Ameliorarea Anxietatii La Toxic Om Ani

Vizitati www.tocilar.ro ! Arhiva online cu diplome, cursuri si referate postate de utilizatori.
Cuprins
Introducere.............................................................................................................3
Abordarea teoreticǎ...............................................................................................5
Capitolul 1 – Toxicomania..................................................................................5
1.1. Definiţie şi caracterizare generalǎ a toxicomaniei.........................................5
1.2. Definiţie şi caracterizare generalǎ a drogurilor..............................................7
1.3. Clasificarea drogurilor...................................................................................8
1.4. Profilul de personalitate al toxicomanului...................................................12
1.5. Tratamente...................................................................................................15
1.6. Concluzii......................................................................................................18
Capitolul 2 – Anxietatea....................................................................................23
2.1. Definiţie şi caracterizare generalǎ................................................................23
2.2. Clasificarea anxietǎţii...................................................................................26
2.3. Anxietatea generalizatǎ................................................................................32
2.4. Concluzii......................................................................................................38
2.5. Corelaţia anxietate-toxicomanie..................................................................41
Capitolul 3 – Psihoterapia cognitiv-comportamentalǎ...................................43
3.1. Definiţie şi caracterizare generalǎ................................................................43
3.2. Demersul terapeutic în terapia cognitiv-comportamentalǎ..........................46
3.3. Tehnici şi metode cognitiv-comportamentale..............................................50
3.4. Terapia cognitiv-comportamentalǎ în anxietate...........................................59
Desfăşurarea cercetării........................................................................................63
1. Obiective.........................................................................................................63
2. Ipoteze.............................................................................................................63
3. Subiecţii participanţi la cercetare....................................................................63
4. Metode şi tehnici utilizate...............................................................................63
5. Studiu de caz..................................................................................................64
6. Interpretarea datelor......................................................................................103
Pagina 1 din 94
Concluzii.............................................................................................................106
Bibliografie.........................................................................................................107
Anexe...................................................................................................................110
Ameliorarea anxietatii la toxicomani prin terapii cognitiv -

comportamentale
Capitolul I
Introducere
Fascinaţia oamenilor pentru droguri nu este un fenomen nou, substanţele psihoactive

fiind cunoscute şi utilizate în toate perioadele istorice. Folosirea substanţelor toxice reprezintǎ
o problemǎ majorǎ de sǎnǎtate publicǎ prin creşterea sa frecventǎ, prin ecoul pe care îl are
asupra desfǎşurǎrii şi adaptǎrii sociale, prin morbiditatea şi mortalitatea de care este strâns
legatǎ.
În România, dupǎ cǎderea regimului comunist, fenomenul toxicomaniei a luat
amploare, patria noastrǎ a devenit atât o ţarǎ de tranzit referitor la problema drogurilor, cât şi
o piaţǎ de desfacere, consumul de substanţe ilicite intensificându-se spectaculos în ultimii ani.
De aceea a fost necesarǎ dezvoltarea unor politici sociale care sǎ vizeze atât prevenirea cât şi
reducerea acestui flagel.
Rolul şi importanţa domeniului adicţiilor sunt relevate atât în literatura de specialitate
cât şi în cea de interes general care vede o schimbare a relaţiei individului cu plǎcerea, riscul
şi chiar cu moartea. Cauza determinantǎ a folosirii substanţelor toxice rezultǎ din intervenţia
mai multor factori, fiind cauzatǎ atât de o presiune socialǎ, cât şi de o problematicǎ personalǎ:
probleme de desfǎşurare ale individului, disfuncţii familiale, dar şi dificultǎţi de adaptare
Pagina 2 din 94
socialǎ. Consecinţele conduitelor toxicomanice asupra adaptǎrii sociale, dar mai ales asupra
evoluţiei psihologice sunt precum o spiralǎ negativǎ, interactivǎ care poate duce la
îmbolnǎvirea individului, ajungând astfel un toxicoman.
Din pǎcate, persoana dependentǎ nu se confruntǎ numai cu toxicomania, ci şi cu alte
tulburǎri psihice precum anxietatea. Majoritatea toxicomanilor prezintǎ stǎri anxioase, stǎri ce
le provoacǎ un disconfort psihic şi fizic major. Acestea sunt întâlnite atât la consumatori, cât
şi la cei aflaţi în cura de dezintoxicare. Stǎrile de anxietate ale toxicodependenţilor sunt
induse de o gândire negativǎ, de o gândire distorsionatǎ. De aceea o soluţie de ameliorare sau
chiar de vindecare a acestei tulburǎri este psihoterapia cognitiv-comportamentalǎ. Având în
vedere cǎ aceastǎ lucrare vizeazǎ ameliorarea stǎrilor de anxietate ale toxicomanilor aflaţi în
cura de dezintoxicare s-a pus accent pe una din tehnicile specifice terapiei cognitiv-
comportamentale, şi anume modelul ABC.
La alegerea acestei teme au existat atât factori interni, cât şi externi. Confruntându-mǎ
cu aceastǎ problemǎ în multe situaţii de viaţă, am hotǎrât sǎ mǎ implic în procesul de
recuperare a persoanelor care au făcut primul pas în acest sens.
Ceea ce am încercat sǎ demonstrez prin cercetarea de faţǎ este faptul cǎ terapia
cognitiv-comportamentalǎ are o contribuţie importantǎ în ameliorarea anxietǎţii la
toxicodependenţii aflaţi în cura de dezintoxicare. Pentru a dovedi acest lucru a fost necesarǎ o
abordare teoreticǎ a celor trei concepte, respectiv toxicomanie, anxietate şi terapie cognitiv-
comportamentalǎ. Aceasta se regǎseşte în capitolul II al lucrǎrii, unde am prezentat exhaustiv
opiniile mai multor autori cu privire la aceste variabile.
Capitolul III reprezintǎ cea de a doua parte a lucrǎrii şi anume prezentarea întregului
act de cercetare. Astfel, am pornit de la ipoteza cǎ pacientul toxicoman are stǎri de anxietate,
acestea pot fi ameliorate cu ajutorul terapiei cognitiv-comportamentale, şi, dacǎ acestea sunt
ameliorate şansele de recidivǎ sunt diminuate. Pentru a demonstra aceste presupuneri m-am
folosit de studiul de caz, interviu, observaţie, de chestionarul BAI şi de modelul ABC. La
aceastǎ cercetare au participat 10 subiecţi heroinomani internaţi la Spitalul ,,Al. Obregia” în
secţia XVI-Psihiatrie.
În ultimul capitol rezervat concluziilor sunt prezentate rezultatele obţinute şi
valorificarea acestora în practicǎ şi teorie.
Capitolul II
Abordare teoretică
Pagina 3 din 94
1.Toxicomania
1.1. Definiţia şi caracterizarea generalã a toxicomaniei
Tentaţia de a evada din realitate, de a ajunge la stǎri euforice existǎ încǎ din
antichitate când se fumau anumite ierburi cu efecte afrodisiace si halucinogene. Dacǎ în
antichitate existau doar droguri naturale, ulterior, datoritǎ situaţiilor limitǎ şi în special a
rǎzboaielor, oamenii de ştiinţǎ au creat drogurile (substanţele) artificiale care erau folosite
pentru armatele diverselor popoare ce trebuiau sǎ reziste în regim de rǎzboi, de multe ori fǎrǎ
apǎ şi hranǎ şi pentru anihilarea durerii cauzate de rǎni.
Astfel, în secolul XVII s-a descoperit morfina (calmant pentru durerile provocate de
rǎni), iar apoi s-a realizat cǎ aceasta duce foarte repede la dependenţǎ fizicǎ si psihicǎ. S-a
cǎutat un înlocuitor şi, prin derivarea morfinei cu opiumul s-a descoperit heroina care iniţial
se credea cǎ nu dǎ dependenţǎ aşa de mare ca morfina. În realitate dependenţa de heroinǎ e de
şapte ori mai mare decât cea de morfinǎ. Dupǎ primul rǎzboi mondial aceste substanţe au
început sǎ fie consumate în toatǎ lumea, astfel fenomenul toxicomaniei a luat amploare,
dependenţa putând fi legatǎ de consumul unui singur drog sau de utilizarea mai multor
droguri (politoxicomanie) în doze ne-terapeutice şi în scopuri ne-medicale. Astfel, prin
consumul de droguri, individul încearcǎ sǎ obţinǎ stǎri de beatitudine, de reverie, de
plenitudine şi de satisfacţie interioarǎ, dar şi un refugiu ca soluţie la situaţiile de impas ale
vieţii cǎrora el nu le poate face faţǎ.
În literatura de specialitate existǎ mai mulţi termeni care definesc uzul şi abuzul de
substanţǎ printre care: toxicomanie, toxicodependenţǎ, adicţie, drogodependenţǎ, dependenţǎ
de droguri şi farmacodependenţǎ. Toxicomania este o stare psihosomaticǎ ce rezultǎ în urma
interacţiunii individului cu un produs psihoactiv (psihotrop) specific având drept consecinţe
tulburǎri de comportament şi alte reacţii care presupun o dorinţǎ invincibilǎ, permanentǎ
continuǎ sau periodicǎ de a consuma drogul pentru obţinerea anumitor efecte psihice. În cazul
în care consumul de droguri este suprimat se declanşeazǎ tulburǎri severe de diferite forme,
grade şi intensitãţi. Organizaţia Mondialǎ a Sǎnǎtǎţii (1957) defineşte toxicomania ca o stare
de intoxicaţie periodicǎ sau cronicǎ determinatǎ de consumarea repetatǎ a unui drog (natural
sau sintetic). Antoine şi Maurice Porot înţeleg prin toxicomanie “apetenţa anormalǎ şi
Pagina 4 din 94
prelungitǎ manifestatǎ de cǎtre anumiţi indivizi pentru substanţele toxice sau droguri pe care
le-au cunoscut accidental sau le-au cǎutat cu intenţie efectul analgezic, euforic sau
dinamizator, apetenţǎ care devine rapid obişnuinţǎ tiranicǎ şi care atrage dupǎ sine aproape
inevitabil creşterea progresivǎ a dozelor” (Toxicomaniile, p. 7). Pentru a înţelege mai bine
acest concept, este necesar sǎ se clarifice semnificaţia termenilor dependenţǎ, dependenţǎ
fizicǎ, dependenţǎ psihicǎ, drog, toleranţǎ şi sevraj, cu care toxicomania opereazǎ. Astfel,
dependenţa reprezintǎ dorinţa de a consuma periodic sau continuu o substanţǎ toxicǎ pentru a
obţine din acest fapt o plǎcere sau pentru a risipi o stare de indispoziţie. Dependenţa psihicǎ
este starea mentalǎ caracterizatǎ prin impulsul pacientului spre consumul periodic sau
continuu al drogului, în scopul dobândirii unei plǎceri sau al anulǎrii unei stǎri de tensiune.
Dependenţa fizicǎ reprezintǎ starea adaptativǎ care are drept consecinţe apariţia unor
tulburǎri fizice intense, când este stopatǎ administrarea substanţei sau dupǎ neutralizarea
acţiunii sale de cǎtre un antagonist specific. Toleranţa se manifestǎ prin necesitatea de a mǎri
progresiv dozele pentru a se obţine efectul dorit. Sevrajul este caracterizat de survenirea
simptomelor somatice dupǎ stoparea sau reducerea unui drog care se utilizeazǎ regulat. Se
numeşte drog substanţa naturalǎ sau sinteticǎ aptǎ sǎ ducǎ la dependenţǎ. Definiţia clinicǎ
este mai precisǎ: “drogurile sunt substanţe psihoactive, susceptibile de a induce efecte psihice
trǎite succesiv, ca o întǎrire a desfǎşurǎrii unei stǎri de dependenţǎ psihologicǎ sau fizicǎ”
(Henri Chabrol, pag. 7).
Astfel, din cele menţionate mai sus, reies urmǎtoarele caracteristici psihopatologice
ale toxicodependenţei: nevoia permanentǎ de consum continuu sau periodic a unui drog
natural sau sintetic, cu tendinţa de a creşte doza iniţial administratǎ; dependenţa fizicǎ şi
psihicǎ; neputinţa de a renunţa la utilizarea drogurilor; manifestǎri psihopatologice si
fiziologice care apar în cazul întreruperilor bruşte a consumului de substanţe; degradarea
fizicǎ, psihicǎ, moralǎ şi socialǎ în urma utilizǎrii îndelungate a drogurilor.
Deşi dependenţii de droguri sunt consideraţi nişte delicvenţi, ei sunt în realitate
oameni bolnavi ajunşi în stare de iresponsabilitate pentru faptele lor.
1.2. Definiţia şi caracterizarea generalǎ a drogurilor
În ultimii ani, la majoritatea buletinelor de ştiri televizate sau nu, auzim cǎ a mai fost
prins un traficant de droguri, cǎ un tânǎr s-a sinucis în urma consumului de stupefiante, cǎ a
avut loc o crimǎ, ucigaşul fiind consumator de substanţe toxice sau cǎ un individ a murit
Pagina 5 din 94
datoritǎ unei supradoze. Aşadar, folosirea substanţelor toxice reprezintǎ o problemǎ majorǎ în
sǎnǎtatea publicǎ prin creşterea sa frecventǎ, prin ecoul pe care îl are asupra desfǎşurǎrii şi
adaptǎrii sociale, prin mortalitatea de care este strâns legatǎ.
În ceea ce priveşte traficul de droguri, România este o ţarǎ de tranzit dinspre Orientul
Mijlociu cǎtre Europa de Vest şi astfel dupǎ 1989 a devenit o ţarǎ consumatoare. În perioada
’90-’96 cuiburile traficanţilor şi consumatorilor de droguri erau cǎminele studenţeşti, apoi s-
au extins şi prin baruri, discoteci, case de rromi şi chiar la colţ de stradǎ. Traficul de droguri a
devenit o afacere rentabilǎ în România, dar în acelaşi timp şi o mare problemǎ la nivel macro
şi microsocial.
Mulţi oameni de ştiinţǎ încearcǎ sǎ explice şi sǎ anihileze acest fenomen. De exemplu,
Antoine Porot a definit drogul ca fiind o “substanţǎ naturalǎ sau sinteticǎ aptǎ sǎ ducǎ la o
dependenţǎ: se foloseşte în general în farmacologie pentru a desemna orice produs a cǎrui
administrare la animalul de experienţǎ provoacǎ un rǎspuns al acestuia. Este sinonim pentru
evitarea termenului de medicament”. Definiţia clinicǎ este mai precisǎ: “drogurile sunt
substanţe psihoactive, susceptibile de a induce efecte psihice trǎite succesiv, ca o întǎrire a
desfǎşurǎrii unei stǎri de dependenţǎ psihologicǎ sau fizicǎ” (Henri Chabrol, p.7). Eusebiu şi
Laura Tihan definesc drogul ca o “substanţǎ de origine vegetalǎ, animalǎ sau universalǎ care
serveşte la prepararea anumitor medicamente: narcotice, stupefiante (medicamente care
inhibǎ centrii nervoşi provocând o stare de inerţie fizicǎ şi psihicǎ, care prin folosire repetatǎ
dǎ naştere obişnuinţei)”.
În dicţionarul de psihiatrie (J. Postel) drogul este “substanţa care, introdusǎ în
organismul uman, poate modifica una sau mai multe dintre funcţiile sale. Termenul
desemneazǎ substanţe psihotrope, susceptibile de a genera o dependenţǎ, fiind deci
toxicomanogene. Actualmente termenul desemneazǎ substanţe interzise utilizate de
toxicomani.
1.3. Clasificarea drogurilor
În funcţie de criteriile adoptate existǎ diverse forme de clasificare a drogurilor. În

1924, L. Lewin în “Phantastica” distinge cinci grupe de substanţe dupǎ efectele cǎutate de
utilizatori:
a) Euphorica – substanţele care produc liniştea interioarǎ şi un sentiment de bunǎ
fiinţare, cuprinzând îndeosebi opiaceele; Lewin a adǎugat aici şi cocaina;
Pagina 6 din 94
b) Phantastica – drogurile care corespund halucinogenelor (peyotl, datura); Lewin a

adǎugat canabisul şi derivatele sale;
c) Inebriantia – substanţele care produc beţia: alcool, eter;
d) Hypnotica – substanţele care provoacǎ somn; la vremea lui Lewin erau cloralul,
kawakawa şi veronalul; astǎzi li se adaugǎ toate barbituricile, tranchilizantele şi somniferele;
e) Excitantia – substanţele ce reprezintǎ stimulente: cafea, kat, la care se adaugǎ azi
amfetaminele şi cocaina.
O altǎ clasificare este cea datǎ de J. Delay şi P. Deniker aceasta fiind compusǎ din trei
grupe:
1) Psiholepticele care diminueazǎ activitatea psihicǎ; se includ aici neurolepticele cu
efect antidelirant utilizate în psihoze, tranchilizantele, sedativele, anxioliticele şi hipnoticele
(somnifere, barbiturice);
2) Psihoanalepticele care stimuleazǎ activitatea psihicǎ includ nooanalepticele care
stimuleazǎ vigilitatea (cafea, amfetaminele) şi timoanalepticele care au un efect pozitiv
asupra dispoziţiei (antidepresive);
3) Psihodislepticele care corespund halucinogenelor şi canabisului, iar pentru unii,
stupefiantelor precum şi alcoolului.
Cele mai frecvente clasificǎri ale drogului sunt:
a) dupǎ efectul produs asupra SNC : se pot identifica produse depresoare (opiul,
morfina, heroina, barbituricile, benzodiazepinele, tranchilizantele, hipnoticele, metaqualona,
etc.); produse stimulente (cocaina, crack-ul, khat-ul, amfetaminele, anorexigenele, etc.) şi
produse peturbatoare sau halucinogene (canabis, LSD, fencyclidina, mescalina, psilocybina
etc.)
b) dupǎ originea produsului regǎsim produse naturale, produse de semi-sintezǎ şi
produse de sintezǎ;
c) dupǎ regimul juridic al substanţelor sunt întâlnite substanţe a cǎror fabricare şi
administrare sunt supuse controlului (morfina şi barbituricile) şi substanţe total interzise
(LSD, heroina, crack-ul);
d) dupǎ dependenţa generatǎ sunt droguri care creeazǎ dependenţǎ psihicǎ, droguri ce
creeazǎ dependenţǎ fizicǎ şi droguri ce dau dependenţǎ mixtǎ.
Pentru a aborda aceastǎ temǎ cât mai exhaustiv voi face o scurtǎ trecere în revistǎ a
celor mai utilizate droguri. Astfel sunt întâlnite urmǎtoarele grupe de droguri:
Pagina 7 din 94
-substanţe psihotrope şi substanţe stupefiante care modificǎ percepţia şi activitatea

mentalǎ. Acestea cuprind: depresoarele, halucinogenele, analgezicele, hipnoticele,
stimulentele.
Depresoarele micşoreazǎ activitatea SNC încetinind funcţiile vitale şi reflexele,
calmeazǎ şi relaxeazǎ. În doze bine determinate sunt utilizate în medicinǎ, mai ales ca
sedative pentru a induce somnul. Barbituricele şi tranchilizantele minore sunt depresoare ale
SNC; de asemenea, analgezicele opioide acţioneazǎ ca depresoare ale SNC.
Halucinogenele acţioneazǎ asupra SNC şi conduc la apariţia iluziilor senzoriale sau a
halucinaţiilor. Cunoscute şi sub denumirea de “droguri psihodelice” în rândul lor se înscriu
dietilamida acidului lisergic (LSD), fencyclidina, psilocybina şi unele amfetamine substituite
la nucleul benzenic (Ecstasy, Adam).
Analgezicele influenţeazǎ reacţia la durere diminuând sau înlǎturând tulburǎrile
psihice care o însoţesc (anxietatea, tensiunea psihologicǎ, indispoziţia).
Hipnoticele sunt substanţe depresoare ale SNC care induc somnul. Barbituricile,
metaqualana şi clorahidratul sunt exemple de hipnotice. Numeroase droguri pot fi
concomitent sedative şi hipnotice.
Stimulentele intensificǎ activitatea SNC şi stimuleazǎ activitatea creierului şi a unor
centri nervoşi din mǎduva spinǎrii. Anumite stimulente au pe plan internaţional o utilizare
terapeuticǎ legalǎ, cum ar fi anorexigenele (reduc pofta de mâncare) şi unele medicamente
pentru tratarea depresiilor psihice.
-amfetaminele şi alte stimulente (efedrinǎ, crank, ice, rocks, MDMA, extasy) produc
stǎri de euforie, lipsa oboselii, pot realiza performanţe în cadrul unor acţiuni simple, mǎresc
nivelul de activitate, produc anorexie, duc la creşterea nivelului de violenţǎ. Amfetaminele
creeazǎ dependenţǎ, pot fi administrate oral, injectate sau inhalate (prizate) pe cale nazalǎ sau
fumate. Consumul de amfetamine conduce la modificǎri psihologice sau comportamentale
dezadaptative, semnificative clinic, cum ar fi euforia sau aplatizarea afectivǎ, modificarea de
sociabilitate, hipervigilitatea, sensibilitatea interpersonalǎ, tensiunea sau mânia.
-substanţele de origine naturalǎ care sunt cocaina, cannabisul şi ciupercile
halucinogene. Cocaina este un produs natural care se obţine din frunzele plantei de coca şi are
efecte asemǎnǎtoare cu ale altor stimulente, fiind una din cele mai adictive substanţe folosite
frecvent. Este un drog cu acţiune de scurtǎ duratǎ care produce efecte rapide şi puternice
asupra SNC atunci când e administratǎ intravenos sau fumatǎ. Efectele principale ale cocainei
sunt euforia, senzaţia de creştere a energiei, acuitatea mentalǎ mǎritǎ, creşterea conştiinţei
senzoriale, anorexie, anxietate crescutǎ şi susceptibilitate, nevoie scǎzutǎ de somn, încredere
Pagina 8 din 94
în sine mǎritǎ. Din planta canabis se obţin mai multe forme care pot fi fumate sau consumate
oral, acestea purtând denumiri diferite: marijuana, haşiş, sensimilla. Modificǎrile
comportamentale sau psihologice dezadaptative semnificative clinic induse de canabis sunt:
deteriorarea coordonǎrii motorii, euforie, anxietate, deteriorarea judecǎţii, senzaţie de
încetinire a timpului, retragere socialǎ. Foarte rar pot apǎrea reacţii depresive acute care sunt
în general puţin grave şi trecǎtoare, dar pot necesita intervenţie psihiatricǎ. Ciupercile
halucinogene au efecte similare cu canabisul.
-opiaceele sunt derivaţi ai opiului, produşi prin metode de prelucrare relativ simple,
mai mult fizice decât chimice; opioidele includ şi substanţe recente produse prin sinteze
chimice uneori destul de complexe (Kaplan & Sadock, p.121). Opioidele se împart în naturale
(opium, morfina, codeina), semisintetice (heroina, hydromorphone, oxycodone) şi sintetice
(metadona, buprenorfina, meperdine). Consumul de opiacee produce modificǎri
dezadaptative psihologice şi comportamentale semnificative clinic care apar la scurt timp
dupǎ uzul acestora, cum ar fi: euforie iniţialǎ urmatǎ de apatie, disforie, agitaţie sau lentoare
psihomotorie, deteriorarea judecǎţii, deteriorarea funcţionǎrii sociale, constricţie pupilarǎ,
torpoare, dizartrie, deteriorarea atenţiei şi a memoriei.
Heroina este un antidepresiv al SNC, produce o stare de bunǎstare, de reverie, eliminǎ
durerea şi induce somnul. Intoxicaţia severǎ datoratǎ unei supradoze de heroinǎ, poate duce la
comǎ, dilataţie pupilarǎ, depresie, pierderea cunoştinţei care în extremǎ cauzeazǎ moartea.
Consumul de herionǎ dǎ naştere senzaţiilor euforice, activeazǎ regiuni cerebrale prin care se
produce dependeţa fizicǎ şi psihologicǎ caracterizatǎ prin dorinţa pentru drog, toleranţǎ
(necesitatea pentru doze din ce în ce mai mari pentru a ajunge la acelaşi rezultat) şi sevraj
dureros şi periculos ce include panicǎ, frisoane, anxietate, greaţǎ sau vomǎ, insomnie, febrǎ,
diaree, lǎcrimare sau rinoree. Aceastǎ substanţǎ consumatǎ în perioada de sarcinǎ creşte riscul
de avort şi naştere de copil mort. Copilul aflat în uter poate ajunge la naştere în sevraj şi
existǎ posibilitatea sǎ manifeste diferite probleme de dezvoltare. De obicei consumatorii îşi
injecteazǎ heroina intravenos în braţe, gambe, glezne, sub limbǎ, dar pot injecta şi subcutanat,
intramuscular, pot fuma sau inhala (priza). Fiecare mod de administrare aduce cu sine
posibilitatea instalǎrii bolilor prin contaminare, SIDA, hepatitǎ, pneumonie şi pericolul
supradozei deoarece concentraţia şi tǎria drogului sunt variabile ce nu pot fi monitorizate.
Diacetilmorfina sau diamorfina, cǎci aşa se mai numeşte heroina, este o pudrǎ de
culoare albǎ, bej sau maro ce degajǎ un miros specific înţepǎtor şi are gust amǎrui. Ea se
traficheazǎ sub forma unor mici pacheţele numite “bile”, cântǎrind între 0,01 grame şi 5
grame, foarte rar pure, de obicei în amestec cu alte substanţe sau ingrediente ca laptele praf şi
Pagina 9 din 94
huma. În prezent se fabricǎ doar în laboratoarele clandestine şi existǎ patru sortimente de

heroinǎ, respectiv heroina 1, 2, 3 şi 4. Heroina 1 şi 2 nu sunt prea cǎutate pentru cǎ au o
concentraţie micǎ de substanţǎ activǎ; heroina 3 se mai numeşte brown-sugar, Hong-Kong
Rocks, Vogelfutter şi are o concentraţie de pânǎ la 60% diacetilmorfinǎ; heroina 4 este
diluatǎ cu diferite substanţe chimice (manitol, talc şi bicarbonat) pentru cǎ ea conţine
diacetilmorfina în proporţie de 60-95%. Efectele cǎutate de consumatori sunt o reacţie de
euforie (flash), dupǎ care urmeaz o stare de destindere, de relaxare, de cǎutare de sine, stare
ce dureazǎ între douǎ şi şase ore. Prin inhalare sau fumatǎ aceste efecte sunt mai puţin
puternice, dar indiferent de metoda folositǎ pentru consum dependenţa fizicǎ şi psihicǎ apare
la prima administrare. Odatǎ cu dependenţa apar şi efectele nefaste cum ar fi: îngustarea
pupilei, încetinirea ritmului cardiac, greţuri, tulburǎri intestinale, urinare, hepatitǎ viralǎ,
pneumonii, supradoza care poate fi fatalǎ. Heroina poate cauza nebunie temporarǎ,
comportament violent şi psihozǎ, iar consumatorii crezând cǎ pot face lucruri extraordinare,
sunt adesea deziluzionaţi de capacitǎţile lor. Pentru recuperarea heroinomanilor este nevoie
de un lanţ terapeutic complex: retragerea clientului din consum gradual sau imediat, folosirea
medicaţiei pentru a uşura efectele fizice ale sevrajului, medicaţie antidepresivǎ administratǎ
cu scopul de a regla sistemul nervos, prescrierea metadonei ca substitut pentru heroinǎ, se
impun consilierea şi diverse tipuri de psihoterapie.
Dupã cum se observǎ, dintre toate drogurile am pus accent pe heroinǎ deoarece în
cercetarea de faţǎ sunt studiate fenomenele care îi privesc pe cei aflaţi în tratament de
recuperare în urma dependenţei de heroinǎ.
1.4. Profilul de personalitate al toxicomanului
Din subcapitolele anterioare se poate deduce cǎ aportul de droguri conduce la un

polimorfism psihopatologic, configurând astfel un anumit profil de personalitate al
toxicomanilor.
B. Ball afirma cǎ “intrarea în toxicomanie se face prin poarta durerii, a voluptǎţii şi a
grijilor”. De aici se desprinde importanţa factorului emoţional-afectiv, aspectul moral şi
socio-cultural al utilizǎrii drogurilor de cǎtre comunitatea suferindǎ. Psihanaliza abordeazǎ
toxicomaniile ca pe nişte forme sublimate ale unor pulsiuni refulate, o formǎ particularǎ de
realizare a “principiului plǎcerii” caracteristicǎ Eurilor imature, slabe, narcisice şi masochiste.
Pagina 10 din 94
Pentru conturarea profilului de personalitate al toxicomanului consider necesarǎ

trecerea în revistǎ a factorilor etio-patogenetici şi de personalitate, a descrierii personalitǎţii
toxicomanilor, precum şi a trǎsǎturilor caracteristice ale acestora.
Cei mai importanţi factori etio-patogenetici şi de personalitate care determinǎ
individul sǎ consume droguri sunt:
curiozitatea, cǎutarea de senzaţii noi, de inedit, atracţia exercitatǎ de o plǎcere
interzisǎ, fascinaţia legatǎ de percepţia unui potenţial pericol;
conotaţia antisocialǎ a abuzurilor de substanţe toxice, fapt care dǎ semnificaţia unui
refuz al valorilor sociale, al sistemului, evadarea dintr-o lume perceputǎ ca ostilǎ;
cǎutarea naivǎ a unei forme noi de comunicare cu alţi indivizi care împǎrtǎşesc
aceleaşi idealuri;
tentativa disperatǎ de a relua comunicarea ruptǎ cu apropiaţii datoritǎ principiilor
morale rigide ale acestora;
drogul poate oferi iluzia temporarǎ a unei creşteri a performanţelor intelectuale
ale individului, sau a capacitǎţii de creaţie artisticǎ;
nevoia de afirmare narcisicǎ prin satisfacţia produsǎ de efectul drogului;
compensaţia dificultǎţilor unor subiecţi de a tolera frustrǎrile şi legat de acestea,
maturizarea lor afectivǎ şi sexualǎ deficitarǎ.
Descrierea personalitǎţii toxicomanului
Drogul nu face discriminǎri, nu ţine cont de vârstǎ, sex, poziţie socialǎ, priveşte atât
personalitatea individualǎ cât şi societatea cǎreia îi aparţine. Fenomenul toxicomaniei se
dezvoltǎ cu precǎdere în situaţii de crizǎ, atunci când se pun probleme mai dificile, diferite şi
fluctuante. La nivel macrosocial aceastǎ afirmaţie este concludentǎ pentru ţara noastrǎ care
datoritǎ tranziţiei se confruntǎ din ce în ce mai mult cu acest flagel numit toxicomanie.
Indivizii consumǎ droguri datoritǎ dorinţelor şi modelelor proprii de gândire, acestea fiind
diferite în raport cu normele morale şi sociale. Pentru consumatori drogurile reprezintǎ
efortul de a fi asemenea celorlalţi sau dimpotrivǎ, dorinţa de a fi diferiţi de ei sau chiar de a se
identifica cu Eul ideal. Drogul devine un obiect de cult şi un ritual psiho-social, creeazǎ o
lume nouǎ cu regulile sale unde, în cazul în care consumul de substanţe toxice dominǎ
angoasa şi problemele legate de aceasta, toxicomanul devine sclavul ritualurilor, al nevoii, al
traficanţilor. Prin urmare, el se izoleazǎ într-o lume artificialǎ în care, în mod iluzoriu, îşi
gǎseşte o relativǎ linişte şi libertate.
Aparent, curiozitatea, imitaţia sau sugestia sunt cele care determinǎ consumul de
droguri, însǎ, privind în profunzime, motivele toxicomaniei sunt reprezentate de revolta
Pagina 11 din 94
împotriva sistemului socio-cultural, de nevoia unor satisfacţii imediate, de cǎutarea unui

refugiu, de depǎşirea spaţiului şi a timpului, a unei realitǎţi considerate ca insuficientǎ,
represivǎ sau inacceptabilǎ. Dupǎ cum am menţionat la începutul acestui subcapitol,
personalitatea toxicomanilor are nivele mentale diferite şi ei provin din medii sociale diferite,
din aceste motive ea nu poate fi definitǎ în raport cu cadrul clinic obişnuit întrucât nevoia de
drog se înscrie într-o largǎ paletǎ de motivaţii şi nevoi.
Un exemplu de profil de personalitate al toxicomanului poate fi subiectul introvetit,
fǎrǎ satisfacţii, care provine dintr-o familie cu probleme pentru care drogul reprezintǎ o
modalitate de evadare din acest mediu într-unul ireal, dar totuşi ideal pentru el, unde sǎ se
poatǎ afirma şi sǎ poatǎ fi valorizat.
C. Oliventein relateazǎ în urma unui studiu despre tinerii toxicomani cǎ aceştia cautǎ
prin utilizarea drogurilor sǎ îşi asigure o “putere absolutǎ”, iar prin desfiinţarea barierelor
dintre real şi imaginar sǎ acceadǎ la imortalitate. În ciuda faptului cǎ nu existǎ un profil de
personalitate clar stabilit al toxicomanilor, totuşi pot fi identificate câteva trǎsǎturi
caracteristice pentru aceastǎ categorie de indivizi:
dependenţa afectivǎ;
angoasa de separaţie;
izolarea şi anxietatea resimţitǎ în relaţiile cu ceilalţi;
intoleranţa la frustrǎri;
depresia;
nevoia de iubire, aprobare, valorizare;
satisfacerea imediatǎ a dorinţelor;
lipsa de încredere în sine şi pasivitatea;
timiditatea şi hipersensibilitatea.
Pe fondul acestor caracteristici de personalitate apar şi tulburǎri psihice. Deniker şi
colaboratorii sǎi (1973) au vorbit despre un “sindrom deficitar al toxicomaniilor” care constǎ
într-un “deficit de funcţionare intelectual” cu ideaţie lentǎ şi cu tulburǎri ale memoriei
imediate, într-un “deficit de bunǎ dispoziţie şi de afectivitate” care favorizeazǎ dezinserţia
familialǎ, apoi socialǎ în favoarea grupurilor marginale unde doar drogul este investit afectiv.
La consumatorii de opiacee acest sindrom deficitar este rapid şi constant; la consumatorii de
halucinogene sunt prezente sindroamele psihotice delirante prelungite care evolueazǎ cǎtre
schizofrenie; consumul de canabis creeazǎ sindromul de absenţǎ a motivaţiei; amfetaminele
produc reacţii delirante paranoide; consumul excesiv de droguri duce la accese confuzionale
şi chiar la come de duratǎ.
Pagina 12 din 94
1.5. Tratamente pentru toxicomani
Existǎ o varietate de tratamente împotriva dependenţei de droguri care sunt mai

eficiente dacǎ abuzul este identificat din timp. De asemenea, eficacitatea lor depinde de
caracteristicile pacientului care, de regulǎ, suferǎ de boli psihice, de probleme somatice şi /
sau sociale.
Tratamentul include medicaţie, terapie de diferite tipuri şi servicii sociale care sǎ
satisfacǎ nevoile fiecǎrui pacient. Aceste intervenţii sunt strâns legate între ele şi conduc la
aceleaşi scopuri bine definite: abstinenţǎ pe termen lung, deplinǎ vindecare.
Una din principalele etape ale tratamentului este cura de dezintoxicare ce reprezintǎ
maximum 10% din întreg tratamentul unei persoane toxicodependente. Obiectivul principal
este cel de diminuare a simptomelor negative, în timp ce pacienţii se obişnuiesc fǎrǎ droguri.
Aceastǎ curǎ se desfǎşoarǎ în secţia de dezintoxicare, care este parte componentǎ a unui
serviciu de psihiatrie, unde durata spitalizǎrii, în medie, este de 15-30 de zile. În acest timp se
administreazǎ pacienţilor un tratament medicamentos care poate fi non-substitutiv (se
utilizeazǎ simptomatice) sau substitutiv (metadonǎ, buprenorfinǎ). Persoanele care rǎmân în
tratament pânǎ la sfârşitul programului nu vor mai prezenta simptomele specifice sevrajului.
Un alt tip de tratament se realizeazǎ în comunitǎţile terapeutice care sunt destinate
doar persoanelor dependente care au trecut integral prin cura de dezintoxicare şi sunt
motivate pentru a continua tratamentul spre abstinenţǎ. Durata tratamentului este de 12 luni
sau chiar mai puţin, timp în care pacientul nu mai consumǎ droguri, în caz contrar el fiind
exclus din cadrul acestui program. Tratamentul în comunitatea terapeuticǎ este divizat în trei
etape: inducţie şi tratament timpuriu (în care individul se integreazǎ în comunitatea
terapeuticǎ, stabileşte o relaţie de încredere cu angajaţii şi ceilalţi rezidenţi, începe sǎ
înţeleagǎ natura dependenţei şi ar trebui sǎ se implice în procesul de recuperare), tratamentul
primar (comunitatea terapeuticǎ foloseşte intervenţii pentru a schimba atitudinea individului,
percepţiile şi comportamentele sale legate de consumul de droguri şi pentru a se adresa
nevoilor sociale, educaţionale, vocaţionale, familiale) şi reintegrarea prin care se faciliteazǎ
separarea individului de comunitatea terapeuticǎ şi trecerea cu succes în cadrul marii
societǎţi. Absolventul comunitǎţii terapeutice pǎrǎseşte programul fǎrǎ sǎ mai consume
droguri şi fiind angajat sau integrat într-o şcoalǎ. Dupǎ tratament rezidenţii sunt încurajaţi sǎ
participe în cadrul grupurilor de ajutor reciproc, cum ar fi Narcoticii Anonimi.
Pagina 13 din 94
Un alt serviciu care se adreseazǎ dependenţilor de substanţe toxice sunt centrele de zi

