Sunteți pe pagina 1din 1

O întâlnire cu un scriitor contemporan

„Fetița care se juca de-a Dumnezeu”, de Dan Lungu

Am plecat spre librărie cu speranța că voi ajunge la timp,pentru a asista la o întâlnire cu un scriitor contemporan(era tema
unei compuneri dată de doamna de română pentru vacanța de iarnă).Ce scriitor contemporan pot întâlni acum înaintea
sărbătorilor,mă întrebam,gândind că sigur mă va ajuta vecinul meu care lucrează într-o librărie veche,unde intră doar
cunoștințele lui.M-am plâns lui că nu-mi voi face tema,că voi lua notă proastă care-mi va strica media,că nimeni nu m-ajută
și pe mine când am nevoie...știam că-l voi impresiona!!!
După două zile,când nu mai aveam vreo speranță,i-a spus mamei-care habar n-avea de tema mea-că mă așteaptă să-mi
dea o carte bună și să-mi povestească despre ea. Înăutru era liniște,iar pe lângă o masă era librarul,vecinul meu,unde era
scriitorul?Am văzut o carte cu o copertă ciudată pe care era desenată o fetiță cu capul în jos și un titlu și mai ciudat,,Fetița
care se juca de-a Dumnezeu”de Dan Lungu.A!nu era nicio întâlnire,am înțeles...era un fel de provocare de a-mi stârni
curiozitatea pentru acea carte.M-am așezat lângă omul ce ținea cartea și l-am ascultat.

