Problema mărului

cred că Adam, după ce a mușcat cu poftă din măr, după ce gura i s-a umplut de aromele și
parfumul acestui fruct plin de toate visele și dorințele, primul gând care i-a venit în minte nu a
fost încălcarea poruncii care îi interzicea să mănânce mărul, ci cum să facă să poată mânca tot
mai mult și cât se poate de mult astfel de fructe. se și vedea proprietarul unei livezi de meri plini
de roade, pe care le va aduna și le va strânge și va trăi fericit mâncând la nesfârșit și de câte ori
va dori…

în nici un moment nu a înțeles că perspectiva infinitului îi deschide, de fapt, perspectiva finitului.

că descoperirea plăcerii îi oferă starea de suferință. că diversitatea este o cauză a unității. că
oricât de mult își va imagina că poate aduna, totul va fi doar risipire, prindere de vânt…

a mai mușcat încă o dată, cu poftă, din măr. și atunci lumea i-a devenit frumoasă, desăvârșită și
plină de posibilități. s-a simțit liber. gândul neascultării a rodit. atunci a pus un sâmbure de măr
într-o foaie de frunză, deoarece știa că în miezul lui este cuprinsă întreaga lume a merilor. apoi
s-a ascuns. aștepta să fie alungat. știa că aceasta este urmarea faptei lui. era conștient că de
acum lumea este cosmosul în care va fi și călător și casnic. a tăcut atunci când a fost certat.
aștepta să meargă în pământul lui, să sădească acolo bobul de măr. să construiască proprii săi
codri cu fructe interzise.

dar nu știa că îl aștepta o muncă eternă. aceiași muncă divină a creației pe care o făcuse deja
Dumnezeu. nimeni nu își amintește ca Dumnezeu să fi furat de undeva sau de la cineva primul
grăunte de univers pe care să îl fi ascuns pentru a crea din el, ca dintr-un pântec, lumea noastră.
deși, am putea presupune că nu își mai amintește vremurile în care chiar El a furat bobul
creațional, care îi era interzis și Lui ca și lui Adam, așa ceva, o astfel de prezumție ar fi ridicolă,
fiindcă Dumnezeu nu poate uita nimic, cam în același fel în care nici noi nu îl putem uita pe
Adam. este aici o dilemă genetică a creației.

totuși, numai când mă gândesc la Adam cum mușca întâia dată din acel măr copt, îmi lasă gura
apă! este un viciu pe care omul îl poartă existențial în ființa lui. este la fel ca atunci când te-ai
lăsat de fumat, dar nu poți uita plăcerea fumului de țigară tras adânc în piept, dimineața, după o
noapte somn. sau ca atunci când te-ai lăsat de băut, dar nu poți uita halba rece de bere pe care
o beai în miezul zilelor de vară ori a paharului de vin servit în cerdac alături de prieteni -
sublimul plăcerii care îți transformă ființa…
realitatea este sine die construită. este viața în afara timpului și spațiului în care plăcerea nu
poate fi percepută, deoarece plăcerea este o realitate care se raportează la dimensiuni și forme.
o viață în timp și spațiu care se împlinește prin plăcere și din dorință. o reprezentare concretă a
simțurilor ce ascund nesfârșirea în linia orizontului.

este, clar, vorba de atitudine! fie stai la nesfârșit și privești fără să muști mărul interzis. fie îți
sădești codri întregi de meri din care te înfrupți în limita dimensiunilor pe care le poți purta.
atitudinea este condiționată de capacitatea de a purta, de a duce totul. adică multe și
inimaginabile lumi de codri cu meri. o cuprinzi în forme, culori, lumini, imagini ireale ale unei
lumi către care privești fără a o trăi, fără a o gusta. o porți în propria ființă ca dorință.

realitatea dorinței și realitatea lumii. între aceste concepte sunt reprezentate fenomenele prin
care se condiționează, în devenirea ei, ființa umană și prin care se diferențiază ca posibilă
manifestare.

lumea mărului nemușcat conține în posibilitatea existențială lumea mărului mușcat pentru că
Adam era creat spre a se raporta amândurora. Adam fiind parte a universului creat, potrivit
principiului aristotelic, putea cuprinde în el întregul univers, atât al mărului întreg, cât și al
mărului împuținat prin intervenția sa ontologică asupra fructului, ca simbol al cosmosului.
Adam, ca reprezentant al întregii realități umane, purta în el posibilitate de a păstra lumea
întreagă sau de a o consuma prin propria prezență.

ceea ce Adam nu a făcut a constat în incapacitatea sa de a planta încă un măr și încă unul, și tot
așa să înmulțească merele perfecte ale creației. a trebuit ca această capacitate de perfecționare
să se împlinească prin înomenirea lui Dumnezeu, care cere lumii să se hrănească cu puterea
Cuvântului, să construiască din cuvânt, să sădească cuvinte.

