Sunteți pe pagina 1din 10

Identitate culturală şi

etnocentrism
Georgescu Mădălina Georgia
Grupa 5

Page
1
Identitate culturală şi etnocentrism

Sociologia, iniţial denumită „fizică socială”, dar ulterior stabilită de August Comte ca sociologie,
ştiinţa care se ocupă cu „studiul vieţii sociale umane, a grupurilor şi a societăţilor” (Giddens,
2000, p.10), reprezintă contextul ştiinţific în care temele titlului nostru au fost abordate şi
dezvoltate. Pentru a putea defini conceptele de identitate culturală şi etnocentrism, vom explica
mai întâi termenul care le subsumează şi din care ele aparţin: şi anume cultura.

Cultura provine din latinescul “colere”, care se traduce prin "a cultiva"/"a onora" şi se referă în
general la activitatea umană. Definiția dată de UNESCO considera cultura ca "o serie de
caracteristici distincte a unei societăți sau grupă socială în termeni spirituali, materiali,
intelectuali sau emoționali" (http://ro.wikipedia.org/wiki/Cultur%C4%83) .
Ea este de fapt o moştenire transmisă prin intermediul unor coduri de comunicaţie specifice:
gesturile, cuvintele, scrisul şi artele, mass media (presa, radio, televiziune), media interactivă
(telefonul). În aceeaşi manieră sunt perpetuează şi gesturi, ritualuri, cunoştinţe teoretice, norme
abstracte, religia. Cultura se însuşeşte prin forme diferite ale memoriei, şi anume: memoria
subiectivă (reflexe, cuvinte, imagini) şi memoria obiectivă (obiecte, peisaje, cărţi, numere,
reguli).

În accepţia dată termenului de către sociologi, cultura reprezintă „ansamblul modelelor de


gândire, atitudine şi acţiune ce caracterizează o populaţie sau o societate, inclusiv materializarea
acestor modele în lucruri” (Mihăilescu, 2003, p.383). Adică include modul de îmbrăcare al
oamenilor, stiluri de viaţă, petrecerea timpului liber, tradiţii religioase etc. Cultura cuprinde deci
componente ideale (credinţe, valori, norme etc.) şi componente materiale (îmbrăcăminte, unelte,
mijloace de transport etc.).

Page
2
Astfel ajungem şi la ideea de indentitate culturală. Identitatea culturală este dată de propriile
modele unice de comportament ale unei culturi care o diferenţiază de celelalte culturi, dat fiind
faptul că există o diversitate culturală remarcabilă. O identitate culturală a unui popor poate fi
foarte diferită de o alta, uneori chiar contrastând într-o manieră radicală. Spre exemplu,
Occidentul modern consideră uciderea deliberată a unui nou-născut o crimă îngrozitoare, în timp
ce cultura chineză tradiţională vedea această practică ca ceva comun, bebeluşii de sex feminin
fiind adesea sugrumaţi după naştere din cauza faptului că erau priviţi ca o piedică pentru familie,
nicidecum ca un avantaj.
În funcţie de trăsăturile unei culturi, trăsătura fiind cea mai simplă caracteristică a unei culturi,
dar şi de asocierea acestor trăsături din care rezultă complexe culturale, rezultă o mare
diversitate a culturilor. Desigur că această diversitate este foarte importantă, dar mergând în acest
sens, ajungem la o întrebare: există şi trăsături culturale comune tuturor societăţilor?
Antropologii care au studiat această problemă, au stabilit că există trăsături şi complexe culturale
comune majorităţii sau totalităţii culturilor, îndeosebi la problemele ridicate de dimensiunea
biologică a fiinţei umane. Acestea sunt denumite universalii culturale. Un exemplu ar fi teoria
evoluţiei a lui Charles Darwin, menţionată şi de Anthony Giddens, în „Sociologie”(Giddens,
2000, pp.26-28).
Cu toate că după epoca lui Darwin a fost perfecţionată, teoria continuă să se bucure de o largă
răspândire.

Diversitatea culturilor mai sus menţionată se manifestă nu numai în cazul culturilor clar
diferenţiate, ci şi în interiorul aceleiaşi societăţi. Există grupuri de oameni care practică
complexe culturale neacceptate de restul societăţii, cum ar fi cazul adolescenţilor care se îmbracă
diferit în raport cu adulţii şi care adoptă un vocabular uneori înţeles doar de ei; este clar că
majoritatea adulţilor nu aprobă neapărat un stil vestimentar rebel, însă în cazul persoanelor în
vârstă nici nu se pune problema de acceptare a acestui stil de viaţă al tinerilor.
Există de asemenea şi ansambluri specifice de trăsături şi complexe culturale caracteristice unor
grupuri, în cadrul unei culturi generale, primele alcătuind subculturi. Gradul de omogenitate
socială şi de toleranţă a fiecărei societăţi determină numărul şi diversitatea acestor subculturilor.
Din perspectivă funcţionalistă, subculturile asigură un rol de coeziune socială, rol pe care

