Sunteți pe pagina 1din 31

SUBIECTELE PENTRU EXAMENUL DE LICENŢĂ INTEGRAT

LA DISCIPLINELE FUNDAMENTALE
ANUL UNIVERSITAR 2018-2019

TEORIA GENERALĂ A DREPTULUI / CONCEPTE FUNDAMENTALE ALE


DREPTULUI
1. Conceptul, esenţa, conţinutul şi forma dreptului ca fenomen social.
Dreptul este un fenomen social voliţional în sensul că elaborarea dar şi aplicarea
lui reprezintă rezultatul unor activităţi umane conştiente.
”Dreptul reprezintă o totalitate de norme juridice generale, adoptate și garantate de
stat, direcționate în scopul reglementării conduitei oamenilor, stabilind drepturi, libertăți și
obligațiuni juridice, a căror îndeplinire este asigurată, în caz de necesitate, prin forța coercitivă a
statului”
Esența dreptului. Elaborarea și aplicarea dreptului este rezultatul activității umane
conștiente. Esența dreptului este strîns legată de voința oamenilor care, pentru a deveni drept, se
exprimă în voința de stat.
Conținutul dreptului – cuprinde exprimarea normativă a voinței de stat (deci esența
sa), precum și totalitatea reglementărilor (norme juridice) diferențiate pe ramuri de drept și
instituții juridice.
Forma dreptului – este aspectul exterior al dreptului, haina juridică sub care acesta
ni se înfățișează.

2. Conceptul și varietăţile formei statului.


Forma statului exprimă modul în care este constituită şi exercitată puterea,
modalitatea de organizare şi conducere a societăţii prin stat.
Forma de stat include în sine trei elemente constitutive:
a) forma de guvernămînt: regimul de guvernămînt;
b) forma de structură;
c) forma regimului politic.
a) Forma de guvernămînt arată cum este organizată puterea în stat prin organele sale,
coraportul dintre aceste organe. După forma de guvernămînt un stat poate fi monarhie sau
republică.
Monarhia este acea formă de guvenămînt în care puterea se realizează de o singură
persoană - monarhul, putere pe viață și se transmite pe calea succesiunii. Monarhia cunoaște mai
multe forme: - Monarhia nelimitată – atunci cînd toată puterea aparține monarhului; - Monarhia
limitată – limitarea puterii monarhului de un organ reprezentativ; - Monarhia parlamentară
dualistă – presupune egalitatea puterii între monarh și organul reprezentativ; - Monarhia
parlamentară contemporană – puterea monarhului este simbolică.
Republica este o altă formă de guvernămînt, cînd puterea aparține unui organ ales pe
termen limitat. Republicile pot fi parlamantare și prezidențiale. - Republica parlamentară -
Republica prezidențială
b) Forma de structură determină modul de organizare, structura puterii. Formele
structurii de stat pot fi simple și compuse.
c) Forma regimului politic definește acel sistem de metode și principii prin care se
înfăptuiește puterea de stat.

3. Conceptul, metodele și etapele mecanismului reglementării juridice.


Prin metoda de reglementare juridică se înţelege un ansamblu de procedee (mijloace) juridice cu
ajutorul cărora este asigurată reglementarea juridică a raporturilor juridice .
Funcţia de reglementare este funcţia primară şi principală a dreptului obiectiv (pozitiv).
Deoarece prin sistemul normelor juridice se modifică raporturile juridice din cadrul societăţii.
Procesul de reglementare juridică se compune din următoarele etape:
1) Formarea normelor juridice: iniţierea, elaborarea şi adoptarea normelor juridice de
către autoritatea competentă.
2) Apariţia raporturilor juridice în baza normelor juridice în vigoare
3) Valorificarea drepturilor subiective şi executarea obligaţiilor juridice.
Mecanismul de reglementare(legalizare) juridică a relaţiilor sociale implică mijloace, metode,
procedee juridice de reglementare juridică a relaţiilor sociale.
Există mai multe mecanisme de reglementare juridică:
Reglementarea juridică publică şi privată .
Reglementarea juridică centralizată şi reglementarea juridică descentralizată .
Reglementarea juridică prin mijloace de subordonare ,imperative (obligaţii de a face şi de a nu
face) şi reglementarea juridică prin mijloace de coordonare, dispozitive (permisiuni,
recomandări).

4. Conceptul și clasificarea principiilor dreptului.


Principiile dreptului reprezintă ideile de bază, ideile diriguitoare a procesului de
formare, evoluție și funcționare a dreptului. Avînd un caracter general, ele contribuie la
”unificarea dreptului” într-un sistem și asigură colaborarea dintre diferite ramuri ale dreptului,
instituții juridice, norme juridice, raporturi juridice, dreptul subiectiv și dreptul obiectiv, stau la
baza integrării unor noi norme juridice în sistemul dreptului
1. După sfera de acțiune și gradul de generalizare, deosebim:
- Principii generale – se răsfrîng asupra întregului sistem de drept;
- Principii ramurale – caracteristice unor ramuri de drept aparte;
- Principii interramurale – exprimă particularitățile a două sau mai multor ramuri de drept.
2. Din punct de vedere al conținutului, principiile dreptului pot fi de inspirație: -
Filosofică; - Politică; - Socială; - Juridică.
3. După funcțiile pe care le îndeplinesc principiile generale ale dreptului, putem
distinge: - Funcția fundamantală – fundamantarea oricărei construcții juridice; - Funcția tehnică
– de exemplu, principiile interpretării normelor jurice.
4. În funcție de genul de funcție tehnică pe care o îndeplinesc, principiile generale ale
dreptului se împart în: - Principii directoare – principiile de care depinde ordinea socială (de
exemplu, prezumția de cunoaștere a legii, principiul egalității tuturor în fața legii); - Principii
corective – principiile în absența cărora soluțiile legale ar putea fi nejuste sau neadecvate (de
exemplu, principiul bunei credințe sau principiul că nimeni nu poate să obțină avantaje din
propria culpă).
5. Din punct de vedere al sferei de aplicare, principiile dreptului pot fi divizate în: -
Principii de drept național; - Principii de drept comunitar; - Principii de drept internațional.
6. După diviziunea dreptului, deosebim: - Principii de drept public; - Principii de
drept privat.

5. Noțiunea, trăsăturile și structura normei juridice.


Norma juridică este o categorie de norme sociale instituite sau recunoscute de stat,
obligatorii în raporturile dintre subiectele de drept și aplicate sub garanția forței de constrîngere a
statului, în cazul încălcării lor.
A. Normele juridice au un caracter general
B. Normele juridice au un caracter volitiv
C. Normele juridice pot să prevadă naşterea unor efecte juridice
D. Normele juridice se pot realiza, în viaţa practică, numai trecănd prin conştiinţa oamenilor,
întrucat conduita este subordonată voinţei lor.
E. Normele juridice se aplică, la nevoie, prin forţa de constrângere a statului
Din punct de vedere al structurii logico-juridice, norma jusridică conține trei
elemente: ipoteza, dispoziția și sancțiunea.
Ipoteza este acea parte componentă a normei juridice ce stabilește condițiile,
împrejurările în prezența cărora se aplică dispoziția normei, precum și categoria de subiecți la
care se referă prevederile dispoziției.
Dispoziția, considerată ca partea cea mai importantă a normei, se referă la conduita
ca atare pe care trebuie s-o realizaze cei ce li se adresează, deci care sunt drepturile subiective și
obligațiunile juridice ale persoanelor vizate de norma juridică respectivă. Fără dispoziție norma
juridică nu are sens să existe.
Sancțiunea este elementul care fixează consecințele încălcării dispoziției normei
juridice, adică reacția statului, în persoana organelor de drept, împotriva persoanei care a încălcat
legea.

6. Noţiunea, trăsăturile și clasificarea raportului juridic.


Raportul juridic este relația socială, reglementată prin intermediul normelor
juridice, în rezultatul căruia se naște, se modifică sau se sting drepturi și obligațiuni juridice,
care se realizează, la nevoie, prin forța coercitivă a statului.
Se deosebesc mai multe criterii de clasificare a raporturilor juridice:
1. După ramura de drept, se deosebesc: - raporturi juridice penale, - raporturi
juridice civile, - raporturi juridice administrative, - raporturi juridice de muncă, etc.
2. După numărul de participanți la raportul juridic și caracterul repartizării între ei
a drepturilor subiective și obligațiunilor juridice, se disting:
- raporturi juridice unilaterale – fiecare dintre participanți beneficiază sau își asumă unul în
raport cu celălalt, un singur drept sau o singură obligație juridică; de exemplu, în cazul
contractului de donație, una din părți are – doar dreptul subiectiv de a pretinde ceva, iar cealaltă
– doar obligațiunea de a transmite ceva),
- raporturi juridice bilaterale – ambele părți au atît drepturi, cît și obligațiuni,
- raporturi juridice multilaterale – participă trei sau mai multe persoane și toți au atît drepturi,
cît și obligațiuni.
3. în literatura juridică, raporturile juridice se mai divizează în:
- raporturi juridice relative și raporturi juridice absolute,
- raporturi juridice de reglementare și raporturi juridice de protecție.

7. Conceptul și principiile activității de elaborare a dreptului.


Activitatea normativă se realizează de organele statului - organele legislative -
activitate care se finalizează cu adoptarea, modificarea, abrogarea ori completarea de norme
juridice. Ea este considerată una din modalitățile principale de exercitare a funcțiilor statului.
Legea supremă a statului, Constituția Republicii Moldova, în art. 60 al. (1) prevede,
”Parlamanetul este unica autoritate legislativă a statului”.
Activitatea normativă se desfășoară după următoarele principii:
- principiul planificării legislative, potrivit lui, activitatea normativă trebuie să fie
realizată numai în baza unor programe bine stabilite cu privire la legiferare.;
- principiul supremației legii, este un principiu care pornește de la criteriul forței
juridice a legii în sistemul izvoarelor de drept. Toate celelalte acte normative trebuie să fie
adoptate în conformitate cu legea;
- principiul fundamantării științifice, conform căruia la temelia activității normative
să stea rezultatele științifice actuale;
- principiul democratismului, care presupune participarea activă a societății și puterii
în procesul de creare a dreptului; - principiul profesionalismului, care presupune participarea în
procesul de creare a dreptului a persoanelor calificate, profesioniste, la fiecare etapă de creare a
dreptului.
- principiul unității reglementărilor juridice, se impune ca orice act normativ juridic
să se integreze în ansamblul sistemului de drept. Prin acest principiu se asigură eliminarea
lacunelor, contradicțiilor, suprapunerilor în lege.
8. Conceptul și subiectele realizării dreptului.
Realizarea dreptului poate fi definită ca: procesul de transpunere în viață a
conținutului normelor juridice, în cadrul căruia oamenii, ca subiecți de drept respectă și execută
dispozițiile normative, iar organele statului aplică dreptul în temeiul competenței lor.
Realizarea dreptului include atât respectarea de bunăvoie a dreptului de către cei cărora li se
adresează, cât şi aplicarea dreptului prin intervenţia, într-un fel sau altul, a organelor abilitate ale
statului. Astfel, subiecti ai realizarii dreptului sunt atat organele competente ale statului, organele
nestatale, precum si persoanele carora li se adreseaza normele.

9. Conceptul şi felurile interpretării normelor juridice după subiect.


Interpretarea normelor juridice este operațiunea logico-rațională prin care se
lămurește sensul exact și complet a dispozițiilor normative. Ea constituie o condiție necesară a
procesului de realizare a dreptului.
Interpretarea dreptului constituie o activitate care presupune participarea a diferiți
subiecți, fiecare avînd un rol distinct, iar soluțiile de interpretare la care ajung aceștea nu au
aceeași importanță și forță juridică. Din acest punt de vedere, cea mai cunoscută clasificare a
felurilor de interpretare a normelor juridice este:
a. interpretarea oficială - este realizata de catre organe de stat care au atributii fie in procesul
elaborarii normelor juridice, fie in procesul aplicarii normelor juridice.
b. interpretarea neoficială - poarta si denumirea de interpretare doctrinara intrucat ea este
cuprinsa, de obicei, in operele stiintifice (in doctrina). Spre deosebire de interpretarea oficiala (in
oricare din formele sale), interpretarea neoficiala nu are forta juridica, ea este facultativa.

10. Conceptul și principiile răspunderii juridice.


Răspunderea juridică se defineşte ca fiind acea formă a răspunderii sociale, stabilită
de stat în urma încălcării normelor de drept, printr-un fapt ilicit şi care determină suportarea
consecinţelor corespunzătoare de către cel vinovat, inclusiv prin utilizarea forţei de constrîngere
a statului în scopul restabilirii ordinii de drept astfel lezate.
Răspunderea juridică are la bază următoarele principii:
1. Principiul legalităţii răspunderii, constă în aceea că răspunderea juridică se
manifestă în condiţiile sau în cazurile prevăzute de lege, în forma şi în limitele stabilite de
aceasta, conform unei proceduri desfăşurate de organe special investite.
2. Principiul răspunderii pentru fapta săvîrşită cu vinovăţie, presupune că autorul
faptei răspunde numai atunci cînd şi-a dat seama sau trebuia să îşi dea seama de rezultatele faptei
sale şi de semnificaţiile ei social-juridice periculoase.
3. Principiul răspunderii personale, răspunderea revine numai celui efectiv vinovat
de comiterea faptei ilicite. Însă, în condiţiile legii este și răspunderea pentru fapta altuia
(răspunderea părinţilor pentru copiii minori, a persoanei juridice pentru faptele membrilor) sau
răspunderea solidară ori împreună cu alţii.
4. Principiul unicităţii răspunderii, conform căruia pentru fapta ilicită există o
singură răspundere sau nu se poate aplica decît o singură sancţiune.
5. Principiul proporţionalităţii răspunderii, presupune corelarea răspunderii sau a
pericolului ei social, a formei de vinovăţie cu care a fost săvîrşită, printr-o corectă şi concretă
individualitate sau proporţionalizare.
6. Principiul umanismului, în baza lui sancţiunea aplicată trebuie să aibă un rol de
reeducare şi de reintegrare socială, fără ca să provoace suferinţe inutile celui sancţionat şi să nu-i
înjosească demnitatea şi personalitatea.
7. Principiul operativităţii tragerii la răspundere, după care sancțiunea este necesar
de aplicat imediat, fără tergiversări, pentru ca rezonanţa socială a ei să fie maximă.
DREPT CONSTITUŢIONAL
1. Dreptul constituţional ca ramură a dreptului.
Def : Dr.Constitutional o ramura de drept, alcatuit dintr-o totalitate de norme juridice
cuprinse in constitutie sau in alte acte normative prin care se reglementeaza relatii sociale
fundamentale ce apar in procesul instaurarii, mentinerii si exercitarii puterii statale.
Constitutia, care este actul fundamental al statului, precum si izvorul de baza al
dreptului constitutional, LEGEA SUPREMA cuprinde reglementari privind principiile
fundamentale ale statului, forma de guvernamant, limba, stabileste simbolurile statului,
drepturile si libertatile, obligatiile cetatenilor, precum si determina separarea puterilor in stat in
legislativa, executiva si judecatoreasca.

