Sunteți pe pagina 1din 11

Universitatea „Al.I.

Cuza” Iaşi Disciplina: DINAMICA GEOCHIMICĂ A SCOARŢEI TERESTRE ŞI


Facultatea de Geografie şi Geologie A PEDOSFEREI. METODE DE DETERMINARE A ECOTOXICITĂŢII
Departamentul de Geografie An universitar: 2019 – 2020
Anul de studii: II
Secţiile: MADD
V. SOLUŢII
V.1. Principii teoretice
V.1-1. Definiţii. Clasificarea soluţiilor
V.1-2. Concentraţia soluţiilor
V.2. Prepararea şi standardizarea soluţiilor
V.2-1. Alegerea solventului
V.2-2. Calculul cantităţii de solvit necesare
V.2-3. Cântărirea cantităţii de solvit necesare
V.2-4. Măsurarea volumului de solvent
V.2-5. Dizolvarea, amestecare şi omogenizarea soluţiei
V.2-6. Standardizarea soluţiilor
Bibliografie generală
Curs Prof. univ. dr. Bulgariu Dumitru
Lucrări practice Prof. univ. dr. Bulgariu Dumitru
II. SOLUŢII

V.1. PRINCIPII TEORETICE

V.1-1. Definiţii. Clasificarea soluţiilor

Soluţiile = un caz particular al sistemelor disperse, caracterizate printr-un grad de dispersie ∆ ≤ 108,
ceea ce presupune existenţa în sistem a unor unităţi cinetice de ordinul 10 -8 cm, adică dimensiuni de ordin
atomic şi molecular. Ca urmare, soluţia reprezintă un amestec omogen de două sau mai multe substanţe, din
care una este prezentă în cantitate mai mare constituind mediul de dispersie. Caracteristica fundamentală a
unei soluţii este omogentitatea, ceea ce presupune că amestecarea componentelor soluţiilor se realizează la
nivel atomic şi molecular, astfel că prin procedee de separare obişnuite (filtrare, centrifugare etc.) acestea nu
mai pot fi separate.

Figura 1. Clasificarea sistemelor


disperse. Notaţii: Sv – suprafaţa
specifică:
Sv = S1,2/V1 = S2,1/V2 (1)
S1,2; S2,1 – suprafaţa unităţii de volum
a celor două faze; V1; V2 – volumul
fazei disperse, respectiv dispersate.

Soluţiile sunt sisteme disperse monofazice care conţin două sau mai multe componente (specii ionice sau
moleculare). După mărimea particulelor dispersate, sistemele disperse se împart în trei grupe:
(1) amestecuri mecanice: particulele dispersate au dimensiuni > 100 mμ - exemple: emulsiile,
suspensiile etc.;
(2) soluţii coloidale: la care dimensiunile particulelor dispersate sunt cuprinse între 1 – 100 mμ;
(3) amestecuri moleculare (soluţiile propriu-zise): la care particulele au dimensiuni < 1 mμ; sunt sisteme
disperse omogene macroscopic şi stabile; în aceste sisteme moleculele sunt distribuite uniform în tot volumul
fazei.
Privită ca sistem, soluţia este formată din două componente:
(1) solventul (dizolvantul): faza dispersantă, în care sunt dizolvate substanţele solide, lichide sau
gazoase; este componenta soluţiei prezentă în cantitatea cea mai mare;
(2) solvitul (dizolvatul; solutul): faza dispersată; este componenta soluţiei prezentă în cantitate mai
mică.
Simpla amestecare a două sau mai multe substanţe nu conduce totdeauna la obţinerea unei soluţii.
Obţinerea unei soluţii presupune existenţa unor compatibilităţi structurale şi energetice între solvent şi solvit.
Gradul de satisfacere a acestor compatibilităţi determină mecanismul de dizolvare / diluţie şi energetica acestor
procese, care, în ultimă instanţă, sunt corelate direct cu structura şi compoziţia componentelor soluţiilor.
Experimental s-a pus în evidenţă un criteriu de solubilitate cunoscut sub numele de „similia similibus solvuntur”,
conform căruia o substanţă nu se poate dizolva decât într-un solvent cu structură şi proprietăţi fizico-chimice
asemănătoare, iar soluţia obţinută va avea o „structură” apropiată de cea a componentelor din care provine. În
acest caz, solventul şi solvitul se tolerează reciproc, astfel că raportul lor de miscibilitate este practic nelimitat.
Acest criteriu este unul necesar dar nu şi suficient. Principial vorbind, posibilitatea de formare a unei soluţii

depinde de raportul a două forţe: forţele de coeziune din reţeaua solvitului ( F1 ) şi forţele de interacţiune dintre

solvent şi solvit ( F2 ). Condiţia de miscibilitate avansată a solventului şi solvitului poate fi exprimată generic
prin relaţia:
 
F1  F2 (2)

Diferitele substanţe se dizolvă în apă (sau în alţi solvenţi) în proporţii diferite. Procesul de dizolvare
evoluează, prin adăugarea continuă de solvit, până la o stare de echilibru caracterizată prin invarianţa
concentraţiei = stare de saturaţie. Concentraţia corespunzătoare stării de saturaţie = solubilitatea molară a
solvitului (S; moli / l).
Solubilitatea unei substanţe = numărul de moli de dizolvaţi al unei substanţe într-un litru de soluţie
saturată. La T = const., solubilitatea unei substanţe este constată:
S  const. T (3)
În funcţie de natura solventului şi solvitului, relaţia (3) poate fi exprimată sub diferite forme. Exemplu - la
dizolvarea AgCl în apă, procesul are loc în două etape:

