DREPTUL SOCIETATILOR COMERCIALE

NOTIUNI INTRODUCTIVE

I. Istoricul instituţiei
Societatea romană. Naşterea ideii de societate se situează în dreptul roman. Totuşi, societatea
romană nu se deosebea de indiviziune. Intre moştenitorii unui pater familias exista un
consortium, fiecare dintre ei folosind individual bunurile moştenite, care însă se aflau în
coproprietate indiviză. Atunci când fraţii luau decizia de a exploata în comun patrimoniul
moştenit de la părinte, stabilindu-şi pe cale contractuală atribuţiile fiecărui în gestionarea
patrimoniului comun, consorţiul se transforma în societas. Faptul că, încă de la geneza sa,
societatea avea legătură strânsă cu dreptul succesoral şi relaţiile de familie, este important din
perspectiva dezvoltării relaţiilor dintre asociaţii societăţilor moderne şi contemporane: din acest
jus fraternitatis se deduce necesitatea unui grad caracterizat de solidaritate între asociaţi, a unei
înţelegeri care să evite fraudarea coasociaţilor sau adoptarea, de către asociaţii majoritari, a
unor decizii care să contravină în mod vădit intereselor legitime ale asociatilor minoritari.
Totuşi, societatea se deosebeşte de indiviziune din cel puţin două motive principale: (a)
indiviziunea este esenţialmente temporară, în timp ce societatea este creată pentru a dura; (b)
actele juridice asupra patrimoniului presupun consimţământul unanim al coindivizariulor, în
timp ce, de regulă, deciziile asupra patrimoniului societăţii se adopta cu majoritate.

De la indiviziune la patrimoniul social. Secolul XVII marchează un progres juridic sensibil,

îndeosebi prin crearea societăţii în comandită, reglementată pentru întâia oară în 1673. Pe de o
parte, cel care punea fondurile baneşti la dispoziţia comerciantului, dorea să îşi limiteze
răspunderea la cuantumul fondurilor respective şi, de obicei, să rămână incognito. Aceste
fonduri ieşeau din patrimoniul comanditarului, dar nu intrau în patrimoniul comerciantului
comanditat, care, în schimb, risca întreaga sa avere în expediţiile de mărfuri ce făceau obiectul
comanditei. Practic, comandita avea, în formă incipientă, propriul său patrimoniu : tocmai de
aceea, sub sancţiunea nulităţii, contractele de comandită şi numele comerciantilor implicaţi
erau supuse unor formalităţi de publicitate, pentru ca terţii care intrau în legătură cu
comerciantul să-i cunoască averea, precum şi fondurile puse la dispozitia sa de către
comanditar, pentru că, în baza decretului regal, creditorii comerciantului trebuiau să
urmărească întâi patrimoniul comanditei (fonduri şi mărfuri) şi numai în subsidiar averea
comanditatului comerciant. In aceeaşi perioadă apar societăţile pe acţiuni, nascându-se
conceptele de aport social şi capital social.

De la patrimoniu la personalitatea juridică. Totuşi, proprietatea colectivă nu era conciliabilă

cu tehnica juridică de origine romană, care presupunea că, dacă aporturile sunt separate de
patrimoniul asociaţilor, aceste aporturi trebuie să aparţină unei persoane. In contextul aparitiei
şi dezvoltării societăţilor de capitaluri, în care personalitatea şi patrimoniul acţionarilor erau
indiferente, a apărut necesitatea personificării societăţătii-înseşi. Corpus societas agit…
tanquam singularis personam (jur. italian Baldo, în IL Georgescu, nr.5). Astfel s-a impus ideea
„personalităţii corpului”, a unei personalităţi juridice distincte, care era corpul social, entitatea
socială. De la teoria corpului provine noţiunea britanică de incorporation, fondată pe teoria
contractualismului legal, potrivit căreia asociaţii, folosind un instrument contractual, creează o
entitate separată, relativ independentă din punct de vedere juridic, căreia i se recunoaşte
personalitatea pe baza unei simple înregistrări înaintea unei autoritaţi publice. In schimb,
dreptul francez nu recunoştea existenţa companiilor decât pe baza unui decret regal, iar
personalitatea juridică a apărut ca o concesiune din partea autoritaţii, a statului. Acesta din

1
urmă va juca un rol important, nu numai în crearea societăţilor, ci şi în funcţionarea lor: a se
vedea legislaţia imperativă, coercitivă, destinată a garanta că societatea respectă valorile
sociale, fiind condusă în mod corect şi democratic.

II. Natura juridică a societaţilor comerciale

1. Urmând tradiţia romană, societatea este (doar) un contract. Codul civil român a rămas
nemodificat şi printr-o formulare desuetă, dar frumoasă, defineste (art.1491) societatea drept un
contract prin care doua sau mai multe persoane se învoiesc să puna ceva în comun, cu scopul
de a împărţi foloasele ce ar putea deriva. Francezii au reformat fundamental Codul civil, în
materia societaţilor, îndeosebi în anul 1978 (şi 1985), urmând ca, în mod straniu, prevederile
codului lor civil sa fie preluate aproape integral de legea noastră comercială nr.31/1990. Totuşi,
personalitatea morală a condus la consecinţe juridice ireconciliabile cu teoria contractuală. Pe
de o parte, societatea se naşte printr-o formalitate administrativ-judiciară urmată de un act de
autoritate (încheierea judecătorului delegat). Pe de altă parte, autonomia de voinţă a persoanei
morale este construită pe reguli democratice, majoritare, ceea ce contravine teoriei generale a
contractelor, care nu pot fi modificate decât prin mutuus dissensus. In fine, intervenţia statului
în reglementarea detaliată şi restrictivă a mediului de afaceri rupe atât de mult din libertatea
contractuală în materie societară, incât o degradează de la principiu…la excepţie.

2. Teoria instituţiei este bazată pe faptul că societatea are o organizare preponderent legală.
Contractul de societate este lipsit de viaţă şi inapt să intre în legătură cu terţii, fară activitatea
organelor sociale, ale căror atribuţii şi competenţe sunt reglementate de lege, în principiu prin
dispoziţii de ordine publică. Organele sociale sunt structurate piramidal şi îşi desfăşoară
activitatea prin vot majoritar. In plus, persoana morală scapă controlului unilateral al
asociaţilor, activitatea ei fiind o chestiune de interes public, care îndeamnă statul la
reglementare în exces.

3. In a doua parte a sec. XX, Scoala de la Rennes (prof. Jean Pailluseau) propune o abordare
modernă, interesantă, promovând teoria întreprinderii. Societatea este o forma juridică de
organizare a întreprinderii, cea care conferă întreprinderii posibilitatea de a avea acces la
raporturi juridice, prin fictiunea personalităţii morale. Intreprinderea reprezintă organizarea
unor factori şi mijloace de naturi diferite (social-uman, financiar, economici) de către unul sau
mai mulţi întreprinzători, pe riscul lor, în vedrea obţinerii de profit.
Societatea-întreprindere este un concept fericit, care ar putea conduce la revizia
manierei în care se face discincţia între societatea (activitatea) comercială şi societatea
(activitatea) civilă. Intreprinderi organizate ar avea şi avocaţii, medicii, agricultorii, speculanţii
de imobile etc. S-ar elimina greşeala şi anacrobismul care derivă din interpretarea art.3-4 Cod
comercial, care stabileşte criterii care nu mai corespund nevoilor sec. XXI şi care nu mai sunt
reale. In dreptul modern se pune accentul pe caracterul economic, organizaţional, lucrativ al
unei activităţi şi nu pe caracterul comercial al acesteia, raportat la niste criterii absolut depăşite.

4. Teoriile contractuale neo-liberale. Societatea este, în primul rând, bunul asociaţilor, care
au creat-o, nu pentru a satisface nevoi şi interese sociale, ci pentru a prospera în urma
funcţionării societăţii. In funcţionare, societatea (ca forma de organizare a întreprinderii) este
un nod de contracte: furnizori/clienţi, salariaţi, adminsitratori, asociaţi, toţi sunt legaţi pe baze
contractuale de societate. Adepţii acestei teorii privesc interesul social ca pe interesul comun al
asociaţilor de a crea bogăţii prin perenizarea activităţii societaţii şi încearcă să creeze pârghii
pentru o exprimare mai evidentă a libertaţii contractuale în materia societăţilor…

2
 Finalmente, trebuie să avem în vedere SRL cu asociat unic: nu există contract, ci un act
unilateral. De aici putem merge mai departe, considerând că, de fapt, societatea se creeaza prin
act juridic colectiv, şi nu prin contract stricto-sensu, întrucât interesele semnatarilor converg.
Definiţia propusă: societatea comercială este persoana juridică, constituită prin act juridic
unilateral sau colectiv, care oferă asociaţilor mijloacele juridice pentru a organiza o activitate
pe riscul lor, în vederea obţinerii de profit. Natura activităţii contează prea puţin. Ceea ce
contează este riscul, organizarea şi intenţia de a obţine profit !

III. Comparaţii cu alte forme de asociere

1. Asocieri cu personalitate juridică

Din natura juridică (complexă) ar rezulta câteva elemente pe baza cărora se pot distinge
societaţile de alte forme de asociere, mai cunoscute:
a) In raport cu Asociaţia:
- ambele au personalitate juridică, exigenţe legale privind limita minimă a
capitalului/patrimoniului propriu şi organe reprezentative cu atribuţii şi responsabilitaţi
juridice similare, prevăzute în lege
- societatea are scop lucrativ (este constituită în vederea obţinerii de profit, care să fie
împărţit între asociaţi), în timp ce asociaţia are un scop nepatrimonial, de interes
general sau local, dezinteresat din perspectiva membrilor asociaţi. Totuşi, acest criteriu
de distincţie este estompat prin faptul ca OG 26/2000 (art.46-48) permite asociaţiilor si
fundaţiilor să constituie societati comerciale, să încaseze dividende şi, mai ales, să
desfaşoare activităţi comerciale, cu condiţia ca acestea să fie ocazionale, să fie în
strânsă legătură cu scopul principal nelucrativ, iar beneficiile să fie utilizate pentru
finantarea activităţii asociaţiei sau să fie reinvestite în societăţile comerciale respective.
- Obiectul de activitate are natură diferită (în principiu civil, la asociaţii, dar ocazional
comercial)
Exemplul cluburilor de fotbal (amatori  profesionisti  sume mari din drepturile de
televizare si publicitate  insuficienta controaleleor fiscale la asociatii  transformarea in SA
 plata jucatorilor pe baza drepturilor de autor (spectacole publice) sau ca societati de
publicitate)

b) In raport cu cooperativele de consum şi de credit:

- scopul cooperativelor nu este acela de a împărţi profiturile obţinute, ci de a ameliora
soarta membrilor cooperatori, pe criterii de solidaritate şi ajutor reciproc.
- Interesant este că Legea nr.109/1996 apelează la concepte de drept societar. In virtutea
legii, cooperativele (persoane juridice înmatriculate la ORC) au capital social format
din părţi sociale, iar cota-parte din profitul cooperativei este dividend şi se împarte
tuturor membrilor cooperatori în functie de numărul părţilor sociale deţinute. Organele
cooperativei sunt Adunarea generala si Consiliul de Administratie si Birou executiv
care asigura deciziile operative.
- Principalele distinctii juridice dintre societate si cooperativa sunt (a) principul
variabilităţii capitalului social (la cea de-a doua) şi (b) principiul absolut democratic
conform căruia, la cooperative, fiecare membru are un vot, indiferent de numărul de
părţi sociale deţinute. Finalmente, într-o cooperativă, nu ponderea în capital sau
apoprtul îţi conferă puterea…

3
 - La societatile cooperative meşteşugăreşti (DL 66/1990) funcţionează principiul dublei
calităţi (patron şi salariat) în sensul că fiecare membru cooperator desfăşoară activitate
în cadrul cooperativei, fiind şi remunerat.

