţionat, când în saloane se aplicau terapii
colective, printr-o repriză de bancuri sau alte povestiri din viaţă, care-l obliga într-un fel sau altul
să participe pe fiecare pacient. Îmi amintesc cum odată un bătrân în vârstă de peste 80 de ani,
imobilizat în pat după o operaţie de şold, îmi spunea: „Eu nu vă văd, dar aveţi o voce atât de
caldă, vă rog să mai povestiţi!”
Când cineva se externa şi mai ales dacă se simţea bine, trezea şi în noi cei rămaşi
internaţi, speranţa că poate curând ne va veni rândul. Erau trăiri de genul celor care se întâmplă
în armată când numeri zilele până la liberare.
Interesant era şi la venirea unui nou pacient. Dura câteva zile, până acesta studia cu ce
sufereau cei din jurul lui, cum sunt medicii, dacă se poate o ierarhizare a lor pe merite
profesionale şi nu în ultimul rând, care-i „taxa”, în funcţie de „păcatele” fiecăruia în postura de
197
pacient. La acest studiu de “ piaţă “, fiecare pacient avea concluziile sale, unii cu posibilităţi
făceau diligenţe să ajungă la cel mai bun medic, alţii mai săraci rămâneau la medicul la care au
fost repartizaţi la internare şi implorau pe domnul să-i ajute să treacă cu bine peste necaz.
Aproape peste tot pe unde am fost în spitale, pot depune mărturie că prevala latura umană şi nu
cea pecuniară, nu se lăcomeau medicii. Nu de puţine ori am văzut cum medicii aduceau
medicamente sau alimente de acasă pentru unii pacienţi, uitaţi de familii sau mai necăjiţi.
În spital nu relaţionai numai cu medicul de salon, erai prin natura tratamentelor,
procedurilor, analizelor, în contact cu multă lume, care putea oferi pe parcursul unei zile, motive
de bucurie sau de supărare. Dacă nu solicitai imposibilul, te puteai înscrie pe o linie de
acceptabilitate. Nu cerea nimeni direct, dar aştepta câte ceva. Era ca un fel de plată de vămi.
Trebuia să trăiască fiecare. În ce mă priveşte, nu am umplut pe nimeni cu bani, nici nu aveam
de unde, multe din vindecările mele au fost pe relaţii de suflet cu medicii. Nobilă profesia de
medic, am pentru cei care o practică, cea mai aleasă preţuire.
Am un cuvânt aparte pentru o mare parte din colegii mei de serviciu, care de-a lungul
pelerinjului meu prin spitale, nu m-au uitat, m-au vizitat în limita posibilităţilor, unii m-au
încurajat, iar alţii efectiv m-au ajutat.
Mă repet am o mare recunoştinţă şi datorie neîmplinită faţă de familia mea, soţia şi fiica
că nu am fost perioade lungi lângă ele, le-am creat nelinişti, griji şi supărări, de care nu mă văd
decontat în această viaţă.
Este bine ca fiecare să-şi ducă crucea, dar nu avem ce face în transportul ei, fără să
vrem agăţăm şi pe alţii. De aceea nu-i drept să ne plângem singuri de milă, pentru că mai sunt
atâţia pe lângă noi, care suferă în tăcere, fără a reclama sau a se plânge la nimeni. Înfrângerile
de cele mai multe ori sunt numai ale noastre, pe când victoriile sunt aproape totdeauna
colective, ele exprimă aportul şi efortul uneori a multor anonimi. Dar câţi oameni, îşi asumă
înfrângerile şi împărtăşesc victoriile cu ceilalţi?
Nu pot să nu-i menţionez pe doi din directorii fabricii unde lucram, respectiv Emil
Alexandrescu şi Adrian Cehan, care au căutat ca în perioadele lungi de internări în spitale, să
mă ţină conectat la fabrică, să mă pună în situaţia de a-mi dovedi utilitatea şi în unele situaţii,
sprijinindu-mă chiar şi material. Toate aceste gesturi umane, mă încurajau, mă susţineau şi mă
făceau să trec mai uşor peste durerile mele şi perioadele lungi de „penitenţă” din spitale. Aş
exemplifica în acest sens, cum îmi aduceau colegii în spital datele problemelor de peste lună,
pentru a emite un punct de vedere, cum să închidem luna la salarii.
