1.

DEFINIREA PERSONALITĂŢII CA OBIECT DE STUDIU PSIHOLOGIC

Personalitate - numim totalitatea trăsăturilor morale şi intelectuale proprii unei

persoane, prin care se evidenţiază individualitatea acestuia
Personalitatea este un individ conştient, care ocupă o anumită situaţie în societate şi
îndeplineşte un anumit rol social.
Venind pe lume în calitate de individ, omul devine personalitate. Încă din copilărie fragedă,
individul se include într-un anumit sistem de relaţii sociale, fiind membru al unei grupe sociale,
care îl şi formează ca personalitate. Orice om matur, concret, normal care stabileşte relaţii socio-
culturale adecvate este o personalitate.
Personalitatea este întotdeauna unică, originală, singulară şi irepetabilă.
Termenul personalitate – cu rădăcina în persona – în pofida faptului că are un caracter
foarte abstract, a intrat în circuitul comunicării din cele mai vechi timpuri. În latina clasică se
folosea numai cuvântul persona, care, iniţial, însemna mască, aparenţă. Treptat, sensul
termenului s-a întregit, conferindu-i-se o funcţie distinctivă nouă – acea de a reprezenta şi
actorul din spatele măştii. Astfel, persona a ajuns să exprime reunirea trăsăturilor psihomorale
interne şi psihofizice externe.
În zilele noastre se vorbeşte tot mai mult despre personalitatea unui om şi impactul acesteia
asupra societăţii. „Personalitatea umană” este un subiect vast, căruia i s-au dat numeroase
interpretări şi definiţii. În a. 1931, G.W. Allport enumera peste 50 de definiţii, iar astăzi
McClelland găseşte peste 100 de definiţii ale termenului. Cu toate acestea, subiectul rămâne încă
foarte puţin cunoscut.
Termenul de personalitate se foloseşte în accepţiuni foarte diferite, dobândind astfel un
caracter polisemantic. Deosebirile semantice se evidenţiază în cadrul principalelor discipline
socio-umane, care şi-l includ în sistemul lor conceptual: sociologia, politologia, etica, istoria,
pedagogia, psihologia. De exemplu: sociologia şi politologia - prima foloseşte termenul respectiv
în sens diferenţial-restrictiv, atribuindu-l indivizilor, care, prin contribuţia adusă într-un sector
sau altul al culturii materiale şi spirituale, se ridică deasupra celorlalţi; cea de-a doua, dimpotrivă,
foloseşte acest termen în sens larg, pentru a desemna orice om normal ca membru al unei
comunităţi sociale (personalitatea exprimând, în acest caz, modul specific de organizare
psihocomportamentală a omului în contextul vieţii sociale, al culturii şi istoriei).
Psihologia operează cu termenul de personalitate cu referire la orice om normal. Fiecăruia
dintre noi, ea ne atribuie calificativul „personalitate”.

1
 În Dicţionar de psihologie (Norbert Sillamy) personalitatea este definită ca: „…element
stabil al conduitei unei persoane, ceea ce o caracterizează şi o diferenţiază de o altă persoană”.
Pentru sociologie personalitatea este „expresia socioculturală a individualităţii umane”.
(„Dicţionar de Sociologie” – coord. C. Zamfir, L. Vlasceanu).
După A.Т. Аsmolov personalitatea este totalitatea, sistemul însuşirilor individual-specifice
ale omului, create în decursul vieţii, cu care se apreciază specificul în mentalitatea şi
comportamentul omului concret. Ea se formează în primul rând prin rolul său social, pe care-l
îndeplineşte.
O definiţie mai structurală este cea propusă de H.C. Warren: „Personalitatea este întreaga
organizare mintală a fiinţei umane în orice stadiu al dezvoltării sale. Ea îmbrăţişează fiecare
aspect al caracterului uman: intelect, temperament, abilitate, moralitate şi fiecare atitudine, care
s-a format în cursul vieţii cuiva”.
După R. Linton: - Personalitatea este ansamblul organizat al proceselor şi stărilor
psihofiziologice aparţinând individului.
Menţionăm şi definiţia propusă de P. Lecky, care subliniază rolul factorului cognitiv
subiectiv în organizarea internă: „Personalitatea este o schemă unificată a experienţei, o
organizare de valori, care sunt compatibile între ele”.
Încheiem seria definiţiilor prin structura internă cu formularea, pe care ne-o propune
însuşi G. Allport: „Personalitatea este organizarea dinamică în cadrul individului a acelor
sisteme psihofizice, care determină gândirea şi comportamentul său”.
„Prima naştere a personalităţii” se leagă de momentul cristalizării „conştiinţei de sine”,
care presupune şi raportarea critică la propriile acte de conduită, la propriile dorinţe, prin
comparare cu alţii; aplicarea la sine a aceloraşi criterii, condiţii şi restricţii care se aplică altuia.
Întreaga evoluţie a personalităţii se desfăşoară pe fondul interacţiunii contradictorii dintre
„conştiinţa obiectiv㔺i „autoconştiinţă”.