2. Asocieri fără personalitate juridică

a) Societatea civilă
Distincţiile (bazate pe criteriul obiectiv al comercialităţii) sunt binecunoscute: societatea
dispune de un patrimoniu căruia i se spune “de afectaţiune specială”, în realitate o indiviziune.
Asociaţii care contractează cu terţii se angajează personal faţă de aceştia (în lipsa personalitaţii
juridice). Insă dreptul român este rămas în urmă (SCI, SCP, SEL au personalitate juridica si
permit desfăsurarea de activităţi, sa le spunem, esenţialmente civile, sub scutul personalităţii
morale).
Exemplul de utilitate a societăţii civile: investiţiile imobiliare (SC nu, inconveniente fiscale,
juridice-de aport anual)

b) Asocierea în participaţiune (Société en participation; Joint-venture1; stille Gesellschaft)

Societatea în participaţiune este reglementată de art.251-256 C.com. şi dispune de toate

elementele carcateristice ale unei veritabile societăţi comerciale (affectio societatis, aporturi în
vederea efectuării de fapte de comerţ şi participare la beneficii sau pierderi) cu excepţia
personalităţii juridice. In practică, asocierea în participaţiune se întâlneşte cel mai adesea în
două categorii de situaţii, care substituie, din diferite raţiuni, contracte de locaţiune sau de
împrumut:
- (a) asociatul pasiv pune la dispoziţia asociatului activ un imobil în vederea desfăşurării
în acel spaţiu a activitaţii comerciale a acestuia; (b) asociatul pasiv deţine echipamente
sau mijloace de transport pe care le pune la dispoziţia asociatului activ în vederea
exploatării comerciale.
- asociatul pasiv deţine economii pe care şi le fructifică prin finanţarea activităţii
comerciale ale asociatului activ, în schimbul unei părţi din beneficii.
Nefiind supusă vreunei formalitaţi de înregistrare, înmatriculare sau publicitate,
asocierea în participaţiune presupune doar încheierea unui contract scris ad probationem2. Este
o formă de asociere des utilizată pentru a executa, într-o manieră suplă şi necunoscută
publicului, operaţiuni economice punctuale. Foarte adesea, asocierea în participaţiune este
folosită pentru a disimula un alt act juridic sau pentru a eluda dispoziţiile imperative ale legii.
Spre exemplu, este binecunoscută tehnica autorităţilor publice locale de a se asocia cu agenţi
economici, de cele mai multe ori prin punerea la dispoziţie a unui imobil proprietate publică,
cu scopul de a se evita formalităţile de licitaţie publică necesare concesionării, închirierii sau
locaţiei de gestiune a activelor imobiliare din domeniul public. O altă situaţie este disimularea
unui contract de muncă printr-un contract de asociere în participaţiune, cu scopul evitării plăţii
contribuţiilor aferente sistemului public de asigurări sociale.
De natura societăţii în participaţie este caracterul său ocult, în sensul că participarea
cel puţin a unuia dintre parteneri este necunoscută terţilor. Cel care contractează cu terţii,
angajându-se în nume propriu, este asociatul care administrează şi asigură reprezentarea
societăţii potrivit contractului3 şi care îşi asumă în exclusivitate activitatea comercială. Desigur,

1
Joint-venture este considerată de jurisprudenţa americană drept orice operaţiune de asociere care nu ar putea fi
considerată partnership, principalul criteriu constând în faptul că se referă la o singură operaţiune sau la un grup
de operatiuni comerciale, nerezultând intenţia asociaţilor de a se implica şi de a crea o structură juridică distinctă
şi durabilă. De asemenea, se consideră că asociaţii unui joint-venture au numai un interes comun, în timp ce
partenerii unui partnership organizează o activitate comună.
2
Formalitatea ad probationem nu este impusă de Codul comercial, ci de OG nr.7/2001 privind impozitul pe venit
3
Denumit în doctrină asociant sau asociat activ

4
pierderile ce ar putea deriva din operaţiunile cu terţii se împart între asociaţi potrivit
contractului (discutabil : dificultatea calificării raportului juridic dacă asociatul pasiv pretinde o
sumă fixă, un fel de «chirie»).
Cu toate acestea, caracterul ocult nu este de esenţa asocierii şi nimic nu se opune ca
asociatul reprezentant să decline în faţa terţilor existenţa contractului de asociere. Uneori,
această obligaţie (duty of disclosure) poate fi chiar prevăzută în contract. Acest lucru
demonstrează că asocierea în participaţiune este un instrument util, nu numai pentru a ascunde
identitatea asociaţilor sau a disimula o altă operaţiune juridică, ci mai ales pentru a organiza
într-o manieră suplă, pur contractuală, activităţi aferente unei operaţiuni determinate şi
temporare.
Contractul de asociere în participaţiune cuprinde, de regulă, clauze referitoare la
aporturi, contribuţia la beneficii sau pierderi, indicarea exactă a activităţilor asociatului activ
pentru care este valabilă asocierea, durata asocierii, gestiunea asocierii şi luarea deciziilor
privitoare la activităţi (în practică, se constuie adevărate consilii de administraţie), condiţiile de
încetare a asocierii şi modul de lichidare a patrimoniului de afectaţiune specială constituit,
precum şi clauze de confidenţialitate şi neconcurenţă.
Codul comercial instituie principiul potrivit căruia fiecare asociat rămâne proprietarul
bunurilor aduse ca aport în asociere, însă caracterul supletiv al normei permite asociaţilor să
stabilească un regim juridic de coproprietate indiviză sau chiar să atribuie bunurile în
proprietate coasociatului care gestionează societatea şi intră în contact juridic cu terţii, urmând
să se stabilească modalitatea de lichidare a societăţii la încetarea contractului. Având în vedere
neparticiparea unuia dintre asociaţi la operaţiunile asocierii, contractele prevăd de obicei clauze
prin care se asigură un control al asociatului pasiv asupra activităţii asociatului activ şi a
rezultatelor asocierii, clauze numite de management sau de performanţă în baza cărora îi sunt
inopozabile asociatului pasiv pierderile rezultate din greşeli decizionale sau de gestiune ale
asociatului activ, precum şi clauze penale referitoare la plata cu întârziere a cotei-părţi din
beneficii de către asociatul activ.
Fiind vorba despre fapte de comerţ, persoana fizică ce se asociază în participaţiune
trebuie să deţină calitatea de comerciant autorizat şi înregistrat fiscal, altminteri intră sub
incidenţa legislaţiei referitoare la exercitarea ilicită a comerţului şi la evaziune a fiscală. Dacă
asociaţii sunt numai persoane fizice, societatea îşi pierde caracterul ocult, întrucât trebuie
înregistrată la Administraţia financiară în termen de 15 zile de la încheierea contractului. Din
punct de vedere fiscal, Legea nr.414/2002 impune asociatului însărcinat cu administrarea
societăţii să organizeze şi contabilitatea, în aşa fel încât să permită stabilirea profitului obţinut
de fiecare asociat, în vederea impozitării.

c) Contractul de cooperare economică (de consorţiu)

Art. 33 al Legii nr.15/1990 privind reorganizarea fostelor unităţi economice de stat in
regii autonome şi societăţi comerciale, prevede că acestea din urmă “se pot asocia în vederea
realizării de activităti comune”, art.34 enumerând principalele clauze ale unei astfel de
convenţii. Operaţiunea se aseamănă cu asocierea in participaţiune, în primul rând prin aceea că
nu dă naştere unei persoane juridice distincte şi partenerii rămân absolut independenţi din
punct de vedere juridic. Ea se distinge, însă, prin cel puţin prin trei aspecte:
- caracterul ocult al participării unui dintre asociaţi nu este de natura cooperării
economice, în principiu fiecare dintre parteneri tratând cu terţii prin declararea sau
invocarea cooperării cu partenerul său, care, cel mai adesea, constituie o garanţie în
plus a poziţiei sale în tratarea cu terţii;
- fiecare partener contribuie la realizarea activităţii, legea, prin indicarea expresiei
“activitate comună”, instituind în sarcina partenerilor o veritabilă obligaţie de a coopera
activ;

5
 - de esenţa acestei modalitaţi de asociere este coordonarea activităţilor în vederea
realizării obiectivelor propuse, care constau de obicei în producerea în comun a unor
bunuri ce necesită investiţii în cercetare, competenţe tehnice şi financiare speciale şi
implică metode inovative în producţie, precum şi asigurarea unui serviciu a cărui grad
de complexitate sau risc impune participarea ai multor persoane specializate4.
Contractele de cooperare nu pot avea ca obiect sau ca efect impiedicarea, restringerea sau
denaturarea jocului concurentei, ori exploatarea de maniera abuziva a unei pozitii dominante
detinuta pe piata, prin practici concertate care constau, spre exemplu, în fixarea sau impunerea
de maniera directa sau indirecta a preturilor de monopol si de dumping, limitarea sau controlul
productiei, desfacerii, dezvoltarii tehnice sau investitiilor, impartirea pietelor sau surselor de
aprovizionare. Sunt de asemenea interzise orice asocieri in masura in care aceste activitati pot
afecta functionarea normala a pietei in conditii de libera concurenta.

PRINCIPALELE FORME JURIDICE DE ORGANIZARE

A FAPTELOR DE COMERŢ

Drept comparat

I. Forme neasociative

1. Comerciantul persoana fizică (autorizată)

FR (commercant); SUA (sole proprietorship); UK (sole trader); G (Kaufmann)

Reglementat prin recenta Lege nr. 507/2002 privind organizarea şi desfăşurarea unor activitaţi
economice de către persoanele fizice, care abrogă Decretul-Lege nr.54/1990 privind activităţile
economice desfăşurate pe baza liberei iniţiative.
Constituire: autorizaţiile de desfăşurare a activităţilor economice se eliberează de către
Primarul localităţii de domiciliu a persoanei fizice pe baza unui dosar, din care cea mai
importantă piesă este dovada aptitudinilor în domeniul pentru care se solicită autorizarea
(diplomă de absolvire, certificat de competenţă profesionala sau carte de meşteşug). După
obţinerea autorizaţiei, titularul este obligat să se înregistreze la Registrul comerţului.
Fiscalitate: Venitul net (cel încasat minus cheltuielile deductibile) se impozitează potrivit OG
nr.7 din 19 iulie 2001 cu cote între 18% şi 40%. Titularul activităţii este obligat să depună
declaraţie pe venitul anual global, dacă mai deţine vreo altă sursă de venit în afara activităţii
independente (este salariat, a avut venituri din chirie, din drepturi de proprietate intelectuală
etc.) Venitul net se impozitează, chiar dacă este reinvestit şi nu este distribuit către / consumat
de titularul activităţii.
Social: Se datorează contribuţia de asigurări sociale de 35% şi contribuţia pentru asigurările de
sănătate de 7%, ambele aplicate venitului net impozabil. Titularul autorizaţiei are calitatea de
“angajat propriu” şi are interdicţia de a folosi orice altă muncă salariată în afara membrilor de
familie care locuiesc în aceeaşi localitate.
Dezavantaje: finanţarea se poate face exclusiv prin reinvestirea profitului net sau prin
contractarea de credite; nu se poate angaja un manager profesionist, deci administrarea afacerii
şi controlul aparţin aceleiaşi persoane, care în principiu are competenţe restrânse la un anumit
domeniu de activitate şi nu în management;

2. SRL cu asociat unic

4
In activitatea financiară, cooperarea economică se prezintă sub forma sindicatelor sau pool-urilor, atunci când se
asuma finanţări sau asigurări cărora o singură instituţie (bancară sau de asigurări) nu i-ar putea face faţă.