Sau se deschideau şi alte subiecte unde chipurile, punctul meu de vedere avea
greutate. Ce făceau ei, era într-un anumit fel o muncă de medici. Aşa cum au fost colegi şi
colege care nu m-au vizitat în spital doar în interes de ” serviciu ”, ci pur şi simplu pentru a mă
încuraja şi a mă susţine. I-am simţit aproape de sufletul meu şi pentru asta le mulţumesc. Chiar
aveam nevoie de susţinere. Ei nici nu bănuiau cât de bine o făceau, pentru că era din suflet.
Pot desconspira acum, poate şi ca un efect al recunostinţei mele, am căutat pentru cei
doi directori mentionaţi cât am lucrat cu ei, să-i susţin şi să-i sprijin cu un devotament
nedezminţit, să le acopăr porţiunile din terenul lor fără apărare şi să le dau proba permanentă a
fidelităţii şi competenţei mele.
Mai mult, la Adunarea Generală a Acţionarilor din anul 1996 la nivelul fabricii de
Ceramică, candidând pentru Consiliul de Administraţie, am întrunit cel mai mare număr de
voturi, surclasându-l pe Adrian C., care era director general. Pe cale de consecinţă, puteam fi
preşedintele Consiliului de Administraţie şi directorul general al fabricii, aceste funcţii, conform
legii se cumulau. Nu am marşat pe această carte, pentru a nu strica echilibrul din fabrică,
sistemul de relaţii al fabricii bazat în mare parte pe notorietatea lui Adrian C. şi a-l pune pe
acesta într-o situaţie delicată de a fi debarcat. Nu i-am spus de ce nu am făcut-o, deşi au fost
unii colegi care mi-au reproşat că nu mi-am adjudecat funcţia. Am ştiut ce-i recunoştinţa, deşi nu
am câştigat mereu. Apoi m-am gândit cum este mai bine pentru fabrică şi pentru colectivul ei.
Nu am regretat niciodată gestul meu şi nici nu m-am dat mai mare decât eram.
198
Aşa mi-am asumat în continuare locul din linia a 2-a, unde se elaborează şi se
influenţează deciziile, cu referire la acest rol, unii îl numesc un fel de „eminenţă cenuşie”.
Servindu-i pe ei, poate au câştigat mai mulţi, dar şi pe mine m-au ajutat oameni cărora nu le mai
ştiu numele, dar nu le-am uitat gesturile binevoitoare.
Aşa cum în teritoriul reumatologic de manifestare a persoanei mele, autoritatea
recunoscută şi apreciată de mine a fost domnişoara doctor Nacu Corina, pe teritoriul ortopedic,
am putut înscrie în „Panteonul” recunoştinţei mele şi pe doamna doctor Adriana Niţescu. Aceste
două doamne nu m-au tratat numai cu competenţa medicului, ci şi cu sufletul. Două persoane
deosebite, care nu împărţeau bolnavii în clase sociale şi nu efectuau tratamente preferenţiale.
O menţiune specială merită Dina Deliu care mi-a fost colegă la facultatea de ştiinţe
economice, în timp ce practica profesia de asistentă medicală şi după terminarea facultăţii
câţiva ani a îndeplinit funcţia de economist la biroul de Resurse Umane de la Întreprinderea de
Materiale de Construcţii Iaşi, pe care îl conduceam eu. Dina a fost şi este o fiinţă sensibilă,
echilibrată, conştiincioasă şi o bună familistă. Îi port o amintire frumoasă atât din perioada cât
am fost colegi la facultate şi de serviciu, cât şi din întâlnirile ulterioare cu ea când pe motivul de
a se ocupa mai de aproape de primul ei copil, care avea unele probleme de sănătate, a
renunţat la profesia de economist, revenind la vechiul loc de muncă de la Spitalul de
Recuperare. În internările mele succesive în acest spital, m-am bucurat de atenţia şi sprijinul ei
când am avut nevoie.