2. Principiul separării și colaborării ramurilor puterii în Republica Moldova.


După 27 august 1991, Republica Moldova, ca stat suveran şi in¬dependent, a început
implementarea noilor principii de dezvoltare a statalităţii, bazate pe tradiţiile statelor democratice
occidentale. Deşi, cu unele devieri de la doctrina clasică a separării puterilor, explicate prin
situaţia social-politică după declararea Independenţei, principiul separării, echilibrului puterilor a
început a fi aplicat în practică, corectîndu-se mereu raporturile dintre autorităţile învestite cu
dreptul exercitării puterii.
"In Republica Moldova puterea legislativă, executivă şi judecătorească sunt separate şi
colaborează în exercitarea prerogativelor ce le revin, potrivit prevederilor Constituţiei"..
în baza acestei reglementări, toate acţiunile, raporturile autorităţilor care exercită puterea
trebuie corelate cu principiul enunţat.
Raporturile Parlament-Guvern în ce priveşte Guvernul, Parlamentul Republicii
Moldova dispune de importante mecanisme de influenţă asupra activităţii lui.
Printre acestea vom enumera:
- acordă votul de încredere asupra programului de activitate şi a întregii liste a
Guvernului(art. 98):
- poate cere informaţii şi documente necesare (art. 104);
- poate solicita prezenţa membrilor Guvernului la lucrările Parlamentului (art. 104);
- Guvernul şi fiecare dintre membrii săi sunt obligaţi să răspundă la întrebările şi
interpelările formulate de deputaţi (art. 105);
- retrage încrederea acordată la propunerea a cel puţin ojtâtrime^ din deputaţi (art.106).

3. Conţinutul normativ al Constituţiei Republicii Moldova.


Din punct de vedere juridic, constituţia este structurată în 143 articole, 7 titluri, unele
avînd capitole şi secţiuni, precedate de un preambul.
TITLUL 1 PRINCIPII GENERALE. În primele 13 art ale prezentului titlu este
legiferat fundamentul juridic şi politic al statului, reglementeaza forma de guvernamant,
stabileste regimul juridic al teritoriului, proclama spearatia puterilor si colaborarea lor in stat,
simbolurile de stat, limba, capital.
TITLUL 2 D-LE, LIBERTĂŢILE ŞI ÎNDATORIRILE FUNDAM. Acest titlu
cuprinde 3 capitole şi 45 articole prin cae sunt consacrate cele mai esenţiale şi inerente D-ri ale
omului şi cetăţeanului. Capitolul 2 al acestui titlu reglementează D-le şi libertăţile propriu zise
care sunt: D la viaţă şi integritate fizică şi psihică, D la apărare, D la libera circulaţie, D la viaţă
intimă, familială şi privată. În capitolul 3 sunt stabilite îndatoririle fundamentale ale cetăţeanului.

TITLUL 3 AUTORITĂŢILE PUBLICE. Stabileste regulile generale de organizare si


functionare a Parlamentului, a institutiei prezidentiale, Guvernului, ale administratiei publice. De
asemenea, stabileste cateva pricipii fundamentale de functionare a instantelor judecatoresti, ale
CSM, precum si a Procuraturii.
TITLU4 ECONOMIA NATIONALĂ şi finanţele publice. Contine prevederi
referitoare la activitatea economica, bugetul public national precum si Organul de control, Curtea
de conturi.
TITLUL 5 CURTEA CONSTITUŢIONALĂ cuprinde 7 art prin care stabileşte
statutul acestui organ de jurisdicţie constituţională, atribuţiile, structura, independenţa, condiţiile
pentru numire, incopatibilităţile şi hotărîrile pe care le adoptă.
TITLUL 6 REVIZUIREA CONSTITUŢIEI este consacrat modalităţilor şi
procedurilor de revizuire.
TITLUL 7 DISPOZIŢII FINALE ŞI TRANZITORII.

4. Modalităţile de dobândire și pierdere a cetăţeniei Republicii Moldova.


Cetăţenia Republicii Moldova stabileşte între persoana fizică şi Republica Moldova o
legătura juridico-politică permanentă, care generează drepturi şi obligaţii reciproce între stat şi
persoană.
(1) Cetăţenia Republicii Moldova se dobîndeşte prin:
a) naştere – daca copilul este nascut din părinţi, ambii sau unul dintre care, la
momentul naşterii copilului, este cetăţean al Republicii Moldova; b) născut pe teritoriul
Republicii Moldova din părinţi apatrizi sau unul apatrid si altul cetatean strain; c. copilul
gasit pe terit RM pana la varsta de 18 ani.
b) recunoaştere; - persoanele care au dobîndit şi au păstrat această cetăţenie potrivit
legislaţiei anterioare, precum şi persoanele care au dobîndit cetăţenia conform legii
cetateniei.
c) înfiere;- regula generala Copilul apatrid dobîndeşte automat cetăţenia Republicii
Moldova prin înfiere dacă înfietorii (înfietorul) sînt cetăţeni ai Republicii Moldova.
d) redobîndire; Persoana care a avut anterior cetăţenia Republicii Moldova o poate
redobîndi la cerere, păstrîndu-şi, la dorinţă, cetăţenia străină, dacă nu a savirsit acte grave
impotriva statului, s.a.
e) naturalizare. se poate acorda la cerere străinului cu domiciliul legal şi obişnuit pe
teritoriul Republicii Moldova in conditiile legii privind cetatenia RM>.
Cetăţenia Republicii Moldova se pierde:
a) prin renunţare; Renunţarea la cetăţenia Republicii Moldova se aprobă solicitantului,
cu condiţia prezentării adeverinţei privind deţinerea sau dobîndirea cetăţeniei unui alt stat
ori garanţiei dobîndirii cetăţeniei unui alt stat.
b) prin retragere; - printr-un decret al Preşedintelui persoanei care: a) a dobîndit
cetăţenia în mod fraudulos; b) s-a înrolat benevol în forţe armate străine; c) a săvîrşit
fapte deosebit de grave prin care se aduc prejudicii esenţiale statului.
c) în temeiul acordurilor internaţionale la care Republica Moldova este parte.

5. Principiile constituționale aplicabile drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale


omului.
Dispoziţiile constituţionale privind drepturile şi libertăţile omului se interpretează şi
se aplică în concordanţă cu Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, cu pactele şi cu celelalte
tratate la care Republica Moldova este parte.
Accesul liber la justiţie
(1) Orice persoană are dreptul la satisfacţie efectivă din partea instanţelor judecătoreşti
competente împotriva actelor care violează drepturile, libertăţile şi interesele sale legitime.
(2) Nici o lege nu poate îngrădi accesul la justiţie.
Prezumţia nevinovăţiei
Orice persoană acuzată de un delict este prezumată nevinovată pînă cînd vinovăţia sa va fi
dovedită în mod legal, în cursul unui proces judiciar public, în cadrul căruia i s-au asigurat toate
garanţiile necesare apărării sale.
Neretroactivitatea legii
Nimeni nu va fi condamnat pentru acţiuni sau omisiuni care, în momentul comiterii, nu
constituiau un act delictuos. De asemenea, nu se va aplica nici o pedeapsă mai aspră decît cea
care era aplicabilă în momentul comiterii actului delictuos.
Dreptul fiecărui om de a-şi cunoaşte drepturile şi îndatoririle
(1) Fiecare om are dreptul să i se recunoască personalitatea juridică.

6. DREPTURILE ŞI LIBERTĂŢILE PERSONALE (CIVILE) ALE OMULUI.


Dreptul la viaţă şi la integritate fizică şi psihică
(1) Statul garantează fiecărui om dreptul la viaţă şi la integritate fizică şi psihică.
(2) Nimeni nu va fi supus la torturi, nici la pedepse sau tratamente crude, inumane ori
degradante.
(3) Pedeapsa cu moartea este abolită. Nimeni nu poate fi condamnat la o asemenea pedeapsă şi
nici executat .
Libertatea individuală şi siguranţa persoanei
(1) Libertatea individuală şi siguranţa persoanei sînt inviolabile.
(2) Percheziţionarea, reţinerea sau arestarea unei persoane sînt permise numai în cazurile şi cu
procedura prevăzute de lege.
(3) Reţinerea nu poate depăşi 72 de ore.
(4) Arestarea se face în temeiul unui mandat, emis de judecător, pentru o durată de cel mult 30
de zile. Asupra legalităţii mandatului se poate depune recurs, în condiţiile legii, în instanţa
judecătorească ierarhic superioară. Termenul arestării poate fi prelungit numai de către judecător
sau de către instanţa judecătorească, în condiţiile legii, cel mult pînă la 12 luni.
Dreptul la apărare
(2) Fiecare om are dreptul să reacţioneze independent, prin mijloace legitime, la încălcarea
drepturilor şi libertăţilor sale.
(3) În tot cursul procesului, părţile au dreptul să fie asistate de un avocat, ales sau numit din
oficiu.
Dreptul la libera circulaţie
(2) Oricărui cetăţean al Republicii Moldova îi este asigurat dreptul de a-şi stabili domiciliul
sau reşedinţa în orice localitate din ţară, de a ieşi, de a emigra şi de a reveni în ţară.
Inviolabilitatea domiciliului
(1) Domiciliul şi reşedinţa sînt inviolabile. Nimeni nu poate pătrunde sau rămîne în domiciliul
sau în reşedinţa unei persoane fără consimţămîntul acesteia.
Libertatea conştiinţei
(1) Libertatea conştiinţei este garantată. Ea trebuie să se manifeste în spirit de toleranţă şi de
respect reciproc.

7. Drepturile şi libertăţile politice ale omului.


Dreptul de vot şi dreptul de a fi ales
Cetăţenii Republicii Moldova au drept de vot de la vîrsta de 18 ani, împliniţi pînă în ziua
alegerilor inclusiv, excepţie făcînd cei puşi sub interdicţie în modul stabilit de lege.
(3) Dreptul de a fi aleşi le este garantat cetăţenilor Republicii Moldova cu drept de vot, în
condiţiile legii.
Dreptul la administrare
(1) Cetăţenii Republicii Moldova au dreptul de a participa la administrarea treburilor publice
nemijlocit, precum şi prin reprezentanţii lor.
Libertatea partidelor şi a altor organizaţii social-politice
(1) Cetăţenii se pot asocia liber în partide şi în alte organizaţii social-politice. Ele contribuie la
definirea şi la exprimarea voinţei politice a cetăţenilor şi, în condiţiile legii, participă la alegeri.
Partidele şi alte organizaţii social-politice care, prin scopurile ori prin activitatea lor, militează
împotriva pluralismului politic, a principiilor statului de drept, a suveranităţii şi independenţei, a
integrităţii teritoriale a Republicii Moldova sînt neconstituţionale.
(6) Activitatea partidelor constituite din cetăţeni străini este interzisă.
8. Drepturile şi libertăţile sociale, economice și culturale ale omului.
Libertatea creaţiei
(1) Libertatea creaţiei artistice şi ştiinţifice este garantată. Creaţia nu este supusă cenzurii.
Dreptul la informaţie
Dreptul persoanei de a avea acces la orice informaţie de interes public nu poate fi îngrădit.
Dreptul la învăţătură
(1) Dreptul la învăţătură este asigurat prin învăţămîntul general obligatoriu, prin învăţămîntul
liceal şi prin cel profesional, prin învăţămîntul superior, precum şi prin alte forme de instruire şi
de perfecţionare. (4) Învăţămîntul de stat este gratuit. (9) Dreptul prioritar de a alege sfera de
instruire a copiilor revine părinţilor.
Dreptul la ocrotirea sănătăţii
(1) Dreptul la ocrotirea sănătăţii este garantat.
(2) Minimul asigurării medicale oferit de stat este gratuit.
Dreptul la muncă şi la protecţia muncii
(1) Orice persoană are dreptul la muncă, la libera alegere a muncii, la condiţii echitabile şi
satisfăcătoare de muncă, precum şi la protecţia împotriva şomajului.
(2) Salariaţii au dreptul la protecţia muncii. (3) Durata săptămînii de muncă este de cel mult
40 de ore.
Interzicerea muncii forţate
(2) Nu constituie muncă forţată:
a) serviciul cu caracter militar sau activităţile desfăşurate în locul acestuia de cei care, potrivit
legii, nu satisfac serviciul militar obligatoriu;
b) munca unei persoane condamnate, prestată în condiţii normale, în perioada de detenţie sau
de libertate condiţionată;
c) prestaţiile impuse în situaţia creată de calamităţi ori de alt pericol, precum şi cele care fac
parte din obligaţiile civile normale, stabilite de lege.
Dreptul la proprietate privată şi protecţia acesteia
(1) Dreptul la proprietate privată, precum şi creanţele asupra statului sînt garantate.
(2) Nimeni nu poate fi expropriat decît pentru o cauză de utilitate publică, stabilită potrivit
legii, cu dreaptă şi prealabilă despăgubire.

9. Locul și rolul Parlamentului în regimul reprezentativ al statului.


Parlamentul este organul reprezentativ suprem si unica autoritate legislativa a
statului. Parlamentul este ales pentru un mandate de 4 ani care poate fi prelungit, prin lege
organică, în caz de război sau de catastrofă.
F-a cu titlu principal este f-a legislativă prin care se exprimă voinţa generală a
poporului. Funcşiile secundare sunt: F-a guvernanentală, F-a de control, s. a.
Parlamentul are următoarele atribuţii de bază: adoptă legi, hotărîri. Declară
referendumuri. Aprobă direcţiile principale ale politicii interne şi externe a statului. Aprobă
doctrina militară a statului. Exercită controlul parlamentar asupra puterii executive, sub formele
şi în limitileprevăzute de constituţie.alege şi numeşte personae oficiale de stat, în cazurile
prevăzute de lege. Aprobă ordinele şi medaliile RM. Declară mobilizarea parţială sau generală.
Declară cercetarea şi audierea oricăror chestiuni ce referă la interesele societăţii. Adoptă acte
privind amnistia.