6
FR (entreprise unipersonnelle à responsabilité limitée – EURL; din 1999 société par actions
simplifiée unipersonnelle SASU); SUA (nereglementat); G (Gesellschaft mit beschränkter
Haftung - GmbH)

Constituire: act constitutiv care cuprinde un Statut (lipsa Contract de societate); avize speciale
de constituire şi funcţionare necesare în funcţie de obiectul de activitate (bănci, asigurări,
intermedieri valori mobiliare etc.); asociatul trebuie să deţină certificat sau să fie atestat
profesional pentru anumite obiecte de activitate (consultanţă fiscală, contabilitate, agenţie
imobiliară).
Înregistrare: Registrul Comerţului; publicarea încheierii de admitere în M.Of.
Capital social minim: 2.000.000 lei
Fiscalitate: (se caracterizează prin dublă taxare) imp.pe profit 25% din profitul net; imp. pe
dividende 5% din dividendele distribuite persoanelor fizice şi 10% pt. pers. juridice; pe lângă
acestea, dacă obiectul de activitate este reglementat (ca profesie) există obligaţia achitării unei
contribuţii (profesionale) raportate la cifra de afaceri (0,5%-10%) organismului/instituţiei
(profesionale) care autorizeaza/supravegheaza piata respectiva (BNR, CSA, CECCAR; UNAI
etc.). Ca principiu, în România, societăţile datorează impozit şi pe profitul reinvestit în
mijloace fixe, cu corectivul că noua Lege 414/2002 privind impozitul pe profit, permite
agentului economic să opteze, fie pentru regimul de amortizare accelerată (ceea ce conduce la
deducerea în primul an a 50% din valoarea investiţiei) fie pentru deducerea pe loc a unor
cheltuieli suplimentare de amortizare reprezentând 20% din valoarea de intrare a investiţiei.
Social: Asociatul unic nu poate fi salariat al propriei sale societăţi. Dacă nu este salariat al unui
alt angajator, asociatul datorează contribuţia de asigurări sociale de 34% şi contribuţia pentru
asigurările de sănătate de 6,5% din dividendele încasate sau cel puţin din salariul minim pe
economie.

II. Forme asociative

1. Dotate cu personalitate morală

a) Societăţile comerciale
SNC – Société en nom Collectif (SNC); Partnership; Offene Handelsgesellschaft (OHG)
Caracterul nelimitat al răspunderii asociaţilor, care îşi pun în joc întreaga avere pentru
acoperirea pierderilor societăţii, este elementul caracteristic tuturor sistemelor de drept, fapt
pentru care nu se prevede vreun capital social minim.
Diferenţa fundamentală constă în faptul că, în dreptul român, numai societatea este comerciant,
cu urmarea principală că societatea datorează impozit pe profit, iar asociaţii impozit pe
dividendele distribuite, în timp ce în toate celelalte sisteme de drept menţionate, asociaţii cu
răspundere nelimitată sunt consideraţi ei înşişi comercianţi, cu consecinţa că societatea nu este
subiect al impozitului pe profit, ci asociaţii datorează direct impozit pe venitul net ca persoane
fizice, în raport cu cota-parte deţinută în capitalul social, indiferent dacă societatea a reinvestit
profitul net sau l-a distribuit cu titlu de dividend către asociati.
In drepturile anglo-saxone, această formă socială nu are personalitate juridică (unincorporated
business, no legal entity), fiecare dintre asociaţi fiind considerat co-proprietarul tuturor
aporturilor aduse în societate, după sistemul codului civil. In dreptul american, singura
formalitate de constituire este încheierea unui contract de asociere, partnership-ul nefiind
inmatriculat.
In SUA este reglementată o varietate a societăţii în nume colectiv (Joint stock Company) care
păstrează regulile raspunderii nelimitate şi ale gestiunii contractuale caracteristice societăţii de
persoane, însă capitalul social este împărţit în acţiuni transferabile.

7
Soc. în comandita (simpă sau pe acţiuni) – Société en Commandite (Simple / par Actions);
Limited Partnership (Limited sau Ltd.)5; Kommanditgesellschaft (KG)
Caracteristica principală este posibilitatea obţinerii, de către persoane cu aptitudini în domeniul
de activitate al societăţii, a unei finanţări din partea asociaţilor comanditari (commanditaires;
limited partners; kommanditist6). Aceştia din urmă răspund pentru datoriile societătii în limita
valorică a aportului (finanţării) lor. In schimb, sunt obligaţi, în toate sistemele de drept, să se
abţină de la a participa la gestiunea şi reprezentarea societăţii.

Avantajele societăţilor de persoane:

- faţă de organizarea activităţii ca persoană fizică autorizată, se divizează răspunderea şi
riscul pentru pierderile derivate din activitatea comercială, antrenându-se noi idei şi
competenţe din partea co-asociaţilor;
- se constituie mai uşor, datorită numărului redus de asociaţi şi a inexistenţei unui capital
minim;
- răspunderea nelimitată îi determină pe asociaţi să dedice activităţii în societate, în
domeniul lor de expertiză;
- inexistenţa unui control de către cenzori şi a auditului financiar
- legea permite exercitarea unei libertaţi contractuale pronunţate în redactarea actului
constitutiv, majoritatea normelor incidente fiind supetive;
- se permite un secret mai pronunţat al afacerilor, întrucât hotărârile asociaţilor care nu
modifică actul constitutiv nu sunt supuse formalitaţilor de publicitate în vederea
eficacitaţii/opozabilitatii lor juridice;

Dezavantajele societăţilor de persoane:

- răspunderea nelimitată a asociaţilor cu întregul lor patrimoniu; falimentul societăţii
poate antrena falimentul asociaţilor;
- necesitatea adoptării unor hotărâri prin unanimitate sporeşte riscul blocării activităţii
societăţii, cu atât mai mult cu cât, în practică, majoritatea acestor societăţi sunt alcătuite
din două persoane cu participări egalitare;
- situaţiile personale ale asociaţilor (decesul, retragerea, excluderea, neparticiparea la
adunările asociaţilor etc.) influenţează activitatea şi însăşi existenţa societăţii;
- existenţa obligaţiei de neconcurenţă în sarcina asociaţilor cu răspundere nelimitată
(art.82 şi 90 LSC);

SRL – Société à Responsabilité limitée (SaRL); USA - Limited Liability Company (L.L.C.);
UK -Private Limited Company sau Private Company Limited by shares 7 (Ltd.); Gesellschaft
mit beschränkter Haftung (GmbH)
Reglementată pentru prima dată în 1892 în Germania, preluată în 1925 în Franţa, acceptată
doar din 1977 în SUA.
In dreptul francez, german şi american, administratorul trebuie să fie asociat. In dreptul român,
nu există această restricţie.
In Franta, asociaţii pot opta între regimul fiscal al societăţilor de capitaluri (impozit pe profit
plus impozit pe dividende) şi cel al impozitului pe venit aferent societaţilor de persoane.

5
“&Co…” nu indică o formă specială de societate, ci doar exprimă existenţa unor alţi asociaţi în afara celui al
cărui nume este preluat în firma societăţii.
6
Comanditat: general partner, Komplementär
7
In dreptul britanic, nu se face distincţie veritabilă între SRL şi SA, existând o singură formă socială care implică
răspunderea limitată a tuturor asociaţilor. Se face numai distincţie între societăţile închise (private) care prevăd
clauze de preemţiune şi de agrement şi cele deschise publicului (public), ale căror titluri se negociază prin
intermediul pieţelor reglementate.

8
SA – Société Anonyme (SA); Corporation (Inc. sau Co.); Public Limited Company 8 (Plc.) sau
Public Corporation, dacă majoritatea acţiunilor sunt deţinute de stat (UK); Aktiengesellschaft
(AG)

Capital social minim 25.000.000 lei. Numar minim de actionari 5.

Este singura formă socială care poate emite titluri negociabile şi care poate face apel public la
economiile băneşti. Este considerată forma cea mai democratică, societatea guvernându-se pe
principiul majoritar. Titularii acţiunilor pot fi clasificaţi, în funcţie de strategia lor, după cum
urmează:
- întreprinzători propriu-zişi care participă la capitalul social în vederea dobândirii
controlului asupra activităţii societăţii şi se implică în managementul acesteia
(capitalism managerial);
- investitori, care urmăresc doar să-şi plaseze disponibilităţile băneşti în acţiuni, în
vederea rentabilizării lor, fie prin creşterea cursului acţiunilor, fie prin încasarea
dividendelor (capitalism investiţional). Aceştia nu sunt interesaţi de dobândirea puterii
în societate, nici de activitatea societăţii, urmărind numai valoarea acţionarială a
societăţii (shareholder value). In societăţile puternic capitalizate, acestă categorie
creează o presiune considerabilă asupra managementului companiei, prin exercitarea
drepturilor specifice acţionarilor minoritari şi prin riscul destabilizării societăţii datorită
schimbării perpetue a acţionariatului.

Avantaje pentru societăţile de capitaluri9:

- răspunderea limitată a tuturor asociaţilor sau acţionarilor, cu obligaţia corelativă de
vărsare a unui capital minim stabilit de lege;
- afacerile nu sunt influenţate de circumstanţele personale ale acţionarilor
- falimentul companiei nu influenţează patrimoniul asociaţilor, ci eventual pe acela al
membrilor organelor de gestiune;
- este înlesnit accesul la finanţare, în special prin intermediul majorării de capital prin
oferte publice de acţiuni, dar şi prin creditare, bancherii acordând mai uşor credite
societăţilor puternic capitalizate;
- este facilitată guvernarea afacerii prin jocul principiului majoritar; Consiliului de
administraţie îi pot fi transmise atribuţii specifice adunării generale, ceea ce uşurează
realizarea operaţiunilor juridice;
- negociabilitatea în condiţii de lichiditate a acţiunilor permite compensarea în orice
moment a riscului investiţiei, prin transformarea în bani lichizi a aportului în urma
vânzării titlurilor;
- negocierea titlurilor la cota bursei de valori sau a altei pieţe reglementate conferă
prestigiu societăţii emitente, cu obligaţia corelativă de asigurare a tranparenţei
activităţii emitentului faţă de toţi investitorii;

Dezavantajele societăţilor de capitaluri:

- structura organică a societăţii creează o discrepanţă vădită de informare între
administratori şi asociaţi/acţionari, care stă la baza unui veritabil conflict de interese
între cei care deţin puterea (managementul) şi cei care deţin capitalul;
- principiul majoritar răpeşte (aproape) orice influenţă şi putere de dezicie acţionarilor
minoritari, creînduse astfel premisele abuzurilor, atât din partea majoritaţii, cât şi din
partea minorităţii de blocaj;

8
In sens de societate deschisă, ale cărei titluri sunt cotate pe o piaţă reglementată
9
Unele sunt mai puţin valabile pentru SRL, ca societate mixtă.

9
 - sunt reglementate în principal prin norme de ordine publică, libertatea statutară de
reglementare a raporturilor dintre acţionari, precum şi dintre acţionari şi administraţie,
fiind extrem de restrânsă;
- obligativitatea cenzorilor sau a auditorilor independenţi sporeşte sarcinile societăţii,
diluînd şi secretul afacerilor;
- societaţile de capitaluri sunt în general întreprinderi mari şi foarte mari, ceea ce sporeşte
riscul ineficienţei activităţii datorată costurilor administrative şi informaţionale, daca
societatea nu se reorganizează după modelul grupurilor de societăţi;
- negociabilitatea acţiunilor permite preluarea controlului societăţilor deschise fără ca
acest fapt să poata fi controlat de co-acţionarii fondatori;

III. Forme de societăţi cu personalitate juridică nereglementate în dreptul român

Societatea în comandită cu răspundere limitată (GmbH &Co KG) este societatea în comandită
în care unicul asociat comanditat (cu răspundere nelimitată) este…o societate cu răspundere
limitată. Societatea a fost creată din raţiuni fiscale, pentru GmbH care optează pentru a nu fi
supuse regimului de taxare al societăţilor de capitaluri. Angajând societatea ca asociat cu
răspundere nelimitată, proprietarii GmbH evită impozitul pe profit datorat de societate şi sunt
supuşi direct impozitului pe venit ca persoane fizice. In plus, o atracţie deosebită este faptul că
nu se pune în joc averea nici unei persoane fizice, din moment ce unicul comanditat este SRL.
Există în prezent cel puţin 90.000 de astfel de societăţi în Germania.

