Universitatea ”Constantin Brâncuși”

MANAGEMENTUL

ACTIVELOR ȘI PASIVELEOR

BANCARE

Curs de uz intern
Se adresează masteranzilor de la programul de studii
„Bănci și Asigurări”
FSGA/UCB

2018

1
Capitolul 1. Sistemului bancar………………………………………… 5

1.1. Structura şi managementul sistemului bancar………………………………………..5

1.2. Rolul aparatului bancar în cadrul sistemului economic...................................... ......14

Capitolul 2. Obiectul de activitate al instituţiilor de credit…………… 17

2.1. Activități specifice instituţiilor de credit………………………………………..…...17

2.2. Administrarea instituțiilor de credit…………………………………………………..23

Capitolul 3. Operațiuni specifice instituţiilor de credit…………………35

3.1. Intermedierea bancară.................................................................................... .........35

3.2. Operaţiuni active ale instituţiilor de credit..............................................................40
3.3. Operaţiuni pasive ale instituţiilor de credit.............................................................44
3.4. Semnificaţia preţului creditelor şi serviciilor bancare...................................... ........47
3.5. Adecvarea capitalului bancar........................................................................... ........51

Capitolul 4. Elemente manageriale ale creditelor...................................56

4.1. Definirea şi clasificarea creditelor...........................................................................56

4.2. Princiipiile şi elementele creditului bancar..............................................................61

Capitolul 5. Garantarea creditelor............................................................65

5.1 Garanţiile reale........................................................................................................ 69

5.2. Alte forme de garantare a creditelor.........................................................................78

Capitolul 6. Acordarea creditelor.............................................................90

6.1. Analiza cererilor de credite………………………………………………………...…90

6.2. Aprobarea cererilor şi întocmirea contractelor de credite…………………………...99
6.3.. Asigurarea şi urmărirea utilizării creditelor…………………………………….….106

Capitolul 7. Importanța dobânzii în oferta de piață………………..…112

7.1. Rata dobânzii de politică monetară………………………………………..…..……112

7.2. Categorii de risc privind clienţii instituţiilor de credit..........................................113
7.3. Formele dobânzii şi modalităţile de calcul a acesteia.........................................116

Capitolul 8 Riscul element central al afacerilor bancare......................126

2
8.1. Riscul bancar............................................................................... .........................126
8.2. Riscul la analiza dosarului de creditare..................................................................128

Capitolul 9. Sursele de informaţii pentru preîntâmpinarea riscurilor..129

9.1. Date din situaţiile financiare ale societății comerciale........................................... 129
9.2. Analiza bilanţului societății comerciale.................................................................131
9.3. Elemente de analizã financiară a societății comerciale........................................... 133
9.3.1. Analiza ratelor pentru previzionarea riscului debitorului..............134
9.3.2. Înţelegerea şi analiza contului de rezultate.........................135
9.3.3. Analiza fluxului de numerar (cash flow)............................138
9.3.4. Evaluarea riscurilor unei tranzacţii.....................................138
9.4. Formatul aplicaţiei de credit..................................................... ............................141
9.5. Managementul portofoliului de credite pentru constituirea provizioanelor..... ........143

Capitolul 10. Riscul de lichiditate..........................................................147

10.1. Aspecte introductive…………………………..………………………………..….147

10.2. Indicatorii lichidităţii bancare.............................................................................. 149

Capitolul 11. Riscul de insolvabilitate………………………………… 152

11.1. Definirea insolvabilitãţii şi funcţiile fondurilor proprii………………….………..152

11.2. Reglementarea bancarã privind capitalul..............................................................153
11.3. Reglementarea riscului de insolvabilitate în România..........................................153

Capitolul 12. Riscul operational……………………………………….…160

12.1. Necesitatea gestionãrii riscului operational……………………………………….160

12.2. Abordarea riscului operaţional conform noului acord de la Basel........................161
12.3. Definirea riscului operational………………………………………………...……162
12.4. Cuantificarea riscului operaţional........................................................................ 166
12.5. Abordări calitative pentru măsurarea riscului operational……………………......168

Capitolul 13. RISCUL de ţară (suveran).................................................170

13.1. Definire.................................................................................................. ..............170

13.2. Factorii care genereazã riscul de ţarã...................................................................171

13.3. Metode de analizã ale riscului de ţarã……………………………………………..172

Capitolul 14. Gestionarea riscului de rata a dobanzii………………....176

3
14.1. Definirea şi caracteristicile riscului de rată a dobânzii………………………..…..176
14.2. Indicatorii de măsurare a riscului de rată a dobânzii…………………………...…178

Capitolul 15. Managementul pasivelor bancare……………………….181

15.1. Managementul capitalului bancar………………………………………………...181

15.2. Calitatea resurselor atrase.............................................................................. .....190
15.3. Garantarea depozitelor bancare.......................................................................... 195
15.4. Prevenirea spălării banilor............................................................................. ....196
15.5. Particularitățile managementului depozitelor clientelei bancare...........................198

Capitolul 16. Strategia promovării produselor bancare……………….206

16.1. Promovarea produselor bancare………………………………………………...…206

16.2. Ciclul de viaţă a produselor financiare………………………………………...…..208
16.3. Planificarea unei campanii promoţionale……………………………………...…..209
16.4. Instrumente promoţionale…………………………………………………..….…..211
16.5. Managementul distribuție operațiunilor bancare……………………………....…217

Capitolul 17. Prudenţa în managementul activelor activelor și pasivelor

bancare………………………………………………………………….…..219

17.1. Indicatorii de prudență bancară…………………………………………….…......219

17.2. Indicatorii performanţei bancare…………………………………………………..221
17.3. Importanța „rezervei minime obligatorii” în managementul activelor și pasivelor
bancare ……………………………………………………………………………….…..226
Bibliografie selectiva ………………………………………………………………...228

4
Capitolul 1. Sistemului bancar

1.1. Structura şi managementul sistemului bancar

Sistemul bancar poate fi definit ca un ansamblu format din entităţi

economice, puternic informatizate, autorizate să efectueze operaţiuni bancare
În lucrările de specialitate elaborate pentru domeniul bancar se utilizează
mereu noţiunile de sistem bancar şi aparat bancar. Faţă de acest aspect se
poate spune că sistemul bancar face parte din sistemul economic general, iar
activitatea bancară din cadrul acestui sistem se realizează cu ajutorul aparatului
bancar.
Sistemul bancar din ţara noastră este organizat sub formă piramidală. În
centrul sistemului bancar şi la primul nivel se află banca centrală, a
statului, care exercită şi coordonează politica monetară, valutară şi de credit
a ţării.
Ca şi în statele europene, care prezintă sisteme ecomomice cu aceeaşi
configuraţie, la cel deal doilea nivel din structura sistemului bancar se află
instituţiile de credit cum sunt cele comerciale, de afaceri, precum şi instituţii
de credit specializate (bănci agricole, meşteşugăreşti, miniere, ş.a.) sau
instituţii specializate pe unele operaţii apecifice (doneniu locativ, bănci
financiare sau ipotecare). Băncile naţionale centrale sunt, în general, de stat
sau cu capital de stat, iar celelalte instituţii ce constituie baza sistemului
bancar sunt cu capital particular, de stat sau mixt, şi sunt organizate, de
regulă, sub forma unor societăţi pe acţiuni.
Banca Naţională a României este autoritatea competentă cu privire la
reglementarea, autorizarea şi supravegherea prudenţială a instituţiilor de credit.

5
  1. (Rolul Instituţiile de credit pentru creșterea sutenabila și durabilă a
economiei )trebuie să-şi organizeze întreaga activitate în conformitate cu
regulile unei practici bancare prudente şi sănătoase, cu cerinţele legii şi ale
reglementărilor emise în aplicarea acesteia. Legea nr. 227/2007 pentru aprobarea
Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr.99/2006 privind instituţiile de credit şi adecvarea
capitalului

Deci, în România, pe lângă BNR sistemul bancar mai cuprinde:

 băncile, persoane juridice române;
 organizaţiile cooperatiste de credit;
 instituţiile emitente de monedă electronică;
 băncile de economisire şi creditare în domeniul locativ;
 băncile de credit ipotecar;
 sucursalele din România ale instituţiilor de credit străine, denumite în continuare
instituţii de credit.
2. Rolul Banca Naţională a României (privind stabilitatea prețurilor și
evoluția inflației) este abilitată să determine dacă o activitate reprezintă ori nu
atragere de depozite sau alte fonduri rambursabile de la public, activitate
bancară, activitate de emitere de monedă electronică ori activitate de atragere
şi/sau gestionare de sume de bani provenite din contribuţiile membrilor unor
grupuri de persoane constituite în vederea acumulării de fonduri colective şi
acordării de credite/împrumuturi din fondurile astfel acumulate pentru
achiziţionarea de bunuri şi/sau servicii de către membrii acestora.
Sistemul bancar românesc s-a schimbat şi dezvoltat, permanent, mai ales
prin patrunderea capitalului strain pe piaţa monetară şi de capital.
Cadrul de administrare al unei instituţii de credit, procesele de identificare,
administrare, monitorizare şi raportare a riscurilor şi mecanismele de control
intern ale acesteia se stabilesc prin actele constitutive şi reglementările sale
interne, în conformitate cu legislaţia aplicabilă societăţilor comerciale şi cu
respectarea dispoziţiilor reglementărilor emise pentru domeniul bancar.

6
 Consiliul de administraţie şi directorii instituţiei de credit au competenţele
şi atribuţiile prevăzute de legislaţia aplicabilă societăţilor comerciale şi sunt
responsabili de aducerea la îndeplinire a tuturor cerinţelor prevăzute de legea
activității bancare şi de reglementările emise în aplicarea acesteia.
Una din principalele particularităţi ale sistemului bancar este supravegherea
modului cum se desfăşoară activitatea bancară prin aparatul operativ al
instituţiilor de credit.
În acest context, autoritatea competentă responsabilă cu verificarea
respectării normelor bancare şi mai ales cu supravegherea pe bază consolidată a
instituţiilor de credit este Banca Naţională a României.
Ca urmare a acestei supravegheri, în cazul apariţiei unei situaţii de criză la
nivelul unui grup bancar, care ar putea pune în pericol stabilitatea sistemului
financiar din oricare stat membru în care entităţile din grup au fost autorizate,
Banca Naţională a României în calitate de autoritate competentă este
responsabilă de tot ceeace este bun sau rău privind dezvoltarea sistemului
bancar.
Supravegherea pe bază consolidată a unei instituţii de credit, este exercitată
de Banca Naţională a României în următoarele situaţii:
 când instituţia de credit autorizată de Banca Naţională a României este instituţie
de credit-mamă la nivelul României sau instituţie de credit-mamă la nivelul
Uniunii Europene;
 când instituţia de credit autorizată de Banca Naţională a României are ca
societate-mamă o societate financiară holding-mamă la nivelul României sau o
societate financiară holding-mamă la nivelul Uniunii Europene, fără ca, în acest
din urmă caz, societatea-mamă să mai aibă ca filiale alte instituţii de credit în
statele membre, ş.a
Pentru aceasta, BNR alertează, atunci când este cazul, în cel mai scurt
timp posibil, cu respectarea cerinţelor referitoare la păstrarea secretului
profesional, băncile centrale sau alte autorităţi similare cu competenţe pe linia
7
 implementării politicii monetare şi structurile din cadrul administraţiilor centrale
din alte state membre, cu atribuţii în domeniul legislaţiei privind supravegherea
instituţiilor de credit, a instituţiilor financiare, a firmelor de investiţii şi a
societăţilor de asigurare.
Pentru a pune bazele şi a facilita o supraveghere eficientă, Banca
Naţională a României, în calitate de autoritate responsabilă cu supravegherea pe
bază consolidată, încheie acorduri scrise de coordonare şi cooperare cu
autorităţile competente de pe piaţa de capital
Astfel, Banca Naţională a României şi Comisia Naţională a Valorilor
Mobiliare se consultă reciproc, înaintea luării unei decizii care este importantă
pentru exercitarea atribuţiilor lor de supraveghere pe bază individuală sau
consolidată. Consultarea are în vedere următoarele direcţii:
 modificări în structura acţionariatului, în structura organizatorică şi de
conducere a instituţiilor de credit, respectiv a societăţilor de servicii de investiţii
financiare dintr-un grup, care necesită aprobare sau autorizare din partea Băncii
Naţionale a României, respectiv a Comisiei Naţionale a Valorilor Mobiliare;
 principalele sancţiuni şi măsurile excepţionale ce urmează a fi luate de Banca
Naţională a României, respectiv de Comisia Naţională a Valorilor Mobiliare,
inclusiv cele constând în impunerea a unei cerinţe suplimentare de capital,
precum şi a oricărei limitări în utilizarea abordării avansate de evaluare pentru
calculul cerinţelor de capital pentru acoperirea riscului operaţional.
În cadrul sistemului bancar banca naţională centrală este singura banca
de emisiune şi are un rol major pentru menţinerea echilibrului monetar.
Prin operaţiunile ce le efectuează, prin legăturile multilaterale cu
celelalte bănci şi prin acestea cu toţi agenţii din economia naţională, banca
de emisiune reprezintă temelia sistemului bancar, consolidându-şi pe deplin
şi cea de-a doua denumire sub care este cunoscută, ca bancă centrală.

8
 În România, Banca Naţională sprijină politica economică generală a
statului, fără prejudicierea îndeplinirii obiectivului său fundamental privind
asigurarea şi menţinerea stabilităţii preţurilor.
Dintre principalele atribuţii1 ale Băncii Naţionale a României se pot aminti :
 elaborarea şi aplicarea politicii monetare şi a politicii de curs de schimb;
 autorizarea, reglementarea şi supravegherea prudenţială a instituţiilor de credit,
promovarea şi monitorizarea bunei funcţionări a sistemelor de plăţi pentru
asigurarea stabilităţii financiare;
 emiterea bancnotelor şi a monedelor ca mijloace legale de plată pe teritoriul
României;
 stabilirea regimului valutar şi supravegherea respectării acestuia;
 administrarea rezervelor internaţionale ale României.
Pe lângă politicile financiare şi monetare de menţinere a stabilităţii
preţurilor, băncii centrale a statului i se pot atribui, în principal următoarele
funcţii: de emisiune; de creditare; de centru valutar; de bancă a băncilor şi
de bancă a statului.
Specifică băncii centrale este funcţia de ultim creditor a aparatului
bancar care decurge direct din funcţia de emisiune monetară. Emisiunea
monetară presupune creaţia mijloacelor de plată prin activarea periodică a
masei monetare. Bancnotele puse în circulaţie prin intermediul instituţiilor de
credit măreşte cantitatea de bani exitentă în conturile de disponobilităţi ai
agenţilor economici influenţând într-un anumit sens putere de cumpărare şi
capacitate de plată a acestora.
Prin urmare o altă particularitate a sistemului bancar actual este faptul că
oferta de produse bancare (în special sub forma creditelor) se derulează prin
unităţile operative (componente ale aparatului bancar) ale instituţiilor de credit.
Creditul fiind de fapt ”motorul” dezvoltării economice şi un factor
hotărâtor în evoluţia societăţii umane.

1
OG nr. 99/2006 privind instituţiile de credit şi de adecvare a capitalului
9
 Prin operaţiunile de recreditare a instituţilor de credit, banca de emisiune
achiziţioonează obligaţiuni şi bonuri de tezaur ale statului mărindu-şi
substanţial veniturile proprii pe seama dobânzilor şi a comisioanelor pe care le
încasează.
În alcătuirea sistemului bancar românesc trebuie avute în vedere că
pe lângă componentele naţionale se afirmă şi trăsăturile generale cu
activităţile menţionate, dar şi particularităţile ale verigilor componente ale
instituţiilor de credit europene.
În plină etapă de dezvoltare a instituţilor de credit , legislaţia europeană
prin care s-a stabilit mereu o legătură directă între capitalul propriu al
instituţiilor de credit şi riscurile pe care acestea şi le asumă este cunoscută sub
denumirea de „Acordul Basel I”.
Primul acord de la Basel, adoptat în 1988 şi transmis marilor bănci
internaţionale din cadrul ţările membre G10, a dat o definiţie a capitalului
minim reglementat, a recomandat unele măsuri ce trebuie luate de bănci pentru
preântâmpinarea expunerilor la riscuri bancare şi a stabilit reguli care specifică
nivelul de capital ce trebuie menţinut în relaţia cu aceste riscuri.
Respectându-se reglementările impuse de acordurile de la Basel fiecare
instituţie de credit deţine acum, un „paşaport” care îi permite să desfăşoare
activitatea bancară în orice ţară din U.E.
3. Rolul Comitetului Basel pentru supraveghere Bancară (BCBS- Basel
Committee on Banking Supervision) Mecanismul Unic de Supraveghere a fost
să promoveze întarirea capitalului instituţiilor de credit şi stabilitatea sistemului
bancar global chiar de la înfinţarea sa. În acest sens, instituţiile de credit au fost
preocupate să deţină fonduri proprii de cel puţin 8% în raport cu activele
ponderate după gradul lor de risc. Acordul a introdus indicatorii de adecvare a
capitalului, bazat pe alcătuirea ponderată în funcţie de risc a activelor băncii şi a
expunerilor extrabilanţiere, care garantează menţinerea unei valori adecvate a
capitalului şi a rezervelor, în scopul protejării solvabilităţii.
10
 După implemetrea recomadărilor precizate, în plină revoluţie IT din
domeniul bancar, în iunie 1999, Comitetul de Supraveghere Bancară de la Basel
a impus o nouă cerinţă referitoare la capitalul propriu al instituţiilor de credit,
cunoscută sub denumirea de „Acordul Basel II”.
Faţă de vechiul acord, prin noul acord instituţiile de credit au devenit mai
conştiente de riscurile procesului bancar a căror manifestare le poate afecta
punându-se accentul pe riscul de credit, de piaţă şi operaţional.
Directiva Europeană asupra Adecvării Capitalului (CAD3) a impus tuturor
instituţiilor de credit din spaţiul comunităţii europeane implementarea
prevederilor „Acordul Basel II”. Astfel, în cadrul întâlnirii din 10 iulie 2002
legate de implementarea Basel II, Comisia Europeană a solicitat tuturor statelor
membre să supravegheze prin bancile centrale modul cum instituţiile de credit
aplică acordul stabilit.
În România activitatea de supraveghere prudenţială a sistemului bancar
este desfăşurată de care BNR care, în conformitate cu prevederile legale în
materie verifică cum sunt aplicate recomandările comitetului de supraveghere
bancară de la Basel.
Prin emiterea procedurii care reglementeaza organizarea si controlul
intern al activităţii instituţiilor de credit şi administrarea riscurilor semnificative,
precum şi organizarea şi desfasurarea activitatii de audit intern a institutiilor de
credit a fost facut primul pas privind aplicarea prevederilor Basel II.
O altă reglementare în pregătirea procesului de implementare a fost
norma metodologică privind adecvarea capitalului instituţiilor de credit, prin
includerea riscului de piaţă alaturi de riscul de credit în cerinţa de adecvare a
capitalului. Totodată banca centrală a monitorizat elaborarea procedurile interne
de administrare a riscurilor şi a cerut bancilor să-şi identifice profilul de risc,
nivelul riscurilor si strategia aferentă asupra rentabilităţii capitalului bancar.

11
 Printre activităţile monitorizate de banca centrală au fost cele referitoare
la adaptarea sistemului de raportări prudenţiale şi elaborarea ghidurilor de
validare a modelelor interne de rating ale instituţiilor de credit.
O consecinţă principală a managementului riscului de credit, conform
Basel II a fost şi râmâne ajustarea riscului în activitatea bancară printr-o rată
corectă de restituire menţinându-se expunerea riscului de credit în parametrii
acceptabili.
Relevând elementele recomandărilor Basel II, pentru o îmbunătăţire a
calităţii capitalului bancar, o mai mare transparenţă, dar şi o suficientă lichiditate
în sistemul bancar, acestea se referă la cei trei piloni implementaţi de instituţiile
de credit:
Pilonul I a stabilit cerintele minime de capital, cuprinzand reguli flexibile
si avansate de determinare a cerintelor minime de capital pentru riscul de piata,
riscul de credit si un nou tip de risc - riscul operational.
Pilonul II, care se refera la supravegherea adecvarii capitalului, a stabilit
un rol activ al autoritatii de supraveghere în evaluarea procedurilor interne ale
instituţiilor de credit privind adecvarea capitalului la profilul de risc, prin
verificarea procedurilor interne ale bancilor privind managementul riscului si
posibilitatea impunerii cerintei ca acestea să mentina un capital propriu mai
ridicat decât nivelul minim indicat de Pilonul 1.
Pilonul III a recomandat asigurarea disciplinei de gestionare a riscului de
piaţă, prin promovarea transparenţei condiţiilor de afaceri. Riscul de piaţă derivă
din portofoliul de tranzacţii, format în mare parte din elemente cu valoare de
piaţă transformabilă permanent, şi anume în acţiuni si obligaţiuni.
În prezent ca raspuns la criza creditelor, s-au elaborat de Comitetul de
Supraveghere Bancara de la Basel, o serie de reglementari financiare stricte,
care acum este format din băncile centrale şi autorităţi de reglementare din
aproape 30 de ţări. Aceste reglementări denumite „Basel III” ar urma să fie

12
implementate de instituţiile de credit într-o perioadă similară cu cea parcursă de
reglementările Basel II.
Organismele de supraveghere europene trebuie să monitorize atent
recomandările „Basel III” pentru a se evita situaţia înregistrată când s-a
implementat Basel I şi când, prima măsură a băncilor a fost să reducă creditarea.
O primă conformitate cu noile regelementări europene este cea referitoare la
strategia de dezvoltare a instituţiilor de credit, care să-şi realizeze creşterea de
trei ori a capitalului minim, fără a-şi reduce activitatea de creditare, şi totodată
să-şi marească ajustările pentru viitoare pierderi.
Rezumând cele prezentate privind colaborarea dintre componentele
sistemului bancar, se poate preciza că banca centrală a statului exercită
operaţiuni privind emisiunea monetară, operaţiuni de concentrare a rezervelor
băneşti ale bancilor comerciale şi acordarea de credite acestor bănci,
influenţează volumul şi costul creditului, acordă împrumuturi statului şi
păstrează tezaurul public.
Privind cel deal doilea nivel al sistemului bancar se observă că, în
principal, instituţiilor de credit efectuează operaţiuni de atragere a
mijloacelor băneşti temporar disponibile în conturi ale clienţilor, persoane
fizice sau juridice, acordă credite pe termene diferite, efectuează
viramente între conturile clienţilor, emit diferite instrumente de credite şi
efectuează tranzacţii cu acestea, vând şi cumpără valori şi efectuează alte
operaţiuni valutare, toate acestea fiind incluse în sfera produselor şi serviciilor
bancare.
Astfel, sistemul bancar poate fi definit ca un sistem specific, integrat,
deschis şi dinamic format din totalitatea instituţiilor de credit şi a băncii centrale
pentru care sunt caracteristice: cadrul legistlativ, metodele, tehnicile,
instrumentele, procedeele, conceptele şi regulile utilizate pentru derularea
operaţiunilor bancare.

13
1.2. Rolul aparatului bancar în cadrul sistemului economic

Aparat bancar poate fi definit ca un ansamblu multifuncţional compus

din totalitatea instituţiilor de credit (unităţi operative) autorizate să efectueze
operaţiuni bancare pe teritoriul unei ţări şi care în calitate de intermediari
moneatari răspunzând cerinţelor unui anumit mod de producţie şi a unei
anumite etape de dezvoltare social-economică.
Locul si rolul instituţiilor de credit în economie sunt determinate, în
principal, şi de creaţia monetară, ceeace constituie o altă altă particularitate a
funcţionării bancilor în cadrul sistemului economic.
Băncile s-au afirmat esenţial ca institutii monetare, ca intermediari
monetari, a caror caracteristica esentiala este posibilitatea de a pune în circulatie
creante asupra lor însăşi care sporesc masa mijloacelor de plata şi volumul
circulaţiei monetare.
Caracteristica semnificativă a acestor intermediari este transformarea
activelor nemateriale în monedă şi efectuarea de servicii bancare persoanelor.
Trebuie menţionat faptul că în cadrul aparatului bancar s-au inclus în timp şi
intermediari nemonetari a caror funcţii principale sunt: colectarea de economii
sau acordarea de credite pe termen lung sau scurt, direct catre beneficiari (pentru
investitii, comerţ exterior ipoteca, consum) sau prin angajarea de capitaluri
pentru recreditare.
Economiile băneşti provenite de la persoanele fizice s-au juridice
determină instituţiile de credit să promoveze noi produse bancare.
Privite prin această perspectivă, casele de economii reprezintă o verigă
importantă în cadrul aparatului bancar. Ele sunt fie instituţii care au ca
principale atribuţii funcţionale mobilizarea economiilor, dar şi bănci ale

14
autorităţilor locale şi ale instituţiilor de prevederi, deţinătoarea fondurilor,
constituite pentru pensii şi asigurări sociale.
Asemănătoare prin menirea lor iniţială, cât şi prin transformările ce le
caracterizează, în ţările dezvoltate, din punct de vedere economic,
funcţionează o serie de reţele de case de economii cum sunt cooperativele
de credit larg extinse în Germania şi Franţa.
Rolul aparatului bancar din cadrul sistemului economic este dat de locul
şi rolul bancilor în economie care sunt strâns legate de calitatea lor de
intermediari în relaţia economii-investiţii, relaţie hotărâtoare pentru
creşterea economică.
Prin urmare societăţile economice îşi găsesc resursele necesare
realizării investiţiilor, fie prin propriile economii, fie recurgând la credite ce
le sunt acordate prin bănci, în procesul de reciclare şi valorificare a
capitalurilor monetare în economie.
Prin serviciile bancare desfăşurate de apartul bancar se creează
condiţiile unei ample redistribuiri a capitalurilor în funcţie de cerere şi ofertă
vehiculate de o largă reţea de intermediari care, în structura sistemului
bancar o reprezintă băncile comerciale şi alte instituţii de credit.
În România acestea fiind numite şi bănci universale neexixtând bănci
specializate pe o anumită ramură economică.
În statele europene, unde există, băncile specializate sunt unităţi
bancare profilate unilateral, fie primordial pentru mobilizarea de resurse, fie
preponderent pentru acordarea creditelor din resurse ce le sunt puse la
dispoziţie, de instituţii financiare diferite, urmărind împreună cu clienţii
tradiţionali pe care îi deservesc anumite programe de dezvoltare şi efectuînd
servicii bancare specifice unei ramuri economice.
Deşi structurile naţionale ale sistemelor bancare sunt foarte diferite,
totuşi pretutindeni în lume instituţiile de credit, ca şi componente ale
sistemului economic, si-au clarificat, la un moment dat, statutul.
15
 Astfel, băncile de depozit efectuează toate tipurile de operaţiuni
bancare. Deci, au o activitate diversificată (diferite servicii şi produse bancare)
ce se poate modifica liber în funcţie de cerinţe, posibilităţi şi propria lor
srategie.
Totuşi, operaţiunile de bază sunt reprezentate de constituirea de depozite
şi utilizarea lor în scopul acordării de credite agenţilor economici.
Băncile specializate sunt incluse în sfera instituţiilor de credit cu o
gamă largă de diferenţieri şi implicit, cu statute deosebite de la ţară la
ţară.
În ceeace priveşte băncile specializate un loc important ocupă
instituţiile de credit specializate cărora le-a fost încredinţată o misiune de
interes public: crediterea pe termen mijlociu şi lung a unor ramuri
(frecvent agricultura) sprijinirea acţiunilor de credit ipotecar imobiliar,
crediterea colectivităţilor locale, ş.a.
O altă particularitate a aparatului bancar o constituie organizarea şi
funcţionarea societăţilor financiare ca societăţi de credit care sunt prezenţe
importante în activităţile economice în toate ţările dezvoltate. Sunt instituţii
de credit care, pe de o parte, nu sunt autorizate să primească depozite, iar
pe de altă parte nu pot efectua decât operaţii pentru care au fost abilitate
prin lege.
Principalele lor activităţi sunt: leasing-ul, factoring-ul, acordarea şi
garantarea de credite pe termen mijlociu şi lung pentru inteprinderi,
creditarea mărfurilor cu plata în rate, creditarea locuinţelor cu garanţii, ş.a.
Conceptele moderne privind dezvoltarea economică consideră că un rezultat
necesar al evolutiei societatii este obţinerea de economii de la agenţii economici
sau persoane fizice, reprezentând venituri neconsumate în perioada curentă şi
destinate unei utilizari viitoare. În cadrul acestor concepte, investiţiile sunt
primordiale, reprezentând achiziţia de instalaţii şi echipament, structuri, maşini
şi inventar, destinate dezvoltării productiei şi serviciilor. Aceasta, în contextul
16
 utilizării fondurilor structurale primite de la Uniune Europeană este o alta
realitate a economiei şi expansiunei ei, ce afectează dezvoltarea agenţilor
economici.

Capitolul 2. Obiectul de activitate al

instituţiilor de credit
2.1. Activități specifice instituţiilor de credit

Instituţiile de credit din România pot efectua o serie largă de servicii şi pot
oferii o gamă largă de produse care decurg din obiectul lor de activitate:
 atragere de depozite şi de alte fonduri rambursabile;
 acordare de credite, incluzând printre altele: credite de consum, credite
ipotecare, factoring cu sau fără regres, finanţarea tranzacţiilor comerciale,
inclusiv forfetare;
 leasing financiar;
 operaţiuni de plăţi;
 emitere şi administrare de mijloace de plată, cum ar fi: cărţi de credit, cecuri de
călătorie şi alte asemenea, inclusiv emitere de monedă electronică;
 emitere de garanţii şi asumare de angajamente;
 tranzacţionare în cont propriu şi/sau pe contul clienţilor, în condiţiile legii, cu:
 instrumente ale pieţei monetare, cum ar fi: cecuri, cambii, bilete la ordin,
certificate de depozit;
 valută;
 contracte futures şi options financiare;
 instrumente având la bază cursul de schimb şi rata dobânzii;
 valori mobiliare şi alte instrumente financiare transferabile;

17
 participare la emisiunea de valori mobiliare şi alte instrumente financiare, prin
subscrierea şi plasamentul acestora ori prin plasament şi prestarea de servicii
legate de astfel de emisiuni;
 servicii de consultanţă cu privire la structura capitalului, strategia de afaceri şi
alte aspecte legate de afaceri comerciale, servicii legate de fuziuni şi achiziţii şi
prestarea altor servicii de consultanţă;
 administrare de portofolii şi consultanţă legată de aceasta;
 custodie şi administrare de instrumente financiare;
 intermediere pe piaţa interbancară;
 prestare de servicii privind furnizarea de date şi referinţe în domeniul creditării;
 închiriere de casete de siguranţă;
 operaţiuni cu metale şi pietre preţioase şi obiecte confecţionate din acestea;
 dobândirea de participaţii la capitalul altor entităţi;
 orice alte activităţi sau servicii, în măsura în care acestea se circumscriu
domeniului financiar, cu respectarea prevederilor legale speciale care
reglementează respectivele activităţi, dacă este cazul.
Instituţiile de credit pot desfăşura şi alte activităţi, permise potrivit
autorizaţiei acordate de Banca Naţională a României, după cum urmează:
a) operaţiuni ne-financiare în mandat sau de comision, în special pe contul
altor entităţi din cadrul grupului din care face parte instituţia de credit;
b) operaţiuni de administrare a patrimoniului constând din bunuri mobile
şi/sau imobile aflate în proprietatea acestora, dar neafectate desfăşurării
activităţilor financiare;
c) prestarea de servicii clientelei proprii care, deşi nu sunt conexe activităţii
desfăşurate, reprezintă o prelungire a operaţiunilor bancare.
Instituţiile de credit nu pot desfăşura operaţiuni cum ar fi:
 gajarea propriilor acţiuni pe contul datoriilor băncii;

18
 acordarea de credite garantate cu acţiuni, alte titluri de capital sau cu obligaţiuni
emise de instituţia de credit însăşi sau de o altă entitate aparţinând grupului din
care face parte instituţia de credit;
 atragerea de depozite sau de alte fonduri rambursabile, titluri sau alte valori, de
la public, când instituţia de credit se află în stare de insolvenţă.
Instituţiile de credit au scop lucrativ şi pentru realizarea obiectului lor de
activitate folosesc metode, tehnici, procedee şi instrumente specifice domeniului
bancar.
În alcătuirea sistemului bancar trebuie să avem în vedere că în
componentele naţionale se afirmă şi trăsături generale cu activităţile
menţionate, dar şi particularităţi ale verigilor componente.
În acest sens, obiectul de activitate al instituţiilor emitente de monedă
electronică trebuie să fie limitat la desfăşurarea activităţii de emitere de monedă
electronică şi la prestarea următoarelor servicii:
a) servicii financiare şi ne-financiare strâns legate de activitatea de emitere de
monedă electronică, cum ar fi: administrarea de monedă electronică prin
îndeplinirea unor funcţii operaţionale şi a altor funcţii conexe legate de emiterea
de monedă electronică, emiterea şi administrarea altor mijloace de plată, fără ca
prin aceasta să se acorde credit sub orice formă;
b) servicii de stocare a informaţiilor pe un suport electronic în numele unor
instituţii publice sau al altor entităţi.
În perioada de valabilitate pentru care a fost emisă moneda electronică,
instituţiile emitente de monedă electronică sunt obligate să o răscumpere, la
cererea deţinătorilor, la o valoarea egală cu valoarea acesteia existentă în sold.
Răscumpărarea se realizează prin schimbarea valorii sale în numerar sau
prin transfer în cont, fără reţinerea altor taxe şi comisioane în afara celor strict
necesare efectuării operaţiunii de răscumpărare.

19
 Contractele încheiate de instituţiile emitente de monedă electronică cu
deţinătorii trebuie să prevadă în mod clar condiţiile de răscumpărare a monedei
electronice.
Instituţiile emitente de monedă electronică trebuie să dispună de un
capital iniţial cel puţin la nivelul prevăzut de Banca Naţională a României prin
reglementări, care nu poate fi mai mic decât echivalentul în lei a 1 milion euro.
De asemenea instituţiile emitente de monedă electronică trebuie să
dispună de un nivel al fondurilor proprii egal cu sau mai mare de 2% din cea mai
mare sumă sau din media sumelor ultimelor şase luni a obligaţiilor lor financiare
legate de emiterea de monedă electronică.
O altă componentă a sistemului bancar cooperativa de credit poate să
atragă depozite sau alte fonduri rambursabile de la membrii acestora, precum şi
de la persoane fizice, juridice ori alte entităţi, care domiciliază, au reşedinţa sau
locul de muncă, respectiv au sediul social şi desfăşoară activitate, în raza
teritorială de operare a cooperativei de credit.
Organizaţiile cooperatiste de credit, persoane juridice române, sunt
asociaţii autonome, apolitice şi neguvernamentale, care desfăşoară activităţi
specifice instituţiilor de credit, în conformitate cu prevederile prezentei
ordonanţe de urgenţă, în scopul într-ajutorării membrilor acestora.
Componente tradiţionale ale sistemului bancar, cooperativele de credit pot
să acorde credite cu prioritate membrilor acestora precum şi persoanelor fizice,
persoanelor juridice ori altor entităţi fără personalitate juridică. Acestea trebuie
să prezinte domiciliul respectiv sediul social şi să desfăşoare activitate, în raza
teritorială de operare a cooperativei de credit. Creditul se acordă la un nivel care
să nu poate depăşi 25% din activele cooperativei de credit.
Cooperativele de credit nu pot emite obligaţiuni. Acestea se pot finanţa din
împrumuturi inter-cooperatiste sau de la alte instituţii de credit,
O altă particularitate a activităţii instituţiilor de credit o reprezintă
serviciile şi produsele oferite de băncile de economisire şi creditare din
20
domeniul locativ. Aestea sunt persoane juridice organizate ca instituţii de credit
specializate în finanţarea pe termen lung a domeniului locativ, al căror obiect
principal de activitate constă în economisirea şi creditarea în sistem colectiv
pentru domeniul locativ.
Instituţiile de credit de acest gen au în vedere servicii bancare pentru activităţi
din domeniul locativ ce reprezintă:
 construirea, cumpărarea, reabilitarea, modernizarea, consolidarea sau
extinderea imobilelor cu destinaţie preponderent locativă;
 cumpărarea, reabilitarea, modernizarea, consolidarea sau extinderea altor
imobile decât cele cu destinaţie preponderent locativă, cu condiţia să fie folosite
ca spaţii locative;
 cumpărarea de terenuri intravilane sau dobândirea drepturilor de
concesiune pentru construirea de imobile cu destinaţie preponderent locativă;
 cumpărarea de terenuri intravilane sau dobândirea drepturilor de
concesiune în scopul construirii altor imobile decât cele cu destinaţie
preponderent locativă, în limita cotei deţinute de spaţiile locative din totalul
construcţiei poziţionate pe teren;
 viabilizarea unor terenuri trecute în intravilan în scopul promovării
construcţiei cartierelor de locuinţe;
 preluarea unor creanţe legate de realizarea activităţilor;
 construirea de spaţii comerciale, industriale şi social-culturale, dacă
acestea sunt legate de construcţia de locuinţe sau dacă ele contribuie, prin
amplasarea lor în zonele de locuit, la aprovizionarea acestora sau la satisfacerea
nevoilor de ordin social-cultural;
 lucrări în domeniul locativ angajate de chiriaş în scopul modernizării
locuinţei;
Dintre operaţiunile bancare pe care băncile de economisire şi creditare în
domeniul locativ le pot desfăşura se pot menţiona:

21
 o finanţarea anticipată şi finanţarea intermediară, pe baza contractelor de
economisire-creditare;
o acordarea de credite pentru activităţi în domeniul locativ;
o administrarea de portofolii de credite şi intermedierea de credite pe
contul terţilor, dacă aceste credite sunt destinate finanţării unor activităţi în
domeniul locativ;
o emiterea, de garanţii pentru acele tipuri de credite obţinute de o
persoană, pe care băncile de economii pentru domeniul locativ le pot acorda;
o efectuarea de plasamente în active cu grad de risc de credit scăzut,
potrivit reglementărilor Băncii Naţionale a României;
o acordarea de credite societăţilor comerciale la care băncile de economii
pentru domeniul locativ deţin participaţii ;
o emiterea şi gestiunea instrumentelor de plată şi de credit;
o operaţiuni de plăţi; consultanţă financiar-bancară;
o operaţiuni de mandat cu specific financiar-bancar;
o alte activităţi bancare, în măsura în care acestea susţin realizarea
obiectului de activitate al acestor instituţiide credit.
Este important de ştiut că băncile de economisire şi creditare în domeniul
locativ pot cesiona creanţele decurgând din finanţări în baza contractului de
economisire-creditare, inclusiv garanţiile aferente, numai în condiţiile în care
sumele obţinute din cesiune sunt utilizate pentru desfăşurarea activităţii de
economisire şi creditare în sistem colectiv pentru domeniul locativ şi pentru
finanţarea anticipată şi intermediară.
Băncile de credit ipotecar, sunt constituite ca instituţii de credit
specializate, al căror obiect principal de activitate este desfăşurarea cu titlu
profesional a activităţii de acordare de credite ipotecare pentru investiţii
imobiliare şi atragerea de fonduri rambursabile de la public prin emisiune de
obligaţiuni ipotecare.

22
 Dispoziţiile cu caracter general, din legislaţia bancară atribuite instituţiilor
de credit privind efectuarea operaţiunilor bancare se aplică în mod corespunzător
băncilor de credit ipotecar.
Prin urmare instituţiile de credit îşi exercită rolul lor de intermediari
nu numai între agenţi din afara sistemului bancar, ci au un rol major în
reciclarea şi valorificarea capitalului, în mobilizarea de resurse şi
distribuirea de credite în sistemul bancar, deci intermediază oeraţiuni şi între
verigile bancare.
În acest proces se afirmă ca principale atribuţii ale băncilor
comerciale, cele două laturi ale ofertei bancare: servici bancare şi produse
bancare privite prin prisma mobilizării resurselor şi distribuirii creditelor.
În literatura de specialitate se menţionează că dintre toate produsele
bancare oferite de bănci (instituţii de credit) clientelei bancare, creditul este cel
mai important.
Angajamentul de punere la dispoziţie sau acordarea unei sume de bani ori
prelungirea scadenţei unei datorii, în schimbul obligaţiei debitorului la
rambursarea sumei respective, precum şi la plata unei dobânzi sau alte cheltuieli
legate de această sumă sau orice angajament de achiziţionare a unui titlu care
încorporează o creanţă ori a altui drept la încasarea unei sume de bani, poartă
denumirea de credit.
Creditul fiind ecuaţia de bază a întregii activităţi a sistemului bancar.

2.2. Administrarea instituțiilor de credit

În actuala perioadă de formare a instituţiilor economiei piaţă, cu excepţia

instituţiilor emitente de monedă electronică, instituţiile de credit din ţara noastră
desfăşoară activitate bancară, ce constă în atragerea de depozite sau alte fonduri
rambursabile de la public şi acordarea de credite în cont propriu.

23
 Prin public se înţelege orice persoană juridică ori entitate fără
personalitate juridică, ce nu are capacitatea şi experienţa necesare pentru
evaluarea riscului de nerambursare a sumelor depuse. În condiţiile economice
actuale din România toate instituţiile de credit funcţionează ca bănci comerciale.
În economia de piaţă toate băncile sunt organizate şi funcţionează sub
forma societăţilor pe acţiuni, deoarece necesită capitaluri mari şi foarte mari,
capitaluri care provin fie din sectorul privat (în marea lor majoritate), fie din
sectorul mixt (de stat şi privat), fie din sectorul de stat (în foarte mică măsură).
Capitalul băncilor măreşte credibilitatea clientelei şi contribuie la
perfecţionarea sistemul informaţional bancar.
Pentru buna desfăşurare a operaţiunilor bancare, la nivelul fiecărei bănci
se stabilesc organe de conducere care să asigure procesul de coordonare,
conducere si decizie în întreaga sa activitate.
De regulă, administrarea bancilor la nivel central este asigurată de:
- Adunarea generală a acţionarilor;
- Consiliul de administraţie;
- Comitete (comitetul de credit de credit ş.a);
- Preşedinte şi vicepreşedinţi.
În teritoriu procesul bancar se defăşoară, de regulă, pe divizii, direcţii de
specialitate arii şi departamente
 Adunarea generală a acţionarilor, este instanţa supremă de conducere a
activitaţii unei bănci, ce se poate întruni în şedinţe ordinare şi extraordinare şi
reprezintă totalitatea proprietarilor de acţiuni.
La şedinţele Adunării generale a acţionarilor pot participa, personal sau
prin delegat - pe baza de procură scrisă -, acţionarii care fac dovada acestei
calităţi cu propriile acţiuni sau cu certificatul de atestare a proprietăţii asupra
acţiunilor.

24
 Norma de participare la şedinţele Adunării generale a acţionarilor va fi
stabilită de Consiliul de administraţie al băncii în funcţie de valoarea acţiunilor
aflate în proprietatea unui acţionar.
Adunarea generală ordinară se întruneşte anual, în locul, ziua şi ora
stabilite, care trebuie să fie fixate înaintea datei de depunere a bilanţului contabil
şi a contului de profit şi pierderi.
Adunarea generală ordinară este îndreptăţită să ia hotărâri cu privire la:
a) aprobarea bilanţului contabil anual al băncii şi al contului de profit şi
pierderi, după ascultarea şi analizarea raportului Consiliului de administraţie al
băncii şi al Comisiei de cenzori;
b) stabilirea cuantumului dividendelor;
c) alegerea şi numirea Consiliului de administraţie şi a Comisiei de cenzori
şi stabilirea indemnizaţiei membrilor acestora;
d) numirea preşedintelui, vicepreşedinţilor băncii, precum şi a preşedintelui
Comisiei de cenzori;
e) autorizarea transferului acţiunilor;
f) aprobarea bugetului de venituri şi cheltuieli şi a programului de activitate,
pentru exerciţiul următor;
g) descărcarea gestiunii anului încheiat.
Adunarea generală extraordinară poate fi convocată de Consiliul de
administraţie al băncii ori de câte ori se consideră necesar.
Convocarea extraordinară a Adunării generale a acţionarilor se poate face
şi de preşedintele acesteia sau la cererea acţionarilor proprietari care reprezintă
cel puţin 25% din capitalul social al băncii.
Adunarea generală extraordinară adoptă hotărâri privind:
a) majorarea, reducerea sau reîntregirea capitalului social;
b) emiterea de obligaţiuni şi titluri de credit;
c) participarea cu capital la societăţi comerciale, financiare şi bancare,
afilierea sau fuzionarea cu alte instituţii bancare, cu respectarea legii;
25
 d) modificarea statutului băncii;
e) alte aspecte majore privind activitatea băncii.
Convocarea şedinţelor Adunării generale a acţionarilor se publică în
Monitorul Oficial cu cel puţin 15 zile înainte de ţinerea acestora şi se afişează
totodată la sediul central şi al unităţilor teritoriale ale băncii.
Comunicarea prezenţei la Adunarea generală a acţionarilor trebuie să ajungă
la sediul central al băncii cu cel puţin 3 zile înainte de data stabilită pentru
desfăşurarea acesteia.
În perioada dintre data publicării convocării de participare şi cea de
închidere a Adunării generale a acţionarilor nu este permis nici un transfer de
proprietate a acţiunilor.
Şedinţele Adunării generale sunt conduse de preşedintele Consiliului de
administraţie sau de persoana care îi ţine locul, ajutat de un secretar şi 3
supraveghetori pentru numărarea voturilor şi efectuarea lucrărilor de secretariat,
aleşi prin majoritate simplă de voturi de către participanţii la lucrări.
Adunările generale ale acţionarilor se consideră legal constituite, pentru a
lua decizii, prin participarea unui număr de acţionari care să reprezinte cel puţin
trei pătrimi din capitalul băncii.
Hotărârile Adunării generale a acţionarilor vor fi adoptate cu majoritate
absolută din capitalul social aferent acţionarilor prezenţi, în cazul adunării
ordinare, şi cu cel puţin jumătate din capitalul social al acţionarilor prezenţi în
situaţia adunărilor extraordinare.
În cazul neconstituirii la prima şedinţa a reprezentării acţionarilor Adunarea
generală se reconvocă pentru un nou termen.
Hotărârile luate în a doua şedinţă vor fi considerate valabile independent de
numărul acţionarilor prezenţi şi de valoarea capitalului reprezentat de aceştia, cu
majoritate simplă de voturi.
Adoptarea hotărârilor se poate face prin apel nominal, ridicarea mâinii sau
prin vot secret, modalitatea urmând a fi stabilită la deschiderea şedinţelor.
26
 Consiliul de administraţie
Conducerea şi administrarea curentă a băncii se încredinţează de către
Adunarea generală a acţionarilor unui Consiliul de administraţie, compus din 15
membri.
Membrii Consiliului de administraţie se desemnează pe o perioadă de 4 ani.
După expirarea mandatului oricare dintre aceştia pot fi realeşi, dar nu mai mult de
3 mandate consecutiv.
Preşedintele Consiliului de administraţie este preşedintele băncii. Din
Consiliul de administraţie fac parte şi vicepreşedinţii băncii.
Membrii Consiliului de administraţie vor trebui să depună la casieria băncii
o garanţie care să reprezinte dublul remuneraţiei lunare.
Garanţia se depune înainte de intrarea în funcţie, rămâne în casa băncii şi va
putea fi restituită după ce Adunarea generală a acţionarilor a aprobat ultimul bilanţ
în exerciţiul căruia aceştia au funcţionat şi li s-a dat descărcare de gestiune.
Semnăturile membrilor Consiliului de administraţie vor fi puse la
registrul comerţului, o dată cu certificatul eliberat de cenzori, din care rezultă
depunerea garanţiei.
Şedinţele Consiliului de administraţie al băncii au loc lunar şi ori de câte
ori este necesar şi se consideră valabile numai dacă la acestea sunt prezenţi cel
puţin 2/3 din membri.
Deciziile Consiliului de administraţie al băncii vor fi luate cu majoritate de
voturi.
Consiliul de administraţie al băncii deliberează asupra problemelor de
baza ale activităţii, cum sunt:
a) bilanţul contabil şi contul de profit şi pierderi, precum şi propunerile ce
urmează să fie prezentate Adunării generale a acţionarilor privind destinaţia
profitului;
b) politica băncii privind creditele, resursele şi dobânzile;

27
 c) propunerile ce urmează a fi prezentate Adunării generale a acţionarilor
privind rezervele şi eventuala utilizare a acestora;
d) propunerile privind emiterea de acţiuni, obligaţiuni şi titluri de credit şi
modul de distribuire a acestora;
e) stabilirea veniturilor şi cheltuielilor băncii, investiţiilor proprii şi
reparaţiilor capitale;
f) regulamentul de ordine interioară al băncii, structura organizatorică,
funcţiile, atribuţiile, competenţele şi normele de funcţionare;
g) aprobarea înfiinţării, desfiinţării sau mutării sucursalelor, filialelor,
agenţiilor sau reprezentanţelor;
h) stabilirea numărului de personal al băncii şi nivelul de salarizare a
acestuia atât pentru administraţia centrală, cât şi pentru unităţile sale;
i) numirea directorilor, adjuncţilor acestora şi contabililor şefi din centrala
băncii şi unităţile teritoriale;
j) numirea Comitetului de credit şi stabilirea competenţelor acestuia;
k) aprobarea împuternicirii membrilor Consiliului de administraţie de a
semna pentru bancă în lipsa preşedintelui;
l) aprobarea comisioanelor, taxelor şi spezelor bancare;
m) normele, instrucţiunile şi cadrul de desfăşurare a operaţiunilor băncii;
n) alte aspecte ale activităţii curente.
Banca nu are dreptul să acorde credite sau alte facilităţi pentru nici unul
din membrii Consiliului de administraţie al băncii sau să garanteze
împrumuturi pe care aceştia le-ar contracta cu altă instituţie de credit.
Membrii Consiliului de administraţie al băncii sunt răspunzători de
realitatea vărsămintelor efectuate de acţionari, dividendele plătite, existenta şi
evidenţa corectă a registrelor cerute de lege, îndeplinirea hotărârilor Adunării
generale a acţionarilor şi respectarea îndatoririlor legale.
Membrii Consiliului de administraţie al băncii nu pot ocupa, fară
autorizarea expresă a acestuia, posturi de membri în consiliile de administraţie
28
 sau de directori în alte societăţi bancare şi nici să participe la asemenea firme
ca asociaţi cu răspundere nelimitată.
Preşedintele angajează banca potrivit responsabilităţilor, sarcinilor şi
împuternicirilor stabilite de Consiliul de administraţie al băncii.
Atribuţiile şi competenţele vicepreşedinţilor se stabilesc de Consiliul de
administraţie al băncii, la propunerea preşedintelui băncii.
În afara de condiţiile prevăzute de legislaţia în vigoare referitoare la
administratorii unei societăţi comerciale, o persoană nu poate fi aleasă în
consiliul de administraţie al unei instituţii de credit, iar dacă a fost aleasă,
decade din mandatul său, în următoarele, situaţii:
1 -persoana îndeplineşte o altă funcţie în cadrul instituţiei de credit în cauza, cu
excepţia cazului în care este şi director al acesteia;
2- în ultimii 5 ani, persoanei i s-a retras de către autoritatea de supraveghere
aprobarea de a administra sau conduce o instituţie de credit, o instituţie
financiară sau o societate de asigurare/reasigurare sau o altă entitate care
desfăşoară activitate în sectorul financiar ori a fost înlocuită din funcţia
exercitată în astfel de entităţi din motive care îi pot fi imputate;
3-îi este interzis, printr-o dispoziţie legală, o hotărâre judecătorească sau o
decizie a unei alte autorităţi, să administreze sau să conducă o entitate de natura
celor prevăzute la pct.2, ori să desfăşoare activitate într-unul dintre domeniile
specifice acestor entităţi.

