Întrebări drept civil (I)

1. Ce înseamnă “drept comun” şi care sunt consecinţele calificării normelor de drept civil ca
fiind “norme de drept comun”?

Dreptul comun desemnează norma juridică sau gruparea de norme juridice prin care se înfăptuieşte
reglementarea legală generală, de principiu, a unui raport social sau a unui domeniu de raporturi
sociale, reglementare care primeşte aplicare într-un anumit domeniu, ori de câte ori (sau în măsura
în care) acel domeniu nu ste supus unei reglementări legale speciale, derogatorii.

Normele de drept civil fiind calificate “norme de drept comun”, ele se aplică şi în celelalte ramuri de
drept privat, potrivit principiului: “acolo unde legea specială nu prevede se aplică legea gnerală”.

2. Ce sunt normele supletive şi care este utilitatea lor?

Normele supletive sunt acele norme care suplinesc voinţa părţilor, atunci când aceasta nu a fost
exprimată îndestulător la încheierea unui contract. Utilitatea lor intervine în situaţiile în care
contractul este incomplet, pentru că părţile nu pot sau nu vor, la data încheierii contractului, să
prevadă toate situaţiile ce se vor ivi în raporturile dintre ele şi, în consecinţă, nu cuprind în contract
clauze care să reglementeze aceste situaţii.

Aşadar, normele supletive reprezintă voinţa prezumată a părţilor şi se caracterizează prin aceea că
au întotdeauna un caracter subsidiar faţă de voinţa părţilor exprimată în clauzele contractuale.

3. Cum pot fi clasificate normele imperative şi care este utilitatea acestei clasificări?

Normele imperative pot fi clasificate în norme imperative de ordine publică şi norme imperative de
ordine privată. Consecinţa acestei distincţii este aceea că ceea ce caracterizează normele
imperative de ordine privată, din punct de vedere al consecinţelor încălcării, este faptul că
nesocotirea lor atrage sancţiuni a căror aplicare sau neaplicare stă, de regulă, în puterea aceluia ale
cărui interese sunt ocrotite prin dispoziţia normei juridice încălcate. Ceea ce caracterizează normele
imperative de ordine publică, tot din punct de vedere al consecinţelor încălcării, este, pe de o parte,
faptul că nesocotirea lor atrage sancţiuni ce pot fi invocate de către orice persoană sau autoritate
care are un interes legitim, iar dacă este cazul şi de către instanţa de judecată din oficiu, şi, pe de
altă parte, faptul că nu se poate renunţa la aplicarea acestor sancţiuni.

4. Ce sunt normele permisive?

Normele permisive sunt considerate a fi acelea care nu impun o anumită conduită, ci permit
subiectelor de drept să-şi aleagă singure conduita. Ele se caracterizează, de regulă, prin aceea că
ele conferă cuiva dreptul de a acţiona unilateral, deci necondiţionat de voinţa altei persoane.

1. Care sunt principiile aplicării normelor juridice în timp?

Principiile aplicării normelor juridice în timp sunt: principiul neretroactivităţii legii noi şi
principiul aplicării imediate a legii noi. Acestea decurg din art. 1, C. civ.: “Legea dispune
numai pentru viitor; ea n-are putere retroactivă.”

Potrivit principiului neretroactivităţii legilor, norma juridică nouă nu se poate aplica situaţiilor
juridice trecute şi efectelor acestora, în măsura în care ele s-au produs.

Potrivit principiului aplicării imediate a legii noi, norma juridică nouă se aplică tuturor
situaţiilor juridice viitoare şi efectelor acestora, precum şi efectelor situaţiilor juridice trecute
în măsura în care acestea nu s-au produs până la data aplicării normei noi, fiind totodată
exclusă aplicarea normei vechi cât priveşte reglementarea situaţiilor juridice viitoare şi a
efectelor lor.

2. Poate legiuitorul să elaboreze norme juridice care să prevadă, în însăşi textul lor, că au un
caracter imperativ?

Da. Este cazul acelor norme care folosesc exprimări de genul: “este interzis”, “este oprit”, “nu
este iertat” etc. şi care au caracter prohibitiv. Au caracter imperativ şi normele onerative,
care dispun un anumit mod de realizare al unei acţiuni.

3. În ce constă neretroactivitatea normelor juridice?

Neretroactivitatea normelor juridice înseamnă că norma juridică, în general, nu se poate

aplica acelor situaţii şi efecte juridice care sunt anterioare “momentului zero” al acţiunii ei în
timp.

4. Ce este conflictul de legi intertemporal?

Succesiunea în timp a normelor juridice care au acelaşi domeniu de reglementare,

succesiune care implică existenţa unor norme vechi şi a unor norme noi, poate să creeze
conflicte de legi în timp sau conflicte intertemporale. Problema centrală a acestor conflicte
este aceea de a şti dacă o anumită situaţie juridică este reglementată de norma veche sau
de norma nouă.
 5. Ce sunt normele tranzitorii?

Normele tranzitorii delimitează domeniul temporal de acţiune al legilor aflate în conflict,

indicând dacă o anumită situaţie juridică este reglementată de legea veche ori de
legea nouă sau, dacă este cazul, în ce măsură este reglementată de una sau de alta dintre
legile aflate în conflict.

6. Ce sunt conflictele de legi în spaţiu?

Starea în care un anumit raport juridic este sub incidenţa unor reglementări ce aparţin unor
sisteme de drept diferite, este numită “conflict de legi în spaţiu”.

7. Ce sunt normele conflictuale?

Normele conflictuale sunt acelea care intră în contradicţie vădită fie cu norme care nu au fost
abrogate în mod explicit (conflictele de legi în timp), fie cu norme care aparţin altor sisteme
de drept (conflicte de legi în spatiu).

8. În ce constă elementul străin sau de extraneitate şi care sunt consecinţele sale?

Elementul străin sau de extraneitate face ca raportul juridic să aibă legătură concomitent cu
norme juridice ce aparţin legislaţiilor unor state diferite. Rezolvarea acestui conflict
presupune determinarea reglementării legale aplicabile raportului juridic cu elemente de
extraneitate, deci determinarea măsurii în care acelui raport îi este aplicabilă una sau alta
dintre reglementările aflate în conflict.
2. joi, 28 mai 2009

3. Întrebări drept civil (III)

4. 1. Ce este raportul juridic civil?

Raportul juridic civil este o specie a raportului juridic. A fost definit ca fiind acel raport social
care este reglementat de normele dreptului civil. Raportul juridic civil este relaţia socială care
rezultă din acele împrejurări cărora normele dreptului le conferă calitatea de fapte juridice
civile (izvoare ale raporturilor juridice civile).

2. Ce înţelegeţi prin generalitatea izvoarelor raportului juridic civil?

Prin generalitatea izvoarelor raportului juridic civil se înţelege faptul că izvoarele raporturilor
civile sunt determinate numai la modul general, prin indicarea unor categorii. Sub denumirea
generică de izvoare ale raporturilor juridice sunt reunite nu numai acele împrejurări care
generează raporturi juridice, ci şi acelea care au ca efect modificarea sau stingerea unor
raporturi juridice (existând trei categorii de izvoare: generatoare, modificatoare şi extinctive
de raporturi juridice).

Izvoarele raporturilor juridice sunt clasificate în două grupe: evenimente sau fapte naturale şi
acţiuni omeneşti (acte juridice şi fapte juridice). Principalele izvoare ale raporturilor juridice
civile sunt: a) contractul civil; b) actul unilateral de drept civil; c) faptele ilicite; d) faptele licite;
e) evenimente.

3. Ce înţelegeţi prin egalitatea părţilor şi ce alte raporturi juridice se mai caracterizează

prin această trăsătură?

Egalitatea părţilor în raporturile juridice civile trebuie înţeleasă în sensul că părţile acestor
raporturi nu se subordonează una faţă de cealaltă, astfel încât niciuna dintre părţi nu are la
dispoziţie în cadrul acestor raporturi juridice, mijloace proprii de constrângere pentru
obligarea celeilalte părţi la executarea obligaţiilor sale.