Limited Liabilty Partnership (SUA şi UK); Partnergesellschaft (“societatea în parteneriat”).

Această formă societară, caracteristică sistemelor de drept anglo-saxone, a fost creată special
pentru asocieri profesionale, constituind forma juridică de exercitare a profesiilor reglementate
precum cele de avocat, consultant, contabil, arhitect sau medic. Spre deosebire de dreptul
român, în care asocierile membrilor profesiilor liberale sunt organizate, în principiu, pe bază de
societaţi civile fără persoalitate juridică, aceste societăţi au natură comercială şi sunt
înregistrate în Registrul Comerţului. O formă asemănătoare este reglementată în dreptul
francez, intitulată Société d’exercice libéral, care, deşi are natură comercială, nu constituie
totuşi o formă distinctă de societate comercială, asociaţii având facultatea de a opta fie pentru
forma SRL, fie pentru cea de S.A.
Avantajul principal al acestor tipuri de societăţi este limitarea răspunderii profesionale a
partenerilor, cu obligaţia ca fiecare să fie titularul unei poliţe de asigurare de răspundere pentru
o sumă minimă (100.000 USD în SUA) Firma acestor societăţi trebuie să conţină numele
principalului partener şi indicativul LLP sau & Partners, respectiv und Partner în germană..

Société par actions simplifiée (S.A.S.) a fost creată de legiuitorul francez în 1994 şi amplu
reformată în 1999, pentru a oferi întreprinzătorilor o formă de asociere fondată pe o deplină
libertate contractuală şi de inovaţie juridică în ce priveşte gestiunea, organizarea puterii
politice, a auditului intern, a relaţiilor dintre acţionari, care să aibă, totuşi, trăsăturile specifice
unei societaţi de capitaluri. Forma juridică este destinată în special creării grupurilor de
societăţi sau asocierii a două sau mai multe companii pentru realizarea unei singure mari
operaţiuni sau a unui grup unitar de operaţiuni comerciale. Deşi titulară a unui capital social
minim de 50.000 EUR structurat pe acţiuni, societatea nu se poate finanţa prin apel public la
economiiile băneşti ale populaţiei, iar titlurile pe care le emite nu sunt negociabile, ci numai
cesibile. O formă asemănătoare este S Corporation în SUA.

DREPT COMUNITAR
Din 1985, Consiliul Comunităţilor Europene a reglementat Gruparea Europeana de Interes
Economic (GEIE), în prezent singura formă juridică de drept comunitar pusă la dispoziţia

10
companiilor europene. Scopul grupării este crearea cadrului de cooperare a membrilor, în
vederea facilitării şi dezvoltării activităţii economice prin politici manageriale şi comerciale
comune. Deşi este dotată cu personalitate juridică, GEIE rămâne un instrument juridic de
cooperare economică între membri, nefiind un intrument de intergrare juridică, în sensul că
gruparea nu poate exercita direct sau indirect, vreo putere de direcţie sau de control asupra
membrilor, cu alte cuvinte GEIE nu dă naştere unui veritabil grup de societăţi. Pentru aceste
considerente, GEIE se caracterizează prin deplină libertate contractuală, membrii având
posibilitatea de a-şi reglementa cooperarea, cu singura limită ca această să nu dea naştere unui
veritabil joint-venture sau holding.

Tratatul de la Nisa din decembrie 2000 a pus punct eşecurilor de peste 50 de ani ale proiectelor
de “companie europeană”. Incepând cu 8 octombrie 2004 va aparea o nouă formă juridică
societară, “Societatea Europeană (SE)” ce se va constitui şi funcţiona în conformitate cu
normele dreptului comunitar. Cu toate acestea, de la proiectul unei societăţi de drept
comunitar, s-a ajuns la o societate naţională de tip comunitar, întrucât societatea se va
constitui după regulile valabile pentru societăţile pe acţiuni în statul în care va avea sediul,
legislaţie naţională care îi va rămâne aplicabilă în subsidiar, pentru toate aspectele
nereglementate în dreptul comunitar. Statutul SE este reglementat prin Regulamentul CE
N2157/2001 al Consiliului European din 8 octombrie 2001. In subsidiar, va fi aplicabilă legea
naţională cu privire la S.A. de la sediul SE. Societatea poate fi constituită cu acţionar unic.
Organizarea SE se pliază pe cea a S.A. : acţionarii pot opta între structura clasică monistă
(Consiliu de Admnistraţie) sau cea dualistă (directorat cu consiliu de supraveghere).In organele
de conducere este obligatoriu să participe reprezentanţii salariaţilor, care, în funcţie de numărul
angajaţilor, pot să ocupe până la jumătate din locurile consiliului de administraţie sau
consiliului de supraveghere. Capitalul social minim este de 120.000 EUR. SE va fi
instrumentul specific de concentrare economică şi integrare juridică a grupurilor de societaţi
europene. Acţionarii vor putea fi numai persoane juridice, care doresc să constituie societăţi de
tip holding, filiale comune, ori care fuzionează într-o nouă structură juridică, nu multinaţională,
ci europeana.

PROCEDURA CONSTITUIRII UNEI SOCIETATI COMERCIALE

I. Paşii de parcurs pentru constituirea unei societaţi comerciale:

- disponibilitatea denumirii societăţii

- reactarea actului constitutiv
- depunerea la bancă a aporturilor în numerar / depunerea facturilor pentru aporturile în
natură
- plata taxei judiciare de timbru (342.000 lei) şi a taxei de înmatriculare la ORC (în
funcţie de capital şi numărul obiectelor de activitate: între 1.000.000 lei şi 5.000.000
lei)
- dare/semnare declaraţii pe proprie răspundere, din partea asociaţilor şi administratorilor,
în sensul îndeplinirii tuturor condiţiilor legale pentru deţinerea calităţilor respective
- obţinere cazier fiscal (dificultate pentru asociaţii persoane fizice/juridice străine) pentru
fiecare asociat şi administrator

11
 - depunerea cererii de înmatriculare şi a dosarului la ORC, pentru obţinerea încheierii
judecătorului delegat, după care Biroul unic din cadrul ORC obţine Certificatul de
înregistrare care cuprinde si CUI)
- eventual, obţinere autorizaţii de funcţionare, dacă se declară activitate la sediul
societăţii (PSI, Sanitar, Protecţia Muncii, Mediu)
- eventual, este necesară parcurgerea unei proceduri intermediare de autorizare a
constituirii, pentru societaţi din domeniul financiar, bancar şi de asigurări

II. ACTUL CONSTITUTIV

Noţiunea de act constitutiv a fost promovată pentru prima dată în 1997, când legiuitorul
a permis redactarea contractului de societate şi a statutului societăţii sub forma unui înscris
unic. Raţiunea era faptul că, în practica formării societăţilor după apariţia Legii nr.31/1990,
cele două înscrisuri intitulate contract şi respectiv statut, aveau practic acelaşi conţinut, care se
repeta fără nici un sens. In realitate, contractul de societate trebuia să vizeze scrict aspecte ce
ţin de reglementarea raporturilor dintre asociaţi (aport, împărţirea beneficiilor şi pierderilor,
durată, cesiune, retrage, excludere, dizolvare etc.), în timp ce statutul era destinat raporturilor
dintre societatea şi organele sale, modul de lucru al administratorilor, adoptarea deciziilor
adunării asociaţilor, atacarea acestor hotărâri, raporturile societaţii cu terţii etc. Modificarea
prevăzută în 1997 nu a avut însă efectul scontat, întrucât Registrul Comerţului, prin normele de
aplicare a Legii nr.26/1990, a solicitat ca înscrisul unic intitulat act constitutiv să fie format, la
modul explicit, din două înscrisuri redactate unul în urma celuilalt, respectiv contractul şi
statutul societăţii. Prin urmare, chiar şi în ziua de azi, majoritatea juriştilor redactează actul
constitutiv ca un fluviu de repetiţii, alcătuit din două documente cu acelaşi conţinut.

Conţinutul contractului de societate

Contractul de societate10 trebuie să cuprindă cel puţin clauze referioare la:

1. Numele sau denumirea asociaţilor persoane fizice sau juridice care convin la constituirea
societăţii, cetăţenia sau naţionalitatea, data şi locul nasterii, respectiv al înmatriculării şi
domiciliul sau sediul11, c.n.p. sau numărul de înmatriculare.
2. Elementele de identificare ale societaţii care se formează: denumire, formă juridică, sediu
(eventual puncte de lucru dacă se constituie în acelaşi timp) şi durată.

3. Obiectul de activitate, precizându-se întâi domeniul şi obiectul principal, după care se

enumeră obiectele secundare de activitate, de fiecare data prin indicarea codurilor C.A.E.N.
Precizarea obiectului principal este impusă exclusiv în scop statistic, drept pentru care este
lipsit de importanţă juridică faptul că societatea desfăşoară, în concret, cu titlu principal, un
obect de activitate iniţial precizat ca secundar.
In legătură cu obiectul de activitate, trebuie formulate câteva importante observaţii.
(a) Din art.1 al LSC rezultă că societaţile comerciale se constituie în vederea efectuării
de acte de comerţ. In virtutea art. 4 C.com., din momentul în care dobândeşte personalitate
juridică, toate actele şi faptele săvârşite de societate sunt prezumate a avea natură comercială,
chiar dacă genereaza raporturi juridice cu necomercianţi (art.56 C.com.). Este evidentă
concepţia unilaterală a legiuitorului, care tratează caracterul comercial al societaţii prin prisma
criteriului unic al faptelor de comerţ. In opinia noastră, concepţia este anacronică şi nefericită.
10
Nu este cazul la S.R.L. cu asociat unic
11
Dacă unul dintre asociaţi semnează actul constitutiv prin împuternicit, se vor preciza, în dreptul său, numele,
domiciliul şi actul de identitate al împuternicitului, indicându-se actul juridic prin care este mandatat (în principiu,
acest act este procura specială sau hotărârea adunării generale a asociatului - persoană juridică)

