Sunteți pe pagina 1din 2

Instruirea diferențiată și individualizată

prof. pt înv. primar Buduroi Elena Loredana

Una dintre tendinţele modernizarii învăţământului vizează flexibilitatea instrucţiei şi


educaţiei pentru a asigura dezvoltarea capacităţilor şi aptitudinilor fiecărui elev, în raport cu
propriile posibilităţi si interese. Procesul de predare-învăţare-evaluare trebuie să-l pună pe elev cât
mai devreme posibil în posesia unor mijloace proprii de însuşire a cunoştinţelor, de aplicare în
practică în mod constant şi creator a acestora. Educaţia ţine seama,deci, atât de disponibilităţile
aptitudinale individuale, de specificitatea persoanei, cât şi de cerinţele mediului ori de tradiţiile
culturale ale grupurilor care compun societatea, în scopul unei integrări sociale optime a fiecăruia.
Diferenţierea şi individualizarea instruirii constituie o problemă pedagogică veche, dar
mereu actuală, deoarece oamenii se deosebesc unii de alţii nu doar în ceea ce priveşte felul lor de
agândi şi a fi, ci şi prin capacitatea şi ritmul de învăţare, prin atitudinea faţă de aceasta (I. Jinga,
2005, p. 146).
Una dintre premisele cele mai importante ale instruirii diferenţiate porneşte de la teoria lui
B.F. Skinner, considerat părintele instruirii programate. Ideea inovatoare a lui Skinner (Ştiinţa
învăţării şi arta predării, 1954) postulează că din orice material de învăţare se reţin elementele cele
mai simple, indiferent de gradul de complexitate sau dificultate al acestuia. Împărţirea sarcinii de
învăţare în mai multe unităţi, ca într-un lanţ cu mai multe verigi, oferă elevului posibilitatea de a
asimila chiar şi cele mai dificile cunoştinţe. Fiecare verigă sau „pas mic" al învăţării se verifică pe
baza unor liste de întrebări şi de răspunsuri, anexate fiecărei unităţi de învăţare. Astfel, orice elev
poate învăţa un conţinut conform ritmului propriu de asimilare. Trecerea de la o „verigă” la alta se
face numai după verificarea deplinei învăţări a „verigii" anterioare. În acest mod se ating trei
scopuri: feedback permanent, formarea autocontrolului în cazul elevului şi evaluarea formativă în
cazul profesorului. Această abordare conceptuală a procesului de instruire explică, pe de-o parte,
existenţa unor elevi care învaţă mai rapid şi mai profund decât alţii, iar pe de altă parte le oferă
posibilitatea de a avansa potrivit dotării lor intelectuale.
Pedagogia modernă propune repere metodologice şi de conţinut ale unei educaţii “pe
măsură”, care acţionează atât la nivel de sistem, macrostructural, cât şi la nivel microstructural, al
formelor de grupare a elevilor, al particularităţilor fiecărei individualităţi. Sunt , astfel, organizate,
clase de grupare ori „clase speciale” care se constituie atât pentru elevii capabili de performanţă
superioară, cât şi pentru cei cu ritm lent de asimilare ori cu nevoi speciale. Ion T. Radu, pedagog
român important în fundamentarea teoretică şi practică a instruirii diferenţiate, consideră că
egalizarea şanselor de succes presupune efortul convergent al educatorilor pentru a oferi „fiecăruia
după capacităţi, pentru a obţine cât mai mult posibil din partea tuturor”.
Pentru a promova un act educaţional care să respecte individualitatea fiecărui elev, într-o
societate şi un sistem educaţional democratic, cadrul didactic tebuie să-şi fundamenteze intervenţiile
didactice pe următoarele cerinţe cadru ale acţiunii educaţionale: dreptul de a fi diferit sau dreptul la
diversitate este un drept fundamental al omului; potenţialul individual trebuie valorificat maximal;
asigurarea egalităţii de şanse la educaţie presupune recunoaşterea şi respectarea diferenţelor de
capacitate înnăscută şi dobândită; adaptarea şcolii la posibilităţile aptitudinale, nevoile, problemele
ori interesele de cunoaştere ale elevilor este o necesitate a educaţiei pentru toţi şi a educaţiei pentru
fiecare.
Instruirea diferenţiată este răspunsul pe care îl oferă cadrul didactic la nevoile elevilor. Este
ghidată de principiile diferenţierii: conţinutul, procesul şi produsul instruirii se diferenţiază după
profilurile de inteligenţă, nevoile şi interesele elevilor. Parcurgerea materiei trebuie realizată în
conformitate cu ritmurile individuale ale elevilor.
Instruirea diferenţiată vizează adaptarea activităţii de învăţare - îndeosebi sub raportul
conţinutului, al formelor de organizare şi al metodologiei didactice - la posibilităţile diferite ale
elevilor, la capacitatea de înţelegere, ritmul de lucru proprii unor grupuri de elevi sau chiar fiecarui
elev în parte (I. T. Radu, 1969).
Unii dintre factorii care solicită realizarea unei activităţi didactice differentiate sunt:
deosebirile dintre copii de aceeaşi vârstă supuşi unui proces comun de instruire, înţelegerea nevoii
de a nu uniformiza, ci de a oferi condiţii de afirmare a celor dotaţi cu înzestrări personale deosebite,
ori cu ritmuri mai alerte sau mai lente în acumulări. Aceşti factori sunt strâns legaţi de
dimensionarea psihologică a personalităţii umane care se distinge printr-o sinteză de dispoziţii,
tendinţe biologice, înclinaţii înnăscute, pe de o parte, şi însuşiri formate în cursul vieţii şi activităţii,
pe de altă parte. Deosebirile individuale sunt o realitate, iar natura şi gradul lor de dezvoltare sunt
de multe ori uşor sesizabile, astfel că nu ne vom găsi niciodată în faţa omului în general, ci
întotdeauna în faţa unui om particular, a unui individ care, de multe ori, se dovedeşte a fi o enigmă.
În ceea ce priveşte conceptul de individualizare a predării, acesta reprezintă modalitatea cea
mai aprofundată a predării diferenţiate, în sensul tratării elevilor nu pe clase şi nici măcar pe grupe,
ci pe fiecare individ în parte. Specifică învăţământului individualizat este repartizarea sarcinilor de
învăţare în funcţie de diferenţele individuale, pentru acest spaţiu de intervenţie fiind utilizate la
nivel teoretic concepte precum: învăţământ diferenţiat, instruire diferenţiată, învăţare diferenţiată,
învăţare individualizată.
Educaţia diferenţiată în funcţie de nevoile specifice oferă o alternativă strategică pentru
îmbunătăţirea performanţelor şcolare. Cunoaşterea trăsăturilor specifice ale fiecărui copil, precum şi
înţelegerea unor asemănări esenţiale derivate din structurile de bază ale dezvoltării copilului
facilitează stabilirea obiectivelor educaţionale în acord cu această cunoaştere şi selectarea
strategiilor educaţionale eficiente pentru întreaga clasă, dar şi pentru fiecare copil.

Bibliografie

1. Creţu, C. (1998), Curriculum diferenţiat şi personalizat, Editura Polirom, Iaşi.


2. Jinga, I. (2005), Educaţia şi viaţa cotidiană, E.D.P., Bucureşti.
3. Radu, I.T. (1981), Învăţământul diferenţiat, E.D.P., Bucureşti.
4. *** (2001), Instruire diferenţiată, Aplicaţii ale teoriei inteligenţelor multiple, Ghid
5. pentru formatori şi cadre didactice, MEC, Seria calitate în formare, Bucureşti.