Egalitatea părţilor caracterizează în general raporturile de drept privat. Dar în măsura în care
această egalitate o asociem cu libertatea de voinţă a părţilor, putem observa că o regăsim şi
în raporturile de drept comercial, precum şi în cele de drept de consumaţie.

4. Care este diferenţa dintre contractul unilateral şi actul unilateral?

Actul juridic unilateral se deosebeşte de contractul unilateral. Primul este o specie de act
juridic, animat de o voinţă unilaterală, în timp ce cel de al doilea este o specie de contract.
Actul unilateral e rezultatul clasificării după criteriul voinţei, în timp ce contractele sunt
unilaterale sau bilaterale după criteriul prestaţiilor.

Contractul unilateral se caracterizează prin aceea că o parte a sa este doar debitor, iar
cealaltă este numai creditor al unei prestaţii anume determinată (ex: donaţia). Actul juridic
unilateral este acela în care voinţa juridică emană de la o singură persoană (ex:
testamentul).

5. După ce criterii putem aprecia că un anumit contract este contract civil?

Trebuie precizat că, pe lângă contractele esenţialmente civile, cum sunt cele cu titlu gratuit,
şi a celor pe care legea le declară, expres sau implicit, ca necomerciale - ca, de exemplu,
acelea care au ca obiect bunuri imobile -, ori de câte ori, dacă printr-o dispoziţie expresă a
legii sau prin trăsăturile sale particulare, un anumit contract nu este ori nu poate fi calificat ca
fiind unul comercial, de muncă, administrativ etc., acel contract trebuie considerat ca fiind un
contract civil.

Este, printre altele, o consecinţă a faptului că normele dreptului civil sunt dreptul comun şi în
privinţa izvoarelor raporturilor juridice de drept privat, ceea ce face ca ele să-şi găsească
aplicare şi în această materie, ori de câte ori nu sunt aplicabile normele specifice unei alte
ramuri a dreptului privat.

6. De câte feluri sunt raporturile patrimoniale?

Raporturile patrimoniale de drept civil pot fi grupate în două categorii. Prima este categoria
raporturilor care au în conţinutul lor drepturi reale, fapt pentru care sunt mai sunt denumite şi
raporturi reale, iar cea de a doua este categoria raporturilor care au în conţinutul lor drepturi
de creanţă, şi care sunt denumite raporturi de obligaţii, raporturi obligaţionale, obligaţii civile
sau pur şi simplu obligaţii.

7. Ce sunt delictele civile şi prin ce se deosebesc ele de faptele ilicite cu caracter

penal?

Spre deosebire de fapta ilicită de natură penală (infracţiunea), care nu poate exista decât în
măsură în care legea o prevede şi o califică în mod expres ca atare, fapta ilicită civilă este
determinată doar generic de către legiuitor prin rezultatul său, respectiv prin cauzarea unui
prejudiciu ca urmare a încălcării drepturilor ori a intereselor legitime ale unei persoane.

8. Prin ce se caracterizează solidaritatea şi indivizibilitatea?

Solidaritatea este caracteristica raporturilor obligaţionale cu pluralitate de subiecte, care

conferă oricărui creditor solidar posibilitatea de a cere de la debitor plata în întregime a
 datoriei sau, după caz, obligă pe oricare debitor solidar la executarea întregii prestaţii la care
are dreptul creditorul.

Indivizibilitatea este caracteristica raporturilor obligaţionale cu pluralitate de subiecte al căror

obiect este nesusceptibil de a fi divizat, fie datorită naturii sale indivizibile (indivizibilitate
naturală), fie datorită părţilor, care îl consideră indivizibil, cu toate că prin natura sa este
divizibil (indivizibilitate convenţională).

Întrebări drept civil (IV)

1. Ce este capacitatea de folosinţă?

Capacitatea de folosinţă este capacitatea de a avea drepturi şi obligaţii. Aceasta se contopeşte şi se

confundă cu însăşi calitatea de subiect de drept, fără a se confunda cu drepturile şi obligaţiile
persoanei şi nici cu regimul acestor drepturi.

2. Din ce moment se dobândeşte, de regulă, capacitatea de folosinţă?

Potenţial, de la naştere, orice persoană are acces la toate drepturile şi obligaţiile pe care legea le
recunoaşte persoanei fizice.

3. În ce condiţii se recunoaşte capacitatea copilului conceput?

Capacitatea copilului conceput este recunoscută dacă sunt întrunite următoarele condiţii:
a) copilul s-a născut viu;
b) copilul este chemat să dobândească anumite drepturi;
c) copilul a fost conceput la data dobândirii drepturilor.

4. Care este prezumţia timpului legal al concepţiei?

Prezumţia timpului legal al concepţiei este de 121 de zile, calculabile ţinându-se seama numai de
momentul naşterii copilului şi de perioada de timp premergătoare acesteia.

5. În ce situaţie se constată fizic moartea unei persoane?

Constatarea fizică a morţii unei persoane se face prin examinarea şi identificarea medicală şi,
eventual, criminalistică, a acelei persoane.

6. Care sunt cele două varietăţi ale declarării morţii şi prin ce se deosebesc ele?

Declararea judecătorească a morţii se face în concordanţă cu două varietăţi: declararea morţii celui
dispărut în împrejurări excepţionale şi declararea morţii celui care a dispărut de la domiciliu. Prima a
fost privită ca o excepţie, iar cea de a doua ca o regulă.

Cazul celui care a dispărut în împrejurări excepţionale priveşte persoana dispărută în cursul unor
fapte de război, într-un accident de cale ferată, într-un naufragiu sau într-o altă împrejurare care
îndreptăţeşte a se presupune decesul (cutremure, inundaţii, incendii etc.). În această situaţie nu este
necesară declararea prealabilă a dispariţiei prin hotărâre judecătorească, trecându-se direct la
declararea morţii.
Cazul celui care a dispărut de la domiciliul său cere obligatoriu o procedură în două etape:
declararea dispariţiei şi apoi declararea morţii.

Totuşi, procedura de judecată este aceeaşi pentru ambele varietăţi de declarare a morţii, ea fiind
practic cea pe care legea o instituie pentru declararea judecătorească a dispariţiei. De asemenea, în
ambele cazuri, este identic modul de stabilire şi rectificare a datei morţii, la fel cum identice sunt şi
efectele hotărârii judecătoreşti de declarare a morţii.

7. Cum se stabileşte data morţii declarată judecătoreşte?

Instanţa, prin hotărâre judecătorească de declarare a morţii, este obligată să stabilească data morţii,
în funcţie de indiciile existente cu privire la ea. În lipsă de indicii îndestulătoare, se va stabili ca dată
a morţii ultima zi a termenului după care se poate cere declararea judecătorească a morţii.

Concret, este vorba despre ultima zi a termenului de un an, atunci când se declară moartea celui
dispărut în împrejurări excepţionale, sau ultima zi a termenului de patru ani, atunci când se declară
moartea celui care lipseşte de la domiciliul său şi a fost declarat dispărut prin hotărâre
judecătorească.

8. În ce situaţii se pune problema anulării hotărârii declarative de moarte?

Anularea hotărârii prin care s-a declarat moartea se poate cere dacă cel declarat mort este în viaţă.

9. Care este situaţia bunurilor şi a căsătoriei celui care a fost declarat mort, în urma anulării
hotărârii declarative de moarte?

Din moment ce acela care a fost declarat mort este considerat că a fost tot timpul în viaţă
succesiunea lui trebuie privită ca nedeschisă. Este deci normal ca el să redobândească bunurile
avute anterior declarării morţii şi aflate la moştenitori la data anulării hotărârii declarative de moarte.
Numai că, în situaţia în care o parte dintre bunurile care alcătuiesc masa succesorală au fost deja
înstrăinate prin vânzare, dobânditorul cu titlu oneros nu este obligat să le înapoieze, decât dacă se
va face dovada că la data dobândirii ştia că persoana declarată moartă este în viaţă. Moştenitorul de
bună credinţă va fi obligat în această situaţie să restituie preţul primit pentru acestea.