Cartea aceasta te trece prin toate emoțiile,mi-a spus cu voce înceată, de la bucuria de a descoperi un personaj principal
copil, simpatic, plin de imaginație, tristețea de a vedea încercările prin care trece fetița în lipsa mamei, neputința,
disperarea că tu-cititorul-nu poți face nimic, că ești un martor tăcut al evenimentelor, și până la a te amuza, a te înveseli,
numai pentru a te năuci, tulbura și surprinde apoi.Romanul are inocența copilăriei,sacrificiile părinților pentru copiii lor,
personaje atât de vii -pe unele le-ai lua acasă, te asigur- încât parcă le cunoști, pune în discuție fenomenul emigrației
temporare -din ambele perspective: cea a celor rămași acasă, cât și cea a celor plecați la muncă în străinătate. Iar când tu,
ca cititor, ți-ai dori ca volumul pe care-l ai în mână să nu se termine niciodată, și, când inevitabilul se produce, te „bântuie”
săptămâni întregi, atunci nu poate însemna decât că ai în față o carte foarte bună.
„Fetița care se juca de-a Dumnezeu” are două centre de greutate, două voci care alternează: prima este Rădița, însăși
fetița amintită în titlu, elevă în clasa a II-a, care locuiește, temporar, împreună cu sora ei mai mare, Mălina, și părinții săi în
casa bunicilor, pentru ca apartamentul de la bloc să fie închiriat, să mai aducă un venit atât de necesar familiei. Cea de-a
doua voce este Letiția, mama Rădiței, cea care va echilibra romanul prin perspectiva părintelui plecat la muncă în Italia.
Mai intervin și alte personaje, cum ar fi tatăl Letiției, bătrânul Cosoi, sau Laura, fosta colegă de liceu a Letiției, pe care o
întâlnește, din întâmplare, în Italia. Rădița domină primele pagini cu naivitate și candoare. O temă buclucașă la caligrafie îi
dă mari emoții, iar dimineața intrării în roman va rămâne, pentru mult timp, în mintea ei-ziua respectivă pare, la prima
vedere, una obișnuită: Rădița se pregătește de școală, pleacă spre ore împreună cu prietena ei, Veronica, și obține, spre
marea ei bucurie, calificativul maxim la caligrafie. Neobișnuitul însă, se strecoară, încet, dar sigur, în viața ei: de nerăbdare
să-i împărtășească mamei fericirea – doar o ajutase cu tema respectivă - Rădița se preface că este bolnavă și este
trimisă acasă de doamna învățătoare. Aleargă și aleargă, intră în casă să-și strige vestea, dar familia este prea preocupată
pentru a o asculta: mama își face bagajele: va pleca, pentru câteva luni, în Italia.
Mi s-a făcut inima mică-mică când am ascultat cuvintele și mi-am zis că n-ai cum să nu empatizezi cu destrămarea
universului Rădiței, cu deziluzia și, totodată, nedumeririle ei. Cu faptul că universul ei este întors cu susul în jos –
sugestivă, în acest sens, este și minunata copertă a cărții. Mama pleacă pentru mai bine, pentru ca, atunci când se va
întoarce, certurile dintre tată și bunic să nu mai existe, lipsurile să fie un coșmar, iar mutarea la apartament să fie posibilă.
Poate, însă, un copil să înțeleagă toate acestea și multe altele?mă întreabă vecinul meu. Și, dacă înțelege, poate suferi
mai puțin? E grozavă Rădița!prin ochii ei, i-am văzut pe copiii prezentați în emisiunile de la tv despre copiii rămași în grija
unor rude în țară, în care dorul de părinte este insuportabil.Mi-a citit despre scena în care bunicii cumpără un computer
pentru a mai domoli dorul fetiței de mamă, bucățica de țară în care jocul este unica salvare, singura modalitate de a
îmblânzi realitatea.Fetița află de la Buna că Dumnezeu are grijă nu numai de fiecare om de pe pământ, ci și de fiecare
vietate și plantă în parte, așa că își dă seama că jocul ei, acela de a sta pe acoperișul unui bloc cu zece etaje și a da
porunci oamenilor este, de fapt, o joacă de-a Dumnezeu.
Fascinat ascultam cum viața ei interioară este plină: se gândea cât de bine ar fi să existe coșuri de fum care s-o
avertizeze, înainte de a ajunge acasă, în ce dispoziție este Buna; sau era surprinsă când descoperea că, după ce ea
pleacă dintr-un loc, oamenii respectivi nu iau o pauză, acțiunea continuă și fără a fi ea prezentă.A! dar când începe să
strângă monede găsite pe jos, pe sub șifoniere, prin tot felul de colțuri, sperând ca, într-o zi, curând, să poată călători cu
banii respectivi până la mama, în Italia-asta da!m-a copleșit.
Lumea copilăriei din roman este fantastică, redată cu atâta pricepere, cu aventuri lângă nenea Miron sau cu Mamaia
Floarea -un fel de Baubau feminin-cu urcușuri și coborâșuri, joacă, tristețe, bucurii, încât-mi-am zis nu-mi rămâne decât să
o savurez pe îndelete, să intru cu totul în ea și să devin umbra Rădiței, pe care o voi urmări cu ochii minții și cu sufletul la
gură,când voi citi romanul.
Eram curios să aflu despre mama-Letiția din Italia:ea a învățat limba,a încercat să se obișnuiască cu familia căreia îi
gătește, spală, calcă.Cu voce gravă librarul îmi spune despre Nona, bătrâna invalidă de care Letiția are grijă, este
inteligentă, înțelegătoare cu situația româncei ,este frământată de griji în ceea ce privește familia lăsată în țară –așa i se
povestise-soțul șomer care o abandonează pe Rădița la bunici și se mută înapoi la apartament, fata cea mare, Mălina,
care se îndepărtează de sora ei, tatăl, Cosoi, care are nevoie, subit, de o renovare a casei, fetița cea mică, care nu
comunică suficient de mult și de bine cu ea și o tot întreabă când vine acasă...
Librarul îmi spune că trebuie să existe o documentare strașnică în spate, dacă scriitorul a scris amănunte pe care numai
cei ce le-au trăit le pot povesti-este meritul unui scriitor desăvârșit.
Gata!m-a convins că „Fetița care se juca de-a Dumnezeu” este literatură adevărată, care trebuie să ajungă pe noptiera
mea cât de curând,i-am spus.
Zâmbind,mi-a întins cartea și mi-a șoptit că a trecut întâmplător un moș îmbrăcat în roșu cu o barbă albă și un sac mare
și i-a spus că va veni un băiat care are o compunere....și să-i dea cartea asta în dar...Mulțumește-i moșului,i-am strigat
plecând spre casă...