11.

Comutaţia de pachete

11.2 Algoritmi de rutare în comutaţia de pachete – fragment

Funcţia principală a nivelului reţea este aceea de a îndruma pachetele de la sursă până
la destinaţie. De-a lungul acestui traseu, pachetele trec prin mai multe noduri de comutaţie.
Algoritmii de rutare aparţin acelei componente a nivelului reţea care are rolul de a decide,
pentru un pachet care a intrat într-un anumit nod, care este linia de ieşire. Dacă reţeaua
foloseşte un serviciu de tip datagrame, această decizie este luată pentru fiecare pachet de date
în parte. Dacă reţeaua lucrează cu circuite virtuale, decizia de rutare este luată doar în faza de
iniţializare a circuitului, toate pachetele urmând ruta prestabilită.
Algoritmii de rutare trebuie să îndeplinească o serie de cerinţe:
• exactitate,
• simplitate,
• flexibilitate, adică să fie capabile să se adapteze la schimbările care survin în reţea,
• stabilitate, adică să conveargă cât mai repede către un optim,
• să fie echitabile faţă de toţi clienţii, adică să nu favorizeze anumiţi utilizatori,
• să fie optime relative la numite criterii precum:
- numărul de salturi în reţea (numărul de noduri parcurse până la destinaţie);
- distanţa între sursă şi destinaţie;
- timpul mediu de aşteptare în tampoanele transmiţătoarelor aferente traseului precum şi
duratele de propagare pe arcele (link-urile) implicate;
- costul comunicaţiei (fiecare link are un cost asociat);
- durata propagării (se determină cu ajutorul unor "pachete ecou" ce sunt returnate cât de
repede se poate de nodul receptor către sursă).
Algoritmii de rutare pot fi grupaţi în două clase principale:
I. algoritmi adaptivi – care au capacitatea de a lua decizii bazate pe măsurători şi
estimări de trafic în timp real. Rutarea adaptivă poate fi:
- centralizată, atunci când există un singur nod care ia deciziile de rutare pentru toată
reţeaua;
- locală (izolată), atunci când nodurile iau decizii de rutare în mod individual, fără a avea
informaţii despre situaţia din restul reţelei;
- distribuită, atunci când deciziile luate de către fiecare nod sunt bazate pe un schimb de
informaţii realizat de către nod cu vecinii săi.
II. Algoritmi neadaptivi care nu au posibilitatea să ţină seama de starea prezentă a
reţelei. În cazul rutării neadaptive, tabelele de rutare sunt stabilite la punerea în funcţiune a
reţelei, pe baza unor date estimative referitoare la reţea, şi sunt fixe pe toată durata de aplicare.
În principiu un algoritm fix se modifică doar la sesizarea unor schimbări majore în caracteristicile
traficului deservit de reţea sau în structura reţelei. Este evident că în anumite perioade, datele
estimative luate în considerare la proiectarea algoritmilor ficşi de îndrumare să difere mult de
datele reale culese din reţea, ceea ce conduce în funcţionare la situaţii de blocare mai mult sau
mai puţin grave.
Există posibilitatea de a îmbunătăţi performanţele unei reţele ce funcţionează după o
îndrumare fixă, prin aplicarea procedurii de îndrumare multiperiodică: se construiesc mai
mulţi algoritmi de îndrumare pentru aceeaşi reţea, fiecare fiind valabil pe o anumită perioadă de
timp de funcţionare a reţelei, caracterizată de o anumită încărcare de trafic şi de distribuţie a
acestuia. Fiecare algoritm este fix şi se aplică în mod exclusiv pe perioada pentru care a fost
construit, trecerea pe un alt algoritm, făcându-se în mod automat la expirarea perioadei de
valabilitate.

11.2.2 Algoritmul Kruskal pentru arborele minim

În procesul de optimizare a îndrumărilor este util să se cunoască drumul cel mai scurt
prin reţea care interconectează toate nodurile unei reţele. Acest drum este denumit arbore