Page
3
societăţile masificate nu-l pot asigura. Adică indivizii îşi pot satisface nevoia de apartenenţă prin
integrarea într-un astfel de grup, având astfel o identitate, sau mai multe, fiindcă pe durata vieţii
sale, un individ poate aparţine mai multor subculturi.
O altă categorie determinată de trăsături şi complexe culturale sunt contraculturile. Acestea
reprezintă grupuri de indivizi diferite de cultura dominantă, care se opun, cum este cazul
delincvenţilor. Aceştia au norme, valori şi trăsături opuse faţă de cele dominante. Însă
contraculturile, chiar şi cele mai extremiste, nu se opun în toate privinţele, ci au doar anumite
aspecte diferite faţă de cele incluse culturii generale.

Vis-a-vis de identitatea unei culturi, putem spune că de multe ori, pentru membrii societăţii
respective acea cultură reprezintă normalitatea, de care nu-şi dau seama decât atunci când au
contact cu alte culturi diferite, care contrastează cu normalitatea obişnuită lor. Cel mai bun
exemplu în a ilustra un tip de identitate culturală este cel prezentat de Giddens (Giddens, 2000,
pp.32-33): grupul Nacirema, studiat în cadrul unei investigaţii ştiinţifice de către Horace Miner.
Atenţia cercetătorului s-a focalizat pe ansamblul de ritualuri practicat de acest grup, ritualuri care
nouă ni se vor părea stranii sau prea exotice.
Credinţa fundamentală a grupului Nacirema rezidă în ideea conform căreia corpul uman este urît,
iar înclinaţia sa naturală este către neputinţă şi boală. Astfel că ei se consideră prizonieri în acest
trup şi încearcă să înlăture aceste caracteristici printr-un sistem întreg de practici ritualice şi
ceremonii. Fiecare gospodărie are mai multe altare în acest sens, iar punctul central este
reprezentat de o cutie sau un dulap construit în zid, în care sunt păstrate „numeroasele vrăji şi
poţiuni magice fără de care nici un băştinaş nu crede că ar putea trăi”.
Poţiunile magice sunt de fapt liste de ingrediente tămăduitoare prescrise de doctori specializaţi,
însă totul este realizat într-un limbaj străvechi şi secret. Vrăjitorii sunt consideraţi cei mai
puternici doctori, adică cei care alcătuiesc lista de mai sus. Alţi vrăjitori descifrează codul
străvechi şi oferă poţiunea băştinaşilor, care la rândul lor îi răsplătesc cu daruri.
O practică a grupului Nacirema este legată de gură, faţă de care aceştia „manifestă o groază şi o
fascinaţie aproape patologică”. Se crede că aceasta execută o influenţă supranaturală asupra
tuturor relaţiilor sociale, iar dacă ei nu ar practica ritualurile legate de gură, efectele ar fi
dezastruoase: dinţii le-ar cădea, ar suferi de sângerări ale gingiilor, maxilarele s-ar scofâlci,
prietenii şi iubiţii i-ar părăsi sau i-ar respinge.

Page
4
O altă idee a credinţei lor este aceea că între caracteristicile orale şi cele morale există o relaţie
strânsă. De aceea băştinaşii practică aceste ritualuri în fiecare zi, mai ales ritualul gurii, care
constă în introducerea în gură a unui mic mănunchi de fire de păr de porc, împreună cu alte
prafuri considerate magice, după care mişcă mănunchiul într-o serie de gesturi formalizate.
Este clar că, scoşi din normalul culturii noastre, din firescul cu care suntem obişnuiţi, privim
aceste trăsături ale identităţii culturale ale respectivului grup, drept nefireşti sau chiar
revoltătoare.

