Cum sa previi fuga de acasa a copilului

Independenta
Propus de: Adriana Ternar | 11 martie 2010 | 4638 vizualizări
Varsta: 15 - 18 ani.
Propune articol


o fotografie
<p

Fuga de acasa este ca orice alta actiune. In vederea indeplinirii acestui scop, este nevoie
de trei lucruri: abilitate, dorinta si oportunitate. Putem recunoaste, copiii au atat
abilitatea cat si oportunitatea de a fugi de acasa in fiecare zi, astfel incat singurul lucru
de care mai este nevoie e dorinta. Aceasta dorinta poate rezulta dintr-o varietate de
motive. Ar putea fi o situatie stresanta ce pune presiune pe copilul tau, teama de
consecintele faptelor lor, o forma de lupta pentru putere, nu doresc sa mearga la scoala,
sau poate fi vorba chiar de o problema legata de abuzul de droguri.

Adolescentii care aleg sa fuga de acasa, doresc sa evite confruntarea cu problemele si

dificultatile pe care le intampina. De asemenea, tinerii vad prin aceasta fuga, un mod de a castiga putere si
independenta. Ei nu inteleg ca ceea ce obtin este de fapt o falsa putere si independenta.

Desi nu putem fi niciodata siguri de ceea ce gandeste un adolescent, exista o serie de semne ce te atentioneaza ca
exista anumite probleme. Un aspect important de urmarit este daca reusesti vreodata sa fii de acord cu optiunile si
comportamentul copilului tau sau ti se pare ca va certati si va sacaiti aproape tot timpul? Adolescentul tau este
retras, nesociabil si nu vrea sa petreaca timp cu restul familiei? Se comporta ciudat sau are parte de trairi
interioare extreme ce par a nu fi sub control? Ai observat ca adolescentul tau a ajuns intr-un anturaj neadecvat, cu
prieteni care consuma alcool sau droguri? Toate acestea au in spate o cauza, ce trebuie constientizata atat de
adolescent cat si de tine. Daca observi aceste semne e foarte important sa comunici cu copilul tau, fara a-I acuza
deoarece in acest mod il indepartezi si mai mult si ii alimentezi dorinta de a fugi de presiune. E esential sa fii
empatic in relatia cu adolescentul tau, dar si ferm in acelasi timp pentru a nu transmite mesajul gresit ca te poate
controla.

Cel mai important lucru atunci cand ne ocupam cu un copil care a fugit de acasa, este sa-l invatam cum sa
solutioneze problemele si cum sa identifice acei factori declansatori ce il conduc spre adoptarea deciziilor riscante.
De multe ori, adolescentii se simt supusi unui numar mult prea mare de cerinte (cerinte scolare, sociale, ale
familiei, ale anturajului) in comparatie cu setul de abilitati pe care acestia il detin pentru a le face fata. Astfel,
adolescentul ajunge sa experimenteze esecul, anxietatea, frustrarea, ingrijorarea, descurajarea, nesiguranta, etc.
In aceasta etapa a vietii, adolescentul are nevoie de incurajarea ta si de indrumarea ta, de experientele tale prin
care tu ai trecut ca adolescent, dar pe care acum poti sa le vezi prin ochiul adultului. Tanarul trebuie „inarmat” cu
strategii ce sa-l ajute sa adopte solutii eficiente la problemele cu care se confrunta, eliminand instalarea
consecintelor nefaste, cum ar fi fuga de acasa, atat asupra propriei dezvoltari cat si asupra relatiei cu parintii.