1
 11. Comutaţia de pachete

minim şi constituie totdeauna un element de comparaţie pentru orice drum real dintre două
noduri oarecare ale reţelei. În general, un arbore este un graf conex fără cicluri.
În stabilirea arborelui minim se pleacă de la cunoaşterea grafului reţelei şi a lungimii
fiecărui arc. Algoritmul se compune din executarea etapelor următoare:
• se ordonează arcele după lungimea lor în sens crescător.
• cel sau cele mai scurte arce fac parte din arborele minimal. Se formează astfel
subarborele iniţial şi se elimină din listă arcul sau arcele astfel considerate.
• dintre arcele rămase în listă se aleg în continuare cel sau cele mai scurte (de aceeaşi
lungime) care nu formează un ciclu cu subarborele precedent. Se obţine astfel un al doilea
subarbore.
• se continuă în acelaşi mod până ce au fost reţinute cele N − 1 arce ale arborelui
minimal.
Aplicaţia 11.1
Se consideră o reţeaua cu 7 noduri de comutaţie, ce sunt interconectate conform
grafului din figura 11.4(a). Determinaţi arborele minim al acestei reţele.
B 4 C C
B 4
8
9 A
A 4 6 5 4 5
8
G 10
3 7
7 7 3
D G
9 8
D
F 11 9 8
9
F
13

(a) (b) E
E

Figura 11.4 (a) graful reţelei; (b) arborele minim

Rezolvare: ordonarea arcelor după lungimea lor, exprimată în unităţi convenţionale este
următoarea:
Lungime: 3 4 5 6 7 8 9 10 11 13 infinit
Arc: AF BC CD CG BF AB AC AD AE EF Toate arcele care nu există
BG DG AG DE (de exemplu BD, CF etc.)
CE DF
EG
Începând cu cel mai scurt arc (AF = 3) sunt considerate toate arcele grafului, în ordinea
crescătoare a lungimii lor, eliminându-se cele care închid contururi împreună cu cele anterior
reţinute (în tabel sunt subliniate arcele reţinute). Arborele care rezultă în urma aplicării
algoritmului este reprezentat în figura 11.4(b); acest arbore are lungimea:
L = 3 + 2 × 4 + 5 + 8 = 31
***
Trebuie precizat ca o observaţie importantă că arborele minim nu reprezintă drumul cel
mai scurt prin reţea pentru orice pereche de noduri. El poate fi doar un ghid în aprecierea
eficienţei drumurilor prin reţea: nici un drum real între două noduri oarecare ale reţelei nu
trebuie să fie mai lung decât arborele minim.

11.2.3 Algoritmi pentru drumul cel mai scurt

În definirea unui algoritm de rutare optimă se urmăreşte minimizarea unei funcţii de cost
al reţelei, plecând de la cunoaşterea costului individual pe arc.
Fiind dat graful G = [X, U ] , unde X este mulţimea nodurilor şi U este mulţimea arcelor
din graf, pentru fiecare arc u ∈ U , care uneşte două noduri i , j ∈ X , se asociază mărimea

2
 11. Comutaţia de pachete

(u ) = ij (ce poate reprezenta o distanţă, un cost, un timp etc.) având valori reale. Pe baza
acestor mărimi, se poate calcula lungimea drumului µ cel mai scurt dintre o sursă şi o
destinaţie:
D= ∑u∈µ (u ) (11.1)
adică prin considerarea lungimilor tuturor arcelor înlănţuite în acest drum. Drumul minim este cu
siguranţă ales dintre mai multe drumuri elementare posibile între perechea de noduri (sursă –
destinaţie) considerate.

11.2.3.1 Algoritmul Bellman-Ford-Moore

Ecuaţia Bellman-Ford-Moore care exprimă principiul de optimizare a drumului de la o
sursă k la un nod oarecare i, este:
min(Dkj + ji ) pentru i ≠ k
Dki =  ( j ) (11.2)
 0 pentru i=k
Nod j intermediar

Dkj ji

Dki
Nodul k sursă Nodul curent i
Figura 11.5 Trasee de acces între o pereche de noduri k – i

