Autoeducatia

de wladescuIanuarie 11, 2015

1. AUTOEDUCAȚIA – DELIMITǍRI CONCEPTUALE Autoeducaţia a fost
considerată fie ca finalitate, fie ca scop al procesului de educaţie. Considerarea
acesteia ca finalitate presupune conceperea şi realizarea unor lecţii care să urmărească
sprijinirea elevilor în cunoaşterea de sine. Procesul de formare a omului începe de la
cea mai fragedă vârstă, prin îngrijirile date de părinţi. Pe parcursul ontogenezei, o dată
cu dezvoltarea conştiinţei de sine, omul devine din obiect al educaţiei, subiect al
acestui proces. Datorită faptului că educaţia nu are un punct în care se termină,
datorită faptului că omul se perfecţionează pe tot parcursul vieţii sale, autoeducaţia
devine din rezultat scop al educaţiei. Rezultatul reprezintă măsura în care a fost
realizat scopul iar un anumit rezultat, înainte de a fi obţinut trebuie să fie anticipat ca
scop. Procesul autoeducaţiei este înţeles ca o activitate socială, colectivă, care nu are
nimic în comun cu munca individuală. Din rezultat, autoeducaţia devine condiţie a
educaţiei, în sensul că ea condiţionează eficienţa acestui proces. Este acceptată de
către toţi pedagogii ideea conform căreia nu există educaţie fără participare, fără
angajarea deplină a educatului în propria sa formare. Autoeducaţia poate fi privită şi
ca un criteriu de evaluare a educaţiei deoarece o educaţie este cu atât mai eficientă, cu
cât ea reuşeşte să implice în mai mare măsură educatul în propria sa formare.
2. Educaţia, autoeducaţia şi educaţia permanentă sunt în strânsă legătură. În ordine
cronologică, prima apare educaţia care creează condiţiile necesare pentru apariţia
autoeducaţiei: motivaţie, priceperi, deprinderi, tehnici de muncă intelectuală. Prin
intermediul autoeducaţiei, educaţia devine permanentă, pregătirea pentru viaţă fiind un
proces continuu, permanent.
3. Preocupări de autoeducaţie au existat din cele mai vechi timpuri. S-au elaborat
numeroase lucrări care abordează această temă, dar nu s-a ajuns la un consens privind
conţinutul noţiunii de autoeducaţie datorită legăturii foarte strânse care există între
acest concept şi cele de educaţie, instruire, autoinstruire, educaţie permanentă. Unii
pedagogi consideră autoeducaţia ca fiind activitatea fiinţei umane desfăşurată în
scopul perfecţionării propriei personalităţi[1] iar alţii munca individuală în scopul
automodelării unor capacităţi intelectuale, a unor sentimente, atitudini şi trăsături de
personalitate[2]. Conform opiniei Stelianei Toma, autoeducaţia presupune parcurgerea
unui proces îndelungat la nivelul sistemului educativ, la nivelul influenţelor exercitate
de ceilalţi şi la nivelul individului. Conceptul pedagogic de autoeducaţie defineşte o
direcţie principală de evoluţie a educaţiei care vizează transformarea obiectului în
subiect al educaţiei, respectiv a educatului în educator[3].
4.
5. CONDIȚIILE ȘI DINAMICA AUTOEDUCAȚIEI Condiţiile autoeducaţiei sunt
de natură socială, psihologică şi pedagogică. Omul este o fiinţă socială şi dezvoltarea
sa este influenţată şi condiţionată de dezvoltarea societăţii. În vederea satisfacerii
acestor cerinţe ale societăţii, autoeducaţia nu trebuie să însemne renunţarea la
individualizare, ci perfecţionarea personalităţii deoarece personalitatea este unică.
Omul foloseşte condiţiile create de societate pentru a se perfecţiona şi devine astfel
mai util societăţii. Autoeducaţia presupune conştientizarea faptului că nici o fiinţă nu
trăieşte de una singură, ci este parte a unei societăţi. Societatea oferă modele, membrii
ei se pot influenţa reciproc, se pot ajuta dar se pot şi verifica între ei. Factorii care
influenţează autoeducaţia sunt familia, colegi, prieteni, personalităţi cultural-ştiinţifice.