12
 In primul rând, în virtutea acestei concepţii, dreptul român este singurul, dintre cele
moderne cunoscute, în care sunt scoase din sfera societăţilor comerciale, acele asocieri care
desfăşoară activitaţi considerate civile sau în principal civile. Este vorba, în special, de
asocierile cu obiect de activitate agricol şi asocierile membrilor profesiunilor liberale.
Ignorându-se că toate aceste persoane desfăşoară o activitate lucrativă organizată, în vederea
obţinerii de venit şi prin asumarea riscului aferent, legea, pe criteriul desuet că ar fi activităţi
esenţialmente civile, privează aceste entităţi de multe dintre avantajele organizării sub forma
societăţii comerciale, cum ar fi impozit pe cifra de afaceri în cotă de 1,5, impozit pe profit în
cota de 25% după deducerea cheltuielilor aferente veniturilor, posibilitatea de a-şi constitui
rezerve deductibile, avantaje fiscale pentru reinvestirea profiturilor etc.
Un al doilea inconvenient este că legiuitorul plasează comercialitatea societăţilor în
sfera incertă a faptelor obiective de comerţ. Exemplul cel mai potrivit îl oferă evoluţia
concepţiilor referitoare la activitatea agenţiilor imobiliare. Considerate în mod clasic ca fiind
activităţi esenţialmente civile, activitatea de intermediere a tranzacţiilor imobiliare face
actualmente obiectul societaţilor comerciale, în ciuda faptului evident că activitatea este una
accesorie unor acte despre care (încă) se enunţă că ar fi civile: vânzarea-cumpărarea şi
locaţiunea de imobile.
Orientările moderne ale dreptului comercial pun amprenta, nu pe caracterul obiectiv
comercial al obiectului de activitate, ci pe caracterul economic, lucrativ al activităţilor ce se
desfăşoară sub forma societăţilor comerciale. Ceea ce contează este aşadar organizarea unor
factori de producţie pe riscul întreprinzătorului şi în vederea obţinerii de venit. Societaţile
comerciale sunt forme juridice de organizare a unei întreprinderi. Or, este evident că orice
cabinet individual sau societate de avocaţi, medici sau experţi, au caracteristicile unei
întreprinderi. In prezenţa unui risc asumat şi a intenţiei de o obţine venituri printr-o activitate
organizată, însăşi disctincţia dintre societatea cicilă şi societatea comercială nu mai prezintă
relevanţă.
(b) Persoana juridică are o capacitate juridică limitată, neputând avea decât acele
drepturi şi obligaţii care corespund scopului său statutar. Art. 34 din DL 31/1954 prevede că
orice act juridic care nu este făcut în vederea realizării acestui scop este nul.
Principiul este aplicabil societaţilor comerciale, însă cu câteva corective esenţiale.
In primul rând, scopul statutar al societăţii nu se identifică cu obiectul de activitate
prevăzut în actul constitutiv. Societăţile sunt structuri juridice puse la dispoziţie în vederea
desfaşurării de fapte de comerţ (sau organizării unei întreprinderi). Pentru realizarea acestui
scop general ce ţine de statutul lor juridic, societăţile efectuează şi acte sau fapte juridice care
exced obiectele de activitate prevăzute în actul constitutiv, însă care sunt accesorii acestui
obiect de activitate, la a cărui realizare contribuie. Spre exemplu, societatea poate efectua acte
cu titlu gratuit, cum ar fi acordarea unui comodat pentru un autoturism, în beneficiul unei
societaţi filială sau permisiunea unei societăţi din acelaşi grup de a folosi cu titlu gratuit un
imobil proprietatea societăţii. La fel, societatea poate constitui garanţii personale sau reale în
folosul unei alte societăţi care contractează un credit bancar. Mai mult, societatea poate acorda
gratuităţi sau face liberalitaţi chiar în beneficiul unei societăţi din afara grupului (cazul
discounturilor pentru clienţi importanţi).
Toate aceste acte exced enumerarea obiectelor de activitate din actul constitutiv, fără
însă a putea fi declarate nule, cu respectarea următoarelor condiţii:
- operaţiunile să fie realizate în mod ocazional, în caz contrar societatea comercială fiind
considerată fictivă sau dizolvabilă, din moment ce activitatea sa obişnuită nu este aptă de a
aduce profit;
- operaţiunile să fie considerate accesorii obiectului de activitate lucrativ, în sensul că ele
contribuie indirect la obţinerea de profit, îmbunătăţind raporturile cu clienţii, furnizorii sau
celelalte societaţi din grup;

13
 (c) Obiectul de activitate constituie şi o limită intrinsecă a puterilor de administrare şi
mai ales de reprezentare acordate administratorilor, care, în temeiul art. 70 din LSC, pot face
toate operaţiunile cerute pentru aducerea la îndeplinire a obiectului de activitate al societăţii.
Conform dreptului comun, mandatarul (organul) care acţionează prin depăşirea mandatului se
angajează personal în raporturile cu terţii, actul nefind valabil încheiat în numele şi pe contul
mandantului (persoana morală).
In schimb, unul dintre principiile dreptului societăţilor comerciale este protecţia terţilor
de buna-credinţă. In conformitate cu art.55 şi 78 din LSC, terţilor nu li se poate opune
inopozabilitatea sau nulitatea faţă de societate a actelor încheiate de administratori prin
depăşirea puterilor lor organice. Cu condiţia ca terţii să nu fi cunoscut depăşirea obiectului de
activitate, societatea rămâne valabil angajată faţă de ei, nulitatea actului convertindu-se într-o
problemă de răspundere civilă a administratorilor care şi-au încălcat mandatul. Există însă o
discuţie cu privire la întinderea aplicării acestei protecţii, art. 55 făcând referire expresă
exclusiv la S.A. şi S.R.L.

4. Capitalul social şi aporturile.

In primul rând, în contractul de societate trebuie precizate valoarea totală subscrisă şi
cea efectiv vărsată la data înregistrării societăţii, cu menţiunea că în cazul SRL şi al societaţilor
ce funcţionează în domeniul financiar, bancar şi de asigurări, întregul aport subscris trebuie să
fie vărsat pentru a se obţine încheierea de înmatriculare a societăţii.
Trebuie de asemenea prevazut modul de divizare a capitalului social în părţi de interes,
părţi sociale sau acţiuni, arătându-se numărul acestora şi valoarea nominală, cu respectarea
limitelor minime legale (100.000 lei în cazul părţilor sociale şi 1.000 lei pentru acţiuni).
In continuare se arată structura capitalului social, cu alte cuvinte se indică aportul
subscris şi vărsat de fiecare dintre asociaţi şi numărul de părţi sau acţiuni atribuite, respectiv
cota-parte din capital ce i se cuvine fiecăruia în urma aportului.
In ce priveşte natura aportului, se impun câteva observaţii:
a) aporturile în industrie sau în muncă sunt în principiu valabile pentru a fi luate în
considerare la împărţirea beneficiilor, însă în nici un caz nu pot conduce la formarea sau
majorarea capitalului social; aportul în know-how este considerat de doctrină aport în muncă12,
dar practica unor Oficii Judeţene ale Registrului Comerţului îl consideră aport în natură.
b) aporturile în creanţe sunt în principiu admisibile, mai puţin în cazul SRL, SCA,
precum şi al SA constituită prin subscripţie publică. Acestea se consideră vărsate în momentul
în care societatea a obţinut plata sumei, iar asociatul datorează dobânzi comerciale legale în
cazul întârzierii faţă de data vărsării prevazută în actul constitutiv, precum şi orice alte daune
cauzate societăţii prin întârziere. Spre deosebire de dreptul comun al cesiunii de creanţă,
asociatul cedent îşi asuma faţă de societatea cesionară şi riscul insolvabilităţii debitorului cedat.
Aportul în părţi sociale sau acţiuni (deşi nu este expres prevăzut în legea societaţilor
comerciale şi este privit cu reticenţă în practica Registrului Comerţului) este admisibil, însă ca
şi aport în creanţe13, întrucât constituie în realitate o categorie aparte a titlurilor de credit, a
căror structură juridică conţine, alătuir de drepturile de proprietate (asupra patrimoniului social)
şi drepturile politice (de vot), şi (obligatoriu) drepturi de creanţă.
c) aporturile în natură sunt admisibile la toate formele sociale. Ele sunt în principiu
evaluate pe baza simplei înţelegeri a asociaţilor. In schimb, un raport de expertiză de evaluare
este obligatoriu în cazul SRL cu asociat unic şi al SA constituite prin subscripţie publică,
pentru evitarea abuzurilor, în primul caz în contra terţilor puşi în faţa unei societăţi cu capital
fictiv, în al doilea caz în contra asociaţilor care nu aduc aport în natură.

12
St.D. Cărpenaru, C. Predoiu, S. David, Gh. Piperea, Societăţile comerciale. Reglementare, doctrină,
jurisprudenţă, ALL BECK, 2002, p.76
13
A se vedea I. Băcanu, Aporturile în creanţe, R.D.C. nr.2/1999, p.40-48

14
 Aportul natură se realizează, conform art.15 al.2 din LSC, prin transferarea drepturilor
corespunzătoare şi predarea efectivă către societate a bunurilor respective. Formularea
conjunctivă conduce la concluzia că aportul nu este considerat vărsat decât în momentul în care
bunul a intrat în posesia efectivă a societăţii14.
d) aportul în numerar este obligatoriu la toate formele sociale, fără însă a fi prevăzut un
cuantum minim al acestuia. S-a justificat această dispoziţie prin necesitatea asigurării unui
minim grad de lichiditate, fără de care nici o societate nu ar putea funcţiona. Explicaţia nu se
susţine, întrucât fluxul de trezorerie (cash-flow) nu va fi asigurat prin prevederea unor aporturi
în numerar derizorii. In schimb, dacă toţi asociaţii ar aduce exclusiv aporturi în natură
valoroase, acestea ar putea fi constituite în garanţii pentru obţinerea unor credite bancare apte
să asigure necesarul de lichidităţi.
In cazul în care printre fondatori sunt şi persoane fizice sau juridice nerezidente, acestea
trebuie să asigure vărsarea aportului în numerar exclusiv în valută, constrângere care este
prevăzută de Regulamentul valutar nr.3/1997 emis de BNR. In acestă situaţie, valorile
aporturilor nerezidenţilor şi implicit capitalul social vor fi precizate atât în lei, cât şi în USD,
arătându-se cursul de referinţă USD/Lei care a fost avut în vedere.

5. Participarea la beneficii şi suportarea pierderilor

Profitul sau pierderile se stabilesc prin bilantul contabil aprobat de A.G.O.A. Conform
Legii nr.414/2002 privind impozitul pe profit, pierderea anuală se poate recupera din profiturile
impozabile obţinute în următorii 5 ani consecutivi.
In principiu, voinţa asociaţilor este de a participa la beneficii şi a suporta pierderile
proporţional cu cota-parte a fiecăruia în capitalul social, în funcţie de numărul de părţi sau
acţiuni deţinute.
Când proporţia nu este respectată, asociaţii intenţionează, de obicei, fie să acorde
eficacitate aporturilor în muncă ale unora dintre ei (care, prin ipoteză se ocupă cu activitatea de
gestiune sau care deţin cunoştintele şi aptitudinile necesare pentru exploatarea unor
echipamente industriale specifice), fie să valorizeze participarea financiară importantă a altora.
Ultimul caz se poate reflecta în doua exemple. Dacă o societate are nevoie de o capitalizare
puternică pe care numai unul dintre asociaţi o poate aduce, acestuia îi va fi acordată a
participare la beneficii mai mare decât cota-parte din capital pe care o deţine. Acelaşi avantaj îi
poate fi acordat asociatului ale cărui relaţii sociale şi comerciale vor aduce majoritatea
contractelor pe care le va încheia societatea.
Abuzul este singura limită juridică a împărţirii neproporţionale a rezultatelor financiare,
oglindit în teoria clauzelor leonine, conform căreia este considerată nescrisă dispoziţia statutară
care atribuie unui asociat totalitatea câştigurilor sau îi asigură scutirea de a participa la pierderi.
Aceste clauze sunt în practică disimulate prin semnarea de către asociaţi a unor promisiuni
(pacte) extra-statutare validate de jurisprudenţă, prin care se angajează ca, în cadrul adunării
generale ordinare, să renunţe la dreptul de a încasa dividendele în favoarea unui alt asociat15.