Cativa pasi prin care ii invatam pe adolescenti ca fuga de acasa nu este o strategie eficienta in
rezolvarea problemelor:
1. Invata-l cum sa-si solutioneze probleme eficient. De multe ori, adolescentii manifesta o atitudine ezitanta
fata de dificultatile cu care se confrunta. Ei vor sa li se promita rezultatul perfect chiar inainte de a se implica in
rezolvarea unei probleme. La multi tineri, primul pas in solutionarea unei probleme presupune o contemplare a
tuturor posibilitatilor ce ar duce spre esec. Anticipeaza rezultate catastrofice si incep sa se poarte ca si cum deja s-
ar fi intamplat, ajungand sa simta ca nu mai pot face nimic. Fii alaturi de copilul tau si intreaba-l cum ar fi putut
rezolva problema intr-un alt mod; ajuta-l in definirea clara a tuturor aspectelor problemei (cauza, bariere in
solutionare, etc.); ghideaza-l in generarea solutiilor posibile si in analiza eventualelor consecinte; monitorizeaza-l in
procesul implementarii celei mai bune alternative si incurajeaza-l pentru fiecare reusita. In acest fel, ii dezvolti
deprinderi de viata autonoma, ii cresti autoeficacitatea si contribui la fundamentarea unei relatii de incredere intre
tine si copil.

2. Creeaza o atmosfera in care predomina acceptarea neconditionata. Acceptarea neconditionata nu

inseamna „co-dependenta”. Daca tu ca parinte ii demonstrezi prin fapte copilului ca il iubesti neconditionat, dar nu
esti de acord cu comportamentul sau atunci cand este neadecvat, il vei ajuta sa se accepte cu toate imperfectiunile
si vei stimula dorinta de maturizare.

3. Fii interesat de activitatile lui, de pasiunile lui. In acest fel ii transmiti copilului tau dragostea si timpul tau.
Ii dai de inteles ca-l valorizezi si ca alaturi de familia lui primeste aprecierea de care are nevoie.

4. Accentueaza-i punctele forte. Il inveti sa-si descopere si sa-si aprecieze calitatile. Arata-i cum se poate folosi
de aceste calitati in rezolvarea problemelor cu care se confrunta.

5. Evita sa-i transmiti copilului tau ca te-ai descurcat foarte bine cand erai ca el sau ca acum te descurci
perfect. In acest mod, ii poti arata ca si tu te-ai confruntat si te confrunti cu dificultati, dar solutia e sa le infrunti.
Astfel, isi creste sfera abilitatilor in ceea ce priveste solutionarea problemelor.

6. In cazul in care adolescentul te ameninta ca va fugi de acasa, incearca sa-i explici ca acest lucru nu-i
va elimina problemele pe care le are, ca alege sa intre intr-un mediu periculos unde tu ca parinte nu-l mai poti
proteja si nu mai poate beneficia de ajutorul tau. De asemenea, se expune si mai multor riscuri, inmultindu-si
astfel problemele.
</p

Vârsta vulnerabilă: între 13 și 18 ani

Factori care contribuie la decizia copilului de a fugi de acasă:

1. Conflicte de familie.

2. Dificultăți în procesul de învățare, în relația cu profesorii.

3. Diverse situații de conflict cu semenii. „În cazul adolescenților, apar primele emoții de dragoste, emoții
frumoase, dar cărora nu știu să le facă față. Durerea emoțională resimțită în cadrul unei despărțiri este atât de
puternică încât ei preferă să-și provoace rău, astfel, crezând că vor scăpa de ea.”

Totuși, de regulă, copiii pleacă de acasă cu scopul de a pedepsi părinții.

Schimbări în comportamentul copilului care ar trebui să te alarmeze:

 Copilul devine mult mai retras.

 Are dereglări ale poftei de mâncare: fie mănâncă mai mult sau mai puțin.
 Are probleme cu somnul.
 Oferă altor oameni lucrurile la care ține foarte mult.

„Te-ai gândit vreodată la suicid?”. Chiar dacă părinților le este frică să pună această întrebare, e foarte
important să o facă. Ba chiar se recomandă.

„Această întrebare deschide spre dialog. Mai mult, în cazul în care copilul are un plan, el va reacționa la
întrebarea părintelui, va ascunde privirea, de exemplu. În cazul în care recunoaște că are sau a avut astfel de
gânduri, e timpul să batem alarma. Recomandat este părinții să apeleze la ajutorul unui psiholog, asistent
social.”