 Comitetul de credit
Pentru conducerea operativă a activităţii, Consiliul de administraţie al băncii
poate delega o parte din competenţele sale unui Comitet de credit, din care fac
parte preşedintele băncii, vicepreşedinţii şi directorii executivi din administraţia
centrală.

29
 Comitetul de credit îndeplineşte sarcinile sale, în cadrul limitelor
împuternicirii ce i se dă Consiliului de administraţie al băncii, în deliberări
săptămânale sau ori de câte ori este necesar.
Comitetul de credit se consideră legal constituit în prezenţa a cel puţin
2/3 din totalul membrilor săi, deciziile fiind luate cu majoritate de voturi.
ăComitetul de credit este obligat să prezinte la fiecare şedinţă a Consiliului
de administraţie al băncii registrul său de deliberări.
 Comisia de cenzori
Comisia de cenzori va fi compusă din 5 cenzori şi 2 supleanţi, numiţi de
Adunarea generală a acţionarilor. Cel puţin unul dintre cenzori trebuie sa fie
expert contabil.
Cenzorii se numesc pe o perioadă de 3 ani, putând fi realeşi.
Preşedintele Comisiei de cenzori participă la şedinţele Consiliului de
administraţie al băncii. În cazul un care are un punct de vedere diferit de
hotărârea luată de Consiliul de administraţie al băncii, îl va prezenta în scris
acestuia.
Cenzorii sunt obligaţi, înaintea începerii mandatului, să depună drept
garanţie o sumă care să reprezinte nivelul unei remuneraţii lunare.
Cenzorii sunt obligaţi să supravegheze gestiunea băncii, să verifice
bilanţul, contul de profit şi pierderi şi evaluarea corectă a patrimoniului, despre
care vor face un raport amănunţit Consiliului de administraţie şi Adunării
generale a acţionarilor.
Cenzorii sunt obligaţi, de asemenea:
a) să facă în fiecare lună şi inopinat inspecţia casei, să verifice existenta
obligaţiunilor şi titlurilor de credit proprietatea băncii ce sunt primite în gaj,
cauţiune sau depozit;
b) să verifice constituirea garanţiilor membrilor Consiliului de administraţie al
băncii;

30
c) să supravegheze ca prevederile statutului, precum şi hotărârilor Adunării
generale a acţionarilor şi ale Consiliului de administraţie, să fie aplicate
întocmai.
În cazul în care se constată abateri, Comisia de cenzori sau fiecare
cenzor în parte va aduce la cunoştinţa preşedintelui Consiliului de
administraţie al băncii cele constatate.
Dacă acesta nu ia de îndată măsurile necesare de îndreptare, cenzorii
vor aduce abaterile la cunoştinţa primei adunări generale, iar dacă neregulile
sunt grave, Comisia de cenzori va convoca în cel mai scurt timp posibil
Adunarea generală extraordinară, pentru a delibera asupra acestor nereguli.
Comisia de cenzori verifică respectarea de către bancă a principiului
tratamentului egal al acţionarilor privind toate drepturile şi obligaţiile ce le revin.
Cenzorii au drept de control asupra operaţiunilor băncii, putând verifica la
sediul central, la sucursale şi filiale, reprezentante sau agenţii orice acte,
documente şi registre.
Privită ca sistem productiv o instituţie de credit este organizată pe sistem
vertical. Toate operaţiunile unei zile operative effectuate de unităţile operative
(agenţie, filială sau sucursală) sunt transmise prin sistemul informaţional
(integrat) centralei pentru închiderea zilei operative şI calculul zilnic a trezoreriei
entităţii bancare.
În teritoriu unităţile operative sun conduse de manageri care se
subordonează centralei băncii.
Preşedintele unei instituţii de credit are în subordine un corp de consilieri
şi vicepreşedinţii care coordonează diviziile şi direcţiile de specialitate care
răspund de buna desfăşurare a procesului bancar.
Spre exemplu, în Romania, Raiffeisen Bank este organizata pe divizii si
acestea la rândul lor pe direcţii, arii si departamente de desfasurare a activitatii
bancare, dupa cum urmeaza:
Divizia Presedinte este structurata pe:
31
- Directia Control Financiar si Contabilitate;
- Directia Audit;
- Directia Juridic si Conformintate;
- Directia Secretariat General;
- Directia Resurse Umane;
- Directia Relatii Publice.
Divizia Retail este structurata astfel:
- Directia Marketing;
- Aria Credite Persoane fizice;
- Directia Management Pasive;
- Directia IMM;
- Directia Carduri;
- Directia Vanzari;
- Directia proiecte Speciale Retail;
- Aria Managementului Retelei de Sucursale;
Divizia Corporatii cu urmatoarea structura:
- Aria Clienti Corporativi;
- Directia Sector Public;
- Directia Institutii Financiare;
- Aria Produse pentru Corporatii si Management Know-How;
Divizia Trezorerie si Piete de Capital care in componenta:
- Aria Trezorerie si Arbitraj;
- Directia Managementul Bilantului si Portofoliului;
- Departamentul Middle Office.
Divizia Operatiunu si IT impartita dupa cum urmeaza:
- Aria Operatiuni;
- Directia Informatica si Comunicatii;
- Aria Organizare, Dezvoltare si Management Procese;
- Directia Logistica;
32
- Directia Securitate Bancara;
- Directia Achizitii.
Divizia Risc este formata din:
- Directia Credit Risc-Corporatii si IMM;
- Directia Administrare, Control, Garantii;
- Directia Restructurare si Recuperare Credite;
- Directia Consumer Risc;
- Departamentul Analiza Financiara si Raiting;
- Directia Grup Risc Control si Managementul Portofoliului.

33
Organigrama Raiffeisen Bank Romania

Divizia Divizia Retail Divizia Divizia Divizia Divizia Risc

Presedinte Corporatii Trezorerie siOperatiuni si
Piete deIT
Capital

Directia Directia Aria ClientiAria Aria Directia Credit

Control Marketing Corporativi Trezorerie siOperatiuni Risc -
Financiar si Corporatii si
Aria CrediteDirectia SectorArbitraj Directia
Contabilitate IMM
Persoane Public Directia Informatica si
Directia Audit Directia
Fizice Directia Managementul Comunicatii
Directia Juridic Administrare,
Directia Institutii Bilantului si
& Conformitate Aria Control,
Management Financiare Portofoliului
Directia Organizare, Garantii
Pasive Departamentul
Secretariat Aria Produse Dezvoltare siDirectia
Directia IMM pentru Middle Office
General Management Restructurare
Directia Corporatii siRaiffeisen Procese
Directia & Recuperare
Carduri Management Capital &
Resurse Umane Directia Credite
Directia Know-How Investment
Directia Relatii Logistica Directia
Vanzari RAM
Publice Directia Consumer Risc
Directia
Raiffeisen Securitate Departamentul
Proiecte
Leasing Bancara Analiza
Speciale Retail
Romania Directia Financiara si

Raiffeisen Aria Achizitii Rating

Banca pentruManagementul Directia Grup

Locuinte Retelei de Risc Control si

Sucursale Managementul
Portofoliului

34
 Capitolul 3. Operatiuni specifice
instituţiilor de credit
3.1. Intermedierea bancară

Bazându-se pe relaţiile de credit intermedierea bancară reprezintă

totalitatea operţiunilor bancare (inclusiv a serviciilor de virament) de mobilizare
a disponibilităţilor băneşti şi de plasare a acestora sub formă de credite bancare
(produse), către diverşi beneficiari (persoane fizice sau juridice).
Intermedierea bancară se efectuează printr-o serie de activităţi specifice
domeniului bancar ce constituie totodată, principalul mijloc de realizare a
obiectului de activitate al instituţiilor de credit.
Serviciul bancar este o activitate intangibilă, ireversibilă efectuată unui
client şi se poate efectua fie înainte, fie în urma, sau concomitent cu accesare
produselor bancare, pentru care instituţia de credit primeşte un preţ numit
comision bancar.
Servirea clientului, grija pentru calitatea acestui proces, adaptarea la
nevoile sale a întregii organizaţii bancare si a tuturor proceselor care se
desfaşoară în interiorul său constituie platforma principală de supravieţuire în
mediu concurenţial în toate ţările din lume2.
Serviciile bancare sunt legate în mod direct de deschiderea de conturi
bancare (conturi curente în lei şi în valută precum şi conturi de depozit),
acordarea de credite şi transferul fondurilor (prin sisteme intrabancare şi
interbancare)
În general, instituţiile de credit oferă două tipuri diferite de servicii :
- serviciul operativ"azi cu azi" - este o tranzacţie simplă. De exemplu,
efectuarea de schimb valutar, sau procurarea de valută şi transferul ei catre o
2
Dr. Emanuel Odobescu, Dr. Dorina Poanta – Elemente de Marketing bancar, IBR, Bucuresti, 2006

35
terţă persoană. Persoana va veni la o unitate operativă a unei instituții de credit,
va procura valuta, apoi va pleca, acesta fiind de fapt sfârşitul tranzacţiei.
- serviciul operativ"de relaţie" – este determinat de mai multe operații
bancare la care clientul va apela utilizând serviciul respectiv în mod repetat. De
exemplu serviciul de contul curent: clientul va deschide contul şi-l va folosi
pentru a depune şi a retrage bani, pentru schimb valutar, viramente ș.a. Cu
ocazia vânzării unui serviciu se pot indica şi altele care ar putea fi utile
clientului. Acest tip de serviciu este cel care asigură perpetuarea relaţiilor dintre
bancă şi clienţii săi.
Astfel, serviciile de relaţie pot determina clientela bancară către
achiziţionarea mai multor servicii. Ambele tipuri de servicii sunt importante
pentru consolidarea relaţiilor cu clienţii.
Pe de o parte, cu cât clientul are mai multe contacte cu instituţia de credit
şi cu personalul acesteia, cu atât îi va fi mai uşor să evalueze produsele şi
serviciile şi să construiască relaţie de credit. Pe de altă parte, cunoaşterea
clientului de către instituţia de credit înseamnă, adesea, că se pot anticipa unele
dintre cerinţele acestuia, oferindu-i-se produsele şi serviciile adecvate, înainte
ca el să conştientizeze preţul acestora.
Primul serviciu bancar cu care o persoană juridică intră în legătură cu
banca îl reprezintă depunerea de capital social necesar constituirii unei societăţi
comerciale sau a unei alte entităţi.
Deci, pentru clienţii persoane juridice, instituţiile de credit deschid şi alte
tipuri de conturi, cum sunt:
- conturile blocate, în care sunt depuse sumele reprezentând capitalul social
necesar constituirii unei entităţi. După ce clientul prezintă la bancă dovada
înregistrarii societăţii la Registrul Comerţului, contul este deblocat, iar sumele
sunt virate în contul curent al clientului;
- conturile blocate cu destinaţie specială, sunt conturi în care disponibilitatile
titularului sunt temporar blocate, în raport de o anumită operaţiune, ca măsură de
36
protecţie pentru bancă şi pentru buna desfaşurare a unor obligaţii de plată către
străinătate.
Pentru sumele depuse în conturile blocate cu destinaţie specială instituţiile
de credit nu plătesc dobânzi dar încasează anumite comisioane negociate legate
de administrarea acestor sume.
Aceste sume se mai numesc depozite colaterale pe care clienţii le
constituie la o bancă pentru buna desfăşurare a unei obligaţii de plată (garanţii,
acreditive şi alte asemănătoare).
- conturile pentru credite, destinate să evidenţieze creditele (în lei sau în
valuta) acordate de banca clientilor şi din care urmează ca aceştia să ordonanţeze
plăţi;
- conturile cu suma dobândită prin participare la licitaţiile valutare, în care se
evidenţiază sume în lei sau valută rezultate din operatiunile de vanzare sau
cumparare a banilor pe piata interbancară, ordonate de client şi efectuate de
banca în contul acestuia;
Serviciile efectuate prin intermedierea bancară se desfăşoară în condiţiile
de afaceri bancare. Afacerile în general sunt acte sau fapte de comerţ constând
din vânzare/ cumparare, sau alte operaţiuni de schimb a unei valori contra altei
valori.
Afacerea bancară se realizează fie prin vânzarea unui serviciu sau produs
bancar, fie prin cumpărarea acestora, în condiţii de etică bancară.
Prin contabilitatea instituţiilor de credit se evidenţiază şi se reflectă atât din
punct de vedere contabil cât şi financiar, profitul şi a averea proprietarilor,
maximizarea acestora constituind obiectivul major al afacerilor bancare .
O mare parte a serviciilor bancare nu presupun o angajare bilanţieră adică
nu contribuie la majorarea resurselor (a veniturilor) şi nu afectează activele
băncii (portofoliul de credite). Aceste servicii prin care se angajează riscul
bancar se regăsesc evidenţiate în afara bilanţului fiind determinate de grupa de

37
operaţiuni numite operaţiuni extrabilanţiere. Însă în urma acestor operaţiuni,
banca încasează o serie de comisioane ce măresc cifra de afaceri a acesteia.
Operaţiunile privind obligaţiuni bancare anticipate decurg dintr-un circuit
cambial cunoscute sub denumirea servicii pentru credite, cu garanţii din
semnături.
Prin semnătura sa instituţia de credit garantează angajamente ale
clientului către terţi. Acest serviciu bancar nu avansează fonduri dar susţine prin
propriul său angajament încrederea pe care o imprimă clientului (banca se
supune unui risc).
Alte activităţi de plasament cuprind servicii bancare cu aceleaşi
caracteristici ca şi cele anterioare. Printre aceste activităţi menţionăm:
angajamentele anticipate de a acorda credite (forward commitements),
angajamentele anticipate de a vinde sau a cumpara titluri, operaţiunile bancare
denumite opţiuni (financial futures sau options), angajamentele anticipate supra
dobinzii (interest rate swaps), sau operaţiuni privind cursuri de schimb
(currency swaps)
În altă ordine de idei, prin serviciile bancare, instituţiile de credit
efectuează şi operaţiuni de vânzare şi cumpărare de titluri (achiziţie, plasament,
investiţii) pentru clienţii lor.
În acelaşi segment de piaţă bancară sunt cuprinse şi serviciile de mandat,
operaţiuni efectuate în numele băncii, dar pentru contul clienţilor, care în
general se referă la administrarea portofoliilor de hârtii de valoare şi chiar la
administrarea patrimoniilor (executori testamentari, a fondurilor de tutelă sau a
diverselor fundaţii).
Fiind intangibile, serviciile bancare se oferă sub diferite forme, prin
inovaţii ale instituţiilor de credit, pe baza celor mai noi realizări din
domeniul IT, ce depăşesc uneori, reglementările bancare . Este o adevarată artă
în domeniul bancar, pentru promovarea eficientă a serviciile şi produselor
instituţiilor de credit .
38
 Datorită intangibilităţii lor este foarte dificil pentru un client să înţeleagă
sau să evalueze valoarea serviciilor şi produselor bancare, înainte de a le
cumpăra. Valoarea lor adevărată poate fi evaluată numai după cumpărare, atunci
când clientul foloseşte serviciul şi îi sesizează avantajele sau dezavantajele.
Comisioanele şi spezele bancare negociate în cadrul afacerii se încasează de la
clienţi conform convenţiilor sau contractelor încheiate.
Plasarea disponibilităţilor băneşti sub forma produselor bancare
(creditelor) aduce instituţiei de credit venituri substanţiale, din dobânzi şi
comisioane bancare.
Este foarte greu de delimitat serviciile de produsele bancare în sensul că
au fost inovate noi produse bancare pe lângă cele tradiţionale cunoscute . Astfel,
o dată cu modificarea reglementărilor bancare, au fost introduse în sistem noi
produse bancare cum este leasingul. Implementarea prin lege a leasingului a
condus la o modificare a structuri sferei creditelor bancare, care conduce la o
scădere considerabilă a creditelor pe termen mijlociu.
Principala caracteristică a produselor bancare este faptul că nu fac
obiectul uzurii fizice şi morale şi sunt purtătoare de dobândă. De altfel, prin asta
se deosebesc de serviciile bancare pentru care clienţii instituţiilor de credit
plătesc diferite comisioane şi speze bancare.
Ca şi serviciile, produsele bancare sunt imateriale şi sunt condiţionate de
reglementările bancare şi fiscale.
Unităţile operative ale societăţilor bancare livrează direct clientelei
produse reversibile şi nu există posibilitatea unor concesionari, redistribuiri sau
revânzări a acestor bunuri imateriale, decât rambursarea lor. Pentru a obţine
produsele bancare beneficiarul lor (debitorul) trebuie să întocmească o
documentaţie specială, proprie (conform procedurilor bancare) şi astfel se
realizează o colaborarea de concepţie, de creaţie monetară, controlată de
creditor.

39
 După cum se observă din activitatea instituţiilor de credit, creditul este cel
mai solicitat produs, oferit de bănci clientelei sale, dintre toate produsele
tradiţionale.
Deci, creditele reprezintă creanţe înregistrate asupra clientelei bancare,
persoane juridice şi persoane fizice, acordate pentru finanţarea acestora.

3.2. Operaţiuni active ale instituţiilor de credit

Dintre operaţiunile activele unei instituţii de credit se pot menţiona:

- numerar în casierie şi alte valori;
- numerar şi rezerve în depozite la B.N.R.;
- titlurile;
- creditele;
- activele corporale şi alte active.
Activitatea de creditare este cea mai importantã laturã a procesului bancar
desfãşurat de instituţiile de credit. Astfel, în cadrul acestei activităţi operaţiunile
active pot fi grupate astfel:
 operaţiuni de creditare
 operaţiuni de plasament (pe baza depozitelor bancare constituite la alte instituţii
de credit).
În cadrul operaţiunilor de creditare, se diferenţiază două categorii distincte
şi anume: creditarea agenţilor economici (credite corporate) şi creditarea
persoanelor fizice (credite en detail).
În general, creditele acordate agenţilor economici pot fi analizate în
funcţie de destinaţie: respectiv credite pentru constituirea unor active fixe şi
credite pentru activitatea de exploatare.
Creditele corporate acordate marilor companii şi întreprinderilor mici şi
mijlocii constituie de fapt sursele de care au nevoie să-şi realizeze obiectivele

40
propuse prin proiectele şi programele de activitate şi totodată sunt “motorul”
devoltării economice.
Creditele pentru procurarea de active fixe (pentru procurarea de
echipament) au o pondere redusă şi sunt acordate, în general, pe termen scurt.
Creditarea activităţilor de exploatare se realizează, sub forma creditării
creanţelor şi a creditelor de trezorerie.
Din punct de vedere al creditării creanţelor, putem distinge
operaţiunea, prin care instituţiile de credit iau în schimbul monedei, creanţele pe
care întreprinderile le au asupra clienţilor lor:
- scontarea
- pensiunea
- împrumuturile pe gaj de efecte comerciale
- împrumuturile pe gaj de efecte publice.
Tehnica scontării constă în cesiunea cambiei către un alt beneficiar, în
schimbul valorii actuale a acesteia. Prin această operaţiune, instituţia de credit
este angajată în raporturi cambiale specifice, respectiv banca îşi asumă obligaţia
de a plăti valoarea cambiei, dacă debitorul nu plăteşte această sumă. Datorită
riscului ca banca să devină participant la procesul cambial, se efectuează şi alte
operaţiuni cambiale.
În România utilizarea instrumentelor de plata de tipul cambiei si biletului la
ordin este mai restransă, mai frecvent fiind utilizate ordinul de plata si cecul.
Desfăşurarea relaţiilor de încasari şi plăţi între agenţii economici, prin
utilizarea de efecte de comerţ, creează posibilitatea, ca ei să sconteze la bancă
aceste titluri obţinând un credit de scont în lei sau valută. Procedura de acordare,
presupune înregistrarea valorii titlului în debitul contului de credite de scont, şi
în creditul contului curent al clientului. (scontul plus dobânda încasată de bancă
se numeşte agio)

41
 Pensiunea reprezintă, de asemenea, o operaţiune cambială, prin care
banca preia cambiile pe care le vinde beneficiarului, cu condiţia răscumpărării la
termenul stabilit.
Împrumutul “clientelei bancare” pe gaj de efecte comerciale,
reprezintă credite acordate de bănci şi garantate cu efecte comerciale (cambii).
Valoarea împrumutului reprezintă numai o parte din valoarea nominală a
cambiilor depuse în gaj.
Împrumutul “clientelei bancare” pe gaj de efecte publice constau în
credite acordate de bănci şi garantate de debitori, cu titluri de natura
obligaţiunilor şi bonurilor de tezaur, certificatelor de trezorerie ce sunt deţinute
de persoanele fizice şi juridice. Acestea sunt denumite operaţiuni de lombard şi
au o pondere sporită în ţări precum S.U.A., Anglia, Germania, unde emisiunile
de titluri publice sunt frecvente. Datorită riscului de variaţie a valorii de piaţă a
titlurilor ce fac obiectul garanţiei, valoarea împrumutului nu acoperă decât o
parte din valoarea titlurilor.
Creditele de trezorerie (denumite şi credite pentru capital de lucru) sunt
acordate cu scopul satisfacerii nevoilor de finanţare ale firmelor, generate de
activitatea de producţie şi de comercializare.
Formele pe care le îmbracă aceste credite sunt:
- avansul în cont curent şi
- creditele specializate.
Prin avansurile în cont curent este creditată activitatea curentă a
agenţilor economici, mecanismul constând în efectuarea de plăţi în numele
titularului de cont chiar şi atunci când acesta şi-a epuizat disponibilităţile.
Nivelul maxim al sumei care poate fi acordată de bancă clientului constituie
linia de credit sau plafonul de creditare.
Creditele specializate cunoscute şi sub denumirea de credite pe termen
mijlociu mobilizabile, deşi se acordă pe termen scurt, acoperă necesităţile de
finanţare pe o durată mai mare de timp, fiind incluse creditele pentru
42
 constituirea de stocuri sezoniere (în agricultură) sau pentru finanţarea producţiei
destinate exportului.
Din punctul de vedere al necesităţii şi capacităţii clientului privind
obligaţiile financiare, tehnologia activităţii de creditare poate fi:
 pe termen scurt- pentru acoperirea necesitatilor curente, cu termen de
rambursare in limita unui an.
Dezvoltarea tehnologiei bancare a permis conturarea a două modalităţi
principale de creditare:
-creditele de tip revolving (liniile de credit; liniile globale de exploatare),
ofera agentilor economici o flexibilitate convenabila de finantare, sub raportul
costurilor.
-creditele pentru destinatii speciale (credite pentru finantarea stocurilor;
creditele pentru export; credite de scont; creditele de factoring);
În cazul activităţilor economice care presupun anumite stocuri, tehnologia
bancară pune la dipoziţia clientului un plafon de creditare, din care el efectueaza
trageri eşalonat, pe baza unui grafic şi în limita unui interval de timp.
Pentru activităţile economice de producţie cu ciclu lung de fabricaţie agenţii
economici apelează la tehnologia de creditare similară creditării globale de
exploatare, sau liniilor de credite, cu termene de rambursare mai mari de un an.
 pe termen mediu, cu termen de rambursare intre 1 si 5 ani;
 pe termen lung, pt. investitii de anvergura cu termene de rambursare negociate
de peste 5 ani.
Creditele pe termen mediu şi lung se acordă:
-pentru finanţarea de investiţii: Se acorda pt. completarea surselor de
finantare proprii ale clientilor.
-pentru cumpararea de acţiuni sau active: Se acorda pentru achiziţionarea
de active fixe de valori ridicate.
-pentru activitatea de leasing. Se acorda in completarea resurselor proprii
ale societatilor de leasing
43
 -pentru promotori imobiliari. Se acorda in scopul finantarii constructiilor
de locuinte
Pentru activităţile de productie cu desfacere la export, băncile comerciale
romanesti promoveaza tehnologii de creditare specifice:
-credite pentru prefinantarea exportului au ca destinatie satisfacerea
nevoilor curente sau exceptionale, fabricarea produselor destinate exportului.
-credite pentru exportul de produse garantate cu creante asupra
strainatatii se adreseaza exportatorilor, pentru desfasurarea activitatii curente, pe
perioada de la livrarea produselor si pană la încasarea contravalorii lor.
Instituţiile de credit pot efectua la cererea clientilor săi operatiuni de
factoring, la intern sau la extern în lei şi în valută.
Un rol important îl are tehnologia bancară informatizată în creditarea în
valută a persoanelor fizice pe termen scurt sau mediu, pentru petrecerea
sejururilor in strainatate , pentru cumpararea de produse tehnico-medicale pentru
uz personal, pentru plata unor forme de scolarizare sau a unor tratamente
medicale in strainatate.Alte clasificari ale produselor bancare bancare şi
contabilitatea acestora sunt tratate în capitolul III.
Operaţiunile active cu titluri sunt operaţiuni de plasament ce constau în
achiziţia de efecte publice (titluri de stat) şi acţiuni, reprezentând o modalitate de
valorificare a resurselor băncilor în vederea obţinerii de profit din activitatea
bancară. Legile bancare din diferite ţări limitează participarea băncilor la
capitalul altor societăţi, pe de o parte, iar pe de altă parte, le obligă la deţinerea
unor titluri cu grad sporit de lichiditate precum titlurile de stat.

3.3. Operaţiuni pasive ale instituţiilor de credit

Potrivit statutului lor, pentru realizarea obiectului de activitate, instituţiile

de credit mobilizează importante resurse băneşti de la terţe persoane şi

44
 efectuează o serie de alte operaţiuni bancare cunoscute sub denumirea de
operaţiuni pasive.
Dintre aceste operaţiuni cele mai cunoscute sunt:
 Constituirea depozitelor
Prin depozit se înţelege suma de bani încredinţatã unei instituţii de credit în
urmãtoarele condiţii:
- sã fie rambursatã în totalitate, cu sau fãrã dobândã sau orice alte facilitãţi, la
cerere ori la un termen convenit de cãtre deponent cu depozitarul;
- sã nu se refere la transmiterea proprietãţii, la furnizarea de servicii sau la
acordarea de garanţii.
Depozitele bancare se constituie, de regulã, din depunerile pe termen ale
clientelei contra unei dobânzi. În funcţie de durată depozitele pot fi la vedere şi
la termen.
Depozitele la vedere – cuprind disponibilităţile în contul curent, de care
titularul poate dispune în orice moment. Datorită posibilităţilor reduse ale
băncilor de a dispune de aceste sume, depozitele la vedere sunt purtătoare de
dobândă mult mai mică decât dobânda oferită pentru depozitele la termen.
Depozitele la termen – sunt disponibilităţile în cont de care titularul poate
dispune numai după expirarea termenului de păstrare.
Aceste depozite au la bază un contract de depozit în care sunt prevăzute
suma, termenul, rata dobânzii, modul de acordare a dobânzii.
Dobânda negociatã poate fi sau nu capitalizată, în funcţie de contractul
încheiat.
Dacă dobânda se capitalizează, ea face obiectul unui nou cont de depozit la
termen. Băncile, pentru a-şi atrage clientela, pot calcula şi plătii dobânda la
intervale mai mici decât durata depozitului. În ultima perioadă frecvent pentru
depozitele pe termen scurt dobânda se plăteşte lunar, cu posibilitatea de a fi
capitalizată.

45
 Noul depozit = valoare iniţială + dobânda acumulată după expirarea primului
termen.
Dacă dobânda nu se capitalizează, contul de depunere la termen este însoţit
de un cont la vedere, în care se virează dobânda, care poate fi ridicată în orice
moment de către titular.
La expirarea termenului depozitul la termen constituit iniţial poate fi reînoit
iniţial pentru aceeaşi sumă, sau poate fi retras. Dobânda din contul de depozit la
vedere este purtătoare de dobândă la vedere.

 Rescontarea şi lombardarea
Pentru instituţiile de credit rescontarea reprezintă o formă de împrumut de
refinanţare acordat de către BNR în schimbul cedării de către împrumutat a
portofoliului de efecte de comerţ
În schimbul rescontării împrumutatul achită către BNR, rescontul +
comisioanele BNR, rescontul calculându-se similar scontului pe baza aceleiaşi
taxe.
Similar cu operaţiunea de rescontare este şi operaţiunea de lombardare prin
care instituţiile de credit obţin un credit pe termen scurt de la BNR, credit
obţinut în schimbul cedării portofoliului de efecte publice.
 Constituirea capitalului propriu
Capitalul propriu al unei instituţii de credit este formatde regulă din:
1. Capital social
Capitalul socilal minim cu care se poate înfiinţa o instituţiile de credit este
stabilit prin norme emise de B.N.R. Aportul la capitalul social este constituit
numai în numerar. El se varsă în proporţie de 50% la înfiinţarea entitãţii, iar
diferenţa în termen de cel mult 2 ani în patru tranşe semestriale.
2. Fond de rezervă.
Acesta se constituie din profit astfel:

46
  20% din profitul brut până când fondul de rezervă egalează
valoarea capitalului social;
 10% din profitul brut până când fondul de rezervă egalează dublul
valoarii capitalului social;
 n% din profitul net, în funcţie de hotărârea consiliului de
administraţie al băncii.
3. Fond de risc care conform legii se constituie din:
 Din profitul brut în proporţie de 0,5% din totalul creditelor acordate;
 Din profitul net sau din alte surse, conform hotărârii consiliului de
administraţie al băncii.
La constituirea şi mărirea capitalului social (care de fapt este prima
operaţiune pe care o efectuează o bancă înainte de autorizare) trebuie să se ţină
seama de indicatorul de adecvare şi mărime a capitalului.

3.5. Semnificaţia preţului creditelor şi serviciilor bancare

Cultura aproape inexistentă a potenţialilor clienţi (în special persoane

fizice) despre construcţia unui preţ, despre costurile nonmonetare („sacrificiile”
pe care trebuie să le facă anumiţi clienţi pentru a apela la un produs bancar sau
un serviciu bancar), despre preţ ca indiciu al calităţii produselor şi serviciilor
bancare impune o percepţie diferită a consumatorului de cea a bancherului, faţă
de preţ.
Datorită intangibilităţii lor este foarte dificil pentru un client să înţeleagă
sau să evalueze valoarea serviciilor bancare, înainte de a le cumpăra. Valoarea
lor adevărată poate fi evaluată numai după cumpărare, atunci când clientul
foloseşte serviciul şi îi sesizează avantajele sau dezavantajele.
Aducătoare de venituri, serviciile bancare se clasifică în primul rând, în
funcţie de modul în care instituţiile de credit îşi adoptă strategia de atragere a

47
disponibilităţilor băneşti pentru a-şi asigura lichiditatea bancară. Din acest punct
de vedere, instituţiile de credit oferă, fie sevicii de informaţie şi economii
gratuite, fie servicii pentru care percep comisioane bancare şi în acest caz gama
lor este foarte diferenţiată, atât în ceea ce priveşte serviiciile de cont cât şi pentru
cele de constituire a unor noi depozite bancare în funcţie preţul acestora.
Dar, ce este preţul ?
Preţul exprimă o sumă de bani pe care cumpărătorul o plăteşte în
schimbul unei unităţi de bun economic (produs sau serviciu). Deci, preţul este
expresia bănească a valorii de schimb pe care o încasează vânzătorul pentru o
unitate de produs sau serviciu tranzacţionat.
Preţul serviciiilor şi produselor bancare oferit pe piaţa bancară poate fi
asemănător preţului de producţie al oricărui alt bun economic, preţ care cuprinde
costul produsului şi beneficiul. Preţul pieţei bancare fiind de fapt, preţul care
se formează pe piaţă în urma fluctuaţiei cererii şi ofertei serviciilor şi produselor
bancare.
Analizând activitatăţile de vânzare-cumpărare a serviciilor şi a altor
bunuri economice, întâlnim o serie de denumiri ale preţului, ce poartă numele
de: tarif şi comision – în cazul serviciilor; dobânda – ca preţ al banilor
împrumutaţi de instituţiile de credit; taxă – în cazul plăţilor la bugetul de stat
sau alte instituţii financiare; impozit – ca preţ asupra dreptului de a câştiga bani
(calculat asupra veniturilor sau profitului); primă – în cazul produselor din
domeniul asigurărilor; chirie – pentru utilizarea temporară a unui spaţiu;
onorariu – pentru serviciul unui liber profesionist; penalizare – pentru nereguli
constatate de organele fiscale şi instituţiile de credit; cauţiune – ca preţ al
libertăţii temporare;salariu – ca preţ al muncii.
Fiecare instituţie de credit, are o strategie proprie şi este preocupată de
costul surselor şi de condiţiile de afaceri pe care le prezintă clienţilor nebancari
şi bancari.

48
 Potenţialii clienţi sunt preocupaţi permanent de comisioanele practicate de
instituţiile de credit pentru serviciile bancare prestate şi care sunt în legătură
directă şi cu modul în care se consumă serviciile respective. Diferenţierea
tarifelor şi a comisioanelor bancare menţionate în condiţiile de afaceri bancare
se face după natura şi felul serviciilor .
Astfel, costul creditului angajat este format din dobândă plus comisionul
de administrare a creditului. Pentru serviciul de acordare a creditului, în funcţie
de negocierea efectuată, banca mai poate încasa de la client un comision de risc
de credit, un comision de neutilizare a sumelor puse la dispoziţie sau un
comision pentru plata înainte de termen a creditului primit.
Deci, în cazul produselor imateriale negociate cu condiţia restituirii
acestora către creditor, cum sunt produsele bancare, preţul acestora îl reprezinta
dobânda care trebuie să acopere şi riscul de nerambursare a sumelor plasate
debitorilor.
În strânsă legătură cu plata serviciilor, o altă noţiune ar fi redevenţa care
exprimă contravaloarea serviciilor legate de achiziţionarea de licenţe sau know-
how, plata făcându-se sub forma unei cote procentuale din cifra de afaceri
obţinută cu licenţă achiziţionată.
Asemănătoare comisioanelor, tarifele sunt o categorie specifică a preţului
în sensul său larg cuprinzător, adică a acelor preţuri care se stabilesc şi se aplică
în domeniul prestărilor de servicii efectuate, atât pentru agenţii economici cât şi
pentru populaţie.
Natura economică a preţului produselor substanţiale şi tariful serviciilor
este aceeaşi. Deosebirile care apar rezultă din existenţa tarifului ca expresie
concretă a categoriei de preţ într-un domeniu specific de activitate. Astfel, preţul
apare drept expresia bănească a valorii unui produs în calitate de obiect, de bun
material cu existenţă de sine stătătoare, pe când tariful reprezintă expresia
bănească a valorii unei operaţiuni în calitate de serviciu. Aceasta întrucât,
consumul de servicii nu este separat de producţia lor, serviciul neputând circula
49
între producător şi consumator, specifică procesului sitemului de credit,
producţia şi consumul de servicii au loc concomitent, atât în timp cât şi în spaţiu.
Nu este lipsit de importanţă faptul că, deseori în limbajul practic şi în
vorbirea curentă se produce o substituire reciprocă a noţiunilor de comision şi
taxă. Aceasta datorită unor tradiţii sau importuri de termeni străini, care include
în sfera semnificaţiilor lor şi implicarea autorităţilor administrative locale pentru
organizarea unor servicii, precum şi ca urmare a faptului că unele taxe au la bază
ideea contraprestaţiei.
Dar, în sistemul de credit între comision şi taxă se impune o delimitare
din mai multe puncte de vedere. În primul rând, sub aspectul destinaţiei lor:
taxele se virează la bugetul statului şi au în general un caracter fiscal ( Exempu :
TVA), pe când comisioanele se încasează de unităţile operative ale instituţiilor
de credit ca fiind echivalentul al valorii serviciilor prestate de acestea în
favoarea clienţilor.
În al doilea rând, în cazul comisioanelor bancare se determină, se
evidenţiază şi se urmăresc costurile prestaţiilor, pe când în cazul taxelor nu se
calculează şi nu se evidenţiază astfel de costuri.
În al treilea rând, delimitarea se mai poate realiza şi prin prisma organelor
care le stabilesc, şi anume: stabilirea comisioanelor este de competenţa unităţile
operative ale instituţiilor de credit, iar stabilirea taxelor intră în competenţa
organelor financiare şi se efectuează pe baza actelor normative adoptate de către
organele puterii sau administraţiei de stat.
Din punct de vedere al delimitării sferei de cuprindere a preţurilor şi,
respectiv, al comisioanelor apar şi aici, unele aspecte demne de interes teoretico-
practic.
Delimitarea se realizează, în general, după natura rezultatului unei
activităţi, şi anume: în cazul produsului cu existenţă fizică, sau imaterial folosim
noţiunea de preţ, iar în cazul serviciilor folosim noţiunea de tarif sau comision.
Deşi natura economică a preţului produselor şi serviciilor este asemănătoare şi
50
se aplică aceleaşi principii şi metode de fundamentare şi negociere, apar totuşi
unele particularităţi determinate de specificul produselor bancare care contribuie
semnificativ la creaţia monetară.
Cererea produselor bancare influenţează specificul acesteia şi indiferent
de tehnica folosită privind produsele bancare, important este preţul acestuia în
contact cu care intră clientul când i se oferă un produs sau serviciu bancar prin
supermaketurile financiare. Prin conceptul de supermarket financiar3 se înţelege
posibilitatea ca, în cadrul unei sucursale sau agenţii bancare, clientul să poată
obţine servicii de asigurări, finanţări în leasing sau consultanţă pentru efectuarea
de operaţiuni pe piaţa de capital.

3.5. Adecvarea capitalului bancar

Conform cerinţelor acordului de la Basel, băncile trebuie să calculeze doi

indicatori de solvabilitate în funcţie de tipul de capital.
Fondurile proprii de bază sau tier I au ca principală funcţie absorbţia
pierderilor băncii fără ca aceasta să fie confruntată cu încetarea activităţii.
Fondurile complementare asigură o protecţie mai scăzută deponenţilor deoarece
ele au ca principală funcţie absorbţia pierderilor în situaţia încetării activităţii
băncii.
În vederea bunei desfăşurări a activităţii băncii în funcţie de tipul de
capital se determină doi indicatori de adecvare ai capitalurilor proprii (indicatori
de solvabilitate):
Fonduri _ proprii _ de _ baza (tierI )
1.  4% ;
Expunerea _ la _ risc

Fonduri _ proprii _ totale(tierI  tierII  anumite _ deduceri )

2.  8%
Expunere _ la _ risc

3
Mihai Ilie (2003) Tehnica si managementul operatiunilor bancare, Editura Expert

51
 Determinarea fondurilor proprii în vederea calculuilui indicilor de
adecvare presupune anumite ajustări. În plus, acordul de la Basel vorbeşte şi de
un al treilea tip de capital numit tier III reprezentat de datoria subordonată pe
termen scurt.
Tier III poate fi utilizat ca o protecţie contra pierderilor cauzate de riscul de piaţă
dacă tier I şi tier II sunt insuficiente.
Calculul expunerii la risc are în vedere operaţiunile bilanţiere şi pe cele
extrabilanţiere.
În cazul operaţiunilor bilanţiere expunerile pe fiecare linie de activ depind de
coeficienţii de risc asociaţi definiţi de la 0% la 100%.
Pentru operaţiunile desfăşurate în afara bilanţului (scrisori de garanţie,
contracte swap, etc.) expunerile extrabilanţiere sunt convertite mai întâi în
echivalent-credit prin multiplicarea cu un factor care ţine seama de riscul inerent
al acestor activităţi. La sumele astfel calculate se aplică coeficientul de risc
aferent operaţiunilor bilanţiere.
Acordul de la Basel stabileşte o serie de standarde ce trebuie îndeplinite
pentru capitalurile complementare (tier II):
 pentru a fi luat în calcului indicatorilor de solvabilitate, tier II nu poate depăşi cu
mai mult de 100% tier I;
 la rândul său lower tier II nu poate depăşi 50% din tier I.
Primul Acord, încă în vigoare şi-a dovedit limitele la scurt timp de la
aplicarea sa în practică, aşa încât în iunie 1999 Comitetul de la Basel a lansat
prima fază a consultărilor în vederea elaborării unui nou acord privind capitalul
bancar.
În ianuarie 2001 a fost lansat al doilea document privind noul acord, iar etapa
de consultări a fost încheiată în 31 mai 2001.

52
 Comitetul de la Basel a publicat în octombrie 2002 un studiu de impact 4 iar
în noiembrie 2002 au fost demarate consultări cu Comisia Europeană privind
elaborarea unui proiect de directivă europeană care să înlocuiască Capital
Adequacy Directive (CAD I) din 1993.
Pe 29 aprilie 2003 a fost publicat cel de-al treilea document consultativ al
Comitetului de la Basel. Calendarul aplicării noului acord vizează şi publicarea
textului acordului, care s-a produs în prima parte a anului 2004. În acelaşi timp a
fost elaborat un poiect al unei noi directive europene care priveşte adecvarea
capitalului instituţiilor de credit. Motivaţia noii directive (CAD III) rezultă din
expunerea de motive din 14 iulie 2004 a Comisiei Europene privind revizuirea
directivelor 2000/12/CE şi 93/6/CEE.
Documentul scote în evidenţă o serie de lacune ale reglementărilor
anterioare:
1. metodele de estimare brute ale riscului de credit pot conduce la o apreciere
rudimentară a acestuia;
2. posibilităţile de arbitraj ale fondurilor proprii ca urmare a inovaţiilor financiare;
3. directivele existente nu permit luarea în calcul a tehnicilor de atenuare efective
ale riscurilor;
4. caracterul incomplet al riscurilor acoperite şi mai ales riscurile operaţionale care
nu fac obiect al cerinţelor de fonduri proprii în cadrul directivelor existente;
5. autorităţile de control nu sunt obligate să evalueze profilul de risc real al
instituţiilor de credit;
6. absenţa obligaţiilor de cooperare prudenţială;
7. lipsa unor informaţii adecvate datorită inexistenţei de prevederi în textul
directivelor în vigoare privind disciplina de piaţă;
8. lipsa de supleţe a cadrului reglementar.
În ceea ce priveşte cadrul microprudenţial, Basel III aduce noutăţi pentru
toate cele trei

4
QIS3 – a se vedea www.bis.org
53
componente ale ecuaţiei capitalului: capital reglementat, activele ponderate
funcţie de
risc şi rata de solvabilitate.
În ceea ce priveşte definiţia capitalului, acordul Basel III pune accent
sporit pe finanţarea prin emisiunea de acţiuni comune. Astfel, reduce lista
instrumentelor de finanţare ce constituie capitalul de rang 1 (tier 1) şi elimină
capitalul de rang 3 (tier 3). De asemenea introduce reguli mai stricte de
transparenţă în ceea ce priveşte capitalul.
În ceea ce priveşte activele ponderate funcţie de risc, acordul Basel III
include cerinţe de capital mai ridicate pentru activităţile de tranzacţionare pe
pieţele financiare: activele pentru tranzacţionare (trading book), produsele de
securitizare, riscul de credit pentru instrumentele tranzacţionate pe pieţele OTC
(produsele derivate si contractele repo). Ca urmare, cerinţele de capital pentru
trading book sunt estimate a creşte de aproximativ patru ori comparativ cu cele
cerute de acordul Basel II.
Referitor la rata de solvabilitate, conform noului acord, băncile trebuie să
deţină 4,5 la sută din activele ponderate funcţie de risc capital obţinut din
emisiunea de acţiuni comune (comparativ cu 2 în cazul acordului Basel II). În
plus, băncile trebuie sa deţină, tot în acţiuni comune, un supliment (tampon) de
2,5 la sută pentru asigurarea conservăriicapitalului, ceea ce conduce la o rata a
capitalului comun de 7 la sută. Conform estimărilor Comitetului de
Supraveghere Bancara al Băncii Reglementelor Internaţionale, noile
reglementări conduc la o majorare (comparativ cu Basel II) de aproximativ şapte
ori a cerinţelor de capital din acţiuni comune. Noul acord majorează cerinţa de
capital de rang 1 de la 4 la 6 la sută şi menţine la 8 la sută rata minimă de
capital.
O noutate adusă de acest acord este şi măsura luată în ceea ce priveşte
conservarea capitalului. Astfel, Basel III introduce cerinţa ca băncile să menţină
un capital tampon de 2,5 la sută din activele ponderate funcţie de risc, capital
54
constituit din emisiunea de acţiuni comune. Atunci când rata capitalului coboară,
capitalul tampon este folosit pentru acoperirea pierderilor, iar acordul impune
băncilor să reţină o pondere majoră din veniturile obţinute pentru reconstituirea
acestui capital şi impune restricţii la distribuirea de dividende, cumpararea
propriilor acţiuni şi acordarea de bonusuri discreţionare.
Tot un element de noutate adus de noul acord este referirea la cadrul
macroprudeţial, la nivel de sistem bancar, în încercarea de a combate riscul
sistemic.
Acestă nouă dimensiune constă în cinci elemente:
1. Rata de levier (leverage ratio)
2. Măsuri pentru evitarea prociclicităţii
3. Sistemul macroprudenţial pentru băncile importante pentru sistemul
bancar
4. Sistemul macroprudenţial pentru pieţele şi infrastructurile importante
pentru
sistemul bancar
5. Managementul riscului sistemic
Conform Comitetului de Supraveghere Bancară a BIS, rata de levier a fost
introdusă ca urmare a faptului că, premergător crizei bancare, bănci care
raportau rate de capital de rang 1 solide, au înregistrat în acelaşi timp niveluri
ridicate de levier atât prin operaţiuni incluse in bilanţ cât şi prin operaţiuni
extrabilanţiere. Ca răspuns, Basel III include cerinţe în ceea ce priveşte rata de
levier. În acelaşi timp, nefiind calculată pe baza activelor ponderate funcţie de
risc, această măsură poate avea ca efect şi reducerea riscului de model.

