Sunteți pe pagina 1din 10

Ministerul Educației al Republicii Moldova

Academia de Studii Economice din Moldova

Catedra
“Contabilitate”

Studiu Individual
la “Istoria Gîndirii economice”
Tema ,, Concepțiile economice ale keynisismului„

Elaborat : Osipov Diana con 172FR

Chişinau-2018

1
Cuprins

1.Introducere..........................................................................................................................2
2. Keynisismul.......................................................................................................................4
3. Deficitele bugetare şi datoria publică în viziunea keynesienilor.......................................5
4. Critica teoriei economice keynesiene................................................................................6
5.Concluzie............................................................................................................................7
6.Bibleografie........................................................................................................................9

2
1.INTRODUCERE

John Maynard Keynes este, cu siguranţă, unul dintre cei mai mari economişti din
întreaga istorie economică. Cu The General Theory of Employment, Interest and Money
(1936), Keynes a revoluţionat ştiinţa economiei. O nouă paradigmă se afirmă în această
lucrare, care a exercitat o mare influenţă în secolul al XX-lea, deoarece a schimbat
modalitatea în care lumea considera economia şi rolul guvernului în societate. Fiul
economistului şi logicianului John Neville Keynes, John Maynard Keynes a fost educat în
şcoli britanice de elită – Eton şi apoi King’s College din Cambridge. O mare oportunitate
pentru viitoarea sa carieră de economist o constituie slujba pe care a avut-o între 1914-
1918 la Trezoreria Britanică.

Problema care l-a preocupat în principal atunci a fost modalitatea de finanţare a


economiei britanice pe timp de război. Deoarece a excelat în ceea ce a făcut, şi-a câştigat
dreptul de a însoţi delegaţia britanică la Conferinţa de Pace de la Versailles în 1918.
Keynes a fost îngrozit de natura vindicativă a acordului de pace şi s-a opus nivelului
ridicat al despăgubirilor de război ce urmau a fi suportate de către Germania. S-a retras de
la negocieri înainte de semnarea Tratatului de Pace şi a publicat The Economic
Consequences of the Peace (1920), denunţând condiţiile lipsite de temei ale Tratatului. Din
acest moment, Keynes devine o persoană publică de mare autoritate internă şi
internaţională şi va fi mereu implicat în controversele timpului său pe teme economice. În
perioada următoare se dedică profesoratului, ocupându-şi cu mândrie catedra de la
Cambrigde, iar în 1921 publică A Treatise on Probability, la care lucrase mai mulţi ani, o
carte despre care Bertrand Russel spunea: „qu’on ne saurait assez le vanter” (după Michael
Stewart, 1969). În 1923 îi apare o nouă lucrare, A Tract on Monetary Reform, în care se
pronunţă împotriva întoarcerii Angliei la sistemul “Gold Standard”, practicat înaintea
Primului Război Mondial. Acest pamflet ataca unul dintre principalii stâlpi ai sistemului
economic britanic şi Keynes s-a aflat singur pe o asemenea poziţie. Când nu mai exista
nici o îndoială în privinţa hotărârii guvernului de a restabili sistemul-aur, Keynes a pledat
ca, cel puţin, să nu se revină la paritatea antebelică, dar punctul lui de vedere nu a fost
susţinut. În 1930 văd lumina tiparului cele două volume din A Treatise on Money, care au
stabilit, urmărind raţionamentul suedezului Knut Wicksell, distincţia dintre rata naturală şi
rata de piaţă a dobânzii. Dar tratatul său a fost acuzat că nu oferă o teorie a determinării
producţiei şi a folosirii mâinii de lucru la nivel global – o pretenţie fundamentală dacă ne
gândim că, la vremea respectivă, rata şomajului era foarte ridicată.