Adam, cel de azi, visează, ca și primul Adam, la o pădure de meri. nu la una de cuvinte
asemenea merelor. visează câmpii verzi pline de îngeri și nu concepte de libertate plină de
frumos, de bine, de dreptate, de bunătate, de adevăr ... cuvinte prin care, cei care le primesc pot
să umple creația cu desăvârșirea infinită a unicului măr nestricat, neatins și neînchipuit de
gusto. așa cum ar fi fost dacă nu ar fi fost mușcat niciodată. de fapt, mărul interzis reprezintă în
această perspectivă starea metafizică a lui Dumnezeu. realitate ce nu poate fi pătrunsă, atinsă
sau simțită în nici un fel. numai ceea ce se poate spune despre El, adică prin cuvântare cuvântul,
și ceea ce se poate concepe prin cuvânt, adică simțuri, reflecții, idealuri..., reprezintă bucata
mușcată a mărului. semințele pe care Adam își imagina că le va fura sunt umbre ale unor forme
care alunecă între strălucitoarea idee a perfecțiunii fructului desăvârșit și puțina noastră
percepție despre ceea ce poate el reprezenta.
așadar, dacă o mică livadă de astfel de meri, este un iad de iluzii, deoarece din pământul
umbrelor nu poți crește decât răsuri, atunci, prin comparație, putem spune că amintirea
veșniciei poate crește în măsura în care îi oferim tot mai mult timp, iar dacă timpul începe odată
cu intenția noastră de a avea propria livadă, adică din clipa în care ni se interzice ceva, atunci
gardul care separă ceea ce e al meu de ceea ce e al tău, dovedește că nici un măr nu mai are
valoare. numai că, din perspectiva lui Adam gardul este un orizont care apare ca limită a
distanțelor pe care le percepe prin simțuri, dar care nu este real, fiindcă nu poate fi definit în
mișcarea neodihnită a perspectivei.

în acest fel se poate afirma că întreaga noastră lume încă se construiește în mintea lui Adam
care meditează privind spre măr, la infinite livezi de meri pe care le va stăpâni după ce va
mușca din fructul ademenitor plin cu arome și parfumuri a cărui valoare se va fi perimat îndată
ce îl va mușca. în mintea lui vede cum ar putea potența alte parfumuri și arome ale altor fructe
care ar putea crește din semințele pe care le va sădi în grădina pe care o va întemeia undeva,
într-o altă parte și în care va pune, spre a fi păzită, un alt Adam asemenea lui, căruia îi va
interzice să mănânce din merele sale, deoarece atunci îi va dori munca sa și, asemenea lui, și
acela își va imagina arome și parfumuri, grădini și livezi, lumi și cosmos-uri, universuri
rostogolite peste alte universuri. adică un fel de timp fără timp. totul într-un gând ca într-un
cuvânt pe care îi este teamă să îl rostească, deoarece, prin cuvântare gândurile pot deveni
intenții, iar intențiile manifestări și, ca atare, cu siguranță acel imaginat paznic va mușca din
acel imaginat măr care atârnă imaginat, așa cum acum deasupra lui în pomul universal pe
creanga aceia verde atârnă mărul interzis …
mai bine să aștepte. dar până când și pentru ce?

universurile se nasc în mintea lui Adam înainte de a le simți dimensiunile. realitatea lor
imaginară este condiționată de dorința de a avea. proprietatea este mărturisirea intențiilor care
devin idealuri ale unor lumi viitoare imaginare sau reale, dar care deși nu există în forme, se
manifestă în imagini în mentalul lui Adam. ontologic ele sunt la fel de reale atât cât de real este
Adam. așadar, mărul este real pentru că Adam se poate raporta la el prin dorință. dorința
condiționează ideea de a avea și posesia condiționează activitatea de a multiplica.

interdicția stimulează imaginația, care fundamentează dorința ce potențează intenția care se

cere comunicată pentru a se manifesta. cuvântul, în acest proces, constituie aspectul material al
idealului, deoarece prin exprimare dă formă și dimensionează ideea prin raportarea la alte
cuvinte, ceea ce constituie trecerea și întemeiază timpul și spațiul.

așadar, starea de incertitudine, de a mușca pentru a cunoaște sau de privi spre a medita, a lui
Adam, constituie principala trăsătură ale ființării din perspectivă umană.

15.02.2018.