care asigurǎ un program de 4-5 ore, iniţial zilnic, apoi reducându-se la trei zile pe sǎptǎmânǎ.
Scopul central al tratamentului este de a susţine motivaţia pacientului pentru schimbare,
stabilirea şi menţinerea abstinenţei faţǎ de toate drogurile psihoactive şi dezvoltarea
capacitǎţii de împotrivire şi rezolvare a problemelor pânǎ la respingere şi în cele din urmǎ
eliminarea impulsurilor de a consuma droguri. Din programul de tratament fac parte
consilierea de grup şi individualǎ, psihoeducaţia pentru pacient şi pentru familia acestuia,
supravegherea testelor de urinǎ pentru a încuraja şi verifica abstinenţa.
Specialiştii în psihoterapie au dezvoltat câteva modele de intervenţii specifice de
tratament pentru toxicomani printre care se regǎsesc şi:
a) Modelul BRENDA care se bazeazǎ pe o abordare bio-psiho-socialǎ şi încorporeazǎ
elemente a trei modele majore: farmacologic, al 12-lea pas şi modele de învǎţare. Acest
model presupune o bunǎ înţelegere a diferenţei dintre dependenţa de drog şi folosirea lui în
scop recreativ, existenţa unei evaluǎri bio-psiho-sociale, monitorizarea tratamentului, gândire
empaticǎ, motivarea pacientului şi realizarea unei alianţe terapeutice.
b) Terapia de familie care înţelege importanţa fiecǎrui individ ca subsistem în
interiorul sistemului constituit de întreaga familie şi ca unitate de evaluare şi intervenţie.
Tratamentul bazat pe familie lucreazǎ cu unitǎţi multiple incluzând pǎrinţii (fiecare luat
individual), adolescenţii, pǎrinte-adolescent, precum şi întreaga familie ca şi membrii familiei
în relaţie cu alte sisteme. Aplicatǎ corespunzǎtor, terapia de familie pune repede în evidenţǎ
realitatea unei situaţii, transformându-se într-un instrument eficient de tratament. Când e
utilizatǎ cu toţi membrii familiei poate îmbunǎtǎţi comunicarea, adesea eliminǎ acele secrete
din cadrul familiei care îl fac pe pacient sǎ continue sǎ fie dependent.
c) Terapia de stimulare motivaţionalǎ este o consiliere centratǎ pe client iniţiind
schimbǎri comportamentale şi ajutând pacienţii sǎ îşi rezolve ambivalenţa: angajarea în
tratament şi stoparea consumului de droguri. Aceastǎ abordare presupune urmǎtoarele
strategii: obţinerea unui feed-back generat de prima evaluare pentru a stimula dialogul
referitor la folosirea personalǎ a substanţelor şi pentru a scoate la ivealǎ declararea
motivaţiilor interne; intervievarea motivaţionalǎ care e folositǎ pentru a consolida motivaţia
şi pentru a construi un plan pentru schimbare; strategiile de coping pentru situaţiile de risc
crescut sunt discutate şi sugerate pacientului. Terapeutul monitorizeazǎ schimbarea,
revizuieşte strategiile de stopare şi continuǎ sǎ încurajeze angajarea pentru schimbare sau
abstinenţa susţinutǎ.
Pagina 14 din 94
d) Terapia prevenirii recǎderii este o terapie cognitiv-comportamentalǎ care se

bazeazǎ pe teoria cǎ procesele învǎţǎrii au un rol critic în dezvoltarea unor patternuri
comportamentale dezadaptative. Prevenirea recǎderii reuneşte câteva strategii cognitiv-
comportamentale care faciliteazǎ abstinenţa şi sunt menite sǎ intensifice autocontrolul.
Tehnicile specifice presupun analizarea consecinţelor pozitive si negative ale consumului
continuu, o automonitorizare pentru a recunoaşte dorinţa timpurie de drog şi pentru a
identifica situaţiile de risc crescut ale consumului de drog şi dezvoltarea unor strategii pentru
a face faţǎ şi pentru a evita situaţiile de risc crescut şi dorinţa de consumare. Un element
central al acestui tratament este anticiparea problemelor cu care pacienţii au cele mai mari
şanse sǎ se întâlneascǎ şi ajutorarea lor în dezvoltarea unor strategii de coping. Abilitǎţile
individuale dobândite prin terapia prevenirii rǎmân şi dupǎ terminarea tratamentului.
e) Psihoterapia expresiv-suportivǎ este o psihoterapie de scurtǎ duratǎ centratǎ pe
client şi are douǎ componente principale: tehnici suportive care ajutǎ pacienţii sǎ se simtǎ
confortabil, discutând despre experienţele lor personale şi tehnici expresive care ajutǎ
pacienţii sǎ identifice şi sǎ lucreze asupra aspectelor relaţiilor interpersonale. Eficacitatea
acestei psihoterapii a fost testatǎ cu rezultate favorabile la pacienţii aflaţi în tratament de
întreţinere cu metadonǎ şi care aveau tulburǎri psihice asociate.
1.6. Concluzii
Folosirea substanţelor toxice reprezintǎ o problemă majorǎ în sǎnǎtatea publicǎ prin

creşterea sa frecventǎ, prin ecoul pe care îl are asupra desfǎşurǎrii şi adaptǎrii sociale, prin
morbiditatea şi mortalitatea de care este strâns legatǎ. Se ştie cǎ tutunul, cafeaua şi alcoolul
sunt substanţele cele mai utilizate, indiferent de vârstǎ, sex sau mediu social, din care provin
dependenţii. Însǎ, consumul de droguri licite (tutun, alcool, tranchilizante, cafea etc.) nu fac
de obicei decât sǎ preceadǎ şi sǎ pregǎteascǎ o escaladǎ spre drogurile ilicite. Cauza
determinantǎ a folosirii substanţelor toxice rezultǎ din intervenţia mai multor factori, fiind
cauzatǎ atât de o presiune socialǎ cât şi de o problematicǎ personalǎ: probleme de desfǎşurare
ale individului, disfuncţiile familiale dar şi dificultăţile de adaptare socialǎ sau şcolarǎ.
Evoluţia care conduce de la folosirea sporadicǎ a substanţelor toxice la toxicomanie este datǎ
de o dinamicǎ patogenǎ sau de o conduitǎ de uilizare a drogurilor care interacţioneazǎ cu
diferiţi factori sociali, familiali, psihologici şi biologici. Consecinţele conduitelor
toxicomanice asupra adaptǎrii sociale şi şcolare, dar mai ales asupra evoluţiei psihologice,
Pagina 15 din 94
aratǎ ca o spirală negativǎ interactivǎ care poate duce la îmbolnǎvirea adolescentului,

ajungând astfel un toxicoman. “Acest polideterminism demonstreazǎ dificultatea prevenirii
colective şi necesitatea terapeuticǎ de a combina intervenţii multiple, terapiile familiale şi
individuale, acţiunile sociale globale ale cǎror modalitǎţi sunt încǎ discutate pe motivul
raritǎţii studiilor comparative şi demersul procesual prelungit.” (Henri Chabrol, pag. 5)
Prin toxicomanie se înţelege “o apetenţǎ anormalǎ şi prelungitǎ, manifestatǎ de cǎtre
anumiţi indivizi pentru substanţe toxice sau droguri pe care le-au cunoscut accidental sau le-
au cǎutat cu intenţie efectul analgezic, euforic ori dinamizator, apetenţǎ care devine rapid o
obişnuinţǎ tiranicǎ şi care atrage dupǎ sine inevitabil creşterea progresivǎ a dozelor.”
(Antoine Porot şi Maurice Porot, pag. 7) Se numeşte drog substanţa naturalǎ sau sinteticǎ aptǎ
sǎ ducǎ la dependenţǎ. Definiţia clinicǎ este mai precisǎ: “drogurile sunt substanţe
psihoactive, susceptibile de a induce efecte psihice trǎite succesiv, ca o întǎrire a desfǎşurǎrii
unei stǎri de dependenţǎ psihologicǎ sau fizicǎ.” (Henri Chabrol, pag. 7) Astfel, tot ceea ce se
numeşte alcool, tutun, ceai, cafea, tranchilizante (droguri licite), dar şi opiacee, cocainǎ,
canabis, LSD, etc. (droguri ilicite) este drog. Totuşi, în zilele noastre se mai face o distincţie
între drogurile “tari” (morfinǎ, heroinǎ, cocainǎ) şi drogurile “slabe” (canabis, LSD, tutun,
alcool). Aceastǎ clasificare este însǎ foarte artificialǎ, neţinând seama de faptul cǎ drogurile
slabe nu fac adesea decât sǎ fie poarta de acces a drogurilor tari şi cǎ frecvenţa
politoxicomaniilor (50% în 1993) nu mai permite separarea lor în mod schematic.
Dacǎ pânǎ în 1989, datoritǎ controlului destul de strict efectuat de regimul comunist,
România nu putea fi consideratǎ decât cel mult o ţarǎ de tranzit referitor la problema
drogurilor, după 1990 ţara noastrǎ a devenit “o piesǎ importantǎ în angrenajul tranzitului
drogurilor spre vestul Europei şi mai nou o piaţǎ de desfacere, consumul de droguri
intensificându-se spectaculos în ultimii ani, mai ales în rândul tinerilor.”
Ţinând cont de aceste realitǎţi, a devenit absolut necesarǎ shimbarea legislaţiei în
domeniu şi armonizarea acesteia cu legislaţia internaţionalǎ, dar şi dezvoltarea unor politici
sociale legate de aceastǎ problemǎ. Astfel, Ministerul Sǎnǎtǎţii, Ministerul Educaţiei şi
Cercetǎrii, Ministerul Tineretului şi Sportului elaboreazǎ, sprijinǎ, dezvoltǎ şi coordoneazǎ
programe de informare a populaţiei asupra consecinţelor consumului de droguri.
Pentru a preveni consumul ilicit de droguri sunt programe educative adresate
indivizilor ce presupun promovarea unui stil de viaţǎ sǎnǎtos în familie sau în societate,
vizând sǎnǎtatea publicǎ. Se organizeazǎ programe educative, adresate adolescenţilor, în
afara şcolii care presupun activitǎţi alternative pentru petrecerea timpului liber. Se
organizeazǎ programe de consiliere psihologicǎ şi psihoterapeuticǎ, ce presupun activitǎţi
Pagina 16 din 94
specializate. Se realizează campanii mass-media ce presupun activităţi de informare a

populaţiei prin mijloace precum: articole din presa scrisă, anunţuri publice, emisiuni,
reportaje, concursuri, video şi audio clipuri tematice. Aceste campanii antidrog au luat
amploare odată cu creşterea impresionantă a numărului de consumatori de substanţe toxice.
Unele dintre acestea au avut un impact destul de mare asupra populaţiei deoarece au fost
implicate persoane îndrăgite de publicul adolescent şi nu numai. De exemplu, campania
“Spune NU drogurilor!” i-a avut ca protagonişti pe AnimalX, Cristiana Răduţă, 3SudEst,
ASIA şi alţii şi campania “Lasă fumurile” care a durat aproximativ şase luni, unde au
participat importante personalităţi din lumea show-bizz-ului. Statisticile realizate în urma
acestor campanii au arătat că nu au fost indiferente populaţiei.
De asemenea, s-au luat măsuri destinate anihilării sau reducerii consumului de
droguri. “În Regulamentul de aplicare al Legii nr. 143/2000 sunt prevăzute câteva măsuri cu
caracter obligatoriu sau facultativ destinate anihilării ori reducerii consecinţelor consumului
de droguri, dintre care putem menţiona cura de dezintoxicare, supravegherea medicală ori ale
măsuri medicale, aplicate la cerere sau în caz de urgenţă.”
Cura de dezintoxicare se dispune pe baza expertizei medicolegale şi se realizează în
regim de spitalizare în una din unităţile medicale stabilite de Ministerul Sănătăţii sau, după
caz, de Ministerul de Interne ori de Ministerul Justiţiei. Ministerul Sănătăţii stabileşte, prin
ordinul ministrului sănătăţii, unităţile medicale abilitate să dispună şi să aplice cura de
dezintoxicare şi supravegherea medicală precum şi condiţiile şi normele de autorizare şi
avizare anuală, care trebuie să fie îndeplinită de acestea. Aceste unităţi au în structura de
personal medic psihiatru, asistent medical, psiholog, asistent social. Secţiile de dezintoxicare
au regim închis ceea ce presupune primirea vizitelor conform regulamentului de ordine
interioară al acestor unităţi medicale. Pentru eliminarea riscului de procurare a drogurilor,
părăsirea secţiei de dezintoxicare de către persoana internată se va face numai prin externare.
Cura de dezintoxicare se realizează prin oprirea bruscă a administrării drogurilor, utilizarea
unor metode nonsubstitutive simptomatice, tratamentul de substituţie prin înlocuirea drogului
consumat de toxicoman produse precum metadona sau alte produse farmaceutice specifice
curei de dezintoxicare, şi psihoterapie. Administrarea tratamentului de substituţie se face sub
strictă supraveghere de către medici sau de personalul abilitat pentru această activitate.
Tratamentul de dezintoxicare prin substituţie poate începe numai după confirmarea
diagnosticului de dependenţă, prin punerea în evidenţă în sângele sau urina toxicomanului a
drogurilor consumate de către acesta. Perioada de dezintoxicare este stabilită în funcţie de
starea şi de evoluţia pacientului, fără a se depăşi 30 zile.
Pagina 17 din 94
Supravegherea medicală cuprinde serviciile de evaluare şi îngrijire medicală continuă,

serviciile de consiliere psihologică şi psihoterapie, serviciile de postcură –– reabilitare
psihosocială şi măsurile destinate reducerii consecinţelor consumului de droguri. Serviciile
asigurate în etapa de postcură–reabilitare psihosocială sunt: psihoterapia individuală,
familială şi de grup; terapia ocupaţională şi tratamentul tulburărilor psihice asociate. Durata
minimă a postcurei – reabilitării psihosociale este de 180 de zile. Pe întreaga durată se
efectuează controale periodice şi aleatorii ale metaboliţilor drogurilor în sânge şi urină.
Prin toate aceste politici sociale, societatea încearcă să readucă dependenţii la
normalitate, la o viaţă fără droguri; lupta împotriva acestui flagel trebuie să continue,
obiectivul principal fiind reducerea numărului de consumatori şi a celor care le
comercializează. Narcoticele provoacă dependenţă şi îl împiedică pe consumator să acţioneze
raţional. Dependenţa îl determină pe consumator să procure drogul în orice fel, fără a ţine
cont de lege sau de morală. Sănătatea acestuia se deteriorează, mintea este confuză,
comportamentul capătă valenţe negative, iar de aici până la izolarea socială nu este decât un
pas. Decesele apar foarte repede în cazul dependenţei de heroină, cocaină şi alţi compuşi,
chiar dacă aceste substanţe sunt în stare pură. Narcoticele produc, de asemenea, efecte
negative în mod indirect prin acţiuni inconştiente, infracţiuni sau accidente. Violenţele şi alte
tipuri de infracţiuni sunt deseori generate de intoxicarea cu droguri. Acest risc este cu atât
mai mare, cu cât substanţa consumată stimulează sistemul nervos central, înlătură inhibiţiile,
produce psihoze. Copii şi tinerii sunt, în special, grav afectaţi de consumul de droguri. Într-o
perioadă foarte scurtă, consumul abuziv poate distruge existenţa unui tânăr şi îi poate aduce
chiar moartea. Viaţa de familie este şi ea devastată de consumul de droguri. Copii şi tinerii
sunt afectaţi în mod indirect de consumul de droguri de către părinţii lor, fiind supuşi
ameninţărilor, violenţei şi neglijenţei. Pericolul pentru alte persoane la serviciu sau în trafic,
este rezultatul reacţiilor întârziate ale persoanelor intoxicate cu droguri, persoane tulburate
psihic.Măsurile de prevenire a abuzului de droguri reprezintă paşi importanţi în prevenirea
accidentelor şi vătămărilor în toate sectoarele sociale.
Poluarea mediului înconjurător, atât social cât şi mental şi fizic, este o rezultantă a
consumului de droguri. Poluarea creierului dependenţilor este cu atât mai gravă cu cât
afectează capacitatea de a gândi independent. O minte nealterată de droguri reprezintă o
necesitate pentru oameni, pentru a-şi putea rezolva problemele şi a putea depăşi dificultăţile
vieţii cotidiene. Controlul drogurilor a avut un rol decisiv, răspândirea drogurilor şi creşterea
posibilităţilor de procurare a dus la o creştere a numărului dependenţilor, care numai prin
operaţiuni stricte ar putea fi ţinuţi sub control.
Pagina 18 din 94
2. Anxietatea
2.1. Definiţie şi caracterizare generalǎ
Definirea nevrozelor este o problemǎ nerezolvatǎ încǎ, fiecare autor propunând o

definiţie şi un punct de vedere propriu, dar în acelaşi timp pǎstrând o convergenţǎ de sensuri.
Astfel V. Predescu a definit nevrozele ca fiind “un grup de reacţii şi dezvoltǎri patologice
determinate psihogen, exprimate clinic printr-un complex de tulburǎri psihice cu rǎsunet
somatic care este trǎit în mod conştient şi penibil de bolnav” (1998, p.766).
Cu aceastǎ problemǎ se confruntǎ şi clasificarea nevrozelor pentru cǎ, pânǎ în prezent,
nu existǎ o privire unitarǎ asupra ei, ci fiecare autor a cǎutat sǎ fundamenteze un sistem
propriu. De aceea voi reproduce câteva clasificǎri dupǎ manualele de mare circulaţie şi dupǎ
unele lucrǎri monografice mai recente.
Autorii englezi Henderson şi Gillespie în capitolul “Tipul de reacţii psihonevrotice”
deosebesc: starea de slǎbiciune iritativǎ (neurastenia); starea de fricǎ cuprinzând “nevroza
anxioasǎ” şi “isteria anxioasǎ”; isteria şi psihonevrozele obsesiv-compulsive.
Kolb, în ultima ediţie a tratatului sǎu (1977) clasificǎ nevrozele în: tulburǎri anxioase,
tulburǎri isterice (de tip conversiv şi diasociativ), tulburǎri fobice, tulburǎri obsesiv-
compulsive, tulburǎri depresive, depersonalizare, hipocondriace.
V. A. Ghiliarovski enumera urmǎtoarele nevroze: neurastenia; isteria; psihastenia şi
nevroza stǎrilor obsesive la care mai adǎuga diversele forme clinice ale nevrozelor la copii.
Christozov (1961) în baza unui studiu efectuat pe 908 paciente, deosebeşte:
neurastenia; isteria; nevroza obesesivo-fobicǎ; nevroza anxios-hipocondricǎ.
P. Bernard şi Ch. Brisset împart nevrozele în: nevroza anxioasǎ (starea de anxietate
cronicǎ sau constituţionalǎ, sau personalitatea anxioasǎ), nevroza fobicǎ, isteria, nevroza
obsesionalǎ.
În tratatul american de psihiatrie (Comprehensive Textbook of Psychiatry, 1980, apud
V. Predescu, p. 767) editat de Kaplan, Freedman şi Sadock, nevrozele sunt intitulate
“tulburari nevrotice” şi cuprind: tulburarea fobicǎ; starea anxioasǎ; tulburarea obsesivo-
compulsivǎ; tulburǎri somato-forme (cuprind nevroza istericǎ, de conversiune, nevroza
hipocondricǎ); tulburǎri disociative.
Pagina 19 din 94
Din expunerea schematicǎ a acestor clsificǎri se poate conchide cǎ autorii cu concepţii

diferite, recunoşteau tipurile clasice de nevroze: neurastenia, nevrozele anxioase şi obsesive
cu diferite variante şi isteria.
Astfel, V. Predescu, în colaborare cu psihiatrii români de prestigiu, a propus
urmǎtoarea clasificare a nevrozelor: neurastenia (nevroza astenicǎ), nevroza anxioasǎ,
nevroza fobicǎ, nevrozele obsesiv-compulsive, nevrozele mixte (motorii), nevroza istericǎ. În
sistemul actual internaţional de clasificare D.S.M.-IV, nevrozele şi-au schimbat
nomenclatorul oficial în tulburǎri şi sunt clasificate astfel: tulburarea anxioasǎ generalizatǎ,
tulburarea de panicǎ şi agorafobia, tulburarea obsesiv-compulsivǎ, tulburarea distimicǎ,
tulburarea de conversie, tulburarea de depersonalizare, hipocondria, tulburǎri sexuale.
Deoarece aceastǎ lucrarea are ca scop principal ameliorarea anxietǎţii, în cele ce
urmeazǎ voi descrie pe larg tulburarea anxioasǎ. Predescu o defineşte ca o “afecţiune psihicǎ
determinatǎ în principal de factori psihotraumatizanţi al cǎrei nucleu simptomatologic este
reprezentat de sindromul anxios” (p.813, 1998). Alţi autori o definesc ca o teamǎ difuzǎ fǎrǎ
obiect bine precizat. Aceasta a avut o istorie contradictorie din momentul desprinderii sale de
marele grup al neurasteniei. Au fost discutate îndelung atât identitatea cât şi limitele sale în
raport cu alte afecţiuni psihice, îndeosebi nevrotice, dar şi cu unele boli somatice. Levitt
(1968) considerǎ fenomenul anxios drept un “construct”, o variabilǎ intermediarǎ şi mai puţin
un sindrom real şi independent. Alţi autori însǎ (R. Bing, Gendrot şi Recamier, J. Michanx,
Kolb şi Brodie) au descris anxietatea ca entitate nevroticǎ de sine stǎtǎtoare. W. Mayer-
Gross, E. A. Popov, Kerbikov, Ghiliarovski şi Şcoala Româneascǎ au susţinut cǎ nu se pot
face distincţii nete între nevroza anxioasǎ obsesionalǎ şi compulsivǎ, nevroza fobicǎ,
deoarece existǎ un anumit grad de suprapunere simptomaticǎ între ele. De asemenea au şi
caracteristici comune cum ar fi modul parazitar, caracterul de intruziune, lupta pe care o duce
bolnavul sǎ le înlǎture din centrul conştiinţei sale.
În ciuda elementelor comune pe care le au, aceste tulburǎri se disting printr-o
simptomatologie aparte.
Nevroza sau tulburarea anxioasǎ debuteazǎ în general la vârsta tânǎrǎ, pânǎ la 40 de
ani, mai mult sau mai puţin acut mai ales în formele dominante de paroxisme anxioase. În
unele cazuri, apariţia bolii este precedatǎ de evenimente sau experienţe semnificative.
Anxietatea se caracterizeazǎ prin atacuri de panicǎ incontrolabile, indezirabile şi determinǎ
un sentiment de neajutorare, dar şi o scǎdere a stimei de sine. Multe din evenimentele
declanşatoare pot fi legate de ameninţarea fizicǎ, de expunerea la pericole, de o situaţie
subiectivǎ de insecuritate; la femei tulburarea anxioasǎ se declanşeazǎ adesea în timpul
Pagina 20 din 94
sarcinii sau dupǎ naştere. Alteori experienţa actualǎ declanşatoare poate fi minorǎ, dar se
înscrie într-un şir de traumatisme psihice şi capǎtǎ o semnificaţie deosebitǎ în raport cu
gradul de evoluţie a eului, cu momentul existenţial şi cu reacţiile ambianţei. Un rol important
în apariţia anxietǎţii îl poate avea surmenajul determinat de o muncǎ istovitoare, lipsa de
somn sau de odihnǎ.
Simptomul principal este teama persistentǎ care apare indiferent de condiţiile de
mediu, iar simptomele comune sunt nervozitatea, tremorul, tensiunea muscularǎ, transpiraţia,
ameţeala, palpitaţiile, disconfortul epigastric. Semnele obişnuite sunt tensiune motorie,
hiperactivitate vegetativǎ, expectaţii aprehensive, vigilenţǎ exageratǎ.
Anxietatea este definitǎ ca “o stare de nelinişte în care predominǎ perceperea unei
situaţii care, deşi în general nedeterminatǎ, s-ar putea dovedi dezagreabilǎ, ba chiar
periculoasǎ” (J. Postel, p.65). Pentru P. Pichot “anxietatea este o stare emoţionalǎ care constǎ
pe plan fenomenologic din trei elemente fundamentale: perceperea unui pericol iminent, o
atitudine de aşteptare în faţa acestui pericol, un sentiment de dezorganizare legat de conştiinţa
unei neputinţe totale în faţa acestui pericol” (apud J. Postel, p.66).
2.2. Clasificarea anxietǎţii
Deoarece au existat numeroase controverse în ceea ce priveşte clasificarea nevrozelor,

implicit, ele se întâlnesc şi în clasificarea tulburǎrilor anxioase. Astfel, în literatura de
specialitate se gǎsesc urmǎtoarele taxonomii:
1. D.S.M. III clasifică tulburările de anxietate în anxietate generalizată şi atacuri de
panică (apud V. Predescu, 1998, p.767). Această delimitare este făcută în funcţie de
trăsăturile clinice, evoluţie, istoric familial, răspunsul la tratament.
2. Dan Prelipceanu clasifică tulburările anxioase în: tulburare de panică cu sau/şi fără
agorafobie; fobii specifice; fobia socială; tulburare obsesiv-compulsivă; tulburare acută de
stress; tulburare de stress posttraumatic; tulburare de axietate generalizată (2003, p.120).
3. în D.S.M. IV-1994 (apud Florin Tudose, 2002, p.169) tulburarea de anxietate este
grupată în următoarele categorii: tulburări anxioase-fobice (fobia specifică, fobia socială,
agorafobia); atacul de panică; tulburarea anxioasă generalizată; tulburarea obsesiv-
compulsivă; reacţia acută la stress; tulburarea de stress posttraumatic.
Pagina 21 din 94
4. I.C.D. 10 a reţinut din clasificarea anterioară următoarele categorii: tulburări

anxios-fobice; alte tulburări anxioase; tulburarea obsesiv-compulsivă; reacţia la stress sever;
tulburarea de adaptare.
Chiar dacă în această cercetare urmăresc cu precădere ameliorarea anxietăţii
generalizate, consider că este necesară abordarea detaliată a tuturor formelor de anxietate:
tulburarea de panică, tulburări anxios-fobice, tulburarea obsesiv-complsivă, reacţia acută la
stress şi tulburarea de stress posttraumatic.
Tulburarea de panică se caracterizează prin apariţia neaşteptată şi spontană a
atacurilor de panică recurente care survin cel mai adesea brusc, însoţite de o stare de nelinişte
sau de un sentiment de frică, iar acestora li se asociază semne şi simptome fizice şi cognitive.
Atacurile de panică pot include trăiri de depersonalizare, de derealizare, senzaţia de leşin,
frica de moarte, de a nu înnebuni, de a pierde controlul, însoţite de fantasme referitoare la
moarte sau evenimente dezastruoase, înspăimântătoare. Printre simptomele somatice se
regăsesc: greţuri, diaree, micţiuni frecvente, tahicardie, tremor, senzaţia de sufocare sau de
ameţeală.
Atacul de panică poate dura zeci de minute, mai rar până la o oră, frecvenţa lor
variind în limite largi de la câteva pe lună, la câteva pe zi. Atacul de panică se regăseşte în
cadrul celorlalte tulburări: anxietate generalizată, fobie, tulburarea obsesiv-compulsivă,
reacţia acută la stress, dar şi în sevrajul din toxicomanie. El se poate trata atât medicamentos
cu antidepresive, cât şi prin psihoterapii individuale sau de grup: psihodinamică, cognitiv-
comportamentală, raţional-emotivă şi tehnici de relaxare.
Tulburarea anxios-fobică. Fobia este o teamă angoasantă declanşată de un obiect, de o
situaţie sau de o persoană, niciuna dintre acestea neprezentând prin ea însăşi un caracter
periculos în realitate. Această teamă este recunoscută ca fiind patologică sau neîntemeiată
decătre pacient care adoptă o conduită de evitare. Aceasta constă în faptul că subiectul caută
protecţie în prajma obiectului sau a situaţiei fobogene, iar în cazl in care mediul nu este
securizant, îl evită. Fobiile sunt împărţite în trei grupe principale: fobii specifice, fobii sociale
şi agorafobia.
Fobiile specifice reprezintă teama de anumite obiecte sau sitaţii care provoacă teroare.
Cele mai frecvent întâlnite sunt: frica de spatii închise (claustrofobia), frica de locri la
înălţime (acrofobie), teama de animale (zoofobia), frica de boli (nozofobie), frica de moarte
(tanatofobia).
Fobiile specifice sunt definite ca fiind frica produsă de prezenţa sau anticiparea
prezenţei unui obiect sau a unei situaţii specifice. Obiectul / situaţia sunt evitate sau sunt
Pagina 22 din 94
suportate cu un distress marcat, iar frica apărută este recunoscută de subiect ca excesivă,
inadecvată şi produce o afectare semnificativă a vieţii.
Pentru a fi diagnosticat cu fobie specifică, un individ, trebuie să îndeplinească
conform I.C.D.-10 următoarele criterii:
a) simptomele psihologice sau vegetative trebuie să fie manifeste primare ale
anxietăţii şi nu secundare altor simptome ca idei delirante ori gânduri obsesive;
b) anxietatea trebuie să fie limitată la prezenţa situaţiilor sau obiectelor particulare;
c) situaţiile fobice sunt evitate ori de câte ori este posibil.
Factorii implicaţi în apariţia acestei tulburări sunt:

Factori comportamentali: imitarea reacţiei unui părinte, avertizarea de către o altă
persoană asupra pericolului reprezentat de anumite obiecte sau situaţii;
Factori psihanalitici: Freud a conceput fobia ca rezultatul conflictelor centrate pe
complexele oedipiene. Odată cu maturizarea sexuală apare o anxietate numită frica de
castrare; când aceasta nu mai poate fi reprimată apar defense auxiliare, care la pacienţii fobici
sunt reprezentate de substituţie. Astfel, conflictul sexual este transferat de la persoana iniţială
la un obiect neimportant care este investit cu puterea de a declansa multe afecte, inclusive
anxietate;
Factori genetici: fobiile specifice au tendinţa de agregare familială, mai ales cele faţă
de sânge, injecţii, injurii / lovituri fizice.
Această tulburare poate fi ameliorată sau chiar vindecată cu ajutorul psihoterapiilor,
fiind necesare şi medicamente ca anxioliticele (care reduc panica şi anxietatea),
antidepresivele (care sunt utile pentru controlul reacţiilor de panică) şi benzodiazepine. Cel
mai eficace tratament este terapia comportamentală prin care pacientul descrie obiectul sau
situaţia ce îi provoacă fobie. Apoi i se aplică următoarele tehnici: desensibilizarea sistematică
şi/sau imersia. Prima este o formă de terapie cu expunere progresivă, în care pacientul învaţă
mai întâi relaxarea şi controlul reacţiilor fizice; apoi el îşi imaginează obiectul de care îi este
frică şi cu timpul se obişnuieşte cu prezenţa acestuia în preajma sa. În ultimii ani s-a dezvoltat
terapia realitate-virtuală prin care pacientul ia contact cu obiectul anxiogen în casca de
realitate virtuală. Cu ajutorul imersiei pacientul este expus “in vivo” direct şi imediat celui
mai puternic stimul declanşator al fobiei. Rămâne în această stare până când anxietatea i se
reduce la nivelul anterior.
Pagina 23 din 94
Se poate folosi şi terapia cognitivă care, prin tehnicile ei, schimbă gândurile
distorsionate care duc la anxietate cu gânduri mai realiste.
Fobia socială este denumită de americani “tulburare anxioasă socialǎ” şi este
caracterizată prin frica excesivă de a fi umilit sau de a se simţi jenat în diverse situaţii sociale
cum ar fi: vorbitul în public, urinatul în toaletele publice, mersul la o întâlnire, mâncatul în
locuri publice. În cazul în care această fobie se extinde la toate situaţiile sociale, ea devine
generalizată cu un grad extrem de disfuncţionalitate şi este foarte dificil de diferenţiat de
tulburarea anxioasă generalizată.
Conform I.C.D.-10 diagnosticul de fobie socială este dat celor care prezintă
următoarele:
- frică marcată sau evitare marcată de a fi în centrul atenţiei sau de a se comporta într-
un mod jenant sau umilitor în siuaţii sociale;
- cel puţin două simptome de anxietate şi un simptom dintre: roşeaţă, tremurături,
frica de a vomita, senzaţii de micţiune/defecaţie imperioasă în situaţiile de care îi este teamă;
- există un disconfort semnificativ cauzat de simptome sau de comportamentul de
evitare pe care individul le recunoaşte ca fiind iraţionale şi exagerate;
- simptomele sunt restrânse sau predominante în situaţiile fobice sau în aşteptarea lor;
- simptomele nu sunt secundare unei alte boli psihice şi sunt adecvate culturii în care
trăieşte individul.
Fobia socială se complică prin apariţia tulburării depresive, altor tulburări anxioase,
abuzului şi dependenţei de alcool şi/sau droguri.
Factorii implicaţi în apariţia fobiei sociale sunt:
factori genetici;
experienţele învăţate;
inhibiţia comportamentală;
rolul părinţilor, a relaţiilor parentale şi a relaţiilor dintre fraţi;
factori biologici.
Tulburarea fobică socială duce la un comportament dezadaptativ al individului,
deoarece evitarea situaţiilor sociale neplăcute devine o rutină zilnică în timp, iar funcţionarea
normală a subiectului pe plan social, profesional, familial este periclitată.
Tratamentul fobiei sociale implică intervenţii psihoterapeutice, în cazurile grave fiind
asociate cu medicaţia.
De cele mai multe ori pacienţii cu fobie socială îşi subestimează capacităţile de a
înfrunta o situaţie şi supraestimează severitatea reacţiilor celorlalţi. Unii fobici sociali tind să
Pagina 24 din 94
interpreteze negativ consecinţele situaţiilor fobogene chiar dacă acestea se pot interpreta
pozitiv. În situaţiile temute, aceştia, tind să fie egocentrici ceea ce duce la amplificarea
anxietăţii şi la credinţa că propriile percepţii reflectă ceea ce cred alţii despre acţiunile lor. În
terapia cognitiv-comportamentală exerciţiile de observare a reacţiilor celorlalţi pot ajuta la
reorientarea atenţiei mai mult către mediul înconjurător şi mai puţin către sine, încurajând
astfel o evaluare mai obiectivă a situaţiilor.
Agorafobia este teama de a trece sau de a traversa anumite străzi sau pieţe publice
(Westphal) sau teama de a ieşi în locurile publice cum ar fi străzi, magazine, mijloace de
transport (Marks). Conform D.S.M.-IV, agorafobia reprezintă anxietatea resimţită de subiect
atunci când se află în locuri sau situaţii din care ar fi dificil sau jenant să iasă sau în care nu
dispune de un ajutor din exterior în cazul producerii unui atac de panică situaţional sau
neaşteptat.
Subiectul agorafobic evită străzile circulate, teatrele, bisericile, uneori refuzând să îşi
părăsească casa (domiciliul). Majoritatea agorafobiilor survin în urma unuia sau mai multor
atacuri de panică care aparent sunt spontane, în situaţii fără pericole, astfel încât nu li se
cunoaşte factorul declanşator. De aceea, pacienţii se tem de un nou atac de panică în mod
anticipativ (anxietate anticipatorie) şi evită locurile sau situaţiile anxiogene (unde ei ştiu că a
avut loc un atac de panică). Agorafobia se poate grefa pe o personalitate anxiofobică, pasivă
şi dependentă, sau poate apărea reacţional, factorii declanşatori putând fi decelaţi. Subiecţii
cu agorafobie dezvoltă adesea şi depresie, oboseală, tensiune, obsesii, iar evoluţia acestei boli
este mai severă atunci când este asociatǎ cu abuzul de alcool sau/şi droguri.
Tratamentul medicamentos pentru vindecarea agorafobiei constă în benzodiazepine
asociate cu antidepresive, iar în ce priveşte psihoterapia, cea cu cele mai rapide şi eficiente
rezultate este cea cognitiv-comportamentală.
Tulburarea obsesiv-compulsivă se caracterizează prin prezenţa unor simptome
obsesive şi compulsive, precum şi a unor grade diferite de anxietate, depresie sau
depersonalizare.
Obsesiile sunt idei, gânduri, impulsuri sau reprezentări şi persistente intruzive.
Subiectul recunoaşte că acestea sunt un produs al propriei minţi, că nu-i sunt impuse din
exterior, încearcă să le înlăture, dar nu poate şi devine anxios.
Compulsiile sunt comportamente repetitive care se suprapun unui scop şi care au un
caracter stereotip din acest motiv fiind numite şi ritualuri compulsive. Scopul acestor ritualuri
este de a neutraliza, de a suprima obsesiile şi de a preveni sau reduce anxietatea. Subiectul
obsesiv-compulsiv încearcă să scape de obsesiile sale prin aceste rtualuri, reprezentând o
Pagina 25 din 94
formă de apărare strategică conştientă, dar insuficientă şi rezultată de fapt dintr-o gândire
deficitară.
Principalele teme obsesive sunt: contaminarea, îndoiala obsesivă, ordinea şi simetria,
imagini cu conţinut agresiv, terifiant, imagini cu temă sexuală şi obsesii pe teme religioase,
morale. Aceste teme se pot modifica în timp uneori obsesiile vechi fiind complet înlocuite de
unele noi, alteori adăugând noi obsesii la cele deja existente.
Cele mai frecvente ritualuri compulsive sunt cele de igienă, de numărare, de verificare
şi reverificare exagerată, de colectare a unor lucruri inutile, de solicitare de asigurări, de
ordonare a obiectelor, perfecţionismul, de repetare şi de evitare compulsivă.
Superstiţiile şi comportamentele de verificare repetitive sunt întâlnite frecvent în viaţa
de zi cu zi, ele putând fi considerate patologice doar dacă afectează funcţionarea individului
în societate.
Anxietatea este o componentă importantă a tulburării obsesiv-compulsive; unele
ritualuri sunt urmate de o reducere a anxietăţii, în timp ce altele duc la o creştere a acestora.
Tulburarea obsesiv-compulsivă se poate asocia cu tulburarea depresivă majoră, cu
fobiile, cu tulburarea de somn, cu tulburări ale comportamentului alimentar şi cu consumul de
droguri.
Pentru tratarea acestei tulburări există: tratament medical (antidepresive, anxiolitice,
benzodiazepine) şi psihoterapii (familială, cognitiv-comportamentală, desensibilizarea
sistematică, prevenirea răspunsului).
Reacţia acutǎ la stress este o stare acutǎ de anxietate pe care individul o trǎieşte în
confruntarea cu un eveniment stresant, copleşitor, care depǎşeşte capacitatea sa de adaptare.
Astfel, ea survine în urma unui eveniment traumatic unde rǎspunsul persoanei a implicat fricǎ
intensǎ, neajutorare sau oroare. Persoana care suferǎ de tulburare acutǎ la stress prezintǎ de
regulǎ urmǎtoarele simptome:
- o senzaţie subiectivǎ de amorţealǎ, detaşare sau absenţa responsivitǎţii emoţionale;
- diminuarea conştientizǎrii mediului înconjurǎtor;
- derealizare, depersonalizare;
- amnezie disociativǎ;
- evenimentul traumatic este retrǎit persistent;
- evitarea persistentǎ a stimulilor care produc rememorǎri ale traumei;
- alterarea funcţionǎrii sociale, ocupaţionale sau în alte domenii importante de
activitate.
Pagina 26 din 94
Tulburarea persistǎ minim douǎ zile şi maximum patru sǎptǎmâni şi apare în