Totuși, părinții trebuie să depună maxim efort pentru a-l ține departe pe micuț de această stare. „Adulții
trebuie să valideze emoțiile copilului. Acest lucru scade din tensiune. Piciul se simte apreciat și acceptat.

Fraza potrivită: <Observ că ești trist, ești melancolic, e normal să trăiești emoții de tristețe.>

Deseori vrem persoana în cauză să treacă mai repede de aceste situații și îi spunem: <Nu-i nimic, totul va fi
bine.> Da, va trece, dar are nevoie de o perioadă de doliu în care să deplângă situația: fie o relație eșuată,
conflicte cu semenii etc.”
 Fraze pe care să NU le utilizezi:

„Încetează să plângi”, „Nu-i nimic, va trece, liniștește-te” etc. Astfel de remarci, cu toate că, în majoritatea
cazurilor sunt spuse cu scop de a liniști și ajuta copilul, acestea amplifică tensiunea emoțională a minorului.

Cum pot ajuta adulții copilul să treacă mai ușor de această perioadă dificilă:

 Trebuie să conștientizeze faptul că, plânsul este un act firesc prin care organismul nostru elimină emoțiile
negative. Mai mult, prin lacrimi se elimină cortizolul, hormonul stresului.
 Trebuie să întrebăm dacă simte necesitatea de a vorbi cu un specialist.
 Trebuie să ținem cont de faptul că, în adolescență emoțiile fluctuează enorm de mult. Râde, plânge și iar
râde. Astfel, la toate schimbările din organism se mai adaugă și frica, neștiința de ce se întâmplă cu întreg
corpul. De ce sunt schimbări de dispoziție atât de bruște și de ce emoțiile sunt atât de intense.
 Din păcate, fenomenul dispariției copiilor se face tot mai des. Cu toate acestea, important este să fim vigilenți,
dar nu și paranoici.

Măsuri de precauție:

✔ Pe traseul unde copilul obișnuiește să facă naveta, trebuie să găsiți împreună cu micuț niște puncte în care
ar putea fugi în caz de necesitate, magazinul X, de exemplu. E foarte important căci, astfel, copilului i se
creează senzația de liniște și siguranță, el are un „plan B” în cazul în care ceva nu merge bine. Dar și
părintele se simte mai liniștit.

✔ Părinții trebuie să le vorbească copiilor despre pericole. Să-i îndemne să nu să se apropie de mașini din
care oamenii cer anumite direcții.

✔ În cazul în care cineva îi promite bomboane, jucării copilul, să știe că e foarte suspicios și să nu accepte
propunerea.

✔ Să nu accepte ca cineva străin să îl ia de la școală, sub pretext că mama sau tata l-a rugat. Este
recomandat părinții să inventeze o parolă. Dacă într-adevăr roagă pe cineva să conducă copilul până acasă,
doar la anunțarea parolei micuțul va ști că e în siguranță și va accepta să meargă.
✔ Să evite locurile dubiose, în caz de necesitate, să strige, să ceară ajutor.

✔ Copilul trebuie să știe că nimeni nu are dreptul să îl atingă îl locuri în care nu îi este plăcut, nu are dreptul
să îl fotografieze.

✔ În nici într-un caz să nu țină în secret informații care cineva i-a zis să nu le spună nimănui.

✔ Neapărat copiii să știe numărul de telefon al părinților și să cunoască modalitatea de culegere a acestuia.

✔ Zilnic, părinții trebuie să țină minte în ce este îmbrăcat copilul.

✔ Nu indicați numele copilului pe haina lui în zona vizibilă pentru că, astfel, persoanele cu intenții rele pot să
folosească numele și să creeze copilului senzație de siguranță falsă.

✔ Părinții trebuie să știe cine sunt prietenii copilului și să posede datele lor de contact.

✔ În niciun caz nu permitem copilului să iasă din casă atât timp cât este supărat. Căci, posibil să vrea să
demonstreze cine-i șeful.