În ecuaţia (11.2) Dki este lungimea drumului minim de la sursa k la destinaţia i, iar j este
un alt nod al reţelei, care este adiacent destinaţiei, aflându-se la distanţa cunoscută ji faţă de
aceasta, şi pentru care se ştie cu certitudine că Dkj este minim (figura 11.5). (adiacenţa a două
noduri este materializată prin existenţa un arc între ele.) Dacă Dkj nu ar fi drum minim, atunci
cu siguranţă că alt nod intermediar j ar fi fost considerat. Sursa este totdeauna la distanţa 0 faţă
de ea însăşi.
Ecuaţia (11.2) face parte dintr-un sistem de ecuaţii de optimizare care consideră ca
sursă şi respectiv ca destinaţie toate cele N noduri ale reţelei ( i , j , k = 1,…, N ).
Algoritmul Bellman-Ford-Moore (1957) impune ca fiecărui nod să i se asocieze o
etichetă ( p ki , D ki ), conţinând două câmpuri:
- câmpul p ki – precizează identitatea nodului precedent (predecesor), aflat pe drumul
de la nodul sursă k la nodul curent i ,
- câmpul Dki – distanţa de la nodul sursă până la nodul curent, de-a lungul celui mai
bun drum cunoscut.
Iniţial, nici o cale nu este cunoscută, deci în mod convenţional, etichetele provizorii ale
tuturor nodurilor sunt (-1,-1), mai puţin eticheta nodului sursă k, aceasta fiind evident (k,0).
Eticheta sursei este considerată validă şi nu se va modifica ulterior (figura 11.6). Etichetele
provizorii ale nodurilor se modifică iterativ pe măsură ce se derulează procedura de minimizare
a drumului, ajungând evident la o formă finală, după un număr de paşi de rulare a algoritmului.
Un pas de rulare se efectuează pentru un nod anumit al grafului. El presupune
considerarea tuturor succesorilor lui şi reactualizarea etichetelor provizorii ale acestor noduri, în
raport cu lungimile arcelor de acces spre ele.
Reactualizarea etichetelor se “judecă” pe baza comparaţiei dintre vechile distanţe Dki
∗
ale nodurilor şi noile distanţe Dki , ce sunt calculate pe trasee care includ nodurile predecesoare
şi care deţin valori valide în etichetele lor. O valoare este considerată validă dacă ea s-a păstrat
în iteraţia anterioară. Distanţa şi identitatea predecesorului vor fi modificate numai dacă

3
 11. Comutaţia de pachete

∗ ∗
Dki = −1 sau dacă Dki < Dki unde Dki = Dki + ji cu j ≠ −1. Altfel, se păstrează eticheta de la
pasul anterior.
Numărul maxim de iteraţii care trebuie a fi executate în cadrul algoritmului pentru
identificarea drumul minim de la o anumită sursă este N − 1 .
nodul 2 nodul 3 nodul 2 nodul 3
(-1,-1) 3 (-1,-1) (1,2*) 3 (1,5*)

2 5 5 2 5 5
nodul 6 nodul 1 nodul 6
nodul 1 2 1 2 1
3 (-1,-1) (1,0) 3 (-1,-1)
(1,0)
1 1 2 1 1 2

nodul 4 nodul 5 nodul 4 nodul 5

(-1,-1) (-1,-1) (1,1*) (-1,-1)
Iniţializarea etichetelor Reactualizarea 1

nodul 2 nodul 3 nodul 2 nodul 3

(1,2) 3 (1,5)=(2,5*) (1,2) 3 (1,5)

2 5 5 2 5 5

nodul 1 nodul 6 nodul 1 nodul 6

2 3 1 2 3 1
(1,0) (-1,-1) (1,0) (3,10*)
1 1 2 1 1 2

nodul 4 nodul 5 nodul 4 nodul 5

(1,1)<(2,4*) (-1,-1) (1,1)<(3,8*) (3,6*)
Reactualizarea 2 Reactualizarea 3

nodul 2 nodul 3 nodul 2 nodul 3

(1,2)<(4,3*) 3 (4,4*)<(1,5) (1,2) 3 (5,3*)<(4,4)

2 5 5 nodul 6 2 5 5

nodul 1 (3,10)
2 3 1 2 3 1 nodul 6
(1,0) nodul 1
2 2
(5,4*)<(3,10)
1 1 (1,0) 1 1

nodul 4 nodul 5 nodul 4 nodul 5

(1,1) (4,2*)<(3,6) (1,1) (4,2)
Reactualizarea 4 Reactualizarea 5

Figura 11.6 Exemplu de aplicare a algoritmului Bellman-Ford-Moore

Aplicaţia 11.2
Utilizaţi algoritmul Bellman-Ford-More pentru stabilirea celor mai scurte drumuri pentru
reţeaua cu 6 noduri din figura 11.6.
Indicaţie: În figura 11.6 sunt precizate cele 5 reactualizări ale etichetelor nodurilor
raportate la nodul 1 considerat ca sursă; prima reactualizare se face în raport cu sursa şi
evident sunt modificate etichetele celor 3 succesori ai acesteia: nodurile 2, 3 şi 4. De fiecare
dată se marchează cu steluţă (*) etichetele modificate şi se desenează cu linie îngroşată arcul
participant la drumul minim curent, stabilit până în acel moment.
Fiecare reactualizare se execută faţă de un anumit nod intermediar; nodul respectiv este
marcat printr-un cerc suplimentar. Dacă distanţa până la sursă, considerând acest nod ca
predecesor este mai mică pentru un nod oarecare decât la pasul anterior, atunci eticheta lui se
modifică; în caz contrar sau de egalitate, se menţine eticheta anterioară.
După cinci reactualizări s-a obţinut drumul minim care leagă nodul sursă nr.1 cu toate