Este recunoştinţa un sentiment nobil, poate de aceea nu creşte la întâmplare, ea
trebuie cultivată. Am vrut să-i contrazic pe cei care susţin că recunoştinţa are memorie scurtă.
Mă apropii de o concluzie firească că nimic nu putem face în viaţă singuri, de aceea
poate ar trebui să ne pese de cei de lângă noi. Nu întotdeauna primeşti cât dai, poate fi şi
invers, dar funcţionează până la urmă legea compensaţiei. Nicolae Iorga este mai categoric în
această speţă şi nu prea dă circumstanţe: „Ascunde-te de acela căruia i-ai făcut bine, ca să nu-l
jigneşti. Fii sigur că n-o să te caute”. Este greu în viaţă să persişti într-o siţuatie sau alta, pentru
că se crează dependenţă. Am răzbătut şi am învins în viaţă, fiind ajutat de mulţi prieteni
adevăraţi. Poate unii dintre ei luaţi mai repede, nici nu ştiau că-mi sunt prieteni. Asemenea
nedumeriri le putem avea fiecare dintre noi, apreciind că gesturile şi faptele noastre sunt fireşti,
numai destinatarii lor le încadrează fără echivoc în creuzetul prieteniei. Cu privire la această
floare „PRIETENIA”, Max Iacob se exprimă concis şi sentenţios: „Prietenia nu poate fi explicată
şi aşa ar trebui să rămână, dacă vrei să nu o distrugi”. Eu, în ceea ce mă priveşte, numai am
detectat-o, fără a-mi propune să o interoghez.
Dar să nu-i uit nici pe cei din familia mea, mă refer la familiile fraţilor mei, atât Neculai
cât şi Lenuţa, m-au vizitat, m-au încurajat şi m-au susţinut cât am fost prin spitale. Le sunt
recunoscător, i-am simţit aproape şi a contat mult pentru mine prezenţa şi încurajările lor. Lui
Neculai îi datorez chiar mai mult, pentru condiţiile oferite şi ospeţirea în familia lui, în mai multe
perioade de refacere după internările în spitale. Au fost momente, când chiar şi eu îmi dădeam
puţine şanse de a-mi reveni, iar ei au fost cei care au crezut în tăcere, fiindu-mi alături. Aşa s-au
reconfirmat ca fraţi şi le mulţumesc pentru tot!
Prin natura operaţiilor de la picioare, perioade mai lungi de timp, am mers în două cârje.
O situaţie când eşti purtat mai mult de mâini decât de picioare şi cu o încordare permanentă a
organismului. După un timp nu le-am mai folosit, dar le păstram într-o debara. Îmi şoptea
subconştientul: „Dacă o să mai am nevoie de ele?” Ce sentiment de dependenţă! Numai că
între timp un moş de al meu, a fost operat la un şold şi i-am oferit cu drag cârjele, aşa am
scăpat de ele şi de fixaţia de a le lăsa acolo unde erau.
La spitalizări prelungite, se poate manifesta fenomenul, întâlnit şi la cei din puşcării, la
un moment dat sar toţi pentru tine, ca apoi să se aşeze o linişte totală şi fiecare să-şi vadă de
viaţa lui, luând distanţă acoperită cu uitare. Se intră astfel în raza de acţiune a proverbului
italian: „Apa de departe nu stinge foc de aproape”. Nu m-a urmărit acest blestem, cum am mai
spus, am fost un om norocos.
199
Poate de aceea am scris aceste rânduri, pentru a scoate în evidenţă câţi semeni de ai
noştri merită admiraţie şi recunoştinţă şi mai puţin stârnirea compătimirii, pentru câte am suferit.
Că până la urmă, eu sunt unul, dar ceilalţi OAMENI sunt mulţi şi poate pentru asta viaţa merită
trăită şi să nu ne cerem osândă când uneori ne mai joacă şi feste.
Pe mentalitatea inoculată de profesorul doctor Carasevici de la clinica de Reumatologie,
trăiesc în continuare cu credinţa că sunt un om normal. După cum tot medicii o spun, am făcut
mai multe „războaie”, sunt un veteran şi nu un handicapat.
