Sunteți pe pagina 1din 19

În trebi puţin sporeşte.

Tu însuți m-ai adus;


Musca Iar cel ce tace,
De la arat un plug Şi treabă face: Cu-a mea putere, eu nici aș fi îndrăznit,
Venea încet spre casa Acela purure mai sigur isprăveşte. Iar de acum nu am de tine trebuință.
Si, la un bou pe jug, Aici, statornica să-mi fac vreau locuință!...
O musca se-asezase. Vulturul și paingul El bine n-au sfârșit și un vârtej de vânt,
Iar ei, spre-ntâmpinare, Cu mreaja lui cu tot, îl suflă la pământ.
O alta musca-n zbor Prin nouri, vulturul, spre muntele Ceahlău
Îi face întrebare: Întinse zborul său. Cum socotiți și dumneavoastră;
— De unde, draga sor’? Pe cea mai naltă stâncă a lui, el se așează Dar eu gândesc că-n lumea noastră,
— Si mai întrebi de unde! Și lumea dedesubt privind, se desfătează.
Ei musca îi raspunde Un șir de munți măreți, Moldova de o parte. Sunt mulți asemene ca și paingul meu,
C-un aer suparat. A ei câmpii, păduri, a ei frumoase sate! Ce fără ostenele se trag în sus mereu,
Și ape: Bistrița, Moldova și Siret,
Au nu pricepi ce facem? Pe șesuri vesele, se văd curgând încet. De coada unui mare;
Nu vezi ca noi ne-ntoarcem — Să fie lăudat al tău, o, Joe! nume, Și cărora le pare
Din câmp, de la arat! Pentru aripele ce tu mi-ai înzestrat;
Cu care mă ridic la înălțimea lumei, Că singuri vrednicesc și că li s-au căzut;
Spre lauda desarta Când spre căderea lor
Multi zic: noi am lucrat, Pe unde nimene a fi n-au cutezat! Nu trebuie mai mult,
Când ei lucreaza-n fapta, Aceste vulturul rostește bucuros. Decât un vânti
Ca musca la arat. — Da' știi, prietene, că ești lăudăros!
Paingul de pe mușchi atunce îi răspunde. Adevărul sau cucoșul de la
Dar uită-te de vezi: și eu sunt oare unde?
Două poloboace Se uită vulturul și vede, înadins, moară
Un poloboc cu vin Paingul lângă el, cum mreaja a întins.
Cucosul, stiti prea bine, ca are însusire
Mergea în car pe drum, încet şi foarte lin; De a ne da de stire
Iar altul cu deşert, las’ că venea mai tare, — De unde te-ai luat?
Întreabă el mirat. Prefacerile zilei s-a timpului schimbari.
Dar şi hodorogea, El, far-a se supune
Făcând un vuiet mare, La reguli si cercari,
Încât cei trecători în laturi toţi fugea: Și cum te-ai târâit?
— Să-ți spun adevărat, Când adevarul spune,
Atunci când el folos nimica n-aducea. E ca un fabulist;
Asemene în lume, Paingul au răspuns,
Pe coadă-ți am venit, Iar când arata timpul e cam naturalist.
Acel ce tuturor se laudă şi spune
Stiu dar ca la o moara, cucosul prin cântare Cum tu o ai patat-o cu mult negre culori; Afara mândru se uita.
Morarului da veste la vreme de mâncare. Vad iarasi o gradina de frumuseti cuprinsa, — Jujuca: ce mai faci mata?
Însa-ntr-o zi, când moara umbla mereu vuind, Cum ai desfigurat-o, scurmând chiar pe sub flori. Întreaba câinele, din coada dând încet.
Si unda zgomotoasa, în roti cu-a sa iutime Si pentru ce tu oare nu scormolesti gunoaie, (Acesta între câini e semnul de respect.)
Izbea din înaltime Ca sa lucrezi în ele cât vrei la mosinoaie, — Îti multumesc, mon cher! raspunse lui Juju.
În aer spumegând, Iar nu pamânt curat: Sunt bine. Dorm, manânc, alerg, ma hârjonesc
Morarul simtea foame. Deci iese el din moara Cunoaste dar, ca dusman îti sunt neîmpacat... Si pe saltele moi când vreau ma tavalesc.
Si vede cum cucosul, sarind pe-o grindisoara, Dupa asa cuvinte, ariciul iata, vede Dar spune-mi: ce faci tu?
În pene se umfla, Un mosinoi miscând; — Eu sunt ca purure. Rabd foame, ploaie, ger,
Din gât se încorda, Cu armele-i întinse la dânsul se repede Pazind ograda la boier;
S-apoi, cascându-si pliscul, se pare ca cânta. Si cârtita mi-o scoate abia, abia suflând. Dorm lânga poarta, sau cu caii,
Însa a lui cântare, de vuiet mistuita, — A! Îmi cazusi pe ace, Si de la bucatari ades manânc bataie.
Era neauzita. Ariciul ei îi zice, — socot ca te-am patruns? — Ba ieri si un fecior trei lovituri mi-au tras,
Morarul trist se duse în moara, asteptând — Iertare! rog iertare! de-acuma n-oi mai face. Pentru ca n-am latrat la vreme si la ceas.
S-auda mai degraba cucosul sau cântând. Oftând ea a raspuns. Dar tu, Juju, cu ce-ntâmplare
Asteapta, mai morare, — Ei fie! asta data te las în buna pace, Ai capatat favor asupra-ti asa mare?
C-asa-i si-n lumea mare: Ariciul îi rosteste, dar iata-ti hotarasc Ce slujba la stapân în fapta împlinesti?
Când relele naravuri vuiesc neîncetat, Sa spui la ale tale: ce-i bun sa nu atace! Fiind atât de mic, în ce te bizuiesti?
Atuncea adevarul nu este ascultat. Sunt publicisti pe lume ce purure cârtesc. — Eu! au raspuns Juju. Ma mir de întrebare!
(Si fabula aceasta chiar lor o daruiesc). Eu fac apporte si joc ca omul în picioare!
Ariciul și Cârtița Ei cred ca au dreptate pe orice om s-atace, Din oameni iarasi sunt la soarta în favor,
— Sunt libera, am dreptul, Încât lor nu le place: Pentru ca-n doua labe stiu a-umbla usor
O cârtita zicea, Dar totusi câteodata ariciul îsi gasesc. Si fac apporte
Pe sub pamânt cu-ncetul, Când pot.
Sa scurm cât mi-ar placea. Doi câini
Si cine poate oare de mine sa se lege, Un câine, de pe neam dulau, Doi raci
Când eu ma cred în lege? Prielnic, credincios catre stapânul sau,
Prefac în tarna neagra pamântul sanatos — Ei, vezi, ma rog, ce natarau!
Odata au vazut Tot înapoi se da.
Si-l fac mosinoios... Pe vechiul cunoscut,
— Eu! i-a raspuns ariciul, eu am de la natura, Asa un rac pe fiul sau
Juju, catel tarcat, Odata ocara.
Neîmpacata ura Ce din ograda an în curte s-au luat
Asupra tuturor ca tine vietati, — O, bunul meu parinte!
Si carele acum la o fereastra-n casa, Raspunse racul fiu —
Ce zac în rautati. Sezând pe un covor de cele mai frumoase,
Caci vad câmpie verde, de mâini de om ne-atinsa, Cum mergi tu înainte?
Ma iarta ca nu stiu. Dar când cumpăna ridică, Şi-n ştiinţei lor putere
Si dar, te rog, ma-nvata; Vede c-o parte-i mai mică; Despre metodul dezbat
Da-mi pilda drept povata, Mușcă, cearcă, chibzuiește Cum se face bună miere.
Si-apoi, eu dupa tine Și bine nu nimerește. “Pare-mi-să că la gust,
Voi merge foarte bine. Acum partea cea mușcată Zisă musca cătr-albină,
E grea pretentia fara exemple bune, Nu trăgea ca ceialaltă; Cum faci miere din cel must
Sa fie cineva desavârsit în lume. Mușcând iar din acea grea, Ea nu poate fi mai fină.