Școlarii sunt influenţaţi de mediul social cel mai apropiat care este clasa de elevi iar
aceste influenţe pot fi pozitive şi negative. Conform opiniei unor alţi pedagogi,
 vârsta preadolescenţei este prima vârstă la care autoeducaţia se poate realiza deoarece
atunci apare capacitatea de autodirijare comportamentală şi de autoreglare a deciziilor,
autocunoaşterea şi autoaprecierea obiectivă. Vârsta adolescenţei este considerată
vârsta autoeducaţiei deoarece acum sunt evidente preocupările de autoformare
conştientă şi un anumit nivel de autocunoaştere. Printre factorii noi care stimulează
procesul de autoeducaţie sunt amintiţi idealul de viaţă, obligaţiile şcolare, familiale,
sociale, prietenia. La vârsta adultă, necesitatea autoperfecţionării este cerută de
exigenţele, de modificările activităţii profesionale. Progresele rapide ale ştiinţei şi
tehnicii fac necesară reîmprospătarea periodică a cunoştinţelor şi deprinderilor. La
vârsta a treia, autoeducaţia se referă la diminuarea efectelor legate de intrarea în
statutul de pensionar şi urmăreşte păstrarea sănătăţii fizice şi psihice pentru o perioadă
cât mai îndelungată.
6. În literatura de specialitate sunt avansate două categorii de premise pedagogice
ale autoeducaţiei: strategice şi operaţionale. Premisele strategice se referă la
proiectarea, realizarea şi dezvoltarea unei educaţii de calitate. Obiectivele propuse
trebuie urmărite zilnic, săptămânal, semestrial iar proiectarea trebuie să aibă în vedere
integrarea şcolară, profesională şi socială. Este necesară o evaluare corectă a reuşitelor
şi nereuşitelor, a succeselor şi insucceselor şcolare dar şi o motivare continuă spre noi
performanţe.
7. Cauzele psihologice împart procesul de autoeducaţie în două perioade: perioada
pregătirii pentru autoeducaţie care este vârsta preşcolară şi vârsta şcolară mică şi
perioada autoeducaţiei propriu-zise. Unii autori constată încă de la vârsta preşcolară
tendinţele de perfecţionare a mişcărilor, de independenţă şi de acţiune. Sunt pedagogi
care afirmă că aceste tendinţe sunt baza autoeducaţiei intelectuale şi îşi au rădăcina în
instincte înnăscute cum sunt: instinctul de explorare, de curiozitate, nevoia de noutate
şi de varietate. Aceşti pedagogi susţin de asemenea, că la această vârstă se formează
deprinderi volitive şi de organizare a activităţii. Pentru ca deprinderile igienico-
sanitare, de autoservire să devină deprinderi volitive, copiii trebuie să le considere
ceva de la sine înţeles şi să le facă în mod independent. La vârsta şcolară mică,
premisele psihologice ale autoeducaţiei sunt asigurate prin consolidarea deprinderilor
dobândite, formarea deprinderii de a învăţa, cultivarea disciplinei în activitatea
intelectuală şi stimularea reuşitei.
8.
9. AUTOEDUCAȚIA ȘI AUTOCUNOAȘTEREA Cunoaşterea de sine ne ajută să
ne apreciem în mod obiectiv şi să evităm atât subaprecierea care ne face să vedem
numai lipsurile şi neajunsurile, generând lipsa de încredere în capacităţile proprii, cât
şi supraaprecierea care duce la automulţumire şi la scăderea exigenţei faţă de noi
înşine. Procesul autocunoaşterii presupune folosirea unor surse cât mai variate:
acţiunea, relaţiile cu oamenii, informaţia ştiinţifică şi arta. Orice activitate, indiferent
de natura ei, reprezintă o sursă de autocunoaştere. Între autocunoaştere şi
autoeducaţie există o strânsă legătură, ele completându-se şi influenţându-se reciproc.
Activitatea de autoeducaţie presupune, pe lângă autocunoaştere, o voinţă puternică,
răbdare şi perseverenţă, aplicarea metodelor şi procedeelor. Metodele şi procedeele
autocunoaşterii nu sunt altele decât cele ale autoeducaţiei, chiar dacă unele dintre ele
sunt folosite în special în scopul autocunoaşterii.
10.
11. Cunoaşterea de sine se realizează într-un mod obiectiv prin comunicarea cu
oamenii deoarece cunoscând pe alţii ne cunoaştem mai bine pe noi înşine. Studii
experimentale au demonstrat că în copilărie nu poate avea loc cunoaşterea de sine.
Începând din preadolescenţă se constată o confruntare a eu-lui cu cei din jur. Prin
 comparaţie cu alţii putem observa la timp deosebiri între ceea ce suntem şi ceea ce ar
trebui să fim la un moment dat, putem selecta şi asimila modele şi norme sociale.