PERSONALITATEA
se prezintă ca subiect uman privit în
3 ipostaze (înfăţişări):

1. Subiect pragmatic - 2. Subiect epistemic 3. Subiect axiologic

al acţiunii, al al cunoaşterii purtător şi generator
transformării de valori
Homo faber Homo sapiens Homo valens

2
 Utilizarea noţiunii de „personalitate”, presupune examinarea omului ca subiect (creator)
şi obiect (operă) a procesului social-istoric, manifestându-se sub forma unui sistem de atribute
bio-psiho-sociale: de structuri psihice inedite care se exteriorizează în activitatea de cunoaştere
senzorială şi logică a lumii, stări şi însuşiri, cu o structură mai organizată şi caracterizate printr-o
stabilitate relativă, comportamente, subordonate manifestărilor caracterial-temperamentale şi
orientate de valorile individuale – produs al motivaţiei, toate acestea fiind raportate la ambianţa
naturală şi umană şi la criteriile normativ-valorice ale ei.
Modelul personalităţii include:
 apartenenţa la specia umană;
 manifestarea biologică - ceea ce o prezintă ca pe o entitate caracterizată de anumite
calităţi fizico – somatice;
 unicitatea psihică - singurul exponent al lumii vii dotat cu raţiune şi voinţă:
 dependenţa socială – tendinţa de identificare cu un anumit cadru cultural, preluare şi
perpetuare a valorilor lui;
 creativitatea - implicarea în influenţarea şi transformarea ambianţei naturale şi sociale;
 congruenţa – adaptarea la schimbare.
Alt aspect al abordării personalităţii scoate în evidenţă forţele umane, propunând în calitate
de model principiul mobilizării în care se includ în calitate de componente:
1. Energia – forţa psihică de bază;
2. Instinctul – mobilurile genetice şi pulsiunile inconştiente;
3. Răspunsul reflex condiţional la acţiunea stimulilor din ambianţă;
4. Întipărirea – capacitatea ereditară (sub formă de reflexe înnăscute) de reacţionare
sensibilă;
5. Achiziţia – învăţarea, dezvoltarea pe parcursul vieţii;
6. Motivaţia – stimularea internă;
7. Socializarea – adaptarea la mediul social;
8. Identificarea – realizarea „Eu-lui”;
9. Inteligenţa – interiorizarea mintală, rezolvarea de probleme, crearea de modele de viată.
10. Homeostaza – echilibrul psihofiziologic.
Pentru a înţelege mai bine, e nevoie să cunoaştem şi determinativele Personalităţii :
1. Organizarea dinamică – formarea structurilor sau ierarhiilor de idei şi deprinderi, care
ghidează şi organizează în mod dinamic activitatea;
2. Psihofizica – personalitatea nu este nici pur psihică (mentală), nici pur biologică
(nervoasă), ci o unitate complexă psihofizică;

3
 3. Sistemele – orice sistem este un complex de elemente într-o interacţiune reciprocă. O
deprindere este un sistem, la fel şi un sentiment, o trăsătură, un concept, un stil de comportare.
Aceste sisteme există în mod latent în organism chiar când nu acţionează. Sistemele sunt
„potenţialul nostru de activitate”;
4. Tendinţe determinate – personalitatea este ceva şi face ceva. Sistemele psihofizice
latente motivează sau direcţionează o activitate şi o gândire specifică atunci când intră în acţiune.
Toate sistemele, care compun personalitatea, trebuie considerate ca tendinţe determinate. Ele
exercită o influenţă directoare asupra tuturor actelor expresive, prin care personalitatea ajunge să
fie cunoscută.
5. Caracteristicele – „orice comportament şi orice gândire sunt caracteristice persoanei şi
sunt unice și irepetabile pentru aceasta”;
6. Comportamente şi gândire – „personalitatea se manifestă, se dezvoltă în ceea ce
gândeşte, simte şi face omul. Aceşti doi termeni constituie o etichetă pentru a desemna tot ceea
ce poate un individ să facă”.
Personalitatea este o realitate complexă, care nu poate fi studiată de o singură ştiinţă. E
evident faptul că ea trebuie să facă obiectul a cel puţin trei grupe de ştiinţe: biologice,
psihologice şi socio-culturologice.
Luată sub aspect psihologic, personalitatea se identifică, în linii mari, cu programele şi
structurile sistemului psihic uman (SPU).
Scopul principal al personalităţii constă în realizarea sa.
Fiecare om în societate este liber să-şi aleagă calea vieţii, studiile, profesia etc. Societatea
apreciază personalitatea după valoarea socială a scopurilor sale. Cu cât mai valoros este scopul
cu atât mai activă este personalitatea şi respectiv contribuţia ei pentru societate