În 1936, The General Theory a şocat atât lumea academică, cât şi cercurile politice.
Cu toţii ştiau că politicile economice recomandate de economiştii neoclasici nu mai erau
funcţionale, dar de-abia acum înţelegeau că deveniseră de-a dreptul inaplicabile, dat fiind
noul context economic şi politic. În The General Theory, Keynes a urmărit să dezvolte o
teorie care să poată explica determinarea producţiei globale şi, în consecinţă, a folosirii
mâinii de lucru. A crezut că factorul determinant poate fi cererea agregată. Printre
conceptele revoluţionare promovate de Keynes se numără:

3
- cel al imposibilităţii echilibrului dintre oferta şi cererea de bunuri şi servicii, de
aceea apar disfuncţiuni precum şomajul;
- ineficienţa mecanismelor concurenţiale ale pieţei libere de a asigura şi menţine
echilibrul economic;
- o teorie a ratei dobânzii explicată în termeni monetari, ca o funcţie a cererii de bani,
în interacţiune cu oferta de bani;
- eficienţa marginală a capitalului; criticând Legea lui Say, Keynes susţine că
economiile şi investiţiile sunt realizate de persoane diferite, din raţiuni diverse, şi ele sunt
aduse în poziţia de echilibru numai prin modificările din mărimea venitului: „în realitate,
economiile şi investiţiile sunt întotdeauna egale, dar nu se află automat şi permanent în
stare de echilibru” (Oser, J., Blanchfield, W., 1975: 436);
- posibilitatea de a utiliza politicile fiscale şi monetare pentru a elimina recesiunile şi
a controla boom-ul economic.
Prin această carte Keynes a pus bazele a ceea ce se va numi ulterior macroeconomie.

2.Keynesism

Cuvântul derivă din opera lui J. M. Keynes, care a influenţat gândirea economică a
secolului al XX-lea, mai ales prin ideile legate de teoria şi politica macroeconomică, idei
care au fost expuse în The General Theory. Politicile economice contemporane condamnă
sau aprobă ideile keynesiste.

Noţiunile de bază ale keynesismului au fost:


1. Nu există o tendinţă naturală a economiilor de piaţă capitaliste pentru a corecta
şocurile economice şi pentru a menţine un echilibru al forţelor economice care să asigure
angajarea pe deplin a forţei de muncă disponibile. Înainte de Keynes se ştia că fazele
ciclului de afaceri se succed cu regularitate, dar se presupunea că piaţa avea puterea de a
se autoregla, nefiind necesară intervenţia guvernului;
2. În economiile capitaliste, în general, şomajul apărea ca un fenomen natural, dar
forţele economice nu puteau corecta situaţia automat. Keynes a pus problema naturii şi a
cauzelor şomajului. A făcut o distincţie fundamentală între ceea ce numea şomajul
voluntar şi şomajul involuntar. Această distincţie a reprezentat una dintre elementele
controversate ale politicii sale economice şi a dat naştere la numeroase divergenţe atunci
ca şi acum. Şomajul involuntar îi includea pe acei oameni care îşi caută de lucru nu îşi
găsesc, şi acceptă salariul minim pe economie. Înainte de Keynes, economiştii considerau
că şomajul era generat de rigidităţile pieţei muncii, de existenţa unor factori precum
pretenţii de mărire a salariilor, activităţile sindicatelor şi plata celor aflaţi în şomaj.
Şomajul voluntar îi includea pe indivizii care nu vroiau să lucreze acceptând salariul
minim pe economie; 3. Conform lui Keynes, incapacitatea de a menţine forţa
3. Conform lui Keynes, incapacitatea de a menţine forţa de muncă ocupată pe deplin
se datora unei lipse a cheltuielilor publice. Acest punct de vedere era total opus celui
prekeynesist, care considera că şomajul se datora rigidităţilor în nivelul salariilor.
Astăzi dezbaterile în ceea ce priveşte rata crescută a şomajului din anumite ţări
europene se axează pe aceeaşi problematică;

4
4. Insuficienţa cheltuielilor publice se datora unui deficit de investiţie de capital
privat pe plan intern. Investitorii oscilau între un optimism şi un pesimism la fel de
iraţional în ceea ce priveşte probabilitatea ulterioară a investiţiilor lor, ceea ce afecta
planurile lor de investiţii. Aşteptări opuse ar fi dus la o scădere a cheltuielilor de investiţii,
aşadar la o scădere a cererii, producţiei şi ratei de ocupare a forţei de muncă şi la o creştere
a şomajului. Aceste efecte ar atrage după ele scăderea în veniturile gospodăriilor şi
reducerea cheltuielilor efectuate de aceste gospodării;
5. Concluzia acestei diagnoze a fost următoarea: guvernele trebuie să joace un rol
decisiv în stabilirea politicilor economice adecvate. O scădere a cererii ducea imediat la
intervenţia guvernului pentru a o contrabalansa. Acesta putea interveni prin utilizarea
politicilor fiscale, prin mecanismul impozitelor, prin creşterea cheltuielilor publice şi/sau
reducerea impozitelor, sau prin politici monetare, prin scăderea ratelor dobânzii sau
creşterea masei monetare, deşi Keynes şi-a exprimat îndoielile în ceea ce priveşte eficienţa
politicii monetare;
6. Din punct de vedere politic, keynesismul părea să încurajeze implicarea sectorului
public, văzut ca un accesoriu necesar unei politici realiste de stabilizare macroeconomică.