intervalul de patru sǎptǎmâni de la producerea evenimentului traumatic. Dacǎ simptomele se
prelungesc peste o lunǎ, aceasta se transformǎ în tulburare de stress posttraumatic.
Tulburarea de stress posttraumatic este o suferinţǎ care se instaleazǎ de obicei
insidios, în aparenta sǎnǎtate a individului, fiind însoţitǎ de modificǎri biologice (Ornstein,
2000), intens studiate în ultimii ani la veteranii diferitelor conflicte militare şi la victimele
actelor de violenţǎ interpersonalǎ. Cei care suferǎ de aceastǎ tulburare prezintǎ halucinaţii
(flash-back-uri care dau senzaţia pacientului cǎ retrǎieşte trauma), hiperreactivitate în
sistemul vegetativ, comportament de evitare a oricǎrei situaţii care ar putea readuce trauma în
memorie, iritabilitate crescutǎ, dificultatea inducerii somnului, izbucniri de furie, dificultǎţi
de concentrare, hipervigilitate.
Evoluţia tulburǎrii de stress posttraumatic poate fi acutǎ, cronicǎ, tardivǎ, intermitentǎ
sau rezidualǎ.
Pentru o parte din pacienţie cel mai eficient tratament este timpul. Cei care nu reuşesc
sǎ treacǎ peste evenimentul posttraumatic au nevoie de un tratament psihoterapeutic,
preferabil cognitiv-comportamental, dublat de farmacoterapie.
2.3. Anxietatea generalizatǎ
“Tulbuararea anxioasǎ generalizatǎ reprezintǎ senzaţia de anxietate excesivǎ, de

teamǎ nejustificatǎ, ca de expectaţie a unor evenimente neplǎcute resimţitǎ aproape
permanent, pe o perioadǎ de cel puţin şase luni” (R. şi V. Chiriţǎ, 2002, p. 37).
Anxietatea generalizatǎ cuprinde mai multe manifestǎri psihice, vegetative şi
psihomotorii. Dispoziţia anxioasǎ este perceputǎ ca o ameninţare, ca un pericol iminent
nedefinit de care pacientul nu poate scǎpa. Ea este acompaniatǎ de senzaţia de neajutorare, de
supǎrare fǎrǎ motiv şi fǎrǎ obiect, de iritabilitate. Aceastǎ trǎire neplǎcutǎ, penibilǎ este
însoţitǎ de o alertǎ accentuatǎ şi de supraatenţie involuntarǎ.
Funcţiile mentale cognitive sunt interferate, se vorbeşte de o deformare perceptualǎ în
anxietate, cu tendinţa inconştientǎ de a selecta informaţiile referitoare la pericole sau la
problematica personalǎ, ceea ce îi face pe bolnavi sǎ greşeascǎ adesea sarcinile date.
Supravigilitatea şi nivelul crescut de alertǎ tind sǎ scadǎ capacitatea atenţiei, având drept
consecinţǎ distractibiliatatea, nerǎbdarea, dificultǎţile de concentrare şi tulburǎri de evocare,
lipsa de interes şi pierderea atracţiei pentru distracţiile favorite.
Pagina 27 din 94
Starea de anxietate este exprimatǎ printr-o mimicǎ oarecum caracteristicǎ, o stare de

tensiune resimţitǎ fizic, incapacitate de relaxare, instabilitate, uşoare mişcǎri de nervozitate a
mâinilor, mişcǎri stereotipe ale feţei.
La anxietatea fizicǎ se adaugǎ de cele mai multe ori componente somatice, ca urmare
a activǎrii vegetative cum ar fi: tahicardie, variaţii ale tensiunii arteriale, palpitaţii, senzaţie de
uscǎciune a gurii, transpiraţii. Alte tulburǎri privesc aparatul digestiv: inapetenţǎ, pierderea
plǎcerii de a mânca, greţuri, dureri epigastrice, constipaţie sau aparatul genital: micţiuni
frecvente, amenoree, frigiditate, impotenţǎ, ejaculare precoce. Creşterea tensiunii musculare
şi hiperexcitabilitatea se manifestǎ prin tremurǎturi, trepidaţie internǎ, zvâcnituri, contracturǎ
şi dureri musculare, fatigabilitate, incapacitate de a se relaxa, parestezii. Tensiunea muscularǎ
exageratǎ poate fi resimţitǎ dureros în regiunea cervicalǎ fiind apreciatǎ drept “cefalee”. Un
alt tip de cefalee psihogenǎ anxioasǎ este însoţitǎ de zvâcnituri, paloare, înroşirea feţei,
transpiraţii, ameţeli. Componentele somatice ale stǎrilor anxioase pot fi percepute în mod
predominant, lǎsând impresia unei suferinţe fizice. Fixarea asupra acestora şi ignorarea stǎrii
afective de fond sunt mai caracteristice persoanelor cu nivel cultural scǎzut.
Anxietatea generalizatǎ se poate însoţi de un grad de emotivitate, de tulburǎri de
somn, fiind caracteristice insomnia de adormire, somnul neodihnitor şi visele terfiante.
Denumitǎ şi anxietate liberǎ, flotantǎ ea are variaţii de intensitate cu exacerbǎri vesperale. Ca
frecvenţǎ simptomele se ordoneazǎ astfel: dispoziţie anxioasǎ, tulburǎri de somn, palpitaţii,
transpiraţii, slǎbiciunea membrelor şi încordarea în piept.
Anxietatea reprezintǎ una dintre cele mai întâlnite emoţii umane, iar anxietatea
patologicǎ este una dintre cele mai frecvente boli. Se considerǎ cǎ aproximativ 25% din
populaţia generalǎ a întrunit, cel puţin o datǎ în viaţǎ, criteriile pentru una dintre tulburǎrile
anxioase. Aceastǎ afecţiune este mai des întâlnitǎ la femei decât la bǎrbaţi, statutul socio-
economic scǎzut reprezentând un factor de risc pentru apariţia anxietǎţii. Prognosticul
tulburǎrii anxioase generalizate depinde de nivelul funcţionǎrii sociale anterioare, de suportul
social şi de complianţa la tratament. Anxietatea generalizatǎ se complicǎ adesea cu abuzul şi
dependenţa de droguri şi cu alte tulburǎri anxioase.
Majoritatea tulburǎrilor anxioase generalizate au ca factor declanşator situaţii
psihotraumatizante care au ca trǎsǎturǎ comunǎ ameninţarea şi insecuritatea. Dacǎ unele sunt
manifeste, clare şi uşor de recunoscut, altele sunt mai opace şi rezultǎ din tensiunea exageratǎ
a relaţiilor familiale încordate. În asemenea cazuri declanşarea stǎrii anxioase se poate
produce sub presiunea proceselor de maturizare, de desprindere la copii, adolescenţi sau tineri
sau a accentuǎrii nevoilor de autoîmplinire, de independenţǎ sau de gǎsire a unor modalitǎţi
Pagina 28 din 94
proprii de expresie emoţionalǎ în cadrul cuplului sau al altor relaţii interpersonale. Înţelegerea
situaţiilor devine posibilǎ abia când se cunosc aspiraţiile, tendinţele şi în raport cu ele,
neîmplinirile şi frustrǎrile resimţite.
Anxioşii sunt persoane introvertite, puţin stabile emoţional, mai puţin independente,
la care se observǎ o stimǎ de sine scǎzutǎ, predispoziţie cǎtre culpabilitate, mai puţinǎ
curiozitate şi interes scǎzut pentru cǎutarea senzaţiilor plǎcute. De asemenea Eul lor real este
în discordanţǎ cu Eul ideal, ceea ce denotǎ un nivel scǎzut de autoacceptare (Boud şi Lader).
Pentru Mayer-Gross pe prim plan trece nesiguranţa de sine, îndoiala faţǎ de
capacitǎţile de asimilare, o privire pesimistǎ cu anticiparea unor greşeli, eşecuri, autoblamare
pentru insuficienţe presupuse sau reale. Dupǎ H. Ey bolnavii au o anumitǎ nesiguranţǎ de sine
cu cereri neîncetate de ajutor şi nevoie crescutǎ de dependenţǎ.
Hoen-Saric şi McLeod (1985) diferenţiazǎ printre cei cu tulburǎri anxioase persoane
care se simt la discreţia soartei, prezintǎ depresie, dificultate în luarea deciziilor, obosealǎ,
pasivitate, o mai slabǎ adaptare socialǎ şi adesea resimt disconfort la nivel somatic.
Roth (1959) observǎ cǎ în fizic, ca şi alurǎ, ei par mai tineri, unii au o personalitate
strǎlucitoare, tinereascǎ şi plinǎ de vitalitate, ceea ce le creeazǎ greutǎţi celor din jur de a le
accepta plângerile. Datoritǎ nevoilor crescute de suport, fricii de schimbare şi anxietǎţii de
separaţie sunt foarte statornici în cǎsǎtorie chiar dacǎ dificultǎţile în sexualitate sunt
frecvente.
Multe din trǎsǎturile de personalitate de mai sus ar putea fi rezultatul unor structurǎri
caracteriale distorsionate şi de personalitate produse de experienţele negative din copilǎrie.
Wilkinson şi Latif (1974) au descris trei tipuri de personalitate predispusǎ la anxietate:
- personalitate dependentǎ imaturǎ, care se sprijinǎ prea mult pe suportul parental
chiar şi la vârsta maturitǎţii, chiar dupǎ cǎsǎtorie. Pierderea sprijinului pǎrintesc poate
declanşa stǎri de anxietate şi panicǎ. Ea este rezultatul fie al supraprotecţiei sufocante, fie al
educaţiei despotice cu un tatǎ extrem de rigid. În majoritatea cazurilor dependenţa este
centratǎ asupra mamei, iar ei se simt slabi şi insecurizaţi în interior când se confruntǎ cu
situaţii noi şi responsabilitǎţi;
- bǎrbaţii a cǎror stimǎ de sine este bazatǎ pe înfǎţişarea fizicǎ şi pe succesul social,
lǎudaţi exagerat de familie. O boalǎ serioasǎ sau amaneniţarea bunǎstǎrii poate duce la stǎri
de anxietate;
- copiii crescuţi într-o atmosferǎ anxioasǎ, cu pǎrinţi bolnavi cronic, înspǎimântaţi,
grijulii pot sǎ prezinte cu uşurinţǎ manifestǎri anxioase.
Pagina 29 din 94
Având în vedere cǎ simptomele somatice pot trece pe primul plan, numeroşi anxioşi
se adreseazǎ întâi medicului generalist sau de altǎ specialitate. Prezenţa unor semne psihice,
psihomotorii sau de activitate autonomǎ orienteazǎ diagnosticul, deşi rareori un bolnav are
toate simptomele odatǎ. În identificarea lor este utilǎ aplicarea Scalelor de Anxietate (Taylor,
Hamilton) care permit şi o evaluare cantitativǎ. Pentru a realiza încadrarea nosologicǎ trebuie
luate în considerare şi circumstanţele de apariţie, factorii precipitanţi, starea somaticǎ, vârsta,
durata, simptomele asociate. În orice stare de anxietate o importanţǎ deosebitǎ o are
examinarea amplǎ pe plan somato-neurologic, paraclinicǎ, aceasta pentru a elimina unele boli
de substrat. Ea constituie baza atitudinii terapeutice. Este necesar sǎ se facǎ diferenţierea
dintre anxietatea psihogenǎ şi cea din alte afecţiuni psihopatologice, cum ar fi psihozele,
psihopatiile, stǎrile toxicomanice şi stǎrile demenţiale.
Conform ICD-10 diagnosticul de tulburare de anxietate generalizatǎ se pune în
condiţiile ce urmeazǎ. Suferindul trebuie sǎ aibǎ simptomele primare ale anxietǎţii mai multe
zile, cel puţin câteva sǎptǎmâni în şir. Aceste simptome trebuie sǎ cuprindǎ urmǎtoarele
elemente: aprehensiune (temeri despre viitoare nenorociri, dificultǎţi de concentrare);
tensiune motorie (frǎmântare permanentǎ, cefalee tip tensiune, tremurǎturi, incapacitate de
relaxare); hiperactivitate vegetativǎ (ameţeli, transpiraţii, tahicardie, gurǎ uscatǎ). Apariţia
pentru câteva zile a altor simptome în special a depresiei nu exclude tulburarea de tip
anxietate generalizatǎ ca diagnostic principal.
Evaluarea anxietǎţii
Scala Hamilton de anxietate a fost conceputǎ pentru a evalua simptomele anxietǎţii
atât somatice, cât şi cognitive. Ea acoperǎ o gamǎ limitatǎ de simptome cerute de diagnosticul
de tulburare anxioasǎ generalizatǎ din D.S.M.-IV şi nu include anxietatea episodicǎ din
tulburarea de panicǎ. Existǎ 14 itemi, fiecare dintre ei evaluaţi de la 0-4 în funcţie de
severitate, cu un scor total ce variazǎ de la 0-56. Un scor de 14 a fost sugerat ca fiind pragul
pentru o anxietate clinic semnificativǎ, iar scorul de 5 şi mai puţin sunt tipice pentru indivizii
dintr-o anumitǎ comunitate. Aceastǎ scalǎ a fost adeseori folositǎ pentru monitorizarea
rǎspunsului la tratament. Itemii acestei scale sunt:
stare anxioasǎ (îngrijorare, aşteptarea a tot ceea ce poate fi mai rǎu, teama de ceea ce
urmeazǎ, irascibilitate);
tensiune (senzaţia de tensiune, oboseşte uşor, reacţie de tresǎrire, îi dau lacrimile uşor,
senzaţie de nelinişte, incapacitate de a se relaxa);
teamǎ (de întuneric, de persoane necunoscute, de singurǎtate, de animale, de trafic sau
de aglomeraţie);
Pagina 30 din 94
insomnie (adoarme cu dificultate, somn intermitent, somn neodihnitor şi obosealǎ la

trezire, coşmaruri, spaime nocturne);
intelectual (dificultǎţi de concentrare, memorie slabǎ);
stare depresivǎ (pierderea interesului, lipsa plǎcerii în exercitarea hobby-urilor,
depresie, oscilaţii dispoziţionale nocturne);
somatic – muscular (dureri, spasme, blocaje, scrâşnete din dinţi, voce tremuratǎ, tonus
muscular crescut);
somatic – senzorial (tinnitus, vedere înceţoşatǎ, senzaţii de cald şi de frig, senzaţie de
slǎbiciune, înţepǎturi);
simptome cardiovasculare (tahicardie, palpitaţii, dureri în piept, senzaţii de leşin);
simptome respiratorii (apǎsare sau greutate în piept, senzaţii de sufocare, oftat);
simptome gastrointestinale (dificultǎţi la înghiţire, dureri abdominale, senzaţii de
arsurǎ, balonare, greaţǎ, vomǎ, tulburǎri intestinale, pierdere în greutate, constipaţie);
simptome urogenitale (frecvenţa şi urgenţa micţiunii, amenoree, apariţia frigiditǎţii,
ejaculare precoce, pierderea libidoului, impotenţǎ);
simptome autonome (uscǎciunea gurii, congestionare, paloare, tendinţa de a transpira,
vertij, migrene datorate tensiunii);
comportamentul la interviu (neastâmpǎr, agitaţie, încruntare, expresie încordatǎ sau
respiraţie precipitatǎ, paloare facialǎ, înghiţire în sec, spasme ale tendoanelor, pupile dilatate).
Punctajul este de la 0-4: 0- absent, 1- slab (se manifestǎ neregulat şi pentru perioade
scurte), 2- moderat (se manifestǎ relativ constant şi dureazǎ mai mult), 3- sever (se manifestǎ
continuu şi dominǎ viaţa subiectului), 4- foarte sever (se manifestǎ ca un handicap).
Tratamente
Tratamentul pentru anxietatea generalizatǎ poate fi medicamentos, terapeutic, dar şi
combinat în funcţie de severitatea tulburǎrii.
Tratamentul medicamentos constǎ in prescrierea:
anxioliticelor care reprezintǎ o clasǎ de substanţe ce se distinge prin diminuarea
anxietǎţii, reducerea stǎrii de tensiune psihicǎ, acţiune asupra stǎrilor de agitaţie
psihomotorie, ameliorarea tulburǎrilor de comportament, echilibrarea reacţiilor emoţionale;
tranchilizantelor al cǎror principal efect terapeutic este reducere anxietǎţii, motiv
pentru care mai sunt denumite şi medicamente anxiolitice. Principalele tranchilizante sunt:
meprobamat, atarax, napotoh, serax, rudotel, rivotril;
beta-blocantelor care au ca principal efect diminuarea anxietǎţii însoţite de tulburǎri
somatice şi care sunt indicate de psihiatru în: stǎri de anxietate cu sau fǎrǎ simptome
Pagina 31 din 94
somatice, depresie endogenǎ, alcoolism, dependenţǎ de drog şi sevraj, tratamentul unor forme
rezistente de schizofrenie. Principalul reprezentant al acestei clase este propanololul.
Medicamentele sunt tratamentul de elecţie, uneori se folosesc singure, alteori în
asociere cu terapia cognitiv-comportamentalǎ sau alte tehnici de psihoterapii. Anxietatea se
trateazǎ în general cu o terapie combinatǎ, uşor accesibilǎ. Pentru a realiza un tratament
complex şi eficient este utilǎ combinarea tehnicilor de relaxare cu informarea pacientului
asupra originii simptomelor şi învǎţarea tehnicilor de controlare a anxietǎţii provocate de
gândurile parazite.
2.4. Concluzii
Anxietatea reprezintǎ o problematicǎ interesantǎ atât pentru oamenii de ştiinţǎ, pentru

specialişti, cât şi pentru indivizii comuni, aceasta deoarece stǎrile anxioase sunt resimţite de
fiecare om pe parcursul vieţii sale, având o intensitate mai micǎ sau mai mare, putându-se
ajunge la patologic în momentul în care aceasta afecteazǎ funcţionarea individului pe toate
planurile.
Anxietatea poate fi o tulburare de sine stǎtǎtoare, dar, în acelaşi timp, se poate
manifesta şi în cadrul tulburǎrilor fobice, obsesiv-compulsive, tulburǎrilor acute de stress, dar
şi în cele de stress posttraumatic.
Anxietatea are o istorie destul de controversatǎ, deoarece existǎ mai multe teorii care
contribuie la stabilirea etiopatogeniei, la definirea cât mai exactǎ, la realizarea clasificǎrii,
diagnosticǎrii şi a tratamentului sǎu. Câteva dintre ele sunt teoriile biologice, teoria
psihanaliticǎ, teoria existenţialǎ, teoria comportamentalǎ şi cea cognitivǎ.
Teoriile biologice s-au dezvoltat în urma studiilor preclinice asupra modelelor de
anxietate la animale şi în urma cercetǎrilor fundamentale neurochimice şi ale acţiunii
medicaţiei psihotrope. Principalii factori implicaţi în etiopatogenia tulburǎrii anxioase sunt
reprezentaţi de reactivitatea sistemului nervos central care precede manifestǎrile periferice, de
intervenţia neurotransmiţǎtorilor (noradrenalina şi serotonina). În cadrul conceptului biologic
despre anxietate existǎ douǎ tendinţe: modificǎrile biologice reflectǎ conflicte psihologice şi
modificǎrile biologice preced şi determinǎ conflicte psihologice.
Teoriile psihanalitice. Conform concepţiilor definitivate de S. Freud, anxietatea este
un semnal pentru pericolul penetrǎrii în inconştient a dorinţelor infantile inacceptabile,
reprimate, de naturǎ sexualǎ. Dacǎ mecanismele de apǎrare nu reuşesc sǎ neutralizeze
Pagina 32 din 94
pericolul apare anxietate simptomaticǎ. Teoria psihanaliticǎ afirmǎ cǎ, prin percepţia
anxietǎţii ca o tulburare, se pierde din vedere semnificaţia de semnal şi existǎ pericolul
ignorǎrii cauzelor subiacente. Astfel, scopul intervenţiei psihanalitice, nu e în primul rând
eliminarea anxietǎţii, ci creştere toleranţei la aceasta, pentru a putea percepe adecvat semnalul
şi conflictul subiacent.
Teoria existenţialǎ. Conceptul central al acestei teorii se referǎ la faptul cǎ o persoanǎ
poate deveni conştientǎ la un moment dat de un sentiment de inutilitate al vieţii sale; acesta
poate deveni atât de profund încât sǎ depǎşeascǎ ideea unei morţi inevitabile. Anxietatea
reprezintǎ rǎspunsul persoanei la acest vid al existenţei.
Teoria comportamentalǎ. Conform acestei teorii, anxietatea reprezintǎ un rǎspuns
condiţionat la stimuli specifici de mediu sau un rǎspuns de imitare a reacţiilor anxioase ale
pǎrinţilor (teoria învǎţǎrii sociale). Comportamentaliştii au încercat sǎ explice apariţia
anxietǎţii prin mai multe modele:
modelul condiţionǎrii clasice care implicǎ asocierea unui stimul nociv (necondiţionat),
cu un stimul iniţial neutru (o situaţie socialǎ, un obiect). Dupǎ apariţia acestei condiţionǎri
apare comportamentul de evitare a stimulului pentru a preveni apariţia anxietǎţii. Lipsa
majorǎ a acestui model este cǎ la majoritatea pacienţilor nu se poate determina stimulul
nociv;
“frica de fricǎ” reprezintǎ frica de apariţie a anxietǎţii şi condiţionarea interoceptivǎ.
Cel mai temut lucru pentru individul cu tulburare anxioasǎ este apariţia anxietǎţii şi nu
situaţia fobicǎ în sine. S-a sugerat cǎ apariţia anxietǎţii este rezultatul unui proces de
condiţionare internǎ. Astfel, stimulii interni iniţial indiferenţi (ameţealǎ uşoarǎ) pot prin
condiţionare sǎ devinǎ factorii declanşatori pentru anxietate. Ca rezultat, individul îşi va
supraveghea atent reacţiile interne, în cǎutarea unor indicii ale apariţiei posibilei anxietǎţi.
Modelul nu poate însǎ explica identitatea dintre stimulii condiţionaţi şi simptomele
rǎspunsului condiţionat;
interpretarea catastroficǎ: anxietatea este produsǎ de interpretarea greşitǎ a senzaţiilor
corporale. Astfel palpitaţiile pot fi interpretate ca un infarct miocardic. Modelul nu justificǎ
însǎ apariţia anxietǎţii la indivizii care nu au raportat anterior anxietǎţii nici un simptom fizic
sau psihic;
sensibilitatea la anxietate. Acest model postuleazǎ cǎ indivizii care prezintǎ o mare
sensibilitate la anxietate sunt predispuşi la a interpreta eronat propriile senzaţii. Se pare cǎ
sensibilitatea la anxietate reprezintǎ o trǎsǎturǎ ce reflectǎ credinţe eronate despre simptomele
anxioase. Aceasta apare înaintea anxietǎţii şi predispune la anxietate.
Pagina 33 din 94
Teoriile cognitive au o mare importanţǎ, depǎşind teoria învǎţǎrii prin introducerea

modelului de pattern cognitiv. Conform acestei teorii un pacient care suferǎ de o tulburare
anxioasǎ are tendinţa de a supraestima gradul de pericol al unei anumite situaţii şi în acelaşi
timp de a-şi subaprecia abilitatea şi capacitatea de a face faţǎ acelei ameninţǎri fizice sau
psihice percepute de el.
Dupǎ cum se observǎ, aceste teorii nu sunt contradictorii, ci sunt complementare şi
fiecare dintre ele are ca obiectiv principal gǎsirea unei metode cât mai eficace de tratament.
Particularitate principalǎ a tulburǎrii anxioase constǎ în teama şi îngrijorarea excesivǎ
a pacientului, care se manifestǎ aproape tot timpul şi dureazǎ mai mult de şase luni. Subiectul
afirmǎ cǎ nu-şi poate controla anxietatea şi prezintǎ cel puţin trei din urmǎtoarele simptome:
senzaţia cǎ se aflǎ la capǎtul puterilor, nelinişte, fatigabilitate, senzaţia de vid mental,
tulburǎri de somn, dificultǎţi de concentrare a atenţiei şi încordare muscularǎ. Conţinutul
temerilor şi îngrijorǎrilor nu este direcţionat precis ca în cazul fobiilor sau al tulburǎrilor
obsesiv-compulsive.
D.S.M.-IV postuleazǎ cǎ incidenţa acestei tulburǎri în cadrul populaţiei este de
aproximativ 3%, iar 12% din pacienţii care se prezintǎ la clinicǎ pentru tulburǎri anxioase
sunt afectaţi de aceastǎ boalǎ.
2.5. Corelaţia anxietate – toxicomanie
Specialiştii definesc anxietatea ca fiind o stare emoţionalǎ de tensiune nervoasǎ, de

fricǎ puternicǎ, slab diferenţiatǎ şi adesea cronicǎ. Diferenţa dintre fricǎ şi anxietate este o
chestiune de grad şi mai ales de cogniţie. Frica este mai de curând o stare al cǎrei obiect este
bine cunoscut de subiect, adicǎ o stare care are un conţinut emoţional şi reprezentativ al
obiectului sǎu. Vorbim despre anxietate în cazul în care obiectul e slab diferenţiat din punct
de vedere cognitiv, dar şi în cazurile patologice, când fricile sunt repetitive, intense sau
cronice.
Dupǎ cum am relatat în subcapitolele anterioare, anxietatea poate fi o tulburare de
sine stǎtǎtoare, dar şi o stare regǎsitǎ în cadrul altor tulburǎri, cum ar fi schizofrenia,
tulburǎrile afective, paranoia, toxicomania. Dispoziţia anxioasǎ este perceputǎ ca o
ameninţare, ca un pericol iminent nedefinit pe care pacientul le resimte în majoritatea
timpului şi nu se poate debarasa de ele, aceastǎ stare de disconfort fiind însoţitǎ de
supraatenţie involuntarǎ. De aceea pacienţii anxioşi prezintǎ o fatigabilitate crescutǎ.
Pagina 34 din 94
Aceste simptome sunt regǎsite la toxicomani, atât la consumatori, cât şi la cei aflaţi în
cura de dezintoxicare. La consumatori factorii care determinǎ anxietatea sunt:
Gândul cǎ pot fi urmǎriţi de organele de poliţie în momentul în care achiziţioneazǎ
marfa;
Gândul cǎ relaţiile cu persoanele apropiate (familie, prieteni) vor fi periclitate,
distruse în momentul în care aceştia aflǎ de consumul de droguri;
La cei naivi, gândul cǎ se poate instala dependenţa (care de fapt deja este prezentǎ) şi
cǎ pot recurge la acte infracţionale pentru a-şi putea procura doza necesarǎ;
Bolile care se pot transmite în urma injectǎrii cu acelaşi ac (HIV-SIDA, hepatita C);
Gândul cǎ nu mai pot fi responsabili de actele lor;
Transformǎrile la nivel somatic care duc la ideatie despre moarte.
Dacǎ la consumatori anxietatea are un obiect mai bine precizat, la cei aflaţi în cura de
dezintoxicare, tulburarea anxioasǎ are un caracter difuz şi este prezentǎ sub forma unor
simptome ale cǎror elemente esenţiale sunt:
aprehensiune- temeri despre viitoare nenorociri, dificultǎţi de concentrare. Ei sunt
adesea sceptici cu privire la toţi cei care vor sǎ le ofere ajutor, precum şi la faptul cǎ vor
renunţa la consum pentru totdeauna. Au temeri legate de viitorul lor familial (fie cǎ nu îşi pot
întemeia o familie, fie cǎ dacǎ nu şi-au distrus-o deja pe cea existentǎ, o vor face în viitorul
apropiat), de cel profesional (cǎ nu-şi pot gǎsi un loc de muncǎ, cǎ vor fi concediaţi sau cǎ nu
vor fi lǎsaţi sǎ-şi continue studiile), dar şi de cel social (se gândesc cǎ vor fi marginalizaţi).
tensiune motorie- frǎmântare permanentǎ, cefalee tip tensiune, tremurǎturi,
incapacitatea de relaxare. Toxicomanii aflaţi în cura de dezintoxicare prezintǎ o agitaţie
crescutǎ (logoree, neputinţa de a sta într-un singur loc), în timpul sevrajului prezintǎ
agresivitate, prurit.
hiperactivitate vegetativǎ- ameţeli, transpiraţie, au gura uscatǎ, tahicardie.
Toate aceste stǎri duc la un disconfort fizic şi psihic major, la disfuncţionalitatea pe
plan socio-familial. Acestea sunt întâlnite atât în consumul de droguri şi implicit în sistarea
lui, cât şi în tulburarea anxioasǎ. De aici se observǎ cǎ aceste douǎ tulburǎri se
intercondiţioneazǎ, sunt interdependente; majoritatea heroinomanilor prezintǎ stǎri anxioase,
însǎ nu se poate spune cǎ orice sau fiecare anxios va recurge la consumul de substanţe toxice,
mai exact la heroinǎ, imediat dupǎ apariţia unuia sau mai multor atacuri de panicǎ. Astfel se
poate deduce cǎ toxicomania determinǎ anxietatea, procesul invers fiind valabil doar pentru o
dependenţǎ de anxiolitice.
Pagina 35 din 94
3. Psihoterapia cognitiv-comportamentală
3.1. Definiţie şi caracterizare generalǎ
Terapia cognitiv-comportamentalǎ reprezintǎ un ansamblu de tehnici bazate pe

teoriile învǎţǎrii şi pe descoperirile psihopatologiei cognitive. Ea este “o terapie de scurtǎ
duratǎ, focalizatǎ pe rezolvarea problemelor, cu rezultate evidente, centrate pe ameliorarea
sau vindecarea unor simptome neuropsihice sau psihosomatice” (Holdevici, I., 2005, p. 10).
În acest domeniu existǎ mai multe orientǎri şi cadre teoretice care împǎrtǎşesc câteva
afirmaţii esenţiale ce justificǎ gruparea lor sub aceeaşi denumire. În concepţia cognitv-
comportamentaliştilor toate comportamentele, adaptative sau neadaptative sunt rezultatul
unor scheme implicite care sunt mai mult sau mai puţin conştiente şi înglobeazǎ structuri
cognitive şi sisteme de prelucrare a informaţiilor. Termenul de cogniţie se referǎ la idei,
semnificaţii, credinţe, gânduri, inferenţe, expectaţii, afirmaţii, atribuiri, acestea mediind
comportamentul şi manifestǎrile emoţionale în mod direct şi reprezentând obiectivul major al
schimbǎrii terapeutice. Terapia cognitiv-comportamentalǎ a apǎrut în urma fuziunii dintre
conceptele cognitiviştilor şi experimentele riguroase şi exerciţiile în plan comportamental.
Terapia comportamentalǎ sau behavioristǎ a apǎrut la mijlocul secolului trecut
datoritǎ contribuţiilor teoretice majore aduse de Skinner (1953), Wolpe (1958) şi Eysenck
(1962) care au dezvoltat strategii terapeutice ce au valorificat rezultatele cercetǎtorilor (I.
Pavlov, J. B. Watson, E. L. Thorndike, E. C. Tolman, C. L. Hull, J. Dollard, N. E. Miller)
privind condiţionarea şi învǎţarea. Behavioriştii considerǎ cǎ, la naştere, fiinţa umanǎ este un
fel de “tabula rasa”, iar “istoria” scrisǎ pe aceasta este determinatǎ îndeosebi de condiţiile de
mediu, deci personalitatate este vǎzutǎ în primul rând ca funcţie a stimulilor din mediul
extern, a interacţiunilor şi rolurilor sociale. Fiinţele umane sunt vǎzute ca produse ale
proceselor de condiţionare în care s-au angajat. Paradigma stimul-rǎspuns este structura
fundamentalǎ a oricǎrui proces de învǎţare. Oamenii reacţioneazǎ într-o manierǎ predictibilǎ
la un anumit stimul în funcţie de ceea ce au învǎţat în trecut. Astfel, comportamentele
nevrotice (cuvinte, acţiuni, stǎri emoţionale neadaptative şi indezirabile) de care persoana
doreşte sǎ scape sunt învǎţate. Rǎspunsurile comportamentale neadcevate au fost învǎţate, în
primul rând, pentru cǎ întrecut i-au permis persoanei sǎ evite experienţe dureroase. Ele au
devenit simptome de care pacientul încearcǎ sǎ se debareseze deoarece în prezent acestea au
Pagina 36 din 94
tendinţa de a-i invada aproape toatǎ existenţa. Eliminarea acestor rǎspunsuri

comportamentale indezirabile devine obiectivul principal al psihoterapiei. Terapeuţii
comportamentişti definesc psihoterapia ca proces de eliminare a simptomelor şi învǎţare a
unor rǎspunsuri comportamentale mai adaptative. L. J. Reyna spune cǎ “psihoterapia poate fi
consideratǎ ca un set de proceduri destinate sǎ elimine o varietate de rǎspunsuri cu efecte
emoţionale negative, precum şi comportamente indezirabile şi nefolositoare şi sǎ creeze
comportamente mai eficiente pentru controlul şi adaptarea la anumite sarcini cotidiene,
persoane şi situaţii” (Reyna, 1964, p. 169).Terapia comportamentalǎ este un proces de
reeducare-reînvǎţare: comportamentul adaptativ este întǎrit, în timp ce comportamentul
neadaptativ este eliminat. Tot mai mulţi cercetǎtori în domeniul terapiei comportamentale au
încercat sǎ depǎşeascǎ noţiunile “mecaniciste” deoarece considerau cǎ tratamentele
comportamentale nu mai pot fi conceptualizate doar în termenii teoriei învǎţǎrii. Astfel, ei au
adoptat un demers eclectic care a favorizat adǎugarea la tehnicile comportamentale existente
a unor componente cognitive.
Terapia cognitivǎ în opinia lui A. Beck este o sintezǎ a unor aspecte ale psihanalizei şi
terapiei comportamentale. Influenţa psihanalizei se exprimǎ prin accentul pus pe identificarea
temelor importante şi latente ale gândirii pacientului (scheme cognitive), precum şi prin
evidenţierea interrelaţiilor subtile dintre gândire, sentiment şi comportament. Influenţa
terapiei comportamentale se regǎ seşte în structurarea sistematicǎ a interviului terapeutic, în
definirea scopurilor şi a proceselor care permit atingerea acestora, în operaţionalizarea
tehnicilor terapeutice şi a evaluǎrilor. Într-o lucrare recentǎ, Beck rezumǎ terapia cognitivǎ
astfel: “Terapia cognitivǎ se bazeazǎ pe o teorie a personalitǎtii care afirmǎ cǎ felul în care
cineva gândeşte determinǎ în mare mǎsurǎ felul în care simte şi se comportǎ. Terapia este un
proces colaborativ, între terapeut şi pacient, de cercetare empiricǎ, testare a realitǎţii şi
rezolvare de probleme. Interpretǎrile şi concluziile neadaptative ale pacientului sunt
considerate ipoteze testabile. Pentru examinarea unor interpretǎri alternative şi generarea
unor argumente contrare ce stimuleazǎ credinţe mai adaptative şi conduc la schimbare
terapeuticǎ sunt utilizate experimente comportamentale şi proceduri verbale.” (Beck,
Weishaar, 1995, apud I. Dafinoiu, 2005, p. 21). Obiectivul terapeutului cognitivist este de a-l
ajuta pe subiect sǎ-şi corecteze ideile distorsionate şi sǎ-şi îmbunǎtǎţeascǎ maniera de
procesare informaţionalǎ şi de gândire. Procesele terapiei sunt structurate şi limitate în timp,
recunosc legǎturile dintre cogniţie şi afect, iar pentru a fi eficientǎ trebuie sǎ se strângǎ dovezi
împotriva cogniţiilor disfuncţionale şi sǎ le înlocuiascǎ cu gânduri mai realiste şi mai
adaptative.
Pagina 37 din 94
Integrând procesele cognitive interne în schema behavioristǎ clasicǎ stimul-reacţie,