Declararea morţii a avut ca efect încetarea căsătoriei celui declarat mort. Anularea hotărârii
judecătoreşti declarative de moarte produce efectul contrar, şi anume reactualizarea căsătoriei a
cărei existenţă încetase. Dacă soţul celui dispărut nu s-a recăsătorit în această perioadă, atunci
pentru ambii căsătoria nu a încetat niciun noment, cu toate consecinţele ce decurg din această
situaţie. Dacă însă soţul celui dispărut s-a recăsătorit, căsătoria cea nouă rămâne valabilă. Prima
căsătorie este desfăcută pe data încheierii noii căsătorii.

Întrebări drept civil (V)

1. Ce este capacitatea de exerciţiu?

Capacitatea de exerciţiu este aptitudinea persoanei de a dobândi şi exercita drepturi şi de a-

şi asuma şi executa obligaţii, încheind singură şi personal acte juridice.

2. Prin ce se caracterizează capacitatea de exerciţiu restrânsă?

Ceea ce deosebeşte capacitatea restrânsă de exerciţiu de capacitatea deplină este faptul că

persoana cu capacitate restrânsă încheie acte juridice cu încuviinţarea prealabilă a părintelui
sau, după caz, a celorlalţi ocrotitori legali, în vreme ce persoana cu capacitate deplină
încheie acte juridice singură, deci fără să fie nevoie de vreo încuviinţare.

Singura categorie de persoane care beneficiază de o capacitate de exerciţiu restrânsă este

aceea a minorilor având vârsta cuprinsă între 14 şi 18 ani.

Capacitatea restrânsă de exerciţiu nu trebuie să fie privită ca fiind rezultatul unei restrângeri
cantitative a posibilităţilor persoanei de a acţiona prin încheierea de acte juridice. Aceasta
priveşte doar actele juridice încheiate de către minor, nu şi faptele juridice ilicite al căror
autor este minorul.

Încuviinţarea pe care este chemat să o dea ocrotitorul legal şi/sau autoritatea tutelară pentru
încheierea unor acte juridice de către minor trebuie să fie prealabilă actului şi să aibă
caracter individual, adică se va trebui dată pentru fiecare act în parte. Încuviinţarea sau
neîncuviinţarea actelor minorului constituie atât un drept, cât şi o obligaţie pe care legea o
conferă părinţilor, tutorelui ş.a., în scopul ocrotirii intereselor minorului.

Capacitatea restrânsă de exerciţiu este o creaţie legislativă care priveşte, cu precădere,

actele juridice civile cu caracter patrimonial pe care le încheie minorul. Aceasta deoarece, în
cazul actelor juridice de altă natură, problema capacităţii minorilor este reglementată în mod
distinct, uneori diferit de modul de reglementare din dreptul civil.

3. Ce acte poate să încheie singură persoana cu capacitate restrânsă de exerciţiu? De

ce trebuie făcută distincţie între reprezentantul legal şi ocrotitorul legal?

Actele pe care minorul cu capacitate restrânsă de exerciţiu le poate încheia singur sunt
actele juridice pe care, fie datorită utilităţii lor curente, fie datorită faptului că prin rezultatul lor
nu pot fi vătămătoare pentru minor, exclud necesitatea unei încuviinţări prealabile.
Enumerăm:
a) actele de conservare
b) actele mărunte necesare satisfacerii trebuinţelor curente ale minorului
c) actele de administrare a bunurilor şi a patrimoniului în măsura în care nu sunt lezionare
d) testamentul
e) acceptarea unui legat particular, neafectat de sarcini sau condiţii
f) recunoaşterea paternităţii sau a maternităţii unui copil
g) contracte de depozit bancar.

Art. 9 din Decretul nr. 31/1954, precum şi art. 133 C. fam., prevăd că părinţii şi tutorii
încuviinţează actele juridice pe care le încheie minorul cu vârsta cuprinsă între 14 şi 18 ani.
Din dispoziţiile art. 105, al. 1, C. fam. şi ale art. 124, al. 1, C. fam., rezultă că părinţii şi tutorii
sunt aceia care îl reprezintă, la încheierea actelor juridice, pe minorul care nu a împlinit
vârsta de 14 ani.

În primul caz (acela al minorilor cu capacitate de exerciţiu restrânsă), părintele sau tutorele
este doar un ocrotitor legal al minorului, în schimb, în cel de al doilea caz (acela al minorilor
lipsiţi de capacitate de exerciţiu), părintele sau tutorele este şi un reprezentant legal al
minorului.

4. Care sunt persoanele lipsite de capacitate de exerciţiu?

Potrivit art. 11 din Decretul nr. 31/1954, “Nu au capacitate de exerciţiu: a) minorul care nu a
împlinit vârsta de paisprezece ani; b) persoana pusă sub interdicţie.”
 5. Care sunt persoanele puse sub interdicţie?

Persoanele puse sub interdicţie sunt persoanele lipsite de discernământ datorită alienaţiei
sau debilităţii mintale.

6. Ce rost are transcrierea hotărârii de punere sub interdicţie în registrul anume

destinat?

Transcrierea hotărârii de punere sub interdicţie în registrul anume destinat este o măsură de
publicitate a interdicţiei, care permite tutorelui interzisului să ceară anularea unui act juridic
încheiat de cel pus sub interdicţie după ce hotărârea judecătorească de punere sub
interdicţie a devenit irevocabilă. Prin transcrierea ei, hotărârea devine opozabilă terţilor.

7. În ce situaţii curatorul are calitatea de reprezentant sau ocrotitor legal?

Curatorul este persoana desemnată de către autoritatea tutelară sau, de către instanţa de
judecată, pentru a reprezenta temporar o altă persoană, pentru a-i administra bunurile şi
pentru a-i ocroti interesele.

Curatela este de două feluri: curatela persoanelor capabile (propriu-zisă) şi curatela

persoanelor incapabile sau cu capacitate de exerciţiu restrânsă (specială). Curatelei propriu-
zise i se aplică regulile contractului de mandat, în vreme ce curatela specială beneficiază de
regulile de la tutelă. Aşadar, curatorul are calitatea de reprezentant sau ocrotitor legal doar în
cazul curatelei speciale.

8. Ce acte poate încheia personal cel lipsit de capacitate de exerciţiu?

Deşi incapacitatea minorului şi a interzisului atrag sancţiunea nulităţii relative în raport cu

actele încheiate de aceştia, totuşi, în practică, se admite că aceştia pot încheia acte mărunte
(necesare satisfacerii trebuinţelor curente) şi acte de conservare (care au ca finalitate
păstrarea unui drept ori preîntâmpinarea pierderii lui şi presupun cheltuieli neînsemnate faţă
de rezultatul lor).

9. Ce sunt incapacităţile speciale de exerciţiu?

Incapacităţile speciale de exerciţiu sunt prohibiţii instituite de legea civilă privitoare la

încheierea anumitor acte juridice de către persoane care de altfel au capacitate deplină de
exerciţiu.
Întrebări drept civil (VI)
1. Ce este starea civilă?

Starea civilă poate fi definită ca fiind ansamblul de atribute personale – de fapt şi juridice –
care trebuie evidenţiate prin actele de stare civilă, în scopul individualizării persoanei în
familie şi în societate.

2. Care sunt sursele stării civile?

Sursele stării civile se clasifică în: actele de stare civilă şi faptele de stare civilă. Enumerarea
lor este: legea; faptele de stare civilă; actele juridice de stare civilă şi hotărârile judecătoreşti.

3. Ce sunt actele juridice de stare civilă şi actele de stare civilă; care este importanţa
distincţiei dintre ele?

Prin actele juridice de stare civilă se desemnează acele acte juridice care au ca efect
naşterea, modificarea sau stingerea unor elemente de stare civilă. Prin actele de stare civilă
se desemnează înscrisurile doveditoare ale stării civile şi faptele juridice generatoare,
modificatoare sau extinctive de stare civilă.