2
(1) dizolvarea AgCl fără disociere:
AgCl ( s )  AgCl ( aq ) (4-a)
(2) disocierea AgCl(aq):
AgCl ( aq )  Ag (aq )  Cl (aq ) (4-b)
Echilibrul global al procesului de dizolvare se poare reprezenta sub forma:
AgCl ( s )  AgCl ( aq )  Ag (aq )  Cl (aq ) (5)
Constanta de echilibru a primei etape:
a AgCl( s )
So  (6-a)
a AgCl( aq )
Deoarece activitatea termodinamică a fazei solide este egală cu unitatea, rezultă că:
S o  a AgCl( aq ) (6-b)
Ca urmare, în soluţie există totdeauna o cantitate constantă din forma moleculară a substanţei dizolvate,
indiferent de concentraţia soluţiei şi de prezenta altor echilibre – aceasta defineşte solubilitatea intrinsecă a
substanţei dizolvate (So). Valoarea acestei constante nu se cunoaşte cu precizie pentru toate substanţele. În
general, forma moleculară dizolvată reprezintă o fracţiune relativ mică (0,1-1 %) din cantitatea totală dizolvată.
Constanta de echilibru pentru a doua etapă de dizolvare a AgCl:
a Ag  .aCl 
Kd  Kd – constantă de disociere (7)
a AgCl*s (
Deoarece activitatea termodinamică a fazei solide este egală cu unitatea, rezultă:
K s  a Ag  .aCl  (8)

Ks – produs absolut de solubilitate; constantă absolută de solubilitate.


Ecuaţia (8) reprezintă relaţia fundamentală a echilibrelor de solubilitate: la T = const., în soluţie saturată,
produsul activităţilor termodinamice ale ionilor din soluţie este o constantă. Dacă a i → Ci, atunci ecuaţia (8) se
poate reformula sub forma:
Ps(AgCl) = [Ag+].[Cl-] (9)
Ps(AgCl) – produs de solubilitate; constantă condiţională de solubilitate.
În practică, pentru clasificarea soluţiilor se utilizează mai multe criterii, mai mult sau mai puţin
particulare:
1. Clasificarea termodinamică a soluţiilor:
1.1. Soluţii ideale: se caracterizează prin faptul că între componentele soluţiei nu se manifestă forţe
de interacţiune, sau efectul acestor forţe este neglijabil; potenţialul chimic al oricărui component din soluţie
poate fi exprimat sub forma:
μi = μiθ(p, T) + R.T.lnXi (10)
în care: μi potenţialul chimic a speciei „i” în soluţie; μiθ – potenţialul chimic standard a speciei chimice „i”; p
– presiunea; T – temperatura absolută; R – constanta generală a gazelor ideale; Xi – fracţia molară a
speciei chimice „i” în soluţie;
1.2. Soluţii reale: se caracterizează prin existenţa unor forţe de interacţiune relativ puternice între
componenţii soluţiei, ceea ce duce la abaterea acestora de la comportarea ideală, abateri care pot fi
caracterizate cu ajutorul coeficientului de activitate termodinamică; potenţialul chimic a componenţilor din
soluţie respectă următoarea lege:
μi = μio(p, T) + R.T.ln (γi . Xi) (11)
în care: γi – coeficient de activitate termodinamică.
2. Clasificarea soluţiilor după numărul de componenţi:
2.1. Soluţii binare: conţin un singur solvit dizolvat într-un solvent dat.
2.2. Soluţii multicomponente: conţin mai multe substanţe dizolvate într-un solvent dat.
3. Clasificarea soluţiilor după starea de agregare:
3.1. Soluţii gazoase – exemplu: aerul;
3.2. Soluţii lichide – exemple: soluţii apoase de HCl, NH3 etc.
3.3. Soluţii solide – exemplu: aliajele.
4. Clasificarea soluţiilor după cantitatea de solvit dizolvată:
4.1. Soluţii saturate: conţin cantitatea maximă de solvit dizolvată într-un solvent dat, în anumite
condiţii de temperatură şi presiune;
4.2. Soluţii nesaturate: conţin o cantitate de solvit dizolvată mai mică decât cantitatea maximă
corespunzătoare limitei de saturaţie;
4.3. Soluţii suprasaturate: conţin o cantitate de solvit dizolvată mai mare decât cantitatea maximă
corespunzătoare limitei de saturaţie; solvitul nedizolvat constituie o fază distinctă a soluţiei.
5. Clasificarea soluţiilor după valoarea concentraţiei:

3
5.1. Soluţii diluate – au o concentraţie < 10 %;
5.2. Soluţii concentrate – au o concentraţie > 10 %.
6. Clasificarea soluţiilor după conductibilitatea electrică:
6.1. Soluţii de electroliţi: sunt conductoare de electricitate; conţin solvitul în formă disociată;
6.2. Soluţii de neelectroliţi: nu conduc curentul electric; conţin solvitul în formă nedisociată.