terapia comportamentalǎ contemporanǎ gǎseşte din ce în ce mai multe elemente comune cu
terapia cognitivǎ încât sintagma “terapie cognitiv-comportamentalǎ” este tot mai frecventǎ în
vocabularul psihoterapeuţilor. Elementul cheie al acestei terapii este faptul cǎ oamenii nu
sunt perturbaţi de împrejurǎri, ci de modul în care le interpreteazǎ (mai mult sau mai puţin
corect). Astfel, dacǎ oamenii nutresc gânduri şi convingeri nerealiste cu privire la ei înşişi, ei
vor dezvolta stǎri afective de tip autoperturbator. Terapeuţii cognitiv-comportamentalişti
disting douǎ forme de gândire care reprezintǎ obiectul intervenţiei psihologice:
gânduri şi imagini obişnuite (gânduri negative automate) care se declanşeazǎ spontan
şi au un caracter involuntar, neconştientizat;
convingeri şi supoziţii disfuncţionale (credinţe iraţionale) care stau la baza celor
anterioare, având conţinut evaluativ, caracter nociv întrucât cei care le nutresc devin atât de
perturbaţi când comit o greşealǎ, încât evitǎ sǎ acţioneze în anumite situaţii.
Aceste convingeri se formeazǎ în ontogenezǎ, reflectǎ patternul educaţional, sunt
foarte bine fixate şi au un grad mare de stabilitate. Ellis şi Bernard sunt de pǎrere cǎ ele
conduc la gânduri perturbatoare de tipul “Sunt lipsit de valoare pentru cǎ...”; “Este îngrozitor
sǎ...”; “Nu pot suporta asta pentru cǎ...”.
Princiipiile terapiei cognitiv-comportamentale sunt:
stǎrile emoţionale şi comportamentul sunt determinate de modul nostru de a gândi;
tulburǎrile emoţionale reprezintǎ o consecinţǎ a modului negativ şi nerealist de a
gândi;
tulburǎrile emoţionale pot fi ameliorate şi vindecate prin intermediul modificǎrii
stilului nerealist de a gândi.
Obiectivele generale ale terapiei cognitiv-comportamentale sunt:
monitorizarea stǎrilor emoţionale disfuncţionale şi a evenimentelor activatoare;
identificarea gândurilor şi convingerilor negative, dezadaptative;
identificarea conexiunilor dintre gând, emoţie şi comportament, testarea gradului de
veridicitate a convingerilor şi gândurilor prin adunare de dovezi pro şi contra şi substituirea
modului negativ de a gândi cu unul mai realist.
Relaţia terapeuticǎ dezvoltatǎ în cadrul psihoterapiei cognitiv-comportamentale este
directivǎ, de ghidare deoarece terapeutul ajutǎ pacientul sǎ ia anumite decizii, nu hotǎrǎşte în
locul lui, rolul sǎu implicând în egalǎ mǎsurǎ orientarea, ghidarea, colaborarea şi
parteneriatul. Terapeutul dǎ explicaţii cu privire la dobândirea rǎspunsurilor şi a
comportamentelor inadecvate, la menţinerea acestora, dar şi la tehnicile terapeutice care pot fi
Pagina 38 din 94
utilizate pentru schimbarea lor. Astfel clientul înţelege demersul terapeutic, se simte securizat
cu privire la viitor şi este deculpabilizat. Explicaţiile terapeutului reiau într-un limaj coerent,
comprehensibil experienţele comportamentale şi emoţionale trǎite pânǎ atunci ca iraţionale;
permit numirea acestor experienţe, evidenţierea unor relaţii cauzale şi stimuleazǎ la pacient
sentimentul controlului, favorizeazǎ intrarea în terapie şi creşte încrederea în terapeut. Se
formeazǎ astfel o relaţie de parteneriat între pacient şi terapeut.
3.2. Demersul terapeutic în terapia cognitiv-comportamentalǎ
În demararea procesului terapeutic un rol deosebit de important îl are interviul de

evaluare. În terapia cognitiv-comportamentalǎ interviul este semistructurat şi implicǎ din
partea terapeutului atitudini şi comportamente specifice abordǎrii clinice. Deseori pacientul
prezintǎ o arie problematicǎ nediferenţiatǎ, terapeutul ajutând la clarificarea şi diferenţierea
problemelor, reducând astfel dificultǎţile la proporţii abordabile, fapt ce are consecinţe
importante asupra implicǎrii pacientului în procesul terapeutic, începând sǎ creadǎ cǎ
schimbarea este posibilǎ. Evaluarea se centreazǎ pe ceea ce poate fi schimbat şi pe formarea
unor aşteptǎri rezonabile în legǎturǎ cu terapia. În timpul evaluǎrii pacientul ajunge la o
imagine diferitǎ despre problemele sale, unele modificǎri putând fi anticipate, în consecinţǎ
acestea putând fi controlate. Un rol important al evaluǎrii îl constituie impunerea unei mǎsuri
de urgenţǎ (comportament suicidal) atunci când este cazul.
J. Kirk (1991) a propus urmǎtorul ghid de interviu de evaluare cognitiv-
comportamentalǎ care are ca puncte principale urmǎtoarele:
scurtǎ descriere a problemei. În momentul în care pacientul vine la terapeut, acesta îşi
planificǎ din timp ceea ce are de gând sǎ spunǎ, de aceea este foarte important ca terapeutul
sǎ-l asculte activ pentru a favoriza o bunǎ relaţie terapeuticǎ. Relatarea clientului informeazǎ
despre cadrele de referinţǎ interne ce dau sens problemelor lui şi despre motivele care l-au
determinat sǎ apeleze la terapie. Terapeutul rezumǎ şi reformuleazǎ ceea ce-i spune pacientul
dovedindu-i cǎ a înţeles corect problema; în cazul în care pacientul are dificultǎţi în
descrierea ei, i se pot adresa întrebǎri precise despre momentul apariţiei problemei,
împrejurǎri, simptome, schimbǎri în viaţa lui de când a apǎrut problema, soluţii încercate
pânǎ în prezent. Când sunt prezentate mai multe probleme, terapeutul şi pacientul vor
colabora pentru a stabili asupra cǎreia se va centra iniţial intervenţia;
Pagina 39 din 94
dezvoltarea problemei se realizeazǎ pe dimensiunile relevante pentru problema

abordatǎ, urmǎrindu-se debutul problemei, evoluţia sa şi factorii predispozanţi. Debutul poate
fi uşor determinat şi presupune trecerea în revistǎ a factorilor precipitanţi ce au cauzat apariţia
problemei. În ceea ce priveşte evoluţia problemei trebuie evidenţiat motivul pentru care
pacientul a solicitat ajutor. De asemenea trebuie sǎ se stabileascǎ o relaţie cronologicǎ între
momentele principale ale evoluţiei problemei şi principalele evenimente din viaţa individului.
Factorii predispozanţi trebuie cǎutaţi în istoria familialǎ, în caracteristicile de personalitate,
atitudinile unor persoane semnificative din jurul pacientului.
descrierea problemei sau analiza funcţionalǎ. Scopul acesteia este de a gǎsi motivul
pentru care se menţine problema, locul acesteia în viaţa pacientului şi care este utilitatea
problemei pentru pacient. Fiecare problemǎ poate fi descrisǎ în termenii ABC (Antecedents,
Behaviors and Beliefs, Consequences). Dacǎ pacientul întâmpinǎ greutǎţi în descrierea
detaliatǎ a problemei sale, terapeutul îl invitǎ sǎ descrie cel mai recent eveniment-problemǎ
sau poate apela la tehnica imageriei mintale (pacientul închide ochii, îşi imagineazǎ scena
trǎitǎ şi descrie evenimentul, inclusiv ce a simţit şi a gândit). Pentru fiecare problemǎ
terapeutul trebuie sǎ ajungǎ la o imagine cât mai clarǎ privind: natura problemei (când, unde,
cât de des şi cu cine se manifestǎ), cât de stresantǎ este, cât de brusc se instaleazǎ.
variabile de context şi modulatorii. Evaluarea variabilelor de context este necesarǎ
pentru cǎ planul de tratament include deseori influenţarea contextelor în care apare problema.
Uneori pacientul nu este conştient de aceste variabile, în acest caz terapeutul recomandându-i
realizarea unui jurnal pe baza autoobservǎrii zilnice. În aceastǎ etapǎ terapeutul trebuie sǎ
identifice situaţiile şi comportamentele ce pot declanşa comportamentul-simptom. Trebuie
identificaţi factorii cognitivi (gândurile disfuncţionale), factorii externi (situaţionali,
comportamentali), stǎrile afective care favorizeazǎ apariţia simptomelor, relaţiile
interpersonale (comportamentul membrilor familiei pot avea un efect notabil asupra
problemei), factorii fiziologici.
factori de menţinere. Interviul trebuie sǎ se centreze asupra consecinţelor imediate ale
problemei comportamentale: orice comportament urmat de consecinţe neplǎcute are o mai
micǎ probabilitate de a se repeta, în timp ce comportamentele urmate de evenimente plǎcute
au o mai mare probabilitate de a se manifesta în viitor. Aceste consecinţe care menţin
problema trebuie identificate în domeniul situaţional, comportamental, cognitiv, afectiv,
interpersonal şi fiziologic.
evitarea este un factor important de menţinere a problemei comportamentale, de aceea
în majoritatea planurilor de tratament sunt incluse etape de depǎşire a evitǎrii, terapeutul
Pagina 40 din 94
solicitând o descriere detaliatǎ a ceea ce este evitat. În cazul unei probleme cronice pacientul
poate sǎ nu mai conştientizeze evitarea iar terapeutul poate folosi întrebǎri ca: “Cum altfel ar
fi viaţa dumneavoastrǎ dacǎ nu ar exista problema?”;
resurse de adaptare şi control, alte resurse. Fiecare persoanǎ îşi rezolvǎ problemele în
felul sǎu apelând la resursele proprii sau ale persoanelor apropiate. Terapeutul trebuie sǎ
identifice cum anume s-a descurcat pacientul în situaţii similare, care sunt resursele din
mediul socio-profesional, familial şi personal ce pot favoriza schimbarea;
istoria medicalǎ şi psihiatricǎ anterioarǎ. Pentru stabilirea strategiei terapeutice este
necesarǎ descrierea unor episoade similare, atitudinea pacientului cu privire la felul în care s-
a adaptat la acestea, tratamentele urmate, gradul de complianţǎ la tratament şi efectele
acestuia;
credinţe despre problemǎ şi tratament. Este important ca demersul pe care îl propune
terapeutul sǎ fie congruent cu credinţele pacientului despre natura problemei lui. Pentru
aceasta terapeutul trebuie sǎ afle cum a ajuns pacientul la el: credinţele celui care a orientat
pacientul spre psihoterapie pot influenţa atitudinile, motivaţia şi credinţele acestuia;
angajarea în tratament. Terapiile cognitiv-comportamentale necesitǎ un nivel crescut
de implicare din partea pacientului deoarece sarcinile privind automonitorizarea şi
completarea unui jurnal zilnic, aplicarea sistematicǎ a unor tehnici ce nu pot fi duse la bun
sfârşit necesitǎ o motivaţie deosebitǎ. Terapeutul trebuie sǎ exploreze dorinţa de schimbare a
pacientului, sǎ corecteze orice idee greşitǎ despre terapie care ar putea influenţa ulterior
implicarea acestora în relaţia terapeuticǎ;
situaţia psiho-socialǎ a pacientului. Terapeutul fiind centrat pe situaţia prezentǎ,
descurajeazǎ subtil pacienţii care încep sǎ vorbeascǎ prea mult despre trecutul lor, utilizeazǎ
chestionare standardizate pentru obţinerea rapidǎ a unor date precise privind aspectele socio-
demografice ale pacientului, informaţii referitoare la religie, sexualitate, sǎnǎtate, educaţie;
formularea preliminarǎ. Terapeutul trebuie sǎ furnizeze pacientului o formulare
preliminarǎ a problemei sale care cuprinde: o scurtǎ descriere a problemei, o explicaţie
privind evoluţia acesteia şi o prezentare a factorilor ce favorizeazǎ menţinerea acesteia,
printr-un vocabular accesibil. Pacientul trebuie sǎ dea un feed-back privind corectitudinea
formulǎrii.
În afara interviului, terapia cognitiv-comportamentalǎ utilizeazǎ şi alte metode de
evaluare: autoobservarea (completarea de chestionare şi rapoarte, scale de evaluare, obţinerea
de informaţii de la persoanele apropiate pacientului), observarea directǎ a comportamentului
în mediul clinic (jocuri de rol, teste comportamentale, înregistrǎri psiho-fiziologice), auto-
Pagina 41 din 94
monitorizarea (se referǎ la notarea frecvenţei, duratei şi intensitǎţii stǎrilor afective negative
pe o scalǎ gradatǎ de la 0-100 sau de la 0-10).
Evaluarea şi mǎsurarea modificǎrii în sfera comportamentalǎ, fiziologicǎ, cognitivǎ şi
emoţionalǎ au o serie de avantaje cum ar fi: faciliteazǎ cunoaşterea precisǎ a frecvenţei şi
intensitǎţii comportamentului, îi permite terapeutului sǎ realizeze modificǎri în ceea ce
priveşte strategia terapeuticǎ. Evaluǎrile au un rol psihoterapeutic pentru cǎ oferǎ pacientului
informaţii exacte cu privire la progresele obţinute.
În funcţie de informaţiile obţinute în urma interviului de evaluare, terapeutul
elaboreazǎ o strategie terapeuticǎ ce include diverse tehnici şi metode cognitiv-
comportamentale.
3.3. Tehnici şi metode cognitiv-comportamentale
Una din cele mai utilizate tehnici de cǎtre terapeuţii cognitiv-comportamentalişti este
identificarea şi modificarea gândurilor negative şi a comportamentelor aferente. Burns
prezintǎ zece forme de gândire distorsionatǎ:
a) stiulul de gândire “tot sau nimic” reprezintǎ tendinţa persoanei de a aprecia
lucrurile în culori extreme, iar dacǎ un lucru nu a fost realizat perfect, va fi considerat un
eşec;
b) suprageneralizarea – subiecţii care folosesc termeni ca “totdeauna”, “niciodatǎ”
considerǎ cǎ un eveniment negativ singular reprezintǎ un model care se va repeta la nesfârşit;
c) filtrarea mentalǎ cu concentrare asupra negativului – subiectul se concentreazǎ
puternic asupra unui eveniment negativ, încât întreaga realitate devine deformatǎ;
d) desconsiderarea pozitivului – persoana respinge toate experienţele pozitive,
afirmând cǎ acestea nu conteazǎ;
e) desprinderea de concluzii pripite - constǎ în interpretarea negativǎ a unor situaţii
atunci când nu existǎ suficiente date care sǎ stea la baza formulǎrii concluziilor (subiectul
conchide cǎ o persoanǎ îi este ostilǎ fǎrǎ sǎ verifice acest lucru sau prezice faptul cǎ situaţia
va lua o întorsǎturǎ negativǎ);
f) amplificarea – subiectul exagereazǎ problemele sau defectele sale, minimalizându-
şi calitǎţile;
g) judecata afectivǎ – subiectul presupune cǎ stǎrile sale afective negative reflectǎ
realitatea (“mi-e fricǎ sǎ...”, “e periculos sǎ...”);
Pagina 42 din 94
h) imperativele categorice – subiectul gândeşte cǎ lucrurile trebuie sǎ corespundǎ

neapǎrat dorinţelor sau expectaţiilor sale, ei folosesc des afirmaţia “trebuie neapǎrat” care
genereazǎ culpabilitate şi frustrare;
i) etichetarea – reprezintǎ o formǎ extremǎ a tipului de gândire “tot sau nimic”, o
modalitate iraţionalǎ de a gândi pentru cǎ oamenii nu pot fi identificaţi în totalitate cu faptele
lor;
j) personalizarea şi blamarea – apare ori în situaţiile în care subiectul se simte
responsabil pentru lucruri pe care nu le poate controla pe deplin, ori când îi blameazǎ pe
ceilalţi pentru lucruri pe care aceştia nu le pot controla pe deplin.
Identificarea se realizeazǎ prin intermediul mai multor strategii, dintre care enumǎr:
- discutarea unei experienţe emoţionale recente: pacientul trebuie sǎ-şi reaminteascǎ
un eveniment sau o situaţie care a fost asociat cu un disconfort, sǎ-l descrie în detaliu,
urmǎrindu-se prin aceasta exemplificarea legǎturii pe care o realizeazǎ pacientul între diverse
senzaţii şi gânduri aferente;
- utilizarea tehnicii imaginaţiei dirijate sau a jocului dramatic pentru a retrǎi o
experienţǎ dramaticǎ; aceastǎ tehnicǎ se utilizeazǎ atunci când întrebǎrile directe ale
terapeutului nu reuşesc sǎ-l determine pe pacient sǎ evoce gândurile negative ce se
declanşeazǎ spontan;
- utilizarea modificǎrilor de dispoziţie în cursul unei şedinţe de terapie. În cursul unei
şedinţe de psihoterapie gândurile automate se pot declanşa datoritǎ fluctuaţiilor de dispoziţie
ale pacientului, psihoterapeutul întrebându-l ce i-a trecut prin minte în acel moment;
- determinarea semnificaţiei unui eveniment. Deoarece uneori declanşarea automatǎ a
gândurilor negative nu se realizeazǎ, terapeutul trebuie sǎ caute prin intermediul unor
întrebǎri specifice care este semnificaţia evenimentului respectiv pentru pacient.
Modificarea gândurilor negative şi a comportamentelor aferente presupune
urmǎtoarele etape:
- raţionalizarea. Pacientului trebuie sǎ i se explice raţiunile tratamentului prin
demonstrarea relaţiei dintre gândire, sentiment şi comportament;
- furnizare unor informaţii cu privire la comportamentul dezadaptativ. Simptomele
trebuie descrise în detaliu precizându-se evoluţia lor probabilǎ, cât şi prezentarea pacientului
a faptului cǎ nu are o boalǎ psihicǎ severǎ doar pentru cǎ are simptomatologia respectivǎ;
- distragerea este folositǎ pentru a avea un control direct şi imediat asupra
simptomului, astfel pacientul concentrându-se asupra conţinutului unei conversaţii şi nu
asupra stǎrii proprii;
Pagina 43 din 94
- programarea activitǎţilor. Se cere pacienţilor sǎ noteze, orǎ de orǎ, activitǎţile pe

care le desfǎşoarǎ, evaluându-le dupǎ o scalǎ de la 0-100 sub aspectul unor stǎri afective cum
ar fi anxietatea, oboseala, plǎcerea sau gradul de control asupra situaţiei. Indivizilor care sunt
presaţi de timp le este recomandatǎ o planificare riguroasǎ a activitǎţilor pentru a nu avea
tentaţia sǎ facǎ mai multe lucruri deodatǎ, fapt ce le-ar spori tensiunea şi supraîncordarea.
- verificarea veridicitǎţii gândurilor negative automate. Terapeutul colaborând cu
pacientul în scopul de a gǎsi soluţii raţionale pentru a înlocui gândurile negative automate, îi
adreseazǎ acestuia o serie de întrebǎri pentru a-l ajuta sǎ evalueze gândurile negative şi sǎ le
înlocuiascǎ cu unele mai realiste. Aceste întrebǎri care au menirea sǎ verifice realitatea
gândurilor disfuncţionale sunt puse în practicǎ de pacienţi şi între şedinţe, acest lucru fiind
mai uşor de realizat prin notarea zilnicǎ a gândurilor negative producǎtoare de disfuncţii.
- experimentarea în sfera comportamentului. Terapeutul îi cere pacientului sǎ verifice
în viaţa realǎ dacǎ gândurile negative sunt adevǎrate.
- înlǎturarea comportamentelor de evitare . Acest lucru este necesar deoarece
modalitǎţile de evitare tind sǎ menţinǎ gândurile negative ale pacienţilor, iar terapeutul
trebuie sǎ încurajeze pacientul sǎ intre în situaţii sau sǎ se angajeze în activitǎţile pe care au
tendinţa sǎ le evite pentru a verifica dacǎ lucrurile de care se tem se vor produce într-adevǎr.
Este important sǎ se modifice şi modelele de comportament pe acre pacienţii s-au obişnuit sǎ
le punǎ în acţiune atunci când simptomele se declanşeazǎ.
- învǎţarea unor noi modele de comportament şi a unor deprinderi de a face faţǎ
situaţiilor. Terapeutul trebuie sǎ antreneze abilitǎţile pacientului pentru ca acesta sǎ poatǎ sǎ
se integreze social.
O altǎ tehnicǎ des utilizatǎ în terapia cognitiv-comportamentalǎ este relaxarea care
reprezintǎ un modaliatate de decontracţie muscularǎ şi nervoasǎ, menitǎ sǎ ducǎ la o
destindere fizicǎ şi psihicǎ a subiectului. Mulţi dintre pacienţii care solicitǎ ajutor
psihoterapeutic prezintǎ o tensiune psihicǎ mǎritǎ a corpului. Aceastǎ tensiune se exprimǎ în
diferite feluri: teamǎ şi încordare excesivǎ în situaţii sociale, acuze directe de tensiune
muscularǎ, impotenţǎ şi frigiditate, dificultǎţi legate de somn, hipertensiune arterialǎ.
Antrenarea pacienţilor în obţinerea stǎrilor de relaxare poate fi o cale importantǎ de a-i
conduce spre o imagine nouǎ despre ei înşişi şi despre ceea ce-i înconjoarǎ. Descoperind cǎ-şi
pot controla corpul, pacienţii pot începe sǎ-şi rezolve problemele personale mai complexe.
Relaxarea este un exerciţiu foarte odihnitor, dar pentru ca ea sǎ aibǎ eficienţǎ terapeuticǎ este
bine sǎ fie combinatǎ cu sugestii specifice care trebuie sǎ îndeplineascǎ câteva condiţii: sǎ fie
Pagina 44 din 94
clare, sǎ se refere la o singurǎ problemǎ, sǎ nu aibǎ caracter ambiguu, sǎ nu cuprindǎ negaţii,

sǎ fie însoţite de imagini, sǎ fie realiste şi sǎ aibǎ un caracter procesual.
Cele mai cunoscute metode de relaxare sunt antrenamentul autogen al lui Schultz, cea
a lui Jacobson, hipnoza.
Antrenamentul autogen al lui Schultz are douǎ cicluri, unul inferior şi altul superior ce
cuprind un ansamblu de exerciţii psihice şi fizice pentru realizarea unei decontracţii generale
a organismului. Ciclul inferior nu are nici un efect secundar negativ, dupǎ învǎţarea lui se
constatǎ la pacienţi o stare de calm, liniştire psihicǎ şi fizicǎ; contribuie la scǎderea anxietǎţii,
la creşterea încrederii în sine, la ameliorarea unor tulburǎri psihosomatice, la creşterea
capacitǎţii de concentrare a atenţiei, a capacitǎţilor mnezice şi cuprinde urmǎtoarele exerciţii:
- exerciţii pentru sistemul muscular (trǎirea senzaţiei de greutate în membre);
- exerciţii pentru sistemul vascular (trǎirea senzaţiei de cǎldurǎ în membre);
- exerciţii pentru sistemul cardiac (calmarea bǎtǎilor inimii);
- exerciţii pentru sistemul respirator (calmarea respiraţiei);
- exerciţii pentru reglarea funcţionalitǎţii organelor abdominale, prin trǎirea senzaţiei
de cǎldurǎ la nivelul plexului;
- destindere generalǎ.
Ciclul superior cuprinde exerciţii de concentrare, este mult mai dificil, cere din partea
terapeutului cunoştinţe de psihiatrie, aplicat greşit poate activa o patologie latentǎ şi cuprinde
exerciţii de tipul: concentrare pe obiecte concrete, pe imagini, pe idei abstracte, pe culori,
trǎirea stǎrii afective dorite de pacient la un moment dat, sondarea inconştientului.
Relaxarea muscularǎ progresivǎ a lui E. Jacobson conduce pacientul la obţinerea şi
conştientizarea relaxǎrii prin contrast cu starea de tensiune muscularǎ. Contrastul tensiune-
relaxare evidenţiazǎ pentru începǎtorii în învǎţarea relaxǎrii ce anume este starea de tensiune
şi cum poate fi ea controlatǎ sistematic. Ea presupune ca pacientul sǎ închidǎ ochii, sǎ inspire
de câteva ori profund, expirând de fiecare datǎ treptat, profund, pentru ca mai apoi sǎ-şi
încordeze-relaxeze urmǎtoarele grupe musculare: mâna dominantǎ şi antebraţul, braţul
dominant, cealaltǎ mânǎ şi antebraţ, celǎlalt braţ, gambǎ şi picior dominante, cealaltǎ gambǎ
şi celǎlalt picior, stomac, umeri şi partea superioarǎ a spatelui, ceafa şi partea din spate a
capului, gât, gurǎ şi obraji, ochi şi pleoape, frunte, întregul corp. Contracţia muscularǎ trebuie
sǎ dureze între cinci şi douǎsprezece secunde, iar decontracţia se efectueazǎ repede, în acelaşi
timp cu o expiraţie lentǎ şi cu enunţarea în gând a unui cuvânt cheie ce evocǎ relaxarea
(relaxare, calm, destindere). Şedinţa de relaxare se poate termina cu un exerciţiu de imagerie
mintalǎ în care pacientul se lasǎ absorbit de imagini şi experienţe mintale plǎcute.
Pagina 45 din 94
Hipnoza este definitǎ de majoritatea specialiştilor ca o stare indusǎ, de regulǎ în mod

artificial, asemǎnǎtoare cu somnul, dar diferǎ de acesta din punct de vedere fiziologic, stare
ce se caracterizeazǎ prin sugestibilitate crescutǎ, ca rezultat al cǎreia pot fi induse subiectului
modificǎri senzoriale, perceptive, mnezice şi motorii (Weitzenhoffen). Relaxarea reprezintǎ
poarta de intrare cǎtre hipnozǎ, între ele fiind doar o diferenţǎ cantitativǎ. Gardele de
pronfunzime ale hipnozei sunt: neperceptiv, stare hipnoidǎ (sinonimǎ cu relaxarea tip
Schultz), transǎ uşoarǎ caracterizatǎ prin catalepsie, transǎ medie caracterizatǎ prin amnezie
parţialǎ, modificǎri în sfera personalitǎţii şi distorsionǎri perceptive, eventual iluzii şi
halucinaţii, transa profundǎ, de tip somnambulic (capacitatea subiectului de a deschide ochii
fǎrǎ a ieşi din transǎ). Aplicaţiile hipnozei sunt apropiate de cele ale relaxǎrii, doar cǎ hipnoza
fiind mult mai profundǎ dǎ naştere la rezultate mult mai rapide şi mai spectaculoase. Ea poate
fi aplicatǎ în: domeniul anesteziei (pentru a realiza intervenţii chirurgicale), pregǎtirea pentru
scǎderea anxietǎţii preoperatorii, durerile cronice (boli reumatice, cancer, SIDA), bolile
psihosomatice (hipertensiune arterialǎ, tulburǎri de ritm cardiac, ulcer, gastritǎ), tulburǎrile
sexuale psihogene, tulburǎrile nevrotice (anxietate generalǎ şi atacuri de panicǎ, tulburǎri
fobice, în tulburǎrile depresive – în depresia majorǎ este obligatoriu asocierea cu tratament
psihiatric) , tulburǎri somatoforme, în nevroze mixte, motorii sau în nevroza ticurilor,
domeniul recuperǎrilor neurologice, tratamentul deprinderilor greşite (abuz de substanţe), dar
şi în normalitate pentru optimizarea învǎţǎrii, stimularea creativitǎţii.
În cadrul fobiilor o tehnicǎ des utilizatǎ este desensibilizarea sistematicǎ
(Wolpe,1973) care se poate realiza atât în plan real (in vivo), cât şi în plan imaginar. Aceastǎ
terapie implicǎ un contact repetat al pacientului cu stimulul fobogen pânǎ când anxietatea
începe sǎ se diminueze. Expunerea la stimulul anxiogen întrerupe cercul vicios ce menţine
simptomele şi faciliteazǎ învǎţarea unor noi comportamente adaptative. Problema centralǎ
care trebuie rezolvatǎ de terapeut este aceea de a-l convinge pe pacient sǎ intre în contact cu
situaţiile care sunt neplǎcute şi generatoare de panicǎ pentru el. Pentru a se debarasa de
fobiile lor, pacienţii trebuie sǎ se antreneze de mai multe ori prin intermediul expunerii
gradate la situaţiile care îl sperie. Desensibilizarea sistematicǎ conţine trei paşi importanţi:
1) stǎpânirea unei tehnici de relaxare;
2) construcţia listelor ierarhice cu situaţiile anxiogene la care subiectul se expune fie
în realitate, fie în plan imaginar. Aceastǎ listǎ trebuie sǎ reflecte întreaga gamǎ de situaţii
evitate de pacient, începând cu cele care provoacǎ o anxietate uşoarǎ pânǎ la cele care induc o
anxietate puternicǎ. Pentru a le ierarhiza el poate utiliza o scalǎ de la 0-100 sau de la 0-10
unde 0 înseamnǎ cǎ situaţia nu produce nici un fel de anxietate, iar 100, respectiv 10
Pagina 46 din 94
înseamnǎ anxietate maximǎ. Lista trebuie sǎ cuprindǎ între 12 şi 30 de situaţii anxiogene în

care subiectul s-a aflat, se aflǎ sau se teme cǎ se va putea afla.
3) expunerea (realǎ sau imaginarǎ) la stimulii din listele ierarhice concomitent cu
inducerea unei stǎri de relaxare. Aceastǎ expunere, pentru a fi eficientǎ, trebuie sǎ fie gradatǎ,
repetatǎ, prelungitǎ, iar sarcina practicǎ trebuie sǎ fie foarte clar specificatǎ pacientului.
Pacientul este cel care decide dacǎ desensibilizarea se va realiza în plan real sau în plan
imaginar. Existǎ şi posibilitatea de a combina cele douǎ metode, lucrându-se la început în
plan imaginar şi apoi realizându-se aplicarea la situaţia de viaţǎ. Dacǎ subiectul hotǎrǎşte sǎ
lucreze asupra fricilor sale expunându-se chiar în situaţiile reale care-l sperie tehnica utilizatǎ
va fi: pacientul stabileşte ierarhia de situaţii anxiogene, începe cu cea mai puţin anxiogenǎ,
iar când se aflǎ în situaţia respectivǎ trebuie sǎ practice un exerciţiu de relaxare. Dupǎ
redobândirea stǎrii de calm el poate sǎ iasǎ din situaţie. Acest exerciţiu trebuie repetat de mai
multe ori pânǎ când subiectul se simte liniştit, eliberat de orice anxietate atunci când
îndeplineşte acţiunea respectivǎ, dupǎ care se poate aborda urmǎtorul item din cadrul
ierarhiei. Dacǎ pacientul decide ca desensibilizarea sistematicǎ sǎ se facǎ în plan imaginar
este necesar ca el sǎ stǎpâneascǎ foarte bine tehnica de relaxare, sǎ fie capabil sǎ-şi imagineze
anumite situaţii anxiogene, sǎ se transpunǎ în ele, sǎ trǎiascǎ starea afectivǎ respectivǎ şi sǎ
fie capabil sǎ recunoascǎ modificǎrile produse în trǎirea anxietǎţii atât în plan psihic, cât şi în
plan somatic. Pacientului i se spune cǎ va trebui sǎ-şi imagineze diverse situaţii din lista
ierarhicǎ. Se va lucra asupra acestor situaţii separat, succesiv, începând cu elementele cele
mai puţin anxiogene ale fiecǎrei teme. Pacientului i se spune cǎ dacǎ devine anxios în timp
ce-şi imagineazǎ stimulii anxiogeni trebuie sǎ ridice degetul arǎtǎtor. Subiectului aflat în
starea de relaxare i se citeşte primul item (situaţie) din cadrul ierarhiei anterior elaborate, i se
cere sǎ-şi imagineze respectiva situaţie, este solicitat sǎ menţinǎ reprezentarea respectivǎ timp
de câteva secunde (subiectul trebuie sǎ semnalizeze dacǎ a apǎrut starea de teamǎ) dupǎ care
se sugereazǎ reprezentarea unei scene agreabile, concentrarea pe cuvântul “calm”,
aprofunzându-se starea de relaxare. Acest exerciţiu va fi repetat de mai multe ori pânǎ când
pacientul învaţǎ sǎ rǎspundǎ la imaginea stimulului anxiogen prin relaxare. Când pacientul
indicǎ dispariţia anxietǎţii în contact cu o anumitǎ temǎ din lista ierarhicǎ, atunci se trece la
urmǎtoarea.
Antrenamentul asertiv este o tehnicǎ de terapie cognitiv-comportamentalǎ care îl ajutǎ
pe subiect sǎ achiziţioneze un comportament de tip asertiv. J. Cottraux defineşte
comportamentul asertiv ca fiind “un comportament ce îi permite unei persoane sǎ acţioneze
cât mai bine în interes propriu, sǎ îşi apere punctul de vedere fǎrǎ o anxietate exageratǎ, sǎ-şi
Pagina 47 din 94
exprime sentimentele în mod sincer şi sǎ se foloseascǎ de propriile drepturi fǎrǎ a le nega pe