55
 Capitolul 4. Elemente manageriale ale
creditelor

4.1. Definirea si clasificarea creditelor

Perfecţionarea sistemului informaţional bancar a determinat renaşterea

sistemului bancar fapt ce va conduce la extinderea, la dezvoltarea şi
diversificarea operaţiunilor active pe care le efectuează instituţiile de credit.
Restructurarea sistemului bancar din România contribuie la eficientizarea
atât a operaţiunilor active cât şi a operaţiunilor pasive ale instituţiilor de profil.
Într-o serie de ţări europene, stagnarea economică şi fenomenele de criză
au fost combătute printr-o politică a “banilor ieftini“, adică printr-o largă
utilizare a funcţiei de emisiune a creditului şi prin practicarea unor dobânzi
reduse. Însă numeroasele cazuri de stagflaţie au dovedit că fără existenţa unor
condiţii favorabile, utilizarea expansionistă a creditului nu duce la însănătoşirea
economiei.
Criza monetară prin care a trecut ţara noastră, caracterizată îndeosebi prin
deprecierea inflaţionistă a banilor, se datorează în mare parte exagerărilor în
utilizarea funcţiei de emisiune a creditului bancar.
Creditul este strâns legat de procesele economice desfăşurate de agenţii
economici, se acordă pentru destinaţii precise, este garantat cu valori materiale
şi constituie o sursă importantă de formare a fondurilor de producţie şi
dezvoltare.
Activitatea de creditare a agenţilor economici care se desfăşoară prin
instituţiile de credit ce par să fie adevărate “puteri ale banului“ şi în acelaşi timp
centre vitale ale economiei de piaţă, poate grăbi dezvoltarea economică de
ansamblu a ţării.

56
 Creditarea este operaţiunea bancară care poate să aducă permanent mari
profituri unei instituţii de credit, sau dimpotrivă va conduce banca respectivă la
faliment, dacă agenţii economici nu respectă destinaţia creditului, nu
rambursează la timp sumele angajate prin contractul de credit, iar banca, pe
acest fond de lipsă de lichidităţi îşi pierde din credibilitate.
Instituţiile de credit nu acordă credite pentru produse care nu au desfacere
asigurată (mai ales în condiţiile actuale de concurenţă), deoarece o asemenea
situaţie nu asigură rambursarea creditului, şi deci, se îngreunează întoarcerea la
bancă a banilor care şi-au îndeplinit funcţiile în economie.
Legătura dintre agenţii economici prin diferite contracte, în perioada care
a trecut (de tranziţie spre economia de piaţă) a fost una de încredere subiectivă
pentru că, în acelaşi timp aceste convenţii comerciale au fost încalcate în mod
repetat, fapt ce a condus foarte multe societăţi comerciale la faliment.
Falimentul este de fapt, un act de igienă economică, în sensul că elimină
din competiţie pe cei total inabilitaţi, respectiv băncile care dintr-un motiv sau
altul, prin lipsa de capacitate de plată iremediabilă, nu au vitalitate.
Este cunoscut faptul că prin credit, banca utilizează resursele bancare
mobilizate de la clientela bancară sau nebancară şi că acesta reprezintă un liant
al relaţiilor băncii cu clienţii serioşi şi solvabili.
„Instituţiile bancare, care administrează resurse voluminoase ce nu le
aparţin, trebuie să manifeste o grijă deosebită pentru dispersarea riscurilor astfel
încât încetarea capacităţii de plată a unui debitor să nu afecteze, major,
lichiditatea şi solvabilitatea lor“1
Indiferent de forma genetică şi evoluţia în timp a comerţului intern şi
internaţional, creditul are o existenţă anterioară oricăror instrumente, modalităţi,
tehnici ori sisteme de plată.

1
, NICOLAE DARDAC, CEZAR BASNO, CONSTANTIN FLORICEL - Monedã, credit, bãnci, Aplicaţii şi
studii de caz, Editura Didacticã şi Petagogicã, Bucureşti, 1997, pag.96.
57
 Creditul în general reprezintă schimbul unei valori monetare prezente,
contra unei valori monetare viitoare. În economia de piaţă raporturile de credit
sunt considerabile în dimensiunile lor şi multiple în varietatea lor, existând mai
multe forme ale creditului dintre care se pot enumera următoarele tipuri:
 Creditul comercial – care presupune acordarea de credit sub formă de

marfă în urma unei înţelegeri între creditor –vânzător (care are interes să–şi
vândă marfa) şi debitor- cumpărător care nu dispune momentan de resursele
băneşti.
Acordarea de credite sub formă de marfă este o practică care se
regăseşte în toate treptele de dezvoltare ale societăţii umane şi care a căpătat noi
forme ca urmare a procesului diviziunii muncii. Întreaga evoluţie umană a avut
la bază încrederea (creditul) ce s-a cimentat între agenţii economici specializaţi
în desfacerea mărfurilor.
Astfel, prin credit, care acţiona în sprijinul realizării mărfurilor, se
îmbină pe de o parte, interesul producătorului de a asigura vânzarea produselor
sale şi pe de altă parte interesul comerciantului lipsit de capital care doreşte de
fapt să plătească marfa după vânzarea ei. Datoriile rezultate ca urmare a aplicării
creditului comercial reprezintă pentru beneficiari datorii exigibile şi implică o
amânare mai scurtă sau mai lungă a termenului de plată. Acest tip de credi are la
bază folosirea efectelor de comerţ (cambia şi biletul la ordin).
 Creditul bancar presupune acordarea de credite sub formă bănească.
Pentru acest tip de credite este obligatoriu ca unul din subiecţii
raportului de credit să fie banca (fie în calitate de debitor - este creditată de
titularii de depozite, fie în calitate de creditori – prin împumuturile acordate
clienţilor săi, statului sau altor bănci). Acest tip de credit este specific tuturor
instituţiilor de credit.
 Alte tipurii de credit –în curs de dezvoltare până în momentul de faţă în

România, încadreză:

58
  creditul obligatar, care reprezintă o grupă a operaţiilor de credit cu o
existenţă veche ce se referă la relaţiile de credit în care partenerii sunt instituţiile
statale şi întreprinderile economice în calitate de debitori, care emit
obligaţiunile, în această calitate pe de o parte, şi creditorii, subscriitorii şi
deţinătorii ai acestor obligaţiuni, pe de altă parte, care îşi angajează astfel
capitalurile în vederea obţinerii unui venit sigur sub formă principală de dobânzi
(dobânda este fixă).
Obligaţiunea este înscrisul care consemnează raportul de credit şi
forma prin care, în principal se desfăşoară. De aici expresia de credit obligatar.
Obligaţiunea este un titlu de recunoaştere a datoriei care reprezintă o creanţă
financiară, pe care deţinătorul (creditorul) o are asupra emitentului (debitorul),
sau altfel spus, este o promisiune scrisă de a plăti o sumă de bani (principal) la o
dată stabilită plus dobânda fixă înscrisă pe document.
 creditul ipotecar, este destinat activităţilor imobiliare şi se prezintă ca
una din cele mai importante categorii de credit ale economiei de piaţă, economie
care cultivă şi dezvoltă, sprijină şi susţine proprietatea individuală.
Creditul ipotecar este un act scris, o convenţie între creditor şi împrumutat
în care se prevăd în general: condiţiile de remunerare şi scadenţele de
rambursare; proprietatea (garanţia reală) ce serveşte drept garanţie a rambursării
împrumutului; condiţiile de remunerare şi scadenţele de rambursare; penalităţile
în caz de rambursare anticipată parţială sau completă a împrumutului;
circumstanţele în care prin nerespectarea condiţiilor de împrumut debitorul
poate pierde proprietatea.
Se cunosc mai multe tipuri de credite ipotecare, dintre care menţionăm:
împrumutul pe ipotecă cu o rată a dobânzii fixă; împrumut pe ipotecă cu dobânzi
variabile; împrumut pe ipotecă cu rambursare progresivă şi împrumut pe ipotecă
inversat purtător de anuităţi.

59
  creditul de consum, care se acordă de regulă pe termen scurt sau
mijlociu persoanelor fizice şi este destinat pentru a acoperi costul bunurilor şi
serviciilor pe care aceştia le comandă pentru necesităţile familiale sau personale.
Acest credit a fost cunoscut şi sub numele de „credit deschis“ deoarece
oferea posibilităţi clienţilor (cei cu venituri sigure) să achiziţioneze mărfuri
potrivit necesităţilor, urmând ca lichidarea sau regularizarea datoriilor să se facă
ulterior potrivit angajamentelor personale de la caz la caz. Astfel practicată,
această operaţiune de creditare a fost considerată de specialişti drept „credit cu
rambursare neeşalonată“.
Dintre tipurile de credite prezentate se disting în cadrul instituţiilor de
credit, creditele bancare care din punctul de vedere al celui care primeşte
creditului, pe plan general, se cunosc:
 creditele furnizor, oferite în aproape toate ţările producătoare de bunuri,
de echipament şi instalaţii complexe cumpărătorilor (importantorilor) fie pe
termen mijlociu, fie pe termen lung (datorită valorii mari a contractelor), în
general, de la data livrării;
 credite cumpărător, acordate direct cumpărătorului (importatorului) de
echipament industrial sau instalaţii complexe. În unele ţări, noţiunea de “credit
cumpărător“ este sinonimă noţiunii de “credit financiar“.
Creditul fianciar are o semnificaţie mai largă şi poate include şi creditele de
consolidare sau creditele acordate scopurilor de însănătoşire economică.
De asemenea, se mai cunosc şi alte categorii de credite cum sunt: creditele
guvernamentale, creditele consorţiale, creditele revolving, creditele acordate de
instituţii financiare internaţionale, creditele clearing, creditele swing, creditele
swap şi diferite alte credite legate de activitatea de comerţ exterior.

60
4.2. Princiipiile şi elementele creditului bancar

În activitatea bancară a intituţiilor de credit creditarea reprezintă garanţia

rambursării disponibilităţilor mobilizate de la public. Înacest sens există o
anumită exigenţă privind respectarea procedurilor de creditare fapt caracterizat
prin cunoaşterea principiilor ce guvernează sfera creditelor.
În acest context priincipiile, elementele şi instumentele creditului trebuie
cunoscute permanent de toţi cei ce contribuie la realizarea procesului de
creditare.
Principalele principii care stau la baza activităţii de creditare sunt: prudenţa
bancară, credibilitatea, analiza economică financiară a împrumutatului,
respectarea formei contractuale, respectarea destinaţiei creditului, garantarea
creditului, controlul împrumutului şi calculul dobânzii bancare.
Acordarea de credite şi emiterea de garanţii bancare efectuate de bancă au
la bază prudenţa bancară, ca un principiu fundamental de politică bancară ce
caracterizează întreaga sa activitate.
Creditele ce se acordă şi scrisorile de garanţie bancară ce se emit se
fundamentează pe analiza clienţilor de a îndeplini angajamentele asumate. La
acordarea creditelor, societăţile bancare trebuie să verifice şi să urmărească
credibilitatea solicitanţilor pentru rambursarea lor la scadenţă.
Credibilitatea reprezintă suportul moral, elementul psihologic esenţial fără
de care creditul nu poate exista. Credibilitatea presupune cunoaşterea clientului
printr-o permanentă activitate de informare şi documentare pentru formarea
convingerilor cu privire la calităţile morale şi profesionale ale conducătorilor
societăţii şi ale principalilor colaboratori ai societăţii, reputaţia privită prin
calitatea produselor şi serviciilor, relaţiile cu partenerii, situaţia patrimonială şi
financiară.
Creditarea şi, respectiv, emiterea scrisorilor de garanţie bancară în favoarea
clienţilor vor fi luate în consideraţie de către bancă numai după ce se va proceda
61
la efectuarea analizei economico-financiare de ansamblu, determinându-se
indicatorii ce caracterizează bonitatea clientului.
Operaţiunile de credit şi garanţie ale societăţilor bancare vor fi consemnate
în documente contractuale din care să rezulte termenii şi condiţiile tranzacţiei.
Modificarea sau completarea clauzelor iniţiale se vor consemna în acte
adiţionale la contractul de împrumut, semnate de împrumutat. Astfel, respectarea
formei contractuale este un alt principiu în activitatea de creditare care depinde
de seriozitatea şi moralitatea celor două părţi implicate în contract. Legea
activităţii bancare din România prevede că în operaţiunea de creditare,
contractul de credit constituie titlu executoriu.
Considerăm că de acest principiu se leagă şi destinaţia creditului, ce constă
în aceea că împrumutatul are obligaţia de a utiliza creditul în concordanţă cu
scopul pentru care a fost acordat şi, totodată, dă dreptul băncii de a urmări
respectarea modului de utilizare.
Apreciem ca foarte bună legistlaţia recent apărută, prin care banca poate
întrerupe imediat, fără preaviz, utilizarea de către client a unui credit aprobat, în
cazul în care clientul a încălcat condiţiile contactuale de credit sau în cazul în
care situaţia economică şi financiară a acestuia nu mai asigură condiţii de
rambursare, contractul de credit fiind titlu executoriu.
Solicitantul de credit trebuie, de asemenea, să respecte principiul garantării
creditului. Orice credit acordat şi scrisoare de garanţie bancară emisă de bancă
vor fi garantate cu bunuri mobile şi imobile, precum şi alte valori aflate în
patrimoniul societăţii. Garanţiile asiguratorii reprezintă principalul mijloc
preventiv prin care se diminuează riscul insolvabilităţii şi reduce la minim
posibil riscul de nerambursare la termen a creditului acordat de bancă.
Banca are dreptul să controleze respectarea de către client a condiţiilor
stipulate în contractul de împrumut, să verifice situaţia economică şi financiară a
acestuia, să constate existenţa şi buna conservare a garanţiilor pe durata
împrumutului.
62
 Principalele măsuri care contribuie la înfăptuirea acestui principiu sunt:
determinarea reală a capacităţii împrumutatului de a realiza venituri, alegerea şi
convenirea garanţiilor asiguratorii, precum şi supravegherea permanentă a
modului de utilizare a creditului.
Nerambursarea la termen a ratelor prevăzute în contract de credit atrage
după sine plata de dobânzi penalizatoare, precum şi declanşarea procedurii de
executare silită a debitorului.
În acest sens cunoaşterea şi respectarea elementelor creditului sunt foarte
importante pentru urgentarea recuperării creanţelor bancare, elemente care
privesc:
 schimbul în timp;
 subiecţii raportului de credit: debitorul şi creditorul;
 obiectul creditului (suma angajată)
 promisiunea de rambursare;
 scadenţa care reprezintă momentul rambursării creditului;
 dobânda ce constituie preţul creditului.
Aşa cum se observă, elementele creditului determină trăsăturile esenţiale
ale activităţii de creditare.
„Creditul bancar este operaţiunea prin care se iau în stăpânire imediată
resursele, în schimbul unei promisiuni de rambursare viitoare, în mod normal
însoţită de plata unei dobânzi ce remunerează pe împrumutător“.1
Creditul bancar cuprinde o sferă largă de raporturi (relaţii de credit)
angajând modalităţi diferite, pe termen scurt şi pe termen mijlociu şi lung,
privind operaţiuni bazate pe înscrisuri sau fără, garantate sau negarantate, în
fiecare caz în parte sau în cadrul unui acord general.
Trăsăturile creditului bancar, privite prin analiza elementelor de creditare,
se prezintă astfel:
 Subiecţii raportului de credit, care sunt:
1
N Dardac, C Basno, C.Floricel „Monedã şi credit“, Editura Didacticã şi Pedagogicã, Bucureşti 1994, pag.126.
63
 - creditorul (banca);
- debitorul (agentul economic – persoană juridică; populaţia; statul);
 Promisiunea (angajamentul) de rambursare, ce constituie un
element esenţial al raportului de credit şi necesar care presupune angajarea unei
garanţii;
 Termenul de rambursare (scadenţa) ce reprezintă o trăsătură
specifică a creditului care poate fi: scurt, mijlociu şi lung;
 Dobânda care este o caracteristică esenţială a creditului. Ea
reprezintă preţul creditului şi se stabileşte prin negociere, stipulându-se în
contractul de credit.
În condiţiile actuale dobânda variază foarte mult, fiind puternic influenţată
de inflaţie. Întotdeauna pentru ca o activitate de creditare să fie eficientă
dobânda trebuie să fie real pozitivă.
Este important de reţinut că în condiţiile procesului inflaţionist rata
dobânzii îmbracă două forme:
-dobânda nominală exprimată ca atare şi stipulată în contractul de credit
(rata curentă de piaţă);
-dobânda reală ce se stabileşte ca diferenţă între dobânda nominală şi
gradul de eroziune al capitalului determinat de evoluţia procesului inflaţionist.
Menţionăm că dobânda reală este direct proporţională cu dobânda
nominală şi invers proporţională cu gradul de depreciere monetară.

1  rata dobanzii nominale

RD  1
1  rata inflatiei
Formula de calcul a ratei dobânzii reale este următoarea:

 Tranzacţia şi acordarea creditului constituie o altă trăsătură

esenţială în activitatea de creditare. Creditul poate fi consimţit în cadrul unei

64
 tranzacţii unice, acordarea unui împrumut, vânzarea unei obligaţiuni, angajarea
unui depozit la altă bancă.
Este necesar de subliniat că efectuarea tranzacţiei, respectiv acordarea
creditului este un act de mare importanţă, în vederea căruia banca trebuie să-şi
asigure o bună informare şi documentare pentru prevenirea riscului.
 Consemnarea şi transferabilitatea. Acordurile de credit sunt
consemnate, în marea lor majoritate, prin înscrisuri, instrumente de credit, a
căror formă de prezentare implică aspecte multiple şi diferenţiate.
Este esenţială obligaţia fermă a debitorului privind rambursarea
împrumutului, respectiv dreptul băncii de a i se plăti suma angajată plus toate
costurile ce remunerează pe creditor.

Capitolul 5. Garantarea creditelor

Garantarea creditelor acordate este o noţiune complexă care poate fi

delimitată în timp din momentul acordării creditului şi până în momentul
restituirii integrale a acestuia, inclusiv a preţului acestora, convenit prin contract
(dobândă, comisioane şi speze bancare).
Creditul deschis în favoarea clientului este însoţit fie de garanţii de drept
comun, personale (fidejusiune, asigurare, aval), reale (gaj, ipoteca), fie de
garanţii speciale, cum sunt: girul cambiei, biletul la ordin şi girul cecului, sau:
- transmiterea proprietăţii unui bun prin credit – bail (leasing);
- transmiterea proprietăţii unei facturi protestabile (factoring).
La întocmirea dosarului de credite trebuie avute în vedere În principal
următoarele aspecte:
 ipoteca va avea prioritate faţă de celelalte garanţii;
 depozitele în valută se vor lua în garanţie numai pe baza
reglementărilor în vigoare ale Băncii Naţionale a României;
65
  bunurile imobiliare se vor lua în garanţie la valoare de circulaţie
stabilită de evaluator (expert tehnic),de regulă, în proporţie de 70% ;
În acest sens este necesar un raport de evaluare şi care se va întocmi după
aprobarea cererii de credit.
Importanţa raportul de evaluare este dată de conţinutul informativ asupra
garanţiei creditului de care se ţine seama la instrumentarea dosarului de credit
(înainte de întocmirea şi semnarea contractului de credite).
Astfel, din informaţiile transmise de acest document banca constată
valoarea bunurilor aduse drept garanţie, de solicitantul creditului, care trebuie să
acopere creditul şi dobânda aferentă.
De asemenea foarte utile sunt şi informaţiile referitoare la caracteristicile
tehnice ale bunurilor respective.
 Garanţiile de orice fel ale agenţilor economici cât şi, de asemenea
ale persoanelor fizice, se pot constitui atât în situaţia când bunurile se află în
proprietatea lor, cât şi în cazurile în care acestea se află în proprietatea altor
agenţi economici sau persoane fizice care garantează în favoarea
împrumutatului. Se acceptă giranţi (garanţi) numai pentru completarea
garanţiilor a căror pondere o deţine titularul de credite.
 Gajul şi ipoteca sunt garanţii care se pot executa şi în afara
procedurii falimentului.
 Solicitanţii de credite, care în cursul activităţii au înregistrat
dezechilibre financiare şi au datorii neachitate faţă de bancă, vor garanta în mod
obligatoriu cu întregul patrimoniu (averea) al persoanelor din conducerea
societăţilor comerciale, încheindu-se contracte de cauţiune cu persoanele
respective.
Importanţa acestui document înregistrat la notariat este aceea că transmite
informaţii suplimentare conducerii bancare asupra garantării creditului solicitat.

66
 Informaţiile transmise de acest document sunt de natură să asigure banca
că întreaga avere prezentă şi viitoare a cauţionarului sunt cedate pentru
acoperirea creditului nerambursat la scadenţă.
La executarea acestui contract se vor urmării toate bunurile dobândite de
fidejusor şi eventual vor fi vândute pâna la recuperarea integrală a creditului.
Garanţiile personale de drept comun sunt: fidejusiunea şi asigurările,
(cărora li se alătură garanţia constând în avalul cambiei).
Fidejusiunea constituită drept garanţie personală poate fi oferită:
-de o asociaţie de garanţie mutuală;
-de o rudă sau altă persoană apropiată;
-de soţ;
-de administratorii sau asociaţii unei societăţi comerciale pentru acea
societate;
-de o societate comercială pentru o altă societate comercială aparţinând
aceluiaşi grup.
 Contractul de fidejusiune este un contract accesoriu faţă de obligaţia
principală. În consecinţă, cauţiunea urmează soarta obligaţiei principale, atât sub
aspectul stingerii obligaţiei cât, şi al validităţii. Din caracterul accesoriu rezultă
că întinderea fidejusiunii nu poate depăşi întinderea obligaţiei principale şi nu
poate fi contractată în condiţii mai generoase ca aceasta (Cod civil, art. 1654).
Fidejusiunea nedeterminată faţă de obligaţia principală se întinde la toate
accesoriile acesteia, precum şi la cheltuielile de executare.
 Contractul de fidejusiune este consensual. Forma scrisă este însă
absolut necesară pentru a aproba încheierea contractului şi pentru determinarea
întinderii garanţiei.
 Contractul de fidejusiune este unilateral, în sensul că dă naştere numai

la obligaţia fidejusorului, crditorul neavând nici o obligaţie.

 Contractul de fidejusiune este un contract cu titlu gratuit întrucât
fidejusorul nu urmăreşte să obţină o contraprestaţie.
67
 În afară de condiţiile generale cerute de lege privind capacitatea de a
contracta, fidejusorul trebuie să îndeplinească şi nişte condiţii speciale. Astfel,
art. 1659 Cod civil specifică că girantul trebuie să fie capabil de a contracta şi
solvabil, iar art. 1661 Cod civil precizează că în locul fidejusorului devenit
insolvabil debitorul obligaţiei principale este obligat să aducă alt girant.
 Fidejusorul are un rol accesoriu, care nu prezintă interes dacă debitorul
principal îşi îndeplineşte obligaţiile faţă de creditor. Din contră, dacă debitorul
nu plăteşte, banca execută silit fidejusorul.
Din caracterul accesoriu al fidejusiunii rezultă însă dreptul fidejusorului
de a invoca beneficiul discuţiunii şi al diviziunii.
 Beneficiul de discuţiune este excepţia pe care fidejusorul o poate
opune creditorului care s-a îndreptat cu urmărirea împotriva sa, ca mai întâi să
urmărească bunul debitorului şi numai după aceasta să se îndrepte împotriva sa
dacă nu s-a îndestulat.
 Beneficiul de diviziune este excepţia ce o poate ridica unul dintre
giranţi, în cazul în care există mai mulţi fidejusori care garantează faţă de unul şi
acelaşi creditor, pentru una şi aceeaşi datorie, iar creditorul s-a îndreptat numai
împotriva unuia dintre aceştia, pentru întreaga datorie.
 La garantarea creditelor acordate de bancă, fidejusorii (garanţii) pot fi
atât persoane fizice cât şi juridice.
În cazul fidejusorului persoană fizică se va stipula în contractul de
creditare solidaritatea acestuia cu debitorul principal. În cazul în care girantul
doreşte sau banca consideră necesar se poate garanta de girant şi cu garanţii
reale, respectându-se în acest caz condiţiile de fond şi formă pentru încheierea
acestora.
În cazul persoanelor juridice trebuie să se aibă în vedere, în principal,
prevederile Legii nr. 15/1990 privind regiile autonome, care nu pot garanta sume
mari fără acordul ministerului de resort. Societăţile comerciale şi regiile

68
 autonome încheie actele de garanţie prin persoanele care le angajează, cu
observarea limitelor de competenţă.
Condiţiile de validitate ale fidejusiunii sunt următoarele:
a. existenţa unui contract distinct faţă de contractul de credit, prin care
persoana fizică sau juridică, după caz, se obligă să garanteze obligaţiile
împrumutatului sau patrimoniului;
b. garantul (fidejusorul) să fie o persoană cu deplină capacitate, respectiv
persoana fizică să aibă 18 ani împliniţi, iar persoana juridică să fie legal
constituită, să fie o persoană solvabilă, cu un patrimoniu îndestulător pentru
bancă în cazul trecerii la executarea silită, garantul să domicilieze sau să aibă
sediul în raza teritorială a judeţului unde funcţionează unitatea bancară ce acordă
creditul;
c. patrimoniul evaluat de specialiştii băncii nu acoperă cel puţin 10% din
valoarea minimă a garanţiei necesare băncii;
a. patrimoniul este afectat de alte obligaţii importante.
 Deşi este posibilă din punct de vedere juridic se consideră că,
fidejusiunea nu este recomandabilă când girantul este comerciant, întrucât
executarea este greoaie şi riscantă.

5.1. Garanţiile reale

În activitatea de creditare garanţiile reale sunt acele garanţii care constau

în afectarea specială a unor bunuri individualizate pentru garantarea creditului şi
sunt formate din ipoteci şi gajuri.
Ipoteca este o garanţie imobiliară care nu comportă deposedarea celui ce
o constituie de bunul adus garanţie.
Ipoteca practicată de bancă în relaţia cu clienţii săi este o ipotecă
convenţională, întrucât are la bază înţelegerea intervenită între bancă şi

69
constituitorul ipotecii, care poate fi debitorul sau un garant persoană fizică sau
juridică.
 Obiectul ipotecii îl constituie numai bunurile imobile actuale, nu cele

viitoare, aflate în proprietatea constitutorilor şi în circuitul civil.

Potrivit prevederilor Codului civil roman, obiect al ipotecii îl pot constitui
bunurile imobile, respectiv clădirile de orice fel, şi terenurile.
Din literatura de specialitate rezultă că în situaţia în care bunurile imobile
obiect al ipotecii, se află în proprietatea indiviză a mai multor persoane (soţ,
soţie sau moştenitorii defunctului etc.) acestea se ipotechează numai cu acordul
tuturor coproprietarilor.
Bunul ipotecat se ia în calcul garanţiei creditului în funcţie de valoarea
înscrisă la organele financiare pentru imobile aparţinând persoanelor fizice sau
în funcţie de valoarea de înregistrare în evidenţa contabilă pentru imobile
aparţinând persoanelor juridice.
Atunci când constitutorul persoană fizică apreciază că valoarea bunului
ipotecat este mai mare decât valoarea de asigurare, acesta poate solicita
reevaluarea imobilului de către un cadru de specialitate din bancă sau de către o
unitate specializată în reevaluări imobiliare, în situaţia în care în bancă nu există
un asemenea cadru de specialitate.
Pentru diferenţa rezultată între valoarea reevaluată şi valoarea asigurată prin
efectul legii se va încheia o asigurare suplimentară la o societate de asigurări.
Pentru a fi accepate în garanţie, bunurile imobile trebuie să îndeplinească
următoarele condiţii:
-să fie proprietatea constituitorului şi să se afle în circuitul civil (poate face
obiectul vânzării-cumpărării). Dovada dreptului de proprietate se va anexa
obligatoriu la contractul de ipotecă; numai actele de proprietate transcrise în
registrele de publicitate imobiliară de la judecătorie vor fi acceptate de bancă;
-să existe o piaţă sigură pentru bunurile ipotecate;

70
 -bunurile să fie situate în zone de interes pentru o categorie largă de
potenţiali cumpărători;
-clădirile să permită amenajări şi adaptări pentru utilizări multiple;
-bunurile ipotecate să fie asigurate la o societate de asigurări pe toată durata
contractului de credit, iar drepturile cuvenite din despăgubiri să fie concesionate
băncii;
-bunurile ipotecate să nu fie afectate de sarcini. Pentru aceasta la contractul
de ipotecă se va anexa certificatul de sarcini al imobilului eliberat de
judecătorie.
În acest sens avem în vedere câteva îngrădiri stabilite prin legi speciale,
privind dreptul proprietarului de a ipoteca:
imobilele aparţinând domeniului public nu se ipotechează;
– în cazul unor societăţi agricole înfiinţate în baza Legii 36/ 1991 este de reţinut
că terenul nu aparţine societăţii, ci membrilor asociaţi, situaţie în care societăţile
nu pot încheia în mod valabil contractul de ipotecă;
– regiile autonome, potrivit art.5 din Legea 15/1990, nu pot ipoteca imobilele
deţinute în domeniul privat al statului.
– loturile cu care au fost împroprietărite persoanele, în baza art. 18 şi 20 din
Legea 18/ 1991, nu pot fi ipotecate timp de 10 ani de la intrarea în posesie,
întrucât – în această perioadă – nu există drept de dispoziţie.
– pentru constituirea legală a ipotecii se cer întrunite următoarele condiţii:
– existenţa unui încris (contract) autentificat de judecătoria în raza teritorială a
căreia se află imobilul în cauză, în care, în mod obligatoriu, se descrie imobilul
ipotecat şi valoarea creditului garantat. Contractul se încheie în 3(trei)
exemplare dintre care unul pentru bancă, unul pentru împrumutat şi unul pentru
judecătorie;
– persoana ce constituie ipoteca să aibă o deplină capacitate de exerciţiu,
respectiv persoanele fizice să aibă 18 ani, iar persoanele juridice să fie legal
constituite şi să aibă în proprietate bunul ipotecat.
71
 Informaţiile transmise de aceste documente asigură banca că debitorul nu
poate înstrăina imobilul adus drept garanţie pentru creditul acordat.
Dintre informaţiile respective reţinem că dreptul de ipotecă asupra bunului
debitorului se acordă băncii pentru întreaga valoare a creditului inclusiv pentru
comisioanele şi dobânzile aferente acestuia.
Pentru a deveni opozabilă faţă de terţi şi pentru determinarea rangului de
preferinţă ipoteca trebuie înscrisă în registrul special de transcripţiuni sau în
cartea funciară, după caz, de la judecătoria în a cărui rază teritorială se află
imobilul ipotecat.
Înscrierea ipotecii în registrul anterior menţionat se realizează prin
prezentarea ambelor părţi (bancă şi constituitor), în persoană sau prin mandatar
cu procură autentică, în faţa notarului public, cu actul de constituire al ipotecii.
Notarul dispune, prin încheierea ipotecii, făcând menţiune pe actul original,
cu privire la data şi numărul de ordine al înscrierii.
Nerespectarea formalităţilor legale pe linia înscrierii ipotecii este
sancţionată cu nulitatea înscrierii.
Înscrierea ipotecii conservă dreptul de ipotecă timp de 15 ani de la data
înregistrării după care se perimă. Pentru a se conserva efectele înscrierii iniţiale
este necesar ca înainte de exprimarea termenului menţionat să se procedeze la
reînoirea înscrierii.
Referitor la rangul ipotecilor se reţine că este fixat de data înscrierii
ipotecii şi se referă la raporturile juridice dintre creditorii ipotecari cu ipotecă
asupra aceluiaşi imobil.Referinţa între creditori este determinată de data
înscrierii ipotecii, cel care are înscris ipoteca mai înainte în timp are preferinţa.
Ipoteca înregistrată corect produce efect numai din ziua când a fost înscrisă (art.
1778 Cod civil). Inscripţiile luate în aceeaşi zi au rang egal, (art 1779 Cod civil).
Rangul ipotecii poate fi cedat prin cesiune.
Registrele de inscripţiuni sunt publice şi pot fi consultate de orice persoană
(art. 1819 Cod civil).
72
 Dacă certificatul de sarcini are o omisiune aceasta nu influenţează
validitatea inscripţiei, cumpărătorul având drept de recurs contra emitentului
(judecător) şi contra vânzătorului. Impotriva emitentului pentru daune rezultate
din eroarea realizată prin certificatul de sarcini, iar contra vânzătorului pentru a
obţine rezoluţiunea vânzării cu daune intererse şi restituirea preţului.
După încetarea contractului de credit, stingerea ipotecii prezintă anumite
conotaţii juridice.
Astfel, ipoteca se stinge pe cale principală prin:
– plata creanţei garantate;
– renunţarea creditorului la privilegiu, fără a renunţa la creanţă, art. 1800,
pct. 1, Cod civil şi art. 850 Cod comercial preved obligaţia creditorului ipotecar
de a renunţa la privilegiu pentru a participa la concordat;
– purga obţinută de dobânditorul imobilului;
– prescripţie conform art. 1800 alin. 1, pct. 4 şi alin. 2 Cod civil;
– anularea actului constitutiv al ipotecii;
– rezoluţia dreptului de proprietate al constitutorului;
– pierderea imobilului, caz în care ipoteca se strămută asupra indemnizaţiei
de asigurare şi despăgubirilor (art.1721 Cod civil).
Odată cu efectuarea operaţiunilor de ipotecare apare şi noţiunea de purgă,
care reprezintă beneficiul legal conferit dobânditorului unui imobil ipotecat (sau
grevat de un privilegiu), ce îi permite să elibereze imobilul de toate privilegiile
şi ipotecile care-l grevează, oferind creditorilor preţul imobilului şi aceasta chiar
dacă creanţele privilegiate sau ipotecate n-au ajuns la scadenţă. Orice dobânditor
al unui imobil ipotecat poate recurge la procedura purgei, cu condiţia de a nu fi
ţinut personal la plata datoriei ipotecate. Pentru a putea uza de procedura purgei
noul propritar trebuie să–şi transcrie dreptul, iar în termen de o lună de la
transcriere trebuie să se adreseze creditorilor înscrişi asupra imobilului.
Notificarea trebuie să cuprindă oferta de a plăti imediat creanţele ipotecare sau

73
privilegiile înscrise asupra imobilului, însă numai până la concurenţa preţului
stipulat în actul de înstrăinare.
Creditorii pot accepta oferta sau îşi exprimă refuzul şi a cer scoaterea la
vânzare prin licitaţie publică a imobilului.
În cazul în care creditorii nu adoptă una din cele două soluţii de mai sus în
termen de 40 de zile de la notificare, deţinătorul poate plăti şi stinge ipoteca.
 După stingerea ipotecii are loc operaţiunea de radiere a ipotecii.

Atunci când creanţa garantată este plătită, inscripţia urmează a fi radiată

pentru a încunoştiinţa pe terţi că imobilul este liber de sarcină.
Dacă s-a făcut plata parţială, ipoteca poate fi redusă (art. 1788 Cod civil).
Radierea se face print-o menţiune trecută în registrul de inscripţie după
prezentarea de către bancă a unei adrese oficiale.
Adresele oficiale remise de către bănci la judecătorie au o importanţă
majoră, constituind documente justificative, pentru scoaterea de sub ipotecă a
bunurilor aduse în garanţie de debitor.
Radierea voluntară se poate face pe diverse motive, ca plata creanţei,
schimbarea inscripţiei ipotecare pe alt imobil etc.
În ultimul caz menţionăm că noua inscripţie capătă rang din ziua luării ei
şi nu de la data vechii ipoteci.
O altă garanţie reală foarte des utilizată în practica bancară este gajul,
care este un contract accesoriu contractului de credite prin care debitorul sau
garantul, după caz, remite băncii un bun mobil pentru garantarea creditului.
În conformitate cu dispoziţiile cuprinse în Codul civil şi Codul comercial
român, obiect al gajului îl pot constitui numai bunurile mobile, fie corporale
(produse, mărfuri), fie necorporale (creanţe, titluri de creanţe, acţiuni etc.).
Considerăm că trebuie reţinută condiţia de bază care trebuie îndeplinită
pentru ca bunurile mobile să poată fi luate în gaj. Aceasta este ca ele să fie în
circuitul civil, adică să facă obiectul vânzării-cumpărării.

74
 În temeiul prevederilor Codului civil şi Codului comercial, gajul este de
două feluri şi anume gajul cu deposedare şi cel fără deposedare.
Gajul cu deposedare, numit şi „amanet“ presupune deposedarea de bunul
mobil al constitutorului şi depunerea acestuia într-un depozit la dispoziţia băncii.
Această formă de gaj se materializează printr-un contract care se
întocmeşte în două exemplare, dintre care unul se păstrează la bancă, după ce a
fost înaintat cu adresă oficială la judecătorie pentru înscriere şi unul se
înmânează constituitorului, după ce a fost înscris.
Informaţiile cuprinse în acest contract de gaj se referă la drepturile şi
obligaţiile părţilor izvorâte din procesul de creditare. Dintre aceste informaţii
reţinem în principal obligaţia debitorului de a achita băncii cheltuielile de
conservare a gajului o dată cu sumele ce reprezintă creditul, dobânda şi
comisioanele datorate.
Obiectul gajului cu deposedare îl constituie bunurile mobile cu volum
mic şi valoare ridicată, cum ar fi: titluri de valoare ale împrumutatului (acţiuni,
obligaţiuni etc.), metale şi pietre preţioase, tablouri, sculpturi, bijuterii şi alte
asemenea.
Bunurile mobile pentru care s-a practicat gajul cu deposedare vor fi
reţinute de bancă până la achitarea integrală a creditului.
Banca are obligaţia să conserve în cele mai bune condiţii bunurile ce i-au
fost date în gaj, iar la data achitării integrale a creditului trebuie să le restituie
proprietarului, fiind îndreptăţită să primească de la acesta cheltuielile necesare şi
utile pe care le-a făcut pentru conservarea bunurilor.
Gajul cu deposedare este forma clasică a gajului care în conformitate cu
prevederile art. 480, alin. 2, Cod comercial, creează pentru bancă privilegiul
necesar prin simpla deposedare a constituitorului şi înregistrarea contractului de
gaj într-un registru special, ţinut în acest scop, la nivelul fiecărei unităţi bancare,
fără a mai fi necesară înregistrarea lui în alte instituţii;

75
 Gajul fără deposedare, prevăzut de art. 480, alin. 4, Cod comercial, nu
presupune deposedarea de bunurile aduse în garanţie, el fiind posibil de aplicat
numai asupra produselor solului prinse în rădăcini sau deja culese, precum şi
asupra materiilor prime în stare de fabricaţie şi aflate în unităţi sau depozite.
Numai dacă aceste produse se încadrează în categoria materiilor prime
industriale, ori de câte ori acestea sunt supuse unui proces de prelucrare
industrială, sau sunt rezultatul acestui proces, prezentându-se sub forma unor
produse finite (zahăr, ulei, băuturi etc) care se află în unităţi sau depozite.
Pentru ca produsele menţionate să poată fi luate în garanţie este necesar să
îndeplinească următoarele condiţii:
- să existe o posibilitate reală în obţinerea produselor menţionate în sensul
că la data constituirii garanţiei, culturile din care rezultă acestea, să fie cel puţin
înfinţate sau produsele să se afle în stare de fabricaţie, aflate în unităţi sau
depozite, după caz;
- să existe o piaţă sigură pentru valorificarea respectivelor produse;
- constitutorul persoana fizică sau juridică, împrumutat sau garant, trebuie
să fie proprietarul bunului gajat şi să aibă deplină capacitate de exerciţiu
respectiv 18 ani împliniţi pentru persoanele fizice sau calitatea de persoană
juridică legal constituită, după caz;
- bunurile gajate să fie asigurate la o societate de asigurări pe toată durata
contractului de credit, iar drepturile rezultate din despăgubiri să fie cesionate
băncii;
- în contractul de gaj, indiferent de forma acestuia, să se menţioneze
creditul pentru care să constituie gajul, felul şi natura bunurilor gajate care se
vor descrie menţionându-se greutatea, cantitatea, calitatea şi alte elemente de
identificare specifice, după caz, şi locul unde se găsesc bunurile gajate.
 Valoarea la care produsele menţionate, obiect al gajului fără deposedare

ce se iau în garanţie, se determină în funcţie de preţul de vânzare al acestora

practicat la momentul constituirii garanţiei, mai puţin TVA-ul şi diminuate cu o
76
anumită cotă de risc de, produsele în cauză încadrându-se în categoria producţiei
nedeterminate.
Cota de risc de cu care se diminuează valoarea de vânzare, este diferenţiată
în funcţie de categoria zonei în cadrul localităţii (comune, oraşe, municipii etc.),
ţinând cont de condiţiile posibile de valorificare.
La culturile agricole trebuie să se facă asigurare împotriva calamităţilor
naturale.
 Gajul fără deposedare se materializează printr-un contract care se

întocmeşte în 3 exemplare, dintre care unul pentru bancă, unul pentru

constituitor şi unul pentru judecătorie. Pentru opozabilitate faţă de terţi şi crearea
privilegiului necesar băncii, în termen de 5 zile de la încheiere, contractul va fi
depus la judecătoria în a cărui rază teritorială se află bunul gajat în vederea
transcrierii lui în registrul special de gajuri. Nerespectarea termenului de
transcriere face ca gajul să nu fie opozabil terţilor, iar privilegiul bancar nu
există.
Dintre informaţiile furnizate de aceste documente reţinem în principal
obligaţiile debitorilor (garanţi) de a cesiona în favoarea bănci drepturile băneşti
rezultate drept despăgubiri de la societăţile de asigurări.
De asemenea, din aceste documente rezultă informaţii utile cu privire la
bunurile fără deposedare aduse drept garanţie pentru creditul acordat, precum şi
despre modul lor de depozitare şi conservare.
Astfel, restituirea în alte condiţii decât cele enunţate obligă depozitarul la
plata contravalorii bunurilor depozitate în mod necorespunzător. Din
informaţiile respective rezultă că depozitarul se obligă să nu folosească bunurile
în interesul altei părţi (persoană juridică sau fizică) şi să nu restituie de
ponentului bunurile depozitate decât cu acordul creditorului.

77
5.2. Alte forme de garantare a creditelor

O formă, mai puţin folosită în condiţiile actuale din ţara noastră, pentru
garantarea creditelor este gajul general. Acesta reprezintă în fapt cea mai
generală garanţie, ea fiind în acelaşi timp un gaj la dispoziţia tuturor
creditorilor, care au cu toţii o poziţie egală faţă de bunurile debitorului
împotriva căruia s–a pornit executarea silită.
Din această egalitate decurge consecinţa ca în caz de insuficienţă a sumelor
obţinute prin executarea silită, sumele realizate efectiv se împart între bancă şi
ceilalţi eventuali creditori proporţional cu valoarea creanţelor fiecăruia.
 Gajul general nu conferă unităţii bancare creditoare privilegiul

(întâietatea) conferit de garanţiile reale, motiv pentru care riscurile băncii sunt
mult mai mari în situaţia în care se solicită numai o asemenea garanţie, aceasta
nu apără banca împotriva riscului insolvabilităţii debitorului său.
 Gajul general cuprinde toate bunurile mobile şi imobile din patrimoniul

împrumutatului, inclusiv cele cumpărate sau realizate din credite, precum şi

disponibilităţile băneşti realizate din orice activitate.
De menţionat că acestea chiar aduse în garanţie pot fi înstrăinate de
împrumutat, patrimoniul acestuia putând deci să fluctueze în timp.
Gajul general este o garanţie la dispoziţia unităţii bancare creditoare prin
efectul legii, astfel că el există chiar dacă între bancă şi împrumutat nu s–a
încheiat un înscris, dispoziţiile legale în vigoare necondiţionând existenţa lui la
încheierea vreunui act.
Această caracteristică a gajului general rezultă din prevederile art. 1718 din
Codul civil care reprezintă dreptul comun în materie, prevedere preluată şi
dezvoltată şi prin alte acte normative, printre care importante de reţinut sunt

78
prevederile art. 2 din Legea nr. 31/ 1990, privind societăţiile comerciale, potrivit
cărora societăţile comerciale garantează obligaţiile lor către creditori cu întregul
patrimoniu social.
În situaţiile în care gajul general (patrimoniul net) constituie garanţie
pentru creditul solicitat banca va efectua o verificare la faţa locului, pe baza
evidenţelor contabile a principalelor elemente de patrimoniu ale împrumutatului,
după caz, iar concluziile rezultate vor fi menţionate în referatul de analiză a
creditului.
O importanţă deosebită se va acorda verificării existenţei activelor şi
pasivelor înregistrate în bilanţ şi balanţele lunare.
Gajul general va fi întotdeauna luat în garanţie la nivelul valorii
patrimoniului social net (neangajat) al împrumutatului.
O garanţie din ce în ce mai folosită de băncile din ţara noastră este
garantarea creditelor cu depozite băneşti. Disponibilităţile băneşti existente în
conturile “împrumutaţilor sau altor persoane fizice şi juridice cu cont la unităţile
băncii“ pot constitui garanţii la creditele solicitaate, dacă acestea se constituie în
depozite distincte, create în scopul exclusiv al garantării creditelor, cu excepţiile
prevăzute de reglementările legale în vigoare.
Depozitele create în scopul garantării unui credit se pot constitui atât de
împrumutat, cât şi de o terţă persoană fizică sau juridică care garantează pe
împrumutat.
Constituirea depozitelor în scopul garantării împrumuturilor, se realizează
pe baza unui contract de garanţie prin constituirea unui depozit bancar
conform modelului din documentul nr.1, în care în mod obligatoriu se va
menţiona scopul creării depozitului, respectiv garantarea creditului acordat de
bancă.
Dintre informaţiile transmise de acest document menţionăm că dacă
debitorul nu-şi onorează obligaţiile asumate atunci banca, cu notă contabilă, va
reţine creanţele de încasat din depozitul constituit.
79
 La constituirea garanţiei, banca urmăreşte îndeplinirea cumulativă a
următoarelor condiţii:
- titularul acesteia să fie o persoană fizică sau juridică cu deplină capacitate
de exerciţiu sau legal constituită, după caz;
- disponibilităţile aduse în garanţie să fie proprietatea constitutorului.
Fiind forma specifică a gajului, contractul prin care se materializează această
garanţie se va încheia în dublu exemplar, din care unul pentru bancă şi unul
pentru constitutorul garanţiei.
Între agenţi economici cu o bună credibilitate şi bonitate în sfera
operaţiunilor de creditare se impune a se folosi cesiunea de creanţă.
 Cesiunea de creanţă este o convenţie scrisă prin care un creditor

transmite o creanţă a sa unei alte persoane.

Părţile cesiunii sunt:
- cedentul – creditorul care transmite creanţa sa;
- cesionarul – persoana către care se transmite creanţa;
- debitorul cedat – debitorul creanţei transmise.
Efectul cesiunii constă în aceea că din momentul realizării acordului de
voinţă, creanţa trece în patrimoniul cesionarului cu toate drepturile pe care le
conferă cedentului.
Faţă de terţi, cesiunea produce efecte numai din momentul notificării ei
debitorului cedat, sau din momentul acceptării de către acesta prin act autentic la
Notariatul public, potrivit art. 1393 Cod civil.
Pot fi cesionate creanţe din livrări de mărfuri, executări de lucrări şi
prestări de servicii, atât la export cât şi la intern.
În cadrul verificării şi acceptării cesiunii de creanţă drept garanţie a
creditului, inspectorul băncii urmăreşte ca aceasta să fie constatată printr-un
contract de cesiune încheiat între bancă şi clientul care cesionează încasările din
livrări la extern sau intern, cu titlu de garanţie.
Totodată, se au în vedere următoarele aspecte:
80
 - dacă cedentul (cel care cesionează creanţa) are calitatea de creditor, în care
scop acesta va trebui să remită cesionarului (Banca) titlul constatator al creanţei;
- în măsură contractul de cesiune îndeplineşte condiţiile de fond şi de formă
cerute de lege;
- debitorului cedat i se va solicita o declaraţie de acceptare în forma
autentică sau i se face cunoscut prin notificare prin executorul judecătoresc că
noul său creditor este Banca.
- cedentul este ţinut să garanteze că, la momentul cesiunii, creanţa există în
mod valabil, că titularul ei este cedentul şi că între timp nu a intervenit nici o
cauză de stingere sau anulare a creanţei;
- întrucât cedentul nu răspunde de drept, de solvabilitatea debitorului cedat,
inspectorul instituţiei de credit va analiza şi situaţia financiară a acestuia, în
scopul stabilirii riscului de neplată, în cazul în care este vorba de cesiunea unei
creanţe la intern, iar în cazul cesiunii unor creanţe din livrări la export se va
urmări ca plata să fie prin acreditiv irevocabil şi confirmat de o bancă agreată de
banca în cauză sau prin incasso documentar, garantat cu garanţie bancară
irevocabilă emisă de o bancă agreată de banca în cauză. Cesionarea încasărilor
din livrări la export cu plata prin incasso sau ordin de plată şi a încasărilor din
exporturi neefectuate, incumbă riscuri mai mari pentru bancă şi ca atare necesită
obţinerea de garanţii suplimentare;
- prin efectul cesiunii, debitorul cedat va face plăţi către bancă (cesionar)
într-un cont al acestuia, stabilit şi comunicat debitorului.
În cazul în care debitorul cedat nu este de acord cu declaraţia de
acceptare, cesiunea intervenită între creditorul său şi banca se va notifica prin
executorul judecătoresc debitorului cedat.
Din literatura de specialitate se desprinde informaţia că, din punct de
vedere juridic cesiunea de creanţă se poate realiza numai prin remedierea
titlului. Creanţa trebuie să fie certă, lichidă şi exigibilă.