Distincţia dintre ele este importantă, în măsura în care actele juridice desemnează
manifestări de voinţă producătoare de efecte juridice, în vreme ce actele de stare civilă sunt
filele din registrul de stare civilă.

4. Ce sunt certificatele de stare civilă şi care este importanţa distincţiei dintre ele şi
actele de stare civilă?

Certificatul de stare civilă este un instrument de probă uzual prin care persoana titulară a
stării civile îşi poate dovedi starea civilă în orice moment. Certificatul de stare civilă nu este
un act de stare civilă, ci o copie simplificată a acestuia.

În cazul în care actul de stare civilă conţine rubrici care cuprind erori materiale comise cu
ocazia înregistrărilor, îndreptarea acestora se poate face doar în temeiul unei dispoziţii a
primarului unităţii administrativ-teritoriale care are în păstrare actul de stare civilă. În schimb,
atunci când într-un certificat de stare civilă apar greşeli, acesta se retrage şi se anulează de
către serviciul public comunitar care l-a emis, şi tot acesta eliberează un nou certificat de
stare civilă. O situaţie similară se petrece atunci când trebuie reconstuite actele de stare
civilă, în comparaţie cu eliberarea unui nou certificat de stare civilă.

5. În ce situaţii se face reconstituirea şi întocmirea ulterioară a actelor de stare civilă?

Reconstituirea şi întocmirea ulterioară a actelor de stare civilă se face atunci când registrele
de stare civilă în care s-a făcut înregistrarea au fost pierdute ori distruse de tot sau parţial.

6. Ce se înţelege prin anularea, rectificarea, completarea şi modificarea actelor de

stare civilă?

Anularea, modificarea sau completarea actelor de stare civilă şi a menţiunilor înscrise pe

acestea se poate face numai în temeiul unei hotărâri judecătoreşti definitive şi irevocabile şi
se înscrie prin menţiune pe actul de stare civilă corespunzătoare. Prin excepţie, înscrierea
recunoaşterii voluntare a unui copil născut în afara căsătoriei şi modificarea codului numeric
personal, greşit atribuit, înscrierea menţiunilor privind schimbarea numelui pe cale
administrativă, înscrierea menţiunilor privind acordarea sau pierderea cetăţeniei române, se
fac în absenţa unei hotărâri judecătoreşti.

Prin modificarea actelor de stare civilă se desemnează înregistrarea prin înscrierea de

menţiuni, şi are loc numai atunci când se modifică starea civilă.

7. Care sunt elementele stării civile?

Elementele stării civile sunt: sexul persoanei, filiaţia, numele, starea conjugală şi cetăţenia.

8. Care este deosebirea dintre domiciliul voluntar şi reşedinţă?

Domiciliul voluntar este acela pe care persoana cu capacitate deplină de exerciţiu şi-l
stabileşte de bună-voie. Cele două caracteristici ale domiciliului voluntar sunt caracterul
 statornic şi principal al acestuia. Reşedinţa este adresa la care persoana fizică declară ca
are locuinţa secundară, alta decât cea de domiciliu. Are aceeaşi utilitate ca şi domiciliul, însă
este fie subsidiară acestuia, fie alternativă.

9. Ce este domiciliul legal?

Domiciliul legal este acela pe care legea îl stabileşte în mod expres, de regulă pentru
persoanele care sunt lipsite de capacitatea de exerciţiu ori cu capacitate de exerciţiu
restrânsă, de regulă fiind acela al reprezentantului sau al ocrotitorului legal.

10. Ce este domiciliul convenţional?

Domiciliul ales sau convenţional nu este legat de ideea că o anumită persoană vieţuieşte,
statornic sau temporar, într-un anumit loc. Este vorba despre o convenţie accesorie care are
ca efect prorogarea de competenţă teritorială.

luni, 1 iunie 2009

Întrebări drept civil (VII)

1. Ce este persoana juridică?

Persoana juridică este un subiect de drept abstract, o creaţie a dreptului, o tehnică juridică
prin intermediul căreia îi este atribuită calitatea de drept unei entităţi distincte, constituită
facultativ de către una sau mai multe persoane fizice sau juridice, în formele şi condiţiile
prevăzute de lege.

2. Care sunt elementele constitutive ale persoanei juridice?

Elementele constitutive ale persoanei juridice sunt organizarea proprie, patrimoniul distinct,
scopul licit şi moral, la care se adaugă desfăşurarea unei activităţi legitime.

3. Cum se clasifică persoanele juridice?

Există mai multe clasificări ale persoanelor juridice. Prima şi cea mai importantă clasificare
este aceea care distinge persoanele juridice în funcţie de domeniul dreptului de care aparţin
în persoane juridice de drept public şi persoane juridice de drept privat. Lor li se adaugă
persoane juridice de tip mixt (regiile autonome, asociaţiile şi fundaţiile de interes public).

Persoanele juridice se pot împărţi în persoane care urmăresc un scop patrimonial (societăţi
comerciale, regii autonome, cooperaţii etc.) şi persoane cu scop nepatrimonial (organele
statului, partide, sindicate, fundaţii, asociaţii etc.).

În raport cu naţionalitatea lor, există persoane juridice române şi persoane juridice străine.

În funcţie de modul de constituire, există persoane juridice care se înfiinţează prin act de
dispoziţie al organului de stat competent şi persoane juridice care se înfiinţează prin act
juridic (convenţie) de asociere.

4. Care sunt modurile de înfiinţare a persoanelor juridice?

Fundamental, înfiinţarea persoanelor juridice se poate face prin două metode: prin act de
dispoziţie (cazul persoanelor juridice de drept public) şi prin act constitutiv unilateral sau
asociativ în formele prevăzute de lege (cazul persoanelor juridice de drept privat).

5. Ce se înţelege prin principiul specialităţii capacităţii de folosinţă?

Specialitatea capacităţii de folosinţă a persoanei juridice este o restricţionare a ei, impusă de

legiuitor, în virtutea căreia aceasta poate avea doar acele drepturi şi obligaţii necesare
realizării scopului propus.

6. Care este sancţiunea nerespectării normelor privitoare la capacitatea persoanei

juridice?

Sancţiunea nerespectării normelor privitoare la capacitatea persoanei juridice este nulitatea

absolută.

7. Ce se înţelege prin reorganizarea persoanei juridice, care sunt modurile de

reorganizare şi efectele acestora?

Reorganizarea persoanelor juridice este un proces juridic şi economic, în care sunt implicate
una sau mai multe persoane juridice existente sau care iau astfel fiinţă, proces având ca
efect fie crearea unei/unor noi persoane juridice, fie modificarea organizării jurdice unei
persoane, fie încetarea existenţei unor asemenea persoane, fie o combinaţie a acestor
efecte.

Există trei modalităţi de reorganizare: comasarea (prin fuziune sau prin absorbţie), divizarea
(totală sau parţială) şi transformarea (schimbarea formei juridice de desfăşurare a activităţi).

Prin comasare, patrimoniul societăţilor care îşi încetează existenţa este transmis societăţii
nou create, iar asociaţii societăţilor desfiinţate devin asociaţi în societatea nou creată. În
cadrul absorbţiei, o persoană juridică existentă înglobează una sau mai multe alte persoane
juridice existente, care îşi încetează astfel existenţa.

Divizarea constă în împărţirea, în tot sau în parte, a patrimoniului unei persoane juridice între
două sau mai multe alte persoane juridice existente sau care iau astfel fiinţă. Divizarea totală
există atunci când întreg patrimoniul unei persoane juridice, care îşi încetează astfel
existenţa, se împarte şi este transmis către două sau mai multe persoane juridice existente
sau care iau astfel fiinţă. Divizarea parţială este în cazul în care persoana divizată îşi
menţine existenţa, cu un patrimoniu diminuat, restul fiind preluat de alte persoane juridice
existente sau care iau astfel fiinţă.