✔ În cazul în care a rămas pentru câteva zile la un pienten, cu scopul de a pedepsi părinții, la revenire, adulții
trebuie să reacționeze în felul următor:

- să-și recunoască greșeala și să-și ceară iertare. În plus, să vină cu un plan. „Eu aș prefera să nu dispari, hai
să găsim modalitatea în care să discutăm și să soluționăm conflictul.”
 Dacă adulții vor reacționa agresiv și violent, există riscul copilul să fugă din nou.

ROLUL FAMILIEI ÎN COMBATEREA

ABSENTEISMULUI ŞCOLAR – O PROBLEMĂ
MEREU ACTUALĂ
18

0
 0

Absenteismul şcolar poate fi definit ca o problemă socială explicată din ce în ce mai

des drept o caracteristică socio-culturală a mediului din care provine
elevul, caracterizată prin conduită evazionistă, stabilă, permanentă, cronică ce reflectă
atitudinea structurată a lipsei de interes, motivaţie, şi încredere în educaţia şcolară.
Fuga de la ore este o problemă predominant emoţională (conduită de tip evazionist, o
formă de evadare fizică şi psihologică din situaţia percepută ca traumatizantă).
Absenteismul poate fi o formă de manifestare a devianţei şcolare (semnal tardiv al
existenţei unor probleme). Poate semnala şi reducerea ataşamentului şi a integrării,
identificare scăzută cu obiectivele şi aspiraţiile grupului de elevi. Absenteismul este
folosit de elevi ca o formă de agresiune pasivă împotriva şcolii, fără a le mai fi frică
de posibilele pedepse ce ar surveni atât din partea conducerii instituţiei, cât şi a
părinţilor.
Absenteismul este primul factor asociat în mod direct cu abandonul şcolar. Este
prezent mai frecvent în mediul urban, în cadrul familiilor sărace. În general, cei care
ajung să abandoneze şcoala sunt elevii care învaţă la şcoli profesionale.
Studiile de specialitate indică următoarele tipuri de absenteism:
 absenteism selectiv (fuga de la şcoală este frecventă la o singură disciplină sau
doar la câteva discipline);
 absenteism generalizat (fuga de la şcoală este frecventă şi generalizată,
prefigurează abandonul şcolar);
 căutarea singurătăţii (reacţie la tensiunea puternică intra- sau interpersonală);
 dorinţa de a fi cu partenerul (la adolescenţi);
 dorinţa de apartenenţă la grup (,,ritualuri de iniţiere’’);
 atitudine defensivă faţă de autoritatea unui sistem;
Semnificaţiile psihosociale ale fugii de la şcoală sunt funcţia de separare sau de
individualizare, mai ales la adolescenţi. Pentru a putea lua măsurile optime de
prevenire a absenteismului, care este de altfel primul pas spre abandonul şcolar este
necesară cunoaşterea cauzelor care pot genera în rândul elevilor acest fenomen:
1. Cauze care ţin de personalitatea şi starea de sănătate a elevului: motivaţie şcolară
scăzută, lipsă de interes, încredere scăzută în educaţia şcolară, oboseală,
anxietate, autoeficacitate scăzută, imagine de sine deteriorată, sentimente de
inferioritate, abilităţi sociale reduse, pasivitate; refuzul de a adera la o alegere
făcută de alţii (reacţie la presiunea exercitată de dorinţele adulţilor);
2. Cauze care ţin de familie, condiţiile socio-economice ale familiei: sărăcia, stil
parental indiferent, neglijent, familii dizarmonice, părinţi foarte ocupaţi sau
plecaţi în străinătate;
3. Cauze care ţin de contextul şcolar specific (inclusiv relaţia profesor-elev):
presiunea grupului, supraîncărcarea şcolară, comunicarea defectuoasă elev-
profesor (ironizarea, umilirea elevului), evaluarea subiectivă, frica de evaluare,
conflict cu colegii, practici educative percepute de elevi ca fiind nedrepte,
frustrante, incompatibilitate între aspiraţiile, trebuinţele de învăţare şi oferta