Dar amestecul, prepun,
Momița și două mâțe Tocmai drept nu nimerea. Pentru nerve nu e bun.
Și așa pân-în sfârșit Deci aş crede că în loc
În a momițelor țară Tot în cumpene au tras; De tei, roză, busuioc,
(Ce mai nu are hotară) Iar mâțele s-au trezit Să iei ceapă, măndragună,
Odată judecătoare Că din caș n-au mai rămas Ce fac miere mult mai bună.î
Era o momiță, care Iar ţânţariul “cear, - au zis,
Chibzuia cu scumpătate Bondarul Mizantrop Este aflare
Cumpăna cea de dreptate. Lui poeta Paraplin Foarte mare,
Și iată că la momiță Ce prin versuri strâmbo-drepte Dar precum anţărţ am scris
Se arată două mâțe, Pe Esop vre să îndrepte O idee minunată
Zgâriate, încruntate, Apologul ista-nchin. Într-o foaie învăţată,
În prigonire de moarte, Primăvara chiar în zori, Nu lua ceara din floare,
Părăsind al lor lăcaș, Când sufla o boare lină, C-a fi mai luminătoare,
Pentr-un bulgăre de caș. Zburând iute o albină Mai vâscoasă şi mai plină
Una strigă: "Socotește! Culegea miere din flori, De-i lua-o din răşină”.
Cașul eu l-am fost ochit." De la roză peste crin Când făcea congresul lor
Alta țipă: "Hotărăște! S-aşeza, şi din pahar Pentru a industriei spor,
Cașul eu l-am dobândit." Ce adânc li sta în sân Biat-Albină cu răbdare
— Stați! le zise lor momița. Sugea dulcele nectar. Tot urma a ei lucrare.
În cumpăna de dreptate Pe când ea se ostenea,
Se va lămuri ființa Făr de lucru petrecea Veverița
Pricinii de caș urmate. Musca şi un mic ţânţar
Apoi cașul drept în două Ce ne supără-n zădar. Veverița cu crenguța
Rumpându-l ea prea frumos, Amândoi trăiau pre bine De mulți ani slujea la leu;
Au pus întru amândouă Ş-având ligă între sine Slujba cere stăruință
Cumpene câte un boț. Pe iarbă s-au aşezat Și este lucru cam greu
A fi deștept, cu simțire, Dar puteți să socotiți, Si în ograda noastra un pas
Ș-a întâmpina ades Acum ele ce sunt bune Nu am sa-l las!
Capricii care din fire Veveriței fără dinți. Îmi azvârle o pâine,
Au acei mari mai ales. Vrea sa ma-ademeneasca pornit de cuget rau:
Nu știu dar, cu ce purtare, Câinele lătrând Îi dispretuiesc harul, am, am sa bat mereu.
Cu ce chip prea nimerit Atunci stapânul casei a alergat la câine,
Veverița cinste mare — Am, am instinct de câine: De care avu noroc,
De la leu au dobândit Sa latru pâna mâine; Caci raul era gata sa-l prade dându-i foc;
Ș-au luat făgăduință Vroi sa raspund menirii de câine credincios. El netezi dulaul si-i zise: “Ar fi bine
Că din dările ce vin Cei buni pe lânga mine pot trece-n buna pace, La-ndatoriri în parte sa fim noi toti ca tine.”
Îi va da spre cunoștință Iar cei rai sa se teama! Eu am cu ei a face,
Un car de alune plin. La ei dau furios, Calul Si Calaretul
Făgăduința îi bună, Am, am, am drit de câine
Numai nu aduce saț; Sa-i latru pâna mâine. Un vrednic călăreţ
Și la auz ea răsună Asa batea-ntr-o noapte în târg la negustor Avea un cal prea blând şi bine învăţat;
Cuvânt aspru: mai răbdați! Un câine pazitor. Iar singur el semeţ
Veverița-n ascultare — Ma mir — îi zise oaia tot de la acea casa — Şi despre cal încredinţat,
Rânjea dinții lăcrimând Cum nu urasti latrând, A vrut să facă o cercare:
Și din ochi clipea cu jale, Când lumii nici nu-i pasa Ca fără frâu, călare
De-un câine hamaind Să iasă la primblare.
Pururea la slujbă stând; Si cum poti tu alege Deodată calul a pornit
Când neamurile ei toate Pe rai din acei buni? La pas, încetişor;
Ici-cole pe crengi sălta — Pot, câinele raspunse, eu am instinct, am lege Dar când a înţeles că n-are frâu strunit,
Și întru alune coapte De-a nu spune minciuni. A prins a mai juca, a merge mai uşor.
Gustul său își desfăta. Vezi ist trecator simplu ce merge cu pas mare, Apoi, luându-şi vânt,
Vremea trece, vremea zboară; Statornic, asezat; Sărea, zvârlea fugând,
Veverița au slăbit El este bun, îsi cata de drum cu nepasare Încât pe călăreţ l-a trântit el jos,
Și de a slujbei povară Si trece nelatrat. Iar singur a plecat la fugă mai vârtos
Lepădare au pornit. Dar iata, un rau vine; vezi-l cum tot pândeste, Pe văi, pe dealuri, prin ponoare
Leul fără prelungire Se trage-ncetisor, Şi, dând de-o râpă mare,
Demision ei au dat, În gându-i furtisaguri, pradari închipuieste, S-a zdrumicat de tot.
Însoțit de mulțumire E gata de-orice crima, e gata de omor. Stăpânul a aflat în urmă calul mort.
Și de carul încărcat O! am sa-l latru tare, Ş-a zis: Sărmane cal, prea cruda ta pieire
Cu preafrumoase alune; Am sa-l veghesc la lume spre pilda, spre-nfruntare, Eu însumi ţi-am gătit.
Tu sub povăţuire Dar nu se baga-n glod, si cum s-au ridicat
A frâului strunit, Îndata de pe el tot colbu-i scuturat
Parnas
Erai prea blând şi bun şi nici nu mă trânteai, Pe când la greci au părăsit
Nici capul nu-ţi rupeai. Magarul și Privighetorea Ciopliții dumnezei,
Iar locurile lor, pe drept le-au împărțit
Şi slobozenia cât e de desfătată, Măgarul a văzut pe o privighetoare. Norodul între ei:
Dar când la un norod nu are - Prieteno, i-a zis, mă rog să mă asculţi: Atunci și muntele Parnas
A sa măsură înţeleaptă, Eu tot am auzit o vorbă de la mulţi,
Se face primejduitoare. Că tu întru cântări eşti meşteriţă mare, La unul muritor moșie a rămas.
Şi iată, acum vreu Stăpânul nou pe el îndat-au așezat
Calul si magarul De iscusinţa ta să judec singur eu.
Pastorul unor oi, pe lânga turma sa Iar buna păsăruică, pornită spre cântare, Câțiva măgari la pășunat.
Avea un cal si un magar. Când liniştit, abia Măgarii au aflat,
Din întâmplare el gaseste o harsa, În sine ciripea, De unde, până unde!
Cusuta tot în fir si în margaritar. Când tare şuiera, Că muzele odat'
Harsaua, precum stiu acei ce merg calare, Când glasu-i tremura, Au locuit pe munte
Se cade calului spre înfrumusetare. Apoi, prin dulcea ei strigare, Și zic: "Se vede, dar,
Pastorul însa-au socotit Întru a dragostei cei gingaşe plecare
Ca calul e destul de fire-mpodobit Pe amoraşul său chema, Că noi aici suntem mânați nu în zadar.
Si au gasit cu cale, Şi rediul desfătat, cântarea-i răsuna; Pesemne muzele de oameni s-au urât
Stapân fiind pe ale sale, Iar lumea ascultând
Sa puie pe magar harsaua delicata. Tăcea şi se mira. Și ei au hotărât:
Dar au iesit în fapta Măgarul însă de pământ Ca noi în locul lor cântări să iscodim.