ale celuilalt” (apud I. Dafinoiu, 2005, p.52). Comportamentul asertiv se caracterizeazǎ prin:
- autovalorizare, credinţǎ în dreptul de a-ţi exprima propriile opinii şi de a acţiona
pentru satisfacerea propriilor nevoi;
- capacitatea de a comunica, de a împǎrtǎşi propriile experienţe cu ceilalţi, mai
degrabǎ decât de a pǎstra totul în tine;
- respectarea drepturilor şi a nevoilor celorlalţi;
- capacitatea de a allege cum sǎ rǎspunzi oamenilor şi situaţiilor;
- sentimente confortabile în legǎturǎ cu propria persoanǎ, cu nevoile şi acţiunile
personale.
O tehnicǎ utilǎ a antrenamentului asertiv este utilizarea jocului de rol. Salter a descris
şase “exerciţii stimulative” pe care pacienţii trebuie sǎ le practice cu regularitate: exerciţii de
exprimare a diverselor sentimente, exerciţii de exprimare a opiniilor contrare, exerciţii de
exprimare a unor sentimente diferite doar pentru utilizarea mimicii, exerciţii de realizare a
unor afirmaţii la persoana întâi, exerciţii de adresare/primire de complimente, exerciţii de
improvizare de rǎspunsuri verbale şi nonverbale în situaţii interpersonale. De asemenea
pacientul trebuie sǎ conştientizeze cǎ fiecare om are dreptul de: a fi propriul judecǎtor a ceea
ce face şi spune; a nu oferi motive şi scuze pentru propriul comportament; a nu fi responsabil
pentru descoperirea soluţiilor la problemele celorlalţi; a se rǎzgândi; a face greşeli; a spune
“nu ştiu”; a lua propriile decizii; a spune nu înţeleg; a spune nu-mi pasǎ; a spune “nu” fǎrǎ
sentimente de vinovǎţie.
Pentru a aplica aceste tehnici cognitiv-comportamentiste, terapeutul se foloseşte de
câteva metode specifice. Una dintre ele este dialogul socratic care se referǎ la utilizarea unor
întrebǎri dirijate de cǎtre specialist care au ca scop descoperirea semnificaţiilor pe care le
atribuie pacientul unor simptome, precum şi adresarea de provocǎri gândurilor negative şi
convingerilor disfuncţionale pentru infirmarea veridicitǎţii lor. Acest fapt conduce la
modificarea stilulului de gândire şi apoi a stǎrilor afective şi a comportamentului. Pentru ca
aceste întrebǎri sǎ-şi atingǎ scopul trebuie sǎ se refere la lucruri precise, sǎ fie cât mai fireşti,
iar pacientul nu trebuie sǎ aibǎ impresia cǎ se aflǎ la un interogatoriu. Unele întrebǎri au
caracter mai general, altele sunt mai specifice, ambele având menirea de a furniza
terapeutului detalii suplimentare. O altǎ metodǎ este reprezentatǎ de jocul de rol care
presupune exerciţii de expunere utilizate în cazul comportamentelor disfuncţionale şi au
avantajul cǎ variabilele pot fi controlate de cǎtre terapeut mai uşor decât în situaţiile reale. În
timpul jocurilor de rol, pacientul este invitat sǎ semnaleze nivelul stǎrii generatoare de
Pagina 48 din 94
disconfort; în cazul în care acesta creşte, exerciţiul se opreşte şi se poartǎ discuţii referitoare
la gândurile automate negative. Terapeutul manipuleazǎ scenariul jocului de rol pentru a
declanşa stǎrile emoţionale ale pacientului. Astfel, el poate sǎ abordeze pacientul pe un ton
mai cald, mai rece, mai critic sau îi poate adresa o serie de întrebǎri cu caracter personal. De
asemenea, administrarea de feedback-uri audiovizuale este o metodǎ terapeuticǎ care se
realizeazǎ prin intermediul înregistrǎrilor fǎcute în timpul şedinţelor de psihoterapie. Aceste
înregistrǎri vor fi vizionate de terapeut împreunǎ cu pacientul; dacǎ acesta prezintǎ semnele
unei stǎri de disconfort caseta se opreşte şi se poartǎ discuţii pe tema respectivǎ pentru a
surprinde conţinutul gândurilor negative automate, care, la rândul lor, vor fi înregistrate.
Aceastǎ metodǎ este avantajoasǎ deoarece ea permite o detaşare a individului de situaţia
neconfortabilǎ şi este utilǎ mai ales atunci când stǎrile trǎite de pacient sunt prea intense.
Analiza costurilor şi a beneficiilor are în vedere avantajele şi dezavantajele menţinerii stilului
negativ de gândire. Terapeutul împreunǎ cu clientul selecteazǎ o situaţie în care se manifestǎ
un mod negativ de gândire; împart o foaie în douǎ coloane, în prima trecându-se avantajele
menţinerii gândirii negative, iar în cea de a doua dezavantajele; vor lucra apoi asupra
avantajelor pe care le identificǎ pacientul. Cogniţiile de acest tip vor fi combǎtute, fapt ce va
mǎri complianţa pacientului faţǎ de tratament. În cele ce urmeazǎ se vor concentra asupra
dezavantajelor menţinerii gândului disfuncţional, strǎduindu-se sǎ genereze un numǎr cât mai
mare de dezavantaje. Se va evalua apoi numeric fiecare avantaj şi dezavantaj şi se va
compara cifra totalǎ ce reflectǎ avantajele cu cea care ilustreazǎ dezavantajele. Când cifra
dezavantajelor o depǎşeşte pe cea a avntajelor pacientul devine mai motivat sǎ se modifice.
În terapia cognitiv-comportamentalǎ un rol foarte important îl au temele pentru acasǎ
deoarece terapeutul îl învaţǎ pe client sǎ se ajute singur, sǎ achiziţioneze abilitǎţi prin care sǎ
rezolve nu numai problema prezentǎ, ci şi eventualele probleme ce pot apǎrea în viitor.
Aceste teme sunt şi un mod de a verifica motivaţia pacientului şi dorinţa sa de a se implica în
demersul terapeutic pentru cǎ aceastǎ orientare presupune implicarea în terapie a ambelor
pǎrţi, atât a specialistului, cât şi a clientului, doar aşa putând fi eficientǎ. Acestea sunt
prezente pe durata întregii terapii indiferent de problema pe care o acuzǎ pacientul, el
trebuind sǎ punǎ în aplicare în viaţa de zi cu zi tot ceea ce a învǎţat în timpul şedinţelor.
Temele pentru acasǎ presupun realizarea unor jurnale zilnice, exersarea relaxǎrii, sǎ intre în
contact cu stimulii generatori de disconfort, sǎ încerce sǎ-şi învingǎ temerile, sǎ lectureze
bibliografie pe teme de psihoterapie cognitiv-comportamentalǎ, sǎ-şi monitorizeze emoţiile,
comportamentele, gândurile disfuncţionale folosind modelul ABC.
Pagina 49 din 94
Spre sfârşitul terapiei, când simptomele au dispǎrut, dacǎ terapeutul anticipeazǎ

producerea vreunui eveniment negativ trebuie sǎ lucreze cu pacientul strategii de a face faţǎ
unor astfel de situaţii – prevenirea recǎderii – descoperind contraargumente la argumentele
insuficiente gǎsite de pacient împotriva gândurilor distorsionate. Acest procedeu îi ajutǎ pe
pacienţi sǎ identifice punctele slabe din cadrul luptei lor cu ideile negative, dupǎ care învaţǎ
sǎ gǎseascǎ argumente mai convigǎtoare.
3.4. Psihoterapia cognitiv-comportamentalǎ în anxietate
Anxietatea afecteazǎ viaţa şi activitatea individului provocându-i un disconfort

puternic, el se simte în majoritatea timpului tensionat, încordat, incapabil sǎ se relaxeze şi
apreciazǎ orice activitate ca fiind incomodǎ, are sentimente difuze de îngrijorare care pot
ajunge la episoade caracterizate prin ruminaţii anxioase ( I. Holdevici, 2005).
Teama este o reacţie emoţionalǎ cu caracter adaptativ deoarece atunci când individul
se simte ameninţat se mobilizeazǎ luându-şi mǎsuri de protecţie. Aşadar frica, în doze
moderate, este constructivǎ, pe când temerile iraţionale sunt distructive şi apar atunci când
subiectul se comportǎ inadecvat în faţa unor situaţii care nu prezintǎ pericol. în momentul în
care teama capǎtǎ o intensitate mare şi predominǎ o perioadǎ lungǎ de timp ea devine o
problemǎ care, pentru a fi rezolvatǎ, necesitǎ intervenţie terapeuticǎ. Pacientul care solicitǎ
psihoterapie este rugat sǎ se prezinte sumar şi sǎ relateze pe scurt probleme care îl afecteazǎ.
Dupǎ realizarea acestui scurt interviu clinic, clientul este invitat sǎ se opreascǎ asupra unei
singure probleme despre care a vorbit. Se presupune cǎ pacientul intervievat este toxicoman
(heroinoman) aflat în prima curǎ de dezintoxicare într-un centru de specialitate. Frica sa
principalǎ este faptul cǎ atunci când va fi externat se va reapuca de consumul de droguri, va
recidiva. În aceastǎ situaţie terapeutul formalizeazǎ problema în termenii modelului ABC în
care, spre exemplu, clientul este anxios (C) gândindu-se la externare (A) pentru cǎ el crede cǎ
se va reapuca de consum, cǎ va fi marginalizat (B). Terapeutul insistǎ asupra faptului cǎ
anxietatea este generatǎ de interpretarea greşitǎ a reacţiilor celorlalţi faţǎ de el, dar şi de
faptul cǎ se autoevalueazǎ negativ. Se stabilesc şi se negociazǎ obiectivele terapiei, se cade de
acord şi asupra sarcinilor (temele pentru acasǎ) care pot consta în completarea unui jurnal,
strângerea de dovezi, monitorizarea emoţiilor, a comportamentelor, a gândurilor negative.
Pagina 50 din 94
Se negociazǎ şi numǎrul de şedinţe, durata unei şedinţe, frecvenţa şi conţinutul lor.

Relaţia terapeuticǎ trebuie sǎ fie empaticǎ, dar trebuie sǎ se ţinǎ seama de faptul cǎ fiind o
terapie cognitiv-comportamentalǎ, psihoterapeutul are un rol activ în desfǎşurarea terapiei.
Urmeazǎ o evaluare mai aprofundatǎ, se analizeazǎ consecinţele emoţionale şi
comportamentale care apar în urma evenimentului activator extern, se identificǎ clar starea
afectivǎ şi reacţiile fiziologice trǎite de client precizându-se şi intensitatea lor pe o scalǎ
gradatǎ de la 0-10. Cu cât reacţiile emoţionale sunt mai ample, cu atât consecinţele în plan
comportamental sunt şi ele mai mari şi dureazǎ mai mult.
În continuare trebuie realizatǎ distincţia între un eveniment activator (A) care poate fi
o situaţie externǎ, o convingere pe care pacientul o considerǎ un adevǎr de necontestat şi unul
cu caracter anticipativ. De asemenea trebuie sǎ se detalieze gândurile şi convingerile
iraţionale (B) care pot fi de douǎ feluri: inferenţe şi evaluǎri. Inferenţele reprezintǎ ipoteze
referitoare la consecinţele unor evenimente şi sunt sub forma “dacǎ..., atunci”. Evaluǎrile sunt
elemente ce contribuie la apariţia consecinţelor negative C. Evaluǎrile negative sau nerealiste
reprezintǎ şi dramatizǎri ale unor evenimente de viaţǎ şi se pot referi la propria persoanǎ, la
comportamentul altora, la situaţii externe sau la faptul cǎ ceilalţi îl vor evalua pe subiectul în
cauzǎ.
Terapeutul evitǎ sǎ dea sfaturi clientului, cǎutând sǎ-l ghideze pe acesta sǎ-şi rezolve
singur problemele. Se utilizeazǎ tehnicile specifice terapiei cognitiv-comportamentale în
vindecarea anxietǎţii, tehnica dialogului socratic şi contraargumentarea, prin intermediul lor
clientul va testa veridicitatea gândurilor şi convingerilor negative pe care le va înlocui ulterior
cu altele mai realiste. Pentru a creşte forţa contraargumentǎrii, terapeutul va folosi
urmǎtoarele strategii de intervenţie:
identificarea unor dovezi care sǎ infirme faptul cǎ aceste gânduri şi convingeri
negative sunt adevǎrate; clientul este solicitat sǎ gǎseascǎ o alternativǎ la concluzia pe care a
tras-o şi apoi sǎ compare între ele dovezile care vin în sprijinul primei concluzii şi pe cele
care vin în sprijinul concluziei alternative;
gǎsirea unui numǎr cât mai mare de dovezi posibile pentru un eveniment,
demonstrând astfel cǎ oricare dintre explicaţiile respective poate fi adevǎratǎ;
monitorizarea acelor situaţii când lucrurile au mers bine, pentru a combate tendinţa
clientului de a se concentra exagerat asupra negativului.
Pentru combaterea evaluǎrilor negative terapeutul se foloseşte în continuare de
modelul ABC, convingându-l pe client cǎ afirmaţiile din coloana A au un caracter discutabil,
determinându-l sǎ adopte convingeri mai realiste. Uneori, clientului i se cere sǎ memoreze o
Pagina 51 din 94
listǎ de convingeri realiste alternative rezultate în urma discuţiilor terapeutice. Se dau teme
pentru acasǎ care de cele mai multe ori reprezintǎ sarcini de expunere în cadrul cǎrora se
exerseazǎ confruntarea cu situaţia anxiogenǎ, în plan imaginar şi/sau în plan real.
În încheierea terapiei obiectivul principal se referǎ la dirijarea clientului spre a obţine
autonomie, autocontrol, independenţǎ; el trebuie sǎ poatǎ fi apt de a transpune în practicǎ
noile convingeri mai realiste care au fost lucrate în timpul terapiei. Terapeutul îl orienteazǎ pe
client sǎ identifice convingerile autoblocante, el trebuind sǎ depǎşeascǎ rezistenţa scǎzutǎ la
frustraţie. În cele din urmǎ, clientul şi terapeutul discutǎ despre convingerile negative legate
de anxietatea care apare la ideea încheierii terapiei. Pentru înlǎturarea şi modificarea acestora
se foloseşte desensibilizarea în plan imaginativ sau în plan real, modelul ABC, dialogul
socratic.
Terapia nu trebuie sǎ se termine brusc deoarece clientul se poate simţi abandonat sau
chiar trǎdat. Cu ajutorul metodelor terapiei cognitiv-comportamentale clientul va înţelege
faptul cǎ nu mai este o persoanǎ dependentǎ şi cǎ şi-a dezvoltat abilitǎţi de dezvoltare de
probleme. Teama cea mai frecventǎ a pacienţilor este aceea cǎ ei nu vor fi în stare sǎ aplice în
mod independent ceea ce au învǎţat şi de asemenea, sunt îngrijoraţi de pierderea suportului
emoţional dobândit în urma relaţiei cu terapeutul. O altǎ modalitate prin care terapeutul îl
poate convinge pe client cǎ se poate descurca singur este evidenţierea succeselor trecute
obţinute de pacient pe parcursul vieţii. Încheierea terapiei se poate face prin stabilirea unei
date precise sau prin reducerea frecvenţei şedinţelor. Terapeutul are sarcina de a pregǎti
clientul pentru viitor lucrând cu acesta asupra unor potenţiale dificultǎţi.
Pe parcursul terapiei, specialistul se foloseşte de strategii verbale, de tip imaginativ
sau de strategii comportamentale. Strategiile verbale cele mai frecvent utilizate sunt:
- întrebari cu caracter terapeutic, cu ajutorul cǎrora clientul este ghidat sǎ descopere
singur variante alternative realiste la gândurile negative;
- utilizarea analogiilor îl ajutǎ pe client sǎ vadǎ lucrurile într-o manierǎ mai realistǎ;
- umorul – terapeutul exagereazǎ cele spuse de client astfel încât sǎ-l aducǎ de limita
ridicolului, însǎ fǎrǎ a-l ironiza pe client ca persoanǎ;
- observarea comportamentului altor persoane – îl ajutǎ pe client sǎ vadǎ cǎ şi alte
persoane trec prin situaţii similare, însǎ nu trǎiesc acelaşi sentiment de disconfort;
- inversarea rolurilor – terapeutul joacǎ rolul clientului, iar clientul rolul terapeutului,
astfel încât pacientul realizeazǎ care sunt disfuncţionalitǎţile gândirii sale, aducând în acelaşi
timp şi soluţii realiste;
Pagina 52 din 94
- utilizarea autosugestiilor pozitive – acestea învǎţate în cadrul jocului de rol şi al

antrenamentului mental.
Strategiile de tip imaginativ îl ajutǎ pe client sǎ se confrunte cu situaţiile generatoare
de anxietate şi sǎ gǎseascǎ soluţii alternative la gândurile şi convingerile disfuncţionale
apǎrute în acele situaţii. Existǎ trei tehnici specifice acestei strategii: generarea unor soluţii
alternative la gândurile şi convingerile negative, antrenarea mentalǎ a gândurilor şi
convingerilor alternative raţionale şi tehnica distragerii.
Strategiile comportamentale constau în punerea în practicǎ a anumitor modele de
comportament care sǎ contracareze stilul de gândire negativǎ. Acestea se realizeazǎ prin
intermediul sarcinilor de expunere în cadrul temelor pentru acasǎ.
Capitolul III
Desfăşurarea cercetării
1.Obiective
O1 – ameliorarea stǎrilor de anxietate în urma şedinţelor de terapie cognitiv-
comportamentalǎ;
O2 – observarea relaţiei dintre anxietate şi toxicomanie;
2.Ipoteze
I1 – dacǎ subiectul este toxicodependent, atunci are stǎri de anxietate;
I2 – dacǎ toxicomanului aflat în cura de dezintoxicare i se aplicǎ terapie cognitiv-
comportamentalǎ, stǎrile de anxietate sunt ameliorate;
I3 – dacǎ pacientul îşi însuşeşte modelul ABC, şansele de recidivǎ scad.
3.Subiecţii participanţi la cercetare

Pentru cercetare au fost selectaţi 10 pacienţi heroinomani aflaţi în cura de
dezintoxicare din cadrul secţiei XVII Psihiatrie de la Spitalul Clinic de Psihiatrie „Alexandru
Obregia”. Subiecţii au fost selectaţi după următoarele criterii: vârstă cronologică cuprinsă
între 17 şi 30 de ani, să aibă un istoric de consum de maxim 4 ani, să fie internaţi pentru
prima dată într-o clinică de dezintoxicare, să nu fie diagnosticaţi cu boli cronice. Nu m-au
interesat în mod evident sexul, nivelul educaţional sau cel economic al subiecţilor întrucât
aceste date nu se leagă de ipotezele pe care le-am propus.
Pagina 53 din 94
4.Metode şi tehnici utilizate

Pentru a vedea cât mai exact dacă se verifică ipotezele pe care le-am stabilit am
folosit următoarele metode, tehnici şi instrumente de lucru: studiul de caz, interviul,
chestionarul BAI, tehnica terapeutică „modelul ABC”. Astfel am folosit studiul de caz care
este o metodă calitativă pentru a ajunge la o imagine cât mai holistică posibil despre stările de
anxietate resimţite de toxicomanii aflaţi în cura de dezintoxicare. În cadrul studiului fiecărui
caz în parte am folosit metoda observaţiei şi interviul. Am utilizat atât interviul semistructurat
cât şi nestructurat pentru a obţine o imagine de ansamblu despre pacienţii: date biografice,
statutul socio-profesional, relaţii interpersonale, problemele cu care se confruntă, istoricul
bolii. Chestionarul BAI m-a ajutat să demonstrez că pacienţii toxicomani prezintă stări de
anxietate şi să identific gradul acestei tulburări şi simptomele resimţite de subiecţi. Utilizarea
tehnicii „modelul ABC” a fost utilă pentru a verifica ipoteza conform căreia stările de
anxietate ale toxicomanilor aflaţi în cura de dezintoxicare sunt ameliorate cu ajutorul terapiei
cognitiv-comportamentale.
5. Studiu de caz
Pacientul 1
Interviul preliminar:
Acesta a constat într-o discuţie cu pacientul referitoare la problemele cu care se
confruntǎ, istoricul bolii, relaţiile interpersonale, statutul socio-profesional, date biografice.
Tot acum s-a creat alianţa terapeuticǎ.
Pacientul 1 este toxicoman de sex masculin, are 23 de ani, este absolvent de liceu fǎrǎ
bacalaureat, meseria lui fiind cea de şofer de tir. Locuieşte singur în apartament, proprietate
personalǎ, este în relaţii bune cu pǎrinţii care sunt divorţaţi. A început sǎ consume heroinǎ în
urmǎ cu patru ani sub formǎ injectabilǎ, din curiozitate, fiind influenţat de anturaj. Se droga
împreunǎ cu prietenii lui acasǎ la el; la început îşi administra o bilǎ pe zi, iar dupǎ un timp,
deoarece a crescut toleranţa, a ajuns sǎ consume şase bile pe zi. Dacǎ la început îi ajungeau
banii câştigaţi din salariu, mai apoi, pentru a-şi putea procura droguri, vindea produse
contrafǎcute. Ceea ce l-a condus la dependenţǎ este faptul cǎ heroina i-a creat stǎri euforice, îl
fǎcea sǎ se simtǎ mai puternic, „credea cǎ e buricul pǎmântului”, „simţea cǎ are lumea la
degetul mic”. Odatǎ cu trecerea timpului, aceste stǎri şi-au diminuat intensitatea, instalându-
se toleranţa şi dependenţa şi au fost înlocuite cu „stǎri de rǎu”, dureri musculare, cefalee,
Pagina 54 din 94
întreaga lui viaţǎ transformându-se într-o luptǎ continuǎ pentru achiziţionarea drogurilor. A
apelat la programul de dezintoxicare pentru cǎ vrea sǎ renunţe la consumul de droguri
deoarece acesta începuse sǎ-i afecteze atât viaţa personalǎ cât şi cea profesionalǎ (s-a
despǎrţit de iubita sa şi nu mai dǎdea randament la serviciu). Starea sa de sǎnǎtate este bunǎ,
nu suferǎ de boli cronice. Şi-a luat concediu medical pentru a se putea interna şi este sprijinit
de familia sa, mai mult de mamǎ care îl viziteazǎ zilnic şi doreşte sǎ se mute cu el când va fi
externat. Dorinţa sa cea mai mare este de a se putea bucura de viaţǎ fǎrǎ droguri.
Interviul preliminar s-a desfǎşurat pe parcursul primelor douǎ şedinţe. Pacientul s-a
arǎtat interesat de terapie.
Interviul de evaluare (a treia şedinţǎ):
I-am dat chestionarul BAI (Beck Anxiety Inventory) la care a obţinut scorul 26, ceea
ce relevǎ faptul cǎ are un grad de anxietate moderat, simptomele evidente fiind: tremor,
instabilitate, palpitaţii, indigestie, transpiraţii, neputinţa de a se relaxa, teama de pierdere a
controlului, frica de moarte, frica de ce se poate întâmpla. Dupǎ ce a completat chestionarul,
am discutat cu pacientul pe baza rǎspunsurilor sale, referitoare la momentul în care s-au
declanşat aceste stǎri, dacǎ sunt persistente, cât de mult îl afecteazǎ. Astfel, el a relatat cǎ
simptomele sunt prezente de ceva timp (cam un an), cǎ se manifestau imediat ce efectul
heroinei dispǎrea. Pe perioada sevrajului aceste simptome au avut o intensitate mare. În urma
discuţiilor, l-am solicitat sǎ enumere stǎrile sale de anxietate, apoi l-am rugat sǎ scoreze
fiecare stare de anxietate menţionatǎ anterior pe o scalǎ de la 0 la 10, unde 0 reprezintǎ gradul
de intensitate cel mai mic, iar 10, gradul de intensitate cel mai mare. Stǎrile de anxietate
prezente la acest subiect au fost: teama de recidivǎ (a scorat-o cu 7), teama de singurǎtate (a
scorat-o cu 8), teama cǎ va fi concediat de la locul de muncǎ (a scorat-o cu 5), teama de
moarte (a scorat-o cu 4), teama de boli transmisibile, cronice (a scorat-o cu 4), teama cǎ nu-şi
va putea întemeia o familie(a scorat-o cu 7).
În urma acestei autoevaluǎri am stabilit obiectivele terapiei, numǎrul de şedinţe,
intervalul de timp dintre şedinţe şi i-am explicat pacientului cǎ va avea şi teme care vor
consta în completarea unui tabel pe care i-l voi explica în şedinţa urmǎtoare. Aceastǎ
autoevaluare este reţinutǎ pânǎ la sfârşitul terapiei.
A patra şedinţǎ. Am reluat discuţia despre temerile pe care le-a prezentat în şedinţa
anterioarǎ. Pentru a-i explica modelul ABC (tehnica pe care o utilizez în aceastǎ terapie) m-
am folosit de exemplificare. Astfel am luat în consideraţie temerea cu cel mai mare scor, care
este de altfel şi temerea/problema prioritarǎ (teama de singurǎtate). Dupǎ ce a fost dezbǎtutǎ
în detaliu, problema a fost trecutǎ în termenii ABC. I-am explicat pacientului cǎ la C se
Pagina 55 din 94
noteazǎ consecinţele în plan emoţional şi comportamental, adicǎ anxietatea pe care el o

resimte. Astfel, la C am notat împreunǎ anxietatea şi simptomele ei: somn intermitent,
agitaţie psihomotorie, palpitaţii, coşmaruri; iar apoi consecinţa în plan comportamental şi
anume faptul cǎ îşi petrece mult timp singur („mi-e fricǎ sǎ nu fiu respins de ceilalţi”). L-am
întrebat când are aceste simptome, el spunând cǎ le are atunci când se gândeşte la singurǎtate;
am notat în coloana A singurǎtatea, care reprezintǎ momentul declanşator al anxietǎţii
Dupǎ ce au fost identificate A şi C, l-am întrebat pe pacient la ce se gândeşte când
spune cǎ îi este teamǎ de singurǎtate, el rǎspunzându-mi: „Voi fi singur toatǎ viaţa”. I-am
explicat cǎ acesta este un gând negativ automat şi cǎ este nerealist pentru cǎ la baza acestuia
stǎ o distorsiune cognitivǎ şi anume o gândire prin care el prezice viitorul, acest lucru nefiind
posibil. Am notat acest gând în coloana B care este rezervatǎ gândurilor negative automate.
Apoi l-am rugat pe pacient sǎ mai identifice şi alte gânduri negative pe care le are în legǎturǎ
cu aceastǎ temere şi sǎ le noteze în coloana B, acestea au fost: „Nimeni nu-şi doreşte un
prieten toxicoman”(i-am explicat cǎ distorsiunea constǎ în generalizare, în desprinderea unor
concluzii pripite, deoarece nu are suficiente date care sǎ verifice acest lucru), „Nu voi mai
avea nici un prieten”.
Pacientul a fost cooperant şi a prezentat interes pe parcursul şedinţei, de aceea
i-am dat ca temǎ pentru acasǎ sarcina de a nota pe o scalǎ de la 0-100 cât de mult
crede în adevǎrul acestor gânduri negative.
A cincea şedinţǎ. Am verificat tema pentru acasa şi am observat cǎ fiecǎrui gând
identificat în şedinţa anterioarǎ, pacientul i-a dat nota 7. Am trecut la construirea de gânduri
alternative, mai realiste, adresându-i întrebǎri provocatoare, cerându-i argumente care sǎ
verifice veridicitatea acestor gânduri. Astfel, l-am întrebat ce îl determinǎ sǎ creadǎ cǎ nu va
mai avea nici un prieten, de unde ştie cǎ nimeni nu-şi doreşte un prieten toxicoman, care este
dovada cǎ va fi singur toatǎ viaţa. Neputând sǎ aducǎ nişte argumente solide în susţinirea
acestor gânduri, a observat cǎ modul lui de gândire este distorsionat. În urma unei discuţii
referitoare la distorsiunile cognitive, pacientul este solicitat sǎ renunţe la acest mod de
gândire şi totodatǎ sǎ înlocuiascǎ convingerile negative cu unele mai realiste, ţinând seama de
faptul cǎ beneficiazǎ de sprijinul familiei şi ca orice om are şi calitǎţi şi defecte. Astfel,
gândurile realiste gǎsite de el au fost: „Este posibil sǎ am prieteni”, „Poate cǎ sunt persoane
care sǎ mǎ accepte aşa cum sunt”, „Existǎ şanse sǎ nu fiu singur toatǎ viaţa”. L-am întrebat
cât de mult crede în aceste gânduri iar rǎspunsul lui a fost 4. L-am rugat sǎ reflecteze asupra
acestor gânduri alternative, sǎ observe cǎ sunt mult mai realiste decât cele anterioare.
Pagina 56 din 94
A şasea şedinţǎ. La începutul acestei şedinţe am readus în discuţie gândurile

alternative notate la întâlnirea trecutǎ. L-am rugat sǎ le mai scoreze o datǎ dupǎ ce mi-a
relatat cǎ a meditat asupra lor şi cǎ a realizat cǎ sunt mai realiste. Astfel, de aceastǎ datǎ le-a
notat cu 6 şi gândul la singurǎtate nu îi mai provoacǎ aceeaşi anxietate ca înainte. Acest fapt
m-a determinat sǎ trec la altǎ stare de anxietate şi anume la teama cǎ nu-şi va putea întemeia
o familie. Am utilizat aceeaşi tehnicǎ, modelul ABC, notând împreunǎ cu subiectul în
coloana C anxietate (coşmaruri, frica de ce se poate întâmpla), în coloana A-întemeierea unei
familii, iar în coloana B gândurile negative care au fost asemǎnǎtoare cu cele identificate la
temerea anterioarǎ: „nu voi mai avea niciodatǎ o iubitǎ”, „nici o femeie nu îşi doreşte un soţ
toxicoman”, „nu voi avea niciodatǎ o familie”. Distorsiunile cognitive au fost identificate
destul de uşor, deoarece pacientul a învǎţat sǎ le recunoascǎ şi mai ales cǎ aveau aceeaşi
formǎ ca şi celelalte. Am discutat despre aceste aspecte, le-a scorat în funcţie de cât de mult
crede în ele pe o scalǎ de la 0 la 10 cu 5 şi apoi am trecut la înlocuirea lor cu gânduri mai
realiste, spunându-i sǎ ţinǎ cont de faptul cǎ este tânǎr, cǎ are un aspect fizic plǎcut, cǎ are o
situaţie materialǎ stabilǎ,cǎ a mai avut iubite chiar şi atunci când consuma heroinǎ. Astfel el a
gǎsit urmǎtoarele gânduri alternative: „este posibil sǎ îmi gǎsesc o iubitǎ”, „este posibil ca o
femeie din lumea asta sǎ mǎ vrea”, „existǎ posibilitatea de a-mi întemeia o familie”. Primele
douǎ au fost scorate cu 5, iar ultimul cu 3 argumentând cǎ este destul de dificil sǎ-şi gǎseascǎ
o iubitǎ care sǎ-l accepte cu toate defectele lui, „dar o soţie?”. Pentru a-i înlǎtura aceastǎ
credinţǎ am discutat cu el despre ultima lui relaţie de cuplu şi i-am readus aminte cǎ acea
femeie a trǎit alǎturi de el (chiar dacǎ era toxicoman) pentru cǎ are calitǎţi care nu pot fi
minimalizate.
A şaptea şedinţǎ. Am discutat despre starile de anxietate pe care am lucrat în şedinţele
anterioare, el spunându-mi cǎ s-a gândit mai mult la ceea ce am discutat pânǎ acum şi a ajuns
la concluzia cǎ „Trebuie sǎ existe cineva care sǎ mǎ iubeascǎ şi pe mine”. L-am întrebat cât
de mult crede în aceastǎ afirmaţie şi a rǎspuns cǎ 8. Am readus în discuţie temerile care îl
supǎrǎ, cele pe care le-a menţionat în interviul de evaluare, hotǎrând împreunǎ sǎ ne oprim la
teama de recidivǎ, la teama cǎ atunci când se va externa nu va putea rezista tentaţiei de a
consuma heroinǎ. Problema a fost trecutǎ în termenii ABC, ca şi celelalte de pânǎ acum, în
urma unei discuţii dirijate. Pacientul a identificat simptomele generate de aceastǎ teamǎ (frica
de ce se poate întâmpla, coşmaruri, somn intermitent, palpitaţii, instabilitate, irascibilitate,
comportament de evitare- nu vrea sǎ se externeze), gândurile negative („Voi fi sunat de
dealeri şi nu cred cǎ o sǎ rezist sǎ spun nu”, „Toatǎ lumea o sǎ mǎ instige la consum”, „Voi
consuma iar pentru cǎ şi alţi drogaţi au fost internaţi şi când au ieşit s-au reapucat”), iar mai
Pagina 57 din 94
apoi, tot dirijat prin întrebǎri specifice, a identificat distorsiunile cognitive care stau la baza
acestei gândiri nerealiste: desprinderea de concluzii pripite, suprageneralizarea, filtrarea
mentalǎ cu concentrare asupra negativului. S-au scorat aceste gânduri în funcţie de cât de
mult crede în ele astfel: 8, 8, 9. Am discutat despre aceste note, l-am rugat sǎ-mi aducǎ
argumente solide pentru ele şi apoi am adus împreunǎ contraargumente, spunând cǎ dacǎ era
atât de sigur cǎ se va reapuca şi el la fel cum au fǎcut şi alţi drogaţi, nu se mai interna; de
asemenea, nu poate afirma cǎ toatǎ lumea îl instigǎ la consum deoarece colegii de serviciu,
pǎrinţii, cunoscuţii nu sunt consumatori şi cu siguranţǎ nu îl vor instiga sǎ consume, deci nu
poate generaliza, spunând „toatǎ lumea”. Ca temǎ pentru acasǎ l-am rugat sǎ noteze în
modelul ABC gândurile alternative realiste pentru gândurile negative pe care le are în
legǎturǎ cu temerea cǎ va recidiva.
A opta şedinţǎ. Am discutat despre gândurile alternative pe care le-a gǎsit („Poate cǎ
dealerii nu mai au numǎrul meu de telefon”, „Vor fi persoane care o sǎ încerce sǎ mǎ corupǎ,
dar sunt şi persoane care îmi vor binele şi nu mǎ vor instiga la consum”, „Pentru cǎ fac un
tratament, existǎ posibilitatea sǎ nu mai simt nevoia sǎ-mi bag heroinǎ”), le-a şi scorat fǎrǎ ca
eu sǎ-i fi cerut asta cu 6, 9 şi respectiv, 4. Am avut o conversaţie cu privire la dependenţǎ şi,
prin tehnica cazului similar, am combǎtut gândurile negative. De asemenea i-am adus
argumente la gândurile sale realiste spunându-i cǎ fǎcând pasul cǎtre internare (care denotǎ
dorinţa sa de a renunţa la acest viciu) şi cǎ având un sprijin familial, singurul lucru cu care
trebuie sǎ se lupte este voinţa, cǎ totul depinde de el, nu de ceea ce vor face alţii. I-am
explicat cǎ datoritǎ acestor gânduri ale sale referitoare la recidivǎ are şi celelalte stǎri de
anxietate, anume teama de boli, teama de moarte, teama de singurǎtate, teama cǎ va fi
concediat. De aceea i-am dat ca temǎ pentru acasǎ sǎ treacǎ în termenii modelului ABC
teama de boli.
A noua şedinţǎ. Am verificat tema pentru acasǎ, a fost fǎcutǎ bine, ceea ce mi-a
demonstrat cǎ pacientul a înţeles şi şi-a însuşit aceastǎ tehnicǎ terapeuticǎ şi totodatǎ cǎ s-a
implicat în terapie, implicit cǎ doreşte sǎ se vindece. Am discutat pe baza acestui model
realizat de el, am observat schimbǎri, chiar dacǎ mici, în modul lui de gândire şi i-am
recomandat sǎ foloseascǎ acest model pentru fiecare problemǎ cu care se va confrunta la un
moment dat. Am discutat şi despre teama de moarte, de faptul cǎ orice om se teme de moarte,
cǎ o astfel de temere este normalǎ dacǎ nu devine o obsesie, concluzionând cǎ dacǎ nu va mai
consuma, riscul de a se îmbolnǎvi cronic şi riscul unei morţi iminente sunt reduse, pentru cǎ
nu va mai folosi acele altor consumatori, va fi lucid tot timpul şi responsabil pentru acţiunile
Pagina 58 din 94
sale. I-am dat ca temǎ sarcina de a nota în tabelul ABC gândurile negative, distorsiuni
cognitive şi gânduri mai realiste pentru teama lui cǎ va fi concediat.
A zecea şedinţǎ. Am verificat tema, am discutat pe marginea ei, l-am lǎudat şi l-am
încurajat deoarece mi-a demonstrat cǎ este conştiincios. Mi-a relatat cǎ aceastǎ temere nu-i
mai creeazǎ un discofort atât de mare ca la începutul terapiei deoarece „M-am gândit mai
bine şi nu prea am de unde sǎ ştiu ce se va întâmpla, este posibil sǎ fiu, dar este posibil şi sǎ
nu fiu concediat. La fel şi cu celelalte, n-am de unde sǎ ştiu ce-o sǎ se întâmple. Nu ştiu dacǎ
voi reuşi sǎ renunţ la consum, dar ştiu cǎ îmi doresc foarte mult acest lucru”. I-am dat BAI-ul,
a obţinut scorul 19, i-am spus cǎ se observǎ o ameliorare, cǎ ar fi bine sǎ continue sǎ
foloseascǎ tehnica de terapie însuşitǎ ori de câte ori va simţi nevoia.
Pacientul 2
Pacientul 2 este femeie, are 30 de ani, absolventǎ a douǎsprezece clase, casnicǎ.
Locuieşte împreunǎ cu concubinul şi cu copilul lor care are vârsta de 5 ani. Concubinul este
consumator, pacienta spunând cǎ din cauza lui s-a „apucat de droguri”, cǎ nu mai suporta sǎ-l
vadǎ cum se distruge şi a crezut cǎ dacǎ el o va vedea pe ea în aceeaşi stare, acest lucru îl va
determina sǎ renunţe. Nu s-a întâmplat aşa, ea a început sǎ consume heroinǎ în urmǎ cu doi
ani. iniţial la ţigarǎ câte o bilǎ pe zi. S-a instalat dependenţa şi totodatǎ toleranţa şi au ajuns sǎ
consume amândoi injectabil câte trei bile pe zi. Deoarece erau preocupaţi numai „sǎ facǎ rost
de bani ca sǎ-şi cumpere droguri”, au lǎsat copilul în grija bunicilor materni. Pentru a-şi
procura banii necesari pentru cumpǎrarea drogurilor, concubinul fura; acesta a fost prins şi
ulterior condamnat. Pacienta s-a hotǎrât sǎ se interneze, având sprijinul pǎrinţilor şi al
concubinului. Starea de sǎnǎtate este bunǎ, nu este diagnosticatǎ cu boli cronice. Îşi doreşte
sǎ renunţe la consumul de droguri pentru a-şi putea creşte şi educa copiii.
Interviul preliminar a avut loc pe parcursul a douǎ şedinţe.
I s-a dat chestionarul BAI (Beck Anxiety Inventory) la care a obţinut scorul 28, ceea
ce relevǎ faptul cǎ are un grad de anxietate moderat, simptomele evidente fiind: transpiraţii,
indigestie, se simte slǎbitǎ, are palpitaţii, prezintǎ ameţeli, instabilitate, nu se poate relaxa, îi
este teamǎ de ceea ce se poate întâmpla, este speriatǎ, îi este fricǎ de moarte şi cǎ îşi va pierde
Pagina 59 din 94
controlul. Dupǎ ce a completat chestionarul, am discutat cu pacienta, pe baza rǎspunsurilor