81
 Creanţa este certă, conform art.379 Cod procedură civilă, alin 3, atunci
când “existenţa acesteia rezultă din însuşi actul de creanţă sau/ şi din alte acte,
chiar neautentice, emanate de debitor sau recunoscute de acesta“, iar conform
aceluiaşi articol, alin. 4 “creanţa este lichidă atunci când câtimea ei este
determinată prin însuşi actul de creanţă sau când este determinabilă cu ajutorul
actului de creanţă sau şi al altor acte neautentice, fie emanând de la debitor, fie
recunoscute de dânsul, fie opozabile lui în baza unei dispoziţii legale a
stipulaţiilor conţinute în actul de creanţă, chiar dacă prin această determinare ar
fi nevoie de o deosebită socoteală“. În conformitate cu art. 594 Cod procedură
civilă, creanţa constatată prin act scris şi ajunsă la termen, este exigibilă.
Fiind un contract, cesiunea de creanţă trebuie să îndeplinească condiţiile
de formă şi de fond cerute de lege pentru realizarea oricărui contract.
Între părţi, cesiunea de creanţă nu este supusă unei forme speciale, fiind
un contract consensual care devine perfect prin acordul de voinţă între cedent şi
cesionar asupra obiectului şi preţului, şi prin remiterea titlului. Faţă de terţi,
cesiunea devine opozabilă numai dacă cesionarul îndeplineşte anumite
formalităţi destinate să dea terţilor posibilitatea de a lua la cunoştiinţă realizarea
acestora. Aceste forme specifice sunt cerute de art. 139 şi 1394 Cod civil şi
constau în notificarea debitorului cedat de către cesionar sau prin acceptarea
făcută de debitorul cedat prin act autentic.
Actele de garantare a creditelor trebuie să îndeplinescă condiţiile generale
de valabilitate impuse de actele normative.Astfel, pentru a fi încheiate valabil
contractele trebuie să îndeplinească condiţiile cerute de art. 948 Cod civil, dintre
care se amintesc cele mai importante.
- Capacitatea, care presupune aptitudinea persoanelor fizice sau juridice de
a–şi asuma drepturi şi obligaţii.
Capacitatea de exerciţiu a persoanei fizice sau juridice este aptitudinea
acesteia de a–şi exercita drepturile şi de a–şi îndeplinii obligaţiile prin încheierea
de acte juridice.
82
 Pentru persoane fizice, aceasta presupune existenţa majoratului, adică 18
ani împliniţi, sau 15 ani la femeia căsătorită şi existenţa interdicţiei
judecătoreşti.
Minorul nu poate garanta decât pentru datorii proprii şi numai cu avizul
autorităţii tutelare.
Pentru persoanele juridice, numai actele făcute de organele persoanei
juridice în limitele ce le-au fost conferite sunt actele persoanei juridice.
Aceste date rezultă numai din cererea de înmatriculare la Oficiul Registrul
comerţului, statutul şi contractul de societate.
Persoana juridică nu poate avea decât acele drepturi care corespund
obiectului de activitate, scopul ei stabilit prin lege, actului de înfiinţare sau
statutului, statuându–se astfel principiul specialităţii capacităţii de folosinţă a
persoanei juridice.
- Consimţământul valabil al părţii ce se obligă, reprezintă manifestarea
liberă a hotărârii de a încheia acte juridice. El se realizează prin încheierea
contractelor de cei capabili de a se angaja juridic.
Consimţământul trebuie să provină de la o persoană capabilă juridic, să fie
exprimat cu intenţia de a produce efecte juridice, să fie exteriorizat şi să nu fie
alterat de viclenie sau violenţă.
-Obiectul contractului înseamnă de fapt conduita părţilor stabilită prin
contract şi în speţă acţiunile şi inacţiunile la care părţile sunt îndreptăţite sau
ţinute.
Obiect al contractului, conform art. 963 Cod civil îl constituie “numai
lucrurile ce sunt în comerţ“, deci bunurile ce se află în circuitul civil.
-Clauza este aceea care arată obiectul urmărit la încheierea unui contract.
la nulitatea contractului şi deci la inexistenţa garanţiilor.

83
 1. Principalele documente pentru solicitarea creditelor
Pentru obţinerea unui credit, solicitanţii vor completa o cerere care va
cuprinde:
* Date informative
Acestea se referă la statutul societăţii, situaţia conturilor de împrumut pe
termen scurt, mediu şi lung deţinute la alte bănci, situaţia dobânzilor.
De asemenea se prezintă echipa de manageri a firmei, capitalul social
subscris şi vărsat, precum şi persoanele fizice şi juridice care îndeplinesc
calitatea de reprezentanţi legali ai solicitantului de credit. Se va prezenta
obiectul de activitate - de bază şi secundare - şi forţa de muncă de care dispune
întreprinderea.
* Capacităţile de producţie
Sunt reprezentate de terenuri şi număr de capete de animale (pentru cele
cu profil agricol), capacităţile de producţie industrială, comercială şi în alte
domenii, care se află în funcţiune la data întocmirii cererii de împrumut bancar.
Totodată se vor prezenta şi construcţiile de care dispune agentul
economic, inclusiv valoarea actuală a acestora.
Tot la acest capitol se înscriu şi datele referitoare la maşinile, utilajele,
instalaţiile de care dispune întreprinderea, precum şi mijloacele de transport.
Pentru toate acestea se indică anul fabricaţiei, tipul şi valoarea actuală.
 Producţia şi destinaţia acesteia
Pentru agenţii economici din sectorul agricol se vor prezenta, pentru
producţia vegetală, nivelurile totale realizate în anul precedent şi prevăzute
pentru anul curent - din care cât s-a concretizat în producţie marfă - precum şi
producţia contractată, pe grupe de produse şi în unităţi fizice.
Pentru întreprinderile din celelalte sectoare de activitate se vor preciza
sectorul, producţia realizată şi valorificată în anul precedent, precum şi producţia
obţinută în anul curent, indicându-se volumul de producţie marfă şi cel

84
contractat, nominalizând partenerii de afaceri şi valoarea tranzacţiilor convenite
pentru principalele grupe de produse.
 Sursele de venituri, cheltuielile şi profitul
Se specifică în cadrul acestui capitol veniturile, cheltuielile şi profitul net
realizat în anul precedent şi cele estimate pentru anul curent, pe tipuri de
activităţi, grupate pe domenii, evidenţiindu-se cu precădere cele din agricultură.
 Destinaţia creditelor solicitate
a) Pentru activitatea curentă, cu detalierea pe sectoare de activitate a
sumelor totale solicitate, precum şi a perioadelor de rambursare şi a graficului de
rambursare a împrumutului;
b) Pentru investiţii, caz în care se precizează elementele principale ale
proiectului (construcţii - montaj, echipamente, maşini şi utilaje, etc.). Se va
evidenţia, la fiecare proiect de investiţii, valoarea totală, data punerii în
funcţiune, graficul de rambursare, inclusiv perioada de graţie;
c) Sursele de finanţare a proiectului de investiţii, cu evidenţierea surselor
proprii şi a celor din credite bancare.
* Garanţiile
Acestea se împart în două categorii, respectiv în garanţii de bază şi
garanţii complementare, pentru care se prezintă o descriere şi se precizează
valoarea contabilă, valoarea estimată, valoarea din actele de proprietate.
Totodată, banca îl obligă pe solicitatorul de credit să prezinte actele
doveditoare că bunurile ce constituie garanţie au fost asigurate, la ce valoare şi
data expirării poliţei de asigurare.
Referitor la credite acordate producătorilor agricoli individuali sau
constituiţi în asociaţii fără personalitate juridică, asociaţiilor familiale şi firmelor
individuale conţinutul cererii pe care solicitanţii o vor completa în vederea
obţinerii unui credit va cuprinde următoarele elemente:
* Date informative

85
 Acestea se referă la datele personale ale solicitanţilor, cu precizarea
proprietarilor acestora (imobile, terenuri, etc.) inclusiv a disponibilităţilor
băneşti la banca respectivă sau la alte bănci.
Totodată, se vor indica destinaţia terenurilor şi producţiei, atât a celei
vegetale cât şi a celei din zootehnie, pe grupe de produse, pentru perioada
precedentă şi estimările referitoare la anul curent. Se vor prezenta utilajele
deţinute, precum şi veniturile nete obţinute în anul anterior şi cele estimate
pentru anul în curs.
* Destinaţia creditelor solicitate
Se va face distincţia între creditele pentru activitatea curentă şi cele pentru
investiţii, la care, în plus faţă de perioada de rambursare şi propunerile de
restituire, se mai precizează şi perioada de graţie, data punerii în funcţiune,
valoarea totală a investiţiei, etc. Totodată, se mai precizează sursele de finanţare,
din surse proprii sau din credite bancare.
* Garanţiile
Garanţiile propuse vor fi garanţii de bază şi complementare, la care, pe
lângă descrierea obiectelor ce constituie garanţia, se precizează valoarea
estimată. în acelaşi timp, se alătură dovada asigurării acestor bunuri la o
societate de profil.
* Declaraţia
Aceasta este declaraţia prin care solicitantul, prin cererea prezentată şi
care constituie act juridic, atestă pe propria răspundere veridicitatea informaţiilor
pe care le-a furnizat şi se obligă să respecte obligaţiile ce decurg din contractul
de credit cu banca.
Pe baza documentelor contabile prezentate de solicitanţii de credite se
analizează bonitatea clientului cu ajutorul metodologiei de determinare a
indicatorilor financiari din care se pot menţiona:
1. Lichiditatea curentă Active curente/Pasive curente
2. Solvabilitatea Active total/Pasive curente
86
 3. Rentabilitatea economică Profit net/Total bilanţ
4. Rentabilitatea financiară Profit net/Capital propriu
5. Gradul de îndatorare Datorii totale/Capital propriu

Pentru obţinerea creditelor solicitate, împreună cu cererea de credite

agenţii economici vor depune la instituţiile de credit, după caz, şi alte
documente.
A. Astfel, atât regiiile autonome cât şi societăţile comerciale prezintă:
a. ultimul bilanţ contabil şi balanţa de verificare pe luna anterioară
solicitării împrumutului;
b. bugetul de venituri şi cheltuieli pe anul în curs;
c. fluxul de încasări şi plăţi pe perioada de creditare (cash flow).
Societăţile agricole vor prezenta şi un centralizator al devizelor
tehnologice pe baza cărora au fost fundamentate veniturile şi cheltuielile din
buget.
d. situaţia împrumuturilor şi disponibilităţilor la alte unităţi bancare sau alţi
creditori (debitori);
e. în situaţia solicitării de credite pentru stocuri sezoniere de produse
destinate utilizării sau vânzării în perioadele următoare, se va prezenta şi:
- situaţia stocurilor constituite cantitativ şi valoric;
- graficul de utilizare sau vânzare, cu precizarea termenelor şi a canalelor de
valorificare;
f. hotărâre Adunării Generale de împuternicire a reprezentanţilor societăţii
pentru contractarea de credite în situaţia în care în statutul firmei este prevăzut
că angajarea de împrumuturi este de competenţa Adunării Generale (numai
pentru societăţi);
g. clienţii noi ai băncii, care la data solicitării creditului nu au deschise
conturi de disponibilităţi, vor depune o copie de pe statutul societăţii şi
certificatul de înmatriculare în Registrul Comerţului.
87
 B. Producătorii agricoli individuali sau constituiţi fără personalitate juridică
şi alte persoane fizice prezintă, după caz:
a. adeverinţa de stare materială (de venit) eliberată de primărie prin
intemediul căreia se obţin mai multe informaţii despre averea acestora, dintre
care se amintesc: suprafaţa de teren agricol, numărul de animale, datorii către
stat, venitul anual ş.a.
b. adeverinţa de venituri de la locul de muncă (dacă este cazul se
întocmeşte care confirmă că cel în cauză are un venit sigur şi societatea la care
lucrează garantează rambursarea împrumutului.
c. bugetul de venituri şi cheltuieli al familiei care se întocmeşte lunar şi
permite bănci să cunoască veniturile, cheltuielile de consum şi datoriile
potenţialului debitor. Pentru a primi creditul solicitat veniturile familiale ale
împrumutatului trebuie să depăşească cheltuielile totale.
C. Firmele individuale şi asociaţiile familiale anexează la cererea de
credite:
a.declaraţia de venituri pe anul în curs;
b. situaţia împrumuturilor şi disponibilităţilor băneşti la alte bănci;
c. autorizaţia de funcţionare eliberată de organele competente (dacă nu a
fost depusă).
D. Pentru obţinerea creditelor pe termen scurt şi mediu pentru investiţii se
vor prezenta şi alte documentele prevăzute pentru acest gen de creditare din care
banca îşi va culege informaţiile necesare.
Astfel, pentru proiectele de investiţii complexe şi de valori mari se vor
depune:
a. devizul general de lucrări şi devizele pe obiecte;
b. autorizaţia de construcţii şi cel puţin, avizul Ministerului Mediului;
c. studiul de fezabilitate care trebuie să conţină elementele necesare unei
analize complete a investiţiei adaptat la specificul proiectului;

88
 La regiile autonome, studiul de prefezabilitate (pentru investiţiile care nu
aduc profit) sau de fezabilitate, trebuie să aibă şi acordul ministerului de resort
şi să fie aprobate, de regulă, după cum urmează:
- de Guvern, pentru valori mai mari de 1(un) miliard lei;
- de ordonatorii principali de credite, pentru valori între 500 milioane lei - 1(un)
miliard lei;
- de ordonatorii terţiari de credite, pentru valori sub 500 milioane;
d. bilanţurile contabile pe ultimii doi ani însoţite de balanţele de
verificare pe baza cărora au fost întocmite, iar pentru ultimul an şi de situaţia
rezultatelor financiare şi obligaţiilor fiscale, precum şi situaţia patrimoniului.
Unităţile noi care au funcţionat o perioadă mai mică de doi ani, vor prezenta
bilanţul în funcţie de această perioadă;
e. programul de investiţii detaliat al proiectului şi planul(situaţia) de
finanţare.
f. proiecţia activelor şi pasivelor preliminată pe anul în curs şi estimată
până la rambursarea creditelor;
g. documentele din care să rezulte existenţa fondurilor proprii (extrasele
conturilor de depozit, facturi pentru utilajele şi materialele cumpărate etc.);
h. contractul de realizare a investiţiei încheiat cu constructorul.
De asemenea, la regiile autonome, în cazul în care s-a admis
încredinţarea directă a lucrărilor, fără să existe obligaţia licitării acestora,
ordonatorul de credite va prezenta şi avizul oficiului de licitaţii din cadrul
Ministerului Lucrărilor Publice şi Amenajarea Teritoriului.
Pentru investiţii diverse, constând în proiecte simple şi în special în utilaje
independente, animale de reproducţie şi de muncă etc., se vor prezenta
documentele prevăzute de norme cu adaptările impuse de dimensiunile
investiţiei şi cu precizarea că studiul de fezabilitate va fi restrâns la principalele
elemente de analiză şi adaptate la specificul proiectului.

89
 E. Producătorii agricoli individuali au obligaţia să prezinte ca anexe la
cererea de credite:
a. situaţia veniturilor şi cheltuielilor realizate în ultimul an, preliminate pe
anul în curs (înainte de proiect) şi estimate pe perioada până la rambursarea
integrală a creditelor;
b. programul de realizare a proiectului de investiţii.
Proiectul de investiţii se analizează şi aprobă la nivelul întregii activităţi a
producătorului agricol.
 În cazul creditelor pentru cumpărarea de locuinţe şi case de vacanţă
solicitate de persoanele fizice, se au în vedere:
a. devizul de lucrări şi autorizaţia de construcţii (în cazul construcţiilor);
b. adeverinţe de venituri permanente ale solicitanţilor şi a cel puţin doi
giranţi;
c. documentele din care să rezulte existenţa fondurilor proprii cu care
participă împrumutatul la realizarea investiţiei respective.
 În toate cazurile în care solicitanţii de credite au capacităţi de producţie
(comercializare) închiriate, în locaţie de gestiune sau în folosinţă (spaţii, utilaje,
terenuri etc.) se prezintă documente legale care atestă situaţia acestora
(contracte de închiriere, de arendă, de locaţie sau de primire în folosinţă).

Capitolul 6. Acordarea creditelor

6.1. Analiza cererilor de credite

Cererile de credite primite de la agenţii economici, persoane juridice şi

fizice, ce au fost înregistrate într-un registru special, se repartizează de directorul
unităţii băncii serviciilor (birourilor) de creditare pentru analiza îndeplinirii

90
condiţiilor de creditare şi evaluarea împrumutului ce poate fi acordat unui
solicitant.
De regulă, termenul de analiză se stabileşte de şeful serviciului (biroului)
de creditare în funcţie de competenţa de aprobare a creditelor, unitaţiile băncii
având obligaţia să respecte următoarele termene maxime:
- 5 zile lucrătoare de la data înregistrării cererii la agenţie;
- 7 zile lucrătoare de la data înregistrării cererii la sucursală.
La expirarea termenului de analiză documentaţia completă se depune spre
aprobare comitetului de credite.
Analiza îndeplinirii condiţiilor de creditare se efectuează de un inspector
(referent), inginer (tehnician) şi jurist, respectiv de şeful serviciului (biroului)
creditare în funcţie de obiectul creditului, complexitatea acestuia şi de garanţiile
asiguratorii propuse.
Analiza cererilor de credite se desfăşoară în următoarele faze:
-Analiza formală în cadrul căreia se urmăreşte prezentarea tuturor
documentelor, conţinutul acestora şi semnarea lor de persoanle autorizate legal
să reprezinte unitatea, corelaţia dintre diferiţi indicatori, dacă există
documentele tehnice întocmite de organe (persoane) tehnice autorizate etc.
Pe baza informaţiilor cuprinse în documentele prezentate şi a celor de care
dispune banca, inspectorul băncii trebuie să poarte o discuţie cu reprezentantul
unităţii, urmărind existenţa unor factori sau simptome de risc în activitatea
solicitantului de credite şi după aceea va întocmi un referat, din conţinutul
căruia se reţin elementele semnificative.
Referatul de credite este astfel conceput încât să ofere factorilor de
decizie la toate nivelele informaţii necesare pentru luarea unei decizii de
creditare care să implice cât mai puţine riscuri pentru bancă şi, în plus, să
satisfacă şi alte necesităţi practice ale băncii.
Modelul de referat a fost structurat în vederea acoperirii următoarelor
necesităţi ale băncii:
91
 - o analiză a creditului, complexă, prin care să se identifice toate riscurile
care rezultă din relaţia client - bancă şi care să conducă la aprobarea, la nivelul
corespunzător de competenţă, a întregii expuneri a băncii faţă de împrumutat;
- o analiză a documentaţiei de credit operativă prin care să se identifice
fiecare limită de credit pe client, scopul şi componentele importante de risc,
precum şi modalităţile de minimizare a acestor riscuri;
- o structură a informaţiilor care va da certitudine că toate aspectele
relaţiei client - bancă au fost investigate şi însuşite în mod corespunzător;
- o structură a formatului care permite elaborarea unui referat de credite
standard complet care, indiferent de unitatea bancară iniţiatoare, să poată fi
înaintat la nivelele superioare de aprobare, evitându-se astfel paralelismele;
- o structură care presupune codificarea informaţiilor, ceea ce oferă
posibilitatea realizării şi actualizării permanente a unei baze de date
informaţionale şi crearea posibilităţii prelucrării acestora pe calculator;
- o structură de informaţii care va permite băncii să monitorizeze
permanent riscul aferent portofoliului de credite şi să identifice schimbările care
se produc în calitatea acestuia la nivelul clientului respectiv şi al întregii bănci.
În cadrul referatului de credite se mai pot cuprinde:
- Riscuri şi metode de micşorare - se fac precizări privind riscurile pe care
le implică clientul şi activitatea acestuia;
- Propuneri - se va înscrie propunerea de aprobare a noii limite;
- Grup - se menţionează numele grupului, holdingului din care face parte;
- Ţara - numele ţării asupra căreia B.C.R. îşi asumă un risc direct sau
indirect;
- Clasificare ţară -se înscrie clasificarea ţării respective din punct de vedere
al riscului pe care banca şi-l asumă faţă de ţara respectivă (riscul de ţară);
- Ratingul creditului actual - se trece categoria de rating a creditelor
(1,…,5), calculată cu ocazia întocmirii referatului de credit;

92
 - Rating de credit anterior - se trece ratingul creditelor stabilit la evaluarea
precedentă;
- Strategia faţă de client - se menţionează care este strategia băncii faţă de
clientul respectiv;
- Scopul referatului - se completează după cum urmează:
- Nou - dacă prin referat se solicită acordarea unui nou produs;
- Modificare - dacă prin referat se solicită modificarea sumei creditului, a
condiţiilor şi/sau termenelor de creditare pentru produsele deja aprobate;
- Modificarea limitei - se compară limita de expunere curentă cu noua
limită care include şi propunerile solicitate prin referat;
- Informaţii despre limite
- Relaţie directă - limita precedentă - se vor menţiona limitele aprobate prin
ultimul referat de credite pentru facilităţile de care beneficiază clientul în mod
direct;
- Relaţie directă - limită nouă - se vor înscrie limitele care se solicită a fi
aprobate;
- Relaţie indirectă - limita precedentă - această rubrică se completează în
cazul în care clientul analizat deţine acţiuni în alte societăţi care sunt clienţi ai
băncii, sau alţi clienţi ai băncii deţin acţiuni ale clientului analizat;
- Relaţie indirectă - limită nouă - se vor adăuga la limitele existente ale
girantului, limitele propuse în referat;
- Limita grup precedentă - dacă clientul este parte componentă a unui grup,
holding iar acesta îşi desfăşoară activitatea prin bancă, se vor trece limitele
precedente ale întregului grup;
- Limita grup nouă - se vor trece noile limite ale grupului în condiţiile
aprobării limitelor solicitate de clientul care face parte din grup;
- Statutul juridic - regie autonomă, societate comercială, persoană fizică,
etc.;
- Cotată - se va menţiona dacă clientul este sau nu cotat la bursă;
93
 - Agenţii de rating - în cazul în care clientul este cotat de o agenţie de rating
se va trece numele agenţiei;
- Proprietarii - se menţionează numele proprietarilor societăţii şi procentul
acţiunilor deţinute în capitalul societăţii;
- Conducere - se vor înscrie numele şI prenumele persoanelor din
conducerea executivă;
- Relaţii cu alte bănci - se va menţiona dacă clientul are conturi deschise la
alte bănci sau/şi alte relaţii;
- Profitabilitate - cuprinde date pentru anul precedent şi anul curent privind
profitul pe care-l obţine banca din întreaga relaţie cu clientul;
- Dobânda încasată - volumul annual al dobânzilor încasate de la client
anul precedent şi în anul curent până la data întocmirii referatului;
- Dobânda restantă + penalităţi - sold: soldul dobânzilor restante şi al
penalităţilor la sfârşitul anului trecut şi soldul la zi;
- Credite restante;
- Depozite + disponibilităţi;
- Trezorerie - volumul operaţiunilor de schimb valutar la vedere şi la
termen al clientului din anul precedent şi din contul curent;
- Comisioane - volumul comisioanelor încasate de la client din anul
precedent şi din anul curent;
- Provizioane constituite - soldul provizioanelor existente la finele anului
precedent şi soldul provizioanelor existente la data întocmirii referatului;
- Excepţie de la politica băncii - se va menţiona dacă facilitatea solicitată
prin referat constituie o excepţie de la politica băncii;
- Nivel final de competenţă - se înscrie ultimul nivel de competenţă şi Data
aprobării;
- Ofiţer de credite local - numele ofiţerului de credite care a întocmit
referatul de credite;

94
 - Ultima revizuire a calităţii la data - data ultimului control efectuat de
către ofiţerii de credit de la nivelurile ierarhic superioare;
- Documentaţia revăzută la data de - se trece data la care consilierul juridic
a verificat legalitatea documentaţiei;
- Limite existente - Total - se trec toate limitele aprobate ale clientului;
- Limite noi - Total - la limitele curente se vor adăuga noile solicitări din
referat;
- Descriere produs - se trece denumirea produsului pentru care clientul are
sau solicită aprobarea unei limite;
- Termen - se înscrie perioada pentru care se acordă facilitatea;
 Detalii semnificative privind creditul:
Este important de reţinut că la referat, se vor anexa documente (după caz)
din care să rezulte informaţii despre:
a) afacerea pe care clientul o desfăşoară, despre produsele realizate şi
gradul lor de competitivitate, nivelul pieţii, etc.;
b) conducere, acţionari, personalul angajat, experienţa şi profesionalismul,
etc.;
c) produsele de credit utilizate de către client;
d) aspectele de risc financiar rezultate în urma concluziilor desprinse din
analiza bilanţurilor contabile precum şi evidenţierea obligaţiilor din afara
bilanţului, analiza conturilor de profit şi pierdere, analiza indicatorilor,
interpretarea indicatorilor, a fluxului de fonduri, etc.;
e) relaţia dintre bancă şi client, evoluţia istorică a acesteia, relaţiile dinre
client şi alte bănci, modul în care s-a achitat de obligaţiile şi poziţia curentă;
f) elemente cu caracter deosebit care nu au fost prezentate anterior.
 Riscul şi distribuirea lui în cazul debitorului unic
Pentru clienţii care fac parte dintr-un grup, holding, se vor detalia limitele
de expunere a băncii pe subunităţile grupului (societăţi subsidiare în cazul
holdingului).
95
 În referatele la care se înregistrează “Expunerea grupului” se vor înscrie
datele privind expunerea la nivelul debitorului unic (grup, holding, regie
autonomă, societate comercială cu unităţi subordonate, cu sau fără personalitate
juridică, organizate în baza Legii nr.31/1990.
În cazul secvenţei “Distribuirea riscului în reţea” se va înscrie distribuirea
în reţeaua teritorială a unităţilor membre ale debitorului unic.
Pentru completarea detaliilor semnificative privind situaţia economico-
financiară, aspectele nefinanciare ce caracterizează activitatea clientului şi riscul
băncii faţă de acesta, ofiţerii de credite vor utiliza metoda analizei şi
investigaţiei.
Astfel, prin intermediul acestui referat comitetul de credite obţine
informaţii despre: capitalul social, cifra de afaceri, obiectul de activitate,
indicatorii financiari şi datoriile agenţilor economici ş.a.
La clienţii noi (solicitanţii aflaţi la începutul activitaţii sau cei care au
avut conturile de bază la alte bănci etc.) analiza cererii de credite trebuie să fie
precedată de o informare – documentare la sediul solicitantului în scopul
cunoaşterii acestuia, urmărindu-se totodată, modul de organizare a activităţii,
repartizarea responsabilităţilor în cadrul firmei, structura şi experienţa în
domeniul respectiv a personalului de conducere şi de execuţie, principalele
relaţii de afaceri stabilite etc.
Cu acest prilej, inspectorul băncii verifică concordanţa datelor cuprinse în
documentele de prezentare cu evidenţa unităţii şi cu raportările efectuate către
organele fiscale, precum şi modul de organizare şi conducere a evidenţei
contabile.
Analiza tehnică a proiectelor de investiţii se efectuează pe baza
documentaţiei tehnice, în cadrul căreia organele de specialitate ale băncii
urmăresc:
- existenţa avizelor şi acordurilor necesare;

96
 - dimensionarea obiectivului faţă de nivelul minim la care investiţia devine
fezabilă din punct de vedere tehnic;
- soluţiile constructive adoptate de proiectant şi oportunitatea acestora;
- costul estimat al proiectului, stabilit în preţuri curente (la data întocmirii),
să cuprindă toate cheltuielile necesare realizării investiţiei, inclusiv capitalul
circulant necesar (prima dotare);
- existenţa condiţiilor pentru începerea lucrărilor şi realizarea acestora în
perioada estimată, respectiv:
- acordul de principiu al constructorului (constructorilor) şi furnizorilor;
- sursele şi posibilităţile de asigurare a materiilor prime, materialelor şi
utilajelor necesare;
- existenţa fondurilor proprii cu care împrumutatul trebuie să contribuie la
realizarea investiţiei;
- examinarea execuţiei lucrărilor în perioada prevăzută asigură punerea în
funcţiune la temen;
- tehnologia de fabricaţie adoptată în proiect asigură realizarea parametrilor
cantitativi, calitativi şi sortimentali ai producţiei ce se va obţine;
- existenţa pieţelor de desfacere pentru producţia obţinută, modalităţi de
desfacere, preţuri de vânzare, concurenţa etc;
- realizarea investiţiei să nu creeze un impact defavorabil asupra mediului
înconjurător;
- locuri de muncă nou create prin punerea în funcţiune a investiţiei;
- experienţa şi calitatea morală a persoanelor care conduc şi respectiv
administrează patrimoniul şi investiţia;
- garanţiile prezentate să satisfacă cerinţele băncii şi să cuprindă şi active
personale ale managerilor pentru a–i cointeresa în folosirea eficientă a
împrumutului şi rambursarea acestuia la termen;
- alte probleme specifice proiectului.

97
 Analiza indicatorilor de eficienţă privind bonitatea agentului economic
se realizează în vederea determinării capacităţii de rambursare a creditelor
solicitate, şi stabileşte eficienţa activităţii de ansamblu şi a proiectelor de
investiţii ce urmează a fi realizate. Organele băncii analizează principalii
indicatori de eficienţă ai clientului, şi evaluează creditul şi riscul creditării.
Modul de calcul şi de interpretare a valorilor indicatorilor de eficienţă
sunt asemănători cu cei prezentaţi în lucrările de specialitate însă considerăm că
este important ca la analiza financiară a proiectelor de investiţii organele
bancare să acorde atenţie deosebită următoarelor aspecte:
- veniturile totale anuale prevăzute a se obţine din vânzări, prestaţii,
lucrări, comercializări etc., pe perioada de funcţionare a proiectului să fie
stabilite în preţuri constante (în vigoare la data întocmirii). Pentru ultimul an de
exploatare în acestea se cuprind şi eventualele sume ce se pot obţine din
vânzarea clădirilor şi instalaţiilor ce se vor folosi în continuare de către client.
- costurile totale anuale cu bunuri şi servicii (de investiţii, de producţie şi
de exploatare), pe durata de funcţionare a proiectului, să fie evaluate în preţuri
constante (în vigoare la data întocmirii). Acestea trebuie să cuprindă toate
cheltuielile impuse de procesul tehnologic stabilit în proiect, în special cu
întreţinerile şi reparaţiile fondurilor fixe, amortizarea acestora având în vedere
uzura morală, taxele de asigurare şi cu protecţia mediului înconjurător;
- veniturile şi cheltuielile stabilite de agenţii economici care solicită
împrumuturi trebuie susţinute de calcule analitice pe produse, elemente de
cheltuieli;
- influenţa unor factori de risc asupra veniturilor şi cheltuielilor , cum
sunt: creşterea preţurilor la materii prime, materiale, energie, combustibili etc.,
scaderea preţurilor de vânzare, modificarea cursului valutar, prelungirea duratei
de realizare a investitiei etc.
Considerăm că la solicitanţii de credite aflaţi la începutul activităţii, care
nu au încheiat bilanţ contabil, este justificat ca, analiza indicatorilor financiari să
98
se facă pe baza datelor privind activele şi pasivele existente şi a celor estimate
prin bugetul de venituri şi cheltuieli, urmărindu-se ca acestea să se situeze cel
mult la nivelul celor realizate de firme similare în funcţiune.
La producătorii individuali care conduc o evidenţă simplă a veniturilor şi
cheltuielilor firmei, analiza se efectuează pe baza datelor din evidenţa
respectivă, iar constatările se consemnează într-un referat întocmit de inspector,
în funcţie de particularităţile împrumutului.
6.2. Aprobarea cererilor şi întocmirea contractelor de credite

După efectuarea analizei la termenele prevăzute, privind îndeplinirea

condiţiilor de creditare, potrivit celor precizate anterior, cererile însoţite de:
a. referatul de analiză întocmit de inspector si avizat de şeful serviciului
(biroului) de creditare;
b. fişa dosarului de credite întocmită de inspector şi întreaga
documentaţie depusă de solicitant, se prezintă comitetului de credite şi risc al
unităţii bancare care decide aprobarea sau respingerea cererii.
În funcţie de competenţele de aprobare a creditelor, comitetele de credite
şi risc se constituie în baza ordinelor preşedintelui băncii.
După aprobarea cererii de credite, şeful serviciului (biroului) credite
întocmeşte comunicarea hotărârii de aprobare a Comitetului de credite şi risc
care, după semnarea sa de către directorul (şeful agenţiei), directorul economic
(contabilul şef al agenţiei) şi juristul sucursalei, va fi înmânată solicitantului pe
bază de semnătură sau comunicată letric.
În cazul respingerii cererii de credite, şeful serviciului (biroului) de
credite va întocmi Comunicarea hotărârii de refuz a Comitetului de credite şi
risc, care după semnarea sa de către director (şeful agentiei), directorul
economic (contabilul şef al agenţiei) al Sucursalei (agenţiei) şi juristul
sucursalei, va fi transmisă letric solicitantului

99
 Documentaţia care a stat la baza hotărârii Comitetului de credite şi risc se
restituie solicitantului, reţinându-se în bancă copiile acesteia.
După aprobarea documentaţiei de creditare, înainte de angajarea propriu-
zisă a sumei de bani, se impune redactarea şi semnarea contractului de credit.
Contractul de credit este actul juridic încheiat între bancă şi împrumutat
prin care se materializează acordul de voinţă între cele două părţi.
Temeiul juridic al contractului de credit îl constituie prevederile Legii
nr.58/1998 si art. 35 – 39 din Codul comercial, coroborate cu prevederile art.
942 şi următoarele din Codul civil potrivit căruia contractul de credit are
valoarea unui înscris autentic şi constituie titlu executoriu fără vreo altă
formalitate, dacă este aprobat de către instanţa judecătorească.
Această caracteristică a contractului de credit face posibilă punerea lui în
executare silită direct, fără a mai fi necesar să se apeleze la instanţa
judecătorească pentru obţinerea unui titlu executoriu.
Contractul de credit se va încheia numai la sediul băncii, după ce
Comitetul de credite sau Comitetul de direcţie, după caz, a aprobat acordarea
creditului, conform menţiunilor făcute în procesul verbal de şedinţă.
Din practica bancară s-au constatat că unele contracte de credit au avut
unele vicii de formă. În acest sens este justificată o uniformizare a contractelor
de credit, drept pentru care în condiţiile folosirii tehnicii informaţionale (a
calculatorului) să cuprindă minimul de date, conform legislaţiei bancare în
viguare.
Contract de credit, trebuie să se încheie pe baza unui formular tip, pentru
împrumutaţi persoane fizice, şi pe baza formular tip, pentru împrumutaţi
persoane juridice.
Din conţinutul acestor documente rezultă o serie de informaţii dintre care
cele mai importante se referă la: sediul social al părţilor, obiectul contractului,
condiţiile de acordare a creditului, drepturile şi obligaţiile celor două părţi
(creditorul şi debitorul) şi garanţiile împrumutatului.
100
 Din cercetarea efectuată rezultă că la încheierea contractului de credit
consimţământul părţilor este foarte important.
În practica bancară, consimţământul clientului rezultă din semnarea
formularului redactat de bancă. Contractul bancar are , în acest sens, natura unui
contract de adeziune, cu clauze prestabilite de bancă. Formularele prezentate
conţin însă numai cluzele esenţiale ale contractului. De aceea banca este
obligată, ca în timpul negocierii creditului, să informeze clientul asupra tuturor
condiţiilor stipulate în contract, a tuturor angajamentelor reciproce ale părţilor.
Din natura contractului decurge consecinţa că toate clauzele care
atenuează răspunderea băncii sau care conferă acesteia drepturi specifice (cum
ar fi dreptul de a rezilia unilateral şi inoportun contractul încheiat sau de a
majora dobânda pe parcursul executării contractului de credit) sunt opozabile
clientului şi produc efecte juridice numai dacă există certitudinea că aceste
clauze au fost cunoscute şi acceptate de client în momentul semnării
contractului.
În condiţiile actuale de creditare când se pune accent pe serviciul datoriei
clientelei şi a acţiunii juridice asupra debitorilor băncii considerăm că,
informaţiile cuprinse în contractele de credite sunt hotărâtoare pentru rezolvarea
problemelor creditelor neperformante.
De asemenea, etapele încheierii contractului de credit pot fi următoarele:
 redactarea (completarea) formularului tip în 3 exemplare, la nivelul
serviciului sau biroului de creditare în sfera căruia de activitate se află repartizat
împrumutatul;
 semnarea contractului completat cu toate elementele sale, mai întâi de
împrumutat, dacă împrumutatul este o persoană fizică se va menţiona mai întâi
în clar numele şi prenumele, după care aceasta va semna; dacă împrumutatul
este persoană juridică se va menţiona mai întâi în clar funcţia şi numele şi
prenumele persoanelor abilitate să reprezinte legal să angajeze patrimonial
persoana juridică, după care aceştia vor semna. Semnarea contractului de credit
101
 de către împrumutat se va face numai în faţa specialistului băncii însărcinat cu
completarea (redactarea ) acestuia;
 avizarea pentru legalitate a contractului de credit de către
compartimentul juridic din bancă;
 semnarea contractului de credit de către contabilul şef şi director sau
preşedinte, după caz, sau înlocuitorul de drept al acestora, ori de câte ori titularii
funcţiilor menţionate lipsesc din banca;
 fiecare pagină a contractului va fi semnată şi ştampilată de reprezentanţii
legali ai băncii şi de împrumutaţi.
După ce este semnat de director, contractul de credit se înregistrează în
registrul de evidenţă al cererilor şi contractelor de credit, existent la nivelul
fiecărei unităţi bancare.
Din momentul înregistrării în registrul amintit mai sus (după ce a fost
notificat la notarul public) contractul se consideră de drept încheiat, acesta fiind
şi momentul de la care contractul îşi produce pe deplin efectele sale juridice, atât
în raporturile cu împrumutatul, cât şi în raporturile cu banca.
După înregistrarea contractului în registrul menţionat, exemplarul doi al
acestuia se înmânează împrumutatului.
Exemplarul unu şi trei al contractului de credit rămân la bancă şi se
păstrează după cum urmează:
- exemplarul unu într-o evidenţă curentă la consilierul juridic al băncii sau la
judecătorie, dacă este solicitat la gajare sau ipotecare;
- exemplarul trei într-o evidenţă curentă la nivelul direcţiei, serviciului sau
biroului de creditare din banca care a propus acordarea creditului şi care are
sarcina urmăririi modului de derulare al acestuia.
Toate cele trei exemplare ale contractului de credit sunt exemplare
originale, fiecare dintre ele avînd aceeaşi forţă juridică.
Considerăm că după o anumită perioadă, unele clauze ale contractului de
credit se pot modifica, cu acordul şi în interesul ambelor părţi, dar numai pe
102
 baza unui act adiţional care va îmbrăca forma unui nou contract încheiat în faţa
unui notar public.
Actul adiţional se va încheia ori de câte ori cel puţin una din clauzele
contractului de credit anterior încheiat necesită modificări ca urmare a uneia din
următoarele situaţii:
 se majorează creditul iniţial aprobat pentru acelaşi obiectiv creditabil;
 se modifică datele de acordare a creditului;
 se modifică durata contractului de credit.
Reducerea dobânzii la creditul acordat nu presupune încheierea unui act
adiţional.
Actul adiţional se încheie, ca şi contractul de credit, în 3(trei) exemplare cu
aceeaşi procedură prevăzută anterior.
Contractul de credit încetează de drept la expirarea duratei pentru care a
fost încheiat sau la data rezilierii unilaterale a acestuia de către bancă, în situaţia
neexecutării obligaţiilor contractuale de către împrumutat.
Contractul de credit produce efecte juridice, după încetarea acestuia ori de
câte ori s-a declanşat procedura de executare silită a împrumutatului, situaţie în
care efectele acestuia se extind în timp, până la îndeplinirea ultimului act de
executare.
Banca poate anula sau reduce creditul acordat în situaţia în care clientul a
furnizat date nereale pe care banca le-a luat în considerare la semnarea
contractului. În acest caz, rezilierea unilateral va opera numai dupa expirarea
unui previz de minimum 5 zile, care ca fi comunicat în scris clientului.
Astfel, rezilierea unilaterală de catre bancă a unui contract de deschidere de
credit poate fi efectuată fara preaviz în situaţia în care:
 clientul a încălcat condiţiile contractului de credit ;
 situaţia economică şi financiara a clientului bancii nu mai asigură condiţii de
rambursare.

103
 Perfecţionarea sistemului informaţional bancar impune specialiştilor
bancari cunoaşterea aprofundată a procesului de creditare şi a documentaţiei
impuse de normele bancare. La încheierea contractului de credit, societatea
bancară este obligată să se informeze la Centrala Riscurilor Bancare1 asupra
clienţilor care solicită un volum mare de credit. Acest lucru nu s-a efectuat până
în prezent, iar informaţa de risc bancar, sub paravanul “păstrării secretului
bancar“, nu a circulat deloc între bănci ceea ce a condus ca unele societăţi
bancare să se expună la riscuri majore chiar din momentul încheierii contractului
de credit.

Aplicaţie rezolvată:

Societatea comercială „Steaua” S.A. solicită un împrumut de la banca

“CREDITROM” S.A. în sumă de 15 mld. lei. La cererea de credit, clientul
băncii anexează documentele necesare acordării creditului, pe care îl garantează
cu imobile în valoare de 20 mld. lei.
Banca acordă creditul cu o dobândă de 23 % pe an, pentru perioada 01.01 –
30.09. 2004 (9 luni), cu rambursare în trei tranşe egale a 5 mld. lei, la fiecare trei
luni (se consideră lunile de 30 zile).
Comisionul de gestiune este în cotă de 0,2 % la suma angajată de bancă.
Care sunt sumele ce trebuie achitate de societatea comercială „Steaua”
S.A. băncii “CREDITROM” S.A. conform contractului de credit semnat de
ambele părţi.

Rezolvare:

Cs. Gest. = 15.000.000.000 * 0,2 % = 20.000.000 lei

1
Regulamentul nr.1- privind organizarea şi funcţionarea la B.N.R. a Centralei Riscurilor Bancare, publicat în Monotorul Oficial , Partea I,
nr.614, pag 01-20, 2001.

104
Tabloul de rambursare a creditului

Perioad Valoarea de Rata Dobânda Valoarea

a “T“ rambursat rămasă
01.01 – 15.000.000.00 5.000.000.00 862.500.00 10.000.000.00
31.03 0 0 0 0
01.04 – 10.000.000.00 5.000.000.00 575.000.00 5.000.000.000
30.06 0 0 0
01.07 – 5.000.000.000 5.000.000.00 285.500.00 -
30.09 0 0

15.000.000.000 * 90 * 23
D1  862.500.000 lei
360 *100

Sr1 = 5.000.000.000 + 862.500.000 = 5.862.500.000 lei

10.000.000.000 * 90 * 23
D2   575.000.000 lei
36.000

Sr2 = 5.575.000.000 lei

5.000.000.000 * 90 * 23 10.350.000
D3    285.500.000 lei
36.000 36.000

Sr3 = 5.285.500.000 + 30.000.000 = 5.315.500.000 lei

Sumele rambursate de către client băncii la termenele stabilite prin

contractul de credit sunt :

105
 T1 = 5.862.500.000 lei
T2 = 5.575.000.000 lei
T3 = 5.315.500.000 lei.

6.3. Asigurarea şi urmărirea utilizării creditelor

Din activitatea instituţiilor de credit s-a constatat că o latură importantă a

procesului de creditare o are perfecţionarea informaţiei privind asigurarea
creditelor, verificarea modului cum se conservă garanţiile reale, precum şi
controlul utilizării creditelor.
Asigurările reprezintă relaţii economice băneşti prin care se mobilizează o
parte din veniturile persoanelor juridice sau ale persoanelor fizice în fonduri
financiare destinate acoperirii pagubelor produse de calamităţi naturale sau
accidente.
Pentru diminuarea riscurilor băncii în recuperarea creditelor acordate,
beneficiarii de credite sunt obligaţi să asigure la o societate de asigurări, toate
bunurile aduse în garanţie, inclusiv pe cele cumpărate şi/sau realizate din
credite.
Bunurile respective se asigură pe toată perioada de creditare, pentru
riscurile specifice fiecărei categorii.
Asigurarea bunurilor se încheie cel puţin la valorile cu care bunurile
respective au fost luate în calculul garanţiei creditelor.
Pentru bunurile la care societăţile de asigurări încheie contracte numai pe o
perioadă limitată (până la un an), împrumutatul este obligat să reînnoiască
asigurarea înainte de data expirării contractului de asigurare.
Considerăm că în situaţia în care unii solicitanţi de credite apreciază că
valoarea imobilelor propuse în garanţie sunt subevaluate, banca poate accepta ca
imobilele respective să fie reevaluate pe baza prevederilor legale în vigoare.