3. Deficitele bugetare şi datoria publică în viziunea keynesienilor

Atunci când statul se împrumută este de presupus ca acesta o face pentru a finanţa
cheltuielile publice. Odată ce a luat decizia de a cheltui fonduri publice singura
necunoscută rămasă rămâne modul de finanţare a acestor cheltuieli (Buchanan şi Wagner,
1977).

Atât pentru o familie, cât şi pentru stat există norme de responsabilitate fiscală.
Recurgerea la împrumut ar trebui limitată la situaţii extraordinare sau pentru cheltuieli de
infrastructură. În ambele situaţii împrumutul ar trebui însoţit de un plan concret de
returnare. Când împrumutul apare ca urmare a unei investiţii necesare creării de capital,
returnarea ar trebui să coincidă cu perioada de productivitate a activelor create. Asemenea
considerente permit separarea deficitului curent de datoria publică, deoarece atât tipurile
de finanţare cât şi tipurile de cheltuieli guvernamentale diferă.

Chiar dacă aceste reguli minimale ale contractării de împrumuturi sunt clare, atunci
când vine vorba de împrumuturile făcute de stat, pericolul iresponsabilităţii este mult mai
ridicat decât în situaţia familiilor sau firmelor private. Din acest motiv, constrângerile
vizavi de datoria publică ar trebui să fie mai mari în comparaţie cu cele pentru datoria
privată.

Diferenţele reies din modul de îndatorare. Dacă un individ se împrumută, el îşi asumă
o răspundere personală. Creditorul va avea o creanţă asupra celui care se împrumută, iar
debitorul nu poate transfera aşa uşor răspunderea altora. Dacă cel ce se împrumută intră
sub o formă sau alta în incapacitate de plată, creditorul va avea o creanţă asupra averii
acestuia.
5
Spre deosebire de situaţia de mai sus, atunci când statul se împrumută, cetăţeanului
individual nu îi este atribuită o cotă specifică şi determinată a răspunderii fiscale pe care
datoria publică o implică (Mises, 1998). Chiar dacă individul ştie că întreaga comunitate
are o astfel de datorie, asupra proprietăţii lui nu există o creanţă concretă. Obligaţiile
existente sunt percepute ca fiind, mai degrabă, ale clasei politice decât ale membrilor
comunităţii.

Prin urmare, presiunile exercitate asupra factorilor de decizie guvernamentali pentru a


limita împrumuturile statului nu pot fi comparate cu cele pe care împrumutatul privat le-ar
include în propriile sale calcule. Lipsa relativă a constrângerile publice sau electorale ar
putea duce politicienii aleşi, cei care în mod explicit iau decizia de a cheltuieli, de a
impozita, şi de a împrumuta, să împrumute chiar şi atunci când condiţiile necesare unei
datorii făcute pe baze responsabile nu sunt prezente. Conform teoriei clasice, în lipsa unor
astfel de constrângeri, datoria publică va creşte cumulativ, fără să fie însoţită de valori
comparabile ale activelor publice acumulate, urmând să ipotecheze veniturile viitoare ale
membrilor productivi ai comunităţii respective. Astfel, noile generaţii de contribuabili se
vor confrunta cu poveri fiscale care se datorează exclusiv apetitului de a cheltui al
înaintaşilor lor. Însă, dacă factorii de decizie acţionează conştienţi de faptul că o creştere a
datoriilor determină un decalaj în timp între cost şi cheltuieli, atunci apare o anumită limită
a comportamentului iresponsabil, un efect important de inhibare. În acest context se poate
face delimitarea dintre teoria clasică şi teoria keynesiană. Aceasta din urmă fiind cea care
neagă că finanţarea datoriilor ar duce la un decalaj intertemporal între sarcinile realizate şi
costul cheltuielilor. Existenţa unor oportunităţi pentru imoralitate politică este considerată
ca fiind imposibilă, neexistând, în mod necesar, consecinţe negative pentru viitorii
contribuabili (Buchanan şi Wagner, 1977).