Termenul „etnocentrism” a fost utilizat pentru prima dată de W.G.Summer în 1907. Conform
„Dicţionarului de etnologie şi antropologie”, etnocentrismul desemnează o atitudine colectivă ce
constă din „repudierea formelor culturale: morale, religioase, sociale, estetice, mai diferite de
cele ale unei societăţi date”(Bonte, 1999, p.220). Barbarii din lumea greco-romană, cei
consideraţi sălbatici ai civilizaţiei occidentale sunt termenii prin care istoria arată că încă de
atunci, diversitatea culturală refuza şi respingea ce era în afara culturii, în natură, a acelora care
nu se conformau normelor societăţii.
„Pentru fiecare grup social, omenirea ia sfârşit la frontiera sa lingvistică, etnică, chiar la frontiera
de clasă sau de castă”. Însă o astfel de centrare a unei etnii pe ea însăşi, poate conduce la
intoleranţă manifestată sub mai multe forme. O formă extremă sau în orice caz de natură
extremistă poate duce la acţiuni reprobabile: negarea şi distrugerea altor culturi şi a altor
popoare, adică etnocidul şi genocidul, sau la rasism, justificat prin teorii pseudoştiinţifice. O
formă atenuată a etnocentrismului constă în recunoaşterea diversităţii culturale din momentul
ierarhizării fie logic (mentalitatea prelogică), fie ontologic (primitivismul), fie istoric (stadiile de
civilizaţie) sau fie retoric (societăţi făcute să dispară).
Această perspectivă a fost preluată şi de Sţiinţele Umane, în momentul în care au anexat
diversitatea culturală etapelor unei deveniri sociale uniforme, făcând analogie cu vârstele vieţii.
Astfel au fost desconsiderate istoria umană şi procesul de hominizare: „primitivii actuali nu sunt
nici copii mari întârziaţi în afara timpului şi nici martori vii ai timpurilor preistorice, care trebuie
să devină adulţi, integrându-se civilizaţiei occidentale” (Bonte, 1999, p.220).

O altă definire a etnocentrismului, însă nu atât de nuanţată şi exactă, este cea a lui Giddens,
etnocentrismul reprezintând judecarea altor culturi prin comparaţie cu cea căreia îi

Page
5
aparţii(Giddens, 2000, p.33). Ţinând seama de diversitate, nu este surprinzător că, frecvent,
oamenilor provenind dintr-o cultură le este greu să înţeleagă ideile sau comportamentul altor
culturi.

„În situaţia în care celelalte culturi sunt judecate în raport cu propria cultură, când modul propriu
de viaţă este considerat singura cale normală de a gândi, simţi şi acţiona, avem de-a face cu
fenomenul de etnocentrism”(Mihăilescu, 2003, p.52). Ce-a de-a treia definiţie dată
etnocentrismului se referă la raportarea la propriul grup, sau la propria cultură, privind ca negativ
ceea ce este diferit. Mihăilescu afirmă că acesta întăreşte coeziunea socială a grupurilor, dar
totodată provoacă şi tensiuni în cadrul aceluiaşi grup. Pot apărea astfel efecte pozitive, dar şi
negative. În cazul efectelor negative, avem de-a face cu fenomenul de etnocentrism radical.

Gradul de etnocentricitate al fiecărui individ al grupului este diferită, chiar dacă la per total el
apare ca o constantă, nu ca o variabilă. Se pare că Theodor Adorno, în „The Authoritarian
Personality”, a stabilit o legătură între personalitatea individului şi cât de etnocentriste sunt.
Astfel că persoanele etnocentriste sunt cele cu un grad mai scăzut de educaţie, cu un statut social
la fel de redus şi din punct de vedere religios, mai ortodoxe. Aceste aspecte sunt corelate cu un
grad de loialitate ridicat faţă de etnia proprie, dar şi cu prejudecăţile faţă de anumite etnii.
Mihăilescu afirmă despre această definiţie că este „prea limitativă”, întrucât nu sunt explicate
toate formele de etnocentrism la care se referă şi nici nu sunt diferenţiate.
Poziţia lui Giddens faţă de etnocentrism este următoarea:”Toate culturile au fost etnocentriste
într-o oarecare măsură”(Giddens, 2000, p.237). Această atitudine a popoarelor a alimentat
nenumărate conflicte etnice de-a lungul timpului. În primă instanţă, în perioada expansiunii
europene, atitudinile etnocentriste au fost răspândite în rândul coloniştilor, care considerau că
aveau misiunea de a civiliza restul lumii. Nu este o coincidenţă faptul că apariţia rasismului s-a
produs în epoca de început a colonialismului, când ideea opoziţiei dintre alb şi negru era larg
acceptată. Sentimentul că exista o diferenţă esenţială între popoarele albe şi negre, dar şi
inventarea şi difuzarea conceptului de rasă în sine, au dus la apariţia rasismului modern.
Putem da multe exemple de popoare care au avut de suferit de pe urma naţiunilor etnocentriste:
africanii transportaţi în Brazilia la mijlocul sec.XIX, negrii din Africa de Sud din timpul
apartheidului, sclavii, hispanicii şi asiaticii din Statele Unite ale Americii. Un exemplu

Page
6
interesant îl constituie negrii din Africa de Sud; aceştia au fost aduşi din alte părţi ale Africii de
către olandezi. Cu toate că sclavia a fost abolită în 1830, rasismul născut din etnocentrism s-a
manifestat în continuare ani de-a rândul: au fost introduse noi taxe pentru negrii, s-a instituit un
sistem de segregare şi au fost create „vetrele”,aşezări în care negrii au fost mutaţi, la câteva mile
depărtare de albi, în care aceştia îşi puteau exercita drepturile refuzate în Africa de Sud albă.