10. Autoritățile executive în sistemul constituțional al Republicii Moldova.


Președintele Republicii Moldova ocupă un loc distinct în rândul autorităţilor publice
abilitate să exercite puterea de stat. Conform spiritului Constituţiei, Președintele, fără a face parte
din nici una din cele trei puteri ale statului, este autoritatea chemată să medieze și să coordoneze
unitatea și deplinătatea puterii de stat, exercitată de legislativ, executiv și autoritatea
judecătorească.
Candidatul la funcția de președinte trebuie să întruneascăurmătoarele condiții:
- Sa fie cetățean al RM cu drept de vot;
- Vîrsta de 40 de ani împliniți;
- Sa fi locuit sau locuiește permanent pe teritoriul RM nu mai puțin de 10 ani;
- Să posede limba de stat;
- Poate fi propusă candidatura pentru funcția de președinte de cel puțin 15 deputați;
Durata mandatului se exercita pe o durata de 4 ani de la data depunerii jurămîntului.
Preşedintele Republicii Moldova este şeful statului.
(2) Preşedintele Republicii Moldova reprezintă statul şi este garantul suveranităţii, independenţii
naţionale, al unităţii şi integrităţii teritoriale a ţarii.
În exercitarea mandatului Președintele are anumite atribuții: în domeniul politicii externe,
în domeniul securității și apărării, în domeniul legiferării, atribuţii executive, militare, judiciare,
diplomatice si alte atribuții.
Alte atribuţii.
- conferă decorații și titluri de onoare;
- acordă grade militare supreme;
- soluționează problema cetățeniei;
- numește în funcții publice;
- acordă grațiere individuală;
- acordă ranguri diplomatice;
- conferă grade superioare de clasificare a judecătorilor, procurorilor sau altor categorii de
funcționari.
Guvernul RM este o autoritate public executivă supremă responsabila în față
parlamentului, care este împuternicit să rezolve toate problemele administrării publice ce țin de
competență sa reglementată de constituția RM și Legea cu privire la guvern.
Funcţii cu titlul principal:
- Functia guvernamentala - Guvernul elaborează concepţia, deci el este acela care stabileşte
proiectul viitoarei activităţi guvernamentale a statului.
- Funcţia de administrare - Guvernul exercită conducerea generală a administraţiei publice. Chiar
dacă în Constituţie nu se nominalizează Guvernul ca organ ai administraţiei publice,
Functia secundara:
- Functia de control: Controlul de ordin general se efectuează în baza prevederilor constituţionale
şi este limitat Guvernul, ca şi alte autorităţi publice, poate sesiza Curtea Constituţională privind
neconstituţionalitatea legilor sau Decretelor Preşedintelui Republicii.
Conform Legii cu privire la Guvern, suspendă şi contestă hotărîrile organelor de administraţie
publică locală dacă ele contravin Constituţiei Şi altor legi ale republicii. Şi Guvernul, ca şi alte
autorităţi publice, este obligat să organizeze audienţa cetăţenilor şi să examineze petiţiile venite
în adresa sa exercitînd astfel controlul prin petiţii.
Controlul specializat, este prevăzut de Legea cu privire la Guvern care prevede că Guvernul
controlul permanent asupra activităţii ministerelor, departamentelor şi a altor organe subordonate
lui.
Investitura guvernului este prevăzută de art. 98 din constituție, unde după
consultarea fracțiunilor parlamentare, Președintele RM desemnează un candidat pentru funcția de
prim-ministru. Candidatul în termen de 15 zile va cere votul de încredere al parlamentului asupra
listei membrilor guvernului și programului de activitate al guvernului. Programul de activitate și
lista se dezbat înședința parlamentului și se supun votului cu majoritatea absoluta.
Guvernul își începe activitatea din momentul depunerii jurămîntului înfață președintelui
RM.
Mandatul guvernului își exercita pînă la validarea alegerilor pentru un nou parlament.
Structura guvernului este alcătuita din Prim-ministru, prim-viceministru, viceprim-ministri,
miniștri, Președintele Academiei și bașcanul unității autonome Găgăuziei.
Autoritatea publica: Organizarea administrativ-teritorială reprezintă un element esenţial în
construcţia și administrarea oricărui stat. Pentru a asigura respectarea și îmbinarea intereselor locale cu cele
naţionale, normele constituţionale abordează necesitatea de a ţine cont de un șir de principii firești oricărei
organizări administrativ-teritoriale, printre acestea fiind principiile unităţii, integrităţii, inalienabilităţii și
indivizibilităţii teritoriului statului; economiei și eficienţei; echilibrului în dezvoltarea social-economică și
solidarităţii unităţilor administrativ-teritoriale; particularităţile sociale, ecologice și demografice; tradiţiile istorice,
etnice și culturale; consultarea cetăţenilor la modificarea limitelor teritoriale a unităţilor administrativ-teritoriale.

DREPT CIVIL I, DREPT CIVIL II, DREPT CIVIL III


1. Drepturile persoanei cu capacitate de folosinţă.
Def: Capacitatea de folosinta reprezinta aptitudinea persoanei fizice de a fi titulara de
drepturi si obligatii civile, calitatea de a fi subiect individual de drept civil, adica participarea la
diferite raporturi juridice civile.
Capacitatea de folosinta apare odata nasterea persoanei, drepturile copilului sunt
recunoscute de la conceptie, însa numai daca el se naste viu. În continutul capacitatii de folosinta
sunt cuprinse toate drepturile si obligatiile prevazute de legislatia în vigoare. Capacitatea de
folosinta, recunoscuta de lege oricarei persoane fizice, nu poate înceta decât odata cu moartea.
Cetatenii straini si apatrizii au aceeasi capacitate de folosinta ca si cetatenii RM, cu exceptiile
stabilite de lege.
De asemenea, sunt cunoscute urmat feluri de ingradiri ale capacitatii de folosinta a persoanei
fizice:
a. Ingradiri cu caracter de pedeapsa penala – infractorul este pedepsit cu privare de libertate sau
privarea dreptului de a ocupa anumite f-tii sau de a exercita o anumita activitate.
b. Ingradiri cu caracter de sanctiune civila – decaderea din drepturile parintesti, prevederile cu
privire la persoanele ce nu pot fi numite tutori sau curatori, succesorul nedemn.
c. Ingradiri cu caracter de protectie – ocrotesc interesele unor sau altor persoane.

2. Drepturile şi obligaţiile persoanei cu capacitate de exerciţiu.


Capacitatea de exercitiu este aptitudinea persoanei de a dobindi si a exercita drepturi
civile si de a-si asuma si executa obligatii, prin incheierea actelor juridice civile.
Def: Capacitatea de exercitiu deplina este aptitudinea persoanei fizice de a-si dobindi prin
actiunile sale orice drept personal nepatrimonial ori patrimonial si de a-si asuma orice obligatie.
- capacitatea de exercitiu deplina, dupa regula generala, ia nastere in momentul majoratului (18
ani).
- capacit de exercitiu deplina si persoanelor care s-au casatorit inainte de a implini 18 ani.
- capacitatea de exercitiu a persoanelor emancipate – minorul care a atins 16 ani, lucreaza in baza
unui contract de munca, sau cu acordul parintilor, adoptatotilor sau curatorilor, practica activit de
intreprinzator. Pt dauna cauzata rs minorul, daca are bunuri pri salariu suficient pt repararea
prejudiciului, in caz contrar, rs parintii.

3. Descrieţi necesitatea existenţei numelui persoanei fizice şi denumiri persoanei


juridice.
Numele este un cuvint sau o totalitate de cuvinte ce individualizeaza persoana fizica in societate.
Numele persoanei fizice este eformat din: nume de familie, prenume, patronimicul(in cazurile
prevazute de lege).
Fiind un drept personal nepatrimonial, dreptul la nume este: a) absolut; b) imprescriptibil; c)
inalienabil; d) personal; e) legal.

4. Descrieţi necesitatea existenţei domiciliului, reşedinţei şi sediului persoanei


juridice.
Domiciliul unei persoane fizice este acolo unde ea îsi are locuinta statornica sau
principala. Domiciliul are trei caractere specifice: a) obligativitatea (Obligativitatea domiciliului
se învedereaza prin aceea ca orice persoana fizica trebuie sa aiba un domiciliu.); b)unicitatea(este
caracterul juridic care exprima principiul potrivit caruia la un moment dat, persoana fizica are un
singur domiciliu, chiar daca detine mai multe locuinte statornice. c) stabilitatea.
n Necesitatea stabilirii exacte a locului de trai al persoanei fizice apare in cazul
solutionarii diferitelor probleme juridice.
Def: Resedinta este un atribut de identificare în spatiu a persoanei fizice, care este locul unde
persoana are locuinta temporara sau secundara.
Atit domiciliul cit si resedinta fac parte din dr nepatrimoniale, insa, daca domiciliul este
obligatoriu, resedinta este facultativa si temporara.

5. Capacitatea de exerciţiu a persoanei juridice.


Persoana juridică îşi exercită, de la data constituirii, drepturile şi îşi execută obligaţiile prin
administrator.
(2) Au calitatea de administrator persoanele fizice care, prin lege sau prin actul de constituire,
sînt desemnate să acţioneze, în raporturile cu terţii, individual sau colectiv, în numele şi pe seama
persoanei juridice.
(3) Raporturile dintre persoana juridică şi cei care alcătuiesc organele sale executive sînt
supuse prin analogie regulilor mandatului dacă legea sau actul de constituire nu prevede altfel.
(4) În cazul în care organul executiv nu este desemnat, participanţii sau creditorii persoanei
juridice pot cere instanţei de judecată desemnarea acestuia. Organul executiv desemnat de
instanţa de judecată este revocat de aceasta în cazul în care organul competent al persoanei
juridice decide desemnarea organului executiv.

6. Condiţiile de valabilitate ale actului juridic.


Conditiile de valabilitate sunt cerintile stab de lege sau de parti pt valabilitatea
actului juridic.
Se desprind 4 conditii :
1. Consimtamintul-manifestarea de vointa exteriorizata de a incheia un act juridic. Trebuie sa
provina de la o persoana cu discernamint, sa fie exprimat cu conditia de a produce efecte
juridice, sa nu fie viciat.
2. Obiectul- obligatia persoanei care a incheiat actul juridic. Obiectul trebuie sa fie licit, sa se
afle in circuitul civil, sa fie determinat in specia sa si a fie posibil.
3. Cauza – scopul urmarit la incheierea actului juridic civil. Trei conditii de validitate a cauzei
:trebuie sa existe, sa fie reala, sa fie licta.
4. Forma- este conditi a actului juridic din cazurile prevazute de lege.
Sunt 3 feluri de forme: forma ceruta pt valabilitatea actului juridic, pentru probarea actului,
opozabilitatea fata de terti(formalitatile ce trebuie indeplinite in scopul ocrotirii persoanelor care
nu au legatura cu contractul).
Nerespectarea tuturor acostor contitii atrage la nulitatea actului juridic.

7. Nulitatea actului juridic.


Nulitatea este o sanctiune civila care desfiinteaza actul juridic in cazul in care acesta
a fost incheiat cu nerespectarea conditiilor de valabilitate cerute de lege. Deoseb 2 tipuri de
nulitate:
a. Nulitatea absoluta – este o sanctiune a actului jur care poate fi invocata de orice
persoana cointeresata si care consta in faptul ca actiunile savirsite cu scopul de a da nastere, a
modifica, a stinge un raport jur nu produce efecte jur. Este imprescriptibila.
b. Nulitatea relativa – sanctiune aplicata unui act jur intocmit cu nerespecatrea unei
norme jur, care ocroteste un interes particular, individual, stab in favoarea unei anumite
persoane. Poate fi invocata de un nr restrins de persoane.
Alta clasificare:
a. nulitate totala : (desfiinteaza actul juridic in intrgime),
b. nulitate partial : (desfiinteaza dor o parte din efectele actului juridic)

8. Clasificarea bunurilor aflate în circuitul civil.


Bunurile aflate in circuitul civil (pot fi dobindite sau instrainate, sunt bunurile alienabile ce
pot fi urmarite de creditori) toate lucrurile succeptibile aproprierii individuale sau colective si
drepturile patrimoniale, lucruri ce au o existenta materiala si valoare economica.
2. Bunuri mobile si imobile
B.Imobile (au o asezare fixa si stabile - terenurile,cladirile),
B.Mobile (care pot fi deplasate, nu au o asezare fixa)
3. Divizibile si indivizibile
B.Divizibile(poate fi impartit in natura fara a i se schimba destinatia economica - un teren),
B.indivizibile (in urma divizarii isi pierde calitatile si destinatia lui - automobil)
4. Principale si accesorii
B.principale (au existenta independenta),
B.Accesorii (se intrbuinteaza cu un bun principal–cheia p-u lacat)
5. Fungibile si nefungibile
B.Fungibile(pot fi inlocuite unele cu altele in execut unei obligatii -banii, cerealele),
B.Nefungibile(nu pot fi inlocuite-casa, pamintul, masina).
6. Determinate individual si determinate generic.
B.determinate individual (are semen si insusiri individuale-tablou),
B.determinate generic(elemente caracteristice tuturor bunurilor de acelasi gen ()numarare,
masurare, cintarire -mese,scaune).
7. Comsuptibile si neconsumptibile. 8. publice si private. 9. simple si complexe. 10. corporale
si incorporale(onoarea, numele). 11. Frugifere si nefrugifere.

9. Modurile de dobândire a dreptului de proprietate.


1. Ocupatiunea – dob dr de proprietate in virtutea caruia cel care poseda un bun
mobil ce nu apartine nimanui devine proprietarul lui de la data intrarii in
posesiune.
Bunuri fara stapin: a. bunuri al caror proprietar a renuntat expres la dr de propriet.
b. bunuri abandonate
c. Bunuri care prin natural lor nu au stapin.
2. Accesiunea – incorporarea unui bun in altul, unirea unui lucru cu alt lucru.
Accesiunea imobiliara – regula generala: Pamintul este considerat bun principal, iar
tot ce se incorporeaza in el sunt bunuri accesorii.
Accesiunea mobiliara – unirea a 2 lucruri de apartin proprietar dif , ori
confectionarea unui bun de catre o pers prin munca sa, cu materialele altuia.
a. Adjunctiunea- unirea a 2 bunuri ce apartin prorpiet dif, care desi form un singur tot, pot fi
separate si utilizate separate.
b. Specificatiunea – o pers form un bun nou cu materie straina. Proprietatea apartine
proprietarului materiei prelucrare, daca bunul nou format nu are o valoare mai mare decit
materia.
c. Confuziunea – amestecul a 2 sau mm materii ce apartin a 2 propriet dif.
3. Uzucapiunea – mod de dob a dr de proproeta prin posedarea timp indelungat a
unui bun mobil sau imobil in termenele si conditiile stab de lege.Aceasta trebuie sa fie utila, fiind
continua, netulburata, publica si sub nume de proprietar(neprecara)
4. Bunul gasit este bunul mobil pe care proprietarul l-a pierdut si o alta pers l-a gasit.
5. Comoara – orice bun mobil ascuns sau ingropat al carui prorpietar nu poate fi
indetificat sau a pierdut in conditiile legii dre de proprietate.

10. Încetarea dreptului de proprietate.


Renuntarea – proprietarul poate renunta oricind la dr de proprietate pintr-o declarative in acest
sens sau in alt mod care atesta cu certitudine ca a renuntat la bun fara intentia de a pastra dr de
propriet asupra acetuia.
Exproprierea – trecerea fortata in domeniul public a unui bun imobil aflat in proprietatea
private, pt cauza de utilitate publica, printr-o hot judecat, cu o dreapta si prealabila despagubire.
Potrivit legii, prin expropriere se intelege transferul de bunuri si de dr patrimoniale
din proprietate private in proprietate publica, transferul catre stat de bunuri proprietate
public ace apartin unei unitati admin terit sau cedarea catre stat sau catre o unit admin
terit a drepturilor patrimoniale in scopul efectuarii de lucrari de utilitate publica de interes
national sau local, in conditiile legii, dupa o drepata si prealabial despagubire.
Rechizitia – mod de incetare a dr de proprietate conform caruia bunurile proprietarului se retrag
in interesul societatii in modul si conditiile stab de lege.
Confiscarea - trecerea fara plata catre stat a unui bun ca sanctiune pt savirsirea unei fapte ilicite,
in baza deciziei inst judecat sau altui organ competent.