sale, referitoare la momentul în care s-au declanşat aceste stǎri, dacǎ sunt persistente, cât de
mult îl afecteazǎ. Astfel, ea a relatat cǎ simptomele sunt prezente de aproximativ doi ani, cǎ
se manifestau imediat dupǎ ce efectul heroinei dispǎrea. În urma discuţiilor, am rugat-o sǎ
enumere stǎrile sale de anxietate, apoi sǎ le scoreze pe o scalǎ de la 0 la 10, unde 0 reprezintǎ
gradul de intensitate cel mai mic, iar 10, gradul de intensitate cel mai mare. Stǎrile de
anxietate prezente la acest subiect au fost: teama de recidivǎ (a scorat-o cu 7), teama cǎ îşi va
pierde familia (a scorat-o cu 8), teama cǎ nu va fi în stare sǎ-şi îngrijeascǎ copilul (a scorat-o
cu 8), teama cǎ nu se va putea angaja (a scorat-o cu 6), teama de moarte (a scorat-o cu 6).
În urma acestei autoevaluǎri s-au stabilit obiectivele terapiei, numǎrul de şedinţe,
intervalul de timp dintre şedinţe şi i-am explicat pacientei cǎ va avea şi teme pentru acasǎ
care vor consta în completarea unui tabel pe care i-l voi explica în şedinţa urmǎtoare.
anterioarǎ. Pentru a-i explica modelul ABC (tehnicǎ pe care o utilizez în aceastǎ terapie) am
procedat la fel ca în cazul precedent. Astfel am luat în consideraţie temerea cu cel mai mare
scor, care este de altfel şi temerea/problema prioritarǎ (teama cǎ îşi va pierde familia). Dupǎ
ce a fost dezbǎtutǎ în detaliu, problema a fost trecutǎ în termenii ABC. Astfel la A am trecut
„pierderea familiei”, la C am notat „ coşmaruri, somn intermitent, tensiune, irascibilitate, îşi
roade unghiile”. Apoi am identificat gândurile negative pe care le-am trecut în coloana B: „nu
sunt o soţie bunǎ”, „sunt o mamǎ rea”, „soţul mǎ va pǎrǎsi pentru cǎ eu sunt vinovatǎ de tot
ce s-a întâmplat”. Apoi i-am explicat cǎ la baza acestor gânduri stau nişte distorsiuni
cognitive pe care a reuşit sǎ le identifice dupǎ ce am învǎţat-o sǎ facǎ acest lucru. A realizat
cǎ se concentreazǎ numai asupra pǎrţilor negative, cǎ îşi minimalizeazǎ calitǎţile fapt ce o
determinǎ sǎ gândeascǎ distorsionat şi nerealist. Am combǎtut aceste gânduri şi le-am
înlocuit cu unele mai realiste, cum ar fi: „aş putea fi o soţie mai bunǎ”, „poate cǎ nu sunt o
mamǎ rea”, „am şi eu partea mea de vinǎ pentru tot ce s-a întamplat”, „existǎ o micǎ
posibilitate ca familia mea sǎ nu se destrame”. Tema pentru acasǎ a constat în gǎsirea unor
argumente pentru gândurile realiste.
A cincea şedinţǎ. Am discutat pe baza argumentelor gǎsite de ea, pǎrea mai optimistǎ
în ceea ce priveşte relaţia maritalǎ, însǎ referitor la statutul de mamǎ se temea cǎ nu-şi va
putea îngriji copilul. Am cǎzut de comun acord sǎ vorbim despre aceastǎ problemǎ tot în
termenii modelului ABC. Pe parcursul acestei şedinţe am observat cǎ pacienta a înţeles
aceastǎ tehnicǎ terapeuticǎ, dar cǎ mai este nevoie de repetiţie pentru a-şi forma deprinderea
de a gândi în acest mod. Astfel , în coloana A am trecut „neputinţa de a-şi îngriji copilul”, la
Pagina 60 din 94
C „tensiune, somn intermitent, uneori plânge, agitaţie, apetit crescut- mǎnâncǎ multe
dulciuri”. Deoarece aceastǎ temere este strâns legatǎ de cea discutatǎ în şedinţa precedntǎ,
pacienta a identificat gândurile negative mai uşor, însǎ a fost mai greu sǎ le gǎseascǎ gânduri
alternative realiste. La B am notat „N-am avut grijǎ de el niciodatǎ”, „O sǎ-i fie ruşine cu o
asemena mamǎ”, „Nu pot sǎ am grijǎ de mine, dar de copil?”, apoi am identificat
distorsiunile cognitive: concentrarea asupra negativului, suprageneralizarea (nu poţi afirma cǎ
nu ai avut niciodatǎ grijǎ de el), predicţia, iar în cele din urmǎ am formulat gândurile realiste:
„Au fost şi dǎţi când am avut grijǎ de el” (înainte sǎ fiu toxicomanǎ; când eram consumatoare
l-am dus la pǎrinţii mei ca sǎ nu ne vadǎ în ce stare eram amândoi), „Este posibil sǎ nu-i fie
ruşine cǎ-i sunt mamǎ”, „Aş putea avea grijǎ de copil deoarece îl iubesc”. Ca temǎ pentru
acasǎ i-am dat sarcinǎ de a gǎsi mai multe argumente la gândurile alternative pe care le-a
identificat. Prin aceste teme am urmǎrit ca pacienta sǎ se concentreze mai mult asupra
calitǎţilor ei pe care le-am descoperit în timpul şedinţelor.
A şasea şedinţǎ. Pacienta şi-a fǎcut tema şi mi-a spus cǎ realizeazǎ nerealismul
gândurilor care o frǎmântǎ. Am discutat despre acest aspect şi am ajuns la concluzia cǎ aceste
gânduri nu sunt constructive. I-am recomandat sǎ gândeascǎ în termenii acestui model de
fiecare datǎ când simte ceva în neregulǎ cu privire la comportamentul sau la gândurile sale, sǎ
verifice veridicitatea acestora. Am observat cǎ este o persoanǎ care îşi doreşte sǎ se schimbe
deoarece se implicǎ în terapie. Am abordat urmǎtoarea stare de anxietate (teama de recidivǎ),
am discutat pe aceastǎ temǎ în mod dirijat, în termenii modelului ABC, astfel la A am notat
recidiva, la C anxietatea (coşmaruri, palpitaţii, mâncǎrimi, agitaţie, dureri de cap, ştergerea
din memoria telefonului a tuturor numerelor). Am identificat gândurile negative: „La primul
obstacol, o sǎ mǎ apuc iarǎşi de droguri”, „Nu voi fi în stare sǎ rezist tentaţiilor”, „Heroina
mǎ face sǎ mǎ simt puternicǎ şi plinǎ de energie, sǎ uit de probleme”, apoi distorsiunile care
stau la baza acestor gânduri desprinderea de concluzii pripite. Apoi pacienta a înlocuit aceste
gânduri cu unele mai realiste pe baza întrebǎrilor specifice: „Ce te determinǎ sǎ afirmi asta?”,
„Ce te face sǎ crezi asta?”, „Ai vreo dovadǎ cǎ se va întâmpla aşa?”. Gândurile realiste gǎsite
sunt: „Existǎ persoane care mǎ pot ajuta sǎ depǎşesc problemele cu care mǎ confrunt”, „Este
posibil sǎ pot rezista tentaţiilor, pentru cǎ mǎ voi gândi la copil”, „Heroina mǎ ajutǎ sǎ uit de
probleme, dar pentru puţin timp”. Am discutat despre efectul heroinei, mai ales de ultima
perioadǎ în care consuma şi mi-a spus cǎ nu o mai consuma pentru a obţine plǎcere, ci doar
pentru a scǎpa de durerile fizice. Am rugat-o sǎ reflecteze asupra acestor lucruri, asupra
efectelor negative pe care le are consumul de heroinǎ.
Pagina 61 din 94
A şaptea şedinţǎ. Am reluat discuţia pe care am avut-o în şedinţa anterioarǎ şi astfel

am ajuns la teama de moarte, moartea fiind o consecinţǎ negativǎ a consumului de heroinǎ.
Mi-a relatat cǎ resimte anxietate când se gândeşte la moarte, când se gândeşte cǎ nu va putea
sǎ-şi vadǎ copilul crescând şi a înţeles cǎ multe din temerile sale au mare legǎturǎ cu gândul
cǎ va recidiva. Am discutat despre aceastǎ temere în termenii modelului ABC, iar
completarea tabelului a constituit tema pentru acasǎ. Am recurs la aceastǎ metodǎ pentru a
verifica dacǎ pacienta şi-a însuşit câtuşi de puţin acest stil de a gândi: sǎ porneascǎ de la
identificarea situaţiei care îi provoacǎ anxietate, sǎ observe cum este resimţitǎ pe plan
emoţional şi comportamental aceastǎ stare, sǎ gǎseascǎ gândurile negative şi distorsiunile
cognitive care stau la baza acestora şi în final sǎ le înlocuiascǎ cu unele mai realiste.
A opta şedinţǎ. Am verificat tabelul completat de pacientǎ, relatase aproape toatǎ
discuţia noastrǎ, ba chiar a mai adǎugat alte gânduri alternative, realiste pe care le-a şi
argumentat, ceea ce mi-a demonstrat cǎ a înţeles modelul ABC. I-am explicat cǎ este benefic
sǎ gândeascǎ astfel şi am reuşit sǎ o conving de acest lucru. Dupǎ o discuţie amǎnunţitǎ
legatǎ de temerea de moarte, i-am dat ca temǎ pentru acasǎ sǎ realizeze un tabel pentru teama
cǎ nu-şi va gǎsi un loc de muncǎ.
A noua şedinţǎ. Pacienta şi-a fǎcut tema, dar deoarece nu a gǎsit suficiente gânduri
alternative mai realiste pentru convingerile negative, am reluat întreaga problemǎ şi am
discutat-o detaliat. Am lǎudat-o pentru ceea ce a realizat şi pentru faptul cǎ s-a implicat în
terapie, pentru noua atitudine pe care o are vis-a-vis de confruntarea cu situaţiile dificile de
viaţǎ şi am rugat-o sǎ gǎseascǎ avantajele şi dezavantajele menţinerii stilului de gândire mai
realist.
A zecea şedinţǎ. Am discutat despre tema ei, a realizat cǎ o astfel de gândire este mult
mai beneficǎ şi cǎ gândind astfel poate sǎ scape şi de acel disconfort generat de temerile şi
implicit de gândirea negativǎ. Am rugat-o apoi sǎ scoreze temerile prezentate în interviul de
evaluare pe o scalǎ de la 0-10, şi a dat urmǎtoarele note: teama de recidivǎ (a scorat-o cu 4),
teama cǎ îşi va pierde familia (a scorat-o cu 3), teama cǎ nu va fi în stare sǎ-şi îngrijeascǎ
copilul (a scorat-o cu 3), teama cǎ nu se va putea angaja (a scorat-o cu 2), teama de moarte (a
scorat-o cu 3). I-am dat sǎ completeze BAI-ul la care o obţinut scorul 20, ceea ce
demonstreazǎ cǎ anxietatea a fost amelioratǎ în urma psihoterapiei.
Pacientul 3
Pagina 62 din 94

Pacientul 3 este de sex feminin, are 20 de ani. A abandonat şcoala la începutul clasei a
XI-a datoritǎ faptului cǎ a început sǎ consume heroinǎ. Nu are loc de muncǎ, locuieşte
împreunǎ cu familia ei (mama- cântǎreaţǎ de muzicǎ popularǎ, tatǎl- şofer de tir, sora-
absolventǎ a Facultǎţii de Drept). A început sǎ consume heroinǎ în urmǎ cu patru ani,
injectabil, datoritǎ curiozitǎţii şi a anturajului, prietenul ei fiind şi el consumator de heroinǎ.
La început îşi administra o bilǎ pe zi injectabil, ajungând sǎ consume, înainte sǎ se interneze,
13 bile pe zi singurǎ. Fura bani pentru a-şi putea procura droguri de la oamenii care circulau
cu mijloacele de transport în comun. A fost prinsǎ de poliţie când fura şi a fost închisǎ pentru
o perioadǎ scurtǎ de timp. Dupǎ ce a fost pronunţatǎ sentinţa de nevinovǎţie, pǎrinţii au
sechestrat-o, dar ea a reuşit în cele din urmǎ sǎ fugǎ la prietenul ei. S-a reapucat de consum,
de furat, în cele din urmǎ însǎ a realizat şi a conştientizat cǎ s-a instalat dependenţa şi a
hotǎrât sǎ se despartǎ de prietenul ei şi sǎ se interneze. În urma examenelor medicale s-a
constatat cǎ nu are probleme de sǎnǎtate. Pǎrinţii o sprijinǎ şi o viziteazǎ. Îşi doreşte sǎ
renunţe la consumul de droguri, sǎ-şi reia studiile şi sǎ-şi facǎ pǎrinţii sǎ fie mândri de ea.
Interviul preliminar a avut loc pe parcursul a douǎ şedinţe, la început pacienta nu a
fost foarte comunicativǎ, însǎ pe parcurs, vǎzând cǎ este ascultatǎ fǎrǎ a fi criticatǎ sau
judecatǎ, s-a destins şi a vorbit deschis despre problemele ei.
ce relevǎ faptul cǎ are un grad de anxietate moderat, simptomele evidente fiind: ameţealǎ,
palpitaţii, instabilitate, transpiraţii, incapacitatea de a se relaxa, frica de ce se poate întâmpla,
frica de a-şi pierde controlul, indigestie, frica. Dupǎ ce a completat chestionarul, am avut o
discuţie cu pacienta referitoare la momentul în care s-au declanşat aceste stǎri, dacǎ sunt
persistente, cât de mult îi afecteazǎ viaţa. Astfel, ea a relatat cǎ simptomele sunt prezente cam
de doi ani, cǎ se manifestau imediat ce efectul heroinei dispǎrea. Pe perioada sevrajului aceste
simptome au avut o intensitate mare. În urma discuţiilor, am solicitat-o sǎ enumere stǎrile
sale de anxietate, apoi am rugat-o sǎ scoreze fiecare stare de anxietate menţionatǎ anterior pe
o scalǎ de la 0 la 10, unde 0 reprezintǎ anxietatea cea mai micǎ, iar 10, anxietatea cea mai
mare. Stǎrile de anxietate prezente la acest subiect au fost: teama cǎ nu-şi va putea continua
studiile (a scorat-o cu 9), teama cǎ nu-şi va putea întemeia o familie (a scorat-o cu 6), teama
cǎ se va reapuca de consum (a scorat-o cu 9), teama cǎ pǎrinţii nu o mai iubesc (a scorat-o cu
Pagina 63 din 94
8), teama cǎ se va îngrǎşa (a scorat-o cu 5). În urma acestui interviu am stabilit obiectivele
terapiei, numǎrul de şedinţe, intervalul de timp dintre şedinţe şi i-am explicat pacientei cǎ va
avea şi teme pentru acasǎ care vor consta în completarea unui tabel pe care i-l voi explica în
şedinţa urmǎtoare. Aceastǎ autoevaluare este reţinutǎ pânǎ la sfârşitul terapiei.
A patra şedinţǎ. Am reluat discuţia despre temerile menţionate în şedinţa precedentǎ
şi am cǎzut de comun acord ca prima problemǎ dezbǎtutǎ sǎ fie teama cǎ pǎrinţii nu o mai
iubesc. Dupǎ ce am discutat despre toate frǎmântǎrile legate de aceastǎ problemǎ, i-am
explicat modelul ABC trecând totodatǎ şi la completarea acestuia. Astfel la A am trecut
sentimentele pǎrinţilor, la C anxietatea resimţitǎ prin agitaţie, iritabilitate, apatie, iar la B am
notat urmǎtoarele gânduri iraţionale: „sunt o ratatǎ”, „nu sunt bunǎ de nimic”, „aduc numai
necazuri”, „le este ruşine cu mine”. I-am explicat cǎ la baza acestor gânduri stau nişte
distorsiuni cognitive, termen pe care i l-am explicat. Pentrul gândul negativ „sunt o ratatǎ” i-
am explicat cǎ atunci când afirmǎ acest lucru ea nu se gândeşte şi la pǎrţile bune pe care le
are, ci ia în considerare doar ceea ce e rǎu, vede doar partea ei negativǎ. Asfel am avut o
discuţie pe aceastǎ temǎ, i-am pus o serie de întrebǎri, iar din rǎspunsurile date de ea a
realizat cǎ modul în care gândeşte este distorsionat. Pentru celelalte gânduri nerealiste am
procedat în acelaşi mod. În continuare am rugat-o sǎ se gândeascǎ la convingeri mai realiste,
iar cu ajutorul întrebǎrilor mele a notat: „am şi pǎrţi bune şi pǎrţi rele”, „am creat multe
probleme pǎrinţilor, dar şi câteva bucurii”, „poate cǎ nu le este ruşine cu mine”. Ca temǎ am
rugat-o sǎ se gândeascǎ la convingerile realiste pe care le-am identificat împreunǎ şi sǎ le
scoreze pe o scalǎ de la 0 la 10 în funcţie de cât de mult crede în ele.
A cincea şedinţǎ. Am discutat despre scala pe care a completat-o şi, deoarece a dat
scoruri foarte mari gândurilor realiste, i-am cerut sǎ mai aducǎ argumente în favoarea
acestora. Spre uimirea mea a fǎcut acest lucru şi de aceea am hotǎrât sǎ dezbatem o altǎ
temere şi anume teama cǎ nu îşi va putea continua studiile. Dupǎ ce am identificat A
(continuarea studiilor) şi C (insomnii, nervozitate, agitaţie, incapacitatea de a se concentra)
am gǎsit împreunǎ gândurile negative care genereazǎ aceastǎ teamǎ , respectiv: „nu mǎ vor
primi la şcoalǎ ”, „nu mai sunt în stare sǎ învǎţ”, „sunt proastǎ”. Am întrebat-o dacǎ existǎ
vreo distorsiune cognitivǎ la baza acestor gânduri, nu a ştiut ce sǎ rǎspundǎ de aceea am
dirijat-o sǎ le gǎseascǎ cu întrebǎrilor. Am ajuns la concluzia cǎ existǎ urmǎtoarele
distorsiuni: desprinderea de concluzii pripite, prezicerea viitorului. Gândurile alternative mai
realiste gǎsite sunt: „nu existǎ o lege care sǎ-mi interzicǎ sǎ merg la şcoalǎ”, „dacǎ mǎ
strǎduiesc voi putea sǎ învǎţ”, „sunt capabilǎ sǎ gândesc”. Pentru a înţelege acest tip de
terapie mai bine i-am dat ca temǎ sǎ citeascǎ o carte de specialitate.
Pagina 64 din 94
A şasea şedinţǎ. Am discutat despre tema avutǎ, mi-a spus cǎ a reuşit sǎ citeascǎ o
parte, cǎ i se pare interesantǎ şi cǎ a vorbit cu pǎrinţii ei care au asigurat-o de faptul cǎ o
iubesc şi cǎ va avea sprijinul lor în tot ceea ce va dori sǎ facǎ mai departe. În continuare am
discutat despre teama cǎ se va reapuca de consum când se va externa. Am notat la A recidiva,
la C anxietatea (nervozitate, palpitaţii, plânge, comportament de evitare- evitǎ sǎ rosteascǎ
cuvântul heroinǎ), iar la B „fostul meu prieten mǎ va cǎuta şi mǎ va corupe”, „voi rezista
tentaţiei doar dacǎ stau în casǎ”, „îmi va sta gândul numai la substanţǎ”, „sunt slabǎ, nu am
puterea sǎ spun nu”. Am rugat-o sǎ identifice ea distorsiunile cognitive punându-şi întrebǎri
asemǎnǎtoare cu cele pe care i le-am adresat eu în şedinţele anterioare. A reuşit sǎ facǎ acest
lucru, însǎ cu puţin ajutor din partea mea şi a notat: prezicerea viitorului fǎrǎ a avea dovezi în
sensul acesta, concentrarea asupra negativului. Dupǎ o discuţie în care am combǎtut aceste
gânduri negative, a reuşit sǎ gǎseascǎ convingerile alternative mai realiste: „chiar dacǎ mǎ va
cǎuta poate nu va încerca sǎ mǎ corupǎ”, „la început voi putea ieşi afarǎ doar însoţitǎ”, „cred
cǎ existǎ ceva care va putea sǎ-mi distragǎ atenţia de la substanţǎ”, „poate cǎ nu sunt chiar
atât de slabǎ, am avut puterea sǎ cer ajutor şi sǎ rezist sevrajului”. Am rugat-o ca pânǎ la
urmǎtoarea întâlnire sǎ se gândeascǎ mai mult la veridicitatea acestor gânduri realiste şi sǎ le
scoreze şi de asemenea sǎ continue sǎ citeascǎ cartea.
A şaptea şedinţǎ. Am discutat despre scorurile date de ea, le-am argumentat, am
vorbit despre faptul cǎ de la aceastǎ temere de recidivǎ pornesc şi alte stǎri de anxietate. Am
abordat în continuare teama cǎ nu-şi va putea întemeia o familie, am notat A şi C, dupǎ care a
identificat urmǎtoarele gânduri negative: „nimeni nu îşi doreşte o soţie care a consumat
substanţǎ”, „nu mǎ va iubi nici un bǎrbat”, „trecutul meu este dezastruos”, „nici un bǎrbat nu
îşi doreşte ca mamǎ pentru copilul lui o fostǎ toxicomanǎ”. Am rugat-o sǎ-mi aducǎ
argumente pentru aceste gânduri şi, prin contraargumentele date de mine, a conştientizat cǎ
existǎ urmǎtoarele distorsiuni cognitive: suprageneralizarea, citirea gândurilor, desprinderea
de concluzii pripite fǎrǎ a avea dovezi în acest sens, centrarea asupra negativului excluzând
pozitivul. Am rugat-o, dupǎ o discuţie, sǎ identifice gânduri mai realiste care sǎ le înlocuiascǎ
pe cele negative. Astfel am notat: „este posibil sǎ existe un bǎrbat care sǎ mǎ accepte aşa cum
sunt”, „o exista un bǎrbat şi pentru mine”, „am şi pǎrţi bune şi pǎrţi rele, la fel şi trecutul
meu”, „faptul cǎ sunt sau am fost toxicomanǎ nu înseamnǎ cǎ voi fi o mamǎ rea”. I-am dat ca
temǎ pentru sǎ mai caute argumente pentru afirmaţiile realiste.
A opta şedinţǎ. Deoarece argumentele gǎsite nu erau foarte convingǎtoare pentru ea,
am insistat asupra lor pânǎ când aceasta a ajuns sǎ creadǎ în veridicitatea lor. Pe parcursul
conversaţiei, pacienta a adus în discuţie temerea cǎ se va îngrǎşa, unul din gândurile care o
Pagina 65 din 94
conduceau cǎtre convingerea cǎ nu o va mai iubi nici un bǎrbat, cǎ nu va mai fi atrǎgǎtoare.

Am vorbit un pic despre aceastǎ fricǎ şi am rugat-o sǎ o aprofundeze ea în termenii modelului
ABC pânǎ la urmǎtoarea întâlnire.
A noua şedinţǎ. Am discutat pe seama tabelului completat de ea, a identificat tot ceea
ce era necesar, spunându-mi cǎ a ajutat-o şi cartea pe care a terminat-o de citit. Aceastǎ
temere nu îi mai creeazǎ un disconfort atât de mare ca la început deoarece, zice ea, „chiar
dacǎ o sǎ mǎ îngraş o sǎ ţin curǎ de slǎbire”. Am observat cǎ şi-a însuşit aceastǎ tehnicǎ
terapeuticǎ şi am încurajat-o sǎ o foloseascǎ ori de câte ori va simţi nevoia.
A zecea şedinţǎ. I-am dat lista cu temerile pe care le-a prezentat în interviul de
evaluare şi am rugat-o sǎ le scoreze din nou. Asfel teama cǎ nu-şi va putea continua studiile a
scorat-o cu 4, teama cǎ nu-şi va putea întemeia o familie a scorat-o cu 3, teama cǎ se va
reapuca de consum a scorat-o cu 5, teama cǎ pǎrinţii nu o mai iubesc a scorat-o cu 2, teama
cǎ se va îngrǎşa a scorat-o cu 3. apoi i-am dat sǎ completeze BAI la care a obţinut scorul 21,
ceea ce denotǎ o ameliorare a stǎrilor de anxietate.
Pacientul 4
Pacientul 4, este bǎrbat, are 27 de ani, are studii medii (a absolvit liceul) şi nu are un
loc de muncǎ. Locuieşte împreunǎ cu mama sa, tatǎl fiind decedat. A început sǎ consume
heroinǎ acum trei ani datoritǎ curiozitǎţii şi faptului cǎ prietenii lui se drogau. La început
inhala o bilǎ pe zi, dupǎ un timp ajungând sǎ-şi administreze injectabil 7 bile pe zi. A lucrat la
o benzinǎrie, dar pentru cǎ banii din salariu nu-i ajungeau pentru doza zilnicǎ necesarǎ, a
recurs la furt din magazine. A fost concediat de la locul de muncǎ deoarece întârzia tot timpul
şi nu se mai conforma regulamentului intern (se certa atât cu colegii, cât şi cu clienţii). Dacǎ
prima bilǎ şi-a administrat-o din curiozitate, iar urmǎtoarele din plǎcere, mai apoi consuma
heroinǎ pentru „a scǎpa de stǎrile de rǎu”. S-a internat în urma unui eveniment tragic din
viaţa lui şi anume moartea unui prieten datoratǎ unei supradoze. În urma acestui eveniment i
s-a fǎcut fricǎ de ceea ce i se poate întâmpla şi s-a hotǎrât sǎ cearǎ ajutor de specialitate.În
urma examenului medical s-a constatat cǎ nu suferǎ de boli cronice. Mama lui îi este alǎturi,
îl sprijinǎ, îl viziteazǎ aproape zilnic. Îşi doreşte sǎ renunţe la consumul de heroinǎ, sǎ fie
independent, sǎ se angajeze pentru a putea sǎ o ajute pe mama lui, sǎ intre în rând cu lumea.
Pagina 66 din 94
Interviul preliminar a avut loc pe parcursul a douǎ şedinţe, pacientul a fost deschis şi
comunicativ şi a fost entuziasmat cǎ va beneficia şi de psihoterapie.
ce relevǎ faptul cǎ are un grad de anxietate moderat, simptomele evidente fiind: palpitaţii,
transpiraţii, tremor, instabilitate, îngrozit, speriat, nervozitate, incapacitate de relaxare, fricǎ
de ceea ce se poate întâmpla, frica de moarte. Dupǎ ce a completat chestionarul, am discutat
cu pacientul pe baza rǎspunsurilor sale, referitoare la momentul în care s-au declanşat aceste
stǎri, dacǎ sunt persistente, cât de mult îl afecteazǎ. Astfel, el a relatat cǎ simptomele sunt
prezente de aproximativ un an cǎ se manifestau imediat ce efectul heroinei dispǎrea, iar frica
de ceea ce se poate întâmpla şi frica de moarte au apǎrut dupǎ moartea prietenului sǎu. Pe
perioada sevrajului aceste simptome au avut o intensitate mare. În urma discuţiilor, l-am
rugat sǎ enumere stǎrile sale de anxietate, apoi sǎ le scoreze pe o scalǎ de la 0 la 10, unde 0
reprezintǎ gradul de intensitate cel mai mic, iar 10, gradul de intensitate cel mai mare. Stǎrile
de anxietate prezente la acest subiect au fost: teama de singurǎtate (a scorat-o cu 6), teama de
moarte (a scorat-o cu 8), teama cǎ nu va avea o familie (a scorat-o cu 6), teama cǎ nu-şi va
gǎsi un serviciu (a scorat-o cu 7), teama „cǎ o îmbolnǎvesc pe mama” (a scorat-o cu 9).
intervalul de timp dintre şedinţe şi pacientului i s-a explicat cǎ va avea şi teme pentru acasǎ
care vor consta în completarea unui tabel ce îi va fi explicat în şedinţa urmǎtoare şi pe care va
trebui sǎ şi-l însuşeascǎ. Aceastǎ autoevaluare a fost reţinutǎ pânǎ la sfârşitul terapiei.
anterioarǎ. Pentru a-i explica modelul ABC (tehnica pe care o utilizez în aceastǎ terapie) m-
am folosit de exemplificare. Am hotǎrât împreunǎ ca prima temere despre care vom discuta
sǎ fie teama „cǎ o îmbolnǎvesc pe mama” , sintagmǎ care mi-a fost explicatǎ în prealabil.
Prin ea pacientul înţelege cǎ din cauza lui, a faptelor şi comportamentelor sale, cǎ nu este un
om realizat pe nici un plan (profesional, familial, social) mama sa se va îmbolnǎvi. Am trecut
problema în termenii ABC astfel: la A am notat îmbolnǎvirea mamei, la C anxietatea
resimţitǎ prin palpitaţii, transpiraţii, nervozitate, sentiment de culpabilitate, agitaţie,
hiperprotectivitate faţǎ de mamǎ, insomnii. L-am învǎţat sǎ identifice gândurile negative,
nerealiste, gǎsind: „i-am fǎcut mamei mele numai necazuri”, „nici un om nu poate rezista
atâtor supǎrǎri”, „se va îmbolnǎvi de inimǎ”. Am discutat despre aceste gânduri, cu ajutorul
întrebǎrilor dirijate şi-a dat seama cǎ nu sunt nişte gânduri realiste şi i-am explicat cǎ la baza
lor stau nişte distorsiuni cognitive ce constau în suprageneralizare, centrare asupra
Pagina 67 din 94
negativului şi excluderea pozitivului, desprinderea de concluzii pripite, prezicerea viitorului.

În urma identificǎrii distorsiunilor l-am rugat sǎ înlocuiascǎ aceste gânduri cu unele mai
realiste, nu pozitive, astfel am gǎsit: „i-am fǎcut mamei mele multe necazuri”, „sunt oameni
care au rezistat multor necazuri”, „este posibil sǎ se îmbolnǎveascǎ”. L-am rugat ca pânǎ la
urmǎtoarea întâlnire sǎ mai gǎseascǎ şi alte gânduri realiste.
A cincea şedinţǎ. Am verificat tema şi pacientul a reuşit sǎ gǎseascǎ alte câteva
gânduri alternative realiste, sǎ aducǎ argumente în favoarea acestora dupǎ care am discutat
despre urmǎtoarea stare de anxietate şi anume teama de moarte. Am lucrat în termenii
modelului ABC, pe tabel, astfel la A am identificat mortea, la C anxietatea resimţitǎ prin
coşmaruri (îşi viseazǎ adesea prietenul care a murit datoritǎ unei supradoze), transpiraţii,
dureri de cap, apatie. Am trecut la identificarea gândurilor negative care îi menţin aceastǎ
temere, astfel am notat la B: „Cum a murit prietenul meu pot muri şi eu”, „Amândoi eram
drogaţi, puteam fi eu în locul lui”, „Cu siguranţǎ drogurile m-au afectat şi poate voi muri”. L-
am rugat sǎ se gândeascǎ ce distorsiuni cognitive crede cǎ stau la baza acestor gânduri şi, cu
ajutorul întrebǎrilor provocatoare, a identificat: catastrofizarea, suprageneralizarea,
desprinderea de concluzii pripite. În continuare am înlocuit aceste gânduri cu: „Eu nu mǎ mai
droghez, deci nu am cum sǎ mor ca pritenul meu, din supradozǎ”, „Sunt tânǎr, nu am nici o
boalǎ cronicǎ, deci şansele mele de a muri sunt egale cu a celorlalţi oameni de vârsta mea”,
„Poate voi muri, dar nu datoritǎ drogurilor”, am adus argumente în favoarea acestora şi
pacientul a început sǎ nu mai creadǎ atât de mult în gândurile negative.
A şasea şedinţǎ. Am discutat despre relaţiile sale interpersonale, despre prietenii lui şi
despre viaţa sa amoroasǎ; mi-a relata cǎ pânǎ acum nu a avut „timp de relaţii”, era preocupat
doar de procurarea drogurilor, dar cǎ atunci când va trece peste aceastǎ perioadǎ îşi doreşte sǎ
aibǎ o iubitǎ, stabilitate, deoarece considerǎ cǎ asta e normal pentru un bǎrbat de vârsta lui.
Am abordat aceastǎ temere, cǎ nu va putea avea o familie, am trecut-o în termenii modelului
ABC, la A am identificat viaţa de familie, la C am notat frica pe care nu a putut sǎ o descrie,
comportament de evitare. La B am identificat urmǎtoarele gânduri negative: „Orice femeie
mǎ va pǎrǎsi când va afla de trecutul meu”, „Nici nu mai ştiu sǎ mǎ comport cu o femeie”,
„Nici o femeie care nu s-a drogat nu m-ar putea înţelege şi nu m-ar accepta”, „N-o sǎ fiu un
tatǎ bun”, dupǎ care am stabilit care sunt distorsiunile care stau la baza acestor gânduri:
prezicerea viitorului, catastrofizarea, suprageneralizarea, concentrarea asupra negativului şi
excluderea pozitivului. Apoi l-am rugat pe el sǎ gǎseascǎ nişte gânduri mai realiste pentru
cele pe care le-a menţionat anterior, astfel a gǎsit: „Poate va exista o femeie care sǎ nu mǎ
pǎrǎseascǎ”, „Am un trecut varzǎ, dar îmi doresc o schimbare, acum sunt altfel sau cel puţin
Pagina 68 din 94
lupt pentru asta”, „Înainte mǎ purtam bine cu femeile”, „Pentru cǎ nu voi mai fi consumator,
existǎ posibilitatea sǎ ma accepte cineva”, „Nu am de unde sǎ ştiu ce fel de tatǎ voi fi”. I-am
dat tema sǎ gǎseascǎ mai multe argumente pentru aceste gânduri realiste, aceasta pentru a-l
stimula sǎ-şi vadǎ şi pǎrţile bune, sǎ nu le mai minimalizeze.
A şaptea şedinţǎ. Am discutat despre argumentele notate de el în caietul destinat
şedinţelor de terapie şi pe parcursul conversaţiei am ajuns la o altǎ temere de-a sa şi anume la
temerea cǎ nu-şi va gǎsi un loc de muncǎ, temere care reprezintǎ şi un gând negativ în cadrul
fricii cǎ nu va putea sǎ-şi întemeieze o familie. Am trecut-o în tabel, la A am notat serviciu, la
C tensiune, incapacitatea de relaxare, frustrare, iar la B: „Nu ştiu sǎ fac nimic”, „Nu inspir
încredere”, „Nu am o calificare”. Am identificat distorsiunile cognitive: concentrarea asupra
negativului, catastrofizarea, desprinderea de concluzii pripite. Apoi am trecut la înlocuirea
acestora cu gânduri mai realiste prin tehnica cazului similar. Astfel a identificat urmǎtoarele
convingeri alternative: „Sunt câteva lucruri la care mǎ pricep” , „Nu se citeşte pe faţa mea cǎ
sunt fost consumator, încrederea se capǎtǎ în timp”, „Mulţi oameni nu au calificare, dar au un
loc de muncǎ”. L-am rugat sǎ se gândeascǎ la teama de singurǎtate şi sǎ încerce sǎ o treacǎ
într-un tabel similar cu cele fǎcute împreunǎ în timpul şedinţelor de pânǎ acum.
A opta şedinţǎ. Am discutat pe seama tabelului realizat de pacient, am observat cǎ a
început sǎ-şi restructureze modul de gândire şi mi-a relatat cǎ aceastǎ temere nu-l mai
afecteazǎ aşa de mult ca la începutul terapiei. A realizat cǎ nu este singur, cǎ o are pe mama
lui alǎturi, dar mi-a spus cǎ îi este teamǎ cǎ nu îşi va putea face prieteni, temere pe care am
abordat-o în termenii ABC. Dupǎ ce a m combǎtut gândurile negative şi le-am înlocuit cu
unele mai realiste, pacientul a realizat cǎ îşi va face noi prieteni dacǎ se va angaja. De aceea
este şi mai motivat în a-şi cǎuta un serviciu şi vrea sǎ treacǎ peste stǎrile sale de anxietate.
Sperǎ ca la un moment dat (dupǎ ce se va angaja, dupǎ ce îşi va face noi prieteni, îşi va ajuta
mama) sǎ se ierte pentru greşelile fǎcute şi crede cǎ atunci va putea avea o viaţǎ normalǎ. I-
am dat temǎ sǎ se gândeascǎ la calitǎţile sale şi cum, în ce mod le poate valorifica.
A noua şedinţǎ. Pacientul şi-a fǎcut o listǎ care cuprindea calitǎţi ce îl pot ajuta atât
pentru gǎsirea unui serviciu, cât şi în relaţiile interpersonale: loial, perseverent, sincer,
ambiţios, iubitor, grijuliu, supus. Mi-a relatat cǎ înainte de a începe sǎ consume era
caracterizat ca având aceste calitǎţi, însǎ pe parcursul celor trei ani de dependenţǎ, heroina l-a
schimbat şi a ajuns aproape contrariul a ceea ce era. Nu şi-a notat însǎ cum şi-ar putea
valorifica aceste calitǎţi, de aceea am vorbit despre acest lucru şi am identificat mai multe
situaţii în care aceste atribute sunt apreciate. Acest exerciţiu a avut drept scop restructurarea
gândirii, pacientul sǎ se poatǎ autoevalua corect şi realist. Acest obiectiv a fost atins.
Pagina 69 din 94
evaluare şi l-am rugat sǎ le scoreze din nou. Asfel teama de singurǎtate a scorat-o cu 1, teama
de moarte a scorat-o cu 3, teama cǎ nu va avea o familie a scorat-o cu 3, teama cǎ nu-şi va
gǎsi un serviciu a scorat-o cu 2, teama „cǎ o îmbolnǎvesc pe mama” a scorat-o cu 2. Apoi i-
am dat sǎ completeze BAI la care a obţinut scorul 19, ceea ce denotǎ o ameliorare a stǎrilor
de anxietate.
Pacientul 5
Pacientul 5, este bǎrbat, are 19 ani, a terminat liceul şi nu are un loc de muncǎ.
Locuieşte împreunǎ cu pǎrinţii şi cu sora lui mai micǎ, având o situaţie materialǎ bunǎ. A
început sǎ consume în urmǎ cu doi ani heroinǎ la folie, din curiozitate şi datoritǎ anturajului.
Înainte de internare ajunsese sǎ îşi admnistreze patru bile pe zi. La început îi ajungeau banii
de la pǎrinţi, apoi a început sǎ fure bani de la pǎrinţi pentru a-şi putea procura doza necesarǎ
de droguri. Se droga împreunǎ cu alţi doi colegi de liceu, nu mai frecventa orele de curs, de
aceea ajunsese în pragul exmatriculǎrii, însǎ au intervenit pǎrinţii şi într-un final a terminat
liceul. Pǎrinţii au observat un comportament bizar, însǎ au crezut cǎ e datoritǎ vârstei, de
aceea şi-au dat seama foarte târziu cǎ se droga, mai ales cǎ nu avea înţepǎturi pe corp. Când
au aflat, au discutat cu el şi au hotǎrât cǎ soluţia cea mai bunǎ pentru a putea scǎpa de acest
viciu înainte sǎ fie prea târziu este internarea într-un centru de dezintoxicare. La început,
pacientul a refuzat, dar când a vǎzut cǎ nu poate renunţa la droguri şi cǎ nu mai are bani, a
realizat cǎ este dependent şi cǎ pǎrinţii îi vor binele, astfel s-a internat. Starea sa de sǎnǎtate
este bunǎ, nu are boli cronice şi îşi doreşte sǎ fie independent, sǎ urmeze studii superioare şi
sǎ aibǎ propria afacere.
comunicativ.
transpiraţii, tremor, instabilitate, nervozitate, incapacitate de relaxare, fricǎ de ceea ce se
Pagina 70 din 94
poate întâmpla. Dupǎ ce a completat chestionarul, am discutat cu pacientul pe baza