Ca prostul de magar, nesocotind ce poarta S-a rezemat cu fruntea, Aideți! voinicilor! cu toții să răcnim.
Si nedeprins a fi-mbracat, Şi a răcnit aşa: „Tu versuri ai plăcute, Nu pierdeți cumpătul, strigați cu îndrăzneală,
Cu scumpa lui harsa în bahna au intrat; Dar când ai asculta
S-au tavalit, s-au racorit Cucoşul de la noi, mai bine ai cânta." Iar cine n-are glas
Si chiar ca un magar de glod plin au iesit. Acestea auzind în suflet s-a jignit Cum trebui la măgari, afar' de pe Parnas!
Din fabula e lamurit, Acea privighetoare Și credeți că, păzind această rânduială,
Cum ca pastorul au gresit, Şi de atunci a contenit Noi slavă vom lua, mai mult răsunătoare,
Iar el o da la întâmplare. Pentru măgari a sa cântare. Decât acele nouă vestite sorioare".
Eu însa socotesc: ca calul, desi are
Narav de tavalit când este asudat, Dumnezeu să ne ferească Acest sfat măgăresc,
De judecata măgărească. Măgarii cu un glas îl îmbunătățesc.
Și-odată toți pornesc Ieduta — casa! La mlaştina cea mare
Așa strigare mare, E prea adevarat, Şi ştii că eu mai bine mă dau prins
Ca vitiul din nascare Decât să fiu de glod atins.
Încât stăpânul lor, pierzând toată răbdarea, Nu e vindecat, Ei bine!
Au poruncit cu ură Si a naturii lege îsi are-a ei lucrare, Văz că-un om s-apropie de mine,
Să-nchidă pe măgari, de pe Parnas, la șură. Iar mie-mi place când Îmi pune pe cap mâna şi zice la ceilalţi:
Eu vreau s-aduc aminte: Aud pe-un fiu cu minte cam astfel rezonând: “Emblema curăţiei, el trebui să trăiască
Că locul nu dă minte. “Parintilor viata, respectul, ascultarea Ca în integritate pe om să pilduiască!
Le sunt dator; dar totusi în fapte nu doresc Aideţi mai bine, fraţi,
Capra si iada A lor deprinderi rele ca fiu sa moștenesc.” Să prindem pe murdari,
Pe jderi, pe vulpi, pe angării mai mari.
Țaranul între vitisoare Jderul şi cacomul Ce port virtuţi pe gură,
Avea si o caprita. — Da’ bună ziua, nene! Îmi pare curios Dar dau prin glod şi fură“.
El o numea lelita, Ca să te văz astăzi în piele şi voios;
Îi da adese taricioare. Ieri am privit, eu singur, ciudata vânătoare Greierul și Furnica
Si bine o tinea. După cacomi: trei oameni din ochi te urmăreau
Ea însa un narav avea: Şi te-ndreptau mereu Greierul în desfătare,
De câte ori taranul intra pe zi în casa, Spre mlaştina cea mare; Tecând vara cu cântare,
Caprita dupa dânsul pe-o lavita sarea, Apoi am văzut încă, cum toţi la ea au stat Deodată se trezeşte
Apoi si peste masa... Şi te-au înconjurat. Că afară viscoleşte,
Stapânu-i suferea, Atunci… şi eu, vezi bine, Iar el de mâncat nu are.
Caci astepta sa vada Temându-mă de mine, La vecina sa furnică
Curând, pe lânga capra, si o frumoasa iada În scorbur-am intrat Alergând, cu lacrimi pică
(Iar unde omul este pe cale de sporit Şi nu ştiu ce s-a mai urmat. Şi se roagă să-i ajute,
Oricare suferinta Ian spune-mi, drag vecine, Cu hrană să-l împrumute,
O poarta, multumit, Cum ai scăpat din lăbi de om? — Ca de foame să nu moară,
Vânând a lui dorinta.) Întrebă jderul pe cacom. Numai pân' la primăvară.
Nu dupa multa vreme ieduta se nascu. — Cum am scăpat? răspunse cacomul moderat, Furnica l-a ascultat,
De aldamas taranul la crâsma petrecu. Curat ca prin minune, Dar aşa l-a întrebat:
Dar când napoi se-ntoarse, Dar trebuie a-ţi spune - Vara, când eu adunam,
Vazând cum sare iada de pe bordei pe casa, Un lucru vederat: Tu ce făceai?
El a bufnit de râs, Că omul din natură are - Eu cântam
Si în proverb a zis: Plecări destul de bune. În petrecere cu toţi.
— Caprita sare masa, Tu ai văzut cu ochii cum m-au înconjurat - Ai cântat? Îmi pare bine.
Acum joacă, dacă poţi, Câinelui de lângă car, au zis: “Dragă, nu te mieri — Şi voi tot cu aceasta vreţi
Iar la vară fă ca mine. De-a oamenilor prostie? A lumii slavă să aveţi?
Vezi-i cum nici nu se uită, orbi sunt pentru fapte Au zis acel drumeţ.
mari; — Strămoşii noştri…
Fieşcare cu a sale: când la noi în furnicari — Ştiu,
Furnica Toată furnica mă ştie.” Dar eu la vorba mea să viu:
Sunt şi oameni ce visează Ce faptă vrednică voi aţi făcut în lume?
O furnică Că universul întreg de dânşii se minunează; — Nimica, însă noi…
De soi mică, Dar în furnicarul său, ei numai cât figurează. — Că numai de fripture voi
Iar de inimă prea mare, Sunteţi şi bune.
Adusese furnicarul într-o nespusă mirare,
Căci, precum al ei istoric lumea au încredinţat,
Gâştele Lăsaţi dar pe strămoşi în pace:
Cu fapta e cinstit acel care o face.
Ea purta grăunţe întregi de orzul cel mai măşcat. Cu o prăjină mare, Această fabulă a lămuri se poate,
Era înc-acea furnică Ţăranul gâşte de vânzare Dar gâştele să nu se-ntarte.
Şi la războaie voinică: Mâna la târg.
Unde viermişor vedea,
Se repezea şi-l prindea.
Şi drept să zic: Leul la vânat
În cârdul gâştelor, spre buna îndemnare,
Chiar paingul cu atâtea săbii, coase, înarmat, Grăbind la zi de târg, bătea ades cam tare. Leul, lupul, vulpea şi câinele odat’,
Al ei ac de biruinţă într-o vreme au cercat. (Dar unde de câştig sau pagubă s-atinge, Ca nişte buni vecini, s-au fost alcătuit,
Dar furnica, ca şi omul, cu dorinţi nesăţioase, Nu numai gâştele, şi omenirea plânge.) Cu toţii întrunit,
De-a furnicarului slavă prea curând se dezgustase. Eu nu vinovăţesc ţăranul nicidecum; Să umble la vânat:
— La târg — zise ea odată — Iar gâştele altfel aceasta judeca Şi ce vor căpăta să-mpartă măsurat.
Mă duc lumea să mă vadă Şi, întâlnindu-se c-un trecător pe drum, Se-ntâmplă dar, că vulpea-ntâi
Şi oamenii să se miere Aşa striga: Un cerb frumos au prins,
De vestita mea putere. — A! Ce necaz, ce osândire! Şi adunând pe toţi ai săi,
Şi aşa, prea îngâmfată, Asupra gâştelor ce crudă prigonire! Spre jertfă l-au întins.
Într-un mare car de fân ea s-au căţărat îndată; Priveşte, un ţăran cum bate joc cu noi; — Acuma e treaba mea, băieţi,
Au ajuns la târg, dar ah! ce cumplită lovitură De astă-noapte el ne mână denapoi. Le zise leul lor.