Informaţiile ştiinţifice pe care le acumulăm în şcoală, în facultate ne ajută nu numai să
cunoaştem lumea înconjurătoare, ci şi propria personalitate. Sunt amintite de către
pedagogi patruzeci de ştiinţe care studiază omul fie ca fiinţă biologică, fie ca fiinţă
psiho-socială. Efectuarea de teste psihologice ne ajută nu doar să petrecem plăcut
timpul liber, ci şi să cunoaştem şi să ne dezvoltăm personalitatea. Aceste teste
psihologice sunt relevante numai dacă sunt aplicate de profesionişti iar datele obţinute
pe aceste căi nu reuşesc să angajeze întreaga personalitate. Arta şi literatura reprezintă,
alături de psihologie, o importantă sursă de autocunoaştere deoarece oferă modele de
oameni care au ieşit din anonimat, care au făcut ceva deosebit în viaţă. Literatura
reprezintă un izvor inepuizabil de emoţii estetice, de informaţii psihologice care sunt
folositoare în procesul autocunoaşterii.
12. Punctul de plecare în procesul de autoeducaţie îl constituie, după opinia unor
pedagogi, cunoaşterea de sine. Înainte de a încerca să se schimbe, omul trebuie să se
cunoască foarte bine, să-şi ştie limitele. Cine nu acceptă că are limite şi nu şi le
cunoaşte, nu se poate autoeduca. Cunoaşterea calităţilor ne sporeşte încrederea în
forţele proprii, iar cunoaşterea neajunsurilor ne mobilizează pentru înlăturarea lor.
13.
14. METODE DE AUTOCONTROL ÎN AUTOEDUCAȚIE Ca mijloc de
autoeducaţie, autoobservarea constă în observarea conduitei şi a trăirilor personale,
pentru folosirea ei fiind necesar un spirit autocritic dezvoltat. Se cunosc două forme
mai importante ale autoobservaţiei: autoobservaţia directă, nemijlocită şi
autoobservaţia retrospectivă, pe baza memoriei. Autoobservaţia retrospectivă are
avantajul că se poate repeta, aceleaşi evenimente pot fi privite din unghiuri diferite,
dar prezintă dezavantajul da a fi mai generală deoarece unele detalii nu se păstrează în
memorie. Autoobservaţia poate căpăta şi forme nedorite, ea poate trece în contemplare
pasivă, narcisism care sunt dăunătoare procesului de autoeducaţie. Capacitatea de
autoobservaţie se dezvoltă prin antrenament, prin exerciţii, de aceea, este foarte
important ca încă din anii de şcoală, elevii să participe activ la observarea fenomenelor
şi proceselor naturale. Făcând observaţii asupra plantelor şi animalelor, asupra
schimbărilor în natură, elevii îşi dezvoltă priceperea de a observa şi analiza
fenomenele şi procesele naturale şi sociale. Autocontrolul este descris în cărţile de
pedagogie ca fiind nu doar o trăsătură de personalitate, ci şi unul din mecanismele de
autoreglare. La început, autocontrolul se realizează ca îndeplinire a cerinţelor externe
pentru ca mai apoi să fie rezultatul cerinţelor interne. Bazele autocontrolului se pun în
copilărie, odată cu îndeplinirea primelor acţiuni independente. Sub îndrumarea
adulţilor, copilul află dacă s-a îmbrăcat bine, dacă a pus pantoful drept la piciorul
drept, dacă s-a încheiat la toţi nasturii, dacă ţine bine creionul. Autocontrolul învăţării
se realizează în învăţământul primar prin citire repetată şi povestire iar în ciclul
gimnazial prin reproducerea schemei lecţiei. Pedagogii atrag atenţia asupra faptului că
o slabă dezvoltare a autocontrolului este rezultatul minimalizării rolului tinerilor,
considerarea acestora ca fiind insuficient de maturi. Un rol deosebit în dezvoltarea
autocontrolului îl are autoraportul care poate avea forme diferite: evidenţa zilnică,
observaţia scrisă, evidenţa nerealizărilor, consemnarea progreselor. Autoraportul
presupune o autoevidenţă a activităţii desfăşurate, o autoanaliză şi o autoevaluare a
propriei activităţi.
15.
16. Autoanaliza presupune obţinerea unei imagini despre sine prin investigaţii şi
meditaţie, evidenţiind laturile pozitive şi negative, motivele şi scopurile activităţii.