4
 11. Comutaţia de pachete

destinaţiile lui, celelalte noduri ale grafului. Acest drum este desenat cu linie groasă continuă,
iar cu linie întreruptă sunt desenate arcele care nu sunt folosite în cuprinsul acestuia.
***
Rezultatul stabilirii tuturor drumurilor cele mai scurte pentru un graf se concentrează într-
o matrice de rutare:
ℜ = {p ki } (11.3)
în care fiecare element p ki reprezintă penultimul nod (predecesorul) aflat pe traseul ales, dintre
nodul sursă k şi nodul destinaţie i.
Aplicaţia 11.3
Determinaţi matricea de rute pentru reţeaua din aplicaţia anterioară.
Rezolvare: Matricea de rute este precizată alăturat. În general, introdusă într-o bază de
date, ea poate fi folosită în identificarea drumului între orice sursă şi spre orice destinaţie din
reţea; de exemplu:
- plecând de la sursa 4 spre destinaţia 3, se urmează traseul: 0 1 5 1 4 5
4 – 5 – 3;  
- de la sursa 6 la destinaţia 2 se urmează traseul:  2 0 2 2 4 5
6 – 5 – 4 – 2;
 4 3 0 5 3 5
ℜ =  
- de la sursa 1 la destinaţia 5 se urmează traseul: 1 – 4 – 5.  4 4 5 0 4 5
***  
 4 4 5 5 0 5
Aplicaţia 11.4  4 4 5 5 6 0
Determinaţi arborele minim pentru reţeaua din figura 11.6  
şi comparaţi lungimea lui cu distanţele dintre noduri măsurate pe
drumurile minime.
***
Aplicaţia 11.5
Precizaţi care sunt tabelele de rutare folosite în reţea, corespunzător drumurilor minime
deduse în aplicaţia 11.2.
Rezolvare: pentru nodul nr.1 sunt necesare doar 2 fascicule diferite de joncţiuni, pe
care sunt îndrumate comunicaţiile pentru toate cele 5 destinaţii diferite din reţea, conform
drumului minim precizat anterior; tabela de rutare are conţinutul următor:
Nod de destinaţie nr. 2 3 4 5 6
Fascicul de ieşire nr. 1 2 2 2 2
***
11.2.3.2 Algoritmul Dijkstra
Algoritmul Dijkstra, utilizat prima dată în reţeaua ARPANET (1959), este o variantă
simplificată şi perfecţionată a algoritmului Bellman-Ford-Moore. El se bazează pe afirmaţia
următoare: dacă nodul k este parte a drumului cel mai scurt între nodurile i şi j, atunci drumul
cel mai scurt între i şi j trebuie să rezulte din calea cea mai scurtă între i şi k urmată de calea
cea mai scurtă între k şi j.
Înseamnă că de fapt ar rezulta o formulă de optimizare de forma:
Dij = min(Dik + Dkj ) (11.4)
(k )
şi că în derularea algoritmului Bellman-Ford-Moore se poate aduce o simplificare esenţială:
după prima reactualizare a etichetelor se va considera ca nod “activ” succesorul sursei care
deţine o etichetă minimă (cel ce prezintă distanţa cea mai mică până la sursă); cu siguranţă că
acest succesor se va afla pe drumul cel mai scurt. Acesta va fi nodul de referinţă în pasul
următor, toate etichetele succesorilor lui putând să fie acum reactualizate etc.
Aplicarea algoritmului se încheie atunci când au fost parcurse toate arcele reţelei, fără
însă a fi necesar ca toate nodurile să fie pe rând considerate ca noduri active.

