Pădurea

În inima unei păduri,am descoperit un loc magic. Printre copacii liniştiţi am simţit
ceva deosebit, ca şi cum aş fi fost primul om care a pus piciorul în acele locuri. O
senzaţie ciudată am avut,când m-am sprijinit cu spatele de un fag şi am închis
ochii,atunci am simţit trupul rece al arborelui, lipit de mine, gândurile şi întrebările îmi
vuiau în minte.Uşor-uşor, am rămas cu o singură senzaţie: că fagul acela uriaş de care
stăteam lipit respira odată cu mine. Sus, în crengile mele şi ale lui cântau păsări cu
glasuri vesele. Cum de nu le auzisem până acum? Alte glasuri le răspundeau din
întreaga pădure, cu triluri de bucurie întortocheate sau scurte, ca nişte fluierături. Le
auzeam până şi zborul, dintr-o parte în alta, şi în răstimpurile de tăcere, mugurii plesneau
cu sunete delicate. Pământul pe care stăteam avea acum un foşnet neîntrerupt, pentru
că firele noi de iarbă împingeau frunzele uscate, încercând să iasă la lumină, în timp ce
furnici şi gândăcei umblau încolo şi încoace pe sub ele, ca prin camerele unui nesfârşit
palat. Oare ce le stârnea aşa? Mireasma pomilor înfloriţi, ce urca din vale până aici, sau
razele de soare, ce cădeau ca o pulbere aurie peste pământ? Pentru unul pădurea este
loc de inspiraţie, unde cuvintele curg şi se aşează asemeni foşnetului de arbori şi
clipocitului izvoarelor, pentru altul în pădure sunetele din suflet se unesc cu cele ale
păsărilor şi gâzelor din jur - cu chemările şi dorurile de strămoşi şi neam, cu aspiraţiile şi
zborurile spre înalturi. Arborele a fost din timpuri vechi legătura astrală dintre trecut,
prezent şi viitor.
Un glas din aer îmi spunea că pădurea înseamnă viaţă, iar viaţa este
nepreţuită.Simțeam cum din pădure emană o senzaţie de liniştire, de seninătate, că
arborele acela este şi umbră şi adăpost şi culoare. Pădurea păstrează în adâncurile de
umbră liniştea dorită trezită doar din când în când de foşnetul frunzelor sau ciripitul
păsărilor. Iar dacă omul mai are norocul să asculte şi ciripitul unei privighetori, acele clipe
devin sublime. Din orice unghi o vei privi, pădurea formează un tablou preţios, cere doar
respect şi puţină atenţie.
În pădure găsesc momentul mult aşteptat de a mă gândi la ce vreau,fără a mă
destăinui cuiva, simt că mă apropii de taine. Arborii de aici mă înconjoară şi mă ascund
totodată în singurătatea lor,parcă simt pe cineva care mă ascultă şi care mă iubeşte.
Deodată a început să plângă pădurea precum o pasăre care îşi piede puii înainte de
vreme. Totul în jur striga de disperare.La auzul pădurii în sufletu-mi zvâcnea o strună
necunoscută și o umbră m-a dus în adâncul pădurii, în cel mai adânc luminiş,unde
lumina-n uitare de sine îşi pierde culorile...acolo există o potecă ascunsă pe care omul
n-o ştie... numai ursul bătrân şi căprioara rănită, numai şarpele vătămat şi privighetoarea
fără de aripi se târâie până acolo şi cad...acolo lumina în uitare îşi pierde culorile.. un
abur uşor, nevăzut porneşte încet printre ramuri în sus.....