 Folosirea acestei metode necesită un grad ridicat de maturitate, persoana trebuind să se
privească cu ochii altuia, dar nu ai unui observator trecător ci ai unui observator activ.
Toţi pedagogii subliniază necesitatea îndrumării şi stimulării preocupărilor de
autoanaliză şi recomandă, în acest scop, folosirea compunerilor pe teme cum ar fi
„Trăsăturile mele pozitive şi negative”, compararea personalităţii elevilor cu cea a
personajelor literare studiate.
17.
18. METODE DE AUTOSTIMULARE ÎN AUTOEDUCAȚIE Autoconvingerea
depinde de optimismul subiectului, starea lui afectivă, cultura şi inteligenţa acestuia.
Autoconvingerea se îmbină cu alte convingeri manifestate de părinţi, prieteni,
profesori. Aceasta se poate întâmpla atunci când individul nu este convins de
corectitudinea hotărârii luate şi cere ajutorul celor din jur. Autoconvingerea se încheie
prin luarea unei hotărâri(Gata!, Ajunge!) şi folosirea ei în procesul autoeducaţiei
presupune un anumit nivel de maturitate deoarece individul trebuie să argumenteze
alegerea pe care o face. Din această cauză, această metodă este folosită mai ales la
vârsta adolescenţei şi tinereţii. Autocomanda este văzută de Andrei Barna ca o
metodă de autostimulare a autoeducaţiei spre deosebire de Ioan Comănescu care nu o
ia în considerare. Autocomanda este folosită de la vârsta preadolescenţei dar are
eficienţă scăzută la această vârstă deoarece preadolescenţii au tendinţa de a amâna
executarea autocomenzii. Este subliniată legătura dintre autoconvingere şi
autocomandă. Pe de o parte, autocomanda este mai eficientă dacă este susţinută de
autoconvingere, iar pe de altă parte, autoconvingerea se încheie cu luarea unei hotărâri
care se exprimă sub forma autocomenzii. Datorită rolului deosebit de important,
comunicarea este considerată o metodă de autostimulare. Comunicând între ei,
oamenii se cunosc mai bine unii pe alţii dar şi pe sine şi astfel pot aprecia mai bine
meritele dar şi lipsurile. Ca mijloc de autoeducaţie, comunicarea presupune existenţa
unor aptitudini care la rândul lor se autoeducă: priceperea de a asculta şi de a se face
ascultat, de a-şi exprima clar şi corect ideile, de a urmări cu răbdare până la capăt
interlocutorul, atitudinea politicoasă şi respectuoasă faţă de oameni. Pedagogii au
observat o legătură între gradul de comunicativitate şi autoeducaţie în sensul că acele
persoane care au un grad mai înalt de comunicativitate sunt mai preocupate de
autoeducaţie.
19.
20. Autoexersarea este pentru unii pedagogi metoda fundamentală în procesul de
autoeducaţie, iar pentru alţii doar un procedeu în cadrul altor metode. Cei care o
consideră metodă fundamentală susţin că se regăseşte într-o formă sau alta în toate
celelalte metode ale autoeducaţiei, iar cei care o consideră doar un procedeu sunt de
părere că autoexersarea nu poate fi eficientă fără autoanaliză. Exerciţiile reprezintă
metoda cea mai des folosită nu numai în educaţie, ci şi în autoeducaţie şi se poate
aplica la orice vârstă. Lipsa de exerciţiu în orice domeniu conduce la insucces, fiind
dată ca exemplu afirmaţia lui George Enescu dacă nu cânt o singură zi, consecinţele le
simt numai eu, dacă nu exersez două zile, acest lucru e remarcat de colegii mei, dacă
nu exersez trei zile, îşi va da seama şi publicul din sală[4].Autoexersarea se bazează
pe o regulă generală conform căreia, întotdeauna trebuie să începi ce ceea ce este mai
greu.
21. Ioan Comănescu consideră metode diferite de autostimulare spre deosebire de
Andrei Barna: adoptarea unui model, portretul, deviza, resemnarea. Cel din urmă
pedagog considera deviza ca o metodă de precizare a conţinutului autoeducaţiei şi nu
ca o metodă de autostimulare. Acesta consideră că puterea exemplului este mai mare
 decât a altor metode verbale. Educatorii sunt un exemplu pentru elevi, deoarece ei
educă nu numai prin ce spun, ci şi prin acţiunile lor.
22.