Şi Slavă Domnului, că în aceşti ani, învăţând a doua oară să merg în picioare, mă
gândesc deseori şi mă exprim cu voce tare: „Înseamnă că în viaţa mea, nu am făcut aşa mult
rău, dacă m-a ajutat Dumnezeu să renasc a doua oară!”
Mă întâlnesc cu unii, acum având peste 65 de ani şi mă întreabă oarecum surprinşi: „Ce
faci domnule, nu mai îmbătrâneşti? Văd că nu prea ai fire de păr albe”. Răspunsul meu este
invariabil: „În viaţă acţionează legea compensaţiei, m-am îmbolnăvit de picioare, dar capul a
rămas în stare de funcţionare şi mereu tânăr”. Şi apoi, părul alb nu totdeauna este un semn de
bătrâneţe. Nu vreau totuşi să devin un lăudăros, să intru în rolul dracului când n-avea capre, dar
vindea brânză. Am mai spus-o, de fiecare om depinde să-şi construiască în suflet o Biserică sau
o casă de nebuni. Eu am preferat biserica pentru că acolo este şi Duhul Sfânt.
Până la urmă mimica omului reflectă interiorul lui, dacă este mulţumit de el şi de ce îl
înconjoară, nelăsând să-l cuprindă spaima faţă de ceea ce urmează şi amărăciunea de ce
vede, nu poate arăta decât tânăr. Sau, cum bine spunea cineva: „Un om nu e bătrân până când
regretele nu înlocuiesc visele.” Mai am până atunci. Visele ne fac mari, tineri şi plini de
speranţe. Aceste „minuni” se întâmplă numai când îţi poţi permite o anumită intimitate cu tine
însuţi şi cu lumina sufletului deschisă.
După terminarea celei de a doua facultăţi la stat, la o întrebare a unui profesor,
cochetam cu o altă opţiune - medicina, decurgând evident din problemele mele de sănătate. Ca
să fiu sincer până la capăt şi cu ce am mai tras, după acele momente, la o astfel de întrebare
primită astăzi, răspunsul ar fi că optez pentru călugărie, căci acolo ai timp să meditezi şi să te
desăvârşeşti ca om, împăcându-te cu tine, cu viaţa şi cu Dumnezeu.
Ca oameni, suntem o particică a Universului, de aceea şi noi trăim sub legităţile
relativităţii.
Am realizat în timp că multe din câte ni se întâmplă în viaţă depind de atitudinea noastră
şi de măsura în care ne păstrăm controlul asupra ei. Efectele acestei „binecuvântări” sunt că
putem gândi pozitiv şi ne impresionează sau ne sperie tot mai puţine evenimente. Şi foarte
important, totdeauna este o variantă câştigătoare, cu condiţia să ne ferim de extreme.
În viaţă nu putem avea numai ghinion sau numai noroc; este şi mult imprevizibil, avem
mereu o alternanţă a Binelui cu Răul, ceea ce astăzi este rău mâine poate fi bine şi invers,
timpul este cel care realizează aceste metamorfoze. Este şi aici un „secret” pentru a fi în
armonie cu timpul trebuie să ajungi la un anumit nivel de înţelepciune. Să înţelegem că toate se
petrec la timpul lor. Să nu-i cerem timpului, prea repede şi prea mult că şi dobânda va fi pe
măsură.
Putem exemplifica în acest sens, cu povestea unui ţăran chinez, căruia i se plângea fiul
că are ghinion prin faptul că într-o zi calul nu a venit la muncă. Răspunsul tatălui a fost : „Asta
numeşti tu ghinion? O să vedem ce aduce ziua de mâine”. A doua zi a venit calul însoţit de o
iapă sălbatică şi atunci copilul a exclamat: „Vezi ce noroc avem tată! Mai avem un ajutor”. Tatăl
îi răspunde calm: „Asta numeşti tu noroc? O să vedem ce aduce ziua de mâine”. Peste două
zile copilul urcându-se călare pe calul sălbatic, a căzut de pe el şi şi-a rupt un picior. „Vezi tată
ce ghinion ! Mi-am rupt piciorul”. Tatăl îi răspunde pe dată: „Asta numeşti tu ghinion? O să
vedem ce aduce ziua de mâine”. În zilele următoare trimişii regelui, căutau prin sat tineri pentru
a-i lua la război, îl găsesc pe tânăr cu piciorul rupt şi îl lasă în pace. Atunci a realizat tânărul
înţelesul spuselor tatălui său, constatând pe propria piele că tot răul este spre bine şi cum
trecerea de la rău la bine şi invers este aproape neobservabilă.