5
 11. Comutaţia de pachete

Aplicaţia 11.6
Reluaţi aplicaţia 11.2 folosind algoritmul Dijkstra.
Indicaţii: considerând ca sursă nodul nr.1, algoritmul se desfăşoară conform figurii 11.7.
În fiecare pas de aplicare al algoritmului nodul activ este haşurat, iar toate etichetele
reactualizate ale nodurilor succesoare sunt marcate cu steluţă (*). Iniţial, cum nu se cunoaşte
nici o cale, etichetele provizorii ale nodurilor au forma (i , ∞) , deoarece orice nod i se află
deocamdată la o distanţă infinit de mare faţă de sursă. Eticheta sursei k este evident de forma
(k ,0) , deoarece un nod este totdeauna la distanţă nulă faţă de el însuşi.
(1,2)* (1,5)* (1,2) (1,5)
3 3
2 3 2 3
2 5 2 5
5
(6, ∞) 5
1 1
1 6 1 6
2 2
(1,0) 1 2 (1,0) 1 2 (6, ∞)
1 1
4 5 4 5
(1,1)* (5, ∞) (1,1) (4,2)*
Reactualizarea 1 Reactualizarea 2
(1,2) (5,3)* (1,2) (5,3)
3 3
2 3 2 3
2 5 2 5
(1,0)
5 1 5 1
1 6 1 6
2 2
1 2 (5,4)* 1 2 (5,4)
(1,0)
1 1
4 5 4 5
(1,1) (4,2)* (1,1) (4,2)
(1,2) (5,3)
Reactualizarea 3 Reactualizarea 4
3
2 3
2
(1,0)
5 1
1 6
2
1 2 (5,4)
1
4 5
(1,1) (4,2)
Reactualizarea 5
Figura 11.7 Aplicarea algoritmului Dijkstra (exemplu)

Pe măsură ce algoritmul se derulează, etichetele provizorii se reactualizează, căpătând

o formă finală la identificarea participării nodurilor la drumul minim. Arcele grafului, ce sunt
considerate în procesul de stabilire a drumului minim sunt desenate cu linie îngroşată în
figura 11.7. Ultima schemă, reactualizarea 5, nu aduce nici o modificare a etichetelor faţă de
iteraţia anterioară, dar ea a fost necesară doar pentru a considera şi ultimul arc (2 – 3) al
grafului. Pe această schemă este marcat cu linie groasă continuă drumul minim, iar cu linie
întreruptă arcele care nu participă la el.
Concluzia care se desprinde este aceea că prin aplicarea algoritmului Dijkstra există
şansa ca, pentru grafuri mari şi dense să se obţină drumul minim mai rapid decât prin folosirea
algoritmului Bellman-Ford-Moore.
***
Aplicaţia 11.7
Pentru grafurile din figura 11.8 determinaţi: arborele minim, drumurile cele mai scurte
pentru toate destinaţiile şi matricea de rute corespunzătoare.

6
 11. Comutaţia de pachete

2 2 1
7 1 2 3 4
3 2 4 4 5 1
1 2 3 2 2 3 3 1 4 4
2 6 5
1 2 2
1 1 4 5 4 5 5 6 7
1 1 2 3
4 5 6 4 2 1 3 4 3
5 5 1 7
8 9 10
Figura 11.8 Grafuri propuse pentru analiză
***

11.4.4 Rutarea bazată pe flux

Algoritmii prezentaţi până în acest moment consideră numai topologia reţelei în procesul
de stabilire a rutelor optime, fără a avea vreo importanţă valoarea sarcinilor transportate liniile
de comunicaţie. Dar supraîncărcarea unora dintre ele de către anumite surse, defavorizează
utilizarea lor de către altele, producând deteriorarea gradului de servire pe ansamblul reţelei.
Este deci necesar a folosi un algoritm de îndrumare, care deşi este static, poate considera
deopotrivă topologia reţelei şi sarcina totală oferită fiecărui link din reţea de toate sursele care
au acces la el; în consecinţă el este numit algoritmul bazat pe flux.
Ideea acestui algoritm a pornit de la faptul că în unele (sub)reţele fluxul mediu de date
între fiecare pereche de noduri este relativ stabil şi previzibil, existând deci posibilitatea
efectuării unei analize matematice a fluxului informaţional global din reţea în vederea îndrumării
lui optime între surse şi destinaţii. Este cazul de exemplu al unei reţele anexate unui lanţ de
magazine, care transmit periodic rapoarte de vânzări, inventare de stocuri, comenzi de
aprovizionare, rapoarte financiare etc., toate acestea în momente aproape fixe, ceea ce face ca
volumul traficului să varieze puţin de la o perioadă la alta. Pot fi deci asigurate capacităţi de
transmisie convenabile, astfel încât timpul de tranzit să fie minim, iar pierderile de informaţie să
fie nule.
În aceste ipoteze, dacă, pentru o linie de transmisie i dată, se cunoaşte media λ i a
fluxului ce îi este oferit precum şi capacitatea ei de transmisie Ci , atunci este posibil să se
calculeze timpul mediu de întârziere E [Ti ] a pachetelor, de lungime medie L, cu expresia :
E [Ti ] = (C i / L − λ i ) −1 (11.5)
în care L / C i = 1/ µ este timpul mediu de transmisie a unui pachet pe linia respectivă.
Cunoscând această întârziere pentru toate liniile, se poate calcula media ponderată, prin
valoarea fluxurilor, a timpului mediu de tranzit prin reţea:
1 n
E [T ] = E [Ti ] ⋅ λ i
∑ (11.6)
λ i =1
cu λ = media fluxului global de intrare în reţea.
Problema de rutare este astfel redusă la găsirea acelor trasee de îndrumare care produc
întârzieri minime pe reţea.
Aplicarea algoritmului se bazează pe cunoaşterea exactă a anumitor informaţii relative la
reţea, şi anume:
- topologia reţelei,
- { }
matricea de distribuţie a traficului A = akj , exprimat în număr de pachete oferite între
toate perechile de noduri k − j din reţea,
- matricea capacităţilor de transmisie Ckj admisibile (în kbit/sec) ale tuturor link-urilor
dintre noduri.
Aplicaţia 11.9
Se cere evaluarea timpului mediu de tranzit pentru reţeaua din figura 11.12, în care sunt
precizate capacităţile de transmisie (kbit/sec) pe fiecare linie şi, împreună, matricele de trafic
oferit (pachete/sec) şi de rutare. Pachetele emise de surse au o lungime medie de 800 biţi.