Efectele reorganizării persoanelor juridice sunt:

a) un efect creator (iau naştere una sau mai multe persoane juridice, inexistente anterior)
b) un efect extinctiv (îşi încetează existenţa una sau mai multe persoane juridice)
c) un efect translativ (se face o transmisiune patrimonială de la o persoană juridică la altă
persoană juridică)
d) un efect modificator (se înlocuieşte o formă juridică de organizare cu alta, în desfăşurarea
aceleiaşi activităţi).

8. Ce se înţelege prin dizolvarea persoanei juridice şi care sunt efectele acesteia?

Prin dizolvare se înţelege dispariţia totală a unui subiect de drept, sfârşitul capacităţii sale
juridice şi încetarea activităţii pe care acesta o desfăşura. Efectul acestei operaţiuni este
încetarea existenţei persoanei juridice ca subiect de drept, respectiv încetarea capacităţii
sale de folosinţă şi de exerciţiu, în sensul că aceasta nu mai are aptitudinea de a desfăşura
 activităţile pentru realizarea cărora s-a înfiinţat şi de a dobândi drepturi şi obligaţii în legătură
cu aceasta.
2. Întrebări drept civil (VIII)
3. 1. De câte feluri sunt bunurile mobile şi imobile?

Bunurile imobile se împart în: imobile prin natura lor (acelea care nu se pot mişca sau muta
dintr-un loc în altul), imobile prin destinaţie (datorită legăturii ce le uneşte cu o seamă de
bunuri imobile prin natura lor şi le face să devină un accesoriu al acestora), imobile prin
obiectul la care se aplică (uzufructul lucrurilor imobile, servituţile, acţiunile care tind a
revendica un imobil).

Bunurile mobile se împart în: mobile prin natura lor (care se pot străuta de la un loc la altul),
sau prin determinarea legii (bunurile mobile necorporale: drepturile reale care au ca obiect
mobile corporale; drepturile de creanţă; acţiunile în justiţie cu caracter patrimonial care nu
pot fi considerate imobile prin obiectul la care se aplică). Lor li se adaugă şi bunurile mobile
prin anticipaţie, adică a căror calitate este anticipată.

2. Care este importanţa distincţiei dintre bunurile certe şi bunurile generice?

Importanţa distincţiei dintre bunurile certe şi bunurile generice ţine de consecinţele pe care le
are modul de determinare a bunurilor atunci când acestea sunt obiect al unui act juridic.
Aceste consecinţe se transmit îndeosebi cât priveşte:
a) momentul transmiterii dreptului de proprietate prin intermediul actelor juridice translative
b) problema suportării riscului pieirii fortuite a bunului, ulterior încheierii unui act translativ de
libertate
c) locul executării unei obligaţii.

3. Ce se înţelege prin fungibilitate?

Fungibilitatea este un raport de echivalenţă între două bunuri, în virtutea căruia un bun poate
fi înlocuit cu altul, atunci când urmează să se facă o plată ori să se îndeplinească o obligaţie
de restituire.

4. Care este importanţa distincţiei dintre bunurile divizibile şi bunurile indivizibile?

Distincţia dintre bunuri divizibile şi bunuri indivizibile prezintă importanţă în cadrul sistării
stării de coproprietate şi în cazul raporturilor obligaţionale cu pluralitate de subiecte.

În situaţia sistării stării de coproprietate asupra unui bun divizibil, modalitatea cea mai la
îndemână este împărţirea în natură a bunului, în proporţia dată de cota-parte ce o are fiecare
dintre coproprietari. Atunci când coproprietatea priveşte un bun indivizibil, soluţiile pot diferi
după cum împărţeala se face prin învoiala coproprietarilor sau pe cale judecătorească,
putându-se recurge atât la fragmentare şi distribuirea a ceea ce a rezultat, cât şi la vânzarea
bunului şi împărţirea preţului.

Atunci când o obligaţie cu pluralitate de subiecte are ca obiect un bun divizibil, este la rândul
ei divizibilă. În schimb, atunci când bunul ce formează obiectul obligaţiei este unul indivizibil,
şi obligaţia va fi una indivizibilă.

5. Ce sunt fructele şi productele şi care este importanţa distincţiei dintre ele?

 Fructele sunt acele bunuri care rezultă dintr-un alt bun, fără a consuma esenţial substanţa
acestuia. Trăsătura lor esenţială este periodicitatea. Productele sunt şi ele bunuri care
rezultă dintr-un alt bun, însă acestea consumă, treptat sau dintr-o dată, substanţa bunului din
care rezultă.

Fructele se cuvin proprietarului bunului frugifer, ca şi productele. Totuşi, fructele, spre

deosebire de producte, pot reveni posesorului de bună-credinţă sau detentorului bunului
frugifer.

Actele juridice prin care se înstrăinează fructele naturale ori industriale sunt considerate acte
de administrare a patrimoniului, în vreme ce actele de înstrăinare a productelor sunt acte de
dispoziţie.

luni, 1 iunie 2009

Întrebări drept civil (IX)

1. Ce sunt drepturile subiective?

Dreptul subiectiv este puterea unui subiect de drept consacrată juridic (legal) sau, altfel spus, este o
putere individuală recunoscută şi garantată de puterea publică. Are o structură tripartită: subiectul
(persoana căreia îi aparţine dreptul subiectiv); conţinutul (prerogativele pe care dreptul subiectiv le
conferă subiectul); obiectul (bunul, prestaţia cu privire la care aceste prerogative se pot exercita).

2. Prin ce se deosebesc drepturile absolute de cele relative?

Iniţial, criteriul prioritar care a stat la baza acestei clasificări a fost gradul de opozabilitate al
dreptului, respectiv sfera persoanelor ţinute de o obligaţie corespunzătoare dreptului subiectiv.
Astfel, drepturile absolute sunt opozabile orga omnes, în vreme ce drepturile relative sunt cele
cărora le corespunde obligaţia uneia sau mai multor persoane determinate din chiar momentul
stabilirii raportului juridic.

Ulterior, criteriul opozabilităţii a fost abandonat şi înlocuit cu acela al modului de exercitare a

dreptului subiectiv. Drepturile absolute sunt acelea pe care titularul lor le poate exercita în mod
direct, fără a avea nevoie de concursul activ al vreunui alt subiect de drept, în vreme ce drepturile
relative sunt acelea pe care titularul lor le poate exercita numai cu concursul activ al unei alte
persoane, obligata, dupa caz, să dea, să facă, să nu facă, ori să se supună.

3. Prin ce se deosebesc drepturile reale de cele de creanţă?

Dreptul real este dreptul patrimonial în virtutea căruia titularul său poate să-şi exercite prerogativele
asupra unui bun determinat, în mod direct şi nemijlocit, fără a fi necesară intervenţia unei alte
persoane. Dreptul de creanţă este dreptul patrimonial în temeiul căruia subiectul activ, numit
creditor, poate pretinde subiectului pasiv, numit debitor, să dea, să facă sau să nu facă ceva la care
acesta din urmă ar fi fost îndreptăţit în absenţa angajamentului său juridic.

În cazul dreptului real, subiectul activ este determinat, în vreme ce subiectul pasiv este nedeterminat
(fiind format din toate celelalte subiecte de drept). În cazul drepturilor de creanţă, spre deosebire de
drepturile reale, atât subiectul activ cât şi subiectul pasiv sunt deopotrivă determinaţi.

În cazul drepturilor reale, atributele sale sunt exercitate de titular în mod direct asupra unui anumit
bun. Relaţia cu bunul este una de apropriere a bunului, iar relaţia cu celelalte persoane este una de
excludere de la exerciţiul dreptului. Drepturile reale conţin două atribute specifice: dreptul de
urmărire şi dreptul de preferinţă.

În cazul drepturilor de creanţă, lipseşte atributul de urmărire, iar acela de preferinţă există numai cât
priveşte latura procesuală.

4. Ce sunt drepturile reale principale?

Drepturile reale principale sunt acelea care nu depind de existenţa unui drept de creanţă.