V.1-2. Concentraţia soluţiilor

Pentru practica de laborator, o importanţă deosebită o are exprimarea concentraţiei soluţiilor şi modul de
operare cu această noţiune. Concentraţia reprezintă o mărime numerică ce exprimă raportul cantitativ dintre
solvent şi solvit într-o soluţie. În practică se utilizează mai multe forme de exprimare a concentraţiei soluţiilor
(tabelul 1). În general, concentraţia unei soluţii se poate exprima astfel:
1. Prin cantităţile relative de solvent, solvit şi soluţie – în acest caz se poate deosebi:
(a) exprimarea fizică a concentraţiei soluţiilor – ţine cont numai de cantitatea relativă de solvit dizolvată,
fără a ţine cont şi de cantităţile în care unele componente ale soluţiei ar putea participa la transformări chimice;
(b) exprimarea chimică a concentraţiei soluţiilor – ţine cont şi de cantităţile în care unele componente ale
soluţiei ar putea participa la transformări chimice;
2. Prin intermediul unor proprietăţi ale soluţiilor care variază sensibil cu concentraţia şi care se pot
determina simplu şi rapid.
1. CONCENTRAŢIA PROCENTUALĂ – redă raportul cantitativ solvent / soluţie şi se poate exprima prin:
(a) procente de volum: indică volumul de solvit, exprimat în cm3, din 100 cm3 de soluţie:
V2 (3)
[%, vol.]   100
V
în care: V2 – volumul (cm3) de solvit dizolvat în V (cm3) de soluţie: V = V1+ V2 ; V1 – volumul (cm3) de solvent.
(b) procente de masă (gravimetrice): redă cantitatea de solvit, exprimată în grame, din 100 grame de
soluţie:
m2 (4)
[%, grav.]   100
m
în care: m2 – cantitatea (grame) de solvit dizolvat în m (grame) de soluţie: m = m1+ m2 ; m1 – cantitatea de
solvent (grame).
Utilizări: exprimarea concentraţiei soluţiilor cu solvent lichid; exprimarea compoziţiei amestecurilor
gazoase; indicarea caracteristicilor reactivilor furnizaţi de agenţii industriali etc.
Observaţii. Datorită variaţiei volumului gazelor şi lichidelor cu temperatura, concentraţia procentuală va fi
şi ea dependentă de temperatură. Din acest motiv, la exprimarea concentraţiei procentuale trebuie specificată
şi temperatura la care s-a făcut determinarea.
Tabelul 1. Forme analitice de exprimare a concentraţiei soluţiilor.
Criterii de clasificare Forme de exprimare
Volumetrice, [%, vol.]
Concentraţii procentuale Gravimetrice, [%,grav.]
Grame la litru, g/litru
Exprimarea fizică a Concentraţii la mie Volumetrice, [‰, vol.]
concentraţiei Gravimetrice, [‰, grav.]
Părţi per milion ppm
Cantităţile Părţi per bilion ppb
relative de Titrul T, g/cm3
solvit, solvent şi Molaritatea M; moli / litru
soluţie
Normalitatea N; Echivalenţi-gram / litru
Exprimarea chimică a Formularitatea F; Formule-gram / litru
concentraţiei Molalitatea M; moli / kg
Fracţii molare Xi
Raport molar
Prin intermediul Densitatea absolută (greutatea specifică); ρ, g/cm3
unor mărimi Densitatea relativă, d.
dependente de Greutatea specifică ponderală, γ
concentraţie Grade Baumè, oBè.
2. CONCENTRAŢIA MOLARĂ (molaritatea; M) – reprezintă cantitatea de solvit, exprimată în moli,
dizolvată în 1000 cm3 de soluţie:
n2 m 1
M (moli / L)   1000  2   1000 (5-a)
V M2 V
în care: n2 – numărul de moli de solvit dizolvaţi în volumul V (cm3) de soluţie:
m2
n2  (5-b)
M2
4
m2 – cantitatea de solvit (grame) dizolvată în volumul V (cm 3) de soluţie; M2 – masa moleculară a solvitului.
3. CONCENTRAŢIA NORMALĂ (normalitatea; N) – reprezintă cantitatea de solvit, exprimată în
echivalenţi gram, dizolvată în volumul 1000 cm 3 de soluţie:
p2 m2 1
N (echiv.gram / L)   1000    1000 (6-a)
V E ( solvit ) V
în care: p2 – numărul de echivalenţi gram de solvit dizolvaţi în volumul V (cm 3) de soluţie:
m2 (6-b)
p2 
E ( solvit )
m2 – cantitatea de solvit (grame) dizolvată în volumul V (cm 3) de soluţie; Esolvit - echivalentul gram al solvitului.
Echivalentul gram al unei substanţe este dat de raportul dintre masa moleculară a acelei substanţe şi
numărul de corpi activi (protoni, electroni, ioni, molecule) schimbate (cedate sau acceptate) de substanţa
respectivă într-o reacţie dată cu un anumit partener de reacţie:
E=M/π (7)
în care: E – echivalentul gram; M – masa moleculară; π – numărul de corpi activi schimbaţi într-o reacţie dată.
Observaţii. Ţinând cont de relaţiile (5), (6) şi (7) rezultă următoarea relaţie de legătură între molaritatea
şi normalitatea unei soluţii:
N=π.M (8)
Volume egale din soluţii diferite având aceeaşi normalitate conţin acelaşi număr de echivalenţi gram de
substanţă. Ca urmare, normalitatea capătă o dublă semnificaţie:
(a) numărul de echivalenţi gram de solvit dizolvaţi în 1000 cm 3 de soluţie,
(b) numărul de echivalenţi gram din orice substanţă care poate reacţiona total cu un litru din soluţia
considerată – aceasta constituie conţinutul legii echivalenţilor. Considerând reacţia totală a două substanţe A şi
B, reacţie în care se consumă V A cm3 soluţie A, de normalitate NA (echiv.gram / l) şi VB cm3 soluţie B, de
normalitate NB (echiv.gram. / l), atunci:
A(aq) + B(aq) → Produşi (9)
1 EA ………………..1 EB
(NA.VA)/1000……….(NB.VB)/1000
N A . VA = NB . VB (10)
Relaţia (10) constituie una dintre formele de exprimare matematică a legii echivalenţilor.
4. CONCENTRAŢIA FORMULARĂ (formularitatea; F) – reprezintă numărul de mase formulare de
solvit dizolvate în 1000 cm3 de soluţie. Din punct de vedere teoretic, formularitatea reprezintă o generalizare a
noţiunii de molaritate, în sensul că acest mod de exprimare înlătură unele ambiguităţi care apar la exprimarea
concentraţiei prin molaritate:
(a) la exprimarea concentraţiei unei soluţii când nu se cunoaşte formula moleculară a solvitului;
(b) la dizolvarea substanţelor ionice în apă, când nu se poate vorbi de molaritate în sensul strict al
cuvântului (în aceste cazuri este recomandat ca în locul masei moleculare să se utilizeze noţiunea de masă
formulară);
(c) la exprimarea concentraţiei soluţiilor în care solvitul este parţial disociat.
În general, diferenţa dintre molaritate şi formularitate este vizibilă numai în plan teoretic, din punct de
vedere practic diferenţa este fără importanţă şi nu se poate face o distincţie netă între ele.
5. CONCENTRAŢIA MOLALĂ (molalitatea; M) – reprezintă cantitatea de solvit, exprimată în moli,
dizolvată în 1000 grame de solvent:
m2 1 (11)
m (moli / kg )    1000
M 2 m1
în care: m2 – cantitatea de solvit (grame) dizolvată în m1 (grame) solvent; M2 – masa moleculară a solvitului.
6. FRACŢIA MOLARĂ (Xi) – reprezintă raportul dintre numărul de moli a unui component „i” al soluţiei şi
numărul total de moli de substanţă prezenţi în soluţie:
ni ni (12)
Xi  
k
n1  n2  ...  nk
n
i 1
i