7
 11. Comutaţia de pachete

DESTINAŢII

A B C D E F

A 9 4 1 7 5
AB ABC ABFD AE ABF
B 20 C 9 8 3 2 4
B
20 10 BA BC BFD BFE BF

A D 4 8 3 3 2

SU R SE
20 20 C
20 10 CBA CB CD CE CEF

E 50 F 1 3 3 3 4
D
DFBA DFB DC DCE DF

7 2 3 3 4
E
EA EFB EC ECD EF

4 4 2 4 5
F
FBA FB FEC FD FE

Figura 11.12 Topologia reţelei, capacităţile link-urilor, matricea de trafic şi de rute – aplicaţia 11.9

Rezolvare: Din consultarea datelor cuprinse în matricea de trafic se trage concluzia că

ea are o structură simetrică, ceea ce face ca şi matricea de rute să fie simetrică. Este un caz
particular, ales intenţionat în această variantă, pentru simplificarea calculelor; în cazurile reale,
cele două sensuri de comunicaţie ale unei relaţii de intercomunicare nu urmează în mod
obligatoriu aceleaşi rute.
Pe baza matricei de rute precizate, se contabilizează sarcina totală oferită fiecărui link
din reţea (16 la număr, având în vedere cele 2 sensuri de comunicaţie). Folosind formula (11.6)
se calculează timpii de întârziere pe fiecare linie a reţelei. Ponderea fiecărei linii, considerată în
∑k =1∑ j =1akj = 124 pachete/sec
6 6
evaluarea întârzierii medii pe reţea, este α i = λ i / λ , cu λ =
(valorile akj sunt extrase din matricea de trafic). Rezultatele calculelor sunt concentrate în
tabelul 11.6.

Tabelul 11.6 Analiza reţelei din figura 11.12

λi Ci µ = Ci/L E [TI]
i Linie
(kbit/sec) (msec)
αi
(pachete/sec) (pachete/sec)
1 AB 18 20 25 143 0,145
2 BC 12 20 25 77 0,097
3 CD 6 10 12,5 154 0,048
4 AE 7 20 25 55 0,056
5 EF 9 50 62,5 19 0,072
6 FD 6 10 12,5 222 0,064
7 BF 14 20 25 91 0,113
8 EC 8 20 25 59 0,064

Cu datele din tabel şi cu expresia (11.6) se obţine valoarea: E [T ] = 137,1 msec (în evaluare
s-au considerat şi valorile pentru celălalt sens de utilizare a arcelor din graful reţelei)
Pentru a evalua un alt algoritm de îndrumare, se repetă aceeaşi procedură, dar
considerând pentru încărcările link-urilor valorile ce corespund acelui algoritm. Pentru fiecare
relaţie sursă – destinaţie există într-o reţea un număr limitat de rute posibile (una singură este
însă aceea de lungime minimă), deci procedura se poate repeta pentru fiecare din ele. În final,
varianta care oferă valoarea minimă a timpului mediu pe reţea este cea recomandată.
***