DREPT PENAL I, DREPT PENAL II

1. Prezentaţi noţiunea componenţei de infracţiune, enumeraţi și caracterizați


elementele acesteia.
Def: Se considera componenta a infractiunii totalitatea semnelor obiective si subiective,
stabilite de legea penala, ce califica o fapta prejudiciabila drept o infractiune concreta.
Componentele sun formate din 4 elemente :
Obiect (relatile sociale la care se atenteaza).
-obiectul juridic – totalit relat sociale, ocrotite de legea penala.
- obiect material – conditii, marturii, forme materiale ale existentei relat sociale, prin intermed
carora se atenteaza la obictul jur al infractiunii.
Latura obiectiva (totalitatea conditiilor, modul si mijloacele in care sa savirsit
infractiunea), constituie aspectul exterior al conduitei prejudiciabile, care se caracterizeaza
printr-un ansamblu de semne indicate de legea penala si care prejudiciaza sau ameninta efectiv
relatiile sociale ocrotite de lege. Latura obiectiva poate fi descrisa in legea penala cu ajutorul
urmatoarelor semne: actiunea sau inactiunea prejudiciabila, consecintele infractionale, legatura
de cauzalitate, locul, timpul, metoda, mijloacele si imprejurarile savirsirii infractiunii.
Subiectul (Persoana care savirseste infractiunea), Subiect al infractiunii este o persoana
fizica responsabila, care a atins o anumita virsta, a comis o fapta prejudiciabila, prevazuta de
legea penala, precum si o persoana juridical care defoasoara activitate de intreprinzator si poseda
proprietatile acesteia determinate de legislatia civila si penala.
Latura subiectiva (caracterizeaza atitudinea psihica a infractorului fata de faptele sale.
Latura subiectiva a infractiunii, proces ce decurge din psihicul infractorului, cuprinde momentul
intelectual(constiinta), momentul volitiv (vointa) si cel emotional (trairea cu intensitate a celor
savirsite), care sa dezvaluie prin asa semne ca vinnovatia, mobilul si scopul faptuitorului in
momentul comiterii infrcatiunii.)
Importanta: temeiul juridic al raspunderii penale, baza juridical p-u calificarea infr,
temeiul stabilirii tipului si timpului pedepsei penale, contribui la respectarea ordinii de drept in
stat.

2. Caracterizaţi modalităţile infracţiunii unice și pluralității de infracțiuni.


Infractiunea unica reprez o actiune sau inactiune sau un sistem de actiuni sau incatiuni
care se califica conform dispozitiei unei singure norme a legii penale.
Deosebim 2 modalitati ale infractiunii unice:
1. Infractiunea unica simpla – este comisa printr-o singura actiune, cu o singura forma de
vinovatie, care provoaca o dauna unui singur obiect.
O varietate a infcartiunii unice simple o constituie infractiunea continua – savirsirea
neintrerupta, timp indelungat a faptei infractionale.Deosebim:
a.Infr continua permanenta – neintreruperea activitatii infractionale (evadarea din locurile de
detinere)
b.Infr continua succesiva – anumite intreruperi, pauze ce tin de natura fapteisi care nu modif
caracterul continuu al infractiunii.
2. Infractiunea unica legala(complexa) – este o creatie a legiuitorului pe baza unei pluralitati de
activitati infractionale,form din sau mm act/inact prejudiciabile sau urmari prejudiciabile care ar
putea constitui fiecare comisa in parte, latura obiectiva a unei infractiuni unice simple, si care
sunt reunite in componenta unei singure infcatiuni.
Pluralitatea de infractiuni, ca institutie juridica a dr penal, trebuie sa cuprinda toate
cazurile comiterii de catre o pers sau grup de pers a 2 sau mm infractiuni, indif de faptul au fost
acestea condamnate sau nu, cu conditia ca cel putin pt 2 dintre ele sa nu fie stinse antecedentele
penale sau sa nu fie reabilitate ,sau sa nu fie piedici in intentarea unui proces penal.
Modalitatile pluralit de infractiuni:
1. Concursul de infractiuni – reprez savrisirea de catre o persoana a 2 sau mm
infractiuni, prevazute in dif art sau alin ale unui singur art al Partii speciale, daca persoana nu a
fost condamnata pt vreo una dintre ele si daca nu a expirat termenul de prescriptie.
Modalit concursului de infr sunt:
a. Concursul ideal – pers, printr-o singura act sau inact savirseste 2 sau mm infract prevazute in
dif art sau alin ale unui art din Partea speciala a CP.
b. Concursul real – exista cind pers, prin dif actiuni sau inact de sine stattoare, savirseste 2 sau
mm infract prevazute in dif art sau alin ale unui art al Partii sepciale a CP.
2. Recidiva – art 34 CP, comiterea cu intentie a unei sau mm infractiuni de o persoana cu
antecedente penale pt o infractiune cu intentie.
Distingem 3 varietati de recidiva:
I. Recidva generala – cuprinde toate cazurile comiterii de catre o pers cu antecedente penale a
unei infractiuni noi.
II. Recidiva simpla – pers care a comis o infract a fost condamnata anterior o singura data.
III. Recidiva complexa - pers a fost anterior condamnata de 2 sau mm ori.
IV. Recidiva speciala – comiterea de catre o pers cu antecedente penale a unei infract identice
sau omogene.
V. Recidiva penitenciara – pers executa de 2 sau mm ori pedeapsa.

3. Caracterizaţi formele vinovăţiei și modalitățile acestora.


Intentia. Potrivit art 17 CP, se considera ca infractiunea a fost savirsita cu intentie
daca persoana care a savirsit-o isi dadea seama de caracterul prejudiciabil al actiunii sau
inactiunii sale, a prevazut urmarile ei prejudiciabile, le-a dorit sau admitea, in mod constient,
survenirea acestor urmari.
In dependenta de continutul moemntului volitiv, infractiunea intentionata poate fi savirsita
cu:
1. Intentie directa – persoana care a savirsit infractiunea, isi dadea seama de caracterul
prejudiciabil al actiunii sau inactiunii sale, a prevazut urmarile prejudiciabile si a dorit survenire
acestor urmari.
2. Intentia indirecta(eventuala) – persoana care a savirsit infractiunea, isi dadea seama de
caracterul prejudiciabil al actiunii sau inactiunii sale, a prevazut urmarile ei prejudiciabile si
admitea, in mod constient, survenirea acestor urmari.
Imprudenta. Art.18 CP determina ca infractiunea a fost savirsita din imprudenta
daca persoana care a savirsit-o isi dadea seama de caracterul prejudiciabil al actiunii sau
inactiunii sale, a prevazut urmarile ei prejudiciablie, dar considera in mod usuratic, ca ele vor
putea fi evitate ori nu isi dadea seama de caracterul prejudiciabil al actiunii sau inactiunii sale, nu
a prevazut posibilitatea survenirii urmarilor ei prejudiciabile , desi trebuia si putea sa le prevada.
Legea penala stabileste 2 modalitati ale imprudentei:
1. Increderea exagerata in sine (culpa cu previziune) – presupune ca infractiunea a
fost savirsita din imprudenta, daca persoana care a savirsit-o:
a. Isi dadea seama de caracterul prejudiciabil al actiunii sau inactiunii sale.
b. a prevazut urmarile ei prejudiciabile.
c. a considerat in mod usuratic ca ele vor putea fi evitate.
2. Neglijenta (culpa simpla) – prevede ca infractiunea a fost savirsita din imprudenta,
daca persoana care a savirsit-o:
a. Nu-si dadea seama de caracterul prejudiciabil al actiunii sau inactiunii sale.
b. nu a prevazut posibilitatea survenirii consecintelor ei prejudiciabile
c. criteriul obiectiv „desi trebuia” si criteriul subiectiv „putea sa le prevada.”
Ambele forme de vinovatie. Legea penala prevede infractiuni care prevad in latura lor
subiectiva atit intentia, cit si imprudenta. Aceste infractiuni se realizeaza atunci cind faptuitorul,
savrisind cu intentie o fapta prevazuta de legea penala, poate produce un rezultat, cauzat din
imprudenta, mai grav sau in plus fata de acela prevazut si urmarit, sau acceptat, astfel incit
intentia initiala a faptuitorului a fost depasita

4. Efectuaţi analiza noţiunilor: responsabilitate, iresponsabilitate, responsabilitate


redusă și efectele acestora asupra răspunderii penale.
Potrivit alin 1. Art 23 CP, nu este pasibila de pedeapsa penala persoana care, in timpul savirsirii
unei fapte prejudiciabile, se afla in stare de iresponsabilitate, adica nu putea sa-si dea seama de
actiunile ori inactiunile sale sau nu putea sa le dirijeze sin cauza unei boli psihice cornice, a unei
tulburari psihice temporare sau a altei stari patologice. Exclude vinovatia persoanei.
Aceasta stare se caraterizeaza prin 2 criterii:
Criteriul psihologic (juridic):
1. Momentul intelectual – incapacitatea persoanei de a-si da seama de actiunile ori inactiunile
sale, precum si consecintele acestora.
2. Momentul volitiv – persoana nu putea sa-si dirijeze actiunile ori inactiunile sale in timpul
savirsirii infractiunii.
Criteriul medical – include 3 categorii de boli psihice:
1. Boala psihica cronica – are un caracter permanent, indelungat, continuu, greu vindecabil.
2.Tulburare psihica temporara
3. Alta stare patologica – cuprinde diferite boli, insotite de forme grave ale depresiunilor psihice.

Pentru consatarea starii de iresponsabilitate este necesar determinarea urmat caracteristici:


- sa fie o fapta prevazuta de legea penala ca infractiune;
- faptuitorul sa se afle in stare de iresponsabilitate (expertiza medico-psihiatrica);
- starea de iresponsabilitate sa existe in momentul savirsirii faptei prejudiciabile.
Conform art. 22 CP: Responsabilitatea este starea psihologica a persoanei care are
capacitatea de a intelege caracterul prejudiciabil al faptei, precum si capacitatea de a-si manifesta
vointa si de a-si dirija actiunile.
Responsabilitatea este o premisa obligatorie a vinovatiei, ca conditie necesara a raspunderii
penale.
daca responsabilitatea lipseste, nu apare vinovatia persoanei, intrucit o persoana iresponsabila nu
poate fi trasa la raspundere penala.
Responsabilitatea redusa art.231 , „persoana care a săvârşit o infracţiune ca urmare a
unei tulburări psihice, constatate prin expertiza medicală efectuată în modul stabilit, din cauza
căreia nu-şi putea da seama pe deplin de caracterul şi legalitatea faptelor sale sau nu le putea
dirija pe deplin, este pasibilă de responsabilitate penală redusă…”.
Responsabilitatea redusă este prezentă doar dacă se întrunesc cumulativ următoarele
condiţii:
1) prezenţa unei tulburări psihice;
2) constatarea tulburării psihice prin expertiză medicală;
3) tulburarea psihică nu-i permite făptuitorului să-şi dea seama pe deplin de caracterul şi
legalitatea faptelor sale sau să le dirijeze pe deplin. Observăm că resposabilitatea redusă nu
exclude răspunderea penală a făptuitorului, dar afectează, într-o măsură limitată, capacitatea
acestuia de a înţelege şi de a dirija acţiunile sale. Din aceste considerente, scopul responsabilităţii
reduse este de a atenua răspunderea făptuitorului şi de a favoriza aplicarea unei pedepse mai
blânde.

5. Caracterizaţi principiul cetăţeniei în contextul aplicării legii penale în spaţiu şi


asupra persoanelor.
Cetăţenia, este legătura politico-juridică permanentă dintre o persoană fizică şi un
anumit stat si se exprimă prin totalitatea drepturilor şi a obligaţiilor reciproce dintre o persoană
şi statul al cărui cetăţean este.
Aplicarea legii penale în spaţiu
(1) Toate persoanele care au săvîrşit infracţiuni pe teritoriul Republicii Moldova urmează a fi
trase la răspundere penală în conformitate cu legea penala.
(2) Cetăţenii Republicii Moldova şi apatrizii cu domiciliu permanent pe teritoriul Republicii
Moldova care au săvîrşit infracţiuni în afara teritoriului ţării sînt pasibili de răspundere penală în
conformitate legea penala.
(3) Cetăţenii străini şi apatrizii care nu domiciliază permanent pe teritoriul Republicii
Moldova şi au săvîrşit infracţiuni în afara teritoriului ţării poartă răspundere penală în
conformitate cu prezentul cod şi sînt traşi la răspundere penală pe teritoriul Republicii Moldova
dacă infracţiunile săvîrşite sînt îndreptate împotriva intereselor Republicii Moldova, împotriva
drepturilor şi libertăţilor cetăţeanului Republicii Moldova, împotriva păcii şi securităţii omenirii
sau constituie infracţiuni de război, precum şi pentru infracţiunile prevăzute de tratatele
internaţionale la care Republica Moldova este parte, dacă aceştia nu au fost condamnaţi în statul
străin.
(4) Sub incidenţa legii penale nu cad infracţiunile săvîrşite de reprezentanţii diplomatici ai
statelor străine sau de alte persoane care, în conformitate cu tratatele internaţionale, nu sînt
supuse jurisdicţiei penale a Republicii Moldova.
(7) Pedepsele şi antecedentele penale pentru infracţiunile comise în afara teritoriului
Republicii Moldova sînt luate în considerare, conform prezentului cod, la individualizarea
pedepsei pentru o nouă infracţiune săvîrşită de aceeaşi persoană pe teritoriul Republicii
Moldova, precum şi la soluţionarea chestiunilor privind amnistia în condiţii de reciprocitate în
temeiul hotărîrii instanţei de judecată.
Extradarea. (1) Cetăţenii Republicii Moldova şi persoanele cărora li s-a acordat
azil politic în Republica Moldova, în caz de săvîrşire a unei infracţiuni în străinătate, nu pot fi
extrădaţi şi sînt supuşi răspunderii penale conform prezentului cod.
(2) Cetăţenii străini şi apatrizii care au săvîrşit infracţiuni în afara teritoriului Republicii
Moldova, dar se află pe teritoriul ţării pot fi extrădaţi numai în baza unui tratat internaţional la
care Republica Moldova este parte sau în condiţii de reciprocitate în temeiul hotărîrii instanţei de
judecată, doar dacă nu există motive serioase de a crede că aceştia riscă să fie supuşi pedepsei cu
moartea, torturii sau altor tratamente inumane sau degradante.