educaţională a şcolii; formă de apărare împotriva disciplinei excesiv de rigidă şi
severă, politici proabsenteiste ale şcolii la elevii din clasele terminale foarte
importantă este şi variabila vârstă.
Pentru a evidenţia importanţa unora dintre cauzele absenteismului, ca fenomen de
inadaptare şcolară, vom analiza pe scurt câteva dintre acestea:
1. Condiţia socială a elevilor – Hersov şi Berg (1994) arată clar importanţa vârstei,
sexului şi a condiţiilor sociale în determinarea tendinţelor la absenţe nejustificate de la
şcoală. Condiţiile sociale sunt într-adevăr o posibilă cauză majoră a absenteismului
atât pentru copiii din medii dezavantajate (fie nu cunosc bine limba, fie nu au situaţia
materială care să-i asigure o participare permanentă şi activă la activităţile şcolare, fie
sunt izolaţi socio-geografic şi nu au acces uşor la şcoală), dar nu trebuie neglijate şi
extrema cealaltă, a copiilor din medii foarte bine situate material, care nu consideră
importantă şcoala, sau cred că banii părinţilor pot rezolva orice, chiar şi motivarea
absenţelor.
2. Relaţiile şi componenţa familiei – ca mediu educativ şi facilitator sau responsabil
de frecventarea şcolii de către copii, familia poate fi una din cauzele absenteismului.
Ca mediu educativ, familia poate avea carenţe tocmai în partea educaţiei făcută pentru
dezvoltarea intelectuală a copilului (necesitatea şcolii pentru dezvoltarea personală).
Ca mediu responsabil de asigurare a şcolarizării copilului, familiile pot fi de multe ori
cauze pentru absenteism din următoarele motive:
– folosesc copiii ca forţă de muncă acasă şi atunci determină sau încurajează
absenteismul;
– indiferenţa faţă de educaţia şcolară conduce la imprimarea unor atitudini negative;
– incapacitatea de a asigura material participarea copilului la şcoală (procurarea
rechizitelor, plata navetei, asigurarea igienei, a vestimentaţiei, lipsa locului de studiu
în mediul familial);
– structura familiei, supravegherea precară a copiilor pot genera absenteism;
– utilizarea pedepselor sau recompenselor extreme pentru reuşitele sau eşecurile de la
şcoală;
– supraîncărcarea programului educativ al copiilor în funcţie de aspiraţiile părinţilor,
care proiectează viitorul copiilor conform dorinţelor lor neîmplinite.
Ce am putea face la nivel de familie, şcoală, dar şi de comunitate pentru a reduce
nivelul absenteismului şcolar?
– Comunică permanent cu copilul tău;
– Păstrează o relaţie de comunicare cu cel puţin un profesor de la şcoala în care învaţă
copilul. Poţi face acest lucru prin intermediul grupului de discuţii al clasei copilului
tău. Afli care sunt ultimele noutăţi din viaţa clasei, ce probleme întâmpină alţi părinţi
şi ce soluţii găsesc, dar poţi contacta şi prin mesaje private profesorii, pentru a afla
informaţii despre cum se descurcă la şcoală copilul. Creează grupul de discuţie al
clasei copilului tău;
– Nu evita să mergi la şedinţele cu părinţii doar din cauza notelor proaste şi a
numărului de absenţe prea multe;
– Nu încerca să găseşti o scuză faţă de alţii pentru absenţele copilului tău. Acceptă
realitatea şi încearcă să te gândeşti de-acum încolo ce poţi să faci pentru ca lucrurile
să se schimbe;
– Foloseşte pedeapsa numai dacă este absolut necesar, dar nu ca pe o modalitate de a-
ţi exprima furia cauzată de şedinţa cu părinţii sau de aflarea rezultatelor şcolare ale
copilului;
– Ar fi utile programe realizate la nivel şcolar, dar şi al comunităţii în care actorii
principali să fie părinţii şi copiii. Temele dezbătute şi pe baza cărora ar putea lucra
foarte bine ar putea fi din domeniul: influenţa prietenilor de aceeaşi vârstă, abilităţi de
