TEMA 1

ROLUL GESTIUNII ŞI ANALIZEI FINANCIARE

1.1 Gestiunea economico-financiară

Conceptul de gestiune se referă la activitatea de administrare a bunurilor unei

întreprinderi, constând dintr-un ansamblu de operaţiuni privind primirea, păstrarea,
administrarea şi vânzarea de bunuri materiale şi a fondurilor financiare.
Indiferent de tipul întreprinderii, conducerea acesteia este confruntată cu luarea
unor decizii financiare. Chiar dacă instrumentele utilizate pentru luarea acestor decizii
sunt diferite de la o întreprindere la alta, în funcţie de mărime, sectorul de activitate,
principiile şi conceptele financiare sunt similare pentru toate entităţile economice.
Gestiunea financiară a întreprinderii cuprinde un ansamblu de metode de analiză
şi de tehnici operative având drept scop buna administrare a patrimoniului material şi
uman. Deciziile de investire şi finanţare mai ales în condiţiile economiei de piaţă nu mai
pot fi adoptate pe baza unor aprecieri empirice, sau utilizând doar anumite extrapolări
bazate pe perioada anterioară. Fiecare întreprindere trebuie să-şi evalueze prin metode
moderne eforturile şi efectele concretizate în rezultatele financiare.
Obiectivul fundamental al întreprinderii este obţinerea de profit prin
maximizarea acestuia. Teoria neoclasică şi teoria financiară au stabilit ca obiectiv
primordial maximizarea valorii întreprinderii sau maximizarea averii proprietarilor
(capitalurile proprii). Întreprinderile cotate la bursă au ca obiectiv central maximizarea
capitalizării bursiere.
Valoarea patrimonială a întreprinderii are la baza conceptul de activ net şi se
calculează ca diferenţă între activul total şi datoriile totale, principala sursă de creştere a
activului net fiind profitul net.
Valoarea unei întreprinderi nu poate fi asimilată numai valorii prezente a activelor,
datoriilor şi capitalurilor proprii, ci trebuie apreciată şi în raport cu alte elemente interne
sau externe întreprinderii.
Valoarea întreprinderii este influenţată de următoarele aspecte:
 patrimoniul prezent al întreprinderii;
 rezultatele aşteptate ale activităţilor şi proiectelor viitoare (valoarea
financiară);
  riscurile specifice întreprinderii;
 riscurile induse de mediul extern.
Valoarea financiară (VF) se stabileşte pe baza speranţelor de câştig pe care le va
aduce firma cu capitalul său. Valoarea financiară se determină conform relaţiei:
CF VR
VF   
(1  k ) n
(1  k ) n
CF – cash-flow-urile estimate din anii viitori;
k - rata de actualizare, egală cu rata medie a dobânzii de piaţă;
n – durata de viaţă economică a întreprinderii, exprimată în ani;
VR – valoarea reziduală, respectiv valoarea de piaţă a întreprinderii estimată a
rămâne la terminarea duratei de viaţă economică.
Goodwillul (GW) reprezintă excedentul de valoare a întreprinderii peste valoarea
de piaţă atribuită elementelor identificabile ale activelor sale, la un moment dat.
Goodwillul reprezintă diferenţa pozitivă dintre valoarea financiară (VF) şi valoarea
patrimonială, conform relaţiei1:
GW  VF  VP
Dacă diferenţa este negativă, atunci aceasta exprimă un badwill.
Gestiunea financiară a întreprinderii are următoarele obiective:
 maximizarea valorii întreprinderii prin angajarea patrimoniului întreprinderii

în proiecte de investiţii, care să-l valorifice prin rezultatele pozitive viitoare;

 menţinerea performanţelor financiare pe termen scurt şi lung la un nivel

satisfăcător;
 menţinerea solvabilităţii şi lichidităţii la un nivel acceptabil;

 controlarea şi stăpânirea riscurilor financiare.

Profitul este diferenţa dintre venituri şi cheltuieli. Profitul nu este o mărime

monetară, ci doar o potenţialitate de a se transforma în timp sub formă de cash-flow.
Cash-flow-ul (CF) reprezintă diferenţa dintre încasări şi plăţi.
Diferenţa între profit şi cash-flow constă în decalajele de timp dintre veniturile şi
cheltuielile din contul de profit şi pierdere şi încasările şi plăţile aceleiaşi perioade. O
întreprindere poate avea profit deoarece veniturile sunt mai mari decât cheltuielile, dar
cash-flow-ul poate fi negativ întrucât întreprinderea nu a încasat creanţele sale care au
fost înregistrate ca venituri în momentul vânzării produselor sau prestării serviciilor. În
această situaţie, o întreprindere deşi are profit poate intra în faliment din lipsa
lichidităţilor.