200
Rămânând în planul problemelor de sănătate, cum spuneam, au trecut peste 17 ani de
când nu am mai avut de a face cu spitalele. Cred că este cea mai lungă perioadă din viaţa mea,
cu excepţia copilăriei, când m-am bucurat de o anumită autonomie pe palierul sănătăţii.
Realizez că nu mai este căruţa ca şi nouă şi atunci sunt atent la mânat caii. Chiar dacă am
realizat mai târziu, sunt de acord cu Lope de Vega: „Coarda arcului veşnic întins ori e slăbită, ori
se rupe”. De aceea poate trebuie să alternăm perioadele de pas alergător cu cele ale mersului
de voie.
O problemă este iarna, când merg în fiecare zi cu „patinele”, având tălpile după
operaţiile chirurgicale, plate fără posibilitate de mulare la configuraţia terenului. Când este
îngheţ şi lunecuş, după două, trei avertismente că pot cădea, încep să transpir rece, atunci mă
concentrez la mers şi aş putea spune cu exactitate câţi paşi sunt într-o sută sau o mie de metri.
Cine mă vede mergând, îl pot lesne păcăli, eu, chipurile, aş aluneca mai tare ca alţii. Salvările
de aparenţe în viaţă, nu sunt numaidecât interfeţe pentru alţii, ci mai ales probe vii date ţie că
vrei şi poţi. Victorii efemere, dar asupra cui? Cred că asupra mea care trebuie să-mi amintesc
mereu, că nu-i puţin să te poţi deplasa pe propriile picioare.
Datorez această perioadă fastă când mi-am putut permite să iau o anumită distanţă faţă
de medici, întâi faptului că m-am menţinut în viaţa activă, am avut serviciu. Urmează apoi
mutarea domiciliului la ţară, cu posibilitatea de a mă deplasa pe jos până la serviciu şi a face
unele munci agricole de sezon în aer curat. Şi nu în ultimul rând faptului că ceea ce nu m-a
omorât m-a întărit. Aşa este când poţi pierde totul, te mulţumeşti şi cu mai puţin.
Menţinerea în câmpul muncii, mişcarea, o cunoaştere şi o stăpânire mai bună a propriei
persoane pentru a şti când şi cum să apăs pe „acceleraţie” sau pe „frână”, îmi oferă acest
moratoriu asupra stării de sănătate şi posibilitatea de a mă bucura de viaţă, sigur cu
circumstanţele de rigoare.
Cum spune un proverb: „Cine aleargă mai încet, zboară”. A se înţelege că aveam
afectate picioarele, dar aripile le aveam intacte. Această disponibilitate a mea pentru „zbor”, am
întreţinut-o mereu cu „vitaminele” optimism şi tărie de caracter, ceea ce mi-a dat posibilitatea să
fac folositoare, cum spun învăţaţii, ca fiind cele cinci lucruri nefolositoare când nu sunt însoţite
de alte cinci: „cuvântul fără ispravă, bogăţiile fără chivernisală, ştiinţa fără năravuri bune,
milostenia fără gând bun şi viaţa fără sănătate”.
Nu ca un bilanţ, ci mai mult cu titlu de inventar, în drumul vieţii mele, am întâlnit destulă
fericire pentru a rămâne bun şi prietenos, m-am confruntat cu destule probleme care să mă
întărească, am avut parte şi de nefericire pentru a rămâne uman şi am un munte de speranţe
care mă fac fericit.