23. METODE DE AUTOCONSTRȂNGERE ÎN
AUTOEDUCAȚIE Autoconstrângerea este privită ca o metodă dar şi ca un
rezultat al autoeducaţiei, deoarece puterea omului de a se stăpâni este rezultatul
autoeducaţiei. Metodele de autoconstrângere, spre deosebire de celelalte metode ale
autoeducaţiei, au fost apreciate în mod diferit în literatura pedagogică. Dacă
susţinătorii metodei sunt de părere că omul are tendinţe agresive înnăscute, cei care
neagă necesitatea acestor metode susţin că autoconstrângerea duce la diminuarea
trăirilor interne. Autorenunţarea este o metodă care are un rol deosebit în
formarea trăsăturilor de voinţă şi caracter. Renunţarea la acţiunile şi preocupările
lipsite de importanţă sau care sunt dăunătoare pentru viaţă dezvoltă capacitatea de
autoconducere şi autodirijare a personalităţii, conduce la înlăturarea obişnuinţelor şi
deprinderilor proaste. Prin autoconstrângere, omul trebuie să-şi impună
disciplinarea dorinţelor, stăpânirea acestora pentru a nu deveni robul lor[6].Omul se
poate afla câteodată în situaţii de a face sau a nu face ceva şi autoconstrângerea
îmbracă forma unui autoordin. Omul îşi poate impune să renunţe la unele lucruri, la
anumite dorinţe, plăceri. Autoconstrângerea se poate manifesta şi prin autoeliminare
dintr-un grup care poate fi clasa, grupul de prieteni, pentru a nu prelua modele
negative de comportament. Convinşi că unele lucruri sau fapte pot dăuna, oamenii vor
încerca să le înlăture. Pedagogii au sesizat că adolescenţii întâmpină probleme la
aplicarea metodelor de autoconstrângere deoarece îşi găsesc scuze pentru a nu-şi
impune limite unor plăceri.
24. Autocomutarea se referă la schimbarea intenţionată de către individ a activităţii
desfăşurate, a obiectului preocupărilor sale într-un moment dat[5].Această metodă se
foloseşte în cazul insuccesului repetat într-o activitate, pentru a restabili încrederea în
forţele proprii. Autocomutarea se mai poate folosi şi pentru deconectarea de gânduri
neplăcute, care provoacă stări tensionale. Pe lângă acest rol, autocomutarea formează
capacitatea de conducere de sine, autodirijarea personalităţii. Autocomutarea are două
forme: autocomutarea gândurilor şi autocomutarea acţiunilor. Dacă autocomutarea
limitează numărul obiectelor acţiunii, autocomutarea este concentrată iar dacă măreşte
numărul acestora, autocomutarea este distributivă. Din punct de vedere al duratei,
autocomutarea poate fi temporară şi permanentă iar după modul de realizare, poate fi
lentă sau rapidă.
25. Autodezaprobarea se manifestă faţă de acţiuni, atitudini şi are ca rezultat
schimbarea, transformarea personalităţii. Pedagogii au observat că eficienţa acestor
metode creşte dacă sunt fixate în scris sau dacă sunt urmărite de o persoană apropiată.
Pentru a fi eficientă, autodezaprobarea nu trebuie să ne elibereze de mustrări de
conştiinţă, ci să declanşeze o contradicţie între ceea ce suntem şi ceea ce ar trebui să
fim.
26.