comunicare, legătura şcoală-familie; a vedea şcoala mai mult decât ca pe o instituţie, o
componentă cheie din viaţa copilului alături de familie, părinţii şi copiii, învăţarea
unor tehnici de managementul timpului, grupuri de suport pentru cei care au
abandonat şcoala etc.;
În scopul prevenirii şi combaterii acestui fenomen se pot lua următoarele măsuri:
– realizarea unui parteneriat între şcoală şi familie – legătura părinţilor cu şcoala, cu
profesorii;
– intervenţia familiei în educarea copilului – asigurarea frecventării zilnice a
programului;
– discuţii cu elevul pentru identificarea cauzelor insuccesului şcolar, insucces şcolar
datorat neadaptării la mediul şcolar din care face parte;
– cunoaşterea anturajului copiilor, întrucât acesta joacă un rol foarte important în
delimitarea succesului sau insuccesului şcolar deoarece grupul de prieteni
(extrafamilial) influenţează aspiraţiile şcolare şi profesionale ale elevului;
– atitudine caracterizată prin afecţiune şi înţelegere ce conduce la crearea unui climat
educativ stenic, în care buna dispoziţie şi încrederea reciprocă se răsfrâng pozitiv
asupra activităţii de învăţare prin intermediul factorilor motivaţionali întreţinuţi de
laudele şi încurajările care predomină;
– cooperarea părinţilor cu dirigintele; supravegherea discretă a prezenţei elevului la
şcoală, legătura permanentă cu dirigintele (reacţiile negative ale şcolii şi ale familiei
întreţin mecanismele de apărare ale elevului, creând un cerc vicios, în care, la limită,
abandonul tinde să fie văzut de elev ca unică soluţie pentru ,,rezolvarea’’ problemei).
Cauzele abandonului școlar sunt multiple, poate fi vorba fie de inadaptarea elevului la
activitatea de învățare, fie de inadaptarea școlii la factorii interni (psihologici) și/sau
externi (scocioeconomici, socioculturali) ai copilului.
Copilul are nevoie de suport emoțional susținut, de siguranță și de apartenență la grup.
Orice dezechilibru al stării emoționale a copilului îl dezorientează și îl descurajează
atunci când trebuie să depună un efort semnificativ în ceea ce privește activitățile
școlare. Un copil care resimte un disconfort în plan fizic, psihic sau emoțional poate
manifesta, la un moment dat, tendința de a abandona școala. Copilul care abandonează
școala poate fi descris astfel:
•îi lipsește motivația şcolară;
• are dificultăți de învățare;
• are o rată a absenteismului mare;
• are rezultate școlare slabe;
• are imagine de sine scăzută;
• este izolat față de colegi;
• îi lipsesc achizițiile în zona autocunoaşterii;
• este incapabil să se adapteze la mediul şcolar;
• are o lipsă reală a unui suport şcolar;
• manifestă dezechilibru emoțional survenit în urma absenței părinților de acasă sau a
lipsei unui control parental;
• cerințe educaționale speciale;
• stare de sănătate precară;
• manifestă comportamente deviante (agresivitate fizică și verbală, tendința de
vagabondaj, vandalism, consum de tutun, alcool sau alte substanțe interzise);
• provine din medii sociale sărace;
• lipsa unui model educațional din familie;
Pentru fiecare copil, părintele sau persoana în grija căruia se află copilul sunt primii
„profesori”. Adulții care îngrijesc copilul trebuie să știe că prin implicarea în educația
și formarea copilului pun bazele de care acesta are nevoie pentru a se dezvolta și a-și
construi un viitor de succes.
Familia poate contribui la reducerea ratei de abandon școlar prin:
 asigurarea unor condiţii socio-economice cât mai bune (asigurarea hranei zilnice
şi a pacheţelului cu mâncare pentru şcoală, a îmbrăcămintei şi încălţămintei, a