6. Prezentaţi noţiunea şi tipurile individualizării pedepselor penale.


Def: Operatiunea prin care pedeapsa este adaptata nevoilor de aparare sociala, in raport
cu caracterul si gradul prejudiciabil al faptei cat si cu periculozitatea infractorului, persoana
celui vinovat si cauzele care atenueaza sau agraveaza rasp penala, pentru a asigura
indeplinirea functiilor si scopurilor acesteia, poarta denumirea de individualizare a pedepsei.
Sunt cunoscute urmatoarele trei tipuri de individualizare:
1. legala- se realizeaza de catre legiuitor in faza de elaborare a legii si constituie totodata o
materializare a principiilor legalitatii si individualizarii pedepselor;
2. judiciara - o realizeaza instanta de judecata
3. judecatoreasca si administrative- organele administrative care o realizeaza in faza de
executare a pedepsei inchisorii
Prin criterii generale de individualizare a pedepsei se inteleg regulile de care se conduc
instantele judecatoresti la aplicarea pedepsei penale pe fiecare cauza penala si la determ
masurii concrete de pedeapsa fiecarui vinovat.
a. aplicarea unei pedepse echitabile in limitele fixate in Partea speciala a CP
c. La aplic pedepsei instanta de judecata tine cont de gravitatea infractiunii savirsite
d. la stab categoriei si termenului pedepsei se tine cont de motivul infractiunii
e. personalitatea infractorului
f. circumstantele cauzei care atenueaza ori agraveaza raspunderea condamnatului -
g. influenta pedepsei aplicate asupra corectarii si reeducarii vinovatului
h. conditiile de viata ale familiei infractorului.

7. Caracterizați modalităţile pedepselor penale.


Pedeapsa penala este o măsură de constrîngere statală, şi un mijloc de corectare şi
reeducare a condamnatului, ce se aplică de instanţa de judecată în numele legii celor care au
săvîrşit infracţiuni cauzîndu-le astgfel anumite lipsuri şi restricţii drepturilor lor. Pentru
persoanele fizice pot fi aplicate:
a) amendă; Amenda este o sancţiune pecuniară ce se aplică de instanţa de judecată în cazurile
şi în limitele prevăzute de prezentul cod. Amenda se stabileşte în unităţi convenţionale (1 uc. –
50 lei). Amenda este cea mai blîndă sancţiune penală, ea fiind aplicată atît ca pedeapsă principală
cît şi ca pedeapsă comeplementară.
b) privare de dreptul de a ocupa anumite funcţii sau de a exercita o anumită activitate;
Privarea de dreptul de a ocupa anumite funcţii sau de a exercita o anumită activitate constă în
interzicerea de a ocupa o funcţie sau de a exercita o activitate de natura aceleia de care s-a folosit
condamnatul la săvîrşirea infracţiunii. Privarea de dreptul de a ocupa anumite funcţii sau de a
exercita o anumită activitate poate fi stabilită de instanţa de judecată pe un termen de la 1 la 5
ani, iar în cazurile expres prevăzute în Partea specială a prezentului cod – pe un termen de la un
an la 15 ani.
b1) privarea de dreptul de a conduce mijloace de transport sau anularea acestui drept -
constă în interzicerea conducerii oricărui tip de mijloc de transport pe drumurile publice.
Privarea de dreptul de a conduce mijloace de transport poate fi aplicată de instanța de judecată pe
un termen de la 1 la 5 ani. Anularea dreptului de a conduce mijloace de transport poate fi aplicată
de instanța de judecată, cu redobîndirea ulterioară a permisului de conducere, în modul stabilit de
lege.
c) retragere a gradului militar sau special, a unui titlu special, a gradului de calificare
(clasificare) şi a distincţiilor de stat;
d) munca neremunerată în folosul comunităţii - constă în antrenarea condamnatului, în
afara timpului serviciului de bază sau de studii, la muncă, determinată de autorităţile
administraţiei publice locale. Munca neremunerată în folosul comunităţii se stabileşte pe un
termen de la 60 la 240 de ore şi este executată de la 2 la 4 ore pe zi, iar în cazul condamnatului
care nu este antrenat în activităţi de bază sau de studii, la solicitarea sau la acordul acestuia –
pînă la 8 ore pe zi. Munca neremunerată în folosul comunităţii nu poate fi aplicată militarilor
prin contract și persoanelor care nu au atins vîrsta de 16 ani.
f) închisoare; - constă în privarea de libertate a persoanei vinovate de săvîrşirea unei
infracţiuni prin izolarea impusă a acesteia de mediul normal de viaţă şi plasarea ei, în baza
hotărîrii instanţei de judecată, pe un anumit termen, într-un penitenciar. Închisoarea se stabileşte
pe un termen de la 3 luni la 20 de ani.
g) detenţiune pe viaţă. Detenţiunea pe viaţă constă în privarea de libertate a condamnatului
pentru tot restul vieţii. Detenţiunea pe viaţă se stabileşte numai pentru infracţiunile excepţional
de grave. Detenţiunea pe viaţă nu poate fi aplicată femeilor şi minorilor.
8. Prezentaţi noţiunea măsurilor de siguranţă, enumeraţi şi caracterizați tipurile
acestora.
Masurile de siguranta sunt masuri de constringere cu caracter preventiv, care au drept
scop inlaturarea unui pericol si preintimpinarea savirsirii faptelor prevazute de legea penala.
Masurile de siguranta pot fi aplic doar fata de pers care au comis fapte prevazute de legea
penala, sunt aplicate numai de catre instantele de judecata, aceasta dureaza atit cit dureaza si
starea de pericol, avind in general durata nedeterminata. Conform art 98 alin 2 CP, masurile de
siguranta sunt:
- masurile de constringere cu caracter educativ - persoanelor liberate de răspundere sau
de pedeapsă penală , instant de judecata le poate aplica următoarele măsuri de constrîngere cu
caracter educative(ce au scop de corectare si reeducare):
a) avertismentul
b) încredinţarea minorului pentru supraveghere părinţilor, persoanelor care îi înlocuiesc sau
organelor specializate de stat
c) obligarea minorului să repare daunele cauzate
d) obligarea minorului de a urma un curs de reabilitare psihologică
e) obligarea minorului de a urma cursul de învăţămînt obligatoriu;
f) obligarea minorului de a participa la un program probaţional.
- masurile de constringere cu caracter medical - Persoanelor care au săvîrşit fapte
prevăzute de legea penală în stare de iresponsabilitate sau în stare de responsabilitate, de
responsabilitate redusă, dar, pînă la pronunţarea sentinţei sau în timpul executării pedepsei, s-au
îmbolnăvit de o boală psihică, din care cauză ele sînt incapabile să-şi dea seama de acţiunile lor
sau să le dirijeze, instanţa de judecată poate să le aplice măsuri de constrîngere cu caracter
medical, care se înfăptuiesc de către instituţiile curative ale organelor de ocrotire a sănătăţii
precum: internarea într-o instituţie psihiatrică cu supraveghere obişnuită sau riguroasa.
Schimbarea măsurii de constrîngere cu caracter medical sau prelungirea termenului de aplicare a
ei se face, de asemenea, de instanţa de judecată, atît din oficiu, cît şi la cererea persoanei
respective sau a reprezentantului acesteia, în baza unui control, efectuat cel puţin o dată la 6 luni,
privind necesitatea aplicării acestei măsuri.
- expulzarea –obligarea cetatenilor straini sau apatrizilor care au fost condamnati pt
savirsirea unor infractiuni, sa paraseasca imediat tara in cazul aplicarii pedepsei neprivative de
libertate sau dupa executarea pedepsei cu inchisoare sau cu arest, daca prezenta lui este o stare
de pericol. Expulzarea administrativa se dispune fata de strainii considerati nedoriti – non grata,
pe teritoriul tarii, desi nu au savirsit fapte ilicite. Pt aplicarea expulzarii se cer urmatoarele
conditii: a. faptuitorl sa fie cetatean strain sau apatrid; b. savirsirea unei infractiuni; c. raminerea
pe terit tarii constituie o stare de pericol; d. conform tratatelor internationale, sa nu existe motive
serioase de a crede ca pers poate fi exppusa in stat strain la tortura, tratament inuman sau
pedeapsa cu moartea.
- confiscarea speciala - confiscarea specială constă în trecerea, forțată și gratuită, în
proprietatea statului a bunurilor rezultate din urma dobindirii ilicite ori care au servit dr obiecte
la savirsirea unor infractiuni. În cazul în care aceste bunuri nu mai există, nu pot fi găsite sau nu
pot fi recuperate, se confiscă contravaloarea acestora.
- confiscarea extinsa - Sunt supuse confiscarii extinse bunurile în cazul în care persoana
este condamnată pentru comiterea anumitor infracţiuni prevăzute de LP şi dacă fapta a fost
comisă din interes material. Se dispune dacă sînt întrunite cumulativ următoarele condiţii:
a) valoarea bunurilor dobîndite de persoana condamnată timp de 5 ani înainte şi după
săvîrşirea infracţiunii, pînă la data adoptării sentinţei, depăşeşte substanţial veniturile dobîndite
licit de aceasta;
b) instanţa de judecată constată, în baza probelor prezentate în dosar, că bunurile respective
provin din activităţi infracţionale.
9. Enumeraţi și caracterizați participanţii la infracţiune.
1. Autorul infractiunii: Conform art 42 alin (2) se consideră autor persoana care
săvîrşeşte în mod nemijlocit fapta prevăzută de legea penală, precum şi persoana care a săvîrşit
infracţiunea prin intermediul persoanelor care nu sînt pasibile de răspundere penală din cauza
vîrstei, iresponsabilităţii sau din alte cauze prevăzute de CP.
Acesta realizeaza nemijlocit latura obiectiva a infractiunii. Putem distinge:
-autor material (pers care savirseste nemijlocit infr, elemental material al acesteia).
-autor mediat (pers care pt a savirsi infr intrebuinteaza o alta pers.)
In cazul in care fapta este savirsita de 2 sau mai multe persoane, suntem in prezenta unui
coautorat – situatia in care 2 sau mm persoane contribuie nemijlocit la savirsirea unei fapte
prevazute de LP in baza unei vointe comune, a unei leg subiective. In f-tie de conditia legaturii
subiective intre coautori se pune problema excesului de autor:
Exces de autor este savirsirea de catre autor a unor actiuni infractionale care nu au fost cuprinse
in intentia celorlalti participanti. Pt excesul de autor ceilalti participanti nu sunt pasibili de rasp
penala. Astfel, distingem 2 categ de exces de autor:
1. Exces de autor cantitativ – se savirseste o infractiune omogena cu cea care trebuia savirsita
conform intentiei coparticipantilor. Ex: furt-jaf
2. Exces de autor calitativ – se savirseste o infractiune neomogena cu cea care era planificata
initial. Ex: furt-viol.
2. Organizatorul infractiunii. Conform art 42, alin (3) se consideră organizator
persoana care a organizat săvîrşirea unei infracţiuni sau a dirijat realizarea ei, precum şi persoana
care a creat un grup criminal organizat sau o organizaţie criminală ori a dirijat activitatea
acestora.
Atit orgaizarea cit si conducerea unei infractiuni concrete, cit si crearea unei astfel de
forme periculoase de participatie cum este grupul criminal organizat, exprima actiuni concrete
ale organizatorului prin indemnarea unor pers la savirsirea infractiunii, alegerea si recrutarea
participantilor, impartirea rolurilor, antrenarea, intocmirea unui plan al infractiunii, s.a.
3. Instigatorul infractiunii: Conform art 42, alin (4) se consideră instigator persoana
care, prin orice metode, determină o altă persoană să săvîrşească o infracţiune. Instigatorul
trebuie sa actioneze cu intentie, ex. Propaganda de razboi, determinarea la prostitutie.
Conditiile instigarii: 1. Sa se refere la o fapta prevazuta de legea penala; 2. Sa existe leg
subiectiva intre instigator si instigat; 3. Sa existe o activitate de instigare care sa aiba ca rezultat
determinarea; 4. Actiunea de determinare sa fie anterioara act sau inactiunii; 5. Instigatul sa
inceapa sav infr la care a fost determinat.
Clasificare:
Dupa nr pes care sunt instigate: a. Instigare individuala – este instigata 1 sau mm pers concrete,
determinate; b. Instigare colectiva – instigatorul se adreseaza unui nr nedeterminat de pers.
Dupa caracterul comunicarii ideii infractonale: 1. Instigare explicita; 2. Istigare ascunsa.
Dupa raportul de reusita a determinarii: a. Perfecta(executata); b. Imperfecta(neexecutata).
Dupa nr pers care instiga: instigator unic, instigator plural.
4. Complicele infractiunii: Conform art 42, alin (5) se consideră complice persoana care
a contribuit la săvîrşirea infracţiunii prin sfaturi, indicaţii, prestare de informaţii, acordare de
mijloace sau instrumente ori înlăturare de obstacole, precum şi persoana care a promis dinainte
că îl va favoriza pe infractor, va tăinui mijloacele sau instrumentele de săvîrşire a infracţiunii,
urmele acesteia sau obiectele dobîndite pe cale criminală ori persoana care a promis din timp că
va procura sau va vinde atare obiecte.
Conditiile complicitatii: a. Sa existe intentie; b. Contribuirea efectiva a complicelui la
comiterea faptei prevaz de LP, de catre alta pers; c. Confectionarea sau adaptarea pt autor a unor
instrumente ori mijloace pt a savirsi fapta prejudiciabila; d. Ssavirs unei infr prevazute de LP de
catre o alta pers, la care complicele isi aduce aportul.
10. Prezentaţi noţiunea şi caracterizați cauzele care înlătură caracterul penal al
faptei.
Def: Prin cauze care inlatura caracterul penal al faptei se inteleg actiunile sau
inactiunile apparent asemanatoare cu faptele prevazute de legea penala, manifestate prin
prejudicierea intereselor ocrotite de lege, dar comise de o pers care isi realizeaza dreptul sau
subiectiv, indeplineste obligatii juridice, fie exercita f-tii de serviciu cu respectarea legalitatii, pt
atingerea unui scop social util mai important. Aceasta institutie presupune comiterea de facto a
infractiunii si necalificarea acesteia ca infractiune.
Conform art 35 al CP, se considera cause care inlautura caracterul penal al faptei:
a) legitima apărare; Conform art 36, alin (2), este în stare de legitimă apărare persoana
care săvîrşeşte fapta pentru a respinge un atac direct, imediat, material şi real, îndreptat împotriva
sa, a altei persoane sau împotriva unui interes public şi care pune în pericol grav persoana sau
drepturile celui atacat ori interesul public. Realizarea apararii se efectueaza numai prin savirsirea
unei fapte, prevazute de legea penala care nu se considera infractiune, deoarece ea este savirsita
in stare de legitima aparare. Sunt necesare anumite conditii referitoare la:
1. Atac: Atacul este o agresiune, o comportare violenta a persoanei indreptata impotriva
unei valori sociale ocrotite de legea penala, ce constituie o infractiune intentionata, comisa prin
actiuni active. Atacul trebuie sa fie direct, imediat, material, real. De asemenea, atacul trenuie sa
puna in pericol grav persoana sau drepturile celui atacat ori interesul public.
2. Aparare – aceasta trebuie sa fie indreptata impotriva celui care ataca, sa fie necesara pt a
respinge atacul.
b) reţinerea infractorului; : Conform art 37 CP, nu constituie infracţiune fapta, prevăzută
de legea penală, săvîrşită în scopul reţinerii persoanei care a comis o infracţiune şi al predării
ei organelor de drept. Retinerea infractorului se considera legitima daca se intrunesc
urmatoarele conditii:
1. Se retine numai persoana care comite o fapta prevazuta de legea penala ca infractiune;
2. Retinerea trebuie sa se efectueze dupa consumarea sau incetarea atentatului infractional, cind
infractorul incearca sa se ascunda de justitie;
3. Dauna cauzata infractorului trebuie sa fie de natura fortata.
4. Dauna cauzata infractorului trebuie sa corespunda gradului si caracterului prejudiciabil al
infractiunii comise si situatiei retinerii.
c) starea de extremă necesitate; Conform art 38, alin (2), este în stare de extremă
necesitate persoana care săvîrşeşte fapta pentru a salva viaţa, integritatea corporală sau sănătatea
sa, a altei persoane ori un interes public de la un pericol iminent care nu poate fi înlăturat altfel.
Conditiile legitimitatii starii de extrema necesitate se refera la:
1. Sursa pericolului. Acestea pot fi fenomenele naturii, izvoarele de pericol sporit, agresiunea
animalelor, anumite stari ale organizmului omului, activitatea omului, s.a. Pt ca sursa pericolului
sa creeze o stare de extrema necesitate trebuie sa indepl umrmatoarele conditii:
-pericolul sa fie iminent , - Pericolul trebuie sa existe real, nu presupus, - pericolul
iminent trebuie sa ameninte viata, integritatea corporala sau sanatatea unei persoane ori unui
interes public. -pericolul sa fie inevitabil .
2. Apararea impotriva pericolului.
- trebuie sa fie indreptat spre ocrotirea persoanei, societatii, statului.
- dauna se cauzeaza nu persoanei care a creat pericolul, si unei terte persoane.
- apararea trebuie sa fie oportuna, la timp, adica trebuie sa cinincida in timp cu pericolul cauzat.
- sa fie unicul mijloc de lichidare a pericolului, sa nu fi putut concepe o alta cale de salvare.
-dauna cauzata sa fie mai mica decit dauna evitata.
d) constrîngerea fizică sau psihică; Conform art 39, alin (1), nu constituie infracţiune
fapta, prevăzută de legea penală, care a cauzat daune intereselor ocrotite de lege ca rezultat al
constrîngerii fizice sau psihice, dacă în urma acestei constrîngeri persoana nu putea să-şi dirijeze
acţiunile.
Constringerea fizica constituie o vilenta fizica aplicata persoanei in scopul de a o forta, a
o obliga sa cauzeze daune intereselor ocrotite de lege. Aceasta constringere este o forta majora de
neinvins, persoana este pusa in imposibilitatea de a-si dirija in mod liber si indeplineste ceea ce i
se impune. EX: paznicul legat, care nu poate impiedica sustragerea bunurilor.
Constringerea psihica presupune amenintarea reala asupra psihicului persoanei de
aplicare a violentei fizice, de cauzare a unui prejudiciu material sau moral, care poate fi imediat
realizat, ori actiunea directa asupra psihicului pers prin utiliz stupefiantelor, dif substante
psihotrope, hipnozei, etc. cu scopul de a o obliga sa comita fapte prejud. Ex: amentintarea cu
moarte casierului care preda cheia de la casa cu bani.
e) riscul întemeiat; Conform art 40 alin (2)CP, riscul se consideră întemeiat dacă scopul
socialmente util urmărit nu a putut fi realizat fără un anumit risc şi dacă persoana care l-a admis
a luat măsurile necesare pentru a preveni cauzarea de daune intereselor ocrotite de lege.
Notiunea de „risc” inseamna posibilitatea de a ajunge intr-o primejdie, de a avea de infruntat un
necaz sau de suportat o paguba sau un pericol posibil.
Riscul se considera intemeiat daca indepl urmatoarele conditii:
1. Dauna se cauzeaza intereselor ocrotite de legea penala prin fapta indreptata spre realizarea
scopurilor socialmente utile.
2. Scopul util nu poate fi atins dara actiunile sau inactiunile insotite de risc.
3. Daunele prejudiciabile erau constientizate de catre pers care risca doar ca o varianta posibila,
auxiliara a actiunilor sau inactiunilor ei.
4. Comiterea act sau inact riscante este asigurata de cunostintele si iscusintele corespunzatoare,
capabile obiectiv sa preintimpine survenirea consecintelor prejudiciabile in situatia concreta data.
5. Persoana a luat toate masurile necesare pentru a nu leza interesele ocrotite de legea penala.
Riscul se considera neintemeiat, daca:
- era cu buna stiinta imbinat cu primejdia pt viata unei persoane;
- continea cu buna stiinta amenintarea de a provoca un dezastru ecologic sau social;
- scopul social-util putea fi atins prin masurile necesare pt a proteja interesele ocrotite de LP.
f) executarea ordinului sau dispoziţiei superiorului. (1) Nu constituie infracţiune fapta,
prevăzută de legea penală, săvîrşită de o persoană în vederea executării unui ordin sau dispoziţii
a superiorului, care sînt obligatorii pentru aceasta, dacă ordinul sau dispoziţia nu sînt vădit
ilegale şi dacă persoana care le-a executat nu a ştiut că ordinul sau dispoziţia sînt ilegale.
Răspunderii penale pentru fapta săvîrşită este supusă persoana care a emis ordinul sau dispoziţia
ilegală.
(2) Persoana care a comis intenţionat infracţiune în vederea executării ordinului sau dispoziţiei
vădit ilegale (genocid, infractiune impotriva umanitatii) ale superiorului răspunde penal în
temeiuri generale. Neexecutarea ordinului sau dispoziţiei vădit ilegale exclude răspunderea
penală.