1.2 Analiza economico-financiară

1
Stancu I. – Finanţe, Pieţe financiare şi gestiunea portofoliului, Investiţiile reale şi finanţarea lor, Analiza şi
gestiunea financiară a întreprinderii, ediţia a treia, Editura Economică, Bucureşti, 2002, pag. 751
 Procesul de conducere nu se poate baza doar pe rutină şi intuiţie, ci şi pe o analiză
ştiinţifică, pe o cunoaştere temeinică a situaţiei date, o identificare a vulnerabilităţilor şi
oportunităţilor de dezvoltare.
Analiza reprezintă o metodă de cercetare care constă în descompunerea sau
desfacerea unui întreg (obiect, fenomen sau proces) în elementele componente,
procedând la identificarea factorilor, cauzelor şi condiţiilor care l-au generat, respectiv
influenţat.
Analiza economică studiază fenomenele din punct de vedere economic, respectiv
al consumului de resurse şi al rezultatelor obţinute.
Analiza financiară reprezintă un studiu metodic şi sistematic al situaţiei şi
evoluţiei unei entităţi privind structura sa financiară şi rentabilitatea, pornind de la bilanţ
(poziţia financiară), de la contul de profit sau pierdere (performanţa financiară), de la
situaţia fluxurilor de numerar (de trezorerie), precum şi de la situaţia modificării
capitalurilor proprii.
Analiza economico-financiară reprezintă un ansamblu de concepte, metode,
tehnici, procedee şi instrumente care asigură tratarea informaţiilor interne şi externe, în
vederea formulării unor aprecieri referitoare la situaţia economico-financiară a unui agent
economic, identificarea factorilor, cauzelor şi condiţiilor care au determinat-o, din punct
de vedere al utilizării eficiente a resurselor umane, materiale şi financiare.
Analiza economico-financiară cercetează fenomenele din punct de vedere
economic, esenţialul constituindu-l sesizarea relaţiilor cauză-efect. Diagnosticul
economico-financiar reprezintă finalitatea analizei economico-financiare.
Analiza economico-financiară studiază mecanismul de formare şi modificare a
fenomenelor economice prin descompunerea lor în elemente componente, în părţi
simple şi prin stabilirea factorilor de influenţă.
Ca activitate practică, analiza economico-financiară are un caracter permanent,
deoarece prin valorificarea informaţiilor furnizate de sistemul şi politicile contabile, se
pot formula concluzii pertinente asupra activităţii întreprinderii.
Analiza economico-financiară ajută utilizatorii să înţeleagă cadrul metodologic al
cunoaşterii şi folosirii resurselor umane, materiale şi financiare, precum şi aspecte
deosebit de importante pentru orice entitate: producţia şi comercializarea acesteia,
veniturile şi cheltuielile, poziţia şi performanţa financiară, fluxurile de trezorerie,
gestionarea potenţialului intern.
Interpretarea rezultatelor analizei economico-financiare se realizează prin
intermediul relaţiei cauză-efect şi oferă suportul unor concluzii necesare elaborării uni
diagnostic financiar de evaluare a punctelor tari şi a punctelor slabe ale activităţii
întreprinderii.
 Analiza economico-financiară cercetează fenomenele din punct de vedere
economic, esenţialul constituindu-l sesizarea relaţiilor cauză-efect. Spre deosebire de
analiză, sinteza presupune o examinare a elementelor unui fenomen în unitatea sa.
Diagnosticul economico-financiar reprezintă finalitatea analizei economico-
financiare.
Analiza economico-financiară studiază mecanismul de formare şi modificare a
fenomenelor economice prin descompunerea lor în elemente componente, în părţi
simple şi prin stabilirea factorilor de influenţă.
Descompunerea se face în trepte, de la complex la simplu, în vederea identificării
cauzelor finale care explică o anumită stare de fapt la un moment dat.
Analiza economico-financiară se defineşte prin următoarele:
 elementele, reprezintă părţi componente ale fenomenului analizat;
 factorii, sunt forţe motrice care provoacă, determină un fenomen, un
rezultat;
 cauzele finale, reprezintă acele împrejurări care în anumite condiţii explică
apariţia unui fenomen precum şi starea şi evoluţia acestuia.
Analiza economico-financiară are un caracter complex întrucât:
 acelaşi efect poate avea cauze diferite (reducerea cheltuielilor la 1000 lei
cifră de afaceri poate fi datorată: creşterii productivităţii muncii, reducerii
costului cu materiile prime, reducerii costului cu salariile personalului);
 aceiaşi cauză poate produce efecte diferite;
 efecte diferite se pot combina dând o rezultantă a complexului de factori sau
forţe;
 complexitatea şi intensitatea cauzei pot determina nu doar intensitatea
fenomenului ci şi calitatea lui;
 în realitatea obiectivă însuşirile esenţiale se combină cu cele neesenţiale,
secundare sau întâmplătoare;
 în fenomenul analizat pot apărea însuşiri pe care nu le-a avut nici unul din
elementele fenomenului.