27. IMPORTANȚA AUTOEDUCAȚIEI Transformările petrecute în toate domeniile
au accentuat importanţa autoeducaţiei. Importanţa ei nu a fost niciodată mai mare ca
astăzi şi creşte pe zi ce trece[7]. Realizările societăţii au dus la apariţia unor profesii
care au cerinţe din ce în ce mai mari. Pedagogii sunt de părere că trebuie să se acorde
o mai mare atenţie formării la fiecare individ a două aptitudini: educabilitatea şi
adaptabilitatea. Decalajul existent între progresul ştiinţelor şi progresul sufletesc al
oamenilor face din autoeducaţie un proces foarte important. Schimbarea lumii poate
avea loc, aşa cum arată unii autori, numai dacă fiecare individ îşi schimbă atitudinea
 faţă de sine şi faţă de ceilalţi. Este subliniată afirmaţia conform căreia reconstrucţia
lumii începe cu reconstrucţia individului iar a pregăti viitorul înseamnă a pregăti
oamenii care îl vor construi. Această afirmaţie nu micşorează rolul societăţii sau al
şcolii, ci doar propune o conlucrare, o armonizare a eforturilor acestora. Această
conlucrare poate fi realizată de către autoeducaţie de aici rezultând rolul deosebit de
important al autoeducaţiei. Autoeducaţia este deosebit de importantă pentru
procesul de învăţare deoarece ea face ca educaţia să se realizeze pe deplin, asigură
succesul şcolar al elevului şi pregătirea acestuia pentru a continua autoinstruirea şi
autoformarea pe tot parcursul vieţii. În absenţa autoeducaţiei, procesul de
învăţământ s-ar reduce la simpla transmitere a cunoştinţelor iar obiectivul general al
sistemului de învăţământ nu ar putea fi atins. Autoeducaţia se poate realiza şi oferă
informaţii celor apropiaţi despre gradul de autocunoaştere, autoevaluare, autoînvăţare,
autoformare şi autoinstruire. Obiectivele specifice autoeducaţiei constau în
echilibrarea atitudinilor, înţelegerea propriilor probleme afective şi orientarea
acţiunilor spre un scop. Educaţia reprezintă suma dintre heteroeducaţie şi
autoeducaţie. Dacă într-o anumită perioadă a vieţii, predominantă este heteroeducaţia,
după aceea, ponderea cea mai mare îi revine autoeducaţiei, cele două forme ale
educaţiei realizându-se concomitent. Această includere a autoeducaţiei în conceptul de
educaţie are ca rezultat realizarea unei educaţii care este necesară tuturor pentru a face
faţă cerinţelor în creştere, progresului ştiinţei şi vieţii. Didactică şi
Pedagogică, Bucureşti Comănescu, I., (1996), Autoeducaţia azi şi mâine, Ed.
Imprimeriei de Vest, Cristea, S., (2010), Fundamentele pedagogiei, Ed. Polirom,
Bucureşti Pedagogică, Bucureşti
28.
29.
30. Toma, S., (1983), Autoeducaţia sens şi devenire, Ed. Didactică şi
31. Oradea
32. Barna, A., (1989), În puterea noastră – autoeducaţia, Ed. Albatros, Bucureşti
33. Barna, A., (1995), Autoeducaţia – probleme teoretice şi metodologice, Ed.
34. BIBLIOGRAFIE:
35.
36.
37. Autoeducaţia asigură evoluţia normală a personalităţii valorificând toate
posibilităţile oamenilor. Autoeducaţia este privită ca o artă dar şi ca o ştiinţă. Omul
este o fiinţă imperfectă dar care se poate perfecţiona continuu. Asupra sa, educaţia prin
sine însuşi acţionează şi prin intermediul educaţiei nonformale şi informale.
38. Autoeducaţia este importantă şi în dobândirea fericirii deoarece fiecare trebuie să
caute în interior bucuriile vieţii iar între fericirea personală şi fericirea altuia este o
legătură strânsă. Autoeducaţia prezintă o importanţă deosebită şi în procesul de
adaptare al oamenilor pentru că adaptarea presupune autoanaliză şi autoreglare.
Autoeducaţia este importantă şi pentru vârsta a treia deoarece îşi aduce contribuţia la
creşterea duratei medii de viaţă şi a diferenţelor dintre vârsta calendaristică şi cea
fiziologică.
39. Unii pedagogi atrag atenţia asupra faptului că, în prezent, şcoala nu valorifică
suficient resursele autoformative ale elevilor, lucru confirmat de rezultatele unei
investigaţii conform cărora notele elevilor la o parte dintre discipline erau sub
posibilităţile lor din cauza unui efort personal scăzut.
40.
[1] Barna, A., (1995), Autoeducaţia- probleme teoretice şi metodologice, p. 31, Editura
Didactică şi Pedagogică, Bucureşti
[2] Comănescu, I., (1996), Autoeducaţia- azi şi mâine, p. 33, Editura Imprimeriei de Vest,
Oradea
[3] Cristea, S., (2010), Fundamentele pedagogiei, p. 364, Editura Polirom, Bucureşti
[4] Comănescu, I., (1996), Autoeducaţia- azi şi mâine, p. 273, Editura Imprimeriei de Vest,
Oradea
[5] Barna, A., (1995), Autoeducaţia- probleme teoretice şi metodologice, p. 160, Editura
Didactică şi Pedagogică, Bucureşti
[6] Comănescu, I., (1996), Autoeducaţia- azi şi mâine, p. 273, Editura Imprimeriei de Vest,
Oradea
[7] Barna, A., (1995), Autoeducaţia- probleme teoretice şi metodologice, p. 62, Editura
Didactică şi Pedagogică, Bucureşti