DREPT ADMINISTRATIV
1. Funcţiile de bază şi competenţa Preşedintelui Republicii Moldova ca subiect al
dreptului administrativ.
Institutia sefului statului tine puterea executiva .Conform constitutiei seful statului este
garantul suveranitatii,independentei nationale ,al unitatii si integritatii teritoriale a tarii. El
reprezinta statul. In acest scop el are un sir de atributii.una dintre acestea de maxima importanta
este cea de promulgare a legilor insa aceasta atributie nu se limiteaza doar la promulgarea
legilor.presedintele tarii are deasemenea dreptul de a initia legi.
Constitutia prevede initiative legislative unui grup restrins de personae,inclusive ca
prerogative sefului statului.O categorie aparte de atributii sint cele de formare a guvernului.
Dupa consultarea fractiunilor parlamentare presedintele numeste prim-ministrul ,acesta formeaza
guvernul in baza votului de incredere acordat de parlament.
In ceea ce priveste participarea sefului statului la lucrarile parlamentului.,la adresarea
de mesaje acestuia,promulgarea legilor si dizolvarea parlamentului in lit.de specialitate se
considera ca acestea nu sunt atributii de ordin executive ale presedintelui.
Numirea judecatorilor prin decretul acestuia deasemenea nu este considerata o
atributie de ordin executiv .Presedintelui tarii i se acorda atributii destul de importante in
domeniul militar al politicii externe,este comandantul supreme al armatei. O alta atributie
deosebit de importanta este cea de suspendare a actelor guvernului care contarvin legislatiei.

2. Componenţa Guvernului şi modalitatea sa de formare.


Guvernul se formează în următoarea componenţă: Prim-ministrul, prim-viceprim-
ministrul, viceprim-miniştrii, miniştrii şi alţi membri stabiliţi prin lege.
Membri ai Guvernului pot fi numai persoanele care deţin cetăţenia Republicii
Moldova şi au domiciliul în ţară.
Modalitatea de formare: Preşedintele Republicii Moldova, după consultarea
fracţiunilor parlamentare, desemnează un candidat pentru funcţia de Prim-ministru.Candidatul
pentru funcţia de Prim-ministru, în termen de 15 zile de la desemnare, cere votul de încredere al
Parlamentului asupra programului de activitate şi a întregii liste a Guvernului. Preşedintele
Republicii Moldova, în baza votului de încredere acordat deParlament, numeşte Guvernul. În
termen de trei zile de la data numirii Guvernului, Prim-ministrul, viceprim-miniştrii, miniştrii şi
ceilalţimembri ai Guvernului vor depune individual, în faţa Preşedintelui Republicii Moldova,
jurămîntul. În caz de remaniere guvernamentală sau de vacanţă a postului Preşedintele Republicii
Moldova revocă şi numeşte, la propunerea Prim-ministrului, pe unii membri ai Guvernului.
Guvernul îşi exercită mandatul din ziua depunerii jurămîntului de către membrii lui în
faţa Preşedintelui Republicii Moldova şi pînă la validarea alegerilor pentru un nou Parlament.
Membrii Guvernului, numiţi în funcţie conform alineatului 7, după depunerea jurămîntului îşi
exercită atribuţiile în acelaşi mod. Membrii Guvernului vor depune declaraţie cu privire la
venituri şi proprietate.“ Guvernul, în cazulexprimării votului de neîncredere de către Parlament,
al demisiei Prim-ministrului sau în cazul alegerilor unui nou Parlament, îndeplineştenumai
funcţiile de administrare a treburilor publice, pînă la depunerea jurămîntului de către membrii
noului Guvern. Guvernul răspunde în faţa Parlamentului pentru activitatea sa.

3. Rolul consiliilor locale ca subiecţi ai administraţiei publice locale.


Consiliul local este organul suprem al administratiei publice locale de nivel intii in
unit.adm.terit concreta Consiliile locale sînt compusedin consilieri aleşi în condiţiile Codului
electoral. Numărul de consilieri se stabileşte în funcţie de numărul de locuitori ai
unităţiiadministrativ.
Consiliul local este legal constituitdacă sînt validate mandatele a cel puţin două treimi din nr.
total de consilieri.
Consiliul local este abilitat de a emite decizii pentru solutionarea tuturor problemelor
de nivelul local cu exceptia celor ce se refera la competenta altor organe.El isi realizeaza
imputernicirile in sferele urmatoare: organizarii adm.publice in unitatea adm.terit.; sfera
dezvoltarii economice; dezvoltariisociale si sfera asigurarii ordinii de drept si asigurarii ordinii
publice. consiliul local obtine din momentul confirmarii legalitatii constituiriilui si isi pierde
aceasta capacitate odata cu constituirea legitima a noului consiliu ales.
Consilierii locali poarta raspundere solidara p/urezultatele activitatii consiliului si p/u
deciziile emise de el daca consilierul a notat aceasta decizie. Fiecare consilier poarta raspunderea
juridica p/u activitatea lui legata de realizarea mandatului. Mandatul consilierului poate fi ridicat
inainte de termen dak el incalca constitutia si aceste incalcari sintconfirmate prin sentinta de
judecata, functia de consilier este incompatibila cu o alta functie a consilierului, este condamnat
la privatiuneade lbertate sau ii este interzis sa aiba mandat de consilier si in cazul cind isi da
singur demisia.
Consiliul local poate fi dizolvat daca nr consilierilor s-a redus cu 50%,, timp de 6 luni
consiliul nu a emis nici o decizie, a avut loc votarea repetata a deciziei recunoscute deja
deinstanta de contencios ca nelegitim.

4. Statutul administrativ-juridic al funcţionarului public.


Funcţionar public – persoană fizică numită, în condiţiile legii, într-o funcţie publică.
Funcţionarul public are următoarele drepturi generale:
a) să examineze probleme şi să ia decizii în limitele competenţei sale;
b) să solicite, în limitele competenţei sale, şi să primească informaţia necesară de la alte
autorităţi publice, precum şi de la persoane fizice şi juridice
c) să-şi cunoască drepturile şi atribuţiile stipulate în fişa postului;
d) să beneficieze de condiţii normale de muncă şi igienă de natură să-i ocrotească sănătatea şi
integritatea fizică şi psihică, precum şi de un salariu corespunzător complexităţii atribuţiilor
funcţiei;
f) să beneficieze de stabilitate în funcţia publică deţinută, precum şi de dreptul de a fi
promovat într-o funcţie publică superioară;
g) să beneficieze de egalitate de şanse şi de tratament între bărbaţi şi femei
Funcţionarul public are următoarele obligaţii generale:
a) să respecte Constituţia, legislaţia în vigoare, precum şi tratatele internaţionale la care
Republica Moldova este parte;
b) să respecte cu stricteţe drepturile şi libertăţile cetăţenilor;
c) să fie loial autorităţii publice în care activează;
d) să îndeplinească cu responsabilitate, obiectivitate şi promptitudine, în spirit de iniţiativă şi
colegialitate toate atribuţiile de serviciu;
e) să păstreze, în conformitate cu legea, secretul de stat, precum şi confidenţialitatea în
legătură cu faptele, informaţiile sau documentele de care ia cunoştinţă în exerciţiul funcţiei
publice, cu excepţia informaţiilor considerate de interes public;
f) să respecte normele de conduită profesională prevăzute de lege;
Incompatibilităţi generale pentru funcţia publicăFuncţionarul public nu este în drept
să desfăşoare alte activităţi remunerate: în cadrul autorităţilor publice,; prin contractindividual de
muncă sau prin alt contract cu caracter civil, în cadrul societăţilor comerciale, cooperativelor,
întreprinderilor de stat saumunicipale, precum şi al organizaţiilor necomerciale, din sectorul
public sau privat, a căror activitate este controlată, subordonată sau înanumite privinţe este de
competenţa autorităţii în care el este angajat, cu excepţia activităţilor ştiinţifice, didactice, de
creaţie şi dereprezentare a statului în societăţile economice.Modul de cumulare a acestor
activităţi cu funcţia publică se stabileşte de Guvern.

5. Noţiuni generale privind răspunderea administrativă.


Raspunderea administrativa este o varietate a raspunderii juridice ea prezentind reactia
statului la nerespectarea\neonorarea regulilor deconduita in domeniul administratiei publice
stabilitesi protejate prin normele administratiei juridice. Raspunderea administrativa
areurmatoarele particularitati:1-este prevazuta in normele materiale si cele procesuale ale
dr.adm., adica a actelor normative in domeniuladm.publice emise de catre Parlament, Guvern,
organele centrale de ramura si cele ale adm.publice locale; 2-temeiul aparitiei este
abatereaadministrativa; 3-consta in aplicarea fata de persoana care cu vinovatie a comis abaterea
uneia din sanctiunile administrative; 4-este aplicatade regula fata de persoana fizica (incepind cu
31 mai curent)si fata de persoana juridica; 5-se aplica de regula de catre functionarii publici
aorganelor executive.