5 Care sunt consecinţele distincţiei dintre drepturile patrimoniale şi drepturile

nepatrimoniale?

Drepturile patrimoniale sunt acelea care au un obiect cu valoare economică, susceptibil de a fi

evaluat în bani. Drepturile nepatrimoniale sunt acelea care au un obiect fără valoare economică,
care nu este susceptibil de a fi evaluat în bani.

Printre consecinţele acestei distincţii enumerăm: prescripţia extinctivă priveşte cu precădere

acţiunile în justiţie cu obiect patrimonial (în vreme ce acţiunile corespunzătoare drepturilor
nepatrimoniale sunt de regulă imprescriptibile); drepturile patrimoniale sunt de regulă cesibile prin
acte juridice (spre deosebire de drepturile nepatrimoniale); atunci când se încalcă un drept
patrimonial, titularului dreptului i se cauzează un prejudiciu patrimonial, care se repară prin mijloace
de natură patrimonială (în schimb, când se încalcă un drept nepatrimonial, şi consecinţele imediate
sunt de natură nepatrimonială).

6. Ce este abuzul de drept?

Problema exercitării abuzive a unui drept subiectiv se ridică numai atunci când dreptul subiectiv a
fost exercitat cu rea credinţă şi deturnat astfel de la scopurile sale (limitele sale interne).

7. Cum poate fi sancţionat abuzul de drept?

Sancţionarea abuzului de drept va fi determinată de rezultatul conduitei ilicite, de modul concret de

exercitare abuzivă a dreptului, cât şi de felul dreptului sa interesul legitim încălcat. În funcţie de
împrejurări, instanţa va putea dispune încetarea exercitării abuzive a dreptului, ori va putea să
refuze admiterea acelor pretenţii care sunt expresia unei exercitări abuzive a dreptului. Atunci când
aceasta a cauzat altuia un prejudiciu, patrimonial sau nepatrimonial, şi sunt întrunite celelalte condiţii
ale răspunderii civile, titularul dreptului va fi obligat să repare prejudiciul, fie în natură, fie prin
echivalent, respectiv prin plata unor despăgubiri.

Întrebări drept civil (X)

1. Cui revine sarcina probei?

Sarcina probei aparţine “celui care face o propunere înaintea judecăţii” (art. 1169 C.civ.).
Reclamantul fiind cel care pretinde că realitatea este diferită de starea de drept şi fiind cel care
porneşte litigiul, afirmând încălcarea unui drept sau a unui interes legitim, trebuie să facă dovada
faptului generator al dreptului său.

2. Care este obiectul probelor?

Prin obiect al probei înţelegem elementele de fapt şi, în mod excepţional, de drept, care trebuie
dovedite în instanţă pentru a demonstra existenţa unui drept subiectiv şi a obligaţiei corelative.

3. În ce condiţii sunt admise convenţiile asupra probelor?

Convenţiile asupra probelor sunt acorduri de voinţă prin care părţile derogă de la normele legale
privitoare la probe în cadrul unui proces sau anterior începerii lui.

Pentru a fi valabile, aceste convenţii trebuie să respecte condiţiile următoare:

- să privească numai drepturi cu privire la care părţile pot dispune, fiindcă o convenţie asupra
probelor poate avea ca efect pierderea posibilităţii valorificării dreptului în instanţă, datorită
imposibilităţii dovedirii lui conform convenţiei privitoare la probe;
- să nu restrângă rolul judecătorului în probaţiune, considerat imperativ.

4. Ce sunt înscrisurile autentice şi care este forţa lor probantă?

Înscrisul autentic este actul întocmit cu solemnităţile cerute de lege de către un funcţionar public
care avea competenţa de a oficia la locul încheierii actului. În practică, cele mai des întâlnite
înscrisuri autentice sunt actele notariale, dar nu trebuie uitate actele de stare civilă, hotărârile
judecătoreşti, actele de procedură întocmite de executorii judecătoreşti.

Forţa probantă a înscrisurilor autentice provine din faptul că acestea sunt primite şi autentificate, sau
redactate şi autentificate de un funcţionar competent.

5. Care este forţa probantă a înscrisurilor sub semnătură privată?

Forţa probantă a înscrisurilor sub semnătură privată provine de la semnătura părţilor.

6. Care este utilitatea date certe?

Utilitatea datei certe ţine de faptul că eficacitatea probatorie a actului sub semnătură privată în
privinţa terţilor este condiţionată de reguli speciale relative la data actului.

7. În ce cazuri este admisă proba cu martori?

Ca regulă generală, faptele juridice licite şi ilicite, precum şi evenimentele pot fi probate oricând cu
martori. Proba testimonială în cazul actelor de stare civilă se admite doar dacă registrele de stare
civilă nu au fost întocmite, au fost distruse sau pierdute, nu pot fi procurate din străinătate sau
întocmirea lor a fost omisă.

8. Ce este începutul de dovadă scrisă şi care este utilitatea sa?

Prin început de dovadă scrisă se înţelege, conform textului legal, orice scriptură provenind de la
partea adversă şi care ar face credibil faptul pretins. Pentru a exista un început de dovadă scrisă,
trebuie îndeplinite trei condiţii:
a) să existe o scriere
b) scrierea să provină de la partea căreia îi este opusă
c) scrierea să fie de natură a face credibil faptul pretins.

Oricât de credibil ar fi începutul de dovadă scrisă, acesta nu poate singur să facă dovada unui act
juridic, el trebuind obligatoriu coroborat cu alte probe (martori, prezumţii simple, mărturisirea părţii
adverse).

9. Ce este mărturisirea extrajudiciară şi când este ea admisă ca mijloc de probă?

Mărturisirea extrajudiciară este o formă de mărturisire care nu îndeplineşte condiţiile următoare:

a) să fie făcută în cadrul procesului în care este invocată ca mijloc de probă
b) să fie făcută în faţa instanţei de judecată.

Exemple de mărturisiri extrajudiciare: declaraţiile părţii cuprinse într-un proces-verbal întocmit de un

executor judecătoresc; declaraţiile părţii cuprinse într-o cerere adresată unei instituţii publice;
declaraţia făcută în faţa unui organ de urmărire penală; declaraţia făcută în cadrul unui alt proces;
declaraţia făcută într-un testament sau într-o scrisoare.
Cel care stabileşte folosirea mărturisirii extrajudiciare ca mijloc de probă este judecătorul. Totuşi,
mărturisirea extrajudiciară orală nu este admisă ca mijloc de probă în cazul actelor juridice pentru
care proba cu martori nu este admisă.

10. Prin ce se caracterizează prezumţiile simple sau judecătoreşti?

Prezumţiile sunt o deplasare a obiectului probei de la faptul generator de drepturi la un fapt vecin şi
conex, din existenţa căruia instanţa poate considera, în baza unei dispoziţii legale sau a unui
raţionament, deductiv sau inductiv, că există faptul generator de drepturi.

Prezumţiile simple sunt cele care nu sunt stabilite prin lege, fiind lăsate la “luminile şi înţelepciunea
judecătorului” (art. 1203, C. civ.). Ele pot fi deductive, în cazul în care se desprinde o concluzie
particulară din una generală, sau inductive, atunci când se desprinde o concluzie generală din mai
multe concluzii particulare.
Întrebări drept civil (XI)
1. Ce este prescripţia extinctivă; dar prescripţia achizitivă?

Prescripţia extinctivă constă în stingerea dreptului material la acţiune, dacă nu a fost exercitat în
termenul stabilit de lege. Prescripţia achizitivă are ca efect dobândirea unui drept subiectiv
(uzucapiunea).

2. Ce caracter au normele care reglementează prescripţia extinctivă?

Normele care reglementează prescripţia extinctivă au caracter imperativ şi de ordine publică.

3. Cum se poate argumenta faptul că dreptul subiectiv nu se stinge ca urmare a împlinirii

termenului de prescripţie?