Mândriei sale văzură. Lui, nătărăului, nu-i trece nici prin minte Voi trebui numai să vedeţi
Căci nici unul dintre oameni la furnică nu căta, Că are datorie a ne arăta cinste; Cum eu împart uşor.
Când puterea să-şi arăte, ea minunt nu înceta Căci noi ne tragem drept din neamul cel slăvit Şi despicând îndat’ pe cerb în patru părţi,
Şi, cu toată-a ei silinţă, beţişori de fân trăgea Ce Capitolia din Rom’ au izbăvit! Au zis: “Aceste sunt frăţeştile bucăţi.
Sau vreo muscă nătăraucă prinzând, iute împungea. Romanii, mulţămiţi, au pus şi sărbătoare, Şi iată: cea întâi e partea mea de frate;
Dar în sfârşit obosită de zadarnice cercări, Pentru aşa a lor prea vrednică urmare. A doua, pe drept ca unui leu se cade;
Ş-acea a treia tot mie se cuvine, Așa, odată au pornit
Precum voi ştiţi prea bine. Ei împreună la plimbare, L-au fost trimis odată
Iar de a patra, oricare s-ar atinge, Și iepurele au stârnit La margine să vadă:
Pe loc îl voi învinge.” Această întrebare:
— Prietene iubit! Pe unde-s oile? Cum stau păstorii lor?
Râmătorul Și nu cumva ar fi vreun prilej ușor,
Mă mir eu și te rog să-mi spui
Un râmător din fire născut nesăţios Pricina, pentru ce cucoșul nimicit, Măcar cam cu păcat,
Aflând destulă ghindă sub un stejar stufos Pe care poți pe loc c-o sfârlă mort să-l pui, Să capete vânat?
A ros cât a putut
Şi-apoi la rădăcină să râme-a început. Te sparie așa cumplit, S-au dus și au venit flămândul lupușor,
Tu surpi copacul, zise o pasăre zburând. Încât tu fugi de glasul lui? Zicând: "Eu am aflat pe astăzi bună masă:
Ce-mi pasă, râmătorul răspunse grohăind, Cole sub deal se pasc mulțime de oi grasă;
El fie ori nu fie, nici vreau să mai gândesc: — Aceasta nu-i de vro mirare, Putem întru ales vreuna să luăm
Eu caut numai ghindă, la care lăcomesc, Lui leul au răspuns.
Fiindcă ea mă-ngraşă. - Urâte râmător Și noi cei mari suntem cu slăbiciuni născuți. Și să mâncăm."
Şi nemulţumitor! Precum un elefant, cât este el de mare, — Da' bine, de păstor tu nu-mi spui ce-ai aflat?
I-a zis atunci stejarul, ridică-ţi surla-n sus Bătrânul lup au întrebat.
Şi vezi: că-această ghindă eu, eu o am produs. De șoareci iar se teme tare. — Păstorul, precum spun,
Apoi pentru aceasta dar, E deșteptat și bun,
Nerozii în orbire ştiinţele urăsc, Nu în zadar,
Când ei din a lor roduri încă se foloses Iar câinii, i-am zărit, sunt slabi și puțintei,
Răspunse iepurul. Și eu ca voi cei mari, Nu-i grijă despre ei.
Mă tem de câini copoi și varvarii ogari. — De este chiar așa, eu tot nu mă unesc
La turmă să pornesc —
Leul și iepurele Și noi adeseori pe patimi ne silim Răspunse lupul — căci de nu-i păstorul prost,
Cu ale celor mari să le sămăluim. Apoi el câini mișei nu ține.
Un leu c-un iepure prieteni s-au făcut. Să mergem noi mai bine
Eu văd că vă mirați Dar nu prea nimerim.
Și nici e de crezut; Pe unde eu am fost,
Dar când îți sta să căutați
La adunările lumești,
Lupul și lupușorul Și știu că sunt câini mulți, dar e păstorul prost.
Iar unde e păstorul de nimică,
Un lup pe puiul său voind să-l ispitească, Nici câinii nu-s de frică.
Apoi mai grele lucruri îți crede nefirești. De este vrednic el în breasla părintească,
Răspunse iepurul. Și eu ca voi cei mari, Nu-i grijă despre ei.
Mă tem de câini copoi și varvarii ogari. — De este chiar așa, eu tot nu mă unesc
La turmă să pornesc —
Leul și iepurele Și noi adeseori pe patimi ne silim Răspunse lupul — căci de nu-i păstorul prost,
Cu ale celor mari să le sămăluim. Apoi el câini mișei nu ține.
Un leu c-un iepure prieteni s-au făcut. Să mergem noi mai bine
Eu văd că vă mirați Dar nu prea nimerim.
Și nici e de crezut; Pe unde eu am fost,
Dar când îți sta să căutați
La adunările lumești,
Lupul și lupușorul Și știu că sunt câini mulți, dar e păstorul prost.
Iar unde e păstorul de nimică,
Un lup pe puiul său voind să-l ispitească, Nici câinii nu-s de frică.
Apoi mai grele lucruri îți crede nefirești. De este vrednic el în breasla părintească,
Așa, odată au pornit
Ei împreună la plimbare,
Racul, Broasca și Știuca
L-au fost trimis odată
Și iepurele au stârnit La margine să vadă: Racul, broasca şi o ştiucă
Această întrebare: Într-o zi s-au apucat
— Prietene iubit! Pe unde-s oile? Cum stau păstorii lor? De pe mal în iaz s-aducă
Și nu cumva ar fi vreun prilej ușor, Un sac cu grâu încărcat.
Mă mir eu și te rog să-mi spui Şi la el toţi se înhamă:
Pricina, pentru ce cucoșul nimicit, Măcar cam cu păcat, Trag, întind, dar iau de samă
Pe care poți pe loc c-o sfârlă mort să-l pui, Să capete vânat? Că sacul stă neclintit,
Căci se trăgea neunit.
Te sparie așa cumplit, S-au dus și au venit flămândul lupușor, Racul înapoi se da,
Încât tu fugi de glasul lui? Zicând: "Eu am aflat pe astăzi bună masă: Broasca tot în sus sălta,
Cole sub deal se pasc mulțime de oi grasă; Ştiuca foarte se izbea
— Aceasta nu-i de vro mirare, Putem întru ales vreuna să luăm Şi nimic nu isprăvea.
Lui leul au răspuns. Nu ştiu cine-i vinovat;
Și noi cei mari suntem cu slăbiciuni născuți. Și să mâncăm." Însă, pe cât am aflat,
Precum un elefant, cât este el de mare, — Da' bine, de păstor tu nu-mi spui ce-ai aflat? Sacul în iaz nu s-a tras,
Bătrânul lup au întrebat. Ci tot pe loc a rămas.
De șoareci iar se teme tare. — Păstorul, precum spun,
Apoi pentru aceasta dar, E deșteptat și bun, Aşa-i şi la omenire,
Nu în zadar, Când în obşte nu-i unire:
Iar câinii, i-am zărit, sunt slabi și puțintei, Nici o treabă nu se face
Cu izbânda şi cu pace. S-au bucurat prea mult în sine, Ideea fabulei e lesne de-nteles.
Dar bucuria ei au fost în mâini străine: Parintilor! pe voi priveste mai ales.
Că prunele pe crengi cam susușor era Caci voi nu trebuie sa va siliti
Stiglețul și ciocârlanul Și nu se scutura.
Întru stiinte multe pe fii sa pospaiti;
Ca sa le dati un lux, un amagitor nume,
Stiglețul s-au fost prins în laț, cum e mai greu, Umblând ea în zadar mai bine de un ceas, Si sa dispretuiti plecari fireste bune,
Și deznădăjduit de moarte se bătea; Au zis aceste către prune: Scazând greimea lor în cumpenele lumei.
— Cum v-am găsit, așa vă las,
Iar ciocârlanul rău La Ceahlău
De el încă râdea, Măcar că la privit vă arătați prea bune,
Zicând: "Ce nătărău! Dar verzi, în loc să folosiți, Te mai zării odată, te revăzui, gigante,
Se poate ziua mare Voi dinții strepeziți. O, dragul meu Ceahlău!