în care: Xi – fracţia molară a componentului „i” din soluţie; ni – numărul de moli de component „i”, k – numărul
de componenţi din soluţie. Pentru orice soluţie (sau amestec), suma fracţiilor molare a tuturor componenţilor
este egală cu unitatea:
k

X
i 1
i  X 1  X 2  ...  X k  1 (13)

7. TITRUL (T) – reprezintă, din punct de vedere teoretic, cantitatea de solvit, exprimată în grame,
dizolvată în 1 cm3 de soluţie. Această formulare defineşte titrul teoretic sau titrul în raport cu reactivul. Între
titrul unei soluţii, normalitatea şi molaritatea acesteia există următoarea relaţie de legătură:
E M (14)
T ( g / mL)  N  M 2
1000 1000

5
Titrul real reprezintă cantitatea de solvit, exprimată în grame, din 1 cm 3 de soluţie titrată, sau, altfel
spus, cantitatea de solvit determinată, exprimată în grame, ce corespunde la 1 cm 3 de reactiv. De obicei se
notează cu TR/S, unde: R – formula reactivului utilizat; S – formula substanţei care se determină.
În practica analitică, soluţiile care nu pot fi preparate cu o concentraţie exactă se pot transforma prin
calcul în soluţii cu concentraţie exactă, utilizând în acest scop un factor de corecţie numit factor de normalitate
(fn). Factorul de normalitate reprezintă un număr care înmulţit cu volumul soluţiei de concentraţie aproximativă
dă volumul de soluţie de concentraţie exactă. Ca urmare, factorul de normalitate al unei soluţii va fi dat de
raportul:
V (15)
f 
Vaprox
în care: V – volumul soluţiei de concentraţie exactă; V aprox. – volumul soluţiei de concentraţie aproximativă.
Ca semnificaţie fizică, factorul de normalitate indică de câte ori o soluţie de concentraţie aproximativă
(preparată) este mai concentrată decât o soluţie de concentraţie exactă. Ţinând cont de relaţiile (14) şi (15) se
poate scrie că:
Treal N reala (16)
f  
Tteoretic N teoretica
în care: Treal – titrul real; Tteoretic – titrul teoretic; Nreală – normalitatea reală; Nteoretică – normalitatea teoretică.
8. ACTIVITATEA TERMODINAMICĂ. În cazul soluţiilor de electroliţi tari, între ionii din soluţie se
manifestă forţe de interacţiune puternice care determină abaterea acestora de la comportarea ideală.
Interacţiunile dintre ioni vor modifica gradul de libertate a acestora, fapt care se răsfrânge asupra reactivităţii
lor. Astfel, termenul de concentraţie a soluţiei, în sensul definit anterior, îşi pierde semnificaţia fizică, soluţiile
de electroliţi tari fiind caracterizate de o concentraţie reală a ionilor din soluţie. Concentraţia efectivă cu care
ionii dintr-o soluţie participă la o reacţie chimică se numeşte activitate termodinamic. Activitatea termodinamică
se defineşte prin relaţia:
a i = Ci . γi (17)
în care: ai – activitatea termodinamică a speciei chimice „i”; C i – concentraţia analitică (molaritatea) a speciei
chimice „i” în soluţie; γi - coeficient de activitate termodinamică. Valoarea coeficientului de activitate
termodinamică reflectă efectul de ansamblu al concentraţiei, cât şi a sarcinilor tuturor speciilor chimice prezente
în soluţie. Acest efect global este înglobat în noţiunea de forţă ionică (numită şi tărie ionică) a soluţiei. Forţa
ionică a soluţiei este definită prin relaţia:
1 k
J 
2 i 1
(C i  z i2 ) (18)