14
S-a arătat în doctrină că nu rezultă cu exactitate momentul în care se transmite dreptul real de proprietate sau
uzufruct asupra aportului, cu riscurile aferente. In această privinţă, s-au formulat mai multe puncte de vedere. Pe
de o parte, se poate considera că actul constituitiv este translativ de drept real, caz în care, “pentru raţiuni de
echitate”, se impune interpretarea în sensul că riscul avarierii sau pieirii fortuite a bunului rămâne în sarcina
asociatului până la vărsarea propriu-zisă a aportului. Pe de altă parte, pare mai corect să se susţină că actul
constitutiv transmite dreptul real şi riscurile sub condiţia suspensivă a predării bunului către societate, constatată
printr-un proces-verbal, situaţie în care, pendinte conditione, riscurile rămân în sarcina asociatului. In opinia
noastră, problema suportării riscurilor de către societate sau asociat este irelevantă, întrucât, dat fiind că aportul se
varsă numai la predare, în cazul avarierii sau pieirii bunului, asociatul este oricum în situaţia de a nu fi vărsat
aportul, împrejurare pentru care răspunde juridic, sub sancţiunea daunelor-interese sau chiar a excluderii din
societate.
15
Cass.com. 13 fevr.1996, Rev. soc. 1996, p.771, note B. Saintourens

15
 Privită în mod eronat ca un veritabil principiu, contribuţia la pierderi este în practică o
situaţie excepţională. Pe de o parte, ea nu trebuie confundată cu obligaţia de a plăti datoriile
sociale ce incumbă asociaţilor cu răspundere nelimitată şi în baza căreia aceştia pot fi umăriţi
personal de creditorii sociali. Pe de altă parte, pierderea rezultată dintr-un exerciţiu financiar
este a societaţii înseşi, ea compensându-se cu profiturile exerciţiilor următoare. Numai în cazul
special în care se constată pierderi care diminuează cu cel puţin jumătate capitalul social,
administratorii sunt obligaţi să convoace adunarea generală în vedrea recapitalizării societăţii, a
întregirii capitalului social, sub sancţiunea dizolvării societaţii dacă situaţia durează timp de 9
luni. Chiar şi în această situaţie, un principiu societar derivat din dreptul obligaţiilor se opune
constrângerii asociaţilor la creşterea angajamentelor asumate faţă de societate prin aportul
iniţial, în contra voinţei acestora. Numai cei care vor dori urmează să contribuie la
recapitalizarea societăţii. In fine, la lichidarea societăţii, dacă activul este inferior pasivului,
asociaţii cu răspundere limitată nu pot fi obligaţi la noi aporturi, plata creditorilor urmând a se
face, eventual, prin angajarea răspunderii administratorilor. Aşadar, asociaţii cu raspundere
limitată (acţionarii) îşi limitează de drept riscul pierderilor la valoarea aporturilor.
In realitate, contribuţia propriu-zisă la pierderi se reglementează printr-o clauză
statutară sau prin hotărâri ale adunarii generale prin care se stabileşte o contribuţie, fie anuală,
fie exceptională, pe care fiecare asociat se obligă să o verse în vederea refinanţării societăţii, în
majoritatea cazurilor pe baza unor contracte de împrumut încheiate cu societatea.

6. In partea din contractul de societate referitoare la raporturile dintre asociaţi,

semnatarii prevăd uneori clauze de neconcurenţă. Art.82 LSC prevede în sarcina asociaţilor cu
răspundere nelimitată, obligaţia de a nu lua parte, ca asociaţi cu raspundere nelimitată, într-o
societate concurentă şi de a nu face, pe contul lor sau al unor alte persoane, fapte de comerţ
concurente sau similare, fără acordul prealabil al coasociaţilor, sub sancţiunea răspunderii
pentru daune. In temeiul art.192 LSC, administratorii societăţilor de persoane şi SRL nu pot
primi, fără autorizarea adunării asociaţilor, mandatul de administrator în alte societaţi
concurente sau având acelaşi obiect de activitate, nici să facă acelaşi fel de comerţ e cont
propriu sau prin persoane interpuse, sub sancţiunea revocării şi a răspunderii pentru daune.
Deşi neconcurenta derivă în mod firesc din obligaţia generală de loialitate şi
solidaritate între asociaţi16, constângerile legale referitoare la obligaţia de neconcurenţă se
limitează la asociaţii cu răspundere nelimitată şi la administratori, la care s-ar putea adăuga
normele care limitează la 3, cumulul de mandate ale administratorilor societăţilor pe acţiuni.
Rezultă că există, în principiu, tot interesul pentru prevederea contractuală a unei atari obligaţii
în sarcina asociaţilor cu rspundere limitată şi a acţionarilor din societăţile pe acţiuni de tip
închis, care au un număr redus de acţionari. O astfel de clauză poate fi formulată după cum
urmează: “Fiecare dintre asociaţii/acţionarii societăţii, se angajează ca, începând cu data încheierii prezentului
act constitutiv şi pe durata existenţei prezentei societăţi, să nu participe, singur sau acţionând împreună cu alţi
acţionari şi să nu deţină, direct sau prin persoane interpuse, mai mult de 10% din capitalul social al unei societăţi
comerciale care desfăsoară pe teritoriul României activităţi concurente cu XYZ S.A., decât sub condiţia obţinerii
prealabile a acordului scris al co-acţionarilor deţinând 75% din capitalul social, acţionarul în cauză având drept de
a participa la vot”.
Având în vedere că efectul clauzei de neconcurenţă este restrângerea libertăţii
constituţionale a comerţului, valabilitatea şi eficacitatea clauzei sunt interpretate restrictiv, fiind
condiţionate de întrunirea a cel puţin două condiţii: (a) obligaţia trebuie să fie justificată prin
interesul social şi (b) domeniul său să fie delimitat cu stricteţe. Cu alte cuvinte, clauza nu are
eficacitate, întrucât nu există concurenţă veritabilă, în situaţia în care asociaţii efectuează
independent fapte de comerţ care, deşi cuprinse între obiectele de activitate statutare, nu sunt în
concret realizate de societate. Concurenţa trebuie aşadar să fie reală şi actuală. Pe de altă
parte, trebuie precizată întinderea temporală şi teritorială a ariei obligaţiei de neconcurenţă, cu
16
L. Godon, Les obligations des associés, Economica, Paris, 1999

16
limite bine determinate (o perioadă exprimată în ani, o zonă geografică anume etc.). In dreptul
britanic, s-a generalizat asumarea obligaţiei de neconcurenţă, nu prin clauze statutare, ci prin
convenţii extra-statutare între asociaţi (non-competition agreement).

7. Administrarea şi controlul societăţii este un capitol important al actului constitutiv. In

opinia noastră, contractul de societate trebuie să se limiteze la a indica organele sociale
însărcinate cu aceste atribuţii şi structura acestora, urmând ca modul lor de lucru să facă
obiectul unor clauze distincte în Statut. De asemenea, contractul ar trebui să prevadă modul de
desemnare a persoanelor care formează organele sociale, durata mandatului şi maniera de
stabilire a indemnizaţiei cuvenite. Un aspect important este determinarea puterilor conferite
persoanelor care alcătuiesc organele colegiale, fiind esenţial să se indice, spre exemplu, dacă
fiecare dintre administratori are puteri depline de reprezentare şi administrare, sau, din contră,
acestea sunt limitate la o anumită valoare ori la anumite activităţi.
Dacă administratorii şi eventual, cenzorii, sunt desemnaţi prin chiar actul constitutiv,
acesta trebuie să le indice numele, locul şi data naşterii, cetăţenia şi domiciliul. Având în vedere
că aceştia vor trebui să dea la Registrul Comerţului o declaraţie de necondamnare şi să depună
specimenul de semnătură, este de asmenea obligatorie indicarea în contract a actului de
identitate al mandatarilor sociali şi a codului numeric personal.
In societăţile de persoane, în lipsa cenzorilor, asociaţii care nu exercită şi funcţia de

administrator deţin atribuţiile de supraveghere şi control al gestiunii aferente calităţii

de cenzor.

Desemnarea prin actul constitutiv a mandatarilor sociali creează o constângere

importantă pentru societate. In timp ce mandatul acestora este revocabil prin votul adunării
generale ordinare a asociaţilor, operaţiunea juridică nu poate fi totuşi înregistrată decât pe baza
deciziei adunării extraordinare cu unanimitatea sau majoritatea calificată aferentă, întrucât este
vorba despre o modificare a actului constitutiv !

8. Contractul de societate mai trebuie să facă referire la cazurile şi modalităţile de

dizolvare şi lichidare a societăţii. Acestea nu presupun implicaţii pur contractuale, având în
vedere caracterul de ordine publică al normelor legale incidente, sens în care, in aceste ultime
capitole din contract, redactorii obişnuiesc să se limiteze la a face referire la dispoziţiile legale
(a se vedea Titlurile VI şi VII din LSC).

B. Conţinutul Statutului societăţii :

Principalele dispoziţii din Statut trebuie să se refere la urmatoarele aspecte:

1. Regimul juridic al părţilor sociale sau acţiunilor

In principal, statutul reglementează modul de transmitere a dreptului de proprietate
asupra părţilor sau acţiunilor. In societăţile pe acţiuni deţinute public, sunt interzise clauze în
baza cărora s-ar restrânge libera negociabilitate a titlurilor. In societăţile pe acţiuni de tip închis
şi în celelalte forme sociale, se pot prevedea următoarele tipuri de clauze referitoare la cesiunea
titlurilor:
- obligaţia de informare cu privire la intenţia de înstrăinare a părţilor sau acţiunilor;
- instituirea dreptului general al asociaţilor de preferintă/preemţiune fată de terţi la
cumpărarea titlurilor oferite la vânzare;

17
 - (eventual) instituirea dreptului special al unor asociaţi de a cumpara cu preferinţă faţă
de ceilalţi asociaţi, titlurile oferite spre vânzare (în cazul în care, prin actul constitutiv, se
prevede crearea unor grupuri de asociaţi sau acţionari pe criterii cum ar fi naţionalitatea sau
comunitatea de interes);
- dacă nu se exercită dreptul de preferinţă, statutele prevăd de obicei clauze de
agrement al terţilor care ar urma să intre în structura societăţii prin cumpărarea titlurilor, în care
trebuie prevăzută majoritatea cu care se votează agrementul;
- în cazul refuzului de a acorda agrementul, asociatul cedent nu poate rămâne prizonier
al titlurilor sale. De aceea, orice clauză de agrement ar trebui însoţită de o clauză de retragere
din societate a asociatului cedent, în care să stabilească şi modul de calcul al preţului titlurilor,
pe care societatea trebuie să îl plătească cedentului, caz în care este utilă referirea la o expertiză
contabilă independentă.

2. Drepturile asociaţilor sau acţionarilor

In LSC sunt prevăzute, fie expres, fie deduse pe cale de interpretare, câteva principii
referitoare la drepturile asociaţilor, îndeosebi referitoare la drepturile politice la informare şi la
vot. Reglementarea legală sau convenţională a drepturilor porneşte de la premisa egalităţii
juridice a părţilor sau acţiunilor, prevăzută la art.94, în sensul că toţi asociaţii au aceleaşi
drepturi inerente titlurilor, de care, desigur, beneficiază politic în funcţie de numărul părţilor
sau acţiunilor deţinute.
a) Din categoria drepturilor la informare şi supraveghere amintim: comanditarii au
dreptul de a supraveghea gestiunea prin solicitarea bilanţului şi a tuturor documentelor
contabile justificative (art.89 al.3), asociaţii neadministratori în societaţile de persoane şi SRL
exercită drepturile de control şi supraveghere a gestiunii aferente cenzorilor societăţii pe acţiuni
(art.194 al.4), dreptul la informare privind rezultatele financiare obţinute de societate, prin
prezentarea cu 15 zile înainte de AGA a bilanţului, contului de profit şi pierderi şi rapoartelor
administratorilor şi cenzorilor (art.179), dreptul de a reclama cenzorilor acte de gestiune care
trebuie verificate (art.149), dreptul acţionarilor care deţin cel puţin 10% din capital, de a
solicita convocarea AGA şi de a o obţine pe cale de ordonanţă preşedinţială în caz de reticenţă
a administratorilor (art.119), dreptul de a consulta documentele societăţii de cel mult două ori
într-un an fiscal şi de a sesiza administraţia cu întrebări scrise asupra operaţiunilor de gestiune,
la care trebuie să se răspundă în termen de 15 zile, sub sancţiunea daunelor cominatorii
(art.1331).
Majoritatea statutelor se rezumă la a reproduce sau doar a se referi la aceste drepturi,
ignorând complet interesul pe care îl prezintă abordarea mai detaliată a acestor probleme, din
cel puţin trei puncte de vedere:
- multe dintre aceste drepturi sunt condiţionate de întrunirea unor praguri procentuale
de către acţionari, context în care prezintă interes modificarea pe cale statutară a procentelor
prevăzute de lege pentru exercitarea drepturilor, cu atât mai mult cu cât unele texte legale sunt
asortate de formula “dacă actul constitutiv nu prevede altfel”. Având în vedere caracterul
imperativ al majorităţii drepturilor asociaţilor, jurisprudenţa a decis că statutul poate modifica
pragurile numai în sensul extinderii posibilităţii de exercitare a drepturilor, prin reducerea
pragurilor prevăzute de lege;
- majoritatea drepturilor sunt reglementate lapidar, instituindu-se doar existenţa lor. In
aceste condiţii, este binevenită prevederea în statut a modalităţilor concrete de realizare sau
exercitare a acestor drepturi (mai ales în ce priveşte informarea). Spre exemplu, poate fi stabilit
modul de redactare a cererii privind informarea, dacă aceasta trebuie motivată sau nu, cui
trebuie adresată şi cine răspunde în concret de asigurarea realizării dreptului la informare. Actul
constitutiv ar trebui să indice cu exactitate care sunt actele, registrele şi documentele la care
asociaţii au acces în virtutea dreptului la informare şi control. Mai mult, se pot prevedea