Să cazi în laț așa de tare; Ş-a tale suvenire în inima-mi săpate,
Când eu n-am frică Un adevăr de mult văzut, Îmi zic că-s june eu.
De nimică?" Că neavând prilej ca să ne folosim
De-un lucru ce ne e plăcut, Subt ale tale poale sunt şi voi fi tot june,
Dar învârtindu-se pe lângă stiglețel, Apoi neapărat cusururi îi găsim. Căci tu nu-mbătrâneşti,
S-au prins în laț și el. De mii de ani atâta te-nalţi ca o minune,
Subt boltele cereşti.
Vezi, după faptă,
Plată: Tu ai văzut în juru-ţi popoare felurite,
Galbenul În lupte furnicând;
Să nu mai râzi de nime niciodată!
Țăranul a gasit un galben ruginit, Românul însă singur cu inimă fierbinte
Pe care lui îi da destui bani de argint. Stătu te admirând.
Dar el a zis în sine:
“Sa-l schimb asa nu-i bine. El poartă a ta deviză, el vrea să stea ca tine,
Acum am priceput ca trebui curatit, Ca munte neclintit,
Şi iată-l că se-nalţă, şi iată-l că devine
Vulpea în livadă Pentru ca sa câstig pe el pret îndoit”.
A fi în veci unit.
Si înturnându-se acasa a luat
O vulpe a intrat odată Nisip si caramida,
Flămândă în livadă. Cu care galbenul atâta l-a frecat, Sunt sigur că acuma te uiţi cu bucurie
Încât l-a si facut curat ca o oglinda, La fraţii din Carpaţi,
Și poamele văzând, frumoase, coapte bine, Dar numai a scazut din greutate mult Bucecii, Caraimanul, închinăciune ţie
Si pretul cel dintâi la galben a pierdut. Trimit ca nişte fraţi.
Mă duc la România şi pân’ la revedere Dar n-au trecut nici patru zile
Ei speră ca şi tine, că vreodineaoară Adio, drag Ceahlău. Şi s-au împrăştiet prin ţară auzire:
Tot va suna o oară Că cel cu trei femei bărbat,
Ca munţii României de dânsa răzleţiţi De răul lor s-au spânzurat,
Să fie toţi uniţi. Şi de atunci în acea ţară,
* Bărbatul Cu Trei Femei Cu trei mai nime nu se-nsoară.

Tu stai de cer aproape şi poate câteodată Un om poznaş au fost schimbat


Vro trei femei cu cununii,
Gandul
Pe Panaghia ta,
Vin îngerii să vază Moldova lăcrimată: Fiind tustrele încă vii. Stau, mă uit la ceruri, în a lor senin
Atunci nu ne uita. Dar acolo era un aspru împărat, Trista mea vedere uimit rătăceşte.
La care, cum au mers asemene ştiinţă, Mă uit şi la soare: de lumină plin
Spune c-acele lacrimi sunt numai o mânie Au şi găsit de cuviinţă El încălzind lumea pururea luceşte.
De Iaşi şi Bucureşti, Ca pentru aşa faptă,
Căci nu-i român să zică, că nu e România, Pe om să-l dea sub judecată; Dar soarele, cerul nu sunt depărtate,
Că nu sunt căi cereşti. Iar spre mai aspră înfrânare, Iar legea naturii pe om a oprit
Judecătorilor au pus el înainte Cu ţărna-mpreună să poată străbate
Unirea României a fost predestinată Să fie cu luare-aminte Mai sus decât este el înmărginit.
De-al cerului decret, Şi să închipuiască pedeapsa cea mai mare
Ea trebui să trăiască, ea este ordonată Unei asemene de pildă rea urmare; Privesc mândrul vultur cum se-naripează,
De-a prospera cu-ncet. Că la de împotrivă, el hotărât era Cum fâlfâie-n aer zburând peste nori;
Pe toţi a-i spânzura. Cum falnic răspică a soarelui rază,
Vom trece poate faze de plângeri şi de ură, (Asemene un împărat Se urcă, se pierde din ochi muritori.
Dar cei adevăraţi Nici pe la noi n-ar fi stricat.)
Români cu bărbăţie, cu inimi de căldură Judecătorii văd că nu-i de şuguit; O! Atunci mâhnirea sufletu-mi apasă,
Vor rămânea tot fraţi. Să hotărască drept ei mult s-au sârguit, Atunci îmi plec capul şi adânc oftez:
Şi numai Dumnezeu de sus i-au luminat, Omule! fiinţă slabă, ticăloasă,
În secolul de faţă popoarele cu minte Căci socotinţa lor aceasta au urmat: De ce după vultur nu poţi să urmezi!
Pe-această cale merg, Ca omului să dea femeile tustrele,
Sătule de viaţă în fracţii umilite Îndatorându-se de a trăi cu ele. Dar de-odată gândul în mine răsare
La uniuni alerg. Norodul însă s-au mirat Ca un fulger iute, ce e plin de foc,
Pentru asemene prea slabă hotărâre, Se-nalţă la ceruri, trece peste soare,
Naţionalitatea azi are precădere, Şi sigur toţi au aşteptat, Şi cu neastâmpăr cată în alt loc.
Căci piere foarte greu. Pe vrun judecător să vadă spânzurat.
Toate le cuprinde, toate le măsoară, Dar trebuia sa treaca o renumita vale, Si foarte greu ofta.
Află a lor timpuri, regule şi curs, La care carausii-ndata ce-au sosit, Eu nu stiu cum s-a întâmplat,
Plin de nemurire mai departe zboară Asa s-au sfatuit: T;iu mult cu viitorul,
La poarta veciei, la cel nepătruns! Ca sa pogoare valea, pe rând, încet, cu minte; Caci de trecut m-am saturat
Iar carul dupa urma sa faca înainte, Si nu-i pastrez amorul;
Caci boii ce-l purtau, Dar vreau s-arat la unii noi,
Epigrama Deprinsi fiind si maturi, mai vrednici s-aratau; Cum ei în timpuri grele
Si în adevar, carul mergea încet, ca gândul La altii vad numai noroi
Un om beţiv odată se ispoveduia, Cel încercat de grije si framântat de ani. Si numai fapte rele;
Iară duhovnicul aşa îl sfătuia: Dar o pereche de juncani Iar când s-apuca singuri ei
- Aproapele tău să-l iubeşti, A caror venea rândul, De trebi, ca oameni grei,
Şi pe vrăjmaş să nu urăşti! Pe boii bine învatati Rastoarna carul drept de râpa
De vin cu totul să te laşi Îi criticau de moarte: Si tot înca mai tipa
Că-ţi este cel mai rău şi ne-mpăcat pizmaş — Uitati-va, boi laudati!
- O contrazicere ce nu-i de înţeles, - Vedeti — ziceau — neghiobii, un car nu stiu sa Florile
Răspunse beţivaşul: poarte,
Mai înainte, cum? iar singur îmi ziceşi Ia uite la Botolan! La nişte case mari, în oale prea bogate,
Să nu-mi urăsc vrăjmaşul Se târâie ca broasca... Ia vezi alde Prian Sta falnic pe fereşti,
Şi iată prin urmare, În jug cum tot se lasa; Pe lângă flori fireşti,
Că la aceasta eu nu-ţi pot da ascultare. Ar vrea din el sa iasa. Şi cele prelucrate
O, Doamne! Si ce boi! De mâine omeneşti.