rǎspunsurilor sale, referitoare la momentul în care s-au declanşat aceste stǎri, dacǎ sunt
persistente, cât de mult îl afecteazǎ. Astfel, el a relatat cǎ simptomele sunt prezente de
aproximativ jumǎtate de an, cǎ se manifestau imediat ce efectul heroinei dispǎrea. Pe
rugat sǎ enumere stǎrile sale de anxietate, apoi sǎ le scoreze pe o scalǎ de la 0 la 10, unde 0
de anxietate prezente la acest subiect au fost: teama de recidivǎ (a scorat-o cu 7), teama cǎ
pǎrinţii îşi vor schimba comportamentul faţǎ de el (a scorat-o cu 8), teama cǎ nu va mai avea
prieteni (a scorat-o cu 7).
intervalul de timp dintre şedinţe şi pacientului i s-a explicat cǎ va avea şi teme pentru acasǎ
care vor consta în completarea unui tabel ce îi va fi explicat în şedinţa urmǎtoare şi pe care va
trebui sǎ şi-l însuşeascǎ. Aceastǎ autoevaluare a fost reţinutǎ pânǎ la sfârşitul terapiei.
anterioarǎ. I-am explicat în ce constǎ modelul ABC (tehnica pe care o utilizez în aceastǎ
terapie) şi pentru a-l face sǎ-l înţeleagǎ m-am folosit de exemplificare. Am hotǎrât împreunǎ
ca prima temere despre care vom discuta sǎ fie teama cǎ pǎrinţii îşi vor schimba
comportamentul faţǎ de el. La A am notat comportamentul pǎrinţilor vis-a-vis de pacient, la
C anxietatea pe care o resimte când se gândeşte la acest lucru, fricǎ, panicǎ, descurajare,
agitaţie, tensiune. Am discutat despre gândurile negative automate datoritǎ cǎrora se menţin
aceste simptome, dupǎ care le-am notat în coloana B: „Nu vor mai avea niciodatǎ încredere în
mine”, „Nu mǎ mai iubesc”, „N-o sǎ mǎ mai considere bǎiatul lor”, „Mǎ vor trata ca pe un
strǎin”, „O sǎ le fie ruşine cǎ au un asemenea fiu”. I-am explicat cǎ la baza acestor gânduri
stau nişte distorsiuni cognitive pe care le-am identificat împreunǎ: desprinderea de concluzii
pripite, catastrofizarea, prezicerea viitorului, centrarea asupra negativului şi excluderea
pozitivului. Dupǎ discutarea detaliatǎ a fiecǎrui gând negativ, l-am rugat sǎ gǎseascǎ alte
gânduri, mai realiste. Astfel, am notat: „Poate le voi recǎpǎta încrederea”, „Mǎ viziteazǎ
zilnic, deci poate cǎ mǎ iubesc un pic”, „Dacǎ o sǎ fiu un om normal, este posibil sǎ nu mǎ
renege”, „Cât am fost consumator, nu m-au tratat ca pe un strǎin, deci existǎ posibilitatea ca
nici de acum încolo sǎ nu mǎ trateze aşa”. L-am rugat ca pânǎ la urmǎtoarea şedinţǎ sǎ se mai
gândeascǎ asupra acestor afirmaţii şi sǎ aducǎ cât mai multe argumente în favoarea lor.
A cincea şedinţǎ. Am reluat discuţia despre convingerile alternative şi pacientul mi-a
relatat cǎ nu a gǎsit prea multe argumente în favoarea acestora, de aceea am fǎcut acest lucru
Pagina 71 din 94
împreunǎ. L-am sfǎtuit sǎ vorbeascǎ şi cu pǎrinţii lui despre aceastǎ temere, deoarece din
relatǎrile lui despre relaţia parentalǎ reiese cǎ gândurile sale negative nu sunt fondate.
Pacientul mi-a spus cǎ va încerca sǎ discute cu pǎrinţii deoarece îşi doreşte sǎ se apropie mai
mult de ei pentru cǎ sunt persoanele cele mai importante din viaţa sa şi îi iubeşte foarte mult.
A şasea şedinţǎ. Pacientul mi-a povestit discuţia pe care a avut-o cu pǎrinţii spunându-
mi cǎ gândurile sale erau nefondate într-adevǎr, cǎ pǎrinţii sǎi nu numai cǎ îl iubesc, dar i-au
şi demonstrat acest lucru. L-am rugat sǎ îmi scoreze gândurile negative pe care le-am
identificat şi apoi pe cele realiste, cele din urmǎ având note considerabil mai mari. Am
hotǎrât împreunǎ sǎ abordǎm tot în termenii modelului ABC şi teama de recidivǎ. Astfel, la A
am notat reluarea consumului de heroinǎ, la C, anxietatea resimţitǎ prin palpitaţii, coşmaruri,
tensiune psihicǎ şi fizicǎ, agitaţie, comportament de evitare cu privire la externare. Am
identificat apoi gândurile negative: „Îmi plǎcea sǎ mǎ droghez, nu o sǎ pot sǎ spun nu dacǎ mi
se oferǎ”, „Mulţi au încercat sǎ se lase şi nu au reuşit, deci nici eu nu voi reuşi”, „Mulţi
oameni nu se pot lǎsa de fumat, da’ eu, de droguri?”, „Confruntarea cu un obstacol mǎ va
duce cu mintea la heroinǎ”. Am identificat distorsiunile cognitive care stau la baza acestor
gânduri (prezicerea viitorului, suprageneralizarea, minimalizarea voinţei). Deoarece am
insistat mult pe gândurile alternative în şedinţele precedente, i-am dat ca temǎ sǎ gǎseascǎ
convingeri mai realiste pentru cele negative pe care le-a identificat în legǎturǎ cu teama de
recidivǎ.
A şaptea şedinţǎ. Am discutat despre gândurile alternative realiste gǎsite de el: „Îmi
plǎcea sǎ mǎ droghez, dar am suferit din cauza asta, deci o sǎ mǎ gândesc de douǎ ori înainte
de a da un rǎspuns cuiva care îmi oferǎ”, „Sunt oameni care au încercat sǎ se lase şi au reuşit,
doar cǎ sunt puţini”, „Sunt şanse sǎ mǎ las, chiar dacǎ mici”, „Heroina nu e singura soluţie la
orice problemǎ pe care aş avea-o”. De asemenea, a adus argumente pentru susţinerea acestor
afirmaţii, dar şi contraargumente, de aceea a fost necesarǎ o analizǎ a costurilor şi a
beneficiilor. Astfel, l-am rugat pe pacient sǎ împartǎ o foaie în douǎ, în prima parte sǎ treacǎ
beneficiile consumului de heoinǎ, iar în a doua dezavantajele acestuia. Astfel, ca şi beneficii,
subiectul a notat: plǎcere, putere, siguranţǎ de sine, dezinhibiţie, iar la costuri: distrugerea
sǎnǎtǎţii, lipsa banilor, datorii, certuri cu familia, boli cronice (hepatitǎ, sida), supradoza,
moartea, marginalizare. În urma acestui exerciţiu pacientul a realizat cǎ dezavantajele
consumului de heroinǎ sunt mai numeroase decât avantajele. Apoi am discutat despre
avantajele identificate de el şi împreunǎ am gǎsit alte modalitǎţi, mai puţin disfuncţionale de
a obţine aceste avantaje dorite. Ca temǎ i-am dat sǎ citeascǎ un material din care sǎ se
informeze mai mult despre consecinţele nefaste pe care le are consumul de droguri.
Pagina 72 din 94
A opta şedinţǎ. La începutul şedinţei ne-am centrat pe detalierea dezavantajelor pe

care le are consumul de droguri. Pacientul mi-a relatat cǎ ştia de majoritatea consecinţelor pe
care le are consumul de heroinǎ, însǎ nu ştia cǎ drogurile afecteazǎ şi sistemul psihic. Am
discutat apoi despre teama cǎ va mai avea prieteni, însǎ nu am notat nimic deoarece am vrut
sǎ verific dacǎ poate face acest lucru singur. Astfel i-am dat ca temǎ sǎ treacǎ aceastǎ temere
în termenii modelului ABC.
A noua şedinţǎ. Am discutat pe marginea tabelului realizat de subiect şi am constatat
cǎ pacientul a înţeles paşii pe care trebuie sǎ-i facǎ pentru a-şi restructura modul de gândire,
importanţa acestui tip de gândire, precumşi utilitatea acesteia în problemele cu care se
confruntǎ.
evaluare şi l-am rugat sǎ le scoreze din nou. Asfel teama teama de recidivǎ a scorat-o cu 4,
teama cǎ pǎrinţii îşi vor schimba comportamentul faţǎ de el a scorat-o cu 2, teama cǎ nu va
mai avea prieteni a scorat-o cu 2.
Apoi i-am dat sǎ completeze BAI la care a obţinut scorul 16, ceea ce denotǎ o
ameliorare a stǎrilor de anxietate.
Pacientul 6
Pacientul 6 este de sex feminin, are 23 de ani, a terminat 11 clase şi lucreazǎ la o
croitorie unde este apreciatǎ de şefa ei (ştie de problema pacientei şi o sprijinǎ) pentru
dǎruirea şi profesionalismul de care dǎ dovadǎ. Locuieşte împreunǎ cu pǎrinţii şi sora ei şi se
aflǎ în relaţii bune cu aceştia, primind vizite zilnice. A început să consume heroinǎ în urmă cu
trei ani. La început îşi administra 1-2 bile pe zi prin inhalare (la folie şi la ţigarǎ), ulterior prin
injectare ajungând să consume şase bile pe zi. A început sǎ consume din curiozitate, datoritǎ
surorii şi iubitului acesteia, care se drogau de şase ani acasǎ. Sora ei a început tratamentul de
dezintoxicare singurǎ, acasǎ, cu blegomazin şi diazepam, dar nu a putut să renunţe la consum.
Deoarece banii din salariu nu îi mai ajungeau pentru a-şi procura doza necesară a început să
fure din magazine. A hotǎrât sǎ se interneze deoarece nu mai dădea randament la locul de
muncă şi nu dorea să-şi dezamăgească şefa. Aceasta a afla de problema pacientei, dar nu a
concediat-o, ba dimpotrivă a discutat cu ea şi a reuşit să o convingă să se interneze,
Pagina 73 din 94
asigurând-o că o va primi înapoi după externare. Nu mai vrea sǎ aibǎ de-a face cu drogurile,
îşi doreşte sǎ-şi termine liceul şi sǎ se întoarcǎ la lucru. Starea de sǎnǎtate este bună, nu a fost
diagnosticată cu boli cronice.
Interviul preliminar a avut loc pe parcursul a douǎ şedinţe, pacienta a fost deschisă şi
comunicativă.
transpiraţii, tremor, instabilitate, incapacitate de relaxare, fricǎ de ceea ce se poate întâmpla.
Dupǎ ce a completat chestionarul, am discutat cu pacientua pe baza rǎspunsurilor sale,
referitoare la momentul în care s-au declanşat aceste stǎri, dacǎ sunt persistente, cât de mult o
afecteazǎ. Astfel, ea a relatat cǎ simptomele sunt prezente de aproximativ un an, cǎ se
manifestau imediat ce efectul heroinei dispǎrea. Pe perioada sevrajului aceste simptome au
avut o intensitate mare. În urma discuţiilor, am rugat-o sǎ se gândească de ce anume îi este ei
frică, care sunt temerile ei cele mai mari şi apoi să enumere aceste stǎri de anxietate. După ce
le-a notat pe o foaie am rugat-o sǎ le scoreze pe o scalǎ de la 0 la 10, unde 0 reprezintǎ gradul
de intensitate cel mai mic, iar 10, gradul de intensitate cel mai mare. Stǎrile de anxietate
prezente la acestă pacientă au fost: teama de recidivǎ (a scorat-o cu 9), teama de boli (a
scorat-o cu 8), teama că prietenele de la seviciu o vor respinge (a scorat-o cu 6).
care vor consta în completarea unui tabel pe care i-l voi explica în şedinţa urmǎtoare şi pe
care va trebui sǎ şi-l însuşeascǎ. Aceastǎ autoevaluare a fost reţinutǎ pânǎ la sfârşitul terapiei.
A patra şedinţǎ şi a cincea şedinţă. Am reluat discuţia despre temerile pe care le-a
prezentat în şedinţa anterioarǎ. I-am explicat în ce constǎ modelul ABC (tehnica pe care o
utilizez în aceastǎ terapie) şi pentru a o face sǎ-l înţeleagǎ m-am folosit de exemplificare. Am
hotǎrât împreunǎ ca prima temere despre care vom discuta sǎ fie teama de recidivă. Am
întrebat-o de când a început să-i fie teamă că se va reapuca de droguri, ce simte când se
gândeşte la acest lucru, dacă ştie care sunt efectele negative ale consumului de droguri. După
ce am vorbit despre aceste lucruri i-am explicat că la A vom trece recidiva, la C stările pe
care mi le-a menţionat şi anume: insomnie, coşmaruri, groază, frică, transpiraţii, palpitaţii,
agitaţie, descurajare, iritabilitate. Apoi i-am spus că la B vom nota gândurile negative pe care
le vom identifica împreună. Asfel după o discuţie amăunţită, am notat: „sora mea se va
injecta în faţa mea şi nu voi rezista”, „aproape toţi care au încercat să se lase nu au putut, deci
Pagina 74 din 94
nici eu nu voi putea”, „sunt o ratată pentru că nu o să pot spune nu”. I-am explicat că o astfel
de gândire este negativă şi ireală pentru că nu are de unde să ştie ce se va întâmpla în viitor,
dacă sora ei o să cosume de faţă cu ea şi că există şi persoane care au reuşit să renunţe, că nu
poate să spună că toţi care au încercat au eşuat. Am rugat-o să-mi aducă argumente în
favoarea celor afirmate de ea. După aceste discuţii am identificat distorsiunile cognitive, şi
anume: suprageneralizarea, filtrarea mentală cu concentrare asupra negativului, desprinderea
de concluzii pripite-ghicirea viitorului, etichetarea.
A şasea şi a şaptea şedinţă. Am reluat discuţia despre gândurile negative şi despre
distorsiunile cognitive pe care le-am identificat. Apoi le-am înlocuit cu următoarele gânduri
mai realiste: „poate sora mea nu se va injecta în faţa mea ”, „nu am de unde să ştiu dacă voi
rezista”, „s-ar putea să existe oameni care au reuşit să renunţe la consum”, „dacă acum rezist
fără droguri, poate voi rezista şi mai încolo”, „pot spune nu”, „mulţi oameni nu pot refuza
anumite lucruri, dar nu sunt rataţi”. Am mai realizat apoi un tabel: cu gândurile negative şi
am rugat-o să aprecieze pe o scală de la 0 la 100 cât de mult crede în ele, distorsiunile
cognitive identificate anterior şi cu gândurile mai realiste pe care de asemenea am rugat-o să
le aprecieze pe o scală de la 0 la 100 în funcţie de cât de mult crede în ele. Am observat că
scorurile gândurilor alternative erau mai mari decât cele ale gândurilor negative.
A opta şedinţă. Am hotărât împreună cu pacienta să vorbim despre altă teamă ce îi
creează disconfort şi anume despre teama de boli pe care o vom trece în tabelul aferent
modelului ABC. Am discutat cu pacienta şi mi-a sps că îi este frică să nu facă şi ea hepatita
C, sau SIDA pentru că a auzit la mulţi drogaţi că au făcut. Am trecut la A boli cronice, iar la
C anxietate resimţită prin coşmaruri, nervozitate, iritabilitate, evitare. Am identificat
gândurile negative : „mulţi drogaţi sunt bolnavi, deci şi eu mă voi îmbolnăvi”, „poate m-am
îmbolnăvit deja, nici nu ştiu”. Am rugat-o să-mi aducă dovezi sau argumente în favoarea
acestor gânduri şi pentru că nu a putut am discutat despre examenele medicale care i s-au
făcut la internare şi în urma cărora reiese că nu suferă de nici o boală. Am idenificat
distorsiunile cognitive - suprageneralizarea, desprinderea de concluzii pripite, ghicirea
viitorului. Am trecut la înlocuirea acestor gânduri negative cu altele mai realiste, astfel am
notat: „nu am fost diagnosticată cu nici o boală cronică”, „poate nu mă voi îmbolnăvi”,
„fiindcă în ultima lună nu am mai consumat droguri, nu am avut de unde să iau o boală”. Am
rugat-o ca până la următoarea întâlnire să facă şi ea un tabel la fel cum am făcut împreună în
toate şedinţele şi să treacă în termenii modelului ABC teama ei că prietenele de la servicu o
vor respinge.
Pagina 75 din 94
A noua şedinţă. Am verificat tema şi am discutat despre tot ceea ce notase pacienta în
tabel. După cele expuse am observat că aceasta şi-a însuşit modelul ABC, că a început să
gândească mai realist vizavi de temerile ei. Era entuziasmată căci o vizitase şefa ei. I-am dat
să citească câteva broşuri despre efectele negative pe care le are consumul de droguri, aceasta
pentru a se informa mai bine privitor la bolile cronice cauzate de droguri.
A zecea şedinţă. Mi-a spus că se simte norocoasă că nu are nici o boală pentru că a
folosit şi ea de câteva ori seringa surori ei.
I-am dat lista cu temerile pe care le-a prezentat în interviul de evaluare şi am rugat-o
sǎ le scoreze din nou. Astfel teama de recidivǎ a scorat-o cu 5, teama de boli a scorat-o cu 2,
iar teama că prietenele de la serviciu o vor respinge a scorat-o cu 2. Apoi i-am dat sǎ
completeze BAI-ul la care a obţinut scorul 16, ceea ce denotǎ o ameliorare a stǎrilor de
anxietate.
Pacientul 7
Pacientul 7 este de sex feminin, are 18 ani, absolventǎ a 8 clase şi-a abandonat studiile
în primul an de liceu deoarece a fugit de acasǎ la iubitul ei care era consumator, astfel având
primul contact direct cu drogurile. Înainte de a pleca de acasǎ locuia împreunǎ cu mama ei,
(tatǎl fiind decedat de cinci ani) pe care o acuza cǎ nu îi oferǎ destulǎ libertate. A început sǎ
consume din cauza iubitului, la insistenţele acestuia. La început consuma o bilǎ pe zi,
injectabil, dar apoi, pentru a obţine aceleaşi stǎri, senzaţii de euforie a crescut doza ajungând
sǎ consume patru bile pe zi, injectabil. Pentru a-şi procura banii necesari dozei zilnice fura
din magazine, atât ea cât şi prietenul ei. Nu a avut probleme cu poliţia. Mama ei a încercat sǎ
o convingǎ sǎ se întoarcǎ acasǎ, dar nu a reuşit; totuşi au pǎstrat legǎtura (mai trecea pe acasǎ
de douǎ ori pe sǎptǎmânǎ). De aproximativ un an, relaţia cu prietenul ei s-a deteriorat,
certându-se chiar şi de la heroinǎ. Pacienta s-a hotǎrât sǎ se întoarcǎ acasǎ la mama ei şi sǎ
renunţe la consum. Observând cǎ nu poate face acest lucru singurǎ, s-a internat. Mama ei o
sprijinǎ şi o viziteazǎ zilnic. Îşi doreşte sǎ renunţe la droguri pentru a avea o viaţǎ normalǎ,
pentru a-şi termina liceul, pentru a fi alǎturi de mama ei. Starea de sǎnǎtate este bunǎ, nu este
diagnosticatǎ cu boli cronice.
comunicativă.
Pagina 76 din 94

transpiraţii, tremor, instabilitate, incapacitate de relaxare, fricǎ de ceea ce se poate întâmpla,
frica de moarte. Dupǎ ce a completat chestionarul, am discutat cu pacienta pe baza
rǎspunsurilor sale, referitoare la momentul în care s-au declanşat aceste stǎri, dacǎ sunt
persistente, cât de mult o afecteazǎ. Astfel, ea a relatat cǎ simptomele sunt prezente de
aproximativ şase luni, cǎ se manifestau atunci când nu avea heroinǎ şi nici bani pentru a o
cumpǎra. Pe perioada sevrajului aceste simptome au avut o intensitate mare. În urma
discuţiilor, am rugat-o sǎ se gândească de ce anume îi este ei frică, care sunt temerile ei cele
mai mari şi apoi să enumere aceste stǎri de anxietate. După ce le-a notat pe o foaie am rugat-o
sǎ le scoreze pe o scalǎ de la 0 la 10, unde 0 reprezintǎ gradul de intensitate cel mai mic, iar
10, gradul de intensitate cel mai mare. Stǎrile de anxietate prezente la acestă pacientă au fost:
teama de recidivǎ (a scorat-o cu 9), teama de moarte (a scorat-o cu 6), teama cǎ va fi
marginalizatǎ (a scorat-o 8).
A patra şi a cincea şedinţă. Am reluat discuţia despre temerile pe care le-a prezentat în
şedinţa anterioarǎ. I-am explicat în ce constǎ modelul ABC (tehnica pe care o utilizez în
aceastǎ terapie) şi pentru a o face sǎ-l înţeleagǎ m-am folosit de exemplificare. Am hotǎrât
împreunǎ ca prima temere despre care vom discuta sǎ fie teama de recidivă. Dupǎ o amplǎ
conversaţie care a constat în descrierea: momentului declanşator al acestei temeri, a stǎrilor
pe care le are când se gândeşte la revenirea la consum, a gândurilor care o conduc la aceastǎ
temere, am notat la A recidiva, la C anxietatea resimţitǎ prin incapacitatea de relaxare,
nervozitate, agitaţie, dureri de cap, somn intermitent iar în coloana B gândurile negative
automate: „nu ştiu sǎ fac altceva decât sǎ mǎ droghez”, „pânǎ acum mintea mi-a stat numai la
heroinǎ şi sigur nu o sǎ pot sǎ mi-o scot din cap”, „heroina mi-a ţinut loc de toate: şi de
mamǎ, şi de tatǎ, şi de foame, şi de sete, de toate”, „nu cred cǎ pot sǎ mǎ las”, „îţi trebuie
multǎ voinţǎ pentru asta, iar eu nu am deloc”. Am analizat împreunǎ fiecare gând în parte, i-
am spus cǎ acestea sunt gânduri nerealiste şi cǎ la baza acestora stau nişte distorsiuni
cognitive pe care i le-am explicat: minimalizarea calitǎţilor, desprinderea de concluzii pripite-
ghicirea viitorului, supraestimarea efectelor pozitive ale heroinei şi neluarea în considerare a
Pagina 77 din 94
consecinţelor negative. Am discutat despre avantajele şi dezavantajele consumului de

droguri, am rugat-o sǎ-mi spunǎ ce dovezi are cǎ aşa vor sta lucrurile dupǎ externare şi pentru
cǎ nu a adus argumente suficiente i-am cerut sǎ gǎseascǎ gânduri alternative mai realiste.
Astfel am notat: „mai sunt şi alte lucruri pe care ştiu sǎ le fac (sǎ spǎl, sǎ gǎtesc, sǎ cânt, sǎ
fac curat)”, „poate voi avea o ocupaţie şi nu mǎ voi gândi chiar tot timpul la heroinǎ”,
„heroina are pǎrţi bune, dar are mult mai multe pǎrţi rele”, „cred cǎ am şi eu puţinǎ voinţǎ
pentru cǎ am venit la dezintoxicare”, „existǎ posibilitatea sǎ nu mai consum”. I-am dat sǎ
citeascǎ câteva broşuri care conţin informaţii referitoare la consecinţele consumului de
droguri.
A şasea şi a şaptea şedinţǎ. Am discutat despre ceea ce a citit acasǎ, dupǎ care am
cǎzut de comun acord sǎ vorbim despre altǎ teamǎ de a ei şi anume despre teama cǎ va fi
marginalizatǎ. Mi-a spus cǎ ea se simte foarte rǎu când se gândeşte cǎ nu are prieteni decât
drogaţi, cǎ a rupt legǎtura cu toate fetele cu care ieşea înainte sǎ consume, cǎ acestea nu o vor
mai bǎga în seamǎ pentru cǎ este o drogatǎ, cǎ dacǎ va merge la şcoalǎ toţi o vor ocoli pentru
cǎ este ce este. Am rugat-o sǎ trecem tot ce am discutat în tabelul aferent modelului ABC, la
fel cum am procedat şi în şedinţele anterioare. Astfel, am notat la A marginalizarea, la C
anxietatea resimţitǎ prin nelinişte, instabilitate, descurajare, fricǎ, iar la B urmǎtoarele
gânduri negative: „nimeni nu o sǎ mǎ mai bage în seamǎ”, „toţi mǎ vor ocoli”, „nu o sǎ mai
am nici o prietenǎ”, „nimeni nu o sǎ mai aibǎ încredere în mine”. Am identificat apoi
distorsiunile cognitive care stau la baza acestor gânduri: suprageneralizarea, catastrofizarea,
desprinderea de concluzii pripite-ghicirea viitorului. Dupǎ aceea am înlocuit aceste
convingeri negative cu gânduri mai realiste: „poate or sǎ fie câteva persoane din lumea asta
care vor vorbi cu mine”, „nu sunt doar o drogatǎ, am şi calitǎti şi defecte ca orice om, deci s-
ar pute sǎ am şi eu prieteni”, „cu timpul poate voi câştiga încrederea cuiva”. Deoarce pentru
toxicomani suportul celor din jur este esenţial pentru recuperarea şi reintegrarea lor socialǎ,
am pus mult mai mare accent pe rezolvarea acestei probleme.
A opta şedinţǎ. În aceastǎ şedinţǎ am discutat despre teama de moarte în termenii
modelului ABC şi pentru a verifica dacǎ pacienta şi-a însuşit aceastǎ tehnicǎ terapeuticǎ i-am
dat ca temǎ sǎ completeze tabelul pe baza conversaţiei avute în timpul şedinţei.
A noua şedinţǎ. Am analizat tabelul completat de pacientǎ, apoi am discutat pe
marginea acestuia şi am observat cǎ şi-a însuşit aceastǎ tehnicǎ terapeuticǎ, cǎ reuşeşte sǎ
verifice validitatea şi veridicitatea gândurilor negative prin întrebǎri specifice, cǎ poate sǎ
identifice distorsiunile cognitive şi de asemenea cǎ poate sǎ înlocuiascǎ gândurile nerealiste
cu altele mai realiste.
Pagina 78 din 94
evaluare şi am rugat-o sǎ le scoreze din nou. Asfel teama de recidivǎ a scorat-o cu 5, teama
de moarte scorat-o cu 3, iar teama cǎ va fi marginalizatǎ a scorat-o cu 4. Apoi i-am dat sǎ
completeze BAI-ul la care a obţinut scorul 18, ceea ce denotǎ o ameliorare a stǎrilor de
anxietate.
Pacientul 8
Pacientul 8 este bǎrbat, are 22 de ani, absolvent de liceu şi nu a lucrat niciodatǎ.
Locuieşte împreunǎ cu pǎrinţii care sunt oameni de afaceri. A început sǎ consume heroinǎ de
curiozitate în urmǎ cu trei ani, administrându-şi la început o bilǎ pe zi, injectabil, iar mai apoi
câte patru bile pe zi, injectabil. Se droga împreunǎ cu un bun prieten, acasǎ la el sau în
cluburi, este o persoanǎ sociabilǎ. Relaţia cu pǎrinţii este bunǎ, dar datoritǎ ocupaţiei aceştia
nu au foarte mult timp liber, nu stau prea mult timp acasǎ şi de aceea au aflat târziu de
problema fiului lor (i-au gǎsit în camerǎ droguri). Au discutat despre acest lucru şi au încercat
sǎ gǎseascǎ împreunǎ un mod de a rezolva aceastǎ problemǎ: mama lui a renunţat sǎ se mai
implice în afacere pentru o perioadǎ pentru a-i fi alǎturi. La început pacientul refuza sǎ creadǎ
cǎ e dependent, dar când a încercat sǎ-i demonstreze acest lucru mamei sale, a realizat cǎ nu
poate rezista fǎrǎ heroinǎ, s-a speriat şi a cerut sprijinul pǎrinţilor. Aceştia au angajat o
asistentǎ la domiciliu, dar subiectul nu a putut face faţǎ sevrajului şi de aceea au hotǎrât de
comun acord cǎ cea mai bunǎ soluţie este internarea într-o clinicǎ de dezintoxicare. Datoritǎ
situaţiei materiale bune nu a furat niciodatǎ. Starea de sǎnǎtate este bunǎ. Vrea sǎ renunţe la
droguri şi sǎ urmeze studii superioare, având suportul pǎrinţilor care îl viziteazǎ zilnic.
comunicativ.
fricǎ, amorţealǎ. Dupǎ ce a completat chestionarul, am discutat cu el pe baza rǎspunsurilor
Pagina 79 din 94
mult îl afecteazǎ. Astfel, a relatat cǎ simptomele sunt prezente de aproximativ douǎ luni, cǎ se
manifestǎ de când au aflat pǎrinţii şi de când a conştientizat cǎ este dependent. Pe perioada
sevrajului aceste simptome au avut o intensitate mare. În urma discuţiilor, l-am rugat sǎ se
gândească de ce anume îi este frică, care sunt temerile lui cele mai mari şi apoi să enumere
aceste stǎri de anxietate. După ce le-a notat pe o foaie l-am rugat sǎ le scoreze pe o scalǎ de la
0 la 10, unde 0 reprezintǎ gradul de intensitate cel mai mic, iar 10, gradul de intensitate cel
mai mare. Stǎrile de anxietate prezente la acest pacient au fost: teama de recidivǎ (a scorat-o
cu 8), teama cǎ-şi va pierde cel mai bun prieten (a scorat-o cu 9), teama cǎ nu va mai fi o
companie plǎcutǎ pentru ceilalţi (a scorat-o 8).
intervalul de timp dintre şedinţe şi i-am explicat pacientului cǎ va avea şi teme pentru acasǎ
A patra şi a cincea şedinţǎ. Am hotǎrât împreunǎ ca prima temere pe care o vom
aborda sǎ fie teama cǎ îşi va pierde cel mai bun prieten. Astfel pacientul mi-a relatat cǎ atunci
când pǎrinţii sǎi au aflat cǎ este consumator, el a fost nevoit sǎ le spunǎ cǎ se droga cu cel
mai bun prieten al sǎu, iar când a realizat cǎ este dependent şi cǎ se confruntǎ cu o problemǎ
majorǎ, a hotǎrât sǎ îi înştiinţeze pe pǎrinţii prietenului sǎu. A fǎcut acest lucru înainte sǎ se
interneze pentru cǎ îi doreşte binele prietenului sǎu care nu realizase cât de gravǎ este
„distracţia lor”. De atunci nu au mai luat legǎtura În timpul discuţiei am observat cǎ aceastǎ
temere îi creeazǎ pacientului un disconfort major, cǎ este menţinutǎ de gânduri negative şi
nerealiste. De aceea am trecut problema în termenii modelului ABC. Am notat la A pierderea
celui mai bun prieten, la C anxietatea resimţitǎ prin insomnii, tremor, incapacitatea de
relaxare, palpitaţii, nervozitate, iar la B urmǎtoarele gânduri negative: „nu o sǎ mai vrea sǎ
vorbeascǎ niciodatǎ cu mine”, „sigur a înţeles greşit ceea ce am fǎcut”, „mǎ crede duşmanul
lui”. Prin întrebǎri specifice l-am fǎcut sǎ înţeleagǎ cǎ aceste gânduri sunt nerealiste
(deoarece nu are de unde sǎ ştie cǎ aşa stau lucrurile pentru cǎ nu a discutat cu prietenul sǎu
despre acestea), cǎ la baza lor stau nişte distorsiuni cognitive (desprinderea de concluzii
pripite-ghicirea viitorului, suprageneralizarea, catastrofizarea, centrarea asupra negativului).
Apoi am înlocuit aceste gânduri negative cu altele mai realiste: „poate va vorbi vreodatǎ cu
mine”, „şansele ca el sǎ fi înţeles cǎ i-am vrut binele sunt mici”, „poate va realiza vreodatǎ cǎ
i-am vrut binele”, „existǎ posibilitatea sǎ mǎ considere duşmanul lui”. L-am rugat ca pânǎ la
urmǎtoarea întâlnire sǎ scoreze aceste gânduri mai realiste pe o scalǎ de la 0 la 100 în funcţie
de cât de mult crede în ele.
Pagina 80 din 94
A şasea şi a şaptea şedinţǎ. Deoarece scorase gândurile alternative cu note mari, am