în care: J – forţa ionică a soluţiei; Ci – concentraţia analitică (molaritatea) speciei chimice „i”; z i – sarcina
electrică a speciei chimice „i”, k – numărul de componenţi din soluţie.
Pentru determinarea coeficienţilor de activitate termodinamică a speciilor ionice dintr-o soluţie, este
necesară determinarea potenţialelor chimice corespunzătoare. Practic acest lucru este imposibil de realizat,
deoarece la astfel de determinări trebuie să se menţină constantă concentraţia unei specii ionice şi să se varieze
concentraţia speciei chimice de semn contrar. Însă, acest lucru ar atrage de la sine perturbarea
electroneutralităţii soluţiei. Din acest motiv, pentru caracterizarea soluţiilor se utilizează mărimile
termodinamice medii, accesibile determinărilor experimentale. Factorul mediu de activitate poate fi corelat cu
forţa ionică a soluţiei, cât şi cu alţi parametrii caracteristici solventului, solvitului sau interacţiunile dintre
aceştia. Literatura de specialitate oferă mai multe relaţii de calcul a coeficientului de activitate termodinamică,
una dintre acestea, foarte des utilizată, deşi nu este foarte exactă, este legea limită Debye – Hűckel:
log  i   A.z i2 . J (19)
în care: A – constantă cumulativă; pentru soluţii apoase A = 0,15.

V.2. PREPARAREA ŞI STANDARDIZAREA SOLUŢIILOR

În laborator, cel mai des soluţiile se prepară, fie prin dizolvarea solvitului pur (un solid sau un lichid) într-
o cantitate dată de solvent, fie prin diluarea unei soluţii mai concentrate cu o cantitate determinată de solvent.
Practic, prepararea unei soluţii presupune parcurgerea următoarelor etape: (1) alegerea solventului; (2)
stabilirea condiţiilor de lucru; (3) calculul cantităţii de solvit care este necesar pentru prepararea unei soluţii de
concentraţie dată; (4) măsurarea cantităţii de solvit şi de solvent necesare; (5) amestecarea şi omogenizarea;
(6) determinarea concentraţiei exacte a soluţiei (standardizarea). În funcţie de condiţiile de lucru, tipul analizei
şi de dotarea laboratorului, una sau alta dintre etapele enumerate anterior pot fi omise.

V.2-1. Alegerea solventului

Alegerea solventului adecvat pentru dizolvarea unei substanţe se face ţinându-se cont de particularităţile
structurale şi energetice care trebuie să existe între solvent şi solvit, de probabilitatea apariţiei unor
interferenţe în condiţiile de lucru etc. Concordant cu solventul ales se vor stabili şi condiţiile optime de lucru
(dacă acestea nu sunt specificate de tehnica de lucru. În analiza chimică, cel mai utilizat solvent este apa,
datorită unor proprietăţi specifice ale acesteia care fac, cel puţin până în prezent, să fie cel mai preferat solvent.

6
Opţiunea pentru utilizarea apei ca solvent şi condiţiile de lucru obişnuite nu este totdeauna realizabilă, în unele
cazuri fiind necesară utilizarea altor solvenţi decât apa.

V.2-2. Calculul cantităţii de solvit necesare

Calculul cantităţii de solvit necesar preparării unui volum de soluţie de o concentraţie dată are la bază
anumite proprietăţi fizico-chimice a reactivilor şi a soluţiilor, în plus fiind necesară cunoaşterea semnificaţiei
noţiunii de concentraţie şi a modurilor de exprimare a acesteia. În practica analitică, la prepararea soluţiilor, se
pot întâlni următoarele cazuri: (1) utilizarea unui solvit anhidru, pur; (2) utilizarea unui solvit solid hidrata; (3)
utilizarea unui solvit lichid pur; (4) utilizarea unei soluţii mai concentrate. În figura 2 este prezentat algoritmul
general de lucru la prepararea unei soluţii. În cazul preparării soluţiilor prin diluarea unei soluţii mai
concentrate, operaţia se poate efectua cu solvent pur sau o soluţie mai diluată. În ambele cazuri raţionamentul
este similar.
În afara modului de calcul prezentat în figura 5, se mai pot aplica două metode:
(1) în cazul când volumele componentelor soluţiei sunt strict aditive, adică în cazul preparării unor soluţii
cu o comportare ideală, raţionamentul de calcul a cantităţii de solvit necesare este următorul:
N1 . V1 + N2 . V2 = (V1 + V2) . N3 = N3 . V3 (28)
în care: V1 – volumul soluţiei concentrate (cm3), V2 – volumul soluţiei diluate (sau a solventului) cu care se face
diluţia (cm3); V3 – volumul soluţiei finale (cm3); Ni – normalităţile corespunzătoare soluţiilor (echiv.gram / L).
Pe baza relaţiei (28) se pot calcula, atât rapoartele de amestecare ale componenţilor soluţiei, cât şi volumele de
soluţie diluată (sau solvent), respectiv soluţie concentrată necesare. Metoda este aplicată în special la
amestecuri gazoase cu o comportare ideală şi pentru soluţii ideale, când concentraţia este exprimată în
procente de masă; în aceste cazuri, relaţia (28) se rescrie astfel:
C1 . m1 + C2 . m2 = (m1 + m2) . C3 = C3 . m3 (29)
în care: Ci – concentraţiile procentuale ale soluţiilor, m i – cantităţile, în grame, de soluţie concentrată, diluată şi
finală.