Cu ce renume mare! Dar iată, nori s-adună,
La mormântul unui doctor Mai bine ar cara gunoi, Cu fulgere lucind,
Sub astă piatră zace un doctor învăţat; Sau ar sedea la braga, pe somn si pe mâncare... Şi tunetul răsună
Cu moartea lui de moarte pe mulţi el a scăpat. Ia sa ne vada si pe noi!.. De ploaie prevestind;
Cu-asa ocari, juncanii pornesc cu carul lor; Iar floricelele acele iscusite
Dar greutatea îi apasa; Îndreaptă către zei
Ei sa opreasca vor, Smerita rugăminte:
Carele cu oale Si-n dreapta se cam lasa; Ca să oprească ei,
Apoi, de la o culme, la stânga-n loc cârmesc, Cu un cuvânt din ceri,
O tabara de care mergea la târg cu oale
A unui negutator.
O culca drept pe fuga, cât le lua piciorul, A ploaiei neplăceri;
El însusi cu-ngrijire le conducea în cale,
Rastoarna oalele... si în râpa se opresc... Dar rugămintea lor au fost zădărnicită
Sperând de Mosi s-adune folos însemnator;
Încât negutatorul, Şi ploaia cea pornită
Cu mâinile crucise, la hârburi se uita De un răcoare vânt
Se varsă pre pământ, El însa au uitat proverbul batrânesc: Întocmai cum se cade unui bramin cinstit.
Potoale sfera grea, Ca-o floare nicidecum nu face primavara. Oare ipocrizie
Verdeaţa înnoieşte Si iata, se stârnesc Si-ntre bramini sa fie?
Şi firea după ea Furtune, viscole cu ger cumplit afara; (Sau numai pe la noi
Se pare că zâmbeşte. Pe uliti scârtâie omatul fainos; Sunt lupi în piei de oi?)
Atunci şi florile acele naturale De prin ogeaguri fum ca iarna gâlgâieste; La asta întrebare
Se dezvelesc frumos, Si cel mai saraiman la foc se încalzeste. Chiar fabula mea poate sa faca dezlegare.
Din sânurile sale Iar tânarul meu, trist, flamând si friguros, Braminii împreuna cu totii vietuiesc
Dau desfătat miros; Porneste în surtuc de-acasa Si se povatuiesc
Iar florile de fir, mătasi şi catifea, Sa capete vro masa. De un pastor mai mare.
Ce ruge înălţa când ploaia se ivea, Dar cum la ulit-au iesit, Ei sunt pilduitorii de lege în popor;
De frumuseţea lor lipsite şi pătate, Pe rândunica el o vede înghetata Au multe slujbe grele,
Au fost de pe fereşti afară lepădate. Si, tremurând de frig, îi zice: “Blestemata! Au post nu prea usor
Talentului firesc de critică nu-i pasă, Pe fapta-ti ai pierit! Si aspre rânduiele.
Ea nu întunecă a lui gândiri frumoase; Asa ti se cuvine; Deci, într-o zi de post
Şi numai florile acele prelucrate Caci fara blana eu sunt astazi pentru tine.” Braminul meu la slujba, hranit cu totul prost,
Se tem de ploaie foarte Nu vreau s-ating pe nime, Socoate cum s-o deie
Dar mult ma mir în sine: Ceva la fruptisor
Cheltuitorul și Rândunica De ce, tot omul, când greseste, Si-i vine-n gând sa ieie
Asupra altuia se dezvinovateste? Un proaspat ousor
Un tânar foarte bun, dar prea cheltuitor, Si sa-l cam învârteasca la para lumânarii.
Luând în stapânire Braminul Urmând aceasta, iata pe usile camarii
O buna mostenire, Pastorul se iveste:
În vreme de un an, ramase pe usor, Eu v-am spus odata, ca omul când greseste — Ce faci, cinstite frate? De ce te-ai apucat?
Si tot ce mai avea acum era o blana, Adeseori pe altul se dezvinovateste; Vezi cum se dezveleste
Pastrata prin prilej ca timpul sta de iarna; Iar daca nu-i ramâne alt chip de îndreptat, Oricât de mic pacat.
Iar cine nu-i de mic cu frigul învatat Apoi ori întâmplarea, ori dracu-i vinovat. — Oh! dreptule parinte, braminul au raspuns.
În blana foarte crede. În India bogata Întru asa ispita vicleanul m-au adus!
Dar într-o zi mergând dupa împrumutat, Un cuvios bramin, Iar dracul de sub pat,
Din întâmplare el o rândunica vede. Desi era în fapta Ca mâta au tipat:
Gaseste-ndata negustori De rele patimi plin, — Ba, ba, cucernice! ma iarta,
Si ia pe blana banisori. Însa prin iscusinta acea de ipocrit, Eu singur vad întâiasi data
Caci rândunelele, cum zic din însemnare: El da încredintare Cum ouale se coc
A primaverii dulci sunt bine-vestitoare. Ca ar avea purtare L-a lumânarii foc
Si-ti multumesc pentru stiinta, Scrie! scrie! iata-ti legea ce trebuie sa urmezi, Nu se cade oare
Dorindu-ti pocainta. Pentru ca sa fii ca râul si-n viitor sa viezi. — Frunzelor le zise un glas din pământ —
Adio! T;ine minte ca dracul nu cunoaste Despre rădăcină vreun bun cuvânt?
Câte, un bun fatarnic, în cugetul sau naste. — Cine-i rădăcina? Şi cum de cutează
Cu noi să se certe, când nici se-nsemnează?
Frunzele pe arbor zise vâjâind,
De ciudă plesnind.
Frunzele și rădăcina — Rădăcina face arborul să crească
Şi peste tot anul frunză să renască —
Dlui Grigorie Alexandrescu Într-o zi de vară, lină, călduroasă, Le răspunse ea.
Răspândind în vale umbră răcoroasă, În alt chip fiinţă voi nici aţi avea.
La harazirea fabulei “Râul si helesteul” Frunzele pe arbor vesel dănţuiau
Nici gândeam ca pentru versuri sa iau în mâna Să ţineţi dar minte
Şi cu zefiraşii astfel se şopteau: Aceste cuvinte:
condei, — Dulce e viaţa frunzelor, când ele,
Când tintirea-mi aici este la un altfel de idei, Viaţa vegetală,
De rouă lucinde, mândre, tinerele, Viaţa socială,
Care nu cer epistole, nici fabule de glumit, Lumea înverzesc
Ci protesturi, reclamatii dreptului de sprijinit.* Totului atârnă
Şi o răcoresc. De la rădăcină.
Dar dorita întâlnire-ti ma facu sa stau un ceas, Călătorul pacinic, obosit de cale,
Si din cuprinsul Temidei sa ma catar pe Parnas. Oricând se arată în a noastră vale,
Rodul astei întreprinderi e fabula ce-ti închin, Sub arbor el stă
Broasca si zeul
Scrisa cu o graba mare, într-un stil nu prea senin; Repaos de-şi dă.
Dar a mea dorinta este ca tu sa fii vecinic râu — Bre-che-che-chex! coax! coax!
Mândre fetişoare locul vin să prindă, Caci fara apa am ramas! —
De poezii curgatoare, de talentul cel mai viu; Vrând la umbra noastră hora să întindă;
Sa scrii pentru-a noastra slava, ca toti sa ne Asa striga o broasca, ce de cu primavara
Şi cel păstoraş Din valea cea slotoasa, pe deal s-a fost retras,
laudam, Le cântă de jale-n al său fluieraş.
Câti o limba româneasca astazi întrebuintam. Si într-o scursura traia ca pe Parnas.
Iar de primăvară, chiar privighetoarea, Dar seceta de vara
Stii prea bine ca talentul este de la ceruri dat Cântăreaţa văii, cea fermecătoare,
Si oricare-si va da sama cum în lume l-au tractat. Scursurile-au zbicit,
În desimea noastră mult s-a răsfăţat Iar broasca mea zvântata de-a glodului dar mare,
Talentul tau este mare si sama-ti va fi mai grea, Şi ne-a tot cântat.
Când din orice întâmplare a-l parasi tu vei vrea. Striga la zei asa de tare,
Apoi când românul doina hăuleşte, Precum mai sus v-ati lamurit.