condiţiilor locative necesare studiului, a materialelor educaționale necesare);
 asigurarea unei echilibru emoțional, a sentimentului de apartenență și sprijin
necondiţionat;
 crearea unui climat familial adecvat, asigurarea unui mediu favorabil dezvoltării
şi învăţării, cu scopul de a pregăti copilul pentru existenţa independentă și viața
de adult dându-i repere pe care să le urmeze;
 schimbarea mentalității vis-a-vis de acţiunile şi nevoile sociale, de modalitatea de
raportare la mediul înconjurător al copilului;
 atitudine pozitivă a adulților din apropierea copilului față de educația acestuia;
 control parental direct și activ în viața copiilor;
 limitarea prestării unor activități lucrative în gospodărie sau în afara acesteia;
 control asupra activităţii copiilor în timpul liber;
 acordarea ajutorului la învăţătură din partea părinţilor/tutorilor să fie cât mai
mare;
 prezența părintelui/părinților în viața copilului;
Efectele absenteismului sunt de natură complexă, conducând pe lângă pierderi din
sistemul de cunoştinţe, la tentaţii de comportamente delicvente, conflicte cu părinţii şi
chiar grupul de prieteni, insuccese repetate sau eşecuri şcolare până la abandonul
şcolar, ca ultimă instanţă a absenteismului. Însă efectul pe termen lung este
inadaptarea socio-profesională generată de insuficienta pregătire, sau nefinalizarea
studiilor, cu repercusiuni asupra imaginii de sine şi implicit a stimei de sine, care într-
un final pot fi generatoare de boli psihice, deci de randament social scăzut.
Absenteismul poate deveni la rândul lui cauză a unor efecte negative atât pentru
persoana în cauză (pe termen scurt, mediu şi lung), cât şi pentru mediul copilului care
recurge la acest comportament. Familia poate fi grav afectată de decizia copilului de a
absenta (cu referire specifică la absenteismul voluntar, fără ştirea părinţilor),
deteriorându-se relaţiile cu copilul în primul rând, apoi apărând tensiuni între părinţi,
iar ca efect final poate determina chiar dezorganizarea familiei. Lacunara pregătire, şi
insuficienta dezvoltare a abilităţilor poate modifica nivelul de aspiraţii, limitând o
viitoare dezvoltare plenară şi completă a tânărului. Toate acestea vor afecta pe termen
lung integrarea socio-profesională a tânărului şi mai târziu a adultului. Cauza
principală generatoare de absenteism, este în sine considerată o caracteristică a
adolescenţei. Aceasta este incapacitatea adolescentului de a anticipa consecinţele
faptelor sale.
O bună colaborare între şcoală şi familie este posibilă numai atunci când familia
înţelege bine rolul şcolii, acela de a fi principalul izvor de cultură şi factor de
civilizaţie, iar şcoala vede în familie un aliat, un colaborator sincer, direct interesat de
întregul proces instructiv-educativ.
Dascălii trebuie să găsească mijloace de a comunica şi evidenţia experienţele
evolutive ale copiilor la şcoală, trebuie să pregătească un flux constant de informaţii
de calitate îndreptate spre părinţi, astfel încât să-i determine să-şi reexamineze
atitudinile faţă de rolul de părinte şi opiniile despre experienţele prin care trec copiii şi
să abordeze mult mai preocupaţi întreaga experienţă şcolară.
Bibliografie:
1. Băran-Pescaru, Adina, 2004, Familia azi. O perspectivă sociopedagogică, Editura
Aramis, Bucureşti;
2. Moisin, Anton, 2007, Arta educării copiilor şi adolescenţilor în familie şi în şcoală,
Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti;
3. Van Pelt, Nancy, 2002, Secretele părintelui deplin, Editura Viaţă şi Sănătate,
Bucureşti;
4. Vrăjmaş, Anca, 2001, Consilierea părinţilor, Editura Polirom, Iaşi.