106
 Toate drepturile cu titlu de despăgubiri din asigurarea bunurilor acceptate
de bancă drept garanţie a creditelor acordate vor fi cesionate în favoarea băncii.
Pentru a urmări reînnoirea la timp a lucrărilor făcute pe perioade mai mici
decât durata de creditare, împrumutaţii sunt obligaţi să predea inspectorului de
credite poliţele de asigurare care se vor păstra de acesta până la data rambursării
tuturor datoriilor către bancă.
În situaţia în care unii împrumutaţi nu vor prezenta la timp poliţele pentru
reînnoirea asigurării, banca îi va soma în scris, atrăgându-le atenţia că
nerespectarea acestei obligaţii asumate prin contractul de credite atrage după
sine rezilierea unilaterală a acestuia.
Dacă în termen de 30 zile de la data somaţiei, împrumutatul nu se
conformează, banca va trece la recuperarea imediată, înainte de termen, a
ratelor, dobânzilor şi comisioanelor rezultate din contractul de credite.
Asigurările pentru riscuri financiare se practică tot mai mult în activitatea
de creditare, pentru asigurarea creditelor acordate.
Asigurarea creditelor este destinată să-i protejeze pe creditori, pentru
sumele împrumutate clienţilor şi pe comercianţi şi producători de produse
imateriale, împotriva daunelor financiare rezultate din insolvabilitatea
cumpărătorilor care au achiziţionat bunuri pe credit.
În funcţie de câmpul de manifestare al tranzacţiilor, în plan intern sau
extern, asigurarea de credite poate fi împarţită în: asigurarea creditelor interne si
asigurarea creditelor externe (de export).
După încheierea contractului de credit, după prezentarea de către solicitant
a inscripţionării ipotecilor, precum şi a contractelor de asigurare a bunurilor,
periodic, potrivit legii şi a statutului propriu de organizare şi funcţionare,
instituţiile de credit au dreptul să verifice, la agenţii economici beneficiari de
credite, modul cum aceştia utilizează creditele acordate, în conformitate cu
destinaţiile pentru care s-au aprobat, cum păstrează garanţiile creditelor, cum
respectă normele de lucru ale băncii şi clauzele din contractele de credite în
107
vederea asigurării rambursării la scadenţă a creditelor şi a plăţii dobânzilor
datorate.
Efectuarea controlului este exercitat diferenţiat pe categorii de credite şi de
împrumuturi în funcţie de situaţia economico-financiară în perioada de creditare,
specificul activităţii, stadiul de realizare a indicatorilor de investiţii proiectaţi şi
de alte criterii stabilite de conducătorii unităţilor băncii.
Controlul utilizării şi a garanţiei creditelor se efectuează atât scriptic, pe
baza documentelor prezentate de împrumutaţi, cât şi faptic prin verificarea la
faţa locului a bunurilor, beneficiarilor de credite.
 Verificarea scriptică a garanţiei creditelor se poate efectua
trimestrial, pe baza datelor din balanţa de verificare şi a situaţiilor contabile ce
se depun la bancă în baza datelor din balanţa de verificare şi a situaţiilor
contabile periodice, ce se depun la organele în drept.
La propunerea şefului serviciului (biroului) de creditare, comitetele de
credite din sucursale pot aproba ca verificarea scriptică să se efectueze
semestrial la acei agenţi economici care înregistrează rezultate financiare bune
şi nu au credite şi dobânzi restante.
Agenţii economici pentru care s-a luat această măsură vor fi
nominalizaţi, urmând ca aceste aprobări să fie revizuite ori de câte ori
rezultatele verificărilor impun aceasta.
Propunem ca la verificarea scriptică a garanţiei creditelor să se
urmărească:
o reflectarea corectă în evidenţă a bunurilor ce constituie garanţia
creditelor;
o concordanţa datelor din evidenţă cu cele efective constatate în
teren, cu ocazia controalelor;
o concordanţa soldurilor conturilor de credite din extrasele de cont
eliberate de bancă cu cele din evidenţele agenţilor economici;

108
 o existenţa şi realitatea comunicării la bancă a situaţiei datoriilor şi
creanţelor din celelalte conturi deschise la alte societăţi bancare (dacă este
cazul).
Verificarea garanţiei creditelor se va efectua în principal asupra bunurilor
care au fost luate în garanţia creditelor.
 Verificarea faptică a garanţiei creditelor se va efectua periodic, în
funcţie de rezultatele financiare obţinute, ritmicitatea rambursării creditelor
făcute la controalele anterioare şi propunerea făcută de şeful serviciului
(biroului) de creditare de Comitetul de credite.
Considerăm că obiectul principal al verificării faptice îl constituie atât
bunurile constituite drept garanţie, nominalizate efectiv în contractul de credite,
cât şi bunurile cumpărate din credite, urmărindu-se:
 existenţa efectivă a bunurilor luate în garanţia creditelor prin
operaţiuni de numărare, măsurare, cântărire prin sondaj sau dacă este posibil în
totalitate;
 modul de depozitare, păstrare şi conservare a bunurilor luate în
garanţie;
 stadiul realizării şi respectarea graficelor de realizare a obiectivelor
de investiţii etc.;
 respectarea destinaţiei creditelor;
 stadiul realizării, starea şi condiţiile de întreţinere şi păstrare a
obiectivelor creditate;
 realizarea veniturilor estimate (unde este cazul) pentru rambursarea
creditelor şi plata dobânzilor;
 existenţa şi starea bunurilor aduse în garanţia creditului.
Constatările făcute cu ocazia verificării scriptice şi faptice se vor
consemna în acte de control bilateral, încheiate între bancă şi agentul economic,
iar în caz de deficienţe se procedează astfel:

109
  la depistarea expirării valabilităţii unor documente care au fost
acceptate drept garanţie a creditelor (scrisoare de garanţie bancară, ipoteci,
cesiuni de creanţe etc.) se solicită agenţilor economici beneficiari de credite
prelungirea imediată a valabilităţii acestora sau obţinerea în cel mai scurt timp a
altor documente valabile;
 în cazul utilizării totale sau parţiale a unor disponibilităţi constituite
în depozite bancare colaterale se va solicita agenţilor economici refacerea
imediată a depozitelor la situaţia iniţială.
 în cazul în care unele bunuri ce au fost luate în garanţia creditelor
au fost utilizate în procesul de producţie sau înstrăinate ori au fost degradate ca
urmare a expirării termenului de garanţie sau păstrării în condiţii
necorespunzătoare se solicită agenţilor economici, beneficiari de credite, să le
înlocuiască imediat cu alte bunuri din activul unităţii sau aparţinând unor terţi
(giranţi) care să fie acceptate de bancă.
De asemenea, atunci când în termen de 3 zile de la luarea la cunoştinţă
prin actul de control sau înştiinţare, agenţii economici în cauză nu reântregesc
garanţia creditelor cu bunuri acceptate de bancă nu prezintă documente şi acte
ce atestă existenţa unor garanţii valabile (scrisoare de garanţie bancară, ipoteci,
cesiuni de creanţe etc.) creditele fără garanţie vor trebui rambursate sau în cazul
lipsei de disponibilităţi se vor trece la credite restante, fiind diminuat
corespunzător şi volumul creditului aprobat, urmărindu-se rambursarea lor pe
măsura creerii disponibilităţilor.
În toate cazurile, rambursarea sau trecerea la restanţă se face cu nota de
contabilitate întocmită de inspectorul (specialistul) care a efectuat controlul, cu
avizul conducerii unităţii bancare.
Agenţii economici care înregistrează credite nerambursate la scadenţă
trebuie să fie supuşi, începând cu ziua următoare înregistrării restanţei,
regimului de supraveghere severă a plăţilor. În aceste situaţii, banca va urmări
ca încasările realizate zilnic să fie utilizate cu prioritate pentru rambursarea
110
integrală a ratelor restante. Totodată clientul va fi somat pentru renegocierea
creditului.
Importanţa acestui document rezultă din faptul că banca va putea solicita
organelor în drept, conform prevederilor legale1, lichidarea debitorului
(insolvabil) pentru recuperare creanţelor, pe această cale. Astfel societatea
bancară, bine informată asupra situaţiei financiare a clientului, care are de
recuperat o creanţă certă, lichidă şi exigibilă, introduce în tribunal cererea de
lichidare a debitorului care, timp de cel puţin 30 de zile, a încetat plăţile.
Este, de asemenea, important de reţinut că după aprobarea unui credit,
instituţiile de credit nu pot anula sau reduce cuantumul acestuia, decât în cazuri
justificate, determinate de furnizarea de către debitor a unor date nereale şi
numai după expirarea unui termen de preaviz de minimum 5 zile, care va fi
comunicat în scris debitorului.
Unităţile instituţiei de credit pot întrerupe imediat, fără preaviz, utilizarea
de către debitor a unui credit aprobat în cazul în care debitorul a încălcat
condiţiile contractului de credit sau atunci când în care situaţia economică şi
financiară a acestuia nu mai asigură condiţii de rambursare.
În cazul în care creditul a fost utilizat iar debitorul manifestă rea
credinţă faţă de bancă şi situaţia economico-financiară a acestuia nu mai asigură
condiţii de rambursare, se procedează în felul următor:
a. blocarea tuturor conturilor de disponibilităţi cu înştinţarea în scris a
clientului;
b. preluarea cu notă contabilă a disponibilităţilor existente pentru
achitarea debitelor;
c. trecerea imediată la executarea silită.
Pentru executarea silită a debitorilor proveniţi din credite neachitate la
scadenţă, considerăm că societăţile bancare trebuie să-şi organizeze

1
LEGEA nr. 64/1995 privind procedura reorganizãrii judiciare şi a falimentului, republicatã în Monitorul Oficial, Partea I, nr. 608/
13.12.1999 pag. 1-16.

111
compartimente speciale, formate din executori proprii, care sunt mult mai
eficienţi decât executorii judecătoreşti.

Capitolul 7. Importanta dobanzii în

oferta de piata
7.1. Rata dobânzii de politică monetară

Una din funcţiile importante ale Băncii Centrale este cea de bancă a
băncilor, de împrumutător de ultimă instanţă, instituţiile de credit refinanţându-
se pentru nevoile de lichiditate. Obţinerea de credite de la Banca Centrală se
realizează în schimbul titlurilor financiare prezentate de acestea drept garanţii.
Costul refinanţării este dat de această rată de dobândă de politică monetară.
Precizare : modificările în nivelul acestei rate (în sensul de reducere sau de
creştere) încurajează sau descurajează instituţiile de credit în a se împrumuta de
la Banca Centrală ceea ce influenţează în ultimă instanţă capacitatea lor de a
acorda credite.
Avem două situaţii :
→ când rata de politică se reduce atunci instituţiile de credit sunt stimulate
să se împrumute întrucât se ieftineşte creditul. Sporeşte astfel oferta de monedă
prin operaţiuni de creditare. Are loc deci o creştere a masei monetare în
circulaţie (scad de fapt dobânda din economie, este stimulată creeşterea
economică).
→ când rata de politică creşte băncile sunt descurajate în obţinerea de
resurse suplimentare ceea ce impune o serie de restricţii privind oferta de
monedă (cresc dobânzile în economie, se înăspresc condiţiile de creditare).

112
7.2. Categorii de risc privind clienţii instituţiilor de credit

Managerii instituţiilor de credit în activitatea de eficientizare a activității

bancare vor lua în considerare, pe lângă cele precizate de lege5 și structura
clientelei.
Astfel este necesar ca sistemul de informare internă al băncii să se bazeze
pe o analiză riguroasă a clientelei, care reprezintă izvorul veniturilor bancare.
În acest context, potrivit clasificării agenţilor din economia naţională,
clientela instituţiilor de credit este împărţită în două grupe mari: rezidenţi şi
nerezidenţi, iar organizarea generală a contabilităţii are în vedere specificul
operaţiunilor bancare efectuate atât pentru rezidenţi cât şi pentru nerezidenţi.
Rezidenţii unei economii constau din totalitatea persoanelor fizice şi
juridice care au domiciliul şi centrul de interes economic în teritoriul economic
al ţării, cum sunt persoanele fizice (gospodăriile familiale) şi juridice: instituţii
publice, regiile autonome, companii şi societăţi naţionale, societăţi comerciale,
asociaţiile cluburile ligile şi orice alte persoane juridice cu caracter lucrativ sau
non profit, înregistrate sau autorizate să-şi desfăşoare activităţi în România.
În funcţie de activitatea economică pe care o desfăşoară, clientela
rezidentă se poate clasifica în trei categorii, astfel:
- clientelă bancară formată din banca centrală (BNR) şi băncile
comerciale şi alte instituţii de credit similare;
- clientelă financiară ce cuprinde: instituţii financiare, altele decât
băncile, societăţi de valori mobiliare, societăţi de bursă şi alte societăţi asimilate
acestora, fonduri comune de investiţii şi organisme de plasament colectiv în
valori mobiliare, instituţii financiare nebancare şi altele semănătoare;
- clientelă nebancară care este foarte diversificată şi din care amintim:
persoanele fizice care au calitatea de comerciant, îşi desfăşurând o activitate pe

5 O.U. nr. 37/2011 din 13 aprilie 2011 pentru modificarea şi completarea Legii contabilitatii nr. 82/1991 şi pentru
modificarea altor acte normative incidente;

113
 cont propriu sau se află în relaţii speciale cu banca, şi persoane juridice cuprinse
în următoarele categorii: regii autonome, companii şi societăţi naţionale,
societăţi comerciale, societăţi de asigurare şi capitalizare, societăţi agricole,
organizaţii cooperatiste, administraţii private (organizaţii obşteşti), administraţii
publice şi alte persoane juridice.
Atât societăţilor nefinanciare amintite, cât şi persoanelor fizice, banca le
atribuie un cod statistic pentru a fi uşor de identificat.
În general, pentru „clientela nebancară” se desprind câteva trăsături clare
ale clienților instituţiilor de credit:
- au conturi deschise la unităţile operative ale instituţiilor de credit;
- sunt persoane fizice sau juridice care au „relaţii de afaceri” cu băncile;
- folosesc o parte, sau toată gama de servicii şi produse bancare;
- prezintă o anumită performanță economică, în funcție de serviciul datoriei sau
indicatorii de bonitate;
- din relaţiile cu instituţiile de credit, clienţii înregistrează venituri sau cheltuieli,
după caz.
Este important ca o instituţie de credit sa cunoască diferitele categorii de
clienți, raportate la mărimea cifrei de afaceri. Aceasta informație este vitala
pentru cei ce lucrează în domeniul marketingului. Modul exact în care sunt
clasificate firmele poate diferi de la ţară la ţară. Împărţirea poate fi făcută, în
principal, pe baza cifrei de afaceri şi a numărului angajaților. În majoritatea
ţarilor europene, organizațiile economice din cadrul pieței pot fi împărțite după
cifra de afaceri în:
întreprinderi mici;
întreprinderi mijlocii;
întreprinderi mari.
În România, întreprinderile sunt catalogate folosind clasificările UE care
se bazează pe mărimea totala a tranzacțiilor, numărul de angajați şi sectorul de
activitate. Denumite societăţi comerciale, după lege, acestea se clasifică în:
114
 întreprinderi mici, societăți comerciale care au până la 25 de angajați
şi o cifra de afaceri ce nu depășește două miliarde lei;
întreprinderi mijlocii, societăți comerciale care au până la 200 de
angajați şi o cifra de afaceri ce nu depăşeşte zece miliarde lei;
întreprinderi mari care au peste 200 de angajați, şi o cifra de afaceri ce
depășește zece miliarde lei.
Un obiectiv major al activităţii instituţiilor de credit , şi mai ales la
negocierea unor servicii şi produse bancare, îl constituie stabilirea performanţei
economico-financiare a clientului pe baza unui sistem de analiză şi de clasificare
a agenţilor economici în funcţie de categoriile de risc.
Categoriile de risc cuprind clienţii după rezultatele obţinute:
 Categoria A - clienţi cu situaţii economico – financiare foarte bune, care nu
prezintă riscul de nerambursare a creditului;
 Categoria B - clienţi cu situaţii economico – financiare foarte bune, dar care au
lichidităţi fluctuante;
 Categoria C - clienţi cu situaţii economico – financiare satisfăcătoare, ai căror
indicatori de bonitate prezintă tendinţe de îmbunătăţire;
 Categoria D - clienţi cu situaţii economico – financiare slabe, cu tendinţe de
înrăutăţire;
 Categoria E – clienţi care obţin succesiv pierderi.
Încadrarea agenţilor economici într-o categorie sau alta, pe baza
analizei performanţelor economico - financiare ale acestora, se face şi, în funcţie
de o serie de criterii, ce au fost elaboraţi pornind de la termenii de referinţă
stabiliţi de Comitetul de la Basel privind analiza portofoliului produselor plasate
de instituţiile de credit.
Astfel, pentru persoanele juridice, criteriile de apreciere pot fi: forma de
proprietate; felul proprietăţii; situaţia patrimonială; dependenţa de pieţele de
aprovizionare şi de desfacere; ramura de activitate; garanţii posibile; forma şi
natura conducerii etc. Fiecărui criteriu, în funcţie de răspunsul dat şi a
115
obiectivului stabilit, se acordă un număr de puncte, care se ponderează cu
coeficientul de importanţă stabilit pentru fiecare criteriu. Suma produselor
rezultate pentru fiecare criteriu conduce la obţinerea unui anumit număr de
puncte, în funcţie de care persoana juridică respectivă este încadrată în categoria
de risc corespunzătoare6 , pentru creditul plasat.
Cererea de servicii şi produse bancare de către clientelă este influenţată,
în special, de tehnologia informatic-informaţională a procesului bancar.
Eficienţa serviciilor bancare puternic informatizate se evaluează în funcție de
satisfacerea cerinţelor clientelei.
Calitatea serviciilor şi continuitatea în oferta de produse şi servicii vor
ajuta la creşterea fidelităţii clienţilor, aceştia fiind astfel mai puţin tentaţi să
evalueze alternativa utilizării serviciilor concurenţei.
Preţurile serviciilor şi produselor bancare se realizează în mod direct prin
implicaţiile pe care le au asupra lor, elementele de fundamentare a politicii de
preţ: cererea şi oferta de produse bancare, costurile (comisioanele şi dobânzile),
concurenţa bancară şi percepţia preţului de către clientela bancară.
Preţul ca indicator al calităţii depinde de: calitatea datelor despre serviciul
şi produsul bancar; politica promoţională realizată de către instituţia de credit;
riscul la care este pus clientul ca urmare a achiziţionării serviciului sau
produsului bancar.

7.3. Formele dobânzii şi modalităţile de calcul a acesteia

Atât operaţiunile pasive cât şi operaţiunile active efectuate prin conturile

curente sunt purtătoare de dobânzi. Dobânda la vedere se calculează după
„metoda directă” sau conform procedurii „metodei în scară”. Ambele au la bază
principiul de calcul al dobânzii simple.

6 Ordinul BNR nr. 5/2009 privind raportarea situaţiilor referitoare la clasificarea expunerilor din credite/plasamente şi
necesarul de provizioane specifice de risc de credit aferent acestora /Monitorul Oficial, Partea I, 30.04.2009;

116
 Este important de reţinut că în condiţiile procesului inflaţionist rata
dobânzii îmbracă două forme:
-dobânda nominală exprimată ca atare şi stipulată în contractul de credit
(rata curentă de piaţă);
-dobânda reală, ce se stabileşte ca diferenţă între dobânda nominală şi
gradul de eroziune al capitalului împrumutat determinat de evoluţia procesului
inflaţionist.
Menţionăm că dobânda reală este direct proporţională cu dobânda
nominală şi invers proporţională cu gradul de depreciere monetară.
Formula de calcul a ratei dobânzii reale7 (RDr) este următoarea:

1+ R
(1) R = Dr - 1
Dr 1+ R
I

unde:
RDr - rata dobânzii reale
RDn- rata dobânzii nominale
RI – rata inflaţiei

Cu alte cuvinte ratele dobânzii nominale trebuie să crească mai mult decât
rata inflaţiei, pentru că prin favorizarea ratei profitului din dobânda reală să nu
se modifice prea mult rezultatului investiţiei.
Costul aplicabil activelor plasate de o instituţie de credit reprezintă suma
rezultată ca urmare a aplicării ratei dobânzii şi a altor comisioane aferente
activităţii de creditare.
Instituţie de credit, în funcţie de strategia adoptată şi de evoluţia pieţei
monetare şi bancare, stabileşte nivelul dobânzilor ce urmează a se practica în
tranzacţiile cu clientela.

7 Basno C., Dardac N.,Floricel C., Monedă, Credit, Bănci, Editura Didactică și Pedagogică, București 1997;

117
 Rata dobânzii poate fi fixă sau flotantă şi se stabileşte în funcţie de riscul
implicat de creditele acordate (creditele de trezorerie reprezintă un risc mai mare
de nerambursare),
La negocierea şi încheierea cu clienţii a contractelor pentru creditele
acordate în lei sau valută este justificat să se aibă în vedere dobânda stabilită
prin strategia băncii pentru o anumită perioadă, cu excepţia cazurilor de linii de
finanţare speciale (exemplu, cele pentru activitatea de export sau convenţii
externe), la care costurile se stabilesc în funcţie de acestea şi care se comunică
unităţilor teritoriale (sucursalelor) de către centrala băncii.
Din literatura de specialitate şi din practica bancară rezultă că tehnica de
calcul a dobânzilor şi de rambursare a creditelor a impus două formule de calcul
a dobânzii.
 Calculul dobânzii simple

k*t *z
(2) D=
360 *100

unde:
D = dobânda;
k = capitalul împrumutat;
t = perioada ( nr. de zile);
z = rata dobânzii
 Pentru calculul dobânzii compuse se utilizează formula:
R n
(3) S = K ( 1+ )
100

unde:
S = suma rezultată ca urmare a multiplicării creditului;
K = capitalul iniţial împrumutat;
R = rata dobânzii anuale;
118
 n = perioada de creditare (timpul în ani).

Dobânda compusă se foloseşte mai rar, pentru creditele acordate pe termen

mijlociu sau lung (plasamente, pe o perioadă mai mare de 12 luni). De regulă
această formulă de calcul se foloseşte de bancă la constituirea depozitelor
(mobilizarea disponibilităţilor pe termen lung, prin produse de economisire).
Este foarte important să reamintim faptul că numărul de zile (perioada) de
creditare, în cadrul tehnicii de calcul a dobânzii, se ia în considerare, făcându-se
distincţie între ziua de decontare, care este o zi efectivă de primire a creditului,
şi ziua de operare în documente bancare (contract de credit, convenţie, etc) ca zi
efectivă de calcul a dobânzii.
Preţul total al unui produs bancar (plasat) este dat de dobânda anuală
efectivă (DAE) exprimată în procente şi care se calculează în mod obligatoriu
pentru toate tipurile de credite acordate persoanelor fizice: de consum, (de nevoi
personale sau pentru achiziționarea unor bunuri de folosința îndelungata), de
credite auto sau de credite imobiliare sau ipotecare şi cele angajate prin carduri.
Tratând-o din punct de vedere tehnic, DAE este formată din dobânda
anuală nominală plus costurile de analiză ale creditului, plus comisionul de
gestiune a creditului, plus comisionul pentru plata anticipată, plus comisionul
de reasigurare a creditelor, plus alte comisioane existente şi negociate cu
clientul sau stabilite de bancă ca urmare a sumelor acordate în cont (trageri) şi a
costurilor pentru sumele rambursate.
Dobânda anuală efectivă nu include costurile care trebuie suportate de
persoanele fizice pentru nerespectarea angajamentelor stabilite prin contractul de
credit (penalităţi de întârziere, de exemplu) sau alte costuri pe care trebuie să le
plătească pentru achiziții de bunuri și servicii, indiferent dacă tranzacția este
efectuată în numerar sau prin virament, pe baza creditul obținut.

119
 După ce se explică consumatorului ce conține dobânda anuală efectivă,
aceasta trebuie înscrisă de către bancher, în mod obligatoriu, în contractul de
credit (inclusiv variantele, pentru calcularea ei).
Ecuaţia fundamentală8, care stabileşte dobânda anuală efectiva (DAE),
exprimă, pe perioada unui an, egalitatea dintre valoarea totală prezentă a
tragerilor (a creditului), pe de o parte, şi valoarea totala prezentă a
rambursărilor (a costurilor suportate), pe de alta parte, adică:

m t m'
 Ck 1X  k =  Dl 1X  l
(4) S
k1 l1

unde:
X – dobânda anuală efectivă-DAE:
m - numărul ultimei trageri;
k - numărul unei trageri, astfel 1 = k = m;
Ck - este valoarea tragerii k;
tk - este intervalul, exprimat în ani şi fracțiuni de an, dintre data primei
trageri şi data fiecărei trageri ulterioare, astfel t^1 = 0;
m’- este numărul ultimei rambursări sau al costurilor suportate;
l - este numărul unei rambursări sau al costurilor suportate;
Dl - este valoarea unei rambursări sau a costurilor suportate;
Sl - este intervalul, exprimat în ani şi fracțiuni de an, dintre data primei
trageri şi data fiecărei rambursări sau costuri suportate.
Instituţiile de credit trebuie să explice clienţilor modul de eşalonare a
ratelor pe întreaga perioadă de rambursare a creditului, precum şi o serie de date

8Ordonanta de Urgenta 50/2010 privind contractele de credit pentru consumatori, aprobată prin Legea nr. 288/2010
publicată în Monitorul Oficial, Partea I nr. 888 din 30/12/2010;

120
pe care clienţii consumatori, trebuie să le cunoască la contractarea creditului,
astfel :9
 comisionul de rambursare anticipată este de maxim 1% pentru credite cu
dobândă fixă;
 nu se percepe comision de rambursare anticipată la creditele cu dobânda
variabilă;
 se limitează comisioanele aferente derulării contractului de credit la:
comision de administrare credit, comision de penalizare pentru întârzierea
la plată, comision de rambursare anticipată dacă dobânda e fixa, comision unic
pentru servicii prestate la cererea consumatorilor.
Suplimentar, creditorul are dreptul să perceapă doar comision de analiză
dosar (numai în cazul în care acceptă creditarea) şi comision aferent costurilor
cu asigurarea (doar pentru situațiile în care este prevăzută asigurare - excluse
contractele de descoperit de cont, creditul de consum ş.a.)
 interzicerea explicită a unor comisioane pentru operațiuni cu numerar pentru
plata ratelor la credit sau tragerea tranșelor din credit;
 obligația de a calcula dobânda variabila în mod transparent; formula de
calcul trebuie sa aibă ca referința ROBOR/LIBOR/EURIBOR, dobânda de
referința BNR. Marja fixă nu poate fi modificata de creditor pe durata
contractului decât în favoarea consumatorului. Intervalele de timp la care se
recalculează dobânda sunt prevăzute în contract;
 pentru contractele noi, creditorul trebuie să prezinte consumatorului înainte
de semnarea contractului un formular standardizat cu toate datele tehnice ale
creditului, inclusiv DAE, formula de calcul a dobânzii şi suma totală ce urmează
a fi rambursată;
 creditorul trebuie să prezinte consumatorului contractul de credit cu cel puţin
15 zile înainte de semnare;

9Ordonanta de Urgenta 50/2010 privind contractele de credit pentru consumatori. Legea nr. 288/2010 publicată în
Monitorul Oficial, Partea I nr. 888 din 30/12/2010;

121
 dreptul consumatorului de a renunța necondiționat, fără justificări, fără a
invoca motive, în termen de 14 zile de la semnare, la un contract de credit.
Intervalele dintre datele utilizate la calcule sunt exprimate în ani sau în
fracţiuni de an. Un an se considera a avea 365 de zile sau 366 de zile pentru anii
bisecţi, 52 de săptămâni sau 12 luni egale. O lună egală se consideră a avea
30,41666 zile, adică 365/12, indiferent dacă este sau nu, un an bisect.
Rezultatul calculului trebuie exprimat cu o precizie de cel puţin o
zecimală. Dacă a doua zecimală este mai mare sau egala cu 5, la prima zecimala
se adaugă unu.
Ecuaţia10 poate fi rescrisă folosindu-se o singura sumă şi conceptul de
fluxuri (Ak), care vor fi pozitive sau negative, cu alte cuvinte fie plătite, fie
primite, în perioade de la 1 la k, exprimate în ani:

n
(5) S   A 1  X t k
k
k 1

adică:
S – balanța de fluxuri prezentă
Ak – fluxuri plătite sau primite
X – dobânda anuală efectivă-DAE:
n - numărul ultimei trageri;
k - numărul unei trageri, astfel 1 = k = n;
tk - este intervalul, exprimat în ani şi fracțiuni de an, dintre data primei
trageri şi data fiecărei trageri ulterioare, astfel t^1 = 0.
In cazul în care scopul este păstrarea echivalenței fluxurilor, valoarea va fi
zero.
Pentru contractele de credit aflate în derulare, în care dobânda era
compusă din dobânda de referință a instituției de credit + o maja fixa, s-a stabilit

10 Ordonanta de Urgenta 50/2010 privind contractele de credit pentru consumatori;

122
ca noua formula de calcul să includă indicele de referinţă aferent valutei în care
a fost acordat creditul + o marja fixă. Aceasta este compusă din marja existentă
în contractul iniţial, valabilă la data semnării contractului şi diferenţa dintre
valoarea dobânzilor de referinţă şi valoarea indicelui de referinţă, valabile la
data intrării în vigoare a OUG 50/2010.
Astfel, clienții cu credite în derulare care au avut dobânzi variabile de
plătit nu au beneficia de o reducere de costuri în urma modificării contractelor
de credit potrivit noii legislaţii.
Particularităţile DAE:
 este un instrument util pentru consumatori pentru că adună toate
costurile aferente rambursării unui credit;
 aducere la un numitor comun toate costurilor efectuate prin
rambursarea unui credit;
 oferă posibilitatea de cumpărare în termen real a unor produse bancare
oferite de bănci.
În acest context, conform legilor în vigoare, pentru contractele de credit
de consum instituțiile de credit sunt obligate să calculeze DAE pentru toate
produsele bancare cu valoare cuprinsă între 200-20000 €. DAE este singurul
criteriu care pune în balanţă atât perspectiva devalorizării banilor cât şi alte
costuri implicate. Cu cât DAE este mai mică cu atât creditul este mai avantajos.
Dar, faptul că dobândă anuală efectivă (DAE) este mai mică nu înseamnă,
şi costuri mai mici pentru clienţi, ştiut fiind că un credit acordat pe o perioadă
mai mare de un an conduce şi la plata unei dobânzi mai mari (calculate în sume
fixe). Mijloacele de comunicaţie şi tehnologie bancară specifice fiecărei
instituţii de credit influenţează hotărâtor oferta de produse şi servicii bancare şi
implicit preţul acestora.
Cererea de produse şi servicii bancare depinde de starea economică a
persoanele juridice şi fizice, de structura acestora, de modul cum clientela
bancară ştie să-şi dezvolte activitatea comercială şi să folosească conturile puse
123
la dispoziţie de către instituţia de credit. Între operaţiunile specifice domeniului
bancar creditarea este utilizată de clientela bancară în mod personalizat. După
ce a fost negociat de client, creditul reprezintă datoria potenţială sau reală a
instituţiilor de credit pentru care clientul s-a angajat să plătească un anumit preţ.

Tabel 1 Informaţii puse la dispoziţia consumatorilor de produse şi servicii

bancare
Informaţie Explicaţii
Ofertă produsele şi serviciilor pe care o instituţie de credit le oferă pe
piaţă
comision suma de bani pe care clienţii o plătesc pentru serviciul bancar
dobândă preţul pe care clienţii îl plătesc pentru creditul obținut
prezentare şi operaţiunile prin care o instituţie de credit îşi pune produsele și
conduită serviciile la dispoziţia consumatorilor
comunicare convingerea clientului prin diferite mijloace de avantajele pe
care le oferă serviciul şi produsul bancar.

Din tabelul prezentat, oferta de servicii şi produse bancare reprezintă una

dintre condiţiile politicii de preţ deoarece aceasta din urmă să-i poată diferenţia
în funcţie de modul în care este oferit produsul şi anume ca produs bancar global
ori ca produse şi servicii separate. Tipul de comunicare utilizat, forma şi
mijloacele de plată sunt doar câteva componente ale activităţii de fundamentare,
promovare, de distribuire pe piaţă a produselor şi serviciilor bancare, în funcţie
de preţ.
Prezentarea şi conduita este realizată prin unităţile operative prin care se
vând (de către instituţiile de credit) atât, serviciile bancare "la pachet" cât mai
ales, produsele bancare pentru atragerea de disponibilităţi băneşti sau
distribuirea acestora, sub forma creditelor sau a altor plasamente. Modul de
organizare a operaţiunilor bancare din cadrul unităților operative devine din ce
124
în ce mai vizibil în cadrul strategiei manageriale a instituţiilor de credit din ţara
noastră. Produsul bancar în genere imaterial, cuprinde atât serviciile financiar-
bancare cât şi creditele avansat în conturile curente.
Prin urmare, creditul reprezintă creanţele reale ale băncilor (suma
angajată + dobânda) prin care debitorul primeşte banii respectivi sub diferite
forme, fie a onora plăţi în contul curent (pentru achitarea datoriilor faţă de
furnizori) fie pentru a reeşalona datoriile pe care nu şi le-a achitat.
Dobânzile calculate la conturile de produse bancare (credite) se
înregistrează cu ajutorul conturilor de Creanţe ataşate care se debitează în
corelaţie cu conturile de Venituri şi se încasează o dată cu restituirea ratelor de
credit stabilite (la data respectivă, banca încasează mai întâi dobânda şi apoi
rata creditului).
Clienţii11 care vor să achiziţioneze mai multe produse bancare sub formă
de pachet vor beneficia de taxe şi comisioane bancare mai mici. În UE, peste
50% din veniturile băncilor provin din taxe şi comisioane şi doar 20-30% din
dobânzi, situaţie inversă faţă de ceea ce se întâmplă în România. Însă, şi
instituţiile de credit româneşti vor trebui să se alinieze acestui trend, astfel că,
nu peste mult timp, comisioanele bancare vor deveni factorul cel mai important
de cost, în cadrul deciziei clientelei bancare de a alege un serviciu, sau un
produs bancar.
Toate relaţiile de credit a sistemului bancar a condus la o creştere
însemnată a ponderii capitalului străin (austriac şi grecesc) în activele sistemului
bancar (peste 90%) românesc. Ponderea medie la nivelul UE este de 50%.
Relansarea ofertei de produse bancare sub forma creditelor constituind un
subiect de reflecţie ce va fi determinat de necesitatea îndeplinirii cerinţelor Basel
III, mai ales cele referitoare la asigurarea lichidităţii bancare şi de triplare a
capitalului bancar în următorii ani.

11 Mihai Ilie (2003) Tehnica şi managementul operatiunilor bancare, Editura Expert;

125
 Capitolul 8 Riscul element central al
afacerilor bancare
8.1. Riscul bancar

Riscul se gãseşte astãzi în centrul afacerilor bancare. Gestionarea

riscurilor este funcţia cheie a bãncilor moderne axate pe activitatea de piaţã.
Problemele care apar în sistemele bancare în urma a unei gestionãri
nereuşite a resurselor şi plasamentelor se regãsesc în toate economiile.
Falimentele bancare pun în cauzã stabilitatea sistemului bancar chiar şi în
ţãri în care procesul de supraveghere este bine dezvoltat. Operatorii de pe pieţele
internaţionale se confruntã cu volatilitatea crescutã şi cu repercusiunea crizelor
care se pot transmite rapid dintr-un centru financiar în altul ca urmare a riscului
sistemic.
Apariţia sa este pusã în legãturã şi cu creşterea semnificativã a volumului
de tranzacţii cu produse financiare derivate (swaps, futures, options).

Riscul descrie situaţiile prin care factorii externi sau interni bãncii
acţioneazã de o manierã imprevizibilã asupra valorii de piaţã a acesteia.

Cuantificarea modernă a riscului bancar presupune raportarea la un punct

de reper numit benchmark. Conform Cambridge Advanced Learner’s
Dictionary, benchmark-ul este un nivel de calitate care poate fi utilizat ca
standard în comparaţii.
În relaţie cu benchmark-ul noţiunea de risc are douã accepţiuni:
126
 pericolul apariţiei pierderii (down-side risk);
 şansa de câştig (up-side potential).
Riscul nu este întotdeauna sinonim cu pericolul sau cu pierderea materialã.
Prin raportare la un benchmark dat, riscul semnificã posibilitatea de modificare
faţã de acesta.
Dezvoltarea pieţelor financiare, facilitatã de explozia tranzacţiilor cu produse
derivate şi de dezvoltarea tehnologiei informaţiei a determinat trei tendinţe
importante:
 creşterea expunerii la riscul de piaţã şi de intermediere;
 continuarea activitãţii clasice de gestiune activ-pasiv şi apariţia unor noi situaţii
de risc;
 modelarea riscului de piaţă şi a celui de credit prin utilizarea instrumentelor
statistico-matematice.
Obiectivul managementului bancar performant vizeazã maximizarea valorii
de piaţã a bãncii sub constrângerea menţinerii riscurilor la nivele rezonabile.
Gestiunea modernã a riscurilor bancare are urmãtoarele elemente:
 identificarea riscurilor→ presupune identificarea poziţiilor riscante care pot
afecta rezultatul bãncii;
 cuantificarea riscurilor→ presupune exprimarea în cifre a posibilelor efecte
asupra profitului bancar.
 elaborarea unei politici adecvate de gestionare a riscurilor→ prin aplicarea
unor instrumente specifice.
Nivel de decizie Cuantificare
Centrala bãncii Rentabilitate → Return on Equity (ROE)
Rating→ agenţii de rating
Lichiditate→ rate de lichiditate
Valoare de piaţã→ curs bursier, Duration GAP,
Value at Risk

127
 Centre de profit Portofoliu de credite→ echivalent credit
Evoluţia ratei dobânzii→volatilitate, spread
Risc de ţarã→ rating de ţarã
Activitate individualã Solvabilitatea debitorului→ credit scoring
Garanţii→ ipotecã, gaj, etc.

 controlul riscurilor→ este necesar pentru a verifica dacã reglementãrile bancare

sunt respectate şi dacã instrumentele de gestiune sunt corect aplicate.
 evaluarea performanţelor→ presupune mãsurarea performanţelor obţinute în
urma acoperirii la expunerilor la risc. Necesitatea evaluãrii performanţelor
acoperirii la riscuri închide procesul de gestiune. Mãsurarea performanţelor
acoperirii aratã calitatea gestiunii riscurilor, punctele tari şi cele slabe ale
acesteia. Evaluarea performanţelor se realizează global şi se axeazã pe
explicarea ecartului faţã de benchmark12. Corectarea veniturilor cu riscurile
asumate presupune calcului randamentului în funcţie de rata dobânzii fãrã risc,
de randamentul anticipat precum şi de volatilitatea portofoliului.

8.2. Riscul la analiza dosarului de creditare

Pentru preântâmpinarea riscurilor la analiza dosarului de creditare, banca

trebuie să răspundă celor trei obiective :
a. să decidă dacă va finanţa sau nu. Din informaţiile furnizate băncii de
către întreprindere, analistul de credit trebuie să le selecţioneze pe acelea care îi
permit să aprecieze :
 capacitatea de rambursare a întreprinderii: ce volum de datorie poate suporta
şi pe ce perioada;

12
Aceasta tehnică presupune o comparaţie între rezultatul real obţinut şi obiectivul propus iniţial, dat de
benchmark.
128
 capacitatea întreprinderii de a absorbi şocuri în perioada derulării
împrumutului. Sunt decelate eventualele ameninţări care planează asupra
societăţii precum şi marja de siguranţă.
 modalitatea de rambursare în situaţia apariţiei falimentului înainte de
rambursarea împrumutului.
b. găsirea tipului de finanţare care să răspundă cel mai bine necesităţilor
companiei. Analiza financiară permite identificarea punctelor tari şi a celor
slabe legate de ciclul de exploatare al întreprinderii şi poate facilita luarea unei
decizii privind tipul de finanţare propus. Sunt examinate :
 nevoile de finanţare pe termen scurt (nevoile de trezorerie);
 formele de credit cel mai bine adaptate investiţiilor pe termen lung;
 tipurile de garanţii solicitate şi gradul lor de acoperire.
c. utilizarea informaţiilor pentru a face o propunere comerciala completă şi
personalizată nevoilor societății ce se împrumută.

Capitolul 9. Sursele de informatii

pentru preîntampinarea riscurilor
9.1. Date din situatiile financiare ale companiei.

În cele mai dese cazuri, banca intră în posesia lor direct, de la conducerea
companiei, însă le poate obţine şi indirect, recurgând la serviciile unor societăţi
specializate în vânzarea de informaţii financiare.
Analistul de credit solicită firmei bilanţul anual şi contul de rezultate,
însoţite de anexele lor care permit mai buna înţelegere a operaţiilor financiare
derulate în decursul unui an. De asemenea, pentru a putea percepe cât mai
detaliat situaţia financiară a companiei, precum şi pentru a observa cele mai
recente evoluţii, se solicită şi ultima balanţă de plăţi. Dacă nu există un istoric al
relaţiei cu banca, sunt solicitate stările financiare de pe ultimii patru sau cinci ani
129
 de activitate. In cazul în care societatea este deja client al băncii vor fi solicitate
doar documentele pentru anul contabil încheiat precum şi previziuni pentru anul
în curs.
Este recomandabil ca documentele contabile să fie acceptate doar în cazul
în care sunt certificate de un expert contabil sau de o societate cu activitate
recunoscută de audit contabil şi financiar.
Pentru a evalua calitatea potenţialului debitor, analistul de credit trebuie să se
asigure că întelege bine modul său de funcţionare și eventualele riscuri provenite
din :
 tipul de produse şi sevicii vândute precum şi modul lor de producere;
 ciclul de fabricaţie, (cine sunt clienţii şi furnizorii);
 vizibilitatea întreprinderii pe piaţă, oportunităţile şi ameninţările;
 nivelul de concurenţă şi modul de manifestare: preţ, tehnologie şi calitate;
 factorii de influenţă ai competitivităţii;
 talia critică a întreprinderii.
Observam că analiza riscului de credit nu se rezumã la calculul unor rate şi
indicatori, ci este o evaluare completă a mediului intern şi extern al
întreprinderii.
Calculele financiare (rate, solduri intermediare de gestiune, etc.) nu au nici
un sens daca nu exista criterii care să permită analiza calităţii lor.
Exista sectoare economice care generează în mod „natural” trezorerie şi
altele care o „distrug”… Astfel poate părea logic ca unele întreprinderi să aibă
deficit, iar altele excedent de trezorerie, aşa că se justifica cunoaşterea sectorului
economic în care se încadrează întreprinderea mai înainte de a efectua orice
calcule financiare.
De exemplu, scăderea cifrei de afaceri a unei întreprinderi nu înseamnă nimic
în sine dacă ansamblul sectorului este în dificultate. De aceea sunt necesare
analizele sectoriale
Analizele sectoriale sunt furnizate de :
130
 serviciile de studii economice ale băncilor;
 organisme specializate: camerele de comerţ şi industrie, banca centralã,
asociaţiile profesionale;
 presa specializată.
Informaţiile complementare.
Recurgerea la acest tip de informaţii este justificată de faptul că
obiectivul în analiza dosarului de creditare este reducerea riscului cât mai mult
posibil. Intâlnirea cu directorul sau responsabilul întreprinderii poate furniza
aceste informaţii. Prin definiţie nimeni nu cunoaşte mai bine activitatea unei
companii decât cel care o conduce. Aceasta are datele referitoare la strategia pe
termen scurt, mediu şi lung privind întreprinderea. Încrederea în responsabili
este o dată cheie a deciziei de finanţare şi doar întrevederile regulate şi serioase
permit judecarea calităţii relaţiei de afaceri.
Nu se poate imagina o relaţie bazată pe încredere fără transparenţă uneia
dintre părţi. Înaintea întâlnirii, analistul trebuie să pregătească un chestionar
preliminar în care să listeze toate întrebările al căror răspuns nu l-a găsit în
analiza financiară şi sectorială.

9.2.Analiza bilanţului societatii comerciale

Bilanţul reprezintă o fotografie la un moment dat a patrimoniului, precum

şi a resurselor necesare dobândirii acestuia.
Activul (patrimoniul) este constituit din :
 bunuri conservate o perioadă lungă în întreprindere şi vom vorbi despre activul
imobilizat. Acesta este constituit din :
a) imobilizări necorporale: brevete, licenţe şi drepturi de comercializare (fondul de
comerţ), care permit desfăşurarea normala a activităţii.
b) imobilizări corporale: bunuri mobile şi imobile.

131
c) imobilizări financiare, reprezentate de titlurile financiare şi de participările în
cadrul altor societăţi.
 bunuri destinate a fi utilizate pe termen scurt în vederea asigurării nevoilor de
exploatare care constituie activul lichid sau de exploatare. Acesta se compune
din :
a) stocuri de materii prime, materiale destinate producţiei şi/sau comercializării;
b) creanţele întreprinderii asupra clienţilor săi şi asupra statului (de exemplu
rambursările TVA şi a altor taxe şi impozite);
Pasivul conţine resursele întreprinderii. Ele pot fi proprii sau
împrumutate. In acelaşi timp este important să facem distincţia între resursele
stabile, adică cele care pot fi utilizate o perioadă lungă de timp şi cele de
exploatare care trebuie rambursate pe termen scurt.
Capitalul întreprinderii este constituit din subscrierea de acţiuni precum şi
din încorporări ulterioare sub forma de rezerve.
In analiză trebuie identificaţi creditorii întreprinderii, care pot fi :
 alte întreprinderi, de care aceasta este legată (avansuri şi alte datorii financiare
stabile);
 bănci şi alţi intermediari financiari (împrumuturi la bănci, conturi debitoare şi
scont);
 creditori de pe pieţele financiare care deţin obligaţiuni emise de întreprinderea
analizată;
 furnizorii;
 statul şi alte organisme care pot acorda termene de plată pentru datoriile fiscale
şi sociale.
O atenţie maximă în cadrul analizei dosarului de creditare este acordată
lichidităţii, adică capacităţii întreprinderii de a face faţã tuturor plaţilor imediate.
Sunt studiate fluxurile de numerar şi se urmăreşte corelarea resurselor cu
utilizările lor. Regula urmărită este ca resursele stabile ale întreprinderii să

132
acopere activul imobilizat. Diferenţa dintre resursele stabile şi activul imobilizat
constituie fondul de rulment al întreprinderii.

FR – fondul de rulment,
FR=RS – AI RS – resursele stabile,
AI – activul imobilizat

Daca FR > 0, întreprinderea dispune de o marjă de siguranţă pentru a face

faţă eventualelor riscuri. Invers, daca FR < 0, întreprinderea iţi finanţează o
parte din patrimoniu recurgând la resurse pe termen scurt.

Se manifestă astfel riscul lipsei de lichiditate, întrucât nu exista resursele

pe termen scurt necesare acoperirii nevoilor curente de trezorerie. Analiza
dosarului de creditare pune astfel în evidenţa necesitatea unui credit de
trezorerie.

9.3. Elemente de analizã financiară a societății comerciale

Analiza solvabilităţii unie societăți este esenţială. Societatea este solvabilă daca
în orice moment valoarea totală a patrimoniului sau este superioara datoriilor.
Vom analiza astfel activul net al întreprinderii.
AN= Total activ – Total
datorii

Un AN negativ ne dă informaţii despre starea de insolvabilitate a

întreprinderii. Insa există situaţii în care fondurile proprii sunt negative datorită
voinţei acţionarilor de a-şi distribui dividende superioare celor cuvenite în mod
firesc.

133
9.3.1 Analiza ratelor pentru previzionarea riscului debitorului

Bonitatea clienților este stabilită și prin analiza indicatorilor care indică

ratele de îndatorare ale acestora. Ratele verticale şi orizontale ale structurii
capitalului constituie tipul forte de analiză. Dacă sunt comparate cu ratele
întreprinderilor din aceeaşi ramură de activitate, ele devin şi mai relevante.
Modificarea unei rate de îndatorare în timp permite decelarea tendinţelor.
Analiza ratelor are ca scop identificarea cauzelor de insolvabilitate a
debitorului. Alegerea unei rate pertinente pentru un debitor este fondată, printre
altele, de ramura din care face parte.
Datele empirice au confirmat faptul că rate (indicatori), precum profitul
net/capital sau cash-flow/fonduri împrumutate, au o bună capacitate de
previzionare a riscului debitorului. Aceste rate sunt completate de următoarele
categorii de indicatori, fără a se limita însă la următoarele:
1.rate de apreciere a profitabilităţii:
a. marja brută a profitului, determinată ca raport între profitul brut şi
valoarea vânzărilor. Creşterea acestui raport relevă o situaţie pozitivă pentru
societatea comercialã, prin aceea că ritmul de creştere al cheltuielilor variabile
este depăşit de cel al preţurilor de vânzare;
b. ritmul de creştere a vânzărilor, care trebuie urmărit comparativ cu cel al
concurenţilor;
2.rate de apreciere a lichidităţii:
a. lichiditatea curentă = Active curente/Pasive curente
b. lichiditatea imediată = (Numerar+Echivalent numerar+Clienţi)/Pasive
curente
c. perioada de încasare a creanţelor (receivables period) – indică eficienţa
colectării creanţelor şi reprezintă, practic durata creditului furnizor pe care

134
compania îl acordă clienţilor săi; se măsoară în zile, iar formula de calcul este
creanţe/vânzări x 365
d. perioada medie de plată a furnizorilor (payables period) – este un indicator
simetric cu cel anterior, exprimând durata creditului furnizor pe care compania îl
primeşte de la furnizorii săi, formula de calcul fiind: furnizori/costul de
producţie x 365.
e. perioada de menţinere a stocurilor (inventory period) – acest indicator oferă o
imagine asupra vitezei de rotaţie a stocurilor. Se determină ca stocuri/costul
mărfurilor x 365, rezultatul exprimându-se în zile, iar o valoare ridicată a
acestuia poate indica menţinerea unor stocuri uzate (moral sau fizic), precum şi
o supradimensionare a acestora generată de diverse motive.
3.rate financiare:
a. gradul de acoperire a dobânzilor –evidenţiazã capacitatea debitorului
de a genera profit suficient pentru acoperirea cheltuielilor cu dobânzile;
b. gradul de îndatorare – exprimat ca pondere a totalului datoriilor în
activul total. În general, se poate considera că există o relaţie directă între
această pondere şi riscul financiar al respectivei companii.
Garanţiile contribuie la creşterea solvabilităţii debitorului şi diminuează
gravitatea pierderii. Ele nu împiedică producerea riscului însă servesc la
compensarea pierderii. Garanţiile solicitate sunt de tipul gajurilor, ipotecilor,
etc.

9.3.2. Înţelegerea şi analiza contului de rezultate

Contul de rezultate trasează modul în care întreprinderea a creat valoare în

cursul anului financiar.

Ciclul de producţie al companiei se descompune în trei faze :

135
 a) întreprinderea cumpără mărfuri fie pentru a le transforma, fie pentru a le
revinde direct;
b) întreprinderea apelează la serviciile unor furnizori externi de utilitãţi: apă,
energie electrică, încălzire. Aceste operaţiuni dau naştere cheltuielilor externe.
Volumul lor ne dă informaţii cu privire la dependenţa de terţi.
c) întreprinderea îşi vinde produsele şi serviciile.
Cifra de afaceri reprezintă producţia efectiv vândută în cursul anului
financiar. Volumul total al producţiei include şi stocurile. Cifra de afaceri
înregistrează tot ce s-a vândut şi facturat în cursul anului, chiar dacă la
momentul închiderii anului nu toţi clienţii au plătit încă.
Facturile care urmează a fi încasate se vor regăsi atât în cifra de afaceri din
contul de rezultate cât şi în postul „creanţe asupra clientelei” din activul
bilanţier.
In acelaşi timp pentru stocurile existente se constituie provizioane.
Constatăm că se degaja două categorii de fluxuri :
 fluxuri monetare rezultate din veniturile obţinute şi cheltuielile angajate
(CA, cumpărări de materii prime şi materiale, plata utilităţilor, etc.)
 fluxuri nemonetare reprezentate de amortizări şi provizioane.
Cele mai multe bănci utilizează programe informatice de analiză a
principalilor indicatori.
Este esenţiala determinarea capacităţii de autofinanţare (CAF) care ne dă
informaţii despre capacitatea întreprinderii de a-şi rambursa împrumutul.
In acelaşi timp analistul de credit trebuie să determine şi să interpreteze trei
rate :
1. fonduri proprii / total bilanţ
2. fonduri proprii / datorii pe termen mediu şi lung > 1
3. datorii pe termen mediu şi lung / CAF < 3
În cele ce urmează este prezentat un model de determinare a CAF a unei
companii, pornindu-se de la profitul din exploatare (EBE)
136
EBE 162750
+ transfer cheltuieli de exploatare
+ transfer cheltuieli financiare
+ transfer cheltuieli excepţionale
+ alte venituri din exploatare 18
+ beneficii atribuite sau pierderi transferate
+ venituri financiare din participaţii
+ venituri din alte valori mobiliare
+ alte dobânzi şi venituri asimilate 608
+ diferenţe de schimb favorabile 36
+ venituri nete din cesiunea valorilor mobiliare de plasament 13
+ venituri exceptionale din operaţiuni de gestiune 3998
-alte cheltuieli de exploatare 1251
-pierderi sau beneficii transferate 19639
-dobânzi şi cheltuieli asimilate 18
-diferenţe de schimb nefavorabile
-cheltuieli nete din cesiunea valorilor mobiliare de plasament
-cheltuieli exceptionale din operaţiuni de gestiune 3526
-participari ale salariaţilor 5067
-impozit pe profit 19394
-cheltuieli financiare din operaţiuni de leasing
= CAF 1185

137
9.3.3. Analiza fluxului de numerar (cash flow)

Analiza de credit acordă o importanţă ridicată acestei teme, deoarece cash

flow-ul şi nu profitul este cel care asigură serviciul datoriei sau plata
salariilor şi a obligaţiilor comerciale. Deşi cash flow-ul are la bază profitul
contabil, obţinerea acestuia din urmă nu oferă garanţii asiguratorii ca
împrumutatul va avea disponibile resursele necesare rambursării creditului.
Cash flow-ul poate fi calculat printr-o varietate de metode, însă toate se rezumă,
într-un final la efectul cumulat al profitabilităţii operaţionale (măsurată prin
EBITDA) şi la cel al variaţiei (pozitive sau negative) capitalului circulant.
Importanţa acestui indicator pentru bancă este evidentă deoarece relevă
capacitatea companiei de a genera lichidităţi. De asemenea, previziunea cash
flow-ului este atent analizată, iar aceasta, considerată în contextul unei
experienţe pozitive a companiei în acest domeniu o face mult mai pertinentă şi
credibilă decidenţilor respectivei tranzacţii.