SOLVIT

SOLID LICHID

ANHIDRU CRISTALOHIDRAT PUR SOLUŢIE


m.M .V  V .M AB  m.V .M 2 CONCENTRATĂ
[ g ] solvit  [ g ] solvit  m  a  M H 2O  V2 [mL ] 
1000  1000  1000. Nf
V [mL] – volumul de MAB[g] – masa moleculară a V1 [mL]  V f
soluţie care se prepară V2[mL] – volumul de N1
cristalohidratului
M[g] – masa solvit necesar V1[mL] – volumul de soluţie
V[mL] – volumul de soluţie care
moleculară a solvitului V[mL] – volumul de concentrată necesar
se prepară
M[g] – cantitatea de soluţie care se prepară Nf [Eg/L] – normalitatea
M H 2O – masa moleculară a apei M2[g] – masa
solvit corespunzătoare soluţiei finale (care se prepară)
soluţiei finale (18,0152 g) moleculară a solvitului N1 [Eg/L] – normalitatea
a – numărul de molecule de apă ρ[g/mL] – densitatea soluţiei concentrate
solvitului
de cristalizare Vf [mL] – volumul soluţiei care
se prepară

Cântărire la balanţa analitică / măsurarea volumului necesar

Dizolvare la flacon cotat

V [mL] soluţie de concentraţie aproximativ N [echiv.gram/L]

Standardizare

V [ mL] solţie de concentraţie exactă (soluţie titrată)


Figura 2. Algoritmul general de lucru la prepararea şi standardizarea soluţiilor.

7
(2) regula dreptunghiului: se aplică sub aceleaşi restricţii ca şi prima metodă. Se procedează în modul
următor: se scriu concentraţiile soluţiilor de la care se pleacă în colţurile din stânga ale unui dreptunghi; în
mijlocul dreptunghiului se scrie concentraţia soluţiei finale; se scad cifrele de pe aceeaşi diagonală şi rezultatele
se scriu în colţurile din dreapta a dreptunghiului, în prelungirea diagonalei după care s-a făcut operaţia de
scădere; aceste cifre reprezintă părţi în greutate din soluţia de la care se pleacă:

C1(%) (C2 – C3), părţi în greutate din soluţia concentrată C 1

C3 (%)

C2(%) (C1 – C3), părţi în greutate din soluţia diluată C2

V.2-3. Cântărirea cantităţii de solvit necesare

Cântărirea se efectuează pe sticlă de ceas sau în fiole de cântărire. Înainte de utilizare, sticla de ceas se
va curăţa foarte bine, iar în timpul manipulării ei vor reduce la maxim posibilităţile de contaminare a substanţei
care se cântăreşte.
Cântărirea prin metoda directă la balanţa cu două platane:
(1) se deschide balanţa analitică şi se verifică dacă aceasta este echilibrată (acul indicator de pe scala
gradată este la zero);
(2) se închide balanţa şi se pune sticla de ceas pe platanul din stânga; pe platanul din dreapta se vor
pune masele etalonate din cutia cu greutăţi a balanţei până când se încadrează masa sticlei de ceas între două
limite – de exemplu: dacă masa sticlei de ceas este mai mare ca 10 grame şi mai mică de 11 grame; se lasă pe
platanul din dreapta masele etalonate până la valoarea de 10 grame;
(3) cu ajutorul rozetei de manipulare a călăreţilor se aduc pe platanul din dreapta unităţile de gram
(decigrame, centigrame) până când acul indicator se stabilizează pe porţiunea pozitivă a scalei gradate; se
citeşte şi se notează masa sticlei de ceas – exemplu: pe platanul din dreapta au fost puse următoarele mase
etalonate: 1 masă etalonată de 5 grame, 2 mase etalonate de 2 grame şi o masă etalonată de 1 gram; prima
rozetă de manipulare a călăreţilor a fost fixată la valoarea 5, a doua rozetă de manipulare a călăreţilor a fost
fixată la valoarea 8, iar pe scala gradată acul indicator s-a oprit la marcajul prezentat în figura de mai jos:

0 …. +7 +8
Pentru exemplul considerat:
Masă sticlă de ceas = partea întreagă, (prima zecimală) (a doua zecimală) (a treia şi a patra zecimală)

Suma maselor indicaţia primei indicaţia celei de se citesc pe scala


etalonate de pe rozete de a doua rozete de gradată
platanul balanţei manipulare a manipulare a
călăreţilor călăreţilor
Masa sticlei de ceas = (5 + 2 + 2 + 1), 5845 grame = 10,5845 grame

(4) se închide balanţa şi se pune pe sticla de ceas cantitatea de substanţă necesară preparării soluţiei;
pentru cântărirea masei sticlei de ceas cu substanţă se procedează după indicaţiile anterioare; se citeşte şi se
notează masa sticlei de ceas cu substanţă; prin diferenţă se calculează cantitatea exactă de NaOH cântărită.
(5) după terminarea cântăririi, se închide balanţa, se scot masele etalonate de pe platanul balanţei, se
aduc rozetele de manipulare a călăreţilor la marcajul „0”.