Dreptul subiectiv nu se stinge ca urmare a împlinirii termenului de prescripţie, lucru care poate fi
argumentat invocând prevederea din art. 20 al Decretului nr. 167/1958, potrivit căreia “Debitorul care
a executat obligaţia după ce dreptul la acţiune al creditorului s-a prescris, nu are dreptul să ceară
înapoierea prestaţiei, chiar dacă la data executării nu ştia că termenul prescripţiei era împlinit.”
Aşadar, în această situaţie suntem în prezenţa unei executări (plăţi) valabile. Acest lucru nu se
poate întâmpla decât dacă prestaţia (plata) corespunde unui drept al celui ce o primeşte, altfel ar fi
vorba despre o plată nedatorată, a cărui restituire se poate cere de la cel ce a făcut-o, în temeiul art.
1092, C. civ.: “Orice plată presupune o datorie; ceea ce s-a plătit fără să fie debit este supus
repetiţiunii.” Conchidem că împlinirea termenului de prescripţie stinge dreptul la acţiune, dar nu şi
dreptul subiectiv al creditorului, rămânând datoria naturală a debitorului.

4. Care este domeniul de aplicare al prescripţiei extinctive?

Potrivit art. 1, al. 1, din Decret, prin prescripţie se stinge dreptul la acţiune având un obiect
patrimonial. Per a contrario, aceasta înseamnă că, de principiu, acţiunile care au un obiect
nepatrimonial nu sunt supuse prescripţiei extinctive. Concomitent, art. 1890, C. civ., afirmă că sunt
supuse prescripţiei de 30 de ani numai acţiunile reale şi cele personale, care sunt deopotrivă acţiuni
patrimoniale.

Aşadar, domeniul de aplicare al prescripţiei extinctive este acela al acţiunilor personale, adică al
acţiunilor prin care se valorifică drepturi de creanţă cu conţinut patrimonial.

5. Prin ce se caracterizează termenele speciale de prescripţie?

Termenele speciale de prescripţie sunt acelea pe care legea le prevede expres şi limitativ doar
pentru o anumită acţiune. Atunci când legea prevede un termen special, acesta va fi prioritar în
aplicare, înlăturându-l pe cel general.

6. Care este regula privitoare la momentul din care începe să curgă termenul de prescripţie?

Conform art. 7, al. 1, din Decretul nr. 167/1958, “Prescripţia începe să curgă de la data când se
naşte dreptul la acţiune.” Cel mai frecvent, dreptul la acţiune se naşte în momentul în care un drept
subiectiv, sau chiar numai un interes legitim, este încălcat, negat, contestat, ori la data când dreptul
subiectiv trebuia exercitat.

7. Din ce moment începe să curgă termenul de prescripţie în cazul unui act juridic afectat de
un termen extinctiv?

Potrivit art. 7, al. 2, din Decretul nr. 167/1958, “În obligaţiile care urmează să se execute la cererea
creditorului, precum şi în acelea al căror termen de executare nu este stabilit, prescripţia începe să
curgă de la data stabilirii raportului de drept.” Momentul stabilirii raportului de drept este momentul
încheierii actului juridic.

8. Din ce moment începe să curgă termenul de prescripţie al unei acţiuni pentru repararea
prejudiciului cauzat printr-o faptă ilicită?

Termenul de prescripţie al unei acţiuni pentru repararea prejudiciului cauzat printr-o faptă ilicită
începe să curgă din momentul în care persoana păgubită a cunoscut sau trebuia să cunoască
paguba şi pe cel care răspunde de ea.

9. Cum operează suspendarea prescripţiei şi care este efectul ei?

Suspendarea prescripţiei operează ca o modificare a cursului firesc al prescripţiei, caracterizată prin

oprirea temporară a cursului termenului de prescripţie, atunci când se iveşte o cauză legală de
suspendare, urmată de reluarea acestuia din momentul din care s-a oprit, atunci când cauza de
suspendare încetează.

Conform art. 1874 C. civ., “Suspendarea opreşte cursul prescripţiei pe timpul cât durează, fără însă
a o şterge pentru timpul trecut.” Odată cu încetarea cauzei de suspendare, cursul termenului de
prescripţie se reia din momentul în care s-a oprit, ca şi cum cauza de suspendare n-ar fi intervenit.

10. Ce este cazul de forţă majoră şi care sunt consecinţele sale asupra prescripţiei
extinctive?

În absenţa unei definiţii unitare privind cazul de forţă majoră, vom include în această categorie:
războaiele, cutremurele de pământ, inundaţiile, epidemiile şi orice alte împrejurări – extraordinare şi
invincibile – care creează obstacole cu neputinţă de înlăturat. Cazul de forţă majoră este una din
cauzele de suspendare prevăzute de Decretul nr. 167/1958.

11. Ce este repunerea în termen?

Repunerea în termen este reglementată prin două texte legale: mai întâi art. 19, al. 1 din Decretul nr.
167/1958 – “Instanţa judecătorească sau organul arbitral poate, în cazul în care constată ca fiind
temeinic justificate cauzele pentru care termenul de prescripţie a fost depăşit, să dispună chiar din
oficiu judecarea sau rezolvarea acţiunii, ori să încuviinţeze executarea silită.” iar mai apoi al. 2 al
aceluiaşi articol: “Cererea de repunere în termen va putea fi făcută numai în termen de o lună de la
încetarea cauzelor care justifică depăşirea termenului de prescripţie.”

Aşadar, repunerea în termen este un beneficiu legal, lăsat la aprecierea instanţei, în virtutea căruia o
acţiune poate fi primită şi judecată şi după împlinirea termenului de prescripţie, atunci când, din
motive temeinic justificate, termenul de prescripţie a fost depăşit.

Întrebări drept civil (XII)

1. Care sunt deosebirile dintre actele unilaterale şi contractele unilaterale?

Actele care nu au părţi, ci sunt rezultatul unui autor ce emite o voinţă juridică unică, sunt acte juridice
unilaterale (ex: testamentul). Contractul unilateral este o specie de contract, care se caracterizează
prin aceea că o parte a sa este doar debitor, iar cealaltă este numai creditor al unei prestaţii anume
determinată (ex: donaţia).

2. Ce sunt contractele cu titlu oneros şi contractele aleatorii?

Actele oneroase sunt actele patrimoniale, prin intermediul lor urmărindu-se obţinerea unui avantaj
patrimonial.

Contractele aleatorii sunt acele acorduri de voinţă în cadrul cărora părţile nu cunosc sau nu pot să
cunoască chiar de la momentul încheierii contractului întinderea prestaţiilor la care se obligă.

3. De câte feluri sunt actele de administrare?

Actele de administrare sau gestiune au ca efect şi scop punerea în valoare a unor bunuri sau
drepturi patrimoniale. Actele administrative sunt tranzitive sau, atunci când sunt raportate doar la un
bun, pot fi considerate acte de dispoziţie.

4. Ce sunt actele condiţie?

Sunt acelea în care voinţa părţilor are doar rolul de a face aplicabilă o anumită reglementare legală,
un anumit statut legal. Drepturile şi obligaţiile părţilor nu mai rezultă din voinţa părţilor ci din acea
reglementare. De exemplu, actul căsătoriei este un act condiţie, deoarece drepturile şi obligaţiile
soţilor rezultă din prevederile legii şi nu din voinţa acestora.

5. Care sunt condiţiile generale şi esenţiale de valabilitate ale actelor juridice?

Potrivit art. 948 C. civ. “condiţiile esenţiale pentru valabilitatea unei convenţii sunt: 1. capacitatea de
a contracta: 2. consimţământul valabil al părţii ce se obligă; 3. un obiect determinat; 4. o cauză
licită.” Cu toate că textul califică aceste condiţii ca fiind esenţiale doar pentru valabilitatea
convenţiilor, doctrinar se admite că ele sunt necesar de a fi întrunite pentru valabilitatea oricărui act
juridic, fie că el este bilateral fie că este unilateral. Pe de altă parte, se precizează că în cazul actelor
solemne, la aceste patru condiţii de valabilitate mai trebuie adăugată şi forma actului juridic, ca o a
cincea condiţie.