Contele Joseph Arthur de Gobbineau este uneori numit părintele rasismului modern, din cauza
introducerii celor 3 rase (albă, neagră şi galbenă). Ideile sale au fost preluate de Adolph Hitler
pentru ideologia partidului său nazist (Giddens, 2000, p.241). Ştim cu toţii că nazismul a
reprezentat o naţiune etnocentristă în varianta cea mai radicală, credinţa lor presupunând că rasa
lor era pură, superioară, numită rasa ariană. Poporul german se considerat superior, parte din
„rasa ariană” și îi revenea sarcina de a menține puritatea rasei și de a subordona rasele inferioare:
evreii, țiganii, slavii și rasele de culoare. Hitler considera comunitatea evreiască drept un cancer
care distrugea trupul Germaniei. Hitler era convins că „alterarea sângelui şi deteriorarea rasei
reprezintă singurele cauze care explică declinul civilizaţiilor străvechi. Niciodată războiul nu a
ruinat naţiunile. În această lume, cine nu este de origine sănătoasă poate fi considerat pleavă”
( http://ro.wikipedia.org/wiki/Nazism) .
Acest tip de etnocentrism extremist a avut ca rezultat genocidul evreilor.
Boudon, în „Tratatul de Sociologie”, vorbeşte despre motivele predispunerii maselor la
comportamente extremiste, ca cel menţionat mai sus:”Conform lui Kornhauser, ..., masa în
ansamblul său nu este predispusă în mod egal la adoptarea unor comportamente extremiste.
Mişcările de masă, recrutează aderenţi şi simpatizanţi din toate clasele sociale dar, aşa cum o
confirmă exemplul privilegiat al naţionalism-socialismului, intelectualii neintegraţi, micii
comercianţi şi meşteşugari, agricultorii ce deţin modeste ferme familiale sunt în mod deosebit
vulnerabili la propaganda şi sunt atraşi, în proporţii şi mai mari, către ele. (...) masele sunt puţin
sau prost integrate societăţii globale, centrelor de comunicare şi putere, confruntându-se cu
suferinţele ca şi cu pericolele izvorâte din marginalitatea socială” (Boudon, 1997, p.325). Este
interesant şi relevant acest punct de vedere expus de R.Boudon în raport cu înţelegerea
fenomenului care a permis naşterea nazismului.

Page
7
Întorcându-ne la Mihăilescu, el este singurul la care descoperim dihotomia etnocentrism –
xenocentrism. Termenul de xenocentrism „constă în preferinţa pentru ceea ce este străin, în
credinţa că produsele, normele, ideile propriului grup sunt inferioare celor produse în altă parte”
(Mihăilescu, 2003, p.53). Xenocentrismul poate fi de mai multe feluri: total, parţial sau selectiv.
Spre exemplu, este unanimă ideea conform căreia parfumurile franţuzeşti sunt cele mai bune,
berea germană e cea mai bună etc. În anumite cazuri, persoanele xenocentriste părăsesc grupurile
din care fac parte, pentru a se instala în grupurile pe care le apreciază. Însă de cele mai multe ori,
xenocentrismul se manifestă doar în mod referenţial.
Fiecare societate se caracterizează prin etnocentrism şi xenocentrism, însă în nuanţe diferite.
Determinarea gradului de intensitate în ambele cazuri este mai complicată, dată fiind
complexitatea fenomenelor.
Culturile sunt într-o permanentă schimbare, evoluţie, ele nefiind statice. Această tendinţă istorică
se numeşte evoluţie socioculturală, tendinţă care face culturile să devină din ce în ce mai
complexe şi să manifeste schimbări în sensuri, dar şi în ritmuri diferite.

Pornind de la afirmaţia lui Giddens, „toate culturile au fost etnocentriste într-o oarecare
măsură”(Giddens, 2000, p.237), putem considera poporul român un popor etnocentrist? Evident
că nu putem generaliza, însă într-o oarecare măsură, românii sunt etnocentrişti, ca să nu spunem
rasişti, faţă de anumite etnii, cum ar fi ungurii şi ţiganii. Identitatea noastră culturală o resimţim
probabil ameninţată de culturile altor etnii, care ne cam invadează. Şi nu este vorba aici nici
despre globalism sau imperialism cultural, este vorba de simplul fapt al apărării identităţii
culturii româneşti.

Page
8
Bibliografie

Bonte, P. Izard, „Dicţionar de etnologie şi antropologie”, Editura Polirom, Iaşi, 1999.


Boudon, Raymond, „Tratat de sociologie”, Editura Humanitas, Bucureşti, 1997.
Giddens, Anthony, „Sociologie”, Editura BIC ALL, Bucureşti, 2000.
Mihăilescu, Ioan, „Sociologie generală”, Editura Polirom, Bucureşti, 2003.
http://ro.wikipedia.org/wiki

Page
9
Page
10