Cu înaintarea în vârstă devii mai atent pe unde treci, percepi mai bine tainele şi
misterele vieţii, constaţi că ele au glas, te alini cu milă şi cu înţelegere, ştii preţul clipei şi a
vorbei bune, precum omul îţi sunt tot atât de buni interlocutori un pom, o floare sau o pasăre în
zbor, poţi auzi cu sufletul concertul greierilor şi a izvorului, toate acestea nu sunt de fapt decât
evadări în peisajele mirifice şi exotice ale copilăriei. În copilărie erai surprins de necuprinsul
lumii, cu înaintarea în viaţă descoperi şi profunzimea (adâncimea) ei. Aşa constaţi că viaţa-i o
comoară neferecată care se împrăştie cu fiecare zi. De aceea, poate ar trebui să ne facem timp
pentru „toate”, dacă este imposibil să le simţim şi să le trăim, măcar să le învrednicim cu o
privire.
Viaţa trebuie trăită aşa cum este pentru că ni s-a dat fără să o cerem şi ni se va lua fără
să fim întrebaţi. Bună sau rea, mai lungă sau mai scurtă, este viaţa noastră. Să o preţuim,
201
pentru că nu ne mai întâlnim cu ea, chiar ni s-a dat o şansă ca să existăm. Pentru această
existenţă muncim şi luptăm în fiecare zi, aşa dăm un sens vieţii şi nu ne trădăm menirea pe
Pământ. Putem avea fiecare, zile mai bune şi mai proaste, dar totdeauna după ploaie ceru-i mai
senin. Să percepem succesiunea binelui cu răul în sensul trecerii şi să acceptăm această
alternanţă. Mai ales că: „Cei mai mulţi trăiesc zile; puţini trăiesc viaţă”, cum constata Nicolae
Iorga.
În copilărie mi-a reţinut atenţia un fapt, pe care nu am reuşit să mi-l explic în totalitate
nici până la sfârşitul vieţii, respectiv să-ţi grăbeşti sfârşitul, pentru a pleca cât mai repede din
această lume. Un fel de luptă pierdută prin abandon. Această întâmplare s-a petrecut în satul
meu natal, chiar pe uliţa unde locuiam.
În una din zile era un vânt care nu se mai oprea, după ce împrăştiase şi adunase praful,
îşi continua zbuciumul făcând a pustiu. Mama chiar s-a exprimat: „Ce zghihuit de vânt, parcă s-
a spânzurat cineva”. Către seară aflăm că un vecin în vârstă de 40 de ani, care locuia la două
case mai la vale de noi, a fost găsit spânzurat în pădure. Deşi eram copil, m-a şocat vestea, mai
ales că îl cunoşteam bine pe acel om, fusesem de mai multe ori cu el în pădure cu vitele. Era un
om liniştit, prietenos şi cam tăcut. Avea trei copii şi o gospodărie pusă la punct, casă, grajd,
animale. Eu nu prea înţelegeam atunci ce se întâmpla. Auzeam în jurul meu diferite vorbe, cum
că este păcat ce a făcut şi că nu va fi înmormântat cu Popă şi în interiorul cimitirului. La adresa
lui nu auzeai vorbe de ocară, era compătimit de fiecare şi că nu trebuia să facă acest gest, după
care se rugau pentru sufletul lui. Se discuta cu oarecare reţinere că de vină ar fi soţia lui, care îi
făcea mereu reproşuri şi că ea s-ar fi încurcat cu alt bărbat.
După acest eveniment, când mergeam în pădure, nu mă mai simţeam în largul meu, mă
uitam atent la fiecare copac; a durat un timp această teamă difuză.
Şi peste ani, când treceam pe lângă casa lui, mi-am pus întrebarea de ce a făcut acest
om gestul menţionat, când aparent nu arăta nemulţumit şi era aproape cel mai gospodar dintre
vecini?
Pentru că în parcursul vieţii am mai întâlnit asemenea situaţii limită, când unii semeni de
ai noştri au jucat totul pe o carte, se cuvine să facem câteva consideraţii asupra acestui mod de
a pleca din viaţă, pe care nu-l agreez, nu-l încurajez şi nu-l accept.
Şi pe mine m-a încercat disperarea de câteva ori în viaţă, dar nu am intrat în jocul ei,
sperând şi chiar constatând că mereu mai este o posibilitate. Am refuzat să cred că sunt un<