V.2-4. Măsurarea volumului de solvent

Operaţia se execută cu ajutorul vaselor şi dispozitivelor volumetrice (figura 3), exactitatea fiecărei
măsurători fiind dependentă de precizia etalonării vaselor cu care se face măsurătoarea.
Vasele şi dispozitivele volumetrice uzuale: cilindrul gradat; paharele gradate; pipetele şi biuretele.
Acestea unt etalonate în raport cu apa distilată la o anumită temperatură (specificată prin marcare pe peretele
exterior al vasului). Dacă se execută măsurători de volum în alte condiţii decât cele prevăzute prin etalonare,
este necesară efectuarea unor corecţii de volum în raport cu noile condiţii:
1   (t  t e )
V [t o C ]  V [t eo C ]  (30)
1   (t  t e )
în care: V[toC] – volumul de lichid măsurat la temperatura (de lucru) t oC; V[teoC] – volumul de lichid la
temperatura de etalonare a vasului volumetric utilizat la măsurarea volumului;  - coeficientul mediu de
dilatare al sticlei - pentru cele mai multe sorturi de sticlă utilizate la confecţionarea vaselor volumetrice are
valoarea medie de 2,7.10-8 grad-1),  - coeficientul mediu de dilatare a apei şi a soluţiilor apoase diluate (cu

8
concentraţii < 10-1 N) – în general, pentru soluţiile apoase preparate uzual în laborator are valoarea medie de
1,9.10-1 grad-1.
Utilizarea adecvată a vaselor şi dispozitivelor volumetrice necesită interpretarea corectă a nivelului de
lichid faţă de marcajele scalei de pe aceste vase. În toate cazurile, citirea volumului trebuie făcută la partea
inferioară a meniscului de lichid (punctul cel mai scăzut al nivelului lichidului), perpendicular pe scala gradată a
vasului (figura 3).

Figura 3. Vase volumetrice uzuale şi modul de efectuare a măsurătorilor de volum.

PAHARELE GRADATE ŞI CILINDRII GRADAŢI – se utilizează pentru măsurători relative de volum,


precizia acestora fiind relativ mică; în timpul efectuării citirii, paharul sau cilindrul gradat se va aşeza pe o
suprafaţă perfect plană (orizontală).
PIPETELE – sunt etalonate pentru a distribui un volum fix sau variabil de lichid, de la un marcaj la altul,
sau prin golirea completă. Exactitatea măsurătorilor de volum efectuate cu pipetele variază în funcţie de
capacitatea lor şi este superioară exactităţii măsurătorilor efectuate cu cilindrii gradaţi.
Reguli generale de lucru cu pipeta:
 în timpul citirii şi golirii pipetei aceasta se va ţine în poziţie verticală;
 soluţiile corozive şi cele toxice nu se vor aspira cu gura în pipetă; în acest caz este indicat să se utilizeze
o pară de cauciuc sau, dacă cerinţele experimentelor permit, să se efectueze măsurătorile de volum cu cilindrii
gradaţi (ex – acizii şi bazele concentrate; solvenţii organici; amoniacul; soluţiile substanţelor toxice – cianuri;
sulfocianuri etc.);
 se vor efectua măsurători de volum numai cu pipete în perfectă stare, curate şi uscate;
 pentru măsurători succesive de lichide diferite nu se va utiliza aceeaşi pipetă; este recomandat ca
pentru fiecare lichid să se utilizeze câte o pipetă;
 la golirea pipetei, ultimele picături nu se vor elimina din capilara de evacuare prin suflare în pipetă;
 pipetele nu se prind cu mâna de porţiunea care urmează a fi introdusă în flaconul cu soluţie de reactiv.
BIURETELE – sunt etalonate pentru distribuirea unor fracţiuni volumetrice dintr-o soluţie de concentraţie
cunoscută (operaţie de titrare). Precizia măsurătorilor de volum cu biureta este superioară celorlalte vase
volumetrice şi este dependentă de capacitatea acestora: biurete de 100 ml, precizia =  0,02 ml; microbiurete
de 5 ml, precizia =  0,002 ml.
Reguli generale de lucru cu biureta:
 biuretele se montează în poziţie verticală, pe stative de oţel prin intermediul unor cleme de prindere
(între corpul biuretei şi clemă se va interpune un manşon de cauciuc, material textil sau hârtie);
 înainte de utilizare biuretele se spală (prin umplere completă şi evacuarea integrală a lichidului) în
modul următor: (1) cu amestec cromic; (2) cu apă distilată (2-3 spălări succesive); (3) cu soluţia de reactiv
care urmează a fi utilizată (2 spălări succesive);

9
 la umplerea biuretei se va avea grijă ca nivelul de lichid să fie la marcă (figura 6) şi în capilara de
evacuare să nu rămână prinse bule de aer;
 după utilizare, se evacuează reactivul din biuretă se spală cu apă distilată şi se vor păstra pline cu apă
distilată (în nici un caz goale sau cu reactivul utilizat !).

V.2-5. Dizolvarea, amestecare şi omogenizarea soluţiei

În mod obişnuit, soluţiile se prepară în flacoane cotate de


capacităţi convenabile. Măsurarea cantităţii de solvit necesare, se face
prin cântărire, dacă solvitul este solid, sau prin măsurarea volumului,
dacă solvitul este lichid. Practic, se amestecă cca. 2 / 3 din volumul de
solvent necesar cu solvitul până la dizolvarea completă a acestuia. Se
lasă flaconul în repaus până ce soluţia ajunge la temperatura camerei şi
apoi se adaugă restul de solvent necesar.
Solvitul sold, cântărit de obicei pe o sticlă de ceas, se antrenează
cu un jet de solvent deasupra unei pâlnii fixată în gâtul flaconului cotat.
La efectuarea acestei operaţii se are în vedere înlăturarea pierderilor de
substanţă prin antrenarea incompletă a solvitului de pe sticla de ceas,
sau prin utilizarea unui jet de solvent prea puternic ce ar putea produce
stropiri (figura 4)
La amestecarea solventului cu solvitul trebuie să se ţină cont de
efectele termice care acompaniază dizolvarea. În acest sens trebuie să
se aibă în vedere ordinea adăugării reactivilor (solventul şi solvitul)
pentru a se evita apariţia efervescenţelor, spumărilor sau a
supraîncălzirilor locale a lichidelor. Dacă dizolvarea este exotermă, Figura 4. Prepararea unei soluţii
adăugarea reactivilor se face treptat sub agitare continuă şi (dacă este
cazul) se va răci flaconul cu soluţie. Dacă dizolvarea este endotermă, amestecarea se va face treptat, sub
agitare continuă şi (dacă este cazul) se va încălzi uşor flaconul cu soluţie. În cazul substanţelor cu hidroliză
puternică, trebuie să se ia măsurile necesare pentru a se evita formarea coloizilor.