Toti poetii cearca-n lume feluri de nemultumiri, El pe frunză verde întâi o numeşte;
Dar din ele scânteiaza cele mai vie simtiri. Ea prin acea strigare rugi grele înalta:
Înşişi zefiraşii, voi ne legănaţi Sa se ridice apa pân’ la scursura sa.
Atâtati de-mpotrivire ei se lupta ne-ncetat, Şi ne dezmierdaţi.
Si izbânda le e slava cu care s-a-ncununat.** Când iata!
— Dar spre neuitare, Zeul se arata.
Si-i zice: “Ce vrei oare, — Măria ta! Au nu cumva ti-e rau?
Urâta graitoare? De noi nu te-ndura, — Oh, nu — raspunse cela — sunt sanatos, sunt
(Era, se vede, Joe în bune dispozitii), Căci singur ne-ai fost dat poruncă astă-iarnă bine;
Nu pot baga în seama a tale, eu, capritii, S-avem cu toţii blană. Dar e o-mprejurare mai trista pentru mine,
Ca sa înec o vale si un întreg norod, Iar oile pârăsc, c-aşa sunt învăţate: Ca trebuie sa ma rad
Când tu poti singura sa te cobori la glod Noi n-am luat mai mult decât pielcea de frate. Si barba mi-e ghimpoasa ca frunza cea de brad.
De unde te-ai urcat — Atâta! domnul le răspunde, — Atâta-i tot, se vede ca brice ai tâmpite?
Pe deal, ce nu-ti e dat”. Să ştiţi că strâmbătăţi la mine nu-ţi ascunde, — E prea adevarat,
Sunt unii dintre oameni, carei cu sete vor Vă hotărăsc de-acum de oaie o pielcică, Eu unul ma tem, frate, de brice ascutite.
Ca bine sa le fie pe lume numai lor; Şi nici un păr mai mult, nimică. — Apoi nu-i de mirat,
Vânând pe orice chipuri mariri, averi si nume, Tu însuti îti faci raul. Întreaba si-ti vor spune
Macar sa piara lumea. Bricele Toti cei ce se rad singuri: ca tu cu brice bune
Te-ai rade mult mai lesne si mai nevatamat
Elefantul în domnie Eram în hotarâre de fabuli sa ma las, Decât cu cutitoaie
E grea aceasta cale la muntele Parnas; Ce pielea ti-o despoaie.
Cine-i tare şi mare, Dar unchiul, care strânge nepotului avere, A unchiului idee ca sa v-o lamuresc,
Dar minte nu prea are, Ce vrea de la el cere. Rog sa luati aminte:
Nu-i bine, cât de bun la inimă să fie. Asa un unchi al meu, Ca unii se feresc
Pe elefant l-au pus în codri la domnie, Usoara sa-i stea tarna si sufletul ferice, De oamenii cu minte
Şi de pe neam ei toţi, Prin testamentul sau Si sunt mai bucurosi
De la străbunii săi până la strănepoţi, Ma leaga ca sa public o fabula de brice; De cei la cap cam grosi.
Au îndestulă minte; Plinesc a lui vointa ca sfânta datorie.
Dar este rar acel preafericit părinte El îmi spunea c-odata, într-o calatorie, Pieptenul
Să-i iasă buni copiii toţi. Stând sara la popas,
Şi elefantul meu, oricum era de mare, Gasi un vechi prieten, cu care a si mas. Copilului de pieptănat
A înţelegerii n-avea îndemânare, Ei de cu seara-n vorbe de râs, de desfatare, Neneaca pieptene din târg au cumpărat.
Iar blând şi plin de bunătate Cu pace-au adormit.
Era, cât nu se poate. A doua zi, când unchiul din somnu-i s-a trezit, Copilul foarte mult de el s-au bucurat.
Şi iată că la domn au dat bietele oi Pe scumpul sau prieten vazu în alta stare. Ce piepten bunişor!
O jalobă, zicând că “lupii răi pe noi Acesta la o masa-n oglinda se uita Cum merge de uşor!
De tot ne jecuiesc”. Si-asa de greu ofta,
— Tâlharii, varvarii, da cum de îndrăznesc! Ca îti venea a crede Mai bine de un ceas
Au zis duiosul domn. Iar lupii se-ndrepta Ca-n ea pieirea-si vede. El perişorul său prin pieptene au tras
Şi-aşa urla: — Ce-ti este, frate draga — îi zise unchiul meu — Şi mulţămit deplin neneacăi au rămas.
Apoi de adevăr îndat’ te-ai depărtat Întru eternitate mult binecuvântat;
Apoi s-au pus la carte, O fie, fie, fie!
Au învăţat frumos, Şi, ca copiii, noi de pieptănat fugim
Din buchi a opta parte; Când capul ne-ncâlcim. Înfiinţarea fabulei
Şi iar la pieptene degrabă s-au întors. Dorința românului de la 1862 În palat la împărat,
După aceasta dând de alte jucării, Adevărul, gol din fire,
Copilul au făcut prea multe nebunii Sa fie România de-acum în veci unita Fără veste au intrat.
Şi părul de pe cap de tot şi-au încâlcit. Si propasind în toate sa fie ea menita, La a lui aşa privire
La rasarit sa-nalte pavilionu-i sus, Împăratul au strigat:
Dădaca lui au vrut îndat’ să-l netezească, Ca cele de apus. — Cine eşti? Cum îndrăzneşti,
Dar pieptenul era prin casă zăhăit; Sa aiba România industrie si arte, Gol, aici, să te iveşti?
Şi el ţipa, răcnea, acela să-i găsească! Scoli bune, raspândite în orisicare parte; — Adevărul sunt.
O fată, de sub pat, degrabă l-au şi scos, Încât românii toti sa fie luminati — Ce vrei?
Ca cei de stat barbati. — Vreau să-ţi spun a mea părere:
Dar numai ce folos! Sa fie România întinsa, mare, lunga, Tu nicicum nu ai durere
Că cum abia-abia de păru-i s-au atins, Ca cei ce o aspira la sânu-i sa n-ajunga, Pentru pământenii tăi;
Copilul de dureri au şi strigat cu plâns: Sa turbe alungând-o si ratacind în dar, Cei mai mari te măgulesc
– Ce piepten îndrăcit! Sa piara la hotar. Şi norodul jefuiesc;
Sa aiba România puternica armata, Legile îţi sunt călcate…
Iar pieptenul au zis: În numele lui Stefan s-al lui Mihai chemata, — Ieşi afară! Ieşi afară!
– Eu tot acelaşi sunt; ţi-e părul încâlcit. Ca orisicând prudenta o lupta-ar rândui, Golule neruşinate!
Sa stie birui. Daţi-l uite jos pe scară!
Copilul însă, supărat Sa fie România tot binecuvântata, Iată cum fu primit
Pe favoritul său, Ca tara mult manoasa, ca tara-mbelsugata; Adevărul dezgolit;
L-au dat într-un pârău: Strainul sa-i aduca a sale bogatii, El, oftând, se depărtară.
Strigoaicele mai mult cu el s-au pieptănat. Pe-a ei producte vii. Dar a lui dorinţă bună
Sa aiba România comori asigurate, Un alt chip i-au arătat.
Văzut-am eu Sa aiba navigatii, sa-si faca cai ferate; Adevărul mai pe urmă
În veacul meu Comertul ei sa fie activ si raspândit, Iar au mers la împărat,
Că oamenii aşa cu adevărul fac. Ca mijloc de-nflorit. Însă nu gol, ci-n veşminte
Cât cugetu-i curat, Sa fie Domnitorul de Dumnezeu lasat, Împrumutate la minte
El nouă este drag; Ca sa renasca astfel frumoasa Românie, Şi, cu aer de respect,
Iar cum pe cuget ai pătat, Au vorbit frumos, încet.