abordat o altǎ teamǎ de-a sa şi anume teama cǎ nu va mai fi o companie plǎcutǎ pentru
ceilalţi. Am trecut şi aceastǎ problemǎ în termenii modelului ABC, notând la A prezenţa lui
în societate, la C stǎrile emoţionale şi comportamentele determinate de acest gând (fricǎ,
coşmaruri, agitaţie), la B „voi fi supǎrat tot timpul”, „nimeni nu mǎ va mai bǎga în seamǎ”,
„toţi vor spune cǎ eram mai plǎcut când mǎ drogam”, „nimeni nu o sǎ mǎ mai placǎ”. Am
identificat împreunǎ distorsiunile cognitive (desprinderea de concluzii pripite-ghicirea
viitorului, suprageneralizarea, desconsiderarea pozitivului) şi apoi am înlocuit gândurile
negative cu altele mai realiste („sunt lucruri care mǎ pot bucura şi de acum înainte”, „nu mǎ
va bǎga toatǎ lumea în seamǎ”, „unii vor spune cǎ eram mai plǎcut când mǎ drogam”, „nu am
cum sǎ mǎ fac plǎcut de toatǎ lumea”). Am observat cǎ pentru pacient consumul de droguri
reprezintǎ o modalitate de a se integra în societate mult mai uşor şi mai bine, un factor ce îl
ajutǎ sǎ scape de anumite inhibiţii şi sǎ adopte un anumit comportament care dupǎ pǎrerea lui
este mai bine vǎzut de societate. De aceea am discutat despre calitǎţile lui, despre
comportamentul şi relaţiile interpersonale pe care îl avea înainte sǎ fie toxicoman. L-am rugat
sǎ se gândeascǎ la calitǎţile pe care el le apreciazǎ la ceilalţi oameni.
A opta şedinţǎ. Am discutat despre calitǎţile pe care pacientul le apreciazǎ la ceilalţi
oameni şi apoi l-am rugat sǎ-mi spunǎ dacǎ aceste calitǎţi le regǎseşte şi la el. Deoarece a
conştientizat cǎ şi el deţine multe din aceste calitǎţi, a ajuns la concluzia cǎ nu drogurile sunt
cele care îl pot integra în societate, ci tocmai atributele pe care le-a menţionat. Am abordat
urmǎtoarea temere şi anume teama de recidivǎ tot în termenii modelului ABC, însǎ nu am
notat nimic deoarece aceasta a constituit tema sa.
A noua şedinţǎ. Am reluat discuţia despre teama de recidivǎ pe baza tabelului realizat
de pacient şi în urma acesteia am observat cǎ şi-a însuşit acest mod de gândire, cǎ a reuşit sǎ
identifice gândurile negative, distorsiunile cognitive şi apoi sǎ le înlocuiascǎ cu gânduri mai
realiste.
evaluare şi l-am rugat sǎ le scoreze din nou. Asfel teama de recidivǎ a scorat-o cu 5, teama
cǎ-şi va pierde cel mai bun prieten a scorat-o cu 5, teama cǎ nu va mai fi o companie plǎcutǎ
pentru ceilalţi a scorat-o 3. Apoi i-am dat sǎ completeze BAI-ul la care a obţinut scorul 16,
ceea ce denotǎ o ameliorare a stǎrilor de anxietate.
Pacientul 9
Pagina 81 din 94
Pacientul 9 este femeie, are 25 de ani, este absolventǎ a Facultǎţii de Litere, nu a
lucrat niciodatǎ. Locuieşte împreunǎ cu mama ei care o sprijinǎ în aceastǎ problemǎ. A
început sǎ consume heroinǎ în urmǎ cu doi ani, din curiozitate, împreunǎ cu doi foşti colegi
de facultate. Îşi adiministrau doza necesarǎ în apartamentul acestora care este închiriat
deoarece ei sunt din provincie. La început consumau prin inhalare, doar în weekend, câte o
bilǎ, cu timpul au ajuns la trei bile pe zi injectabil. Deoarece familia ei cât şi a celorlaţi doi
colegi au o situaţie materialǎ bunǎ, nu au fost nevoiţi sǎ lucreze sau sǎ comitǎ infracţiuni
pentru a avea banii necesari procurǎrii drogurilor. Pacienta a început sǎ cearǎ tot mai mulţi
bani de la mama ei, sǎ lipseascǎ foarte des de acasǎ, nu se mai întorcea cu zilele, sǎ-şi mintǎ
mama care a bǎnuit cǎ ceva este în neregulǎ. Au avut o ceartǎ aprinsǎ, mama ei a vrut sǎ o
pedepseascǎ (nu o mai lǎsa sǎ iasǎ din casǎ) şi atunci pacienta i-a mǎrturisit cǎ se drogheazǎ.
Dupǎ aproximativ o lunǎ, timp în care au avut mai multe discuţii, pacienta a încercat sǎ
renunţe la consum şi a realizat cǎ este dependentǎ, au ajuns la concluzia cǎ cea mai bunǎ
soluţie este sǎ urmeze o curǎ de dezintoxicare. Nu a fost diagnosticatǎ cu boli cronice, îşi
doreşte sǎ renunţe la droguri, pentru a avea o viaţǎ normalǎ, pentru a nu-şi pierde relaţia pe
care a avut-o cu mama ei, pentru a nu-şi pune viaţa în pericol.
comunicativă.
fricǎ. Dupǎ ce a completat chestionarul, am discutat cu ea pe baza rǎspunsurilor sale,
referitoare la momentul în care s-au declanşat aceste stǎri, dacǎ sunt persistente, cât de mult o
afecteazǎ. Astfel, a relatat cǎ simptomele sunt prezente de aproximativ trei luni, cǎ se
manifestǎ de când a aflat mama ei şi de când a conştientizat cǎ este dependentǎ. Pe perioada
sevrajului aceste simptome au avut o intensitate mare. În urma discuţiilor, am rugat-o sǎ se
gândească care sunt temerile ei cele mai mari şi apoi să enumere aceste stǎri de anxietate.
După ce le-a notat pe o foaie am rugat-o sǎ le scoreze pe o scalǎ de la 0 la 10, unde 0
Pagina 82 din 94
de anxietate prezente la acest pacient au fost: teama de recidivǎ (a scorat-o cu 7), teama de
singurǎtate (a scorat-o cu 8), teama cǎ mama sa nu o va mai iubi (a scorat-o 9), teama cǎ nu-şi
va gǎsi o slujbǎ (a scorat-o cu 7).
A patra şi a cincea şedinţǎ. Am discutat despre temerile pe care le-a acuzat în şedinţa
precedentǎ şi am stabilit de comun acord ca prima pe care o vom aborda în termenii
modelului ABC sǎ fie teama cǎ mama sa nu o va mai iubi. I-am explicat în ce constǎ aceastǎ
tehnicǎ terapeuticǎ, am vorbit despre aceastǎ temere, dupǎ care am notat la A iubirea mamei,
la C anxietatea resimţitǎ prin palpitaţii, nervozitate, tremor, prurit, agitaţie („Mǎ plimb de
colo-colo, nu-mi gǎsesc locul”), iar la B gândurile negative automate: „Am dezamǎgit-o şi nu
mai are cum sǎ mǎ mai iubeascǎ”, „Am minţit-o şi pentru cǎ mama nu suportǎ minciuna, n-o
sǎ mǎ mai suporte nici pe mine”, „Nu merit sǎ mǎ mai iubeascǎ”, „I-am fǎcut cel mai mare
rǎu pe care poate sǎ-l facǎ un copil pǎrintelui sǎu”. Dupǎ ce am identificat aceste gânduri, i-
am explicat cǎ la baza lor stau nişte distorsiuni cognitive şi am discutat pe marginea
convingerii „Am minţit-o şi pentru cǎ mama nu suportǎ minciuna n-o sǎ mǎ mai suporte nici
pe mine”, astfel i-am arǎtat cǎ trage concluzii fǎrǎ a avea dovezi în acest sens, catastrofizeazǎ.
Am procedat la fel şi cu celelalte gânduri şi am gǎsit urmǎtoarele distorsiuni: desprinderea de
concluzii pripite, prezicerea viitorului, centrarea asupra negativului şi excluderea pozitivului,
catastrofizarea. Am înlocuit aceste convingeri cu gânduri mai realiste: „Este adevǎrat cǎ am
dezamǎgit-o, dar poate o sǎ ma ierte şi o sǎ mǎ iubeascǎ iar”, „Am mai minţit-o şi altǎ datǎ şi
dupǎ ce a aflat adevǎrul m-a iubit în continuare”, „Este rǎu ceea ce am fǎcut, dar sunt lucruri
şi mai rele”, „Poate cǎ merit sǎ mǎ mai iubeascǎ pentru cǎ i-am adus şi bucurii”. I-am dat ca
temǎ sǎ scoreze în funcţie de cât de mult crede în ele, atât gândurile negative, cât şi pe cele
mai realiste.
A şasea şi a şaptea şedinţǎ. Am discutat despre tema avutǎ şi am observat cǎ a scorat
cu note mai mari gândurile mai realiste, acest lucru demonstrând cǎ modul ei de gândire cu
privire la aceastǎ temere a cǎpǎtat o notǎ de realism. Mi-a zis cǎ acest lucru s-a datorat şi
faptului cǎ a discutat despre aceastǎ teamǎ cu mama ei care o viziteazǎ zilnic. Am abordat
urmǎtoarea temere, şi anume cea de recidivǎ, am trecut-o în termenii modelului ABC, astfel
la A am notat recidiva, la C anxietatea resimţitǎ prin palpitaţii, senzaţia de înǎbuşealǎ,
uscǎciunea gurii, coşmaruri, fricǎ, iar la B „am auzit cǎ mulţi au încercat sǎ se lase şi nu au
Pagina 83 din 94
reuşit, deci nici eu nu o sǎ reuşesc”, „vreau sǎ mǎ vindec, dar când o sǎ mǎ externez sigur o
sǎ-mi stea gândul doar la heroinǎ ”, „nu o sǎ mai am nici o plǎcere fǎrǎ heroinǎ”.Am rugat-o
sǎ se gândeascǎ dacǎ la baza acestor gânduri se aflǎ distorsiuni cognitive şi a jdentificat:
suprageneralizarea, desprinderea de concluzii pripite, ghicirea viitorului. Am combǎtut aceste
gânduri,dupǎ care le-a înlocuit cu altele mai realiste, cum ar fi: „sunt totuşi toxicomani care
au renunţat la heroinǎ, poate o sǎ mǎ numǎr şi eu printre ei”, „existǎ posibilitatea sǎ mǎ
gândesc şi la alte lucruri în afarǎ de heroinǎ”, „poate voi gǎsi şi alte activitǎţi care sǎ mǎ
satisfacǎ”. Am discutat despre avantajele şi dezavantajele consumului de droguri, pacienta a
constatat cǎ efectele negative au o pondere mai mare şi cǎ avantajele obţinute în urma
consumului sunt pe termen scurt.
A opta şedinţǎ. Am discutat despre relaţiile sale interpersonale, mi-a spus cǎ are
câţiva prieteni cu care nu s-a mai întâlnit de ceva timp pentru cǎ ea era preocupatǎ de
procurarea şi administrarea drogurilor şi nici nu dorea ca aceştia sǎ o vadǎ sub influenţa
substanţelor. Am hotǎrât sǎ vorbim despre teama de singurǎtate dupǎ care sǎ completǎm
tabelul. Astfel am notat la A singurǎtatea, la C anxietatea resimţitǎ (nervozitate, agitaţie,
fricǎ,), iar la B gândurile negative: „toţi prietenii or sǎ mǎ evite”, „dacǎ umblǎ cu mine o sǎ
fie catalogaţi ca fiind şi ei drogaţi”, „nu voi mai inspira încredere”, „nimeni nu-şi doreşte o
prietenǎ toxicomanǎ”. Apoi am rugat-o sǎ identifice distorsiunile cognitive şi am notat:
suprageneralizarea, desprinderea de concluzii pripite-ghicirea viitorului, etichetarea,
amplificarea, centrarea asupra defectelor şi neluarea în considerare a calitǎţilor. Am înlocuit
apoi gândurile negative cu altele mai realiste cum ar fi: „unii or sǎ mǎ evite, dar e posibil ca
unii sǎ mǎ accepte”, „este posibil ca cineva sǎ-mi accepte trecutul”, „poate cu timpul voi
câştiga încrederea cuiva”, „am şi câteva calitǎţi şi poate vor ţine seamǎ şi de ele nu doar de
faptul cǎ sunt o toxicomanǎ”. Deoarece am observat cǎ şi-a însuşit cât de cât aceastǎ tehnicǎ
terapeuticǎ i-am dat ca temǎ sǎ trateze teama cǎ nu-şi va gǎsi o slujbǎ în termenii modelului
ABC.
A noua şedinţǎ. pacienta şi-a fǎcut tema, am discutat pe seama tabelului realizat de ea
şi astfel mi-a confirmat cǎ şi-a însuşit tehnica modelului ABC. I-am sugerat ca de acum
înainte, atunci când o vor invada gândurile negative, când va avea stǎri de anxietate sǎ se
foloseascǎ de ceea ce a învǎţat în timpul şedinţelor de psihoterapie.
evaluare şi am rugat-o sǎ le scoreze din nou. Asfel teama de recidivǎ a scorat-o cu 4, teama
de singurǎtate a scorat-o cu 4, teama cǎ mama sa nu o va mai iubi a scorat-o 2, teama cǎ nu-şi
Pagina 84 din 94
va gǎsi o slujbǎ a scorat-o cu 2. Apoi i-am dat sǎ completeze BAI-ul la care a obţinut scorul
17, ceea ce denotǎ o ameliorare a stǎrilor de anxietate.
Pacientul 10 este bǎrbat, are 25 de ani, a renunţat la Facultatea de Automaticǎ şi

Calculatoare în anul II de studiu, nu lucreazǎ. Locuieşte împreunǎ cu pǎrinţii care sunt
avocaţi. A început sǎ consume heroinǎ în urmă cu doi ani, injectabil, datoritǎ curiozitǎţii,
împreunǎ cu prietenii săi, în diverse locaţii. La început consuma o bilă pe zi, în ultima
perioadǎ ajungând să consume patru bile pe zi. Datoritǎ situaţiei materiale bune a pǎrinţilor
nu a fost nevoit sǎ fure, dar în schimb vindea lucruri din casǎ. Acesta a fost şi motivul pentru
care părinţii au început să bănuiască că este ceva în neregulă cu fiul lor. L-au urmărit şi au
aflat că este consumator de heroină, pacientul a recunoscut acest lucru, dar le-a spus că ar
vrea să se lase, dar nu poate pentru că „drogurile sunt mai puternice decât el”. Pentru a-l
ajuta, părinţii s-au informat cu privire la tratamentul necesar în astfel de situaţii, l-au
determinat pe fiul lor să-l încerce, însă deoarece nu a suportat sevrajul, a continuat să se
drogheze. Observând că problema devine din ce în ce mai serioasă, au convenit de comun
acord ca acesta să primească ajutor de specialitate, să fie internat într-o clinică de
dezintoxicare. Starea de sǎnǎtate a pacientului este bună, nu suferă de boli cronice. Îşi doreşte
sǎ renunţe la droguri pentru a-şi continua studiile, „pentru a avea un rost în viaţă”, pentru a fi
independent. Beneficiazǎ de sprijinul familiei şi al iubitei sale care nu este toxicomană.
comunicativ.
fricǎ, îngrijorare. Dupǎ ce a completat chestionarul, am discutat cu el pe baza rǎspunsurilor
mult îl afecteazǎ. Astfel, a relatat cǎ simptomele sunt prezente de câteva luni, cǎ se manifestǎ
de când iubita lui l-a ameninţat că-l va părăsi, de când a conştientizat cǎ este dependent. Pe
rugat sǎ se gândească la temerile lui cele mai mari şi apoi să enumere aceste stǎri de
anxietate. După ce le-a notat pe o foaie l-am rugat sǎ le scoreze pe o scalǎ de la 0 la 10, unde
0 reprezintǎ gradul de intensitate cel mai mic, iar 10, gradul de intensitate cel mai mare.
Pagina 85 din 94
Stǎrile de anxietate prezente la acest subiect au fost: teama de recidivǎ (a scorat-o cu 8),
teama că îl va părăsi prietena (a scorat-o cu 6), teama cǎ nu-şi va putea continua studiile (a
scorat-o 6), teama de etichetare (a scorat-o cu 9).
intervalul de timp dintre şedinţe şi i-am explicat pacientului cǎ va avea şi teme pentru acasǎ
A patra şedinţă. Am vorbit despre temerile sale şi am căzut de comun acord să
discutăm despre cea pe care a scorat-o cu nota cea mai mare, teama de etichetare. Mi-a relatat
că îi este frică să se externeze deoarece atunci când va ieşi toată lumea îl va cataloga tot un
drogat deşi el va face tot posibilul să se schimbe. Când se gândeşte la acest lucru, se simte
neputincios, este încordat, irascibil, dezamăgit, îi este teamă de ce îl aşteaptă, este agitat şi
totodată se gândeşte că nu va scăpa niciodată de această etichetă, orice ar face. După această
discuţie i-am ewxplicat că are o gândire negativă, că este nevoie de o schimbare în stilul său
de gândire şi că de aceea ne vom folosi de modelul ABC. După ce i-am explicat această
tehnică terapeutică şi m-am asigurat că a înţeles despre ce este vorba, am notat la A
etichetarea, la C anxietatea resimţită de el prin simptomele menţionate de el, comportamentul
de evitare, iar la B „Toţi vor vedea în mine doar un drogat, că de fapt asta sunt”, „Nu voi
putea niciodată să scap de eticheta asta”, „Pe lângă faptul că vor spune că sunt un drogat vor
spune că sunt şi nebun fiindcă am fost internat la psihiatrie”. I-am explicat că la baza acestor
convingeri stau nişte distorsiuni cognitive: suprageneralizarea, prezicerea viitorului,
desprinderea de concluzii pripite, amplificarea defectelor şi minimalizarea calităţilor,
catastrofizarea. Apoi am înlocuit gândurile negative cu unele mai realiste: „Majoritatea vor
vedea în mine doar un drogat, dar dacă mă las, lucrurile s-ar putea schimba”, „Nu voi scăpa
prea curând de eticheta asta”, „Unii oameni ştiu că la psihiatrie nu sunt internaţi doar
nebuni”. L-am rugat ca până la următoarea întâlnire să mai găsească şi alte gânduri mai
realiste.
A cincea şi a şasea şedinţă. Am vorbit despre gândurile alternative pe care le-a găsit şi
despre argumentele aduse în favoarea acestora. Am observat o schimbare în gândirea sa. Am
trecut la teama de recidivă, după o detaliere a acestei probleme, am trecut-o în termenii
modelului ABC astfel, la A am notat recidiva, la C am notat anxietatea resimţită prin
palpitaţii, tensiune, agitaţie, frică, somn neodihnitor, iar la B convingerile negative automate:
„Am mai încercat să mă las o dată şi n-am reuşit, deci niciodată nu voi reuşi”, „Prietenii mă
vor căuta şi sunt sigur că mă vor corupe”, „Nu voi avea puterea să mă abţin”. L-am rugat să
Pagina 86 din 94
identifice distorsiunile cognitive şi cu puţin ajutor a reuşit, astfel a identificat

suprageneralizarea, filtrarea mentală asupra negativului, desprinderea de concluzii pripite-
ghicirea viitorului. Apoi i-am spus să înlocuiască aceste convingeri cu unele mai realiste,
astfel s-a gândit că „Acum am reuşit să trec peste sevraj, deci este posibil să pot renunţa la
consum”, „Este posibil ca ei să mă caute şi să nu încerce să mă corupă”, „Poate voi găsi
puterea să mă abţin”. Am mai discutat apoi cât de mult crede în acestea, despre efectele
pozitive şi negative ale consumului de droguri.
A şaptea şi a opta şedinţă. Am discutat despre relaţia de cuplu în care este implicat,
mi-a relatat că este împreună cu iubita sa de un an jumate, că aceasta a aflat că este
consumator pe parcursul relaţiei, acesta fiind momentul în care au început să apară certuri,
nemulţumiri şi reproşuri din partea ei. Totuşi, deoarece îl iubeşte aceasta a rămas alături de el
doar cu condiţia ca el să renunţe la heroină. Teama sa constă în faptul că iubita lui îl va părăsi
deoarece i-a făcut mult rău şi a dezamăgit-o. Am trecut problema în termenii modelului ABC
notând la A gândul că prietena îl va părăsi, la C anxietatea resimţită prin palpitaţii, somn
intermitent, dureri de cap, tensiune, frică, comportament de evitare (evită să discute cu
prietena lui despre acest aspect), iar la B gândurile negative automate „Lângă mine a avut
parte numai de suferinţe”, „Sunt sigur că este alături de mine doar din compasiune, nu că m-
ar iubi”, „Nimeni nu poate iubi un asemenea om”, „nici o femeie nu-şi poate dori un viitor
lângă un asemenea bărbat”. L-am solicitat să îmi aducă argumente şi/sau dovezi care să
demonstreze, să susţină cele spuse de el. Am identificat distorsiunile cognitive care stau la
baza acestor gânduri (filtrarea mentală a negativului şi excluderea pozitivului, desprinderea
de concluzii pripite-citirea gândurilor, suprageneralizarea) şi apoi l-am rugat să scoreze
gândurile negative pe o scală de la 0 la 100 în funcţie de cât de mult crede în ele. Am trecut la
găsirea unor gânduri alternative mai realiste şi am notat: „lângă mine a avut parte de multe
suferinţe, dar au fost şi câteva clipe fericite”, „poate că ţine la mine, alt fel m-ar fi părăsit de
mult”, „pot fi iubiţi şi toxicomanii”, „sunt femei care trăiesc alături de toxicomani”. L-am
solicitat să scoreze şi aceste gânduri mai realiste pe o scală de la 0 la 100 în funcţie de cât de
mult crede că aşa stau lucrurile. Deoarece nu exista o diferenţă netă între scorurile date
gândurilor negative şi celor mai realiste, i-am dat ca temă să găsească mai multe argumente în
favoarea convingerilor alternative.
A noua şedinţă. Am discutat despre argumentele pe care le-a identificat şi apoi am
vorbit despre o altă teamă menţionată de el în interviul de evaluare şi anume teama că nu-şi
va putea continua studiile. Am dezbătut această problemă în detaliu, însă nu am notat nimic
Pagina 87 din 94
pentru că l-am rugat pe el ca până data viitoare să facă acest lucru folosind modelul ABC.
Am procedat astfel pentru a verifica dacă subiectul şi-a însuşit această tehnică terapeutică.
A zecea şedinţă. Am discutat pe baza tabelului realizat de pacient şi am observat că şi-
a însuşit tehnica modelului ABC, a identificat mai întâi gândurile negative, apoi distorsiunile
cognitive şi în final le-a înlocuit cu unele mai realiste. I-am dat lista cu temerile pe care le-a
prezentat în interviul de evaluare şi l-am rugat sǎ le scoreze din nou, astfel teama de recidivǎ
a scorat-o cu 5, teama că îl va părăsi prietena a scorat-o cu 3, teama cǎ nu-şi va putea
continua studiile a scorat-o 3, teama de etichetare a scorat-o cu 5.
Apoi i-am dat sǎ completeze BAI-ul la care a obţinut scorul 18, ceea ce denotǎ o
ameliorare a stǎrilor de anxietate.
În urma acestor şedinţe pacienţilor li s-a spus că vor fi contactaţi telefonic după
cincisprezece zile pentru a verifica dacă au reuşit sau nu să treacă de perioada critică.
6. Interpretarea datelor
În urma studiului de caz la care au participat 10 toxicomani aflaţi în cura de
dezintoxicare se observă că deşi provin din medii sociale diferite, au un nivel de instruire
diferit, toţi se confruntă cu aceeaşi problemă şi anume dependenţa de heroină. Fiecare dintre
ei îşi doreşte să renunţe la consum şi conştientizează că au de dus o luptă dificilă în acest
sens. Tocmai acest lucru a dus la implicarea lor directă în terapie, toţi şi-au rezolvat sarcinile
pe care le-au avut de îndeplinit, au comunicat deschis. În interviul de evaluare am demonstrat
cu ajutorul chestionarului BAI că toţi cei zece pacienţi toxicomani prezintă stări de anxietate,
această afirmaţie având drept fundament faptul că toţi au obţinut scoruri cuprinse între 22 şi
35, scoruri ce indică un grad de anxietate moderată. De asemenea se observă că aceştia au
atât temeri comune cum ar fi teama că vor recidiva, cât şi temeri ce ţin de particularităţile
fiecărui individ în parte, existând totuşi acelaşi factor declanşator şi anume consumul de
heroină. În urma şedinţelor de psihoterapie disconfortul determinat de stările de anxietate a
fost diminuat, acestea fiind resimţite la o intensitate mai mică.
Din primele şedinţe reiese că stările de anxietate sunt întreţinute de o gândire
negativă, distorsionată, care duce la un comportament dezadaptativ, dar şi la apariţia şi
menţinerea problemei. În urma explicării acestor lucruri cu ajutorul modelului ABC se
observă că toţi subiecţii au învăţat să identifice distorsiunile cognitive, au început să
gândească mai realist, s-au convins că prin schimbarea stilului negativ de gândire pot fi
modificate, ameliorate sau chiar vindecate tulburările emoţionale şi comportamentele
Pagina 88 din 94
dezadaptative. Însuşindu-şi modelul ABC pacienţii au învăţat cum pot fi combătute gândurile
negative formându-şi deprinderea de a gândi mai realist.
Din reevaluarea făcută în a zecea şedinţă cu acelaşi chestionar BAI se observă că
scorurile obţinute de pacienţi sunt semnificativ mai mici. Acest lucru demonstrează că
tehnica modelul ABC a fost eficientă, i-a ajutat pe aceşti toxicomani să-şi restructureze
modul de gândire, deci a contribuit la ameliorarea stărilor de anxietate. Deoarece după cele
cincisprezece zile de la externare pacienţii au relatat că au depăşit perioada critică, cǎ nu au
recidivat, se observă că tratamentul terapeutic a fost eficient.
BAI
35 32
30 26 28
26 26
SCORUL OBTINUT
24 25 23 24
25
25 21
19 20 19 18 18
20 16 16 16 17 Series1
15 Series2
10
5
0
1 2 3 4 5 6 7 8 9 10
SUBIECTI
Series 1- scorul obţinut de subiecţi la chestionarul BAI în interviul de evaluare;

Series 2- scorul obţinut de subiecţi la chestionarul BAI în ultima şedinţǎ de terapie
când
s-a fǎcut reevaluarea.
Pagina 89 din 94
BAI
35
32
30
SCORUL OBTINUT
28
25 26 26 26
24 25 23 24
25
20 21
19 20 19 18 18
Series1
15 16 16 16 17 Series2
10
5
0
1 2 3 4 5 6 7 8 9 10
SUBIECTI
Series 1 – reprezintǎ scorurile obţinute de cei 10 pacienţi la chestionarul BAI în

interviul
de evaluare, scoruri ce reprezintǎ un grad moderat de anxietate;
Series 2 – reprezintǎ scorurile obţinute de cei 10 pacienţi la chestionarul BAI în
ultima
şedinţǎ de terapie când s-a fǎcut reevaluarea. Aceste scoruri reprezintǎ un grad
scǎzut de anxietate.
Capitolul IV
Concluzii
Consumul de droguri poate avea un rol foarte important în apariţia şi dezvoltarea unor
stări nevrotice. Astfel, cu ajutorul chestionarului BAI s-a demonstrat prima ipoteză potrivit
căreia toxicomanii prezintă stări de anxietate. Acest lucru nu poate fi generalizat deoarece la
acest studiu au participat 10 subiecţi instituţionalizaţi într-un centru de dezintoxicare,
diagnosticaţi cu toxicodependenţă.
S-a putut trece la demonstrarea celei de-a doua ipoteze care presupunea că stările de
anxietate ale pacienţilor toxicomani pot fi ameliorate cu ajutorul terapiei cognitiv-
comportamentale, a tehnicii modelului ABC. Prin reevaluarea stărilor de anxietate făcută în
ultima şedinţă de terapie atât cu ajutorul scalei de autoevaluare, cât şi cu chestionarul BAI, se
Pagina 90 din 94
observă că stările de anxietate au fost ameliorate. Deci se poate spune că şi această ipoteză a
fost confirmată.
Pentru a putea fi validată şi cea de a treia ipoteză a fost necesară o constatare a
eficienţei tratamentului aplicat. De aceea fiecare pacient a fost intervievat telefonic după
cincisprezece zile de la externare, acest interval de timp constituind cea mai dificilă perioadă
în sensul recăderii. Toţi subiecţii au depăşit această perioadă nerecidivând, dat fiind că au
beneficiat de sprijinul apropiaţilor, dar şi că în momentele de cumpănă au recurs la ceea ce şi-
au însuşit în timpul terapiei.
Deoarece această cercetare s-a realizat pe baza unor metode calitative pornind de la o
bază teoretică, validitatea rezultatelor obţinute e parţială. Astfel, acest studiu poate fi un reper
pentru o lucrare mai amplă care să abordeze această temă atât din punct de vedere calitativ,
cât şi cantitativ pentru a verifica dacă aceste concluzii pot fi generalizate.
Capitolul V
Anexe
Anexa I
Modelul ABC
A B C
Element declanşator Credinţe referitoare Consecinţele credinţelor
la A
Gânduri Gânduri Reacţii Reacţii
negative alternative emoţionale emoţionale şi
automate mai realiste negative şi comportamente
comportamente adaptative
dezadaptative
Pagina 91 din 94
Anexa 2
Inventarul de anxietate al lui Beck

(BAI)
Mai jos este o listǎ a simptomelor specifice anxietǎţii. Vǎ rog sǎ citiţi cu atenţie
fiecare item din listǎ. Indicaţi cât de mult v-au deranjat aceste simptome în ultima lunǎ,
inclusiv astǎzi, încercuind cifra care corespunde spaţiului din coloana alǎturatǎ fiecǎrui
simptom.
Deloc Puţin, nu m-au Moderat, nu a fost Sever, m-au

deranjat mult plǎcut deranjat mult
Amorţealǎ sau 0 1 2 3
tremor
Senzaţia de cǎldurǎ 0 1 2 3
Slǎbiciunea 0 1 2 3
membrelor
Incapacitatea de a se 0 1 2 3
relaxa
Frica de ce se poate 0 1 2 3
întâmpla
Ameţealǎ sau 0 1 2 3
confuzie
Palpitaţii 0 1 2 3
Instabilitate 0 1 2 3
Îngrozit sau speriat 0 1 2 3
Nervozitate 0 1 2 3
Senzaţie de 0 1 2 3
înǎbuşealǎ
Tremurǎturi ale 0 1 2 3
mâinilor
Înǎbuşealǎ 0 1 2 3
/instabilitate
Teama de a-şi pierde 0 1 2 3
controlul
Dificultate în 0 1 2 3
respiraţie
Teama de moarte 0 1 2 3
Fricǎ 0 1 2 3
Pagina 92 din 94
Indigestie 0 1 2 3
Slǎbit 0 1 2 3
Înroşirea feţei 0 1 2 3
Transpiraţii 0 1 2 3
Suma coloanelor
Scorare – se însumează rezultatele fiecǎrei coloane. Apoi se însumează totalul de la

fiecare coloanǎ pentru a obţine scorul total. Se notează scorul obţinut ____________ .
Interpretare
Un scor între 0-21 indicǎ un grad de anxietate scǎzut. De obicei acesta este un lucru
bun. Oricum, este posibil ca scorul sǎ fie nerealist, fie datoritǎ negǎrii, fie datoritǎ faptului cǎ
a învǎţat sǎ mascheze simptomele specifice anxietǎţii. Un grad de anxietate scǎzut ar putea
indica o detaşare de sine , de ceilalţi sau de mediu.
Un scor între 22-35 indicǎ un grad de anxietate moderat. Corpul subiectului încearcǎ
sǎ spunǎ ceva. Trebuie să se gândească la patternuri adicǎ de ce şi când a avut simptomele
descrise în lista de mai sus. De exemplu, dacǎ se întâmplǎ când vorbeşte în public şi la slujbǎ
are multe prezentǎri ar trebui sǎ gǎsească diverse cǎi sǎ se calmeze înainte de a vorbi sau sǎ-i
lase pe ceilalţi sǎ prezinte. S-ar putea sǎ aibă nişte probleme care se cer a fi rezolvate. Nu este
grav, dar trebuie sǎ gǎsească o cale de a-şi controla stresul.
Un scor final care depǎşeşte 36 este o cauzǎ potenţialǎ de îngrijorare. Încǎ o datǎ,
trebuie să se gândească când are aceste simptome pe care le-a încercuit. Persistenţa şi gradul
mare de anxietate nu este un semn al unei tulburǎri mintale. Totuşi, este o tulburare care
necesitǎ tratament, un consult la psihiatru sau la psiholog dacǎ simptomele persistǎ.
Anexa 3
Din graficele urmǎtoare se pot observa scorurile obţinute de cei 10 pacienţi la

chestionarul BAI, la începutul terapiei (series 1), în interviul de evaluare şi în ultima şedinţǎ
de terapie (series 2) când s-a fǎcut reevaluarea cu acelaşi chestionar BAI.
Pagina 93 din 94
BAI
35 32
30 26 28 26 26
SCORUL OBTINUT
24 25 23 24
25
25 21
19 20 19 18 18
20 16 16 16 17 Series1
15 Series2
10
5
0
1 2 3 4 5 6 7 8 9 10
SUBIECTI
BAI
35
32
30
SCORUL OBTINUT
28
25 26 26 26
24 25 23 24
25
20 21
19 20 19 18 18
Series1
15 16 16 16 17 Series2
10
5
0
1 2 3 4 5 6 7 8 9 10
SUBIECTI
Pagina 94 din 94

Ameliorarea Anxietatii La Toxic Om Ani

Încărcat de

Informații document

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Ameliorarea Anxietatii La Toxic Om Ani

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Vizitati www.tocilar.ro ! Arhiva online cu diplome, cursuri si referate postate de utilizatori.

Ameliorarea anxietatii la toxicomani prin terapii cognitiv -

Fascinaţia oamenilor pentru droguri nu este un fenomen nou, substanţele psihoactive

1.1. Definiţia şi caracterizarea generalã a toxicomaniei

1.2. Definiţia şi caracterizarea generalǎ a drogurilor

1.3. Clasificarea drogurilor

În funcţie de criteriile adoptate existǎ diverse forme de clasificare a drogurilor. În

b) Phantastica – drogurile care corespund halucinogenelor (peyotl, datura); Lewin a

-substanţe psihotrope şi substanţe stupefiante care modificǎ percepţia şi activitatea

huma. În prezent se fabricǎ doar în laboratoarele clandestine şi existǎ patru sortimente de

1.4. Profilul de personalitate al toxicomanului

Din subcapitolele anterioare se poate deduce cǎ aportul de droguri conduce la un

Pentru conturarea profilului de personalitate al toxicomanului consider necesarǎ

împotriva sistemului socio-cultural, de nevoia unor satisfacţii imediate, de cǎutarea unui

1.5. Tratamente pentru toxicomani

Existǎ o varietate de tratamente împotriva dependenţei de droguri care sunt mai

Un alt serviciu care se adreseazǎ dependenţilor de substanţe toxice sunt centrele de zi

d) Terapia prevenirii recǎderii este o terapie cognitiv-comportamentalǎ care se

Folosirea substanţelor toxice reprezintǎ o problemă majorǎ în sǎnǎtatea publicǎ prin

aratǎ ca o spirală negativǎ interactivǎ care poate duce la îmbolnǎvirea adolescentului,

specializate. Se realizează campanii mass-media ce presupun activităţi de informare a

Supravegherea medicală cuprinde serviciile de evaluare şi îngrijire medicală continuă,

2.1. Definiţie şi caracterizare generalǎ

Definirea nevrozelor este o problemǎ nerezolvatǎ încǎ, fiecare autor propunând o

Din expunerea schematicǎ a acestor clsificǎri se poate conchide cǎ autorii cu concepţii

2.2. Clasificarea anxietǎţii

Deoarece au existat numeroase controverse în ceea ce priveşte clasificarea nevrozelor,

4. I.C.D. 10 a reţinut din clasificarea anterioară următoarele categorii: tulburări

Factorii implicaţi în apariţia acestei tulburări sunt:

Tulburarea persistǎ minim douǎ zile şi maximum patru sǎptǎmâni şi apare în

2.3. Anxietatea generalizatǎ

“Tulbuararea anxioasǎ generalizatǎ reprezintǎ senzaţia de anxietate excesivǎ, de

Starea de anxietate este exprimatǎ printr-o mimicǎ oarecum caracteristicǎ, o stare de

insomnie (adoarme cu dificultate, somn intermitent, somn neodihnitor şi obosealǎ la

Anxietatea reprezintǎ o problematicǎ interesantǎ atât pentru oamenii de ştiinţǎ, pentru

Teoriile cognitive au o mare importanţǎ, depǎşind teoria învǎţǎrii prin introducerea

2.5. Corelaţia anxietate – toxicomanie

Specialiştii definesc anxietatea ca fiind o stare emoţionalǎ de tensiune nervoasǎ, de

3.1. Definiţie şi caracterizare generalǎ

Terapia cognitiv-comportamentalǎ reprezintǎ un ansamblu de tehnici bazate pe

tendinţa de a-i invada aproape toatǎ existenţa. Eliminarea acestor rǎspunsuri

Integrând procesele cognitive interne în schema behavioristǎ clasicǎ stimul-reacţie,

3.2. Demersul terapeutic în terapia cognitiv-comportamentalǎ

În demararea procesului terapeutic un rol deosebit de important îl are interviul de

dezvoltarea problemei se realizeazǎ pe dimensiunile relevante pentru problema

3.3. Tehnici şi metode cognitiv-comportamentale

h) imperativele categorice – subiectul gândeşte cǎ lucrurile trebuie sǎ corespundǎ

- programarea activitǎţilor. Se cere pacienţilor sǎ noteze, orǎ de orǎ, activitǎţile pe

clare, sǎ se refere la o singurǎ problemǎ, sǎ nu aibǎ caracter ambiguu, sǎ nu cuprindǎ negaţii,

Hipnoza este definitǎ de majoritatea specialiştilor ca o stare indusǎ, de regulǎ în mod

înseamnǎ anxietate maximǎ. Lista trebuie sǎ cuprindǎ între 12 şi 30 de situaţii anxiogene în

exprime sentimentele în mod sincer şi sǎ se foloseascǎ de propriile drepturi fǎrǎ a le nega pe

Spre sfârşitul terapiei, când simptomele au dispǎrut, dacǎ terapeutul anticipeazǎ

3.4. Psihoterapia cognitiv-comportamentalǎ în anxietate

Anxietatea afecteazǎ viaţa şi activitatea individului provocându-i un disconfort

Se negociazǎ şi numǎrul de şedinţe, durata unei şedinţe, frecvenţa şi conţinutul lor.

- utilizarea autosugestiilor pozitive – acestea învǎţate în cadrul jocului de rol şi al

3.Subiecţii participanţi la cercetare

4.Metode şi tehnici utilizate

noteazǎ consecinţele în plan emoţional şi comportamental, adicǎ anxietatea pe care el o

A şasea şedinţǎ. La începutul acestei şedinţe am readus în discuţie gândurile

controlul. Dupǎ ce a completat chestionarul, am discutat cu pacienta, pe baza rǎspunsurilor

A şaptea şedinţǎ. Am reluat discuţia pe care am avut-o în şedinţa anterioarǎ şi astfel

Acesta a constat într-o discuţie cu pacientul referitoare la problemele cu care se