4. Critica teoriei economice keynesiene

Crearea deliberată a deficitelor bugetare - adică tocmai o decizie explicită de a cheltui


şi nu de a impozita - este caracteristica politicii keynesiene care s-a îndepărtat cel mai mult
de normele teoriei clasice şi de responsabilitatea fiscală. Astfel, alternativa keynesiană
susţine că pentru a creşte cererea agregată, cheltuielile totale trebuie să fie majorate, iar
acest lucru poate fi realizat prin evitarea costurilor private care ar apărea de pe urma
creşterii impozitării. Cheltuielile nete trebuie suplimentate, iar crearea de deficite bugetare
oferă, aparent, singura modalitate a unei ţări de a ieşi din stagnare economică.

Keynesiştii contestă raţionamentul datorie-povară al teoriei clasice a finanţelor


publice, deoarece în ipotezele modelului keynesian (şi aici ne referim în special la premiza
cererii insuficiente), costul de oportunitate al cheltuielilor guvernamentale suplimentare
este zero (De Soto, 2010). Aşadar, rezultă în mod direct că emisiunea de bani pentru a
finanţa respectivul deficit nu implică niciun cost net; nu există niciun pericol al inflaţiei.
Prin urmare, în absenţa unor constrângeri politico-instituţionale, pachetul ideal al politicii
6
keynesiene de evadare din astfel de situaţii economice este crearea explicită a deficitelor
bugetare, împreună cu finanţarea acestora prin emisiunea de bani (aici ne referim în
special la cazul SUA).

Într-un asemenea context, aparent, a recurge la îndatorarea publică devine o opţiune


secundară deoarece statul are ca alternativa tipărirea de bani la costuri reale neglijabile şi
la o rată de dobândă egală cu zero. Indiferent de momentul în timp al rambursării datoriei
publice, nu există nici un argument viabil pentru împrumuturi publice în vederea stimulării
unei cereri deficitare. Aici, din dorinţa de a susţine acest aspect, teoria keynesiană a căzut
în propria sa capcană. Deoarece au presupus nejustificat că deficitele urmau să fie
finanţate prin împrumuturi publice, mai degrabă decât prin emisiunea de bani, susţinătorii
keynesismului au vrut să mute atenţia de la sensibila problemă care priveşte decalajul
temporal între momentul cheltuielilor şi momentul rambursării. Pentru a realiza acest
lucru, au reluat într-o formă sofisticată distincţia între normele de integritate financiară
privată, cu caracter personal, şi cele pentru responsabilitate financiară publică,
guvernamentală. Astfel, un buget echilibrat contează pentru o persoană sau familie dar nu
contează pentru guvern. Împrumutul pentru un individ oferă un mijloc de a amâna plata,
de a evita costurile cheltuielilor curente. Cu toate acestea, pentru guvern, nu a existat nici
un astfel de transfer temporal. Acest transfer al costurilor sau al cheltuielilor în timp a fost
considerat a fi imposibil, deoarece statul a inclus şi include toţi membrii comunităţii şi,
atât timp cât datoria este deţinută din interior, „suntem datori faţă de noi înşine.” Keynes
(1970) susţine că debitorii şi creditorii se contrabalansează, se anulează reciproc. „Noi
trebuie, într-adevăr, să luăm în calcul crearea şi rambursarea datoriilor (inclusiv
modificările cantităţii de credit sau de bani); dar, din moment ce, pentru comunitate ca
întreg, creşterea sau scăderea poziţiei creditoare agregate este întotdeauna la egalitate
perfectă cu creşterea sau scăderea poziţiei debitoare agregate, această dificultate
dispare”. Prin urmare, în context macroeconomic, societatea nu ar putea fi „datoare” la fel
ca în situaţia în care o persoană, o familie, o firmă, sau chiar un guvern central care au
împrumutat de la străini s-ar putea găsi.