V.2-6. Standardizarea soluţiilor

Problema determinării concentraţiei exacte a soluţiilor este extrem de importantă în analiza chimică.
Soluţiile de concentraţii exact cunoscute se numesc soluţii standard sau soluţii titrate. Acestea se prepară din
substanţe standard (titrosubstanţe) prin cântărire directă şi dizolvare într-un volum exact determinat de
solvent. Practic însă este mult mai uşor să se prepare o soluţie de concentraţie aproximativă şi apoi să se
determine concentraţia exactă prin titrare cu o soluţie standard. În figura 5 este prezentat algoritmul general
pentru prepararea soluţiilor titrate.

Bibliografie generală

Becker H. (coord.) et al. (1980). Organicum. Chimie organică practică. Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică,
Bucureşti.
Bulgariu D., Gavriloaiei T. (1996). Practicum de chimie. Partea I: Analiza calitativă anorganică. Ed. Univ.
„Al.I.Cuza” Iaşi.
Damian N., Butuceanu E., Demetrescu I., Jurconi E., Popescu B. (1980). Aplicaţii şi probleme de chimie
generală. Ed. Didactică şi Pedagogică, Bucureşti.
Davies E.J. (coord.) (1983). Chimie: exerimente şi principii. Manual de laborator. Ed. Ştiinţifică şi
Enciclopedică, Bucureşti.
Găburici M., Bâlbă D., Dulman V. (1978). Analiza calitativă. Indreptar de laborator. I.P. Iaşi, Facultatea de
Tehnologie Chimică (litografie).
Kekedy L. (1982). Chimie analitică calitativă. Ed. Scrisul Românesc, Craiova.
Luca C., Magearu V., Nedea M.E., Nedea C. (1978). Tehnici de laborator în chimie. Ed. Didactică şi
Pedagogică, Bucureşti.
Ripan R., Popper E., Liteanu C. (1963). Chimie analitică calitativă. Ed. Didactică şi Pedagogică, Bucureşti.
Roşca I., Rotaru V., Apostolosecu M., Ştefancu E. (1976). Îndrumar de lucrări practice de chimie
anorganică. I.P. Iaşi, Facultatea de Tehnologie Chimică.
Macarovici C. (1963). Caiet de lucrări practice de chimie anorganică. Ed. Didactică şi Pedagogică, Bucureşti.
Negoiu D. (1972). Tratat de chimie anorganică (vol. 1). Ed. Tehnică, Bucureşti.
Neniţescu C.D. (1985). Chimie generală. Ed. Didactică şi Pedagogică, Bucureşti.
* * * Enciclopedia de chimie (vol. 1-6). Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti.

10
PREPARAREA SOLUŢIILOR TITRATE

SE UTILIZEAZĂ SE UTILIZEAZĂ SE UTILIZEAZĂ


TITROSUBSTANŢĂ SUBSTANŢĂ PURĂ SOLUŢIE MAI CONCENTRATĂ

Calculul Eg al solvitului în funcţie de Calculul Eg al solvitului în funcţie de Calculul volumului de soluţie


reacţia chimică la care participă reacţia chimică la care participă concentrată necesar preparării soluţiei

Calculul cantităţii de solvit necesar Calculul cantităţii de solvit necesar Calculul volumului de solvent necesar
diluţiei
Cântărirea la balanţa analitică a Cântărirea la balanţa analitică a
cantităţii de solvit necesar şi cantităţii de solvit necesar şi Măsurarea exactă a volumului de
dizolvarea la flacon cotat dizolvarea la flacon cotat soluţie necesară şi diluarea la flacon
cotat corespunzător

Calculul normalităţii şi titrului soluţiei Calculul normalităţii şi titrului soluţiei


preparate preparate (Soluţia I) Calculul normalităţii şi titrului soluţiei
preparate (Soluţia I)

STANDARDIZAREA SOLUŢIEI PREPARATE

SE UTILIZEAZĂ TITROSUBSTANŢĂ SE UTILIZEAZĂ SOLUŢIE TITRATĂ (SOLUŢIA II)

Cântărirea la balanţa analitică a unei probe de titrosubstanţă


(a [g]) care să consume 30-40 mL din soluţia I Se măsoară un volum de 30-40 mL din soluţia II

Se aduce proba de titrosubstanţă într-un flacon de titrare, se Se aduce soluţia II în flaconul de titrare, se adaugă
dizolvă într-o cantitate determinată de solvent, se adaugă indicatorul de titrare adecvat şi se titrează cu soluţia I
indicatorul de titrare convenabil şi se titrează cu soluţia I

Calculul normalităţii, titrului şi factorului soluţiei preparate Calculul normalităţii, titrului şi factorului soluţiei preparate
Figura 5. Schema generală de lucru la standardizarea soluţiilor.

11