1.3 Tipuri de analiză

Analiza postfactum presupune cercetarea unei activităţi desfăşurate şi urmăreşte

relevarea modului de îndeplinire a obiectivelor stabilite.
Analiza previzională se desfăşoară înaintea fenomenului cercetat şi presupune
estimarea evoluţiei acestuia.
Analiza calitativă urmăreşte esenţa fenomenului, însuşirile principale ale
acestuia, respectiv factorii care determină fenomenul. Prin această analiză calitativă se
foloseşte principiul descompunerii în trepte ce permite trecerea de la o esenţă mai puţin
profundă la una mai profundă.
Analiza cantitativă presupune cercetarea fenomenului prin determinări
comensurabile exprimate prin greutate, volum, suprafaţă, durată.
Procesul de analiză economico-financiară reprezintă inversul evoluţiei reale a
fenomenului. Drumul pe care-l parcurge analiza poate fi redat în următoarele etape:
a. Stabilirea obiectului analizei, presupune constatarea anumitor fapte,
fenomene, rezultate. Delimitarea se face în timp şi spaţiu, calitativ şi
cantitativ, utilizând anumite metode de calcul şi evaluare.
b. Stabilirea elementelor, factorilor şi cauzelor fenomenului studiat. Stabilirea
elementelor presupune efectuarea unei analize structurale. Factorii se
urmăresc în mod succesiv, plecând de la cei cu acţiune directă la cei cu acţiune
indirectă până la stabilirea cauzelor finale.
c. Determinarea corelaţiei dintre fiecare factor şi fenomen analizat precum şi a
corelaţiilor dintre diferiţii factori care acţionează. Se urmăreşte practic relaţia
cauză-efect şi raporturile dintre factori.
d. Măsurarea (cuantificarea) influenţelor elementelor şi factorilor asupra
modificării fenomenului studiat, se face cu ajutorul analizei calitative.
e. Sintetizarea rezultatelor analizei, presupune stabilirea concluziilor şi
aprecierilor asupra activităţii studiate.
f. Elaborarea măsurilor are rolul să asigure folosirea optimă a resurselor şi
sporirea eficienţei în viitor.

1.4 Utilizatorii rezultatelor gestiunii şi analizei economico-

financiare

Situaţiile financiare reprezintă principala sursă de informaţii pentru diversele

categorii de utilizatori interesaţi de poziţia şi performanţa financiară a întreprinderii, şi
constituie în acelaşi timp o bază bună pentru orice analiză financiară.
Principalii utilizatori ai informaţiilor furnizate de analiza economico-financiară
sunt:
1) Furnizorii de capital, includ:
 acţionarii (interesaţi de performanţele curente ale investiţiei);
 investitorii în obligaţiuni (interesaţi de capacitatea de plată a întreprinderii);
 băncile şi alţi investitori (interesaţi de capacitatea de plată şi gradul de
îndatorare al firmei).
2) Partenerii de afaceri, cuprind;
  furnizorii (interesaţi de dezvoltarea viitoare cu partenerii comerciali şi
solvabilitatea firmei);
 clienţii (interesaţi de stabilitatea financiară, calitatea produselor);
 angajaţii şi organizaţiile sindicale (interesaţi de securitatea locurilor de
muncă, salarii).
3) Statul, reprezentat de:
 direcţiile de finanţe (interesate de profit, valoarea adăugată);
 guvernul (formarea politicilor economice, probleme sociale, solvabilitatea
firmei);
 autorităţile locale (emisiunea de obligaţiuni, acordarea de facilităţi, atragerea
investitorilor).
4) Alţi utilizatori, includ:
 managementul firmei (analiza propriilor rezultate şi performanţe economico-

financiare);
 organizaţiile profesionale (reducerea interferenţelor statului în activităţile

firmei);
 analiştii şi consultanţii (furnizarea de informaţii pentru cei interesaţi);

 auditorii (evaluarea activelor şi datoriilor, continuitatea activităţii);

 publicul.

Metodele şi tehnicile calitative utilizate în analiza economico-financiară sunt

următoarele:
A. Diviziunea şi descompunerea rezultatelor;
B. Gruparea;
C. Comparaţia;
D. Modelarea fenomenelor economice.

Metodele de analiză cantitativă permit măsurarea acţiunii fiecărui element sau

factor asupra rezultatului analizat, prin care se dă finalitate de mărime şi sens legăturilor
cauzale, de a reliefa factorii cu acţiune mai importantă asupra rezultatelor şi de a aprecia
măsura în care au fost folosite resursele întreprinderii. Metodele cantitative utilizate sunt
următoarele: metoda bilanţieră, metoda substituirilor în lanţ, metoda corelaţiei, metoda
scorurilor, metoda ratelor, metoda calculului matricial, metoda Pareto, metode ale
cercetării operaţionale.