9.3.4. Evaluarea riscurilor unei tranzacţii

Deşi teoria economică a evidenţiat de-a lungul timpului o varietate foarte

mare de riscuri cu care se confruntă agenţii economici, analistul de credit trebuie
să se oprească doar asupra acelor ameninţări care pot pune în pericol capacitatea
împrumutatului de a face faţă obligaţiilor de plată. De asemenea, se impune
precizarea că riscul de credit al băncii este o ponderare a tuturor riscurilor unui
client sau a unei tranzacţii. O simplă enumerare a acestora cuprinde riscuri
precum:
a) riscul de piaţă - vizând, în special concurenţa împrumutatului;
b) riscul de clientelă - surprinde riscul ca debitorul să nu realizeze cifra de
afaceri care să-i asigure susţinerea serviciului datoriei;

138
c) riscul de furnizor – în măsura în care desfăşurarea în condiţii normale a
activităţii depinde în mod determinant de un număr restrâns de furnizori.
d) riscul de nefinalizare a proiectului finanţat - urmăreşte evaluarea capacitaţii
împrumutatului şi/sau a constructorului (daca este cazul) de a finaliza investiţia
în termenul şi parametrii stabiliţi;
e) riscul acţionariatului – încercă să surprindă posibilitatea modificării
structurii acţionariatului şi implicit modul în care aceasta ar putea influenţa
activitatea întreprinderii;
f) riscul de preţ – care ar putea duce la obţinerea de venituri inferioare celor
estimate la momentul aprobării facilităţii de credit, periclitând astfel capacitatea
de rambursare a debitorului;
g) riscul valutar – se manifestă în situaţia în care care nu există o armonizare
între moneda împrumutului şi cea în care sunt denominate veniturile
împrumutatului.
O atenţie deosebită trebuie acordată nu numai identificării riscurilor
respectivei tranzacţii, ci mai ales factorilor de atenuare a acestora, abilitatea
analistului de credit rezidând în găsirea câtor mai mulţi astfel de factori pentru
fiecare risc evidenţiat.

Analiza multivariată - Funcţia Z a lui Altmann

Altmann (1968) a definit o metodă teoretică de a face previzibilă

insolvabilitatea viitoare a unui debitor bazându-se pe sisteme de criterii
previzibile. Această metodă matematică nu încearcă să definească stabilirea unor
debitori necunoscuţi în clase de solvabilitate cu ajutorul reperelor, ci cu ajutorul
unei analize selective.
Bazându-se pe analiza ratelor financiare, Edwars I. Altmann a stabilit un indice
pentru a determina solvabilitatea debitorilor:

139
 PB = profitul brut înainte de plata
dobânzilor şi a impozitelor;
A = total active;
CA = cifra de afaceri;
PB CA CB Rl  PR K
Z  3,3 
A
 1
A
 0,6 
DAT
 1,4 
A
 1,2 
DAT
CB = capitalizarea bursieră;
DAT = datorii;
Rl = rezerve legale;
PR = profit reportat;
K = capital.

Analiza selectivă urmăreşte definirea de rate şi valori critice care permit

constituirea unor clase pentru creditele de valori mari. Pentru a demonstra
selectivitatea funcţiei Z, Altmann (bazându-se pe date statistice pe o perioadă de
20 de ani) a putut stabili că 94% dintre întreprinderile în stare de faliment aveau
o valoare a lui Z mai mică de 2,7 (valoarea critică a lui Z) cu un an înainte de
faliment, iar 97% dintre întreprinderile „bune” aveau o valoare a lui Z mai
mare de 2,7. Cele două erori posibile – de a acorda un credit care se va
transforma în pierdere sau de a refuza un credit unei întreprinderi bune care s-ar
fi putut dovedi a fi o afacere profitabilă - sunt relativ mici.
Modelul cu cinci variabile publicat iniţial de către Altmann a fost
completat printr-un model cu şapte variabile de către Altmann, Haldeman şi
Narayanan (1977). Noul model a îmbunătăţit pertinenţa sa pentru perioade mai
lungi înainte de faliment (până la 5 ani) şi a fost în anii ’90 un model cu o
puternică selectivitate.

140
 9.4. Formatul aplicaţiei de credit

Majoritatea băncilor şi a instituţiilor financiare utilizează formate relativ

tipizate pentru aplicaţiile de credit, formalizarea având ca scop fluidizarea
activităţii de urmărire pe care o fac membrii comitetelor de credit. Formatul
aplicaţiilor de credit poate, prin urmare varia, însă va trebui să conţină
următoarele informaţii:
1) propunerea de credit – scopul şi termenii facilităţii propuse;
2) sumarul aplicaţiei – care are rolul de a concentra riscul pe care banca trebuie să
şi-l asume prin aprobarea respectivei facilităţi.
3) prezentarea societăţii
a) nume social şi număr la registrul comerţului;
b) sector de activitate;
c) repartiţia capitalului;
d) conducători;
e) istoric;
f) organigrama grupului dacă este cazul;
g) tipul şi suma angajamentelor pe care le are banca asupra companiei, precum şi
angajamentele băncilor concurente.
4) prezentarea sectorului de activitate, respectiv:
4.1.caracteristicile produselor/serviciilor;
a) tipurile de produse/servicii;
b) modul lor de producţie;
c) modul de aprovizionare şi principalii furnizori – sunt efectuate comparaţii cu
termenele de plata uzuale acordate de furnizorii dintr-un anumit sector.
4.2..caracteristicile concurenţei;
a) grad de concentrare;
b) modul în care se manifestă concurenţa : prin preţuri, produse, tehnologie, mărci;

141
c) modul de distribuţie – cum sunt distribuite produsele/serviciile vândute,
structura clientelei.
d) principalii concurenţi : CA, rentabilitate, structura financiară, acţionariat;
4.3. caracteristicile sectorului de activitate – ameninţările şi oportunităţile
sectorului, puncte tari puncte slabe – analiza SWOT;
1.4. poziţionarea întreprinderii pe piaţă;
a) competitivitate, nivel tehnologic;
b) rentabilitate şi soliditate financiară în raport cu concurenţa.

5) analiza situaţiei financiare a companiei, care trebuie să includă cel puţin

următoarele aspecte:
a) riscul afacerii;
b) evoluţia CA şi a marjelor;
c) solvabilitate, lichiditate: aprecierea calităţii structurii financiare;
d) finanţarea nevoilor de exploatare : care sunt nevoile şi cum se poate implica
banca;
e) finanţarea imobilizărilor : care sunt nevoile şi cum se poate implica banca;
f) analiza modului de gestionare al societăţii – studiu retrospectiv pe ultimele 3- 4
exerciţii financiare;
g) evoluţia rentabilităţii;
h) formarea profitului net: analiza provizioanelor şi a elementelor excepţionale;
i) determinarea capacităţii de rambursare;
j) previziuni pentru anul în curs.

6) recomandarea finală a analistului de credit – acesta trebuie să

concluzioneze fiecare aplicaţie printr-o recomandare bazată pe ponderarea
avantajelor şi a dezavantajelor respectivei tranzacţii, după cum urmează:

142
 PUNCTE TARI PUNCTE SLABE

poziţionarea economică aceleaşi poziţii

concurenţa
structura financiară
calitatea gestiunii
relaţii bancare

AMENINTARI OPORTUNITATI
evoluţii tehnologice
evoluţii economice aceleaşi poziţii
concurenţa
acţionariat

9.5. Managementul portofoliului de credite pentru constituirea

provizioanelor

În România, reglementarea riscului de credit este realizată în baza

normelor metodologice privind aplicarea regulamentelor băncii centrale.
Creditele şi plasamentele se clasifică în următoarele categorii:
Standard În observaţie Substandard Îndoielnic Pierdere
Această clasificare se realizează aplicând simultan criteriile:
a. Serviciul datoriei→ capacitatea debitorului de a-şi onora datoria la scadenţă
exprimată ca număr de zile de întârziere la plată de la data scadenţei.
b. Performanţa financiară→ reflectarea potenţialului economic şi a solidităţii
financiare a unei entităţi economice, obţinută în urma analizării unui ansamblu
de factori cantitativi (lichiditate, solvabilitate, risc şi profitabilitate) şi calitativi
143
(calitatea managementului, a acţionariatului, a garanţiilor). Categoriile de
performanţă financiară sunt notate de la A la E în ordinea descrescătoare a
calităţii acesteia.
c. Iniţierea de proceduri judiciare→ hotărârea de către instanţă a începerii
procedurii de faliment sau declanşarea procedurii de executare silită faţă de
persoane fizice sau juridice.
Criterii de încadrare pe categorii ca creditelor acordate sectorului
nebacar
Performanţa
financiară
A B C D E
Serviciul
datoriei

0-15 zile St O Sub I P Nu s-au

iniţiat
P P P proceduri
judiciare
P P
16-30 zile O Sub I P P S-au iniţiat
proceduri
judiciare
P P P P P
31-60 zile Sub I P P P
P P P P P
61-90 zile I P P P P
P P P P
P
Minimum 91 P P P P P
de zile P P P P
P
Legenda: St→standard, O→în observaţie, Sub→substandard, I→îndoielnic,
P→pierdere.

144
 Pe baza acestei clasificări, banca procedează la constituirea provizioanelor
specifice pentru riscul de credit, aplicând următorii coeficienţi de provizionare:

Standard În Substandard Îndoielnic Pierdere

observaţie
0 0,05 0,2 0,5 1

Aceşti coeficienţi se aplică la o bază de calcul determinată prin deducerea

din expunerea băncii faţă de debitor a garanţiilor accceptate de către BNR, însă
această deducere se calculează doar dacă nu s-au iniţiat proceduri judiciare, iar
serviciul datoriei este sub 90 de zile.
Sunt considerate garanţii acceptate pentru deducere următoarele:.
 Garanţii din partea administraţiei centrale sau ale BNR (coeficient de
deducere 1);
 Titluri emise de administraţia centrală sau BNR (coeficient de deducere 1);
 Garanţii din partea administraţiilor centrale sau ale băncilor centrale din ţări
din categoria A sau ale Comunităţii Europene (coeficient de deducere 1);
 Titluri emise de administraţiile centrale sau băncile centrale din ţări din
categoria A sau ale Comunităţii Europene (coeficient de deducere 1);
 Depozite colaterale plasate la banca însăşi (coeficient de deducere 1);
 Certificate de depozit emise de banca însăşi (coeficient de deducere 0,8);
 Garanţii din partea băncilor de dezvoltare multilaterală sau BEI (coeficient de
deducere 0,8);
 Titluri emise de băncile de dezvoltare multilaterală sau BEI (coeficient de
deducere 0,8);
 Garanţii ale administraţiilor locale din România, ale băncilor româneşti, ale
administraţiilor regionale sau locale din ţări din categoria A sau ale băncilor din
categoria A (coeficient de deducere 0,8);

145
Pe lângă obligativitatea constituirii de provizioane specifice pentru riscul de
credit, BNR impune următoarele limite în procesul de acordare a creditelor
conform Normelor nr. 12 din 15 decembrie 2003 privind supravegherea
solvabilităţii şi expunerilor mari ale instituţiilor de credit modificate de Normele
nr. 9 din 20 august 2004 pentru completarea şi modificarea Normelor Băncii
Naţionale a României nr. 12/2003 privind supravegherea solvabilităţii şi
expunerilor mari ale instituţiilor de credit :
1. O instituţie de credit nu va înregistra faţă de "un singur debitor" o
expunere a cărei valoare depăşeşte 25% din fondurile proprii. Această prevedere
nu se va aplica în cazul grupurilor reprezentând "un singur debitor", care intră în
componenţa grupului de persoane aflate în relaţii speciale cu instituţia de credit
sau în componenţa personalului instituţiei de credit.
2. O instituţie de credit nu va înregistra faţă de grupul de persoane aflate în
relaţii speciale o expunere a cărei valoare depăşeşte 25% din fondurile proprii.
3. O instituţie de credit nu va înregistra faţă de ceilalţi membri ai propriului
grup o expunere a cărei valoare depăşeşte 20% din fondurile proprii.
4. O instituţie de credit nu va înregistra faţă de personalul propriu o expunere
a cărei valoare depăşeşte 25% din fondurile proprii.
5. Valoarea cumulată a expunerilor mari ale unei instituţii de credit nu va
depăşi 800% din fondurile ei proprii.La determinarea valorii cumulate, în cazul
suprapunerii criteriilor de monitorizare a concentrării riscului de credit,
expunerea faţă de un anumit grup reprezentând "un singur debitor" va fi luată în
calcul o singură dată.

146
 Capitolul 10. Riscul de lichiditate
10.1. Aspecte introductive

În scopul menţinerii credibilitãţii faţã de clienţi şi comunitatea financiarã

bãncile trebuie sã probeze în permanenţã un grad corespunzãtor de lichiditate.
Pentru a rãspunde obiectivului de lichiditate, gestionarea intrãrilor şi a ieşirilor
de fonduri trebuie realizatã aşa încât sã existe în permanenţã suficiente lichiditãţi
la nivelul instituţiei bancare.
Riscul lipsei de lichiditãţi se manifestã în urma necorelãrii scadenţelor
dintre posturile de activ şi cele de pasiv. În practicã se manifestã fenomenul
prelungirii scadenţelor la active şi a reducerii celor la pasive. Dacã creditele şi
dobânzile nu sunt rambursate conform planului banca se confruntã cu nevoi de
lichiditate pe termen scurt care trebuie finanţate. Efectele sunt similare şi când
clienţii retrag sume importante din depozitele constituite la bancã.
Lichiditatea activelor exprimă capacitatea acestora de a fi transformate
rapid şi cu costuri minime în numerar sau disponibilităţi în conturi curente.
Exigibilitatea pasivelor aratã capacitatea obligaţiilor de a deveni
scadente la plată.
Riscul de lichiditate, are mai multe accepţiuni:
1. reprezintă riscul unei bănci ca veniturile şi capitalul său să fie afectate,
datorită incapacităţii de a-şi onora la termen obligaţiile, fără a se confrunta cu
pierderi inacceptabile (conform U.S. Office of the Comptroller of the Currency).
2. riscul de lichiditate include:
a. incapacitatea bãncii de a finanţa portofoliul de active pe maturităţile şi la
ratele de dobândă corespunzătoare;
b. incapacitatea bãncii de a lichida poziţia la momentul oportun şi la un preţ
rezonabil (conform JP Morgan Chase, Annual Report 2000).

147
 3. riscul de lichiditate decurge din necorelarea maturităţilor dintre fluxurile de
încasări şi cele de plăţi ( conform Merill Lynch, Annual Report 2000).
4. riscul de lichiditate constă în pierderile potenţiale de profit şi/sau capital ca
urmare a eşuării în respectarea obligaţiilor asumate şi derivă din insuficienţa
rezervelor comparativ cu nevoile de fonduri.

Fenomenul de Bank run: Dacã pe piaţã existã informaţii privitoare la

dificultãţile de plată ale unei instituţii bancare creditorii acesteia vor
solicita rambursarea imediatã şi completã. Criza de lichidităţi la o bancã
poate fi generată şi de factori psihologici. Zvonurile însoţite de aprecieri
fără o bază reală (self-fulfillig profecies) care se autoîntreţin pe piaţă pot
determina pierderea credibilităţii şi chiar falimentul băncii.

Planificarea lichiditatii este o functie deosebit de importanta a

managementului activelor şi pasivelor, deoarece vizează matching-ul fluxurilor
de numerar care intră/ies din instituţia de credit, aşa încât la orice moment să
poată fi onorate solicitarile titularilor de depozite privind lichidarea totală sau
parţială a acestora sau plăţile ordonate de titularii de conturi bancare.
Există două laturi privind necesarului de lichiditate al unei instituţii de credit:
 latura pasivă a bilanţului, consecinţă a retragerii de depozite, conturi curente, a
rambursării împrumuturilor contractate de la banci,
 latura activa a bilantului, ca urmare a exercitarii angajamentelor de creditare sau
a linilor de credit deschise clientilor.
Gestionarea lichidităţilor unei instituţii de credit se poate realiza în trei
moduri:
1. prin gestionarea pasivelor bancare. Această soluţie îi permite instituţiei de
credit să menţină acelaşi nivel al totalului bilanţier fără a opera modificări în
structura şi volumul activelor deţinute.

148
2. prin managementul activelor respectiv valorificarea unei părţi din active, ca

alternativă la atragerea de noi resurse, pentru a acoperi retragerile de fonduri.

3. prin gestionarea combinată a activelor şi pasivelor bilanţiere

10.2. Indicatorii lichidităţii bancare

GAP - ul de lichiditate sau poziţia lichidităţii se determină ca diferenţă

între totalul activelor (inclusiv angajamentele de finanţare primite de instituţia
de credit) şi totalul pasivelor (inclusiv angajamentele de finanţare date de
instituţia de credit), pe fiecare bandă de scadenţă.
Dacă GAP – ul este pozitiv situţia este favorabilă instituţiei de credit
întrucât lichiditatea efectivă reprezentată de active este mai mare decât
lichiditatea necesară reprezentattă de pasive. Concret, banca are surse de
lichiditate suficiente pentru a-şi acoperi obligaţiile care ajung la maturitate pe
acea bandă de scadenţă.
Dacă GAP – ul este negativ banca se va confrunta cu un deficit de
lichiditate pe banda de scadenţă pentru care se calculează. Surplusul de
lichiditate efectivă trebuie finanţat.
Rata lichiditãţii se exprimă în procente şi indică gradul de îndatorare
(dependenţă) al băncii faţă de piaţa monetară în ansamblul său sau faţă de un
segment al acesteia. Valorile mai mari de 100% arată tendinţa de scădere a
gradului de îndatorare a băncii pe piaţa monetară şi de creştere a lichidităţii
proprii.
I SCAD RL- rata de lichiditate;
RL   100 %
I NOI
ISCAD – împrumuturi scadente;
INOI– îmrumuturi noi.

149
 Transformarea medie a scadenţelor este diferenţa dintre scadenţa medie
ponderată a activelor şi scadenţa medie ponderată a pasivelor. Ponderarea se
face cu coeficientul grupei de activ/pasiv corespunzătoare fiecărei perioade. Se
exprimă în zile, luni, ani şi sugerează cel mai bine riscul de lichiditate prin
transformarea scadenţelor ce trebuie operată.
n n
TS – transformarea medie a scadenţelor;
 Ai  bi P a i i
TS  i 1
n
 i 1
n Pi – pasive cu scadenţa i;
A i 1
i P
i 1
i
Ai – active cu scadenţa i;
ai – coeficientul de ponderare al pasivelor cu
scadenţa i;
bi – coeficientul de ponderare al activelor cu
scadenţa i.

Rata de acoperire a breşei se calculează ca raport între veniturile nete

din dobânzi ale băncii (dobânzi încasate – dobânzi plătite) şi diferenţa activ -
pasiv. Indicatorul se exprimă procentual şi arată dobânda maximă pe care
banca o poate plăti pentru a-şi procura resursele necesare, în cazul în care ar face
un plasament suplimentar, faţă de resursele de care deja dispune. Ţinând cont de
rentabilitatea acestui nou plasament, banca trebuie să decidă dacă este sau nu
avantajos să-şi atragă noi resurse la rata de dobândă de pe piaţă.
Di  D p RAB1- rata de acoperire a breşei fără a lua în
RAB1   100
A P
considerare cheltuielile de funcţionare şu profitul ;
Di  D p  CPB
RAB2   100 RAB2 – rata de acoperire a breşei care ia în
A P
considerare cheltuielile de funcţionare şi profitul ;
Di – dobânzile încasate;
Dp – dobânzile plătite;
A-P – golul de resurse (breşa);
CPB – cheltuielile generale şi profitul brut minim realizat.

150
 Coeficientul fondurilor proprii şi al resurselor permanente se
calculează ca raport între resursele pe termen lung ale băncii şi utilizările pe
termen lung (mai mare de 5 ani) şi urmăreşte să împiedice o finanţare a
plasamentelor pe termen lung din resurse pe termen scurt. Acest raport trebuie
să fie de cel puţin 60% pentru băncile din Uniunea Europeană.
CoFPRP - coeficientul fondurilor proprii şi
resurselor permenente;
ResTL - resurse pe termen lung(fonduri proprii+
Re sTL resurse atrase pe termen mai mare de 5 ani );
CoFPRP   100
Utiliz TL
UtilizTL – utilizări pe termen lung (imobilizări,
participaţii, credite acordate pe termene mai
mari de 5 ani, valori mobiliare pe termen lung);

Rezerva minimã obligatorie este suma pe care fiecare bancă este

obligată să o păstreze la banca centrală în contul deschis la aceasta. Se
dimensionează prin aplicarea cotei sau ratei rezervei minime obligatorii stabilită
de către banca centrală, la volumul depozitelor atrase de fiecare bancă. Această
obligativitate are un aspect prudenţial legat de asigurarea unei lichidităţi minime
băncilor pentru a face faţă solicitărilor de retragere a depozitelor.

RMO nec  r  D RMOnec- rezerva minimă obligatorie necesară pe

ER  RMOef  RMOnec  0 care banca trebuie să o constutuie la banca

DR  RMOef  RMOnec  0
centrală;
RMOef- suma efectivă aflată în contul unei
bănci deschis la banca centrală;
ER – excesul de rezervă;
DR – deficitul de rezervă;

151
 r – rata sau cota rezervei minime obligatorii;
D – volumul depozitelor atrase de bancă.

Indicatorul de lichiditate se calculează ca raport între lichiditatea

efectivă şi lichiditatea necesară, pe fiecare bandă de scadenţă. Limita minimă a
indicatorului de lichiditate este 1.
Lichiditatea efectivă se determină prin însumarea, pe fiecare bandă de
scadenţă, a activelor bilanţiere şi a angajamentelor primite evidenţiate în afara
bilanţului.
Lichiditatea necesară se determină prin însumarea, pe fiecare bandă de
scadenţă, a obligaţiilor bilanţiere şi a angajamentelor date evidenţiate în afara
bilanţului.
În cazul înregistrării unui excedent de lichiditate în oricare dintre benzile
de scadenţă, cu excepţia ultimei benzi, acesta se va adăuga la nivelul lichidităţii
efective, aferent benzii de scadenţă următoare.

Capitolul 10. Riscul de insolvabilitate

10.1. Definirea insolvabilitãţii şi funcţiile fondurilor proprii

Privite ca o garanţie a solvabilitãţii bancare fondurile proprii îndeplinesc

mai multe funcţii:
 funcţia de garantare împotriva pierderilor→ prin capitalurile proprii şi
fondurile asimilate lor;
 funcţia de încredere→ un volum suficient de fonduri proprii întãreşte
încrederea deponenţilor în solvabilitatea bãncilor;
 funcţia de compensare a eventualelor pierderi;

152
 funcţia de distribuire a profiturilor.
Definirea riscului de insolvabilitate este strâns legatã de nivelul capitalurilor
bãncii. Astfel, vom spune cã riscul de insolvabilitate este riscul de pierdere a
fondurilor proprii ale bãncilor.

10.2. Reglementarea bancarã privind capitalul

Obiectivul reglementarii este promovarea stabilitãţii şi a siguranţei

sistemului financiar – bancar prin intermediul normelor prudenţiale şi prin
mãsuri de supraveghere în scopul reducerii riscurilor.
Dupa sfera de cuprindere definim norme naţionale şi norme
internaţionale.
Reglementarile naţionale urmăresc trei obiective:
 protecţia depunătorilor împotriva riscului de faliment;
 siguranţa sistemelor de plãţi şi compensări;
 prevenirea riscului sistemic.
Reglementările internţionale vizează prevenirea riscului sistemic global şi
armonizarea concurenţei de pe piaţa bancarã.
Reglementările cele mai cunoscute sunt date de acordurile de la Basel tratate
anterior.

10.3. Reglementarea riscului de insolvabilitate în România.

Indicatorul de solvabilitate exprimă fondurile proprii, aşa cum sunt

definite ele în normele Băncii Naţionale a României care reglementează
fondurile proprii ale instituţiilor de credit, ca proporţie din totalul activelor şi
elementelor din afara bilanţului, nete de provizioane, ajustate în funcţie de risc.

153
 Nivelul indicatorului de solvabilitate este de minim 12%. Instituţiile de
credit sunt obligate să menţină în permanenţă indicatorul definit la un nivel de
cel puţin 12% .În cazul în care indicatorul scade sub nivelul de 12%, instituţiile
de credit în cauză vor lua măsurile adecvate în vederea restabilirii, cât mai
repede cu putinţă, a nivelului minim al acestui indicator.
Ponderile de risc aplicate conform normelor nr. 12 din 15 decembrie 2003
privind supravegherea solvabilităţii şi expunerilor mari ale instituţiilor de credit
modificate prin normele nr. 9 din 20 august 2004 pentru completarea şi
modificarea Normelor Băncii Naţionale a României nr. 12/2003 privind
supravegherea solvabilităţii şi expunerilor mari ale instituţiilor de credit, sunt:
Pondere zero
1. numerar şi elemente echivalente;
2. elemente de activ constituind creanţe asupra administraţiilor centrale şi
băncilor centrale din zona A;
3. elemente de activ constituind creanţe asupra Comunităţilor Europene;
4. elemente de activ constituind creanţe garantate în mod direct, expres,
irevocabil şi necondiţionat de către administraţiile centrale şi băncile centrale
din zona A sau de Comunităţile Europene;
5. elemente de activ constituind creanţe asupra administraţiilor centrale şi
băncilor centrale din zona B, exprimate şi finanţate în moneda naţională a
împrumutatului;
6. elemente de activ constituind creanţe garantate în mod direct, expres,
irevocabil şi necondiţionat de către administraţiile centrale şi băncile centrale
din zona B, exprimate şi finanţate în moneda naţională comună garantului şi
împrumutatului;
7. elemente de activ garantate, în mod adecvat în opinia Băncii Naţionale a
României, printr-un colateral sub formă de titluri emise de administraţiile
centrale sau de băncile centrale din zona A ori de titluri emise de Comunităţile
Europene sau de depozite în numerar plasate la instituţia împrumutătoare sau de
154
certificate de depozit ori de instrumente similare emise de către instituţia
împrumutătoare şi încredinţate acesteia;
8. elemente de activ deduse din fondurile proprii.
Pondere 20%
1. elemente de activ constituind creanţe asupra BEI;
2. elemente de activ constituind creanţe asupra băncilor de dezvoltare
multilaterală;
3. elemente de activ constituind creanţe garantate în mod direct, expres,
irevocabil şi necondiţionat de către BEI;
4. elemente de activ constituind creanţe garantate în mod direct, expres,
irevocabil şi necondiţionat de către băncile de dezvoltare multilaterală;
5. elemente de activ constituind creanţe asupra administraţiilor regionale sau
locale din zona A;
6. elemente de activ constituind creanţe garantate în mod direct, expres,
irevocabil şi necondiţionat de către administraţiile regionale sau locale din zona
A;
7. elemente de activ constituind creanţe asupra instituţiilor de credit din zona A,
dar care nu constituie fonduri proprii ale acestor instituţii;
8. elemente de activ constituind creanţe cu scadenţă reziduală mai mică ori
egală cu un an, asupra instituţiilor de credit din zona B, dar care nu constituie
fonduri proprii ale acestor instituţii;
9. elemente de activ garantate în mod direct, expres, irevocabil şi necondiţionat
de către instituţiile de credit din zona A;
10.elemente de activ constituind creanţe cu scadenţă reziduală mai mică sau
egală cu un an şi care sunt garantate în mod direct, expres, irevocabil şi
necondiţionat de către instituţii de credit din zona B;
11.elemente de activ garantate, în mod adecvat în opinia Băncii Naţionale a
României, cu colateral sub formă de titluri emise de BEI sau de băncile de
dezvoltare multilaterală;
155
12.elemente reprezentând numerar în curs de încasare.

Pondere 50%
1. împrumuturi integral garantate, în mod adecvat în opinia Băncii Naţionale a
României, cu ipoteci în favoarea instituţiei de credit, de ranguri superioare
ipotecilor instituite în favoarea altor creditori asupra unei proprietăţi rezidenţiale
care este sau va fi ocupată ori dată cu chirie de împrumutat. Valoarea proprietăţii
va fi calculată pe baza unor criterii de evaluare riguros definite prin dispoziţii
legislative, reglementări sau prin prevederi administrative, care, în opinia Băncii
Naţionale a României, sunt considerate adecvate. Evaluarea va fi efectuată cel
puţin o dată pe an.
2. Împrumuturi integral garantate, în mod adecvat în opinia Băncii Naţionale a
României, cu acţiuni în societăţi finlandeze din domeniul locativ care
funcţionează în conformitate cu Legea finlandeză privind societăţile din
domeniul locativ din 1991 sau cu legislaţia echivalentă ulterioară, acordate în
legătură cu proprietăţi rezidenţiale care sunt ori vor fi ocupate sau date cu chirie
de împrumutat.
3. Titluri acoperite cu creanţe ipotecare (mortgage-backed securities) - dacă
acestea sunt echivalente în ceea ce priveşte riscul de credit.
4. Cheltuieli înregistrate în avans şi venituri angajate, care nu au fost deduse din
fondurile proprii: aceste active sunt supuse ponderării care corespunde
contrapartidei în cazul în care instituţia de credit este în măsură să o determine
în conformitate cu reglementările contabile armonizate cu Directiva nr.
86/635/CEE şi cu Standardele Internaţionale de Contabilitate aplicabile
instituţiilor de credit; dacă nu se poate determina contrapartida, se aplică o
pondere fixă de 50% .
Pondere 100%

156
1. elemente de activ constituind creanţe asupra administraţiilor centrale şi
băncilor centrale din zona B, cu excepţia cazului în care sunt exprimate şi
finanţate în moneda naţională a împrumutatului;
2. elemente de activ constituind creanţe asupra administraţiilor regionale sau
locale din zona B;
3. elemente de activ constituind creanţe cu scadenţă reziduală mai mare de un
an, asupra instituţiilor de credit din zona B;
4. elemente de activ constituind creanţe asupra sectoarelor nebancare din zona
A şi din zona B;
5. imobilizări corporale, în sensul reglementărilor contabile armonizate cu
Directiva nr. 86/635/CEE şi cu Standardele Internaţionale de Contabilitate
aplicabile instituţiilor de credit;
6. portofolii de acţiuni, participaţii şi alte elemente componente ale fondurilor
proprii ale altor instituţii de credit, care nu sunt deduse din fondurile proprii ale
instituţiilor creditoare;
7. toate celelalte active, cu excepţia celor care sunt deduse din fondurile proprii.
Fondurile proprii ale instituţiilor de credit sunt formate conform normelor
11/15.12.2003 ale BNR, din capital propriu şi capital suplimentar.
Capitalul propriu se compune din:
 capital iniţial;
 fondul pentru riscuri bancare generale.
Pentru determinarea nivelului capitalului propriu se vor deduce următoarele:
a) valoarea neamortizată a cheltuielilor de constituire;
b) valoarea neamortizată a cheltuielilor de cercetare şi dezvoltare;
c) valoarea neamortizată a concesiunilor, patentelor, licenţelor, mărcilor şi altor
drepturi şi active similare, neincluse în fondul comercial;
d) valoarea netă a fondului comercial;
e) avansuri aferente imobilizărilor necorporale;

157
f) valoarea contabilă a acţiunilor proprii răscumpărate în vederea reducerii
capitalului social.
Capitalul suplimentar se compune din:
a) fondul special constituit de casele de economii pentru domeniul locativ,
conform legii;
b) rezerva generală pentru riscul de credit;
c) rezervele din reevaluarea patrimoniului, ajustate cu obligaţiile fiscale
aferente;
d) împrumuturile subordonate;
e) datoria subordonată reprezentată prin titluri pe durată nedeterminată şi prin
alte instrumente;
f) valoarea nominală a acţiunilor preferenţiale cumulative pe durată
determinată;
g) alte elemente care îndeplinesc, cumulativ, următoarele condiţii:
- sunt la dispoziţia instituţiei de credit pentru acoperirea pierderilor potenţiale,
generate de riscuri specifice activităţii bancare;
- se regăsesc în evidenţele contabile ale instituţiei de credit;
- nivelul lor este stabilit de conducerea instituţiei de credit, verificat de
auditorul financiar şi comunicat Băncii Naţionale a României.
Pentru determinarea nivelului fondurilor proprii se vor avea în vedere
următoarele:
a) capitalul suplimentar va fi luat în considerare la calculul fondurilor proprii
numai în proporţie de cel mult 100% din capitalul propriu;
b) împrumuturile subordonate vor fi luate în calculul fondurilor proprii numai
dacă îndeplinesc, cumulativ, următoarele condiţii:
- sunt în întregime trase;
- în cazul împrumuturilor subordonate la termen, scadenţa iniţială trebuie să fie
de cel puţin 5 ani;

158
- în cazul împrumuturilor subordonate pe durată nedeterminată, rambursarea
nu se poate efectua mai devreme de 5 ani de la data solicitării rambursării;
- la calculul nivelului fondurilor proprii volumul împrumuturilor subordonate
la termen va fi redus gradual cu cel puţin 5 ani înaintea scadenţei, prin aplicarea
unor cote procentuale anuale egale;
- contractele de credit să nu includă clauza rambursării anticipate a datoriei în
alte circumstanţe decât lichidarea instituţiei de credit;
- în cazul lichidării instituţiei de credit, împrumuturile subordonate au un rang
inferior celorlalte datorii şi nu vor fi rambursate până când toate acestea nu au
fost achitate;
c) datoria subordonată reprezentată prin titluri emise pe durată nedeterminată
poate fi luată în calculul fondurilor proprii numai dacă îndeplineşte, cumulativ,
următoarele condiţii:
- prospectul de emisiune al titlurilor specifică faptul că principalul şi dobânda
neplătită aferentă sunt la dispoziţia instituţiei de credit pentru acoperirea
pierderilor;
- titlurile au fost integral plătite;
- prospectul de emisiune prevede posibilitatea amânării plăţii dobânzii aferente
datoriei;
- rambursarea nu se poate efectua decât cu aprobarea Băncii Naţionale a
României;
- în cazul lichidării instituţiei de credit, datoria subordonată are un rang
inferior celorlalte datorii şi nu va fi rambursată până când toate acestea nu au
fost achitate;
d) nivelul cumulat al împrumuturilor subordonate şi acţiunilor preferenţiale
cumulative pe durată determinată ce poate fi luat în considerare la calculul
fondurilor proprii nu poate depăşi 50% din valoarea capitalului propriu;
e) următoarele elemente vor fi deduse din valoarea totală a componentelor
fondurilor proprii:
159
 - sumele reprezentând participaţii în alte instituţii de credit sau financiare, care
depăşesc 10% din capitalul social al acestora, creditele subordonate şi alte
creanţe de aceeaşi natură acordate respectivelor instituţii;
- partea din valoarea totală a participaţiilor mai mici sau egale cu 10% din
capitalul social al altor instituţii de credit sau financiare, a creditelor subordonate
şi a altor creanţe de aceeaşi natură acordate respectivelor instituţii, care
depăşeşte 10% din nivelul fondurilor proprii determinat înaintea deducerii
sumelor menţionate anterior.

Capitolul 12. Riscul operational

13.1. Necesitatea gestionãrii riscului operaţional

În ultimii ani, instituţiile financiare s-au confruntat cu o serie de pierderi

care le-a determinat să-şi reformuleze viziunea asupra managementului riscului
operaţional. Este cunoscut faptul că metode de tipul controlului propriei analize
şi auditul intern au dat greş în gestionarea riscului operaţional. Instituţiile de
reglementare au criticat băncile pentru faptul că nu au testat modelele de risc în
funcţie de mişcările extreme ale pieţei.
Obiectivele investirii într-un cadru îmbunătăţit al riscului operaţional sunt:
 evitarea pierderilor mari neanticipate;
 evitarea unui număr mare de pierderi de valori mai mici;
 îmbunătăţirea eficienţei operaţionale;
 îmbunătăţirea rentabilităţii capitalului;
 alocarea mai bunã a capitalului;
 creşterea calitãţii serviciilor oferite clientelei;
 atenţie sporită acordată riscului operaţional în cadrul managementului bancar;
 gestionarea mai eficientã a informaţiilor şi a resurselor umane în cadrul băncii;

160
 Evitarea unei pierderi neaşteptate reprezintă unul dintre motivele de investire
în gestionarea riscului operaţional, iar politica adecvată este cuantificarea
posibilităţii de apariţie a pierderii. Dificultatea o reprezintă cuantificarea
magnitudinii şi a probabilităţii apariţiei unei varietăţi de astfel de evenimente.
Aceasta a dus la investigarea de către unele bănci a aspectelor cantitative ale
gestionării riscului operaţional.
Documentele legate de ”Riscul Operaţional şi Controlul Intern” aparţinând
Comitetului de la Basel de Supraveghere Bancară sunt utile, iar această
recentrare asupra riscului operaţional a dus la apariţia unor practici de
reglementare sau reguli noi de aplicare.

12.2. Abordarea riscului operaţional conform noului acord de la

Basel

Comitetul de la Basel consideră că riscul operaţional reprezintă un risc

important pentru bănci şi că acestea trebuie să deţină fonduri proprii pentru a se
proteja împotriva pierderilor ce pot apărea.
Basel II defineşte riscul operaţional ca fiind un risc de pierdere rezultată
din carenţele sau deficienţele procedurilor, personalului, sistemelor interne
sau evenimentelor exterioare. În acest domeniu, Comitetul a elaborat o nouă
abordare privind calculul fondurilor proprii adecvate. Ca şi pentru riscul de
credit, Comitetul are în vedere tehnicile de evaluare internă dezvoltate de bănci
într-un ritm rapid; el caută să incite băncile în a-şi perfecţiona aceste tehnici şi în
a-şi îmbunătăţi gestionarea riscului operaţional. Este cazul abordărilor de
măsură complexe (AMC) privind riscul operaţional.
Comitetul oferã băncilor supleţe în elaborarea unui studiu care să permită
calcularea nivelului minim al fondurilor proprii pentru riscul operaţional
corespunzător profilului lor de activitate şi riscurilor subsecvente.

161
 Comitetul de la Basel are intenţia de a urmări în mod constant evoluţia
abordărilor privind riscul operaţional. În acest sens, este bine privit progresul
băncilor care au elaborat metode de gestionare a riscului operaţional în funcţie
de AMC. Conducerea acestor bănci a ajuns la concluzia că este posibilă
elaborarea unei viziuni suple şi exhaustive privind cuantificarea riscului
operaţional în cadrul procedeelor de stabilire a limitelor privind fondurile
proprii.
Băncile de dimensiune internaţională sau expuse unui risc operaţional
important sunt obligate să adopte la termen metodologia AMC, mai sensibilă la
risc. Acordul Basel II presupune două abordări mai simple ale riscului
operaţional (indicator de bază şi standardizat), destinate băncilor mai puţin
expuse la riscul operaţional. Global, cele două abordări cer ca băncile să deţină
fonduri proprii pentru riscul operaţional, calculate ca procent fix din măsura
riscului determinat.

12.3. Definirea riscului operaţional

Problema definirii riscului operaţional preocupă instituţiile financiare.

Multe bănci au adoptat ca practică o listare a categoriilor de risc, analizând
fiecare dintre acestea şi luând decizia dacă ele trebuie raportate şi controlate
separat în cadrul managementului riscului (riscul de piaţă şi cel de credit). Este
de important de remarcat faptul că riscul operaţional nu se limiteazã doar la
instituţiile financiare; exemple utile de abordare a definirii şi măsurării acestui
risc se regãsesc şi în alte sectoare.
Riscul operaţional a fost deja gestionat la nivel local, în cadrul fiecărui
departament cu sprijinul unor funcţii cum ar fi cele juridice şi audit intern.
Componentele riscului operaţional sunt:
 riscul de control;

162
 riscul de proces;
 riscul de reputaţie;
 riscul de personal;
 riscul legal;
 riscul de preluare;
 riscul de marketing;
 lacune ale sistemelor informatice şi de comunicare;
 riscul tehnologic;
 schimbări în sistemul fiscal;
 modificări ale reglementărilor în domeniu;
 mărimea afacerii;
 riscul de proiect;
 securitate;
 management suplimentar al riscului.
Riscul de control - este riscul de producere a unei pierderi neaşteptate datorate
lipsei unui control adecvat sau a lipsei de eficacitate a acestui control şi poate fi
împărţit în două mari categorii:
 riscul inerent - riscul unei anumite activităţi în cadrul bãncii indiferent de
tipul de control intern exercitat. Domeniile de afaceri complexe, înţelese doar de
câteva persoane cheie, implică un risc inerent ridicat (tranzacţii cu produse
derivate exotice).
 riscul de control - riscul în care o pierdere financiară nu este prevenită,
detectată şi corectată la timp de către controlul intern.
Riscul de proces - riscul prin care activitatea ineficientă produce
pierderi neaşteptate. Riscul de proces este legat îndeaproape de controlul intern,
după cum acesta din urmă trebuie privit ca un proces. Se diferenţiază de
controlul intern atunci când un proces este văzut ca o activitate continuă de tipul
managementului riscului, dar controlul intern în cadrul procesului de
management al riscului este înfăţişat ca „punct de control”.
163
 Riscul de reputaţie - riscul unei pierderi neaşteptate în ce priveşte
preţul activelor, datorat impactului asupra reputaţiei instituţiei. Pierdera
reputaţiei poate surveni în urma vânzării produselor financiare noi.
Riscul de personal - riscul de personal nu se referă numai la
activităţile departamentului de resurse umane, deşi acestea contribuie la
controlul riscului. Există condiţii specifice în cadrul activităţii de control de care
managerul de risc operaţional trebuie să ţină seama atunci când realizează o
evaluare. Departamentul de resurse umane trebuie să acopere aceste riscuri prin
statuarea unor standarde şi prin stabilirea unei infrastructuri ce conţine baze de
date privind „managementul cunoştinţelor” cât şi printr-o pregătire adecvată şi
promovare profesională.
Riscul juridic - riscul juridic poate fi împărţit în urmãtoarele categorii:
 riscul apariţiei unor pretenţii de ordin juridic datorate activităţii sau acţiunilor
angajaţilor;
 riscul prin care o opinie juridică asupra unei chestiuni legate de lege se
dovedeşte a fi incorectă în justiţie. Acest ultim risc este aplicabil compensării
sau produselor financiare noi.
 posibilitatea de punere în vigoare a deciziei dintr-o jurisdicţie într-o altă
jurisdicţie.
Riscul de preluare - riscul de preluare constã posibilitatea modificãrii
structurii capitalului instituţiei în urma achiziţiilor succesive de acţiuni prin
intermediul burselor de valori.
Riscul de marketing - riscul de marketing se poate produce atunci
când produsele noi sunt slab puse în valoare în strategia de marketing.
Riscul tehnologic - într-o definiţie vastă include toate riscurile de
sistem inclusiv presiunea externă legatã de progresul tehnologic. Riscul
tehnologic se află în centrul afacerii la băncile de investiţii.
Modificări ale sistemuuil fiscal - dacă apar modificări în nivelul
impozitelor, retrospectiv aceasta poate face ca afacerea să devină imediat
164
neprofitabilă. Un exemplu în acest sens îl reprezintă modificările în
deductibilitatea cheltuielilor. În mod normal, afacerea ar trebui să aibă în vedere
posibilitatea unor schimbări în nivelul impozitelor, determinând clientul să
plătească.
Modificări ale reglementărilor în domeniu - necesită o monitorizate
permanentã. Efectul asupra afacerii poate fi important iar riscul unei volatilităţi
ridicate a rentabilităţilor poate fi extrem de mare. Un exemplu în acest sens îl
constituie schimbările ponderilor de risc mediu ale activelor.
Mărimea afacerii - dacă mecanismele, personalul şi infrastructura
informatică nu pot susţine dezvoltarea afacerii, riscul de faliment este ridicat.
Riscul de proiect - reprezintă un motiv important de îngrijorare pentru
multe firme, în mod deosebit impactul câtorva proiecte curente.
Securitate - activele bãncilor trebuie să asigurate atât împotriva
furtului intern cât şi celui extern. Astfel de active includ nu numai banii firmei
sau alte hârtii de valoare/împrumuturi, dar şi activele clienţilor şi proprietatea
intelectuală a firmei.
Riscul unor catastrofe naturale - catastrofele naturale reprezintă una
dintre cauzele principale de pierdere financiară.
O altă definiţie dată riscului operaţional este aceea a unei pierderi
neaşteptate datorată deficienţelor de control intern sau sistemelor
informaţionale cauzate de o eroare umană, căderi ale sistemului şi control
al acestuia.
În concluzie, riscul operaţional este definit astfel:
Riscul operaţional reprezintă expunerea băncii la pierderile
financiare potenţiale. Astfel de pierderi pot fi cauzate de evenimente interne
sau externe, trenduri şi modificări ce nu au fost surprinse şi prevenite de
guvernanţa corporativă şi de controlul intern, sisteme, politici, organizare,
standarde etice sau de alte elemente de control şi standarde ale firmei.

165
 Astfel de pierderi exclud pe cele deja surprinse de alte categorii de risc, cum
ar fi riscul de piaţă, cel de credit sau riscul strategic/de afacere.