18
adevărate clauze penale prin care să se fixeze daunele pe care societatea sau administratorii
sunt datori să la plătească în cazul împiedicării sau întârzierii exercitării dreptului respectiv;
- drepturile reglementate sunt minimale şi nu acoperă în totalitate respectarea
intereselor legitime ale asociaţilor. Spre exemplu, un statut corect ar trebui să creeze un drept
la informare al oricărui asociat, indiferent de cota-parte pe care o deţine în capitalul social, pe
baza căruia acesta are posibilitatea de a solicita, iniţial pe cheltuiala sa, un auditor independent
pentru redactarea unui raport de expertizare a anumitor operaţiuni sau documente. Dacă acest
demers relevă greşeli de gestiune sau fraude, societatea ar trebui obligată la rambursarea
costurilor expertizei. O altă prevedere statutară care ar prezenta interes, este permisiunea
oricărui asociat sau acţionar, dacă nu chiar de a solicita convocarea AGA, cel puţin de a
propune introducerea pe ordinea de zi a unei probleme.
In general, orice clauze care îmbunătăţesc condiţiile de exercitare a drepturilor politice
ale acţionarilor sunt deplin admisibile, din perspectiva faptului că aceste drepturi nu se
limitează la protecţia exclusivă a asociaţilor, ci profită societăţii înseşi şi concură la respectarea
interesului social de asigurare a unei administraţii corecte şi loiale a activitaţii societăţii.
b) In ceea ce priveşte dreptul la vot, art.101 LSC stabileşte principiul că fiecare
acţiune dă dreptul la un vot, dacă prin actul constitutiv nu este prevăzut altfel. Principala
valenţă juridică a art. 101 este că instituie principiul universalităţii accesului la adunările
generale a fiecărei persoane care deţine acţiuni (părţi) la data de referintă stabilită în
convocatorul adunării generale. Singura excepţie legală directă a acestui principiu este
suspendarea dreptului de vot pentru acţionarii care nu sunt la curent cu vărsămintele subscrise,
prevăzută de art.101 al.3. Pe cale indirectă, obligaţiile de abţinere de la vot ce incumbă
asociaţilor care se află în conflict de interese cu societatea constituie, la rândul lor, o îngrădire a
exercitării drepturilor de vot.
Totuşi, în actele constitutive ale majoritaţii societăţilor de francez şi german, sunt
stipulate clauze care limitează valoarea juridică a principului pe cale convenţională. Este vorba,
în primul rând, despre clauzele de stagiu, prin care se refuză accesul la adunarea generală şi,
corelativ, exercitarea dreptului de vot, acţionarilor care nu au o anumită vechime în această
calitate, respectiv acelora care au cumpărat titlurile într-o perioadă determinată, stabilită în
statutul societăţii, anterioară şedinţei organului colectiv17.
In al doilea rând, se poate stipula aşa-numita clauză a numărului minim de acţiuni. Art.
165 al.1 din legea franceză a societăţilor comerciale prevede că statutul societăţii poate
pretinde un număr minim de acţiuni, fără ca acesta să poată fi superior lui zece, pentru a
conferi dreptul de participare la adunările generale ordinare. In tăcerea legii, sunt astfel de
clauze admisibile în dreptul român?
Argumentele valabile pentru admisibilitatea clauzei de stagiu nu mai corespund.
Interesul social nu poate fi protejat prin interzicerea participării la adunare a acţionarilor
minoritari. Singura utilitate a clauzei rămâne buna desfăşurare a şedinţei, în condiţiile în care
societatea are un număr enorm de acţionari 18. In realitate, chiar si această remarcă se susţine cu

17
Sub incidenţa unei astfel de clauze statutare, făcută publică prin efectul înmatriculării în Registrul Comerţului,
se asigură producerea mai lentă şi lipsită de tulburări a consecinţelor pe care preluarea controlului societăţii le
produce din perspectiva schimbării politicilor societare (salariale, de management etc.). In acelaşi timp, clauza
oferă posibilitatea de a păstra gestiunea societăţii la îndemâna acţionarilor fideli, care adoptă un comportament
managerial, de interes asupra activităţii societăţii, fiind un mijloc de protecţie a societăţii în contra capitalismului
pur investiţional, ai cărui promotori urmăresc numai cumpărarea titlurilor în scopul revânzării lor profitabile.
Aplicabilitatea unei astfel de clauze nu suprimă principiul dreptului de participare la adunările generale, ci doar
organizează, pe baza libertăţii şi previziunii contractuale, exercitarea dreptului de acces, pe care îl întârzie. Clauza
prezintă un caracter esenţialmente temporar şi un interes cert pentru societate. Suspendarea, practic, a dreptului de
acces şi de vot în adunările generale este sinonimă cu reglementarea convenţională a exercitării dreptului de vot şi
nu cu suprimarea acestuia, sens în care clauza trebuie considerată admisibilă.
18
In monografia Les aspects du capitalisme moderne (LGDJ 1951), Ripert amintea de nemulţumirea unui
administrator care, printr-o frază rămasă celebră, ilustra consecinţele întrunirii legale a organelor unei societăţi cu

19
dificultate. Cu cât sunt mai mulţi acţionari, cu atât mai puţini se prezintă la adunări. Acţionari
unei societăţi puternic capitalizate nu se cunosc, nu au nici o idee despre interesul comun şi nu
ignoră complet activitatea societăţii, de la care aşteaptă numai dividende sau cel puţin
facilitarea vânzării profitabile a participării lor. Se susţine 19, totuşi, că participarea tuturor
acţionarilor este uneori dăunătoare societăţii sau cel puţin economiei şedinţei organului
deliberativ, grevată de întrebări nerelevante sau de ridicări de probleme inoportune. Clauza
exigenţei numărului minim de acţiuni ar fi, prin urmare, o excepţie de la principiul democratic
al universalităţii adunărilor acţionarilor, destinată a servi democraţiei societare înseşi.
Opinăm că, cel puţin la societăţile cu un număr mare de acţionari, ea ar putea fi admisă,
atâta timp cât se asigură, prin dispoziţii statutare complementare, dreptul de acces la adunare
prin reprezentare. Cu alte cuvinte, conţinutul clauzei trebuie să prevadă că mai mulţi acţionari
se vor putea reuni pentru a atinge minimul prevăzut de statut, fiind reprezentaţi de către unul
dintre ei. In dreptul american, sistemul este chiar generalizat, acţionarii având posibilitatea de a
fi reprezentaţi de terţe persoane pe baza unei autorizaţii denumită proxy, al cărui conţinut
trebuie asigurat de societatea emitentă20.
Art.101 al.2 precizează că, pe cale statutară, se poate limita numărul voturilor
aparţinând acţionarilor ce posedă mai mult de o acţiune. Problema atribuirii unui număr de
voturi neproporţional cu numărul de acţiuni deţinute a atras atenţia legiuitorului în urma
incidentelor referitoare la Banca Dacia Felix, în statutul căreia fusese prevăzut că fondatorii,
indiferent de numărul acţiunilor deţinute, dispun de un număr de voturi egal cu cele la care are
dreptul acţionarul cu cele mai multe titluri deţinute. Efectul clauzei a fost blocarea activităţii
societăţii, în condiţiile în care acţionarul majoritar, care avea interesul guvernării propriu-zise a
societăţii, nu putea trece nici un proiect de rezoluţie fără acordul majorităţii fondatorilor, care,
la rândul lor, avea interese distincte. Drept pentru care, de lege lata, se admite, în principiu,
doar limitarea numărului de voturi aferente acţionarilor ce posedă un număr mare de acţiuni, nu
şi atribuirea unui număr mai mare de voturi decât numărul acţiunilor deţinute. Ca excepţie,
art.38 al legii bancare nr.58/1998 interzice clauzele statutare din actul constitutiv al băncilor,
care ar încălca în orice fel principiul potrivit căruia o acţiune dă dreptul la un singur vot.

3. Modul de lucru al Adunării Generale a Asociaţilor/Acţionarilor

Desigur, părţile nu pot modifica, prin convenţii particulare, atribuţiile organice ale
adunării generale şi nici să modifice cadrul prerogativelor stabilit diferenţiat între adunarea
ordinară şi extraordinară, care sunt fixate prin norme de ordine publică. Principalele aspecte
care pot face obiectul unor dispoziţii statutare, dar care trebuie să ţină seama de constrângerile
stabilite prin dispoziţiile legale imperative, se raportează la maniera de redactare şi publicare a
convocatorului, metodele de exercitare a dreptului de vot şi amenajarea regulilor de cvorum şi
majoritate necesare adoptării hotărârilor.
Spre exemplu, asociaţii pot prevedea ca toate hotărârile să fie adoptate prin vot secret.
Situaţia inversă, a votului deschis universal, nu este posibilă, având în vedere că art.129
pretinde ca deciziile care au ca obiect numirea, revocarea şi angajarea răspunderii mandatarilor
sociali să fie luate prin vot secret. De asemenea, asociaţii pot deroga de la disp.art.124, care
prevede că acţionarii nu pot fi reprezentaţi în AGA decât prin alţi acţionari, după cum sunt
liberi să impună, în acest caz, formalitatea prezentării de către mandatar a unei procuri speciale
autentice.
In ce priveşte amenajarea statutară a regulilor de cvorum şi majoritate, art.112 şi art.115
sunt redactate în mod diferit. Cel dintâi condiţionează validitatea hotărârilor de întrunirea
cvorumului şi majorităţii stabilite în lege, dar precizează că aceste dispoziţii se aplică „dacă în
actul constitutiv nu se prevede o majoritate mai mare”. Cel de-al doilea prevede că, pentru
o multitudine de acţionari: „Daţi-mi câmpia Chalons, am de reunit patruzeci de mii de acţionari!”.
19
F. Peltier, La limitation du droit d`accès aux assemblées d`actionnaires, Bull.Joly 1993, p.1107
20
K. Clarkson, R. Leroy Miller, G. Jentz, F. Cross, Business Law, West, St.Paul MN, 1995, p.832