DREPT INTERNAȚIONAL PUBLIC


1. Caracteristica tratatului ca izvor de drept internațional.
Tratatul este cel mai important izvor de drept internaţional datorită clarităţii exprimării normei
juridice,tehnicii sofisticate de redactare şi frecvenţei utilizării sale. Elemente : Partile tb sa fie
subiecte de DI, tratatul e reglementat de DI, tratatul produce efecte juridice internationale,
obiectul tratatului tb sa fie legal si posibil.
Tratatul este un acord internaţional încheiat în scris între state şi guvernat de dreptul
internaţional, fie că este consemnat într-un singur instrument unic, fie în două sau mai multe
instrumente conexe şi oricare ar fi denumirea sa particulară . Aşadar, tratatul este un act juridic
ce exprimă acordul de voinţă a două sau mai multe subiecte de drept internaţional în vederea
creării, modificării sau stingerii raporturilor juridice internaţionale.
Elementele esenţiale, ale tratatului sunt: părţile contractante; acordul de voinţă al părţilor;
obiectul şi scopul tratatului. Elementele accesorii sunt termenul si conditia
Fiecare stat dispune de capacitate juridică de a încheia tratate internaţionale. Statele
încheie tratate internaţionale în persoana autorităţilor lor publice abilitate prin constituţii şi alte
acte normative interne. Documentele respective se numesc "depline puteri". La încheierea unui
tratat international se parcurg trei etape:
a. negocierea textului;
b. semnarea tratatului;
c. exprimarea consimtamântului par"tilor de a se obliga prin tratat. Aceste etape sunt urmate
de intrarea în vigoare a tratatutului.

2. Mijloacele de soluționare pașnică a diferendelor internaționale.


Diferendele internationale se solutioneaza pe cale pasnica cu respectarea principiilor egalitatii
suverane al statelor si in conformitate cu liberatea de alegere a modalitatilor si mijloacelor de
reglementare pasnica a diferendelor. In categoria de mijloace politico-diplomatice de solutionare
a diferendelor internationale fac parte:
Negocierele - sunt cele mai eficiente mijloace , mai ieftine,si la indemina partilor care pot fi de
2 tipuri:bilaterale si multilaterale.pe parcursul negocierilor pot fi acceptate diverse forme si
metode de solutionare a diferendului in-al. toate mijloacele de solutionare pasnica a diferendelor
se initiaza de regula prin negocieri si se finalizeaza de multe ori de asemenea prin negocieri.
Bunele oficii - implica prezenta unui tert acceptat d catre partile in diferend ce ajuta la
negocieri si chiar la evitarea unor conflicte. Dreptul de a acorda bunele oficii il au statele care nu
sut implicate in conflict, precum si organizatiile internationale. Statele si org,in-ale, care acorda
bunele oficii de obicei nu participa la negocieri, decit cind partile in diferend solicita a ceasta
participare.
Medierea- preconizeaza ca tertul participa nu numai la negocieri ci formeaza si propuneri de
solutionare , insa care nu sunt obligatorii p\u parti in diferend.scopul mediatorului se limiteaza
doar la stabilirea pretentiilor reciproce intre parti in diferend si indemnarea lor spre solutionarea
pasnica a diferendelor. Rolul de mediator inceteaza cind una din parti sau chiar insusi mediatorul
constientizeaza ca propunerile sale nu sunt acceptate..

3. Clasificarea subiectelor dreptului internațional public.


Subiecţii dreptului internaţional public sunt entităţile care participă direct la
raporturile internaţionale reglementate de dreptul internaţional public, care, prin acţiunile lor
volitive, obţin drepturi şi îşi asumă obligaţii internaţionale, iar în cazul încălcării acestora poartă
răspundere internaţională.
Exista mai multe moduri de clasificare a subiectilor DIP:
1. D.Feldman şi G.Kurdiukov clasifică subiecţii dreptului internaţional după modul de
manifestare a capacităţii juridice internaţionale în:
• subiecţi universali (tipici) – statele care dispun de toate drepturile şi obligaţiile internaţionale;
• subiecţi speciali (derivaţi) – organizaţiile internaţionale care au capacitatea juridică
internaţională limitată prin voinţa statelor.
2. Dupa criteriul suveranitatii:
• subiecţi suverani (primari), din care fac parte statele şi popoarele ce luptă pentru independenţă;
• subiecţi nesuverani (secundari) - organizaţiile internaţionale.
3. In raport de drepturile pe care le pot dobândi şi obligaţiile pe care şi le pot asuma:
subiecţi primari, originari, direcţi şi cu capacitate deplină;
• Subiecţii primari, originari sunt statele. Ele sunt creatoarele şi destinatarele principale ale
normelor şi principiilor fundamentale ale dreptului internaţional. Statele
• subiecţi derivaţi şi cu capacitate limitată.
Subiecţii derivaţi sunt acele entităţi implicate în raporturile juridice internaţionale, cărora statele
le conferă statutul, prin acordul lor de voinţă. În această categorie intră organizaţiile
internaţionale interguvernamentale, naţiunile care luptă pentru eliberare, la care se adaugă
Vaticanul.
In perioada actuală, în condiţiile dinamice ale relaţiilor internaţionale şi ale
globalizării sistemul subiecţilor de drept internaţional cuprinde:
Subiecţi de nivelul unu, categorie din care fac parte subiecţii unanim recunoscuţi: • statul
suveran – subiect originar şi primar; • organizaţia internaţională – subiect derivat şi secundar; •
popoarele care luptă pentru eliberarea naţională – subiect provizoriu; • formaţiunea de tip statal –
subiect specific.
În categoria subiecţilor de nivelul doi se includ subiecţii recunoscuţi în doctrină şi practică drept
subiecţi cu competenţă limitată: • persoanele fizice; • persoanele juridice; • corporaţiile
transnaţionale; • organizaţiile internaţionale neguvernamentale.

4. Cazurile de aplicare legală a forței în dreptul internațional.


Măsurile de constrângere vizează fie asigurarea legalităţii internaţionale, fie
înlăturarea actelor neamicale sau restabilirea drepturilor încălcate şi obligarea statului în culpă de
a repara prejudiciile cauzate. Dreptul internaţional cunoaşte următoarele mijloace de
constrângere paşnică grupate în două categorii:
a) Fără folosirea forţei armate:
- retorsiunea,- Este de esenţa retorsiunii ca răspunsul la un act neamical, care are un caracter de
retorsiune, să aibă valoarea unor acte similare şi să nu depăşească amploarea sau caracterul
actului la care se răspunde.
- represaliile, Represaliile sunt măsuri de constrângere luate de un stat împotriva altui stat în
scopul de a obţine repararea unei daune cauzată prin acte sau omisiuni ilicite din punctul de
vedere al dreptului internaţional săvârşite de acel stat saui de a preveni repetarea unor asemenea
acte.
- embargoul, -Embargoul este măsura prin care un stat reţine navele comerciale ale altui stat în
porturile sau în marea sa teritorială împreună cu încărcătura lor, în scopul de a-l determina pe
acesta să pună capăt unei încălcări a dreptului internaţional şi să repare prejudiciul cauzat prin
acea încălcare.
- boicotul, un mijloc de constrângere internaţională constând în întreruperea relaţiilor comerciale
între state, ca şi în întreruperea relaţiilor comunicaţiilor feroviare, maritime, poştale, telegrafice,
prin radio sau alte asemenea mijloace, pentru a se pune capăt unei încălcări a normelor dreptului
internaţional.
- ruperea relaţiilor diplomatice,
- excluderea de la conferinţele internaţionale sau din organizaţiile internaţionale etc.
b) Cu folosirea forţei armate:
- represaliile armete, blocada maritimă paşnică, demonstraţiile cu forţele armate şi ocuparea
militară a teritoriului.

5. Imunitățile și privilegiile diplomatice.


Noţiunea de imunitate diplomatică înseamnă tratamentul pe care, în baza dreptului
internaţional, statele sînt obligate să-l acorde organelor diplomatice străine acreditate în aceste
state sau, prin această expresie este desemnat întregul complex de garanţii de care se bucură o
misiune diplomatică şi personalul acesteia din partea statului acreditar.
Regimul juridic asigurat de dreptul diplomatic unei misiuni diplomatice şi personalului
acesteia este format din imunităţi, inviolabilităţi, privilegii, drepturi, facilităţi şi libertăţi:
I. Iimunităţile diplomatice sînt o excepţie care se aduce principiului general,
potrivit căruia orice persoană este supusă jurisdicţiei locale. Imunităţile pot fi absolute,
funcţionale sau relative, în funcţie de termenul şi caracterul activităţii beneficiarului. Conform
Convenţiei de la Viena principalele imunităţi diplomatice sînt:
a) imunitatea de jurisdicţie penală, civilă şi administrative;
b) imunitatea de a depune mărturie.
II. Inviolabilităţile, denumite şi imunităţi de constrîngere sau imunităţi de coereciţiune,
constituie cel mai vechi privilegiu diplomatic, esenţa cărora constă în faptul că statul acreditar nu
poate exercita forţa de constrîngere asupra sediului misiunii diplomatice, reşedinţei,
corespondenţei, valizei diplomatice, arhivelor şi a personalului. Misiunea diplomatică şi
personalul ei se bucură de următoarele inviolabilităţi:
a) inviolabilitatea localurilor misiunii;
b) inviolabilitatea documentelor şi arhivelor ;
c) inviolabilitatea corespondenţei oficiale şi a valizei diplomatice;
d) inviolabilitatea personală a agenţilor diplomatici, care este imunitatea de coereciţiune.
III. Privilegiile diplomatice sînt înlesniri, sau avantaje juridice acordate de către statul acreditar
misiunii diplomatice sau personalului acesteia. Misiunea diplomatică se bucură de următoarele
privilegii:
a) scutirea de impozite şi taxe ;
b) scutirea de taxe vamale pentru obiectele destinate uzului oficial al misiunii ;
c) scutirea de orice impozite şi taxe pentru drepturile şi taxele percepute de misiune
privind actele oficiale .
Totodata,agenţii diplomatici se bucură de următoarele privilegii:
a) scutirea de impozite şi taxe ;
b) scutirea de prestaţii personale ;
c) scutirea de plata asigurărilor sociale ;
d) scutirea de taxe şi control vamal.

DREPT INTERNAȚIONAL PRIVAT


1. Definiți dreptul internațional privat al Republicii Moldova, subiectul și metoda
de reglementare a lui.
Def: Dreptul internaţional privat este o ramură nationala a sistemului de drept a RM,
care cuprinde un ansamblu de norme juridice preponderent conflictuale, care reglementează
raporturile jur patrimoniale si personale nepatrimoniale, aparute intre pers fizice/juriside care au
element de extranietate, conflictele de legi în spaţiu, conflictele de jurisdicţii (competenţa
internaţională a instanţelor şi autorităţilor forului, inclusiv recunoaşterea şi executarea hotărârilor
străine).
In calitate de subiecti a dipr, pot fi:
a) persoana fizica – care poate fi cetatean RM,cetatenii straini,personae cu mai multe
cetatenii,apatrizii,refugiati si cetatean al R.M care pe linga cetatenia R.M detine si cetatenia altui
stat.
b) persoana juridical – asa cum orice persoană juridică este supusă legii unei anumite ţări.
Materia specifica a dipr o constituie conflictele de legi, bazata pe solutionarea
conflictuala de legi prin folosirea unor norme specifice numite norme conflictuale. Astfel,
metoda de reglementare a dipr este metoda conflictuala, dar mai este utilizata si metoda aplicarii
nemijlocite a normelor materiale.
I. Metoda conflictuala – poate fi rezumata la urmatoarele: ori de cite ori instanta are
de solutionat un litigiu cu privire la un raport cu element de extranietate si sunt 2 sau mai multe
sisteme de drept susceptibile de a se aplica, trebuie sa se recurga la norma conflictuala a forului,
la propriul sistem de dipr si sa se aplice legea desemnata de aceasta.
II. Metoda folosirii nemijlocite a normelor de aplicare imediata – constituie o
forma particulara a metodei conflictuale. Intre situatia juridica si tara forului trebuie sa existe o
anumita legatura care sa justifice aplicarea acestora. Normele de aplicaţie imediată sunt acele
norme materiale, aparţinând sistemului de drept intern al statului forului care, dat fiind gradului
lor înalt de imperativitate, se aplică cu prioritate unui raport juridic internaţional (cu element de
extraneitate), atunci când acel raport juridic are un anumit punct de legătură concret cu ţara
forului, excluzând în acest fel conflictul de legi şi deci aplicarea în cauză a vreunei norme
conflictuale.

2. Explicați modul de determinare a legii aplicabile în raporturile contractuale în


situații când părțile nu au ales-o singuri.
În lipsa unei alegeri, atunci când legea aplicabilă nu poate fi stabilită nici prin încadrarea
contractului într-unul din tipurile specificate, nici ca fiind legea ţării în care partea care trebuie să
efectueze prestaţia caracteristică din contract îşi are reşedinţa obişnuită, contractului ar trebui să i
se aplice legea ţării de care este cel mai strâns legat. Se consideră că există atare legături cu
legea statului în care debitorul prestaţiei caracteristice are, la data încheierii contractului, după
caz, domiciliul sau, în lipsă, reşedinţa, ori fondul de comerţ sau sediul statutar.
In măsura în care legea aplicabilă contractului nu a fost aleasă şi fără a aduce
atingere unor reglementari speciale pentru contractele de transport, pentru cele încheiate cu
consumatorii, contractele de asigurare şi pentru contractele individuale de muncă), legea
aplicabilă contractului se va determina pt fiecare contract in parte.
În cazul în care contractului nu i se aplică criteriile menţionate anterior sau i se aplică
mai multe dintre acestea, contractul va fi reglementat de legea ţării în care îşi are reşedinţa
obişnuită partea contractanta care efectuează prestaţia caracteristică.

