LUCEAFĂRUL – MIHAI EMINESCU

Continuând principiile pașoptiste, sintetizate în articolul-program „Introducție”, Titu

Maiorescu luptă împotriva „formelor fără fond” și încearcă să aducă în literatura noastră
calitatea și profesionalismul. Alături de ceilalți membri fondatori ai societății „Junimea”,
Petre P. Carp, Vasile Pogor, Theodor Rosetti și Iacob Negruzzi, desfășoară activități
vizionare pentru tânăra țară, în special ca reprezentanți ai Partidului Conservator și prin
intermediul revistei „Convorbiri literare”.
În ceea ce privește activitatea literară, aproape toți scriitorii marcanți ai epocii au
cochetat cu „Junimea”, dar patru dintre ei rămân totuși nume de referință: Mihai Eminescu,
Ion Creangă, Ioan Slavici și Ion Luca Caragiale, adică Poetul, Povestitorul, Nuvelistul și
Dramaturgul. Aceștia și-au scris opera într-o română utilizată de oamenii simpli,
transformând-o indirect în varianta oficială și facilitând utilizarea alfabetului latin și a scrierii
fonetice. În plus, prietenia celor patru mari clasici depășește spațiul biografiei, lăsând în urmă
opere și articole înziarul „Timpul”, dar mai ales pagini inestimabile de manuale și dicționare.
Poemul „Luceafărul” de Mihai Eminescu a fost publicat pentru prima dată în anul
1883 în almanahul societății literare „România Jună”. Un an mai târziu, opera a fost
publicată în prima ediție a volumului „Poesii”. Mulți dintre criticii literari români consideră
acest poem drept cea mai remarcabilă operă semnată de Mihai Eminescu.
Poemul are ca sursa principala de inspiratie basmul popular romanesc ,,Fata in
gradina de aur’’, cules de germanul Kunisch, valorificat mai intai intr-un basm si apoi
prelucrat in cinci variante succesive. Un alt izvor, in afara de cel folcloric, care a penetrat
benefic in poemul deplinei sale maturitati artistice, este vasta si profunda cultura
eminesciana.
In aceasta opera, se intalnesc toate cele trei genuri literare, impletite intr-o armonie
perfecta. Genul liric se defineste prin exprimarea directa a gandurilor si sentimentelor
poetului privind idealul de iubire absoluta si conditia geniului ca simbol al eternitatii: "Tu-mi
ceri chiar nemurirea mea / in schimb pe-o sarutare, / Dar voi sa stii- asemenea / Cat te iubesc
de tare".
Genul epic este ilustrat de epica poemului care respecta subiectul narativ al basmului
popular, pe care Eminescu o imbogateste cu valente filozofice profunde.
Genul dramatic este motivat de existenta personajelor (Catalin, Catalina, Luceafarul,
Demiurgul, fata de imparat), de dialogul dintre ele, precum si de drama neputintei omului
obisnuit de a accede spre valori superioare si drama omului de geniu neinteles de societate, in
aspiratia sa spre absolut.
Tema poemului este problematica geniului în raport cu lumea, iubirea şi cunoaşterea.
Iubirea se naşte lent din starea de contemplaţie şi de visare, în cadru nocturn, relizat prin
motivele romantic prezente la inceputul poemului. Tema este conturata de urmatoarele
motive literare: luceafărul, marea, castelul, fereastra, oglinda. Acestea susţin atmosfera de
contemplaţie şi de visare în care se naşte iubirea dintre Luceafăr şi fata de împărat. Motivul
îngerului şi motivul demonului sugerează chipurile sub care se arată Luceafărul, amplificând
tensiunea lirică a trăirii emoţiei.
Partea a intaia a poemului este o splendida poveste de iubire, imaginarul poetic fiind
de factura romantica. Iubirea se naste lent dintr-o stare de visare, in cadru nocturn, realizat
din motive romantice. Fata aspira spre absolut iar spiritul superior simte nevoia
materialitatii.La prima chemarea fetei, Luceafarul se smulge din sfera sa pentru a se intrupa.
.In aceasta ipostaza, Luceafarul are o frumusete angelica, ”par de aur moale”. Cea de a doua
intrupare, reda ipostaza demonica. Luceafarul vrea sa eternizeze iubirea lor oferindu-i mai
intai imparatia oceanului, apoi a cerului, insa fata il respinge si ii cere sa devina muritor.
Luceafarul accepta sacrificiul ”Tu-mi ceri chiar nemurirea mea/In schimb pe-o sarutare”.
In partea a doua, idila dintre fata de imparat, Catalina, si pajul, Catalin, infatiseaza
usurinta cu care se stabileste legatura sentimentala intre doi oameni din planul terestru.
Asemanarea numelor sugereaza faptul ca ambii tineri fac parte din aceeasi categorie, adica a
omului comun.
Partea a treia este divizata in trei secvente poetice: zborul cosmic, rugaciunea,
convorbirea cu Demiurgul si eliberarea.
In dialogul cu Demiurgul, Luceafarul doritor de viata finita, este numit Hyperion. El
cere Demiurgului sa il dezlege de nemurire fiind gata de sacrificiu, dar Demiurgul refuza
cererea Luceafarului deoarece acesta face parte din ordinea primordiala a cosmosului iar
desprinderea sa ar duce la haos.
In partea a patra peisajul este tipic eminescian, scenele de iubire se petrec departe
de lume, sub crengile de tei inflorite, in singurtate si liniste, sub lumina blanda a lunii. In
finalul poemului, geniul se izoleaza indurerat de lumea comuna, asumandu-si destinul de
esenta nepieritoare.
Titlul susţine alegoria pe tema romantică a locului geniului în lume, văzut ca fiinţă
solitară şi nefericită, opusă omului comun. Alegoria înseamnă că povestea, personajele,
relaţiile dintre ele sunt transpuse într-o suită de metafore, personificări şi simboluri.
Totodată, titlul uneşte două mituri: unul românesc, al stelei călăuzitoare şi altul grecesc, al lui
Hyperion (“cel care merge pe deasupra”), sugerând natura duală a personajului de tip
romantic.
În relația dintre Hyperion și Cătălina, poetul opune luceafărului, într-o antiteză
romantică, pe Cătălin.
Pentru a reliefa mai bine contrastul dintre Luceafăr și Cătălin, reprezentant al lumii în
care geniul nu este prețuit, poetul îl plasează pe cel din urmă pe treapta socială cea mai de
jos. Însușirile principale ale tânărului sunt viclenia și îndrăzneala. Chiar și înfățișarea sa –
,, Cu obrăjei ca doi bujori de rumeni’’ – este în antiteză cu cea a Luceafărului care
este ,,palid, străveziu’’, cu ochii lucind ,,himeric’’.
In concluzie, poemul ,,Luceafarul" este cea mai inalta expresie a poeziei romanesti,
deoarece reuneste "aproape toate motivele, toate ideile fundamentale, toate categoriile lirice
si toate mijloacele lui Eminescu, poemul fiind intr-un fel si testamentul lui poetic, acela care
lamureste posteritatii chipul in care si-a conceput propriul destin". (Tudor Vianu)