12.4. Cuantificarea riscului operaţional

Paşii ce trebuie urmăriţi de orice metodă de cuantificare sunt următorii:

 identificarea unei metode care descrie clar expunerea la riscul operaţional,
factorii de risc şi pierderile potenţiale;
 stabilirea unei relaţii între expunerea la risc, factorii de risc şi pierderile
potenţiale;
 temperarea evenimentelor cu un impact redus dar de frecvenţă ridicată şi a celor
cu un impact ridicat dar de frecvenţă redusă;
 includerea modelului final şi a rapoartelor în cadrul afacerii şi proceselor de
management.
Atunci când se analizează riscul de piaţă sau de credit, multe instituţii recurg
la o abordare graduală, astfel:
 definirea riscului;
 identificarea factorilor de risc;
 măsurarea expunerii la aceşti factori;
 calcularea riscului (în funcţie de un număr de ipoteze cum sunt: aplicarea
specifică a factorilor de risc la expunere, timpul de expunere la aceşti factori şi
intervalul de încredere presupus).
Abordări graduale în analizarea riscului de piaţă şi riscului de credit
Riscul de piaţă Riscul de credit Riscul operaţional
Definirea Riscul de rată a Riscul de pierdere Riscul de control
tipurilor de dobânzii al contrapartidei Riscul de proces
risc Riscul de pret de Riscul de Riscul de personal
piaţă al acţiunilor concentrare

166
 Riscul mărfurilor Riscul de
Riscul valutar deteriorare a
creditului
Riscul de ţară

Identificarea Valorile de bază şi Matricea de Detalii incorecte de

factorilor de curba volatilităţii migrare a ratingului tranzacţionare
risc într-un interval de de credit, rate de Mesaje primite greşit
timp pierdere şi rate de Tehnologie
câştig îmbătrânită
Fraudă/conspiraţie
Gradul de
îmbolnăvire a
personalului/cifra de
afaceri
Moral
Cultură

Măsurarea Cash-flow-urile Cotarea la piaţă, Volumul tranzacţiilor

expunerii la nete într-un expunerea Utilizarea capacităţii
factorii de interval de timp potenţială informaţionale
risc Nivelul confirmărilor
ratate
Lucruri nereconciliate
Decontări eşuate
Gradul de împărţire a
sarcinilor
Calculul Metoda Valoare la Metoda VaR pentru Metoda VaR pentru

167
riscului Risc (VaR) riscul de credit, riscul operaţional:
parametrică expunerea înmulţită expunerile înmulţite
Expuneri, factori cu pierderea cu probabilitatea.
de risc şi corelaţia nerecuperată şi Generarea distribuţiei
dintre aceştia corelaţia lor pierderii şi pentru un
interval de încredere
specificat, măsurarea
pierderii neaşteptate.
Calcularea Modificări ale Modificările Volatilitatea
profitului şi factorilor de risc/ factorilor de risc câştigurilor reziduale
pierderii şi expuneri ale explică variaţia după înlăturarea
explicarea tranzacţiilor din lunară a valorii efectului riscului de
surselor timpul zilei explică portofoliilor de piaţă, de credit şi a
variaţia zilnică a credit celui strategic de
profitului şi afacere.
pierderii
Compararea Metoda VaR Metoda VaR pentru Calcularea efectului
riscului cu parametrică riscul de credit, incremental
rentabilitatea Expuneri, factori expunerea înmulţită
de risc şi corelaţia cu pierderea
lor nerecuperată şi
corelaţia lor

12.5. Abordări calitative pentru măsurarea riscului operaţional

Majoritatea abordărilor legate de riscul operaţional şi controlul intern au

fost de ordin calitativ, astfel încât identificarea riscului operaţional a fost

168
măsurată în cuvinte, mai degrabă decât în cifre. O abordare obişnuită este aceea
de a realiza o trecere în revistă a modului în care banca gestionează riscul
operaţional şi apoi realizarea unei evaluări a riscului bazată pe părerea obiectivă
a unei persoane cu experienţă. O mare parte a acestei sarcini se realiza în trecut
de auditul intern. În majoritatea băncilor, până de curând nu existau alte
departamente implicate în evaluarea riscului operaţional cu excepţia auditului
intern.
În SUA, în septembrie 1992 a fost creat un document cadru privind controlul
intern pentru toate firmele, nu numai pentru instituţiile financiare. Toate
conceptele cheie din acest document au fost încorporate în Standardele
Americane de Audit (SAA). SAA 55 stipulează că controlul intern este un
proces realizat de consiliul director al companiei, de conducere şi alţii, destinat
să ofere asigurare în ce priveşte îndeplinirea urmatoarelor obiective:
 veridicitatea rapoartelor financiare;
 eficienţa operaţiilor;
 conformitatea cu legile şi reglementărilor aplicabile.
Controlul intern reprezintă un proces şi de aceea o serie de acţiuni vizează
activităţile unei companii. Componentele acţiunilor de control intern sunt
următoarele:
 Controlul activităţilor – oferă cadrul în care sunt conduse activităţile şi
controlul. Include integritatea şi valorile etice ale firmei.
 Evaluarea riscului – banca trebuie să urmărească riscurile cu care se
confruntă, inclusiv riscul operaţional. Trebuie să stabilească obiectivele privind
afacerea, împreună cu activităţi de vânzare, producţie, marketing, financiare şi
altele, astfel încât se se opereze eficient în departamente diferite. Banca trebuie
să-şi stabilească mecanisme pentru a identifica, analiza şi gestiona riscurile
aferente.

169
 Acţiunile de control – trebuie să se stabilească şi să se execute acţiuni de
control şi proceduri pentru a se asigura că măsurile identificate de conducere
sunt necesare în legătură cu riscurile, şi se desfăşoară efectiv.
 Informare şi comunicare – în jurul acestor activităţi se află sistemele de
informare şi de comunicare, ce permit primirea şi schimbul de informaţii
necesare pentru a conduce, gestiona şi controla operaţiunile.
 Monitorizare - întregul proces trebuie să fie monitorizat, iar dacă este
necesar, făcute modificări. În acest mod sistemul poate reacţiona dinamic,
modificându-se, dacă condiţiile o cer.
Cele cinci componente întăresc cele trei obiective menţionate:
 raportarea financiară;
 aplicarea;
 operaţiunile.
Riscurile (sau punctele slabe în ce priveşte controlul intern) pot fi
ordonate în funcţie de priorităţi şi de resursele alocate lor. Ordonarea ia în
considerare magnitudinea şi probabilitatea pierderii. Metoda este subiectivă şi
depinde de experienţa auditorului, managerului firmei sau managerului de risc
operaţional. O abordare mai bună o reprezintă cuantificarea riscului operaţional.

Capitolul 13. RISCUL de ţara (suveran)

13.1. Definire

Riscul de ţarã reprezintă probabilitatea pierderilor din activitãţi

internaţionale, ca urmare a unor evenimente economice, sociale şi
politice specifice fiecărei ţări în parte.

Pierderile se pot concretiza sub mai multe forme:

170
 pierderi de oportunităţi ca urmare a nerespectãrii clauzelor contractuale;
 costuri suplimentare implicate de demersurile efectuate în vederea
determinării datornicilor să-şi respecte obligaţiile asumate;
 pierderi reale concretizate în sumele care nu mai pot fi recuperate.

13.2. Factorii care genereazã riscul de ţarã

1. factori demografici, structurali şi educaţionali → rata de creştere a

natalitãţii, piramida vârstelor, ponderea populaţiei urbane în total populaţie a
unei ţãri, gradul de educaţie licealã şi universitarã, calitatea vieţii (PIB/locuitor),
speranţa de viaţã, calitatea infrastructurii, resursele naturale (în special
hidrocarburi).
2. structura producţiei şi a comerţului → PIB nominal şi real, ponderea
importurilor şi a exporturilor în PIB, volumul exporturilor şi al importurilor pe
regiuni geografice.
3. dinamica sectorului privat → rata de creare de noi întreprinderi, numãrul
privatizãrilor şi metodele utilizate, ponderea sectorului privat în economia
naţionalã.
4. factorii de frânare a creşterii economice pe termen mediu → amploarea
ecartului de producţie (output gap), estimarea evoluţiei PIB în funcţie de
ciclicitatea economicã.
5. politica macroeconomicã → obiectivele politicii monetare, stabilitatea
preţurilor, gradul de independenţã al bãncii centrale, evoluţia ratei inflaţiei,
evoluţia ratei dobânzii şi a cursului de schimb, cadrul politicii bugetare.
6. politica de investiţii şi cea comercialã → mãsuri de control al importurilor,
drepturi de vamã, subvenţii pentru export, politica în materie de investiţii
strãine, controlul asupra repatrierii profitului, a dobânzilor şi a dividendelor.

171
7. sistemul financiar-bancar → analiza împrumuturilor pe tipuri de instituţii şi
sectoare de activitate, politicile de creditare, gradul de intervenţie al bãncii
centrale, reglementãrile prudenţiale şi supravegherea bancarã, evoluţia pieţei de
capital şi gradul sãu de interconectare cu pieţele internaţionale.
8. datoria externã → strategia îndatorãrii, datoria pe tipuri mari de debitori
(privaţi/publici), datoria externã netã şi brutã, ponderea datoriei cu rate variabile
de tip LIBOR/EURIBOR, ponderea datoriei externe în exportul de bunuri şi
servicii.
9. politica statului → gradul de consens asupra politicilor economice, modul
de succesiune la putere, nivelul de corupţie şi de birocraţie, mãrimea forţelor
armate, acordurile militare şi economice.
10.poziţia internaţionalã → obiectivele şi strategiile politicii externe,
apartenenţa la organizaţiile internaţionale, relaţiile cu FMI şi cu principalele ţãri
industrializate: SUA, UE, Japonia.

13.3. Metode de analizã ale riscului de ţarã

O categorie importantã de metode de previzionare a riscului de ţarã

acoperã ansamblul tehnicilor numite rating sau cotare a riscurilor. Abordarea
constã în acordarea unei note ţãrii examinate aşa încât sã fie posibilã o
clasificare a ţãrilor analizate în funcţie de riscul lor. Nota poate fi globalã sau
doar aplicatã pentru o parte a riscului.
Putem menţiona metodologia Credit Risk International care atribuie note
pentru 100 de rubrici specifice mergând de la existenţa partidelor politice la
PNB pe locuitor.
Avantajul metodei este simplicitatea şi costul redus; inconvenientul rezidã
în lipsa viziunii prospective – de exemplu Iranul beneficia de un clasament

172
 excelent în 1978 câteva luni înaintea cãderii şahului; Kuweit-ul era considerat o
ţarã fãrã risc inaintea invaziei trupelor irakiene din 1991.
Sistemul de notare13 poate viza un tip de risc în mod particular, cum este
cel de incapacitate de platã. În acest caz nota nu priveşte decât o variabilã
specificã şi anume capacitatea de rambursare a ţãrii respective.
Se poate face apel la agenţiile de rating ca Moody’s, FitchIBCA şi
Standard and Poor’s care noteazã riscurile suverane.
De asemenea publicaţii ca Euromoney calculeazã rating-uri de ţarã pornind de
la riscurile financiare.
Pentru agenţia de rating Standard and Poor’s mãsurarea riscului suveran
presupune cuantificarea unui set de 8 variabile:
Variabilele avute în vedere la analiza riscului de ţarã
Variabila Analiza
1. riscul politic  forma de guvernământ şi gradul de adaptabilitate al
instituţiilor,
 gradul de participare democraticã,
 calitatea procesului de succesiune a puterii,
 gradul de consens asupra obiectivelor de politicã
economicã,
 gradul de integrare în schimburile economice şi
internaţionale,
 nivelul de securitate internã şi capacitatea de apărare a
ţãrii.

2. nivelul datoriei publice activele financiare publice,

 gradul de îndatorare al statului,
 angajamentul statului în materie de pensii.

13
termenii de notare sau rating au acelaşi înţeles
173
3. stabilitatea preţurilor  nivelul inflaţiei,
 rata medie a dobânzii în economie,
 politica valutarã,
 gradul de independenţã al băncii centrale.

4. structura economicã a Nivelul de viaţã, al veniturilor şi accesul la serviciile

veniturilor. medicale,
 Existenţa sau nu a unei economii de piaţã,
 Accesul la resurse şi diversitatea acestora.

5. flexibilitatea  impactul politicii monetare şi fiscale asupra conturilor

balanţei
de plãţi externe naţionale,
 structura contului curent,
 compoziţia fluxurilor de capital.

6. perspectivele  nivelul economisirii şi al investiţiilor,

de
creştere economicã  rata şi structura creşterii economice.

7. flexibilitatea fiscalã.  Principalele constrângeri bugetare,

 Marja de manevrã a politicii fiscale,
 Presiunile asupra cheltuielilor publice.

8. datoria externã  Nivelul şi structura pe valute a datoriei externe,

şi
gradul de lichiditate.  Importanţa sistemului bancar,
 Istoricul serviciului datoriei şi eventualele incidente de
platã.

174
 Sursa: prelucrare dupã Standard and Poor’s Rating Methodology
Metoda indicatorilor de risc (Delphi) consta în:
 stabilirea unei liste de criterii reprezentative privind situaţia politicã, economicã
şi financiarã a ţãrii, cum ar fi:
a) criterii politice: stabilitatea regimului, puterea militară, situarea într-o zona de
conflict, etc.;
b) criterii economice: structura exporturilor şi a importurilor, rata de economisire,
situaţia sectorului bancar;
c) criterii financiare: se calculeaza rate, cum sunt: rezerve valutare/datorie externa;
anuitaţi de rambursare ale datoriei/exporturi.
 consultarea unor experţi asupra pertinenţei criteriilor de notare;
 ponderarea fiecãrui criteriu şi apoi determinarea unei note (scor), care indicã
riscul global al ţãrii analizate.
În demersul sãu, metoda indicatorilor de risc, prezintã analogii cu credit-
scoringul, farã însa a se utiliza analiza discriminantã, datoritã dificultãţilor în
construirea unui eşantion reprezentativ.
BERI (Business Environment Risk Index) este un indicator de risc pus la
punct in SUA şi face obiect al unor revizuiri periodice pentru fiecare ţarã. Acest
indicator se stabileşte pornind de la cincisprezece criterii , ponderate fiecare în
funcţie de importanţã. Apoi, criteriile sunt notate de la 0 la 4 (0 pentru risc
ridicat şi 4 pentru risc scãzut), iar combinaţia note-ponderi dã pentru fiecare ţarã
scorul final, indicatorul de risc.
Ţãrile se clasificã pe categorii în funcţie de nota obţinutã:
 40 şi sub: riscuri inacceptabile;
 de la 41 la 55: riscuri ridicate;
 de la 56 la 69: riscuri moderate;
 mai mult de 70, riscuri scãzute.

175
 Capitolul 14. Gestionarea riscului de
rata a dobanzii
14.1. Definirea şi caracteristicile riscului de rată a dobânzii

Riscul de rată a dobânzii apare în urma variaţiilor ratei dobânzii pe piaţa

financiară. Modificarea ratei dobânzii poate determina o diminuare a veniturilor
încasate din dobânzi şi comisioane şi/sau o creştere a cheltuielilor cu dobânzile.
Componente riscului de rată a dobânzii sunt:
 riscul de exploatare este riscul de a înregistra o creştere a cheltuielilor sau o
reducere a veniturilor din dobânzi;
 riscul de bilanţ (numit şi risc de capital) este riscul de a înregistra o reducere
a valorii activelor sau o creştere a datoriilor.

RISCUL DE RATĂ A DOBÂNZII

Anticipări Risc Poziţia actuală Poziţia viitoare
plasament la îndatorare la rată îndatorare
rată fixă variabilă anticipată la rată
fixă / variabilă
creşterea reducerea
ratei de bilanţ valorii
dobânzii creanţei

176
 cost de cresc cheltuielile cheltuielile
de oportunitate: financiare financiare vor
exploatar nu cresc depăşi valoarea
e veniturile actuală

plasament la îndatorarea la rată plasament

rată variabilă fixă anticipat la rată
fixă / variabilă
reducerea valorii
reducerea de bilanţ datoriei
ratei
dobânzii scad cost de veniturile
de veniturile oportunitate: financiare se vor
exploatar financiare cheltuielile situa sub valoarea
e financiare rămân actuală
la nivelul anterior

Constatăm aşadar că managementul dobânzii la instituţiile de credit

trebuie să se centreze pe două planuri: pe planul exploatării şi pe planul
bilanţului. Modificarea ratei dobânzii poate determina o modificare a veniturilor
încasate din dobânzi dar şi modificarea valorii bilanţiere a activelor şi pasivelor
deţinute de către bancă. Pe planul exploatării un indicator util este GAP – ul de
dobândă calculat ca diferenţă între activele şi pasivele sensibile la variaţiile de
rată a dobânzii.
GAP = As - Ps.
Dacă GAP  0 , banca se află în poziţie LONG, iar când rata de dobândă
pe piaţă creşte situaţia este favorabilă, deoarece cresc veniturile din dobânzi ale

177
băncii. Dacă rata dobânzii pe piaţă scade veniturile băncii încasate din dobânzi
se vor diminua.
Dacă GAP  0 , banca se află în poziţie SHORT, iar când rata de dobândă
pe piaţă creşte situaţia este nefavorabilă pentru bancă deoarece veniturile
încasate din dobânzi se reduc. Atunci când rata dobânzii scade se vor majora
veniturile din dobânzi obţinute de către bancă.

14.2. Indicatorii de măsurare a riscului de rată a dobânzii

Sensibilitatea măsoară riscul de rată a dobânzii şi reprezintă variaţia

relativă a preţului unui activ bancar în urma modificării cu un procent a ratei
dobânzii de piaţă.
dPi S - sensibilitatea
P dP 1 dPi - variaţia preţului activului i
S i  i ,
dr dr Pi
Pi - preţul (valoarea actuala) a
activului i
dr - variaţia ratei dobânzii

C1 C2 C  VN r - rata dobânzii pe piaţă

Pi    ...  n ,
1  r (1  r ) 2
(1  r ) n
C1 , C2 , …,Cn - cuponul în anul
1,2,…,n
VN - valoarea nominală

Factorii care influenţează sensibilitatea:

a) mărimea cuponului. La titlurile cu aceleaşi caracteristici (mai puţin
cuponul), titlul caracterizat de cuponul cel mai mic este mai sensibil la variatiile
ratei dobânzii.

178
b) supracotarea sau subcotarea titlurilor. Titlurile care cotează sub valoarea de
rambursare sunt mai sensibile la variaţiile ratei dobânzii decât cele care cotează
peste aceasta.
c) maturitatea. Sensibilitatea titlurilor la variaţiile ratei dobânzii creşte direct
proportional cu maturitatea.
d) sensul variaţiei ratei dobânzii. Creşterea ratei dobânzii are un efect mai
redus asupra pretului unei obligatiuni decat o reducere a ratei de aceeasi
amplitudine.
Durata Macaulay reprezintă media scadenţelor vărsămintelor fluxurilor
financiare (cupoane şi rambursări) ale unui titlu de datorie, ponderate cu
fluxurile financiare actualizate. Durata arată perioada în care activele bancare
sunt recuperate la valoarea lor de piaţă.
n
F n – durata de viaţă reziduală a
 i  ( 1  ir )i
i 1
D n
, titlului
Fi
 ( 1  r )i i – scadenţa fluxului de trezorerie.
i 1
Fi – fluxul financiar scadent în anul
i
r – rata dobânzii pe piaţă.

Durata (D) este întotdeauna mai mică decat scadenţa (n), excepţie făcând
titlurile zero cupon la care D  n .
O altă accepţiune a duratei este şi aceea că reprezintă un indicator sintetic
de măsură a sensibilităţii preţului unui activ cu o rată de dobândă fixă.
Preţul unui activ se scrie:
n
Fi Fn
P
F1 F2
   ... 
i 1 (1 r ) i
(1 r ) (1 r ) 2
( 1  r )n

Calculăm derivata preţului în raport cu rata dobânzii:

n
Fn Fi

dP F1 F2 1
  2   ...  n  ( n1 )
   i
dr (1 r ) 2
(1 r ) 3
(1 r ) 1  r i 1 ( 1  r )i

179
 1
Multiplicăm relaţia de mai sus cu factorul  şi obţinem sensibilitatea:
P
D
S 
1 r

Durata permite previzionarea cursului teoretic al unui titlu, cu condiţia ca

variaţia ratei dobânzii să fie redusă.
Durata unui bilanţ (active şi pasive) este egală cu media aritmetică a
duratelor titlurilor ponderate cu valoarea actuală a fiecăruia dintre ele. Activul
net se determină ca diferenţă între active şi pasive:
AN = activ net
AN  A  P A = active
P = pasive

Durata activului net se numeşte şi ecart de durată şi se calculează astfel:

ED = ecartul de durată
Da  A  Dp  P
ED  , Da = durata activelor
AN
Dp = durata pasivelor

Durata şi ecartul său permit gestionarea riscului de rată a dobânzii (vezi

tabelul de mai jos):
STRATEGIE CREŞTEREA RATEI REDUCEREA RATEI
DOBÂNZII DOBÂNZII
SPECULATOR Obiectiv: ED < 0 Obiectiv: ED > 0
Reducerea duratei creanţelor Creşterea duratei
şi creşterea duratei datoriilor creanţelor şi reducerea
datoriilor
AGENT CU Obiectiv permanent: ED = 0
AVERSIUNE LA RISC

180
 Capitolul 15. Managementul pasivelor
bancare
15.1. Managementul capitalului bancar

Sectorul bancar este unul dintre cele mai reglementate sectoare din
întreaga societate, iar regulile privind capitalul bancar reprezintă ponderea cea mai
semnificativă din aceste reglementări.
Această importanţă deosebită care se acordă capitalului bancar se
datorează faptului că băncile sunt, de fapt, intermediari pe piaţa financiară, şi
astfel nu-şi folosesc decât într-o măsură foarte mică propriile resurse.
Capitalul social joacă un rol important începând cu constituirea băncii şi
continuând cu perioada de funcţionare până la lichidare.
Din punct de vedere teoretic, capitalul social îndeplineşte următoarele funcţii:
 protejează deponenţii în eventualitatea insolvabilităţii şi lichidării
băncii;
 absoarbe pierderile neanticipate pentru a menţine încrederea, astfel ca în
condiţii de stres banca să-şi poată continua activitatea;
 serveşte la achiziţionarea de clădiri şi echipamente pentru desfăşurarea
activităţii;
 serveşte ca o limită impusă (Norma Cooke) pentru expansiunea
nejustificată a activelor.
Practic, prima funcţie este deja depăşită ca urmare a constituirii Fondului
de Garantare a depozitelor în sistemul bancar.

181
 A doua funcţie este puţin exagerată. Multe active ce par a fi slabe pot fi
eliminate cu puţine pierderi printr-o gestiune eficientă. în plus, fondurile de risc
şi provizioanele îi permit băncii să-şi continue activitatea în perioade dificile
până când nivelul şi fluxul câştigurilor este restabilit. Nu mărimea capitalului
scapă băncile de faliment. Falimentul băncilor a fost consecinţa unei gestiuni
defectuoase, materializate în pierderi mari din împrumuturi şi lichidităţi
insuficiente determinate de retragerea masivă a deponenţilor ca urmare a
neîncrederii deponenţilor în sistemul bancar. Practic, se poate afirma că, nivelul
capitalului bancar nu este legat cauzal de falimentul băncilor.
A treia funcţie este mai rezonabilă decât pare fiind determinată de
necesitatea creării condiţiilor pentru derularea activităţii. Practic, nu deponenţii
trebuie să fie cei care să furnizeze fonduri pentru deschiderea unei bănci sau a
altor unităţi, precum şi a dotărilor aferente băncii.
Problema care se pune pentru toate băncile este aceea ca, deschiderea unor noi
unităţi să fie justificată prin luarea în calcul a posibilităţilor locale concrete, atât
în ceea ce priveşte colectarea depozitelor, dar şi a cererii de credite din zonă,
precum şi de concurenţa oferită de celelalte bănci şi instituţii care funcţionează
deja în zonă.
A patra funcţie a capitalului este limitarea expansiunii nejustificate a activelor
bancare - este mai rezonabilă decât pare a fi. Prin limitarea activelor se poate
limita creşterea unei bănci peste posibilitatea ei de gestionare, se poate
îmbunătăţi calitatea activelor bancare, se poate controla posibilitatea băncii de a-
şi asigura creşterea prin datorii şi poate conduce la creşterea rentabilităţii
activelor. Practic, adecvarea capitalului este folosită pentru prevenirea
expansiunii nejustificate a unei bănci.
Funcţia esenţială a capitalului social este însă aceea de a asigura publicul şi
autorităţile asupra stabilităţii băncii.
Mărimea capitalului social necesar constituirii unei bănci cât şi adecvarea
capitalului fac obiectul unor reglementări emise de B.N.R.
182
 Fundamentarea recunoaşterii reciproce a băncilor în condiţiile unor norme
prudenţiale similare a impus:
1. stabilirea unor modalităţi comune (convergente) de determinare a
fondurilor proprii;
2. stabilirea unor cerinţe comune privind rata de solvabilitate.
Fondurile proprii sunt considerate sub două ipoteze:
a) nucleul dur al capitalurilor proprii (fonduri proprii de bază) constituite
din capital şi
rezerve legale înregistrate în bilanţul contabil;
b) elemente complementare (suplimentare) constituite din rezerve din
reevaluare, titluri cu durată determinată, datoria subordonată luată în calcul
limitat la jumătate din capitalul de bază.
Reglementarea cunoscută sub numele de Norma Cooke stabileşte un
raport minimal de 8% între fondurile privite în sens larg (nucleu dur + elemente
complementare) şi activele ponderate funcţie de risc. În mod asemănător
activelor, sunt ponderate prin transformare în echivalent risc, elementele situate
în afara bilanţului ca urmare în primul rând a dezvoltării operaţiunilor
extrabilanţiere determinată de modificarea naturii intermedierii bancare, ceea ce
sporeşte necesitatea majorării capitalului şi va impune în cele din urmă
modificarea procentuală a raportului spre cote superioare (12%, 14%, 16% etc.).
Reglementarea prudenţială a băncii se referă la adecvarea fondurilor
proprii la riscurile asumate, fondurile proprii reprezentând ultimul garant al
solvabilităţii în faţa ansamblului riscurilor. De asemenea, fondurile proprii
reprezintă o referinţă obligatorie pentru toţi indicatorii de performanţă, datorită
condiţiei imperative de remunerare satisfăcătoare a acţionarilor. Dacă fondurile
nu sunt adaptate la nivelul riscurilor pentru un motiv oarecare, nici riscul de
solvabilitate, nici alte riscuri, nici măsurările performanţelor nu sunt bine
stăpânite. Conform legislaţiei în vigoare, fondurile proprii ale unei societăţi
bancare sunt formate din capital propriu şi capital suplimentar.
183
 Raportarea lunară a nivelului fondurilor proprii de către societăţile
bancare se face pe baza datelor înscrise în balanţa contabilă a fiecărei luni la
Direcţia Supraveghere din cadrul Băncii Naţionale a României, luându-se în
considerare următoarele principii:
a) capitalul suplimentar va fi luat în considerare la calculul fondurilor
proprii numai în
condiţiile înregistrării unui nivel pozitiv al fondurilor proprii ;
b) datoria subordonată va fi luată în calculul fondurilor proprii în
proporţie de maximum 50% din capitalul propriu şi va trebui să îndeplinească
cumulativ, următoarele condiţii:
b.1) să fie în întregime angajată;
b.2) în cazul datoriei subordonate - la termen, scadenţa iniţială trebuie să
fie de cel puţin 5 ani, cunoscut fiind faptul că aceasta este ultima care se plăteşte
de către bancă; o scadenţă nedeterminată ar putea duce la concluzia de afectare a
nivelului fondurilor proprii;
b.3) la calculul nivelului fondurilor proprii, volumul datoriei subordonate
va fi gradual
redus cu 20% pe an, în ultimii 5 ani anterior scadenţei;
b.4) contractul de credit să nu includă clauza rambursării anticipate a
datoriei subordonate în alte circumstanţe decât lichidarea băncii;
b.5) în cazul lichidării băncii, datoria subordonată este ultima plătită.
Normele Băncii Naţionale a României nr.8/1999, cu modificările
ulterioare, definesc
conceptul de:
1. - expunere brută ca fiind activele băncii la valoarea netă (respectiv după
deducerea elementelor de pasiv rectificative / provizioane specifice de risc) şi
elementele în afara bilanţului, ponderat funcţie de risc;
2. - expunerea netă - este dată de expunerea netă din active bilanţiere şi
elemente în afara bilanţului, ponderat funcţie de risc.
184
 Expunerea netă a elementelor din afara bilanţului se determină pornind de
la expunerea brută (soldul conturilor de angajamente în favoarea clientelei,
garanţii acordate clientelei, credite aferente contractelor de împrumut investite
cu formulă executorie, dobânzi aferente şi alte creanţe scoase din activ şi
urmărite în continuare) care vor fi transformate în echivalent credit funcţie de
gradul de risc.
Solvabilitatea bancară trebuie să se încadreze în două limite:
1. limita minimă a indicatorului de solvabilitate calculat ca raport între
nivelul fondurilor proprii şi expunerea netă va fi de 12%, iar
2. limita minimă a indicatorului de solvabilitate, calculat ca raport între
nivelul capitalului propriu şi expunerea netă va fi de 8%.
Această nuanţare va permite într-un viitor apropiat, coroborat şi cu alte
criterii posibilitatea introducerii unui sistem de calificative necesar aprecierii
poziţiilor de risc ale băncilor din România şi implicit o orientare mai bună a
modului în care clienţii stabilesc parteneriatul cu societăţile bancare, Asociaţia
Română a Băncilor propunându-şi în acest sens să publice în buletine de
informare lunară mai mulţi indicatori ai performanţei bancare printre care şi
solvabilitatea.
În prezent este în desfăşurare implementarea cerinţelor noi cu privire la
capital (Basel II) ele prevăd următoarele modificări:
1. Cuprinderea în formula de adecvare a capitalului a influenţelor
riscului operaţional.
Cea mai mare dificultate o constituie evaluarea riscurilor de piaţa şi a celor
operaţionale. De această evaluare depinde volumul de capital considerat necesar
pentru activitatea băncii. În conformitate cu recomandările Comitetului de la
Basel evaluarea riscurilor va fi realizată prin metode proprii, corelate cu
specificul mediului economic în care funcţionează băncile comerciale.
2. o altă perfecţionare în domeniu priveşte considerarea riscului de
ţară sau de companie, pe baza unui rating determinat de instituţiile specializate,
185
coeficienţii de risc corespunzători fiind incluşi în procesul de agregare prin care
se determină riscul global.
3. Nu în ultimul rând, creşterea transparenţei activităţii băncilor, prin
publicarea unui număr sporit de informaţii auditate, este de natură să evidenţieze
mai exact nivelul riscurilor asumate, în funcţie de care se operaţionalizează
procedurile de adecvare a capitalului.
Totodată sub aspectul corespunderii cerinţelor de reglementare se va mai studia
şi impactul majorării capitalului asupra rentabilităţii lui (prin ROE).
Sub cel de al doilea aspect al gestiunii capitalului se va determina posibilităţi de
acomodare cu cerinţele de adecvare a capitalului :
- restructurarea portofoliului de active ;
- diminuarea globală a activului ;
- majorarea capitalului prin
 resurse proprii – creşterea profitabilităţii băncii, diminuarea
fondurilor neobligatorii, creşterea părţii din beneficiul nerepartizat, diminuarea
dividendelor achitate;
 din resurse externe – emisiune de acţiuni, convertirea
datoriilor în acţiuni, emisiunea obligaţiunilor subordonate, etc.
- consolidarea capitalului.
Interesul gestiunii bancare faţă de analiza calităţii capitalului bancar rezultă din
următoarele motive:
1. adecvarea capitalului deţinut de bancă, normelor impuse de autorităţi –
după componentele necesare şi după cotele prestabilite de normative;
2. existenţa capitalului în volumul adecvat pentru tipul de activitate pe care-l
prestează banca;
Al doilea motiv este cauza apariţiei insolvabilităţii bancare, riscul lipsei de
capital este probabilitatea apariţiei stării de insolvabilitate pentru o bancă la un
moment dat de timp.
În SUA sunt recomandaţi următorii indicatori de analiza riscului de capital:
186
CP Demonstrează în ce măsură activele sunt acoperite de
K1 = ----------- capitalul propriu sau câte din toate activele banca poate să-şi
A total permită să le piardă; banca poate să le acopere cu capital
propriu mai mult de 5; 10% din active totale;
CP Demonstrează procesul de utilizare a capitalului propriu,
K2 = ------------- adică raportul în care activele profitabile au fost acoperite din
A profitab. sursele capitalului propriu (limitele se stabilesc de bancă
independent).
CP Demonstrează gradul de îndatorare a băncii, determinând
K3 = -------------- raportul dintre resursele proprii şi depozitate, adică indică
Depoz. Tot. dependenţa solvabilităţii băncii de capitalul propriu. K3 cu
cât este mai mic cu atât riscul de insolvabilitate este mai
mare.

Pentru asigurarea solvabilității, instituțiile de credit din Romania își pot

majora nivelul capitalului social în baza hotărârii acţionarilor şi cu acordul BNR,
utilizând următoarele surse:
2. noi aporturi în formă bănească;
3. prime de emisiune sau de aport şi alte prime legate de capital, integral
încasate, rămase după acoperirea cheltuielilor neamortizate cu astfel de
operaţiuni, precum şi rezervele constituite pe seama unor astfel de prime;
4. dividende din profitul net cuvenit acţionarilor, după plata impozitului pe
dividende, potrivit legii;
5. rezerve constituite din profitul net, existente în sold, potrivit ultimului bilanţ
contabil.
Băncile repartizează 20% din profitul contabil determinat înainte de deducerea
impozitului pe profit, pentru constituirea unui fond de rezervă, până când fondul
astfel constituit egalează capitalul social, apoi maximum 10%, până în
187
momentul în care fondul a ajuns de două ori mai mare decât capitalul social.
După atingerea acestui nivel, alocarea de sume pentru fondul de rezervă se face
din profitul net.
Riscul de capital sau de faliment este accentuat în firmele bancare, datorită
funcţiei acestora de intermediere financiară, în sensul ca, banca plasând
îndeosebi bani împrumutaţi, ponderea capitalului în totalul pasivelor
scade(efectul de levier creşte).
Banca nu-şi poate permite decât pierderi din ce în ce mai mici (acoperite prin
capital) la un volum de active din ce în ce mai mare, tendinţa contracarată
prin:
- creşterea veniturilor din serviciilor bancare în totalul veniturilor
bancare;
- creşterea fondurilor bancare de rezervă şi de risc, care măreşte
capitalul propriu.
Autoritatea bancară reglementează, sub multiple forme, regimul
capitalului bancar : valoarea minimă absolută a acestuia, modul devărsare,
structura capitalului bancar, mărimea lui raportată la activele riscante. Mărimea
capitalului bancar depinde în mare măsură de calitatea portofoliului de credite şi
de managementul băncii.
Rolul capitalului bancar ca tampon contra pierderilor din împrumuturi este
evident, îndeosebi cănd este abordat în contextul cash-flow-ului, mai degrabă
decât în contextul întregului capital contabil.
Rolul primar al capitalului propriu este să menţină banca în funcţiune,
pentru a-şi continua activitatea în condiţiile restrângerii temporare a intrărilor
de cash-flow operativ, astfel încât timpul şi profiturile să absoarbă pierderile, iar
publicul să nu-şi piardă încrederea în bancă.
Cele trei surse principale de căştiguri pentru bancă sunt: utilizarea
activului; efectul de levier; marja dobânzii, aceasta din urmă puternic
determinată de managementul băncii.
188
 Câştigul băncii ca urmare a utilizării activului se datoarează esenţial
efectului de levier, care depinde gradul de îndatorare al băncii, dependenţă
exprimată formal astfel:
R = di + (dp + di ) x Ci / Cp
unde:
R = rentabilitatea capitalului propriu;
P = profitul brut;
Cp = capitalul propriu;
Ci = resurse atrase;
di = rata dobânzii active;
dp = rata dobânzii pasive;
Ci /Cp = gradul de îndatorare.

Adevcarea capitalului propriu, ca normă a activităţii bancare, se stabileşte

în raport minimal (marja de siguranţă) între fondurile proprii ale unei bănci şi
calitatea activelor sale, acive exprimate prin ponderare, în funcţie de risc.
Pentru a crea un climat concurenţial favorabil între bănci a fost elaborată
norma COOKE, exprimând formal adecvarea capitalului conform raportului de
mai jos:
N.C = (Fonduri proprii / Active ponderate ) x 100 ≥ 8 %
unde: N.C norma COOKE
Fondurile proprii se compun din capitalul propriu şi capitalul suplimentar.
Activele ponderate reprezintă elemente de activ, bilanţiere şi
extrabilanţiere, ajustate cu un coeficient de de ponderare în funcţie de risc, care
variază în funcţie de riscul de credit asociat fiecărui activ. Elementele din afara
bilanţului sunt convertite în echivalent creditpe baza unui coeficient de
conversie.

189
 Pe plan internaţional, băncile sunt evaluate printr-un set de indicatori care
vizează: adecvarea capitalului, calitatea activelor, calitatea managementului,
profiturile, lichiditatea.
Evaluarea activităţii bancare, deci a capitalului, ia în considerare şi participarea
băncilor comerciale la capitalul altor firme, participare interzisă în unele ţări şi
limitată în altele. Motivul principal rezidă în faptul că băncile reprezintă
intermediari financiari, iar împletirea capitalului bancar (în general împrumutat)
cu cel din alte sectoare, îndeosebi nefinanciare, generează risc sistemic sporit,
deoarece diminuează controlul bancar asupra agenţilor economici.

15.2. Calitatea resurselor atrase

Din punct de vedere conceptual, resursele atrase bancare pot fi privite în

dublu sens:
- ca resurse atrase ce constituie obligaţii ale băncilor faţă de depunători;
- ca şi creanţe creditoare faţă de bancă ale depunătorilor.
Calitatea resurselor atrase se va determina după următoarele criterii :
1. componenţa resurselor atrase: diferențiem resurse atrase depozitare şi
nedepozitare. Volumul resurselor depozitare se planifică în conformitate cu
necesarul de plasamente. În caz de necesitate se vor atrage resurse nedepozitare.
Evaluarea necesarului de resurse nedepozitare de va efectua după formula:
discrepanţa fondurilor = suma plasamentelor planificate - suma depozitelor
planificate. În cazul când apare rezultatul negativ, banca va procura resurse
nedepozitare sub forma:
 creditelor interbancare
caracteristicele lor sunt:
au un termen foarte scurt
se vor utiliza pentru completarea necesarului de lichidităţi imediate;

190
pot fi procurate de la băncile cu un surplus de lichidităţi, care sunt cointeresate
să le plaseze pe termen scurt;
 credite (centralizate)
 emisiune de certificate de depozit
 emisiune de cambii
 emisiune de obligaţiuni

Factorii care influențează alegerea resurselor nedepozitare sunt:

- costul resurselor;
- riscul asociat fiecărui tip de resursă;
- termenul de scadenţă;
- mărimea băncii, de care depinde tipul de resursă la
care ea poate avea acces;
- necesarul de (depunere a gajului) garanții;
- normele de reglementare din domeniu.
2. costul resurselor atrase.
Evaluarea costului resurselor permite managerilor băncii să decidă asupra
preţului diferitelor categorii de resurse pentru a le selecta în funcţie de
posibilităţile de plasamente şi de dobânzile, pe care acestea la generează.
Volumul cheltuielilor bancare cu resursele atrase de va determina:
m
C   i j * Pj
j 1

unde
C – cheltuielile de atragere a resurselor bancare,
Pj – volumul pasivului de tip j
ij – rata dobânzii, plătită pentru pasivul de tip j
Rata dobânzii medie, plătită pentru o unitate monetară de capital atras, se
va determina prin raportarea cheltuielilor respective la volumul total de resurse
atrase.
191
 Plăţile asupra dobânzilor nu limitează cheltuielile bancare cu resursele
atrase, fiind necesar să se calculeze cheltuielile la o rata critică, sau costurile
marginale :

s it Dit  CO
Cm 
A prof

unde
 sitDit - plăţile de natura dobânzilor;
CO - alte cheltuieli operaţionale ale băncii, altele decât dobânzile;
Aprof - suma activelor profitabile ale băncii.
Cheltuielile calculate în acest mod sunt la o rată critică a rentabilităţii,
deoarece, pentru a-şi menţine profitabilitatea, banca nu-şi poate permite să
plaseze aceste resurse la o dobândă mai mica decât această rată. Variaţia
frecventă a ratelor de dobândă conferă cheltuielilor medii ponderate nesiguranţă
şi irealitate.
Costul marginal al resurselor atrase evaluează costul achitat de bancă
pentru a cumpăra o unitate suplimentară de resurse pe care aceasta le poate
investi:
Cm  i * D '  i * D

unde
D’ – resurse, atrase la o rată de dobândă nouă;
D – resurse atrase la rata de dobândă veche;
i – rata de dobândă, estimată ca la care se pot plasa resursele atrase.
Acest indicator reprezintă în valoare absolută volumul modificării
costurilor bancare cu atragerea resurselor, însă pentru a putea fi comparabil cu
rata de rentabilitate la plasamente este necesară transformarea lui în valoare
relativă.

192
 Cm
rC m 
D'

Rata costului marginal rCm al resurselor atrase poate fi comparată cu

rentabilitatea marginala a plasamentului pentru a se concluziona asupra bonităţii
lui.
În cazul majorării ratelor de dobândă de către bancă, costurile marginale
vor creşte, dat fiind faptul, că banca este obligată să achite dobânzile majorate
nu numai pentru resursele atrase suplimentar, dar şi să ofere aceiaşi rentabilitate
la depuneri clienţilor vechi, care acceptase de fapt dobânda anterioară majorării.
Analiza costurilor marginale permite determinarea limitei valorice până la care
banca poate să-si extindă volumul resurselor atrase atâta timp, cât cheltuielile
marginale de atragere a noilor resurse nu vor face să scadă veniturile marginale
din plasamentul lor.
Formarea ratelor de dobândă la depozite, ca element de cost bancar:
În prezent, băncile tot mai des recurg la formarea ratei dobânzii la
depozite după metoda “unbundled service”, ce presupune analiza serviciului de
gestiune a depozitelor separat, independent de politica comisioanelor la alte
tipuri de servicii şi a dobânzilor la credite. Acesta metoda propune compunerea
ratei după următoarea formula :
cd  COi  CAi i
unde
cd - costul depozitului de tip i într-un moment de timp t
COi - Cheltuieli operaţionale pentru deservirea depozitului de tip i
CAi - Cheltuielile anticipate pentru operaţiunile de ansamblu cu depozite
Pentru utilizarea acestei metode este necesara evaluarea corecta şi
completa a costurilor de gestiune aferente fiecărui tip de depozit, ceea ce, în
condiţiile actuale, este destul de complicat.

193
 Există o altă metodă, bazată pe calcularea ratei depozitului, evaluându-se
cheltuielile globale ale băncii cu dobânda. În condiţiile acestei metode banca va
calcula o rată a cheltuielilor pentru fiecare sursă de mijloace financiare (ţinând
cont de rezervele minime obligatorii; defalcării în fondul de asigurare a
depozitelor (daca acest fond exista), corelând-o cu rata de dobândă propusă la
fiecare tip de depozit. Suma acestor doi indicatori vor determina costul real
sumar de atragere a depozitelor, care, fiind raportat la volumul de depozite va
determina rata dobânzii pe o unitate monetară de depozit. Ideea metodei
respective este bazata pe presupunerea ca nu exista cheltuieli asupra unui
depozit separat, ci exista costul mediu ponderat al tuturor resurselor bancare
atrase.
Politica de formare a dobânzilor de bază pasive influenţează structural
clientela bancara şi depunerile bancare, care la rândul sau, determina deciziile
manageriale în strategia dezvoltării profitabilităţii băncii:
modificarea ratei dobânzii diferenţa dintre rata dobânzii la
depozite şi rata dobânzii la credite
la depozite. (marja bancară) venitul băncii,
determinat de
creşterea
volumului
depozitului şi
creditului bancar

deciziile clienţilor volumul şi structura

referitor la mărimea şi depozitului băncii
tipul depozitului

Formarea ratei de bază a dobânzii la depozite este un capitol separat în strategia

vitală a băncii. Dobânda la depozit trebuie va fi utilizată în primul rând pentru
majorarea profitabilităţii băncii şi păstrarea fezabilităţii ei, mai apoi pentru
atragerea clienţilor sau în lupta concurenţială, deoarece cu cat este mai mică
marja între rata dobânzii la credite şi rata dobânzii la depozite, cu atât mai
sensibila este banca la modificările ratei dobânzii la depozite pe piaţa.
3. necesitatea de garantare a resurselor atrase.
194
 Resursele nedepozitate sunt garantate în conformitate cu cerinţele
creditorului. Pentru creditele de la BNR acestea pot fi hârtiile de valoare de stat
cu calitate înaltă; pentru creditele interbancare – activele eligibile; pentru alte
împrumuturi – în conformitate cu normele impuse de autorităţi.
Resursele depozitare sunt garantate prin autoritatea băncii.

15.3. Garantarea depozitelor bancare

Poziţii convergente:
- interesul individual de protecţie, pe care îl reclamă orice depunător;
- interesul băncilor, de a-şi prezerva portofoliul de clienţi şi de evitare a
riscului reputaţional;
- interesul public, privind încrederea în sistemul bancar şi evitarea riscului
sistemic.
Sistemele de asigurare a depozitelor pot fi structurate după mai multe
caracteristici:
- ca mod de funcţionare, vom întâlni:
- structuri mutuale de acoperire a cheltuielilor aferente satisfacerii
obligaţiilor băncilor falimentare;
- structuri formale, bazate pe existenţa unui fond dedicat acestui scop;
- în funcţie de modul de administrare, se diferenţiază:
- fondurile administrate public;
- fondurile administrate privat;
- după caracterul contribuţiilor, se disting:
- fondurile obligatorii / - fondurile facultative.
Fondul de garantare a depozitelor a fost constituit ca persoană
juridică. Organizarea şi funcţionarea acestuia se stabilesc prin statut propriu.
Consiliul de administrație al lui este compus din 6 membri:
195
 a) 3 membri propuși de Asociația Băncilor din România;
b) un membru propus de Ministerul Justiției;
c) un membru propus de Ministerul Finanțelor;
d) un membru, fără drept de vot, propus de Banca Naționala a României.
Participarea la constituirea resurselor financiare ale Fondului este
obligatorie şi vizează toate băncile, inclusiv filialele acestora cu sediul în
străinătate. Fondul garantează, în limitele prevăzute de lege, depozitele deţinute
de rezidenţi şi nerezidenţi, exprimate în monedă naţională sau străină în valoarea
maximă actualizată, cu anumite excepţii privind cuprinderea în sistemul de
garantare. Faptul generator îl constituie deschiderea procedurii falimentului,
compensaţiile fiind plătite către deponenţii garantaţi în moneda naţională - leu,
indiferent de moneda de constituire a depozitului, în limita plafonului de
garantare. Baza de calcul a contribuţiei o constituie soldul total în lei,
reprezentând depozitele garantate, în lei şi în valută convertibilă, aflate în
evidenţa băncilor. Pentru instituţiile de credit care se angrenează în politici
riscante şi nesănătoase, Fondul este autorizat să majoreze contribuţia anuală.

15.4. Prevenirea spălării banilor

Realităţile lumii contemporane, marcate de proliferarea unor fenomene de

genul crimei organizate, traficului de droguri şi de persoane, au impus
sistemelor bancare necesitatea adoptării unor măsuri privind prevenirea
proceselor de “spălare a banilor”, denumire sub care sunt cunoscute operaţiunile
de transformare a fondurilor obţinute ilicit în disponibilităţi monetare de
provenienţă aparent legală.
Banca Naţională a României a emis o serie de norme privind standardele
de cunoaştere a clientelei, care au drept scop diminuarea riscului reputaţional,
operaţional, de credit, de lichiditate şi de conformare la cerinţele legii, precum şi

196
protejarea siguranţei şi stabilităţii băncilor şi, prin aceasta, a integrităţii
sistemului bancar.
Programele de prevenire şi combatere a operaţiunilor de spălare a
banilor trebuie să aibă în vedere toate operaţiunile băncii care implică primirea
sau distribuirea de fonduri ale clienţilor, cuprinzând, fără a fi limitative:
- deschiderea de conturi curente, de depozit, de economii, de credit, de
card;
- deschiderea de conturi de evidenţă a valorilor mobiliare;
- închirierea de casete de siguranţă;
- efectuarea tranzacţiilor cu valori mobiliare ori cu alte instrumente
financiare, valută, metale şi pietre preţioase;
- operaţiunile cu numerar care depăşesc 100.000 lei pentru persoanele
fizice;
- viramente pentru persoanele fizice de 200.000 lei şi pentru persoanele
juridice în valoare de 300.000 lei.
Programele de cunoaştere a clientelei trebuie să cuprindă:
- o politică de acceptare a clientului;
- proceduri de identificare a clientului şi de încadrare a acestuia în
categoria de clientelă corespunzătoare;
- modalităţi de întocmire şi păstrare a documentațiilor corespunzătoare;
- monitorizarea operaţiunilor derulate prin conturi în scopul detectării
tranzacţiilor suspecte şi procedura de raportare a acestora;
- modalităţi de abordare a tranzacţiilor în şi/sau din jurisdicţiile în care nu
există reglementări corespunzătoare în domeniul prevenirii spălării banilor;
- proceduri şi sisteme de verificare a modului de implementare a
programelor elaborate şi de evaluare a eficienţei acestora;
- programe de pregătire a personalului în domeniul cunoaşterii clientelei.
Tipul de operaţiuni supuse obligației de obligaţiei de a fi raportate vezi în
legea “Cu privire la prevenirea şi combaterea spălării banilor”.
197
15.5. Particularitățile managementului depozitelor clientelei bancare

Depozitele bancare constituite de clientelă reprezintă o modalitate de

atragere a disponibilităţilor băneşti ale persoanelor fizice şi juridice.
Depunerile agenţilor economici pot fi clasificate, în funcţie de durata de
timp pentru care sunt făcute şi de destinaţia lor în:
depozite la vedere;
depozite la termen;
depozite colaterale;
depozite pe certificate de depozit;
depozite pe carnete şi librete de economii.
Depozitele colaterale se constituie în vederea garantării unor obligaţii
contractuale, şi anume:
deschiderea de acreditive;
emiterea de scrisori de garanţie;
ordine de plată cu scadenţă;
cec-uri certificate;
garanţii ale gestionarilor.

Dezvoltarea rapidă a activităţii bancare, prin creşterea depozitelor

clientelei bancare, trebuie să ia în considerare factorii care influenţează această
creştere. O parte, care pot fi controlaţi de bancă (promovarea, serviciile,
dobânzile), alţii necontrolaţi, de natură economică.
Instituţia de credit atrage resursele şi le utilizează în principal la
acordarea de credite şi la plasarea în titluri (bonuri de tezaur, certificate de
trezorerie, etc.).