3. Definiți „tratamentul național” și explicați cum se aplică în cadrul dreptului


internațional privat al Republicii Moldova?
Prin condiţia juridică a străinului înţelegem totalitatea normelor juridice prin care
se determină drepturile şi obligaţiile pe care le poate avea străinul în ţara forului. Noţiunea se
referă atît la pesoanele fizice cît şi la cele juridice.
Regimul naţional este o forma a conditiei juridice a strainuluiu si are în vedere acel
tratament de care beneficiază străinii pe teritoriul altui stat. Egalitatea de tratament între
cetăţenii proprii şi străini priveşte drepturile civile şi garanţiile individuale. Aplicarea acestui
tratament exclude drepturile politice pentru străini, fapt care poate fi dedus şi din prevederile
Constituiției R. M. Pe lîngă aceasta, străinii nu au dreptul să participe la viaţa politică prin
intermediul partidelor politice, aceştia avînd interdicţia de a le constitui.
Aceste restrîngeri ale drepturilor cetăţenilor străini au drept scop protejarea intereselor
statului şi reglementarea politicii interne doar prin intermediul cetăţenilor proprii. Astfel, aceste
restrîngeri pot fi interpretate şi ca nişte veritabile instrumente de protecţie a suveranităţii şi
independenţei statului
Regimul naţional este apropiat dar nu identic cu cel al cetăţenilor. Pentru străini există
anumite instituţii care nu se referă şi la cetăţeni. De exemplu, regimul intrării, şederii şi ieşirii
străinilor. Legea locală poate să impună şi unele condiţii pentru exercitarea unor drepturi de către
străini.
Cetăţenii străini se bucură în Republica Moldova de capacitatea juridică civilă în aceeaşi
măsură ca şi cetăţenii Republicii Moldova. Anumite excepţii putind fi stabilite doar de legea
Republicii Moldova.
4. Explicați care este esența principiului lex voluntatis în dreptului internațional
privat al Republicii Moldova.
În materia DIPr lex voluntatis este expresia principiului autonomiei de voinţă a părţilor, care
guvernează condiţiile de fond ale actului juridic.
Exprimarea voinţei părţilor cu privire la alegerea legii aplicabile are, totodată, ca scop evitarea
unui eventual conflict de legi, soluţionându-1 anticipat.
Sunt cunoscute două aspecte ale principiului lex voluntatis.
1. Părţile au posibilitatea de alegere a legii aplicabile, cu limitarea la legile cu care raportul
juridic prezintă legătură.
2. Posibilitatea de alegere este nelimitată, părţile având libertatea deplină în alegerea legii
aplicabile.
Principiul lex voluntatis prezintă avantajul de a ţine seama de exigenţele comerţului internaţional,
deoarece permite părţilor să adapteze contractul în condiţiile variate ale diferitor pieţe străine.

5. Analizați principii de bază ale determinării legii aplicabile raporturilor


delictuale cu element de extraneitate.
Legea care reglementează delictul civil prezintă unele caracteristici specifice, în
funcţie de condiţiile concrete în care acesta se produce. Codul civil, răspunderea civilă delictuală
este supusă legii locului unde s-a produs faptul cauzator de prejudiciul.
Totodată, alin.(3) al aceluiaşi articol stabileşte că, în cazul în care toate sau o parte din
consecinţele cauzatoare de prejudicii se produc pe teritoriul unui alt stat decât cel în care a avut
loc delictul, reparaţiei corelative se aplică legea acestuia stat.
Rezultă, că în cazul în care fapta ilicită şi prejudiciul se localizează pe teritoriul
aceluiaşi stat -delictul civil este supus legii statului respectiv ca lege a locului săvârşirii
delictuale (/ex loci delicti commissi).In această situaţie elementul de extraneitate al raportului
juridic de drept internaţional privat privind delictul civil, trebuie să fie altul decât locul săvârşirii
delictului sau locul producerii prejudiciului, ca de exemplu, cetăţenia, domiciliul sau reşedinţa
străină a făptuitorului sau a victimei.
Aplicarea legii locului producerii delictului se justifică pe următoarele considerente:
- această lege reprezintă o aplicare a principiului teritorialităţii (suveranităţii),
constând în interesul statului de a reglementa prin norme proprii regimul
delictelor săvârşite pe teritoriul său;
- această lege reprezintă şi o aplicare a principiului generalităţii, în sensul că toate faptele ilicite
produse pe teritoriul unui stat vor fi supuse unui regim juridic unic;
- aplicarea acestei legi presupune o simplificare a soluţiei bazată pe localizarea obiectivă a
raportului juridic;
- aplicarea legii locului delictului civil corespunde noţiunii de fapt juridic în sens restrâns, obligaţia de dezdăunare
luând naştere direct din lege, prin săvârşirea delictului civil;

DREPTUL MUNCII
1. Principiile dreptului muncii.
Principiile de bază ale reglementării raporturilor de muncă şi a altor raporturi legate
nemijlocit de acestea, principii ce reies din normele dreptului internaţional şi din cele ale
Constituţiei Republicii Moldova, sînt următoarele:
- libertatea muncii, incluzînd dreptul la munca liber aleasă sau acceptată, dreptul
dispunerii de capacităţile sale de muncă, dreptul alegerii profesiei şi ocupaţiei;
Orice persoană este liberă în alegerea locului de muncă şi a profesiei, meseriei sau activităŃii pe
care urmează să o presteze. Nimeni nu poate fi obligat să muncească sau să nu muncească într-un
anumit loc de muncă ori într-o anumită profesie, oricare ar fi acestea.
- interzicerea muncii forţate (obligatorii) şi a discriminării în domeniul raporturilor de
muncă;
Legiuitorul defineşte în Codul muncii termenul de muncă forŃată ca fiind orice muncă
sau serviciu impus unei persoane sub ameninŃare ori pentru care persoana nu şi-a exprimat
consimŃământul în mod liber”, fâcând excepŃie: a) activităŃile pentru îndeplinirea îndatoririlor
militare, precum şi cele desfăşurate, potrivit legii, în locul acestora, din motive religioase sau de
conştiinŃă; b) munca unei persoane condamnate.c) prestaŃii impuse în situaŃia creată de
calamităŃi ori de alt pericol, precum şi cele care fac parte din obligaŃiile civile normale stabilite
de lege.
- protecţia împotriva şomajului şi acordarea de asistenţă la plasarea în cîmpul muncii;
- asigurarea dreptului fiecărui salariat la condiţii echitabile de muncă, inclusiv la condiţii
de muncă care corespund cerinţelor securităţii şi sănătăţii în muncă şi a dreptului la odihnă,
inclusiv la reglementarea timpului de muncă, la acordarea concediului anual de odihnă, a
pauzelor de odihnă zilnice, a zilelor de repaus şi de sărbătoare nelucrătoare;
- egalitatea în drepturi şi în posibilităţi a salariaţilor;
- garantarea dreptului fiecărui salariat la achitarea la timp integrală şi echitabilă a
salariului care ar asigura o existenţă decentă salariatului şi familiei lui;
- asigurarea dreptului salariaţilor şi angajatorilor la asociere pentru apărarea drepturilor şi
intereselor lor, inclusiv a dreptului salariaţilor de a se asocia în sindicate şi de a fi membri de
sindicat şi a dreptului angajatorilor de a se asocia în patronate şi de a fi membri ai patronatului;
- asigurarea dreptului salariaţilor de a participa la administrarea unităţii în formele
prevăzute de lege;
- obligativitatea reparării integrale de către angajator a prejudiciului material şi a celui
moral cauzate salariatului în legătură cu îndeplinirea obligaţiilor de muncă;
- asigurarea dreptului fiecărui salariat la apărarea drepturilor şi libertăţilor sale de muncă,
inclusiv prin sesizarea organelor de supraveghere şi control, a organelor de jurisdicţie a muncii;
- obligaţia părţilor la contractele colective şi individuale de muncă de a respecta clauzele
contractuale, inclusiv dreptul angajatorului de a cere de la salariat îndeplinirea obligaţiilor de
muncă şi manifestarea unei atitudini gospodăreşti faţă de bunurile angajatorului şi, respectiv,
dreptul salariatului de a cere de la angajator îndeplinirea obligaţiilor faţă de salariaţi, respectarea
legislaţiei muncii şi a altor acte ce conţin norme ale dreptului muncii;
- asigurarea dreptului salariaţilor la apărarea onoarei, demnităţii şi reputaţiei profesionale
în perioada activităţii de muncă;
- garantarea dreptului la asigurarea socială şi medicală obligatorie a salariaţilor.

2. Subiecţii dreptului muncii.


Subiecti ai raporturilor juridice de munca sunt angajatorul, in calitate de persoana
fizica sau juridica si salariatul. De asemenea, ca subiecte speciale sunt sindicatele – constituite
din reprezentanti ai salariatilor, patronatele - constituite în baza liberei asocieri şi egalităţii în
drepturi a patronilor din diverse domenii de activitate.
Angajatorul este persoana juridică (unitate) sau persoană fizică care angajează salariaţi în bază
de contract individual de muncă încheiat conform legislaţiei muncii. Salariatul este persoana
fizică (bărbat sau femeie) care prestează o muncă conform unei anumite specialităţi, calificări
sau într-o anumită funcţie, în schimbul unui salariu, în baza contractului individual de muncă.

3. Noţiunea, elementele esenţiale şi trăsăturile caracteristice ale contractului


individual de muncă.
Contractul individual de muncă este înţelegerea dintre salariat şi angajator, prin care
salariatul se obligă să presteze o muncă într-o anumită specialitate, calificare sau funcţie, să
respecte regulamentul intern al unităţii, iar angajatorul se obligă să-i asigure condiţiile de muncă
prevăzute de prezentul cod, de alte acte normative ce conţin norme ale dreptului muncii, de
contractul colectiv de muncă, precum şi să achite la timp şi integral salariul.
Elemente esenţiale ale contractului individual de muncă:
 părţile contractante;
 prestarea muncii;
 elementul temporal al contractului individual de muncă; Durata determinate/nedeterminata.
 plata salariului;
 subordonarea salariatului faţă de angajator.
Trăsăturile caracteristice ale contractului individual de muncă se pot rezuma astfel:
 act juridic bilateral, guvernat de principiul libertăţii de voinţă;
 numit, adică reglementat prin normele dreptului muncii;
 nu poate avea decît două părţi, respectiv salariatul şi angajatorul (unitatea), pluralitatea de
subiecte, în aceste condiţii, este exclusă (activă sau pasivă);
 obligaţia salariatului este de a face (de a munci) şi trebuie executată în natură;
 sinalagmatic drepturile unei părţi îşi au cauza juridică în obligaţiile celeilalte părţi;
 oneros ,fiecare parte urmăreşte să-şi procure un avantaj;
 comutativ, ambele prestaţii, munca şi salariul, sunt cunoscute de la început;
 personal (intuitu personae) cu privire la fiecare dintre părţile sale, ca urmare, instituţia
reprezentării nu-şi găseşte acoperire legală în cadrul raporturilor juridice de muncă;
 cu executarea succesivă, ceea ce înseamnă că executarea lui se realizează în timp;
 consensual, încheindu-se prin simplul acord de voinţă al părţilor contractante;
 se încheie numai în formă scrisă (art. 58 alin. 1 din CM al RM).

4. Încetarea contractului individual de muncă.


(1) Contractul individual de muncă poate înceta:
a) în circumstanţe ce nu depind de voinţa părţilor (art.82, 305 şi 310);
a) deces al salariatului, declarare a acestuia decedat sau dispărut fără urmă prin hotărîre a
instanţei de judecată;
b) deces al angajatorului persoană fizică, declarare a acestuia decedat sau dispărut fără urmă
prin hotărîre a instanţei de judecată;
c) constatare a nulităţii contractului prin hotărîre a instanţei de judecată
d) retragere, de către autorităţile competente, a autorizaţiei (licenţei) de activitate a unităţii
e) aplicare a pedepsei penale salariatului, prin hotărîre a instanţei de judecată, care exclude
posibilitatea de a continua munca la unitate
f) expirare a termenului contractului individual de muncă pe durată determinată
g) finalizare a lucrării prevăzute de contractul individual de muncă încheiat pentru perioada
îndeplinirii unei anumite lucrări;
h) încheiere a sezonului, în cazul contractului individual de muncă pentru îndeplinirea
lucrărilor sezoniere;
j) forţă majoră, confirmată în modul stabilit, care exclude posibilitatea continuării
raporturilor de muncă.
a1) prin acordul scris al părţilor (art. 821); - in orice moment.
b) la iniţiativa uneia dintre părţi (art.85 şi 86). – In caz de demisie. Salariatul are dreptul la
demisie - desfacere a contractului individual de muncă, din proprie iniţiativă, anunţînd despre
aceasta angajatorul, prin cerere scrisă, cu 14 zile calendaristice înainte.
Concediere - desfacerea din iniţiativa angajatorului a contractului individual de muncă pe durată
nedeterminată/determinată – se admite pentru următoarele anumite motive.

5. Durata timpului de muncă şi formele timpului de odihnă.


Timpul de muncă reprezintă timpul pe care salariatul, în conformitate cu regulamentul
intern al unităţii, cu contractul individual şi cu cel colectiv de muncă, îl foloseşte pentru
îndeplinirea obligaţiilor de muncă.
Durata normală a timpului de muncă al salariaţilor din unităţi nu poate depăşi 40 de
ore pe săptămînă. Pentru anumite categorii de salariaţi, în funcţie de vîrstă, de starea sănătăţii, de
condiţiile de muncă şi de alte circumstanţe, în conformitate cu legislaţia în vigoare şi contractul
individual de muncă, se stabileşte durata redusă a timpului de munca si constituie:
a) 24 de ore pentru salariaţii în vîrstă de la 15 la 16 ani ;
b) 35 de ore pentru salariaţii în vîrstă de la 16 la 18 ani;
c) 35 de ore pentru salariaţii care activează în condiţii de muncă vătămătoare, conform
nomenclatorului aprobat de Guvern.
Pentru anumite categorii de salariaţi a căror muncă implică un efort intelectual şi psiho-
emoţional sporit, durata timpului de muncă se stabileşte de Guvern şi nu poate depăşi 35 de ore
pe săptămînă.
Timpul de munca partial. Angajatorul poate angaja salariați cu ziua sau săptămîna de
muncă parțială (pe fracțiune de normă), durata concretă a timpului de muncă parțial fiind
consemnată în contractul individual de muncă.
Repartizarea timpului de muncă în cadrul săptămînii este, de regulă, uniformă şi
constituie 8 ore pe zi, timp de 5 zile, cu două zile de repaus. La unităţile unde, ţinîndu-se cont de
specificul muncii, introducerea săptămînii de lucru de 5 zile este neraţională, se admite, ca
excepţie, stabilirea, prin contractul colectiv de muncă şi/sau regulamentul intern, a săptămînii de
lucru de 6 zile cu o zi de repaus.
Durata zilnică a timpului de muncă
(1) Durata zilnică normală a timpului de muncă constituie 8 ore.
(2) Pentru salariaţii în vîrstă de pînă la 16 ani, durata zilnică a timpului de muncă nu poate
depăşi 5 ore.
(3) Pentru salariaţii în vîrstă de la 16 la 18 ani şi salariaţii care lucrează în condiţii de muncă
vătămătoare, durata zilnică a timpului de muncă nu poate depăşi 7 ore.
Munca în schimburi, adică lucrul în 2, 3 sau 4 schimburi, se aplică în cazurile cînd
durata procesului de producţie depăşeşte durata admisă a zilei de muncă, precum şi în scopul
utilizării mai eficiente a utilajului, sporirii volumului de producţie sau de servicii. Munca în
decursul a două schimburi succesive este interzisă.
Se consideră muncă de noapte munca prestată între orele 22.00 şi 6.00. Durata muncii
(schimbului) de noapte se reduce cu o oră.
Timpul de odihna se manifesta in urmatoarele forme:
- pauza de masa (cel putin 30 min)
- pauzele pentru alimentarea copilului, suplimentar la pauza de masa pana la varsta de 3 ani.
- repausul saptamanal - 2 zile consecutive, de regula sambata duminica.
- zilele de sarbatoare nelucratoare
- concediul de odihna – 28 zile calendaristice.