20
validitatea deliberărilor adunării extraordinare, „când actul constitutiv nu dispune altfel”, este
necesară întrunirea condiţiilor, atât de majoritate, cât şi de cvorum, prezentate mai jos.
Condiţiile de adoptare a hotărârilor adunării generale sunt destinate să permită
funcţionarea organului statutar şi, implicit, a societăţii înseşi. Reglementarea supletivă în
această materie exprimă intenţia de a conferi supleţe în funcţionarea structurilor societare.
Organizarea prin actul constitutiv a majorităţilor şi cvorumului presupune concilierea a două
exigenţe opuse. Pe de o parte, pragurile trebuie să fie suficient de ridicate pentru a asigura
reprezentativitatea adunării, ca pârghie a mecanismului democratic prin care deciziile se impun
şi absenţilor. Pe de altă parte, majoritatea nu trebuie să fie prea ridicată, de natură a paraliza
adoptarea hotărârilor necesare bunei funcţionări a societăţii. Or, majoritatea în cazul adunărilor
generale este una simplă, raportată la capitalul social prezent sau reprezentat în şedinţa
organului statutar, ceea ce înseamnă că stabilirea – prin actul constitutiv – a unei „majorităţi”
sub nivelul celei legale ar încălca principiul democratic al reprezentativităţii adunării. De
aceea, este absolut firesc ca legiuitorul să controleze respectarea ambelor exigenţe şi, având în
vedere atribuţia adunării ordinare de a desemna, revoca şi controla administratorii, să acorde
acţionarilor numai posibilitatea creşterii gradului de reprezentativitate, prin stabilirea unei
majorităţi calificate, raportate întotdeauna la capitalul prezent sau reprezentat în adunare, care
să asigure un minim de reprezentativitate a administraţiei, în vederea potenţării mandatului
social.
In consecinţă, acţionarii pot modifica regulile de cvorum şi majoritate în următoarele
condiţii:
a) cvorumul adunării generale ordinare nu poate face obiectul unei clauze statutare,
neexistând nici un interes în acest sens, întrucât oricum, la a doua convocare, hotărârile se pot
adopta indiferent de numărul celor prezenţi sau reprezentaţi;
b) majoritatea adunării generale ordinare poate fi stabilită prin clauzele actului
constitutiv numai în sensul sporirii acesteia faţă de dispoziţiile legale;
c) cvorumul şi majoritatea aferente adunărilor generale extraordinare pot face obiectul
unor prevederi statutare derogatorii de la dispozitiile art.115 din legea nr. 31/1990.
Libertatea contractuală a acţionarilor nu are limite legale propriu-zise, însă interesul
social se opune eficacităţii unor clauze prin care adoptarea deciziilor este, fie blocată, făcând
imposibilă funcţionarea normală a societăţii (prin stabilirea unei reprezentativităţi prea ridicate,
în condiţiile realităţii absenteismului deţinătorilor de titluri), fie prea facilă, reducând la neant
reprezentativitatea organului extraordinar. Justiţia îşi va spune cuvântul, apreciind fiecare caz
în parte.

In ce priveşte S.R.L., Legea nr.187/2003 a modificat art.187 al LSC, în sensul

recunoaşterii explicite a posibilităţii asociaţilor de a stabili pe cale statutară (în orice sens –
majorare sau reducere !) majoritatea şi cvorumul necesare adoptării hotărârilor adunărilor
generale a S.R.L., chiar dacă obiectul acestora ar fi modificarea actului constitutiv
(unanimitatea nu mai este prevăzută în mod imperativ). Prin analogie, ar trebui poate
recunoscută şi posibilitatea (cel puţin a) întăririi majorităţii de guvernare a societăţilor de
persoane, prevăzută art.77 LSC.

4. Modul de lucru al Administratorilor sau Consiliului de Administraţie

In toate formele sociale, părţile pot opta pentru un organ administrativ unipersonal
(“administrator unic”) sau, dimpotrivă, colegial. In ultimul caz, prin referire la societaţile de
persoane şi SRL, art.75 al LSC prevede principiul potrivit căruia fiecare dintre administratori
are dreptul de a reprezenta societatea, în lipsă de stipulaţie contrară în actul constitutiv. Totuşi,
acordarea de puteri depline fiecărui administrator este o sursă certă de erori de gestiune, de
abuzuri şi poate conduce la blocarea activitaţii societăţii, atunci când administratorii au poziţii
distincte faţă de anumite acte sau operaţiuni. De aceea, asociaţii au libertatea de a prevedea în

21
statut că administratorii vor lucra împreună, ceea ce presupune adoptarea deciziilor de gestiune
prin unanimitate, cu singura excepţie legală a actelor a căror nerealizare de urgenţă ar provoca
o pagubă mare societăţii. In caz de imposibilitate a întrunirii unanimităţii, vor decide asociaţii
care deţin majoritatea capitalului social21.
Mult mai complexă este însă organizarea puterii administrative în societăţile de
capitaluri. Micile societăţi pe acţiuni obişnuiesc să lucreze, fie cu administrator unic, fie cu un
consiliu de administraţie din care fac parte, în realitate, aceleaşi persoane care sunt şi acţionari.
Totuşi, majoritatea societăţilor pe acţiuni sunt dotate cu un Consiliu de administraţie condus de
un preşedinte, ales fie direct de adunarea generală a acţionarilor, fie de administratorii înşişi.
Consiliul lucrează după reguli politice: valabilitatea întrunirii sale este condiţionată de un
cvorum (jumătate din numărul administratorilor) iar deciziile se adopta cu majoritatea
membrilor prezenţi. Desigur, aceste reguli pot fi modificate pe cale statutară după criteriile
precizate pentru AGA. Atribuţiile Consiliului sunt esenţialmente politice şi constau îndeosebi
în stabilirea strategiei de dezvoltare a societaţii, elaborarea cadrului de politică economică şi
comercială, elaborarea planului de afaceri, proiectarea şi utilizarea bugetului de venituri şi
cheltuieli şi propunerea proiectelor de hotărâri ale AGA, stabilirea organigramei şi angajarea
personalului cu funcţii de conducere (officers) etc.
Executarea propriu-zisă a operaţiunilor curente de gestiune şi de reprezentare a
societăţii este conferită, pe cale de delegare de putere din partrea CA (art.140 şi 147 LSC):
a) fie unui director executiv (CEO), salariat care nu poate fi membru în Consiliul de
adminsitraţie – preponderent anglo-saxon;
b) fie unui Comitet de Direcţie compus din câţiva membri ai Consiliului şi condus de un
Director general, care poate întruni şi calitatea de Preşedinte al CA (P-DG) – preponderent
francez.
In fiecare situaţie, Statului trebuie să prevadă modalitaţile de control şi supraveghere a
directorilor din partea Consiliului.
Statutul stabileste criteriile pe baza cărora se determină remuneraţia cuvenita
administratorilor şi directorilor (membri ai Comitetului), precum şi eventualul “pachet de
compensaţii” suplimentar, care a fost introdus recent din practica internaţională şi este destinat
motivării financiare a persoanelor cu astfel de funcţii. Pachetul poate cuprinde, spre exemplu:
transferarea unui număr de acţiuni în proprietatea managerilor, încheierea unei asigurări mixte
de viaţă şi/sau a unei asigurări de răspundere managerială în numele administratorului şi pe
contul societăţii, acordarea dreptului de a opta pentru cumpărarea preferenţială de acţiuni în
viitor (stock-option), promisiunea efectuării unor plăţi compensatorii în cazul revocării din
funcţie etc.

5. Supravegherea şi controlul gestiunii

In cazul societaţilor de persoane, această activitate va fi realizată de către asociaţii
neadministratori. In SRL cu peste 15 asociaţi şi SA este obligatorie existenţa a cel puţin trei
cenzori a căror desemnare trebuie să aibă în vedere incompatibilităţile cu această funcţie,
prevăzute de art.156 LSC. In practica de 12 ani a LSC, cenzoratul s-a dovedit a fi o instituţie
absolut ineficientă, datorită raporturilor de mandat caracteristice acestei funcţii. Cenzorii sunt
desemnaţi şi revocaţi de aceleaşi persoane care sunt prezente sau reprezentate şi în CA, ceea ce
a determinat aservirea lor de către acţionarii majoritari şi implicit transformarea lor în oameni
de paie, subordonaţi în fapt CA pe care trebuie să îl supravegheze. Dezinteresul şi tăcerea
cenzorilor sunt cumparate prin acordarea de remuneraţii consistente. Pe de altă parte, legea nu
21
In opinia noastră, clauza cea mai potrivită ar trebui să combine cele două metode de lucru. Spre exemplu, se
poate stabili principiul că fiecare administrator lucrează separat, însă pentru toate actele sau operaţiunile ce
depăşeşc o anumită valoare, este necesar acordul unanim al administratorilor. Mai departe, ar fi util să se precizeze
că pentru operaţiunea sau grupul unitar de operaţiuni a căror valoare depăşeşte o anumita sumă sau un anumit
procent din activul social, este necesar acordul asociaţilor care deţin majoritatea capitalului social.

22
pretinde decât ca unul dintre cenzori sa fie expert contabil sau contabil autorizat. Ceilalţi
cenzori pot fi persoane din anturajul administratorilor, fără cunoştinţe contabile sau juridice,
deci nepregătite pentru a desfăsura activitatea de supraveghere care este de natura funcţiei.
Instituţia cenzoratului va fi înlocuita treptat cu cea a auditorilor financiari, autorizaţi să
practice activităţi de control şi verificare contabilă pe criterii exclusiv profesionale, oamenii de
afaceri fiind interesaţi să apeleze la servicile acestora, destinate să garanteze pe răspunderea
profesională, urmărirea corectă a operaţiunilor de gestiune .
Privindu-l ca organ pur formal de supraveghere impus acţionarilor, redactorii Statelor
nu abordează cenzoratul decât prin prisma repetării sau referirii directe la dispoziţiile legale
relative la funcţionarea acestui organ (obligaţiile – art.158, drepturile – art.159, remuneraţia
etc.)

6. Clauze referitoare la litigii

Asociaţii sau acţionarii ar putea prevedea o clauză compromisorie, în baza căreia
litigiile dintre societate şi asociaţi, dintre societate şi administratori sau dintre asociaţi urmează
să fie soluţionate de către o instanţă arbitrală. Validitatea unei astfel de clauze este însă
discutabilă.
In timp ce art.631 din Codul comercial francez prevede expres că litigiile societare
(“pour raison d’une société de commerce”) pot fi supuse soluţionării prin arbitraj, art.63 al
LSC stabileşte că cererile şi căile de atac prevăzute de lege, de competenţa instanţelor
judecătoreşti, se soluţionează de tribunalul locului unde societatea îşi are sediul principal, în
afară de cazul în care legea (se referă numai la competenţa teritorială!) dispune altfel. Textul ar
putea fi interpretat în sensul că admite ca cererile şi căile de atac în dreptul societar să nu poată
fi de competenţa puterii judiciare, respectiv să fie tranşate de o instanţă arbitrală în temeiul, fie
al unei clauze compromisorii inserate în actul constitutiv, fie al unui compromis încheiat între
părţi după survenirea litigiului.
Insă o astfel de interpretare trebuie privită prin referire la art.340 din C.pr.civ., care
permite soluţionarea pe cale arbitrală a tuturor litigiilor patrimoniale în care sunt implicate
persoane cu capacitate deplină de exerciţiu, cu excepţia acelora care privesc drepturi asupra
cărora legea interzice tranzacţia.
De aceea, valabilitatea clauzei de arbitraj depinde de natura patrimonială sau
nepatrimonială a litigiilor ce apar în concret în cursul funcţionării societăţii. Spre exemplu,
art.6 lit.a) din Legea 146/1997 privind taxele de timbru, include expres cererile privind
modificarea actului constittiv, excluderea unui asociat, dizolvarea şi lichidarea societăţilor,
printre cererile neevaluabile în bani. De asemenea, art.3 lit.a 1 din acelaşi act normativ include
printre cererile neevaluabile în bani, acţiunile care tind la anularea sau declararea nulitaţii unui
act juridic. Rezultă că aceste cereri sunt considerate ca nepatrimoniale.

23