Împăratul, în mirare, Si bietii vinovati în ele au intrat. Si tu te socotesti
I-au dat toată ascultarea; Dar sub talhari au pus un munte-ntreg de brad, Mai bun decât un hot?
L-au pătruns, l-au înţeles, La care singura Alecto** foc au dat, El raul au urmat, el au facut si morti
Şi îndată au ales Stârnind o flacara atâta de grozava, Cât au avut viata.
Alţi miniştri, altă curte, Cât boltile la iad Iar tu... Ea au deschis lui lumea ca sa vaza:
Au făcut prefaceri multe, Mai toate au crapat; Priveste, uita-te la faptele-ti cumplite,
Trebile au îndreptat Iar catre autor parea asprime slaba. Vezi fiii ce-au otravit pe muma, pe parinte,
Ş-au fost binecuvântat. Sub el la început Cu multe desfrânari
Ardea un focusor abia-abia vazut, Vezi fiice departate
Autorul și hoțul El însa ne-ncetat mai rau se aprindea. De-a lor nevinovate
În întunericul lacasului de umbre, Trecura zile, ani si sub tâlhari de mult A sexului chemari,
În tartarul cumplit Cenusa s-au facut, Vezi deznadajduirea familiilor întrege,
Unde de grozavii trist sufletu-ti se umple Iar focul sub autor necontenit ardea. Adusa prin a tale mintioase încercari.
Si unde merge omul de fapte osândit, Vazând asa asprime, Tu de însotiere, de legaturi, de lege
Sosira totodata Vazând neusurare, Ai râs, ai defaimat
La aspra judecata El striga cu glas mare Si, pentru ca sujet de scris sa poti alege,
Un hot rautatit, Ca nu-i dreptate-n nime! Ai fi dorit sa vezi pamântul rasturnat.
În sânge încruntat Ca el, traind în lume, De cine patima au fost descrisa bine,
Care au si murit, Si-au dat un mare nume Cu dezveliri ca viata e vis amagitor?
Pe viata spânzurat, Si, de au scris ceva De cine-i încântat nemernicul amor?
Si un autor vestit, Cam slobod, cam ghimpos, De tine!
Puternic în condei, Dar n-au crezut cândva Simtirea tinerimii de tine-i atâtata
Care au dezvelit A fi mai pacatos Prin o îmbrobodire de adevar înalt
Mult slobode idei, Decât un rau, un hot! Si razbunarea urii de tine-nfasurata
Ce-ntocmai ca Sirene* Atunci, o furioasa zâna, În scutece de sânge de om din om varsat.
Era la glas duios, O sor’ din cele trei a iadului surori, Aceste fapte toate,
Dar, potrivit cu ele, Cu cozi împodobita de serpi otravitori, Prin scrieri înfocate
Si mult primejdios. Cu bice sângerate-n mâna, Certând ai proslavit
Orânduielile la iad sunt cu grabire, Viind drept autor, au zis: “Nenorocite! Si-n loc de fericire,
Nu este ca la noi zadara prelungire Tu cum de îndraznesti Tu omului ai dat povara de gândire.
Si hotarârile se dau într-un minut. Asupra providentei strigare sa pornesti Dar înca câte rele nici nu s-au dezvelit
Fara zabava dar, Si sa însiri cuvinte Din scrierile tale
Pe doua strasnice gratare de metal Precum le însirai Ce sunt cu-mbelsugare:
S-au pus doua caldari, cu smoala s-au umplut Cât pe pamânt erai! Deci rabda, suferind!”
Au zis Mejer scrâsnind Prin aceasta-si fac norocul, S-au întărtat la sfadă.
Si iute au trântit capacul pe caldare. Cariera îsi latesc. Când, iată! deodată,
Dumnezeu sa nu se-ndure Femeile au prea multe Aud strigând:
De oricare autor, Zile-ntâi a lui Aprili, — Săriţi! săriţi! foc! casa arde!
Ferindu-i pe toti de furii Chiar deviza lor pe frunte — Lăsaţi şi ne vom socoti pe urmă;
Si de-a iadului cuptor. Pare scris: întâi Aprili. Dar trebuie să ştiţi că mie mi se cade
Si barbatii iar pe ele Din cea de faţă sumă
Zi întâi aprili Purure le viclenesc, O mie încă şi mai bine,
Nu stiu, zau, pe ce temeiuri Jura lor pe cer si stele, Au zis dintre tovarăşi unul.
Zi întâi a lui Aprili Dar credinta nu pazesc. — Iar mie în tot bunul
S-au menit din obiceiuri Cel ce cumpara sau vinde, Vro două mi se vine,
A fi zi de amagiri. Gândeste la înselat, Le zise lor un alt.
O zi numai în trei sute, În rar om nu se aprinde — Aidem însă! — Ba staţi,
Fara praznici, sarbatori, Cugetul acest de iad. Şi dreaptă partea mea îmi daţi,
Pentru niste sagi placute, Omul în sfârsit cuteaza Strigară celalalt.
N-ar fi rau însamnatori. A-nsela pre Dumnezeu — Da pentru ce? Şi cum?..
Dar a lumii amagire Când prin apa se boteaza, Sfădindu-se aşa, prietenii văd fum
Nu are nici un hotar, Iar în fapta sta tot rau. Cu pălălaie-n casă,
Toate trec prin chibzuire Pâna când întâi Aprilii Şi neputând să iasă,
Viclesugului amar. Va-mparati pre pamânt? Au ars ei toţi, cu bani, cu tot.
Omul cel întâi cazura Când va luci raza zilei Aici a zice pot:
Prin amagire din rai, Numai cinstei luminând? Că la un rău obştesc, când cere trebuinţa
Când nu era în natura Ca să-l întâmpinăm puind unit silinţa;
Alta vreme decât Mai. Împărţeala Adeseori pierim obşteşte,
Politica se-nvârteste Când fieştecare
Pe acestii zile legi: Având tovărăşie Strigând cu gură mare,
Sfarma, drege, hotaraste La o negustorie, La interesul său în parte aţinteşte.
Soarta tarilor întregi. Câţiva prieteni pe viaţă
Diplomaticii înseala Au câştigat mulţime de bani gheaţă. Pietrenii și Bistrița
La Septemvrii, la Ghenari, Şi adunându-se la casa lor obştească Pietrenii au ieșit cu totul din răbdare,
Cauta, pândesc greseala S-au apucat folosul să-mpărţească. Nemaiputând a suferi
Si rastoarna planuri mari. (Dar sunt cam rare împărţele Ei pagube struncinătoare,
Toti supusii în tot locul Fără gâlceve sau smintele.) Pe care nu putea feri:
Pe sefii lor amagesc, Şi-ai mei prieteni buni, câştigul împărţind,
Pentru că în tot anul, Cuejdiul** nimicit
Pe mulți au sărăcit.
Dar cine e deprins, ca viermele în hrean,
Greu schimbă locul lui, unde au trăit an.
Așadar, târgul tot, odat' s-au sfătuit
Să deie jalobă la Bistrița cea mare,
Prin care arătând dovezi lămuritoare
De păgubirile ce mulți au suferit

Și sufăr mai necontenit,


Zicea: "Că pe Cuejdi, precum pe Bistrițoară***
Nici într-o primăvară
Nu se stăvesc cu moară;
*

Și case cu zăplaz, ba uneori și vite


FABULE
Le sunt primejduite."
Deci dar, ei socotind că Bistrița cea mare
Va face celor mici căzuta înfrânare,
Ca una ce folos de obștie aduce,
A.DONICI
Căci plute la Galați* cu cherestele duce,
Au mers cu jaloba; dar știți ce au văzut?
Pe însăși Bistriță, răpitul lor avut,
Trecând cu valuri plini de spume!

Iar un bătrân cu minte


Au zis către un alt șoptind așa cuvinte:
— Eu știu mai de mult, că oamenii în lume
Asupra celor mici dreptatea nu-și găsesc:
Când ei cu cei mai mari răpirile-mpărțesc.