Acest argument a fost înşelător de atractiv. A făcut mult pentru a elimina vina de
iresponsabilitate fiscală pe care statul o avea din poziţia de creator de deficit

5.Concluzie

Keynesismul, atât ca doctrină, cât şi ca politică economică, a avut o influenţă


fundamentală în lumea noncomunistă de după 1945, după cel de-al Doilea Război
Mondial, şi a reprezentat un trend dominant până la sfârşitul anilor 1960, când unele
evenimente au început să pună sub semnul îndoielii validitatea practică a keynesismului şi,
în acelaşi timp, fundamentul său teoretic. Principalul atac a venit din partea
monetarismului, o doctrină a cărui leader a fost Milton Friedman, şi din partea membrilor
Şcolii de la Chicago. Politicile keynesiste au căutat să atenueze efectele negative ale
7
fluctuaţiilor ciclice prin creşterea cheltuielilor publice în timpul recesiunilor. De exemplu,
în concepţia lor, creşterea cheltuielilor din sectorul public ar duce la creşterea cererii, ar
stimula investiţiile şi ar crea noi slujbe, reducând astfel din severitatea unei depresiuni
economice. Astfel de politici au funcţionat iniţial, dar cererea stimulată de cheltuielile
publice nu era una reală. Trimitea false semnale şi determina industriile să
suprainvestească, în special în producerea de bunuri. Când guvernul nu mai stimula
economia prin cheltuieli sau cheltuia mai puţin, industriile se trezeau în faţa unui surplus şi
era necesară disponibilizarea. Această cheltuială s-a dovedit a fi inflaţionistă, căci era, în
general, finanţată prin împrumuturi sau prin emiterea de monedă ori prin recurgerea la
credite. Mai mult, acest fel de intervenţie era folosit de guverne pentru a atenua efectele
fluctuaţiilor ciclice asupra sferei politice, mai degrabă decât asupra cele economice şi se
recurgea la acest tipde intervenţie în special în preajma alegerilor.
În cele din urmă, politicile produceau stagflaţie, cu creştere negativă sau zero, şi o
accentuare a ratei şomajului. Astăzi guvernele par a se fi împiedicat de o versiune
modernă, care caută rezultate similare celor anticipate de Keynes, dar în care cheltuielile
private sunt cele încurajate să atenueze efectele negative ale fluctuaţiilor ciclice mai mult
decât cheltuielile publice. Consumul privat din SUA, cât şi din Marea Britanie a dus la
creşterea nivelurilor datoriilor. Rămâne de văzut dacă noul model keynesist poate evita
consecinţele precedentului. Se pare că această nouă abordare nu a fost planificată de către
guvernele SUA şi Marii Britanii, ci a rezultat, în parte, din acţiunile lor şi a fost apoi
amplificată deliberat în momentul în care efectele începeau să fie evidente. Desigur, se ştia
despre accelerarea cheltuielilor de consum în SUA. Cheltuielile au dus la creşterea ratei de
îndatorare a cetăţenilor. La fel s-a întâmplat şi în Marea Britanie, unde s-a adăugat şi o
creştere a preţurilor proprietăţii private. Oamenii au început să investească în titluri de stat,
iar ideea economisirii părea din ce în ce mai puţin atractivă. De asemenea, cetăţenii au
recurs la împrumuturi bancare datorită, în parte, ratelor mai mici ale dobânzilor, dar şi la
investiţii în domeniul afacerilor imobiliare. Piaţa tranzacţiilor imobiliare a descărcat de
datorie o parte din câştig prin reipotecare şi a folosit metoda pentru a susţine consumul.
Dezvoltarea a ajutat ieşirea din recesiune atât a SUA, cât şi a Marii Britanii. Într-adevăr,
Marea Britanie nu a intrat de loc într-o recesiune tehnică, ci doar a trecut prin experienţa
ratelor de creştere negative. Astăzi economia întregii lumi pare a se sprijini pe umerii
consumatorului american, consumatorii britanici jucându-şi doar rolul în cadrul acestui
puzzle.

8
BIBLIOGRAFIE

http://ro.wikipedia.org/wiki/Keynesianism

http://www.management.ase.ro/reveconomia/2005-2/15.pdf

http://www.ukessays.com/essays/economics/keynesismul.php

http://www.scribd.com/doc/46271176/Keynesismul

http://www.ecol.ro/content/keynesismul-interventionism-si-crize-economice

http://www.creeaza.com/afaceri/economie/Opera-lui-JM-Keynes-si-paradig257.php

9
10