198
Situaţia lichidității bancare, în raport cu resursele de care dispune poate să se
prezinte astfel:
 excedentară, când resursele sunt superioare utilizărilor şi se caută o
modalitate de plasare prin operaţiuni specifice;
 deficitară, situaţie în care banca trebuie să finanţeze acest deficit.
Constituirea resurselor presupune costuri pentru băncile comerciale
materializate în dobânzile plătite titularilor de depozite sau la împrumuturile
atrase
Ratele dobânzii de pe piaţa interbancară românească BUBID14 şi
BUBOR15 sunt rate de referinţă calculate ca medii. Ele sintetizează întreaga
activitate derulată pe parcursul unei zile bancare.
Decontările cu banca centrală cuprind: împrumuturi de refinanţare
garantate cu titluri de stat sau alte titluri acceptate.
Atragerea de depozite interbancare ale băncilor reflectă depozitele
constituite de alte bănci la banca respectivă. Ele se referă la depozite la vedere
ale băncilor (pentru care durata este cel mult egală cu o zi lucrătoare), la termen
(pe un termen fix, pentru care durata iniţială este mai mare decât o zi lucrătoare)
şi colaterale. Depozitele colaterale sunt constituite de alte bănci sub formă de
garanţie. Împrumuturile interbancare cuprind împrumuturile primite de la bănci
structurate în funcţie de termene astfel:
 împrumuturi de pe o zi pe alta de la bănci când operaţiunea se încheie pe
baza unei convenţii sau a unui contract pentru o perioadă de maximum o zi
lucrătoare;
 împrumuturi la termen primite de la alte bănci, când operaţiunea se încheie
pe baza unei convenţii pentru un termen fix şi o durată mai mare de o zi
lucrătoare;

14
BUBID (Bucharest Interbank Bid Rate), reprezintă rata dobânzii pentru depozitele atrase de bănci,
respectiv preţul mediu la care se cumpără fondurile de pe piaţa interbancară.
15
BUBOR (Bucharest Interbank Offered Rate) reprezintă rata dobânzii pentru depozitele plasate la bănci,
reprezintă preţul mediu la care se vând fondurile pe piaţa interbancară.
199
 împrumuturi financiare primite de la bănci
 având ca beneficiari finali agenţi economici nefinanciari, rezidenţi.
Depozitele constituite la vedere sau la termen sunt evidențiate prin
conturile clientelei astfel:
 Conturile curente deschise clienţilor, destinate operaţiunilor curente de
încasări şi plăţi. Prin valoarea soldului, prin nivelul rulajului şi obligativitatea
constituirii sale, contul curent se prezintă ca un cont de întreprindere. În ce
priveşte remunerarea acestora practicile în ţările UE sunt diferite.
 Depozitele la vedere reprezintă un cont slab remunerat sau chiar
neremunerat, destinat să primească sume de la titular în vederea unei utilizări pe
termen scurt. Soldul contului creditor poate fi retras în orice moment, fără
preaviz. În practică se întâlneşte şi cazul în care banca cere mai ales pentru sume
importante un preaviz pe termen foarte scurt, de obicei o zi lucrătoare.
O observare pe termen lung permite constatarea unei stabilităţi a
depozitelor la vedere, ceea ce permite băncii alocarea pe o perioadă mai
îndelungată. Practica bancară a demonstrat că, dacă se exclud oscilaţiile zilnice,
cca. 1/3 din depozitele la vedere rămân în conturi pe perioade mai îndelungate.
Rezultă un sold mediu permanent care rămâne la dispoziţia băncilor sub formă
de pasive stabile.
 Depozitele la termen reprezintă o sumă depusă de titular şi blocată la
dispoziţia băncii până la o scadenţă stabilită prin contract, în momentul
constituirii depozitului. Depozitul la termen este remunerat la un nivel mai
ridicat, care să compenseze imobilizarea fondurilor depuse. Nivelul ratei
dobânzii este apropiat de cel al ratei
 dobânzii pe piaţa monetară, pentru o perioadă asemănătoare. Retragerea
sumei înainte de scadenţă se sancţionează printr-o pierdere de dobândă.
 Depozitele colaterale reprezintă sume depuse într-un cont în vederea
garantării unor obligaţii contractuale ale clientului: deschiderea de acreditive,
emiterea de scrisori de garanţie;
200
 Certficate de depozit reprezintă sume depuse într-un cont de tipul:
certificatelor de economii, carnetelor de economii;
Resursele atrase pot fi grupate, în funcţie de caracteristica funcţională, în
două categorii:
a) depozitele bancare sunt resurse atrase şi existente funcţional în
portofoliul băncii sub forma:
- conturilor de disponibilităţi, resursa cea mai ieftină, prin care se
derulează toate încasările şi plăţile clienţilor. Aceste resurse prizintă o
volatilitate ridicată, pentru atragerea clienţilor, îndeosebi a celor mari, banca
trebuind să reducă comisioanele şi să crească calitatea serviciilor oferite;
- depozitelor (conturi) de economii la vedere, care au un grad mare de
lichiditate, banca oferind dobânzi mici, aceste resurse având însă un grad mare
de volatilitate, adesea băncile restricţionând operaţiunile cu aceste conturi;
- depozitelor la termen, bonificate la dobânda pieţei, diferenţiat în
funcţie de perioada de maturizare. Un instrument specific al acestei resurse îl
reprezintă certificatele de depozit.
Depozitele pot fi delimitate şi în funcţie de subiecţii (clienţii) băncii în
două categorii:
- depozite cu amănuntul, cu persoanele fizice, care îmbracă toate cele
trei forme prezentate anterior;
- depozite cu ridicata, instituţionale, cu persoane juridice, care pot fi
guvernul sau administraţiile locale, agenţii economici industriali, comerciali şi
instituţiile financiare (bancare şi nebancare);
b) resurse atrase „nedepozit” sunt procurate de bancă în situaţii dificile,
disfuncţionale şi pot căpăta următoarele forme:
- împrumuturi de la Banca Centrală (credite de refinanţare), precum
credite de licitaţie, credite structurale, credite lombard (overdraft) etc.;
- împrumuturi pe piaţa interbancară, de la alte bănci, la care se apelează
în cazul unei crize acute de lichidităţi;
201
- vânzarea temporară a bonurilor de trezorerie, a obligaţiunilor
guvernamentale sau a altor hârtii de valoare din portofoliul băncii.
Determinarea costurilor diferitelor tipuri de resurse, care pot constitui
fonduri pentru bancă, impune luarea în considerare a influenţei fiecărei categorii
de resurse asupra riscurilor bancare de lichiditate, de rată a dobânzii, de
creditare, de insolvabilitate.

Deciziile băncii referitoare la depozite iau în considerare costurile relative

sau absolute cu dobânzile şi de tranzacţionare, stabilitatea sau volatilitatea
depozitelor, soldurile minime şi perioada de maturizare a depozitelor.
Obiectivele deciziilor vizează tipurile de depozite oferite, caracteristicile
depozitelor şi serviciilor asociate, procedurile şi instrumentele de operare,
tarifarea serviciilor şi relaţiile cu clienţii.
Costul depozitelor este influenţat de mixul tipurilor de depozit, de
volatilitatea nivelului depozitelor, de ratele plătite, de scadenţa depozitelor, în
general, de compoziţia, de structura depozitelor.
Managementul depozitelor clientelei bancare prezintă particularităţi, în
funcţie de caracteristicile subiecţilor deţinători de depozite bancare.
Caracteristicile acestor depozite sunt, în mod diferenţiat, următoarele:
- transferabilitatea la cerere;
- limitarea retragerilor;
- soldul minim;
- servicii de tranzacţii obişnuite, adesea servicii pachet;
- preţul sub forma unei taxe lunare;
- taxă la tranzacţie, adesea condiţionată de soldul minim;
- cheltuielile cu serviciile, incluzând toate costurile asociate procesării şi
realizării tranzacţiei.
Veniturile băncii din depozitele particulare sunt fi explicite, din serviciile
bancare plătibile sau din taxele de tranzacţionare, fie implicite, din câştigurile
202
obţinute prin investirea soldurile (acestea depinzând de media soldurilor şi de
rezervele minime obligatorii). Evident, plata serviciilor şi taxarea tranzacţiilor
vor influenţa comportamentul clienţilor şi veniturile viitoare ale băncilor.
Serviciile oferite de bănci se referă îndeosebi la operarea cecurilor (de
casă, certificate, de călătorie) sau a depozitelor sigure ( documente, hârtii de
valoare, bijuterii) dar şi la diverse servicii financiare (planificarea financiară,
brokeraj, servicii de asigurări şi investiţii).
Este necesar ca banca să ofere un minim de servicii de bază aferente
depozitelor, necesare încrederii şi confortului clientului, acest minim trebuind să
asigure trei nevoi fundamentale:
- un loc sigur şi accesibil pentru a păstra banii;
- un mod de a obţine numerar;
- o modalitate de a efectua plăţi.
Gestiunea eficientă a depozitelor implică segmentarea pieţei clienţilor,
adaptarea ofertei de depozite la nevoile acestora, precum şi adecvarea
comportamentului personalului bancar la cerinţele fiecărui segment de clientelă.
Identificarea tipurilor de clienţi, a nivelului şi calităţii serviciilor specifice
oferite este importantă în creşterea şi menţinerea profitabilităţii depozitelor
persoanelor fizice.
Depozitele agenţilor economici sunt însoţite de servicii de tranzacţionare,
de colectare şi distribuire, de transfer electronic, de investiţii sau schimb valutar.
Plata serviciilor se face fie prin compensarea soldului (ceea ce implică existenţa
unui sold minim), fie prin taxe explicite.
Depozitele instituţiilor publice, centrale sau locale, se realizează prin
trezorerie, clauzele constituirii şi funcţionării, precum şi cele referitoare la
servicii fiind caracteristice statutului acestor instituţii, îndeosebi riscurilor
asociate depozitelor.

203
 Depozitele altor instituţii financiare se referă la soldurile băncilor
corespondente care apar pe piaţa serviciilor interbancare. Serviciile asociate
cuprind:
- lichidarea cecurilor;
- consultaţii de management;
- participaţii la împrumut;
- păstrarea titlurilor de valoare.
Băncile mai oferă servicii băncilor mai mici, pe care acestea nu le pot
furniza, împrumutând adesea fonduri de la aceste bănci şi valorificându-le.
Controlul depozitelor se face în principal prin intermediul ratei dobânzii,
însă nivelul depozitelor trebuie corelat cu profitabilitatea plasamentelor, cu
oportunităţile de investiţii, cu conjunctura economică.
Mărimea depozitelor este determinată semnificativ şi de garantarea
acestora, îndeosebi de procentul de garantare, sau de mărimea absolută
garantată, şi în acest sens plafonarea garanţiei depozitelor poate genera dispersia
depozitelor, mărimea numărului de operaţiuni bancare şi diminuarea şanselor
băncii de a demara şi susţine afaceri mari.
Preţul serviciilor bancare şi costul depozitelor au mare importanţă,
datorită sensibilităţii tot mai mari la rata dobânzii a instrumentelor bancare,
pasive sau active, cât şi disponibilităţii costurilor de tranzacţie (ale conturilor de
tranzacţie purtătoare de dobândă). La stabilirea preţurilor produselor şi
serviciilor bancare se iau în considerare ratele dobânzii pe piaţă şi preţul
tranzacţiilor.
Strategiile de piaţă pentru certificatele de depozit (particulare şi
instituţionale) sunt dependente de ratele dobânzii la bonurile de trezorerie;
acestea din urmă prezentând un risc mai mic şi având lichiditate mai mare pot fi
folosite ca garanţii. Investitorii în certificate de depozit pot accepta să cumpere
pachete de certificate, care pot acoperi prin scadenţe o perioadă de câţiva ani,

204
structura pachetului cuprinzând, deci, certificate cu scadenţe diferite, în acest
sens investitorul putând realiza trei obiective:
- lichiditatea;
- profitabilitatea;
- siguranţa
Pe pieţele bancare consolidate operează şi alte instrumente de depozit,
purtătoare de dobândă, precum conturi de depozit pe piaţa monetară, ordine de
retragere negociabile, conturile de economii, care diferă de certificate prin
primele acordate, prin procedurile de modificare a preţului şi prin impactul
acestei modificări asupra preţului portofoliului de depozite (datorită întârzierilor
în perceperea modificării ratelor dobânzii pe piaţă şi a operării ajustărilor
necesare în cazul altor instrumente).
În prezent, practica bancară evidenţiază aspecte legate de poziţia
instituţiilor de credit vis a vis de riscurile activităţii bancare intâlnite pe o piaţă
aflată într-o permanentă schimbare care determină transformări la nivelul
intregii băncii.

205
 Capitolul 16. Strategia promovarii
produselor bancare
16.1. Promovarea produselor bancare

Activitatea de promovare a produselor bancare este supusă unor restricţii

cu caracter legislativ, tehnic, precum şi ca urmare a unui risc ridicat de copiere
din partea concurenţei. Ca urmare activitatea instituţiilor financiare, în această
privinţă, va fi direcţionată spre fidelizarea clienţilor prin adaptări şi
particularizări ale produselor.
Procesul de abordare a promovarii de noi produse bancare comportă următoarele
etape:
-GENERAREA IDEII
-EVALUAREA ŞI ANALIZA (AIDA)
-DEZVOLTAREA ŞI TESTAREA
-TESTAREA DE MARKETING
-ACTIVITATEA DE MARKETING
-EVALUARE POST-LANSARE
Generarea ideii – în mod normal organizaţiile financiare au un
departament de cercetare-dezvoltare a cărui sarcină principală este de a dezvolta
idei de produse şi servicii noi. Cu toate acestea, instituţiile financiare trebuie să
dea dovadă de deschidere faţă de ideile venite din partea angajaţilor proprii sau a
clienţilor, practica demonstrând că de foarte multe ori ideile de produse noi au
provenit din sursele menţionate.
În cadrul acestei etape, specialiştii de marketing vor trebui să decidă
asupra următoarelor aspecte:
206
􀂃 Există oportunitatea pătrunderii pe piaţă pentru produsul creat?
􀂃 Nivelul cererii potenţiale precum şi ponderea de piaţă ce va putea fi atinsă;
􀂃 Momentul optim pentru introducerea produsului;
􀂃 Influenţa ofertei concurenţilor;
􀂃 Existenţa capacităţii operaţionale pentru dezvoltarea produsului;
􀂃 Existenţa resurselor materiale pentru implementare;
􀂃 Existenţa legăturilor între dezvoltarea acestui produs şi obiectivele şi
imaginea instituţiei financiare;
􀂃 Respectarea cerinţelor legale prin dezvoltarea produsului;
􀂃 Existenţa criteriilor de raţionalitate economică, posibilitatea de a obţine
profit.
Dacă oricare din aceste aspecte menţionate este susceptibil de a genera un
răspuns negativ, trebuie analizate modalităţile de corectare a neajunsurilor
produsului dezvoltat, devenind necesară amânarea lansării acestuia până nu
există certitudine cu privire la potenţialul pe piaţă.
Dezvoltarea şi testarea reprezintă momentul în care instituţia financiară
poate testa potenţialul unui produs pe piaţă. Pentru aceasta, multe societăţi
financiare vor alege să discute produsul propus cu clienţii şi vor înregistra orice
feed-back venit din partea acestora.
Testul de marketing al produsului nu este foarte des folosit în sfera
serviciilor financiar-bancare deoarece:
􀂃 Poate fi la fel de costisitor precum lansarea propriu-zisă a produsului;
􀂃 Serviciul poate fi o copie a unuia deja oferit de concurenţi, astfel încât nu are
nevoie de testare;
􀂃 Cercetarea a stabilit deja valoarea beneficiilor produsului aduse clientului;
􀂃 Este foarte dificil să creezi pentru testare condiţii clare de piaţă;
􀂃 Timpul necesar pentru realizarea testării ar putea permite concurenţilor să
imite sau să lanseze produse similare.

207
 Activitatea de marketing – se referă la totalitatea acţiunilor de
conştientizare a pieţei în privinţa produsului şi a beneficiilor pe care le oferă.
Evaluare post-lansare – odată ce produsul a fost lansat pe piaţă, activitatea
societăţii financiare trebuie să fie direcţionată spre revizuirea aspectelor privind
progresul şi succesul produsului financiar.
16.2. Ciclul de viaţă a produselor financiare
Datorită dinamicii de pe piaţă, concretizată în special prin concurenţă
ridicată şi dezvoltarea unor noi tehnologii, şi în domeniul produselor şi
serviciilor financiare este important să se studieze oportunitatea ofertei şi nivelul
vânzărilor din produse. Astfel, apare necesitatea revizuirii produselor în legătură
cu stadiile din ciclul de viaţă.
Faza de dezvoltare şi lansare este una din cele mai costisitoare datorită
creşterii lente a volumului de vânzări. În această fază, atenţia va fi acordată unei
promovări intense pentru a se asigura o acceptabilitate ridicată a produsului. O
condiţie importantă a succesului rămâne în această fază introducerea lor rapidă
pe piaţă deoarece pot fi uşor copiate de către concurenţă.
Faza de creştere se caracterizează printr-o dezvoltare a vânzărilor,
stabilizare a costurilor, produsul începând să devină profitabil. Dacă în această
fază se observă o copiere accentuată din partea concurenţilor, trebuie găsite
modalităţi de accelerare a creşterii pentru realizarea unei poziţionări cât mai
bune pe piaţă. De asemenea, tot în acest stadiu, poate fi introdusă lărgirea
serviciului prin explorarea de noi pieţe ţintă, precum şi utilizarea de noi canale
de distribuţie.
constant şi în plus produsul este deja bine cunoscut pe piaţă. În acest stadiu este
important să se menţină ponderea de piaţă şi pentru aceasta cei care lucrează în
departamentul de marketing trebuie să se preocupe de:
􀂃 Posibilităţile de îmbunătăţire a produsului financiar;
􀂃 Necesitatea reducerii preţului;
􀂃 Identificarea unor noi segmente de piaţă prin reproiectarea produsului;
208
􀂃 Posibilităţile de susţinere a schimbărilor necesare prin acţiuni de promovare.
În stadiul de declin al serviciului, vânzările încep să scadă şi trebuie luate decizii
în privinţa retragerii sau menţinerii serviciului până când acesta dispare în mod
firesc.
16.3. Planificarea unei campanii promoţionale
În vederea realizării unei campanii de succes, aceasta trebuie să urmeze o
planificare riguroasă. Etapele ce trebuie astfel parcurse sunt:
􀂃 Identificarea audienţei ţintă;
􀂃 Stabilirea obiectivelor campaniei de promovare;
􀂃 Proiectarea unui mesaj potrivit;
􀂃 Selectarea canalelor şi/sau a mediilor de comunicare ce vor fi folosite pentru
transmiterea mesajului;
􀂃 Stabilirea bugetului promoţional;
􀂃 Alegerea mixului promoţional;
􀂃 Evaluarea eficienţei promovării.
În etapa de identificare a audienţei ţintă instituţiile financiare trebuie să
definească grupurile ţintă de adresanţi în baza segmentării pieţei.
Stabilirea obiectivelor campaniei de promovare vizează definirea răspunsului
aşteptat din partea clienţilor. Firesc, orice organizaţiefinanciară doreşte
încheierea unei tranzacţii, dar acest lucru este doar rezultatul final al unui lung
proces decizional din partea clienţilor.
Ca urmare, o campanie de marketing este concepută pentru obţinerea mai
multor răspunsuri din partea audienţei ţintă. Astfel, ea trebuie să fie: cognitivă,
afectivă şi comportamentală.
În analiza obiectivelor există mai multe modele de analiză care urmăresc
identificarea stadiilor răspunsului consumatorului. Dintre acestea modelul AIDA
surprinde cel mai bine stadiile menţionate în comportamentul consumatorului.
STADII MODELUL AIDA

209
 Stadiul cognitiv – se conştientizează şi Atenţie – captarea atenţiei auditoriului
cunosc produsele financiare de către
ţinta vizată
Stadiul afectiv – se manifestă interes Interes – stârnirea interesului pentru
prezumând o satisfacţie, mulţumire produsele şi serviciile promovate
sau preferinţă Dorinţă – promovarea dorinţei de
achiziţionare a acestor produse
Stadiul comportamental – se generează Acţiune – declanşarea acţiunilor
acţiuni cu rezultatul sperat al unei concrete în vederea achiziţionării
vânzări produselor
Proiectarea mesajului vizează crearea unui mesaj potrivit pentru
activitatea de promovare. Acest proces implică parcurgerea unor etape
referitoare la:
􀂃 Conţinutul mesajului
􀂃 Structura mesajului;
􀂃 Formatul mesajului;
􀂃 Sursa mesajului.
Această parte a procesului de planificare a unei campanii este preluată, de
obicei, de agenţii specializate în creaţie publicitară.
Selectarea canalelor de comunicare pentru transmiterea mesajului are ca
scop identificarea celui mai potrivit canal pentru transmiterea mesajului. Aceasta
include: suportul tipărit, componenta mass-media, reclama şi vânzarea
promoţională.
Stabilirea bugetului promoţional reprezintă o fază sensibilă a procesului
de planificare a unei campanii, deoarece de alocarea optimă a resurselor depinde
în mod covârşitor succesul campaniei desfăşurate.
diverselor instrumente de promovare cu scopul de a alege cea mai bună
modalitate de a atinge audienţa ţintă cu un nivel de cheltuieli optim.

210
 Evaluarea eficienţei promovării se realizează cu scopul de a aprecia
succesul fiecărei campanii.
Modalităţile concrete de realizare sunt:
- Pretestarea şi testarea campaniei - modalităţi prin care se încearcă să se
prevadă succesul posibil al campaniei şi să corecteze orice neajuns al acesteia.
- Post-testarea – implică analize detaliate realizate prin compararea vânzărilor
înainte şi după campanie, corelate cu motivaţiile existente pentru orice evoluţie.
16.4. Instrumente promoţionale
 Publicitatea
În funcţie de obiect, publicitatea poate fi:
􀂃 Publicitate instituţională – are ca obiectiv crearea unei atitudini favorabile şi
de ataşament a clienţilor faţă de bancă.
􀂃 Publicitate de marcă – axată pe evidenţierea mărcii sub care un produs este
oferit pe piaţă.
􀂃 Publicitate de produs – urmăreşte cunoaşterea sau stimularea cererii pentru
produsele sau serviciile oferite de instituţia financiară.

Obiectivele publicităţii se clasifică astfel:

􀂃 Publicitate de informare – utilizată în special când se lansează pe piaţă o
nouă categorie de produse şi servicii.
􀂃 Publicitatea de convingere – devine importantă odată cu intensificarea
concurenţei.
􀂃 Publicitatea comparativă – se compară direct sau indirect produsele cu cele
ale altei societăţi financiare.
Alegerea mediilor de comunicare reprezintă o problemă cheie în
realizarea unei acţiuni publicitare de succes, iar opţiunea între diversele medii
externe de comunicare şi cele din interiorul activităţii depinde de:

211
 buget, audienţa vizată şi obiectivele stabilite. Ca urmare, variantele
disponibile de medii de comunicare sunt: televiziune, radio, cinematograf, presă,
panouri publicitare.
Utilizarea televiziunii ca mediu de comunicare prezintă următoarele
avantaje:
 Creează un impact puternic datorită folosirii imaginii, sunetului, culorii şi
mişcării;
 Costurile sunt relativ mici raportate la numărul de adresanţi.
 Cu toate acestea nu trebuie neglijate nici dezavantajele:
 Preţ total de cost ridicat;
 Lipsa controlului în ceea ce priveşte selectivitatea recepţionării mesajului
şi ca urmare, neatingerea audienţei ţintă.
 Reclamele sunt grupate în calup, într-un timp limitat, succesiunea lor fiind
rapidă ceea ce face ca mesajul să poată fi pierdut;
 Concurenţa mare pentru difuzarea reclamelor la ore de vârf;
 Nu există control în ceea ce priveşte reclama concurenţilor, putând să
existe programări succesive;
 Telespectatorii pot să nu urmărească reclama;
 Spotul publicitar necesită o perioadă considerabilă de timp pentru
realizare şi programare în avans;
 Mesajul trebuie să fie scurt şi percutant, ceea ce face imposibilă
transmiterea unor mesaje complexe.
 Cu toate că dezavantajele depăşesc numeric avantajele, televiziunea
reprezintă o formă populară de publicitate şi experienţa a arătat că
avantajele prevalează asupra dezavantajelor.
Utilizarea radioului prezintă o serie de avantaje cum ar fi:
 Cost relativ redus;
 Producţie relativ simplă a spoturilor publicitare;

212
  Mesajul se poate transmite atât pe plan naţional cât şi local;
 Are o acoperire largă în ceea ce priveşte audienţa.
Dezavantajele sunt similare celor existente în cazul televiziunii:
 Nu există control în ceea ce priveşte reclama concurenţilor, putând să
existe programări succesive;
 Radioascultătorii pot să nu asculte reclama;
 Anunţul trebuie să fie scurt şi percutant ceea ce face imposibilă
transmiterea unor mesaje complexe.
Câteva din avantajele şi dezavantajele utilizării televiziunii şi radioului pot fi
regăsite şi în folosirea cinematografului pentru reclamă. Există totuşi şi alte
avantaje care trebuie luate în considerare:
 Publicul din cinematograf constituie o audienţă captivă;
 În România, cinematografele sunt poziţionate în zonele urbane ceea ce
permite o mai bună selectare a audienţei ţintă.
Presa constituie un mijloc important de publicitate şi în funcţie de
utilizarea ziarelor sau revistelor putem identifica avantaje şi dezavantaje
distincte. Astfel, referitor la avantajele utilizării ziarelor ca mijloc de publicitate
menţionăm următoarele:
 Ziarele au caracter naţional sau local deci pot atinge audienţe ţintă specifice;
 Au caracter semi-permanent;
 Reclama poate fi mai detaliată decât în alte cazuri;
 Există ziare cu un anumit profil, ceea ce le determină o audienţă bine
definită, oferindu-se şansa pentru atingerea unei pieţe ţintă mai bine
individualizată.
De asemenea, dezavantajele folosirii ziarelor sunt următoarele:
 Reclama poate să nu fie citită ;
 Poate avea un impact mai mic decât televiziunea;
 Poate fi costisitor;

213
 Calitatea hârtiei poate avea impact asupra calităţii generale a ziarului şi implicit
a reclamei.
Referitor la specificul utilizării revistelor ca mijloc de publicitate, dintre
avantajele particulare folosirii acestui mijloc menţionăm:
 Revistele pot concentra într-un grad înalt reclama pentru o anumită audienţă;
 Revistele au o durată de viaţă mai lungă decât cea a ziarelor;
 Calitatea imprimării permite utilizarea culorilor.
Există, în plus, şi un dezavantaj al utilizării revistelor şi anume, costul
relativ mai ridicat, datorită pieţei selective a revistelor.
Publicitatea prin panouri exterioare sunt avantajoase datorită vizibilităţii
ridicate, a caracterului semi-permanent, a elementelor de grafică, fiind folosite
pentru suplimentarea întregii campanii de promovare.
 Vânzarea personală
Acest instrument promoţional prezintă avantajul unui contact direct cu clienţii
potenţiali ceea ce dă posibilitatea înţelegerii nevoilor concrete pe care aceştia le
au, permiţându-se în acest fel o personalizare ridicată a produselor.
Dezavantajele utilizării vânzării personale sunt legate de dificultatea realizării
unor baze de date exacte cu clienţi şi a accesului dificil la informaţii.
Cu toate acestea în S.U.A. şi Europa de Vest, datorită eficienţei metodei,
vânzarea personală este folosită pe scară largă în promovarea serviciilor
financiar-bancare.
 Vânzările promoţionale
Vânzările promoţionale sunt definite ca activităţi de marketing ce presupun
folosirea unor mijloace şi tehnici de stimulare, impulsionare şi creştere a
vânzărilor de produse şi servicii financiare.
Obiectivele acestor campanii publicitare sunt similare campaniilor
publicitare. Ele pot fi:
 Creşterea venitului, prin intensificarea interesului clientului faţă de
organizaţie;
214
 Atragerea de noi clienţi;
 Încurajarea clienţilor existenţi pentru folosirea mai multor servicii;
 Neutralizarea acţiunilor concurenţilor;
 Lansarea unui nou produs.
Ca urmare, acţiunile de vânzări promoţionale pot fi direcţionate către:
 Clienţii existenţi;
 Clienţii concurenţilor;
 Persoane care nu folosesc în mod curent produse şi servicii
financiar-bancare.
 Relaţiile publice
Relaţiile publice folosesc o diversitate de instrumente pentru crearea şi
accentuarea imaginii pozitive a organizaţiei financiare, pentru crearea de relaţii
constructive cu clienţii, furnizorii şi alte organisme interesate.
Principalele obiective ale relaţiilor publice sunt:
 Asigurarea unei bune publicităţi pentru organizaţie;

 Construirea unei imagini de ansamblu puternice;

 Manevrarea oricăror zvonuri sau publicităţi adverse;
 Influenţarea anumitor grupuri ţintă;
 Asistenţa la lansarea noilor produse;
Ca urmare a nevoii de implementare a acestor obiective, personalul de
relaţii publice va răspunde de:
 Relaţiile cu presa;
 Publicitatea produsului;
 Comunicaţiile globale.
 Sponsorizarea
Sponsorizarea este o formă suplimentară prin care organizaţiile financiare
pot comunica cu potenţialii clienţi.
Principalele obiective ale sponsorizării sunt:
215
 Accentuarea conştientizării colective a numelui şi activităţii instituţiei
financiare;
 Asigurarea atenţiei mass-media;
 Implicarea comunităţii;
 Conştientizarea noului produs;
 Crearea bunăvoinţei publicului;
 Impulsionarea vânzărilor;
 Contraatacarea publicităţii adverse;
 Identificarea instituţiei financiare cu un anumit segment.

16.5. Managementul distribuție operațiunilor bancare

Primul contact pe care îl are managerul de produse și servicii bancare este
de „front office”.
Front office este un termen care se referă la afaceri departamentele unei
instituții de credit care vin în contact cu clienții, inclusiv de marketing, vanzari,
și departamente de servicii. Este foarte important faptul cum managerul de
active și pasive bancare dezvoltă canalele de distribuție.
Canalul de distribuţie reprezintă mijlocul prin care un produs sau serviciu
financiar devine disponibil şi ajunge la client.
Personalul implicat în activitatea de creditare trebuie să aibă mereu ca
obiectiv selectarea acelor canale de distribuţie care aduc produsul cât mai
aproape de clienţii vizaţi, asigurând acestora cea mai mare accesabilitate.
Reţeaua sucursalelor este cel mai utilizat mijloc de distribuţie a
produselor şi serviciilor financiare. Pentru optimizarea proceselor de prestarea a
produselor şi serviciilor financiare, responsabilii cu activitatea de marketing
trebuie să identifice optimul în ceea ce priveşte extinderea reţelei, precum şi
modalităţi de organizare eficientă a personalului de contact.

216
 Modalităţile concrete prin care băncile caută să-şi îmbunătăţească, în mod
continuu, canalele de distribuţie din sucursale, cuprind strategii precum cele
enumerate:
􀂃 Program de lucru prelungit;
􀂃 Centralizarea activităţii din „back-office” pentru a permite personalului să
petreacă mai mult timp în relaţia cu clienţii;
􀂃 Instruirea personalului pentru a pune în valoare vânzările;
􀂃 Îmbunătăţirea sucursalelor cheie pentru proiectarea unei imagini de
ansamblu bune;
􀂃 Adoptarea unei abordări segmentate pentru sectorul retail şi corporate;
􀂃 Reducerea timpilor de aşteptare la ghişee;
􀂃 Disponibilizarea accesului clienţilor la orice unitate pentru efectuarea
operaţiunilor financiare indiferent de sucursala la care şi-au deschis contul.
Bancomatele sau ATM-urile (Automatic Teller Machine) reprezintă un
mijloc modern de distribuţie a produselor şi serviciilor bancare care a apărut ca
urmare a dezvoltărilor tehnologice şi a cererii din partea clienţilor pentru servicii
cu acces rapid.
Rolul acestor echipamente tehnologice în sfera marketingului este extinsă
prin faptul că pe ecranele bancomatelor pot apărea mesaje de marketing, lucru
foarte util pentru promovarea serviciilor noi sau a celor existente.
EFTPOS (Electronic Funds Transfer at Point of Sale) cunoscut în limbajul
curent sub denumirea de POS reprezintă, de asemenea, un mijloc modern prin
care se disponibilizează clienţilor servicii financiare pentru plata prin card a
cumpărăturilor direct la comercianţi.
În grupa canalelor particulare de distribuţie a produselor şi serviciilor
bancare includem şi Electronic Banking. Aceasta este o modalitate accesibilă
clienţilor care dispun de un calculator personal şi o conexiune la Internet, în aşa
fel încât, în baza unui cod de utilizator şi a unei parole, clientul poate efectua
diverse operaţiuni fără a fi necesară deplasarea la sediul băncii.
217
 Capitolul 17. Prudenţa în
managementul activelor activelor si
pasivelor bancare
17.1. Indicatorii de prudent a bancara

Regulile de prudenţă bancară se exprimă de cele mai multe ori pe baza unor
raporturi (indicatori) care au ca sferă de cuprindere cele mai reprezentative
aspecte ale gestiunii bancare. Pentru ţările membre U.E. prudenţa bancară se
poate determina cu ajutorul următoarelor raporturi:
- raportul de solvabilitate europeană
- coeficientul de lichiditate
- coeficientul fondurilor proprii şi al resurselor permanente
- divizarea riscurilor

o Raportul de solvabilitate europeană

RSE este cel mai cunoscut indicator de prudenţă bancară şi are drept scop
să garanteze capacitatea băncilor de a face faţă falimentelor debitorilor. Rata de
solvabilitate se calculează ca raport între fondurile proprii şi total active
bilanţiere şi extrabilanţiere ponderate cu un coeficient de risc.
Fondurile proprii se grupează în:

218
- fonduri proprii de bază → care cuprinde capitalul, rezervele şi
fondurile pentru riscuri bancare generale
- fonduri complementare → rezerve din reevaluări, subvenţii
rambursabile şi datorii subordonate cu durată nedeterminată (emisiune de titluri
cu durată nedeterminată) la care se adaugă alte datorii subordonate (titluri emise
pe perioade de cel puţin 5 ani)
Numitorul raportului reflectă angajamentele băncii ponderate cu gradul de
risc al cărui nivel variază între 100% (creditele acordate clienţilor) şi 0%
(creanţele asupra statelor).

o Coeficientul de lichiditate
Acest coeficient este impus tuturor băncilor care sunt obligate să respecte
un raport egal cu cel puţin 100%, între elementele de activ şi cele de pasiv
considerate exigibile pe termen scurt (în termen de o lună).
Relaţia de calcul a coeficientului de lichiditate se calculează ca raportul
între total active ponderate şi total pasive ponderate de unde rezultă că
plasamentele (activele) şi resursele (pasivele) trebuie ponderate în funcţie de
gradul de lichiditate şi de exigibilitate. Coeficientul de ponderare variază între
100% şi 25%.

o Coeficientul fondurilor proprii şi al resurselor permanente

Calculul acestui indicator are drept scop să împiedice creşterea excesivă a
riscului de transformare, limitând posibilităţile de finanţare ale beneficiarilor pe
o perioadă mai mare de 5 ani, pe baza resurselor monetare.
Coeficientul se calculează ca raport între resursele pe termen lung şi
utilizările pe termen lung înmulţit cu o 100.
Normele europene prevăd ca acest raport să fie de 60%, adică totalul
resurselor pe termen lung trebuie să reprezinte cel puţin 60% din totalul
plasamentelor pe termen lung.
219
o Divizarea riscurilor
Divizarea riscurilor vizează două aspecte: supravegherea marilor riscuri şi
regimul participaţiilor.
În privinţa supravegherii marilor riscuri, normele europene prevăd ca suma
împrumuturilor de orice natură acordate unui singur client să nu depăşească
nivelul d e25% din fondurile proprii nete ale băncii (acest nivel a fost stabilit la
1 ianuarie 1999, până atunci acest nivel fiind de 40%). În România, expunerea
maximă faţă de un singur debitor nu poate depăşi 20% din fondurile proprii. De
asemenea, normele europene mai prevăd ca suma totală a expunerilor pe toţi
clienţii nu poate depăşi de 8 ori nivelul fondurilor proprii.
În privinţa regimului participaţiilor, prevederile menţionează că nici o
participaţie nu trebuie să depăşească 15% din valoarea fondurilor proprii iar
valoarea totală a participaţiilor nu trebuie să depăşească 60% din valoarea
fondurilor proprii. În România băncile nu pot investi în titlurile emise de
societăţi mai mult de 10% din fondurile proprii ale băncii, iar valoarea
participaţiilor nu poate depăşi 50% din fondurile proprii.

17.2. Indicatorii performanţei bancare

Băncile desfăşoară în principal trei tipuri de activităţi:

1.-de intermediere → de moblizare de resurse şi de plasare a acestora îndeosebi
în titluri şi credite
2.-de piaţă → concretizare în operaţiuni asupra titlurilor financiare primare şi
derivate
3.-prestări de operaţiuni extrabilanţiere
Toate aceste operaţiuni se reflectă în bilanţ şi în afara acestuia, şi de
asemenea toate aceste operaţiuni sunt generatoare de venituri şi cheltuieli
reflectate în contul de profit şi pierdere.
220
 Profitul reprezintă scopul final al băncilor comerciale (ca intermediari
financiari), acestea ţinând cont în activitatea lor de:
 modalităţile de procurare a resurselor;
 utilizarea acestor resurse prin acordarea de credite;
 riscurile posibile.

Profitul reprezintă o sumă în expresie absolută şi îmbracă forma:

 Profitului brut
 Profitului net (determinat după plata impozitelor) şi se calculează
astfel :

Venituri din dobânzi

- Cheltuieli cu
dobânzile
= Venituri nete
- Alte cheltuieli
= Profit brut
- Impozit pe profit
= Profit net

Indicatorii de performanţă bancară (de profitabilitate) rezultă din datele contabile:

bilanţ şi contul de profit şi pierdere şi sunt reprezentaţi de:
 Marja netă a dobânzii (net interest margin-NIM) sau rata veniturilor
din dobânzi, exprimă veniturile nete din dobânzi rezultate din activele purtătoare
de dobândă, calculându-se pe baza relaţiei:

221
RV 
Venit net din dobânzi
 100 RV - marja netă a dobânzii
Active valorificate Venit net din dobânzi=Dobânzi
încasate – Dobânzi plătite
Active valorificate = Total activ –
Active nevalorificate (casa, active fixe Active valorificate - active
şi obiecte de inventar, decontări şi purtătoare de dobândă
debitori, alte active fixe)

În general, marja netă din dobânzi variază între 5-7%. O marjă scăzută
este expresia unor cheltuieli mari cu dobânzile dar şi o atitudine mai prudentă a
băncii, ducând la venituri din dobânzi mai mici. O marjă ridicată este expresia
succeselor în managementul activelor şi pasivelor (o activitate profitabilă), dar
poate fi şi expresia unui plasament în active foarte riscante, ducând la un venit
net din dobânzi mai mare. O marjă constantă arată că banca are dificultăţi în
obţinerea profitului.
 Rata profitului sau marja netă, se calculează ca raport procentual între
profitul net şi veniturile totale, astfel:
Pr ofit net
RP   100
Venituri totale RP - rata profitului

Veniturile totale cuprind veniturile din dobânzi cât şi alte venituri, cum sunt
veniturile din comisioane sau activităţi de consultanţă.
Banca este cu atât mai profitabilă cu cât rata profitului este mai mare.
Mărimea acestui indicator depinde de presiunea fiscală, de gradul de concurenţă
din sistemul financiar-bancar şi de eficienţa activităţii băncii.
 Rata utilizării activelor, calculată ca raport între totalul veniturilor şi
totalul activelor, caracterizează capacitatea băncilor de a genera venit. Nivelul
acestui indicator depinde de structura activelor bancare şi de remunerarea
plasamentelor, în general situându-se între 10-12%.

222
 Venituri totale
RUA   100
Active totale RUA - rata utilizării activelor

Veniturile cuprind atât venituri din dobânzi cât şi venituri nelegate de

dobânzi (venituri din taxe şi comisioane). În general, băncile din ţările
dezvoltate urmăresc majorarea raportului dintre veniturile nelegate de dobânzi şi
active, orientându-se spre creşterea veniturilor din comisioane şi taxe, încercând
să menţină la un nivel cât mai stabil raportul dintre veniturile din dobânzi şi
totalul activelor.
Mărimea acestui indicator depinde de nivelul dobânzii pe piaţă şi de structura
activelor bancare, maximizarea realizându-se prin creşterea ponderii activelor
care aduc cele mai mari venituri. Aceste active sunt însă şi cele mai riscante, iar
creşterea ponderii lor determină creşterea riscului bancar.
 Rata rentabilităţii economice (ROA – return on assets), arată efectul
capacităţii manageriale de a utiliza resursele financiare şi reale ale băncii în
scopul obţinerii de profit. Se calculează ca raport între profitul net şi total active.
Pr ofit net
ROA   100
Active totale ROA - rata rentabilităţii economice

Un trend în scădere al acestei rate arată că banca este în dificultate. Un trend

în creştere este expresia unor rezultate pozitive dar poate fi şi expresia asumării
unui risc excesiv de către bancă.
În ţările dezvoltate, mărimea tipică a acestui indicator variază între 1%-2%.
 Rata rentabilităţii financiare (ROE - return on equity), arată, pentru
acţionari, efectul angajării lor în activitatea bancară. Reprezintă deci, procentual,
profitul adus de o unitate monetară de capital, formula fiind:
Pr ofit net
ROE   100
Capital propriu ROE - rata rentabilităţii financiare

223
 Este de dorit ca această rată să depăşească rata dobânzii pe piaţă pentru a
face atractive acţiunile băncii şi pentru a duce la creşterea cursului lor bursier.
Mărimea tipică a acestei rate în ţările dezvoltate este de aproximativ 15-
20%.
 Efectul de pârghie sau efectul de levier este un indicator de mare
expresivitate pentru analiza efectuată la nivel de bancă, arătând gradul în care
utilizarea unor resurse suplimentare duce la creşterea rentabilităţii capitalului
propriu (rentabilitatea financiară).
Active totale
L
Capital propriu L- efectul de levier

Cu cât ponderea capitalului în totalul pasivelor bancare este mai mare, cu

atât banca se bazează mai puţin pe resurse atrase, astfel încât riscul bancar şi
efectul de pîrghie vor fi mai mici şi invers.
În general, efectul de levier are valori mai mari de 10.
Se remarcă următoarele corelaţii între indicatorii prezentaţi:
RP -rata profitului
RP  RUA  ROA RUA - rata utilizării activelor
ROA - rata rentabilităţii economice

ROA - rata rentabilităţii economice

ROA  L  ROE L-efectul de levier
ROE - rata rentabilităţii financiare

Alţi indicatori calculaţi:

 Randamentul creditelor se determină ca raport între dobânda încasată
de la clientelă şi suma creditelor. Un randament ridicat poate fi expresia unui
portofoliu de credite riscante.
Dobânda încasata de la clientela
RC   100
Suma creditelor RC - randamentul creditelor

224
  Costul depozitelor se defineşte ca raport între cheltuielile cu dobânzile
şi suma depozitelor. O rată ridicată a acestui indicator poate indica probleme de
lichiditate.
Cheltuieli cu dobânzile
CD   100
Suma depozitelo r CD - costul depozitelor

17.3. Importanța „rezervei minime obligatorii” în managementul

activelor și pasivelor bancare

1) Definiţie şi scop.
Rezervele minime reprezintă o obligaţie de utilizare a monedei băncii centrale şi
are drept scop principal acela de a permite autorităţii monetare să acţioneze
asupra creaţiei monetare prin influenţarea comportamentului băncilor în materie
de credite.
2) Remunerarea rezervei minime obligatorii
În general rezervele minime nu sunt remunerate, dar în puţine ţări (inclusiv
România) ele sunt remunerate dar la o rată sub nivelul pieţei. În caz contrar
efectul acestui instrument s-ar diminua foarte mult întrucât s-ar produce o
majorare a rezervelor fără ca Banca Centrală să majoreze oferta de monedă, care
în ultimă instanţă va avea ca efect o creştere puternică a ratei dobânzii.
3) Baza calcul
În unele ţări unde se utilizează cu prioritate agregate monetare mai restrânse,
baza de calcul este dată de mărimea depozitelor atrase de la clienţi. În alte ţări în
care cu prioritate se utilizează agregate monetare mai complexe baza de calcul
este reprezentată de totalitatea resurselor atrase de bănci.
4) Rata de rezervă minimă obligatorie
225
Există două situaţii :
- în unele ţări se aplică rate diferite în funcţie de scadenţa depozitelor
luate ca bază de calcul
- în alte ţări se aplică o rată unică
5) Mod de constituire
Există două tehnici, şi anume : tehnica rezervelor decalate şi tehnica rezervelor
instantanee sau actuale.
Distincţia dintre cele două constă în momentul şi perioada de formare, respectiv
după cum rezervele sunt constituite în aceeaşi lună sau trimestru în care băncile
sunt creditate.
În primul caz, băncile îşi pot constitui rezerve cu un decalaj care ajunge până la
50 de zile faţă de data de referinţă.
În al doilea caz băncile trebuie să cunoască precis nivelul creditelor acordate
ceea ce implică obligaţia programării riguroase a acordării acestora. În cazul
unor eventuale greşeli de programare, respectivele bănci vor avea la sfârşitul
perioadei obligaţia constituirii de rezerve mai mare fapt ce va antrena şi costuri
mai mari.
6) Semnificația rezervelor minime obligatorii
Politica rezervelor minime obligă băncile să constituie la Banca Centrală în
conturi remunerate sau slab remunerate o cotă minimă din resursele atrase. Cu
cât rezervele sunt mai mari cu atât ele sunt mai constrângătoare pentru bănci.
Avem două situaţii :
a) dacă se manifestă o creştere a ratei rezervelor obligatorii atunci nevoile
băncilor în monedă centrală se majorează deoarece ele trebuie să mărească suma
rezervelor deţinute în conturi la Banca Centrală. Se reduce astfel lichiditatea
băncilor ceea ce poate antrena probleme de trezorerie. Drept urmare băncile vor
fi obligate să apeleze la refinanţare de la Banca Centrală prin intermediul pieţei
monetare.

226
b) dacă scade rata rezervei minime atunci şi rezervele băncilor în moneda
centrală se vor diminua, crescând lichiditatea acestora permiţându-le să facă faţă
nevoilor de monedă centrală rezultate din activitatea curentă.
În concluzie: în funcţie de scopul urmărit Banca Centrală modifică nivelul
rezervelor minime obligatorii şi anume :
- dacă urmăreşte o reducere a lichidităţilor, a excesului de masă monetară
din circulaţie şi a volumului creditelor majorează rata rezervei minime
obligatorii.
- dacă promovează o politică monetară expansionistă de sporire a
creditelor va proceda la diminuarea nivelului ratei de rezervă minimă.
Banca Naţională a României asigură supravegherea prudenţială a
instituţiilor de credit, persoane juridice române, inclusiv a sucursalelor acestora
înfiinţate în alte state membre ori în state terţe, prin stabilirea unor norme şi
indicatori de prudenţă bancară şi urmărirea respectării acestora şi a altor cerinţe
prevăzute de lege şi de reglementările aplicabile, atât la nivel individual, cât şi la
nivel consolidat sau subconsolidat, după caz, în vederea prevenirii şi limitării
riscurilor specifice activităţii bancare.

Bibliografie selectiva

o Bran P., Economica valorii, Ed. ASE, Bucureşti, 2008

o S. Cernea , Economie monetară şi financiară, Ed. Mirton, Timişoara, 2007;
o D. Constantinescu , Management bancar , suport de curs Ed. Bren, Bucureşti, 2004
o C. Bogdan, International banking, Ed. CH Beck Bucureşti, 2011
o Nicolae Danilă, Lucian Claudiu Anghel, Florin E. Sinca, Retail Banking,
Produse și servicii bancare retail, Ed. Economica, Bucureşti, 2012
o N. Dănilă ,Berea A.O.“Management bancar-fundamente şi orientări”,
Ed. “Economică”, Bucureşti,2002;
o L. Croitoru, Politica monetară: Ipostaze neconvenționale, Ed. Curtea Veche,
Bucureşti, 2012;
o Gust M., Vechiu C., “Management bancar”, Piteşti, Ed. “Independ. economică”, 2003.
o C.Rotaru . “Managementul performanţei bancare ”, Ed. “Expert”, Bucureşti ,2006.
o S. Lăzărescu – Poilitici şi tehnici bancare, Ed. ASE, Bucureşti, 2004
o S. Lăzărescu, B. Moinescu, I. Pocan, M. Turcanu – Managementul riscului si
masurarea performantelor bancare – Suport de curs , ASE, 2004

227
o L.I. Medar, Contabilitatea instituțiilor de credit- tratat de contabilitate bancară, Ed.
Academica Brâncuși, Târgu-Jiu, 2011
o Turliuc V., Cocriş V., Monedă şi credit, Ed. Polirom, Iaşi, 2007
o Legislaţie financiar-bancară (legi, norme, regulamente) emisă de BNR și MF,
publicate în Monitorul Oficial 2006-2012
o BNR, Rapoarte anuale 2009-2011
www.euribor.org
www.ecb.int
www.bnr.ro
www.euribor.org

www.ecb.int

www.bnro.ro

228