6. În ce situaţii eroarea viciază consimţământul?

În mod evident, nu orice eroare constituie un viciu de consimţământ. Singurele cazuri determinate
legal în care se poate admite eroarea viciu de consimţământ sunt eroarea asupra substanţei şi
eroarea asupra persoanei.

7. Ce este dolul reticent?

Dolul reticent, numit de asemenea dol pasiv sau dol omisiv, este genul de manoperă dolosivă ce
constă într-o inacţiune (abţinere).

8. Care este domeniul de aplicare al leziunii?

Leziunea este paguba materială pe care o suferă una dintre părţile unui contract oneros şi
comutativ, din cauza disproporţiei ce există, la data încheierii contractului, între prestaţia proprie şi
prestaţia celeilalte părţi. Prin prevederile art. 25, al. 1, din Decretul nr. 31/1954, domeniul de aplicare
al leziunii ca viciu de consimţământ a fost restrâns la actele de administrare a bunurilor şi a
patrimoniului, cu caracter oneros şi comutativ, încheiate de minorii cu capacitate de exerciţiu
restrânsă, fără încuviinţarea ocrotitorului legal.

9. În ce condiţii este considerat imposibil obiectul actului juridic?

Prin efectivitatea obiectului se înţelege ideea că obiectul trebuie să existe simultan – în principiu, în
realitatea fizică şi juridică, îndeplinind unele criterii tehnice. Rezultă, deci, că în situaţia în care
prestaţia/bunul există doar în fantezia părţilor, obiectul contractului este imposibil.

10. Ce este cauza concretă (scopul mediat)?

În actele oneroase, cauza concretă se referă îndeobşte la anumite însuşiri ale contraprestaţiei
celeilalte părţi, fiind cunoscută de către părţi ca mobil determinant, care a împins pe fiecare parte să
contracteze. În actele gratuite, cauza concretă este prefigurarea unor calităţi ale gratificatului, care
să justifice mărinimia juridică a dispunătorului.
marți, 2 iunie 2009

Întrebări drept civil (XI)

1. Ce este prescripţia extinctivă; dar prescripţia achizitivă?

Prescripţia extinctivă constă în stingerea dreptului material la acţiune, dacă nu a fost exercitat în
termenul stabilit de lege. Prescripţia achizitivă are ca efect dobândirea unui drept subiectiv
(uzucapiunea).

2. Ce caracter au normele care reglementează prescripţia extinctivă?

Normele care reglementează prescripţia extinctivă au caracter imperativ şi de ordine publică.

3. Cum se poate argumenta faptul că dreptul subiectiv nu se stinge ca urmare a împlinirii

termenului de prescripţie?

Dreptul subiectiv nu se stinge ca urmare a împlinirii termenului de prescripţie, lucru care poate fi
argumentat invocând prevederea din art. 20 al Decretului nr. 167/1958, potrivit căreia “Debitorul care
a executat obligaţia după ce dreptul la acţiune al creditorului s-a prescris, nu are dreptul să ceară
înapoierea prestaţiei, chiar dacă la data executării nu ştia că termenul prescripţiei era împlinit.”
Aşadar, în această situaţie suntem în prezenţa unei executări (plăţi) valabile. Acest lucru nu se
poate întâmpla decât dacă prestaţia (plata) corespunde unui drept al celui ce o primeşte, altfel ar fi
vorba despre o plată nedatorată, a cărui restituire se poate cere de la cel ce a făcut-o, în temeiul art.
1092, C. civ.: “Orice plată presupune o datorie; ceea ce s-a plătit fără să fie debit este supus
repetiţiunii.” Conchidem că împlinirea termenului de prescripţie stinge dreptul la acţiune, dar nu şi
dreptul subiectiv al creditorului, rămânând datoria naturală a debitorului.

4. Care este domeniul de aplicare al prescripţiei extinctive?

Potrivit art. 1, al. 1, din Decret, prin prescripţie se stinge dreptul la acţiune având un obiect
patrimonial. Per a contrario, aceasta înseamnă că, de principiu, acţiunile care au un obiect
nepatrimonial nu sunt supuse prescripţiei extinctive. Concomitent, art. 1890, C. civ., afirmă că sunt
supuse prescripţiei de 30 de ani numai acţiunile reale şi cele personale, care sunt deopotrivă acţiuni
patrimoniale.

Aşadar, domeniul de aplicare al prescripţiei extinctive este acela al acţiunilor personale, adică al
acţiunilor prin care se valorifică drepturi de creanţă cu conţinut patrimonial.

5. Prin ce se caracterizează termenele speciale de prescripţie?

Termenele speciale de prescripţie sunt acelea pe care legea le prevede expres şi limitativ doar
pentru o anumită acţiune. Atunci când legea prevede un termen special, acesta va fi prioritar în
aplicare, înlăturându-l pe cel general.

6. Care este regula privitoare la momentul din care începe să curgă termenul de prescripţie?

Conform art. 7, al. 1, din Decretul nr. 167/1958, “Prescripţia începe să curgă de la data când se
naşte dreptul la acţiune.” Cel mai frecvent, dreptul la acţiune se naşte în momentul în care un drept
subiectiv, sau chiar numai un interes legitim, este încălcat, negat, contestat, ori la data când dreptul
subiectiv trebuia exercitat.
7. Din ce moment începe să curgă termenul de prescripţie în cazul unui act juridic afectat de
un termen extinctiv?

Potrivit art. 7, al. 2, din Decretul nr. 167/1958, “În obligaţiile care urmează să se execute la cererea
creditorului, precum şi în acelea al căror termen de executare nu este stabilit, prescripţia începe să
curgă de la data stabilirii raportului de drept.” Momentul stabilirii raportului de drept este momentul
încheierii actului juridic.

8. Din ce moment începe să curgă termenul de prescripţie al unei acţiuni pentru repararea
prejudiciului cauzat printr-o faptă ilicită?

Termenul de prescripţie al unei acţiuni pentru repararea prejudiciului cauzat printr-o faptă ilicită
începe să curgă din momentul în care persoana păgubită a cunoscut sau trebuia să cunoască
paguba şi pe cel care răspunde de ea.

9. Cum operează suspendarea prescripţiei şi care este efectul ei?

Suspendarea prescripţiei operează ca o modificare a cursului firesc al prescripţiei, caracterizată prin

oprirea temporară a cursului termenului de prescripţie, atunci când se iveşte o cauză legală de
suspendare, urmată de reluarea acestuia din momentul din care s-a oprit, atunci când cauza de
suspendare încetează.

Conform art. 1874 C. civ., “Suspendarea opreşte cursul prescripţiei pe timpul cât durează, fără însă
a o şterge pentru timpul trecut.” Odată cu încetarea cauzei de suspendare, cursul termenului de
prescripţie se reia din momentul în care s-a oprit, ca şi cum cauza de suspendare n-ar fi intervenit.

10. Ce este cazul de forţă majoră şi care sunt consecinţele sale asupra prescripţiei
extinctive?

În absenţa unei definiţii unitare privind cazul de forţă majoră, vom include în această categorie:
războaiele, cutremurele de pământ, inundaţiile, epidemiile şi orice alte împrejurări – extraordinare şi
invincibile – care creează obstacole cu neputinţă de înlăturat. Cazul de forţă majoră este una din
cauzele de suspendare prevăzute de Decretul nr. 167/1958.
11. Ce este repunerea în termen?

Repunerea în termen este reglementată prin două texte legale: mai întâi art. 19, al. 1 din Decretul nr.
167/1958 – “Instanţa judecătorească sau organul arbitral poate, în cazul în care constată ca fiind
temeinic justificate cauzele pentru care termenul de prescripţie a fost depăşit, să dispună chiar din
oficiu judecarea sau rezolvarea acţiunii, ori să încuviinţeze executarea silită.” iar mai apoi al. 2 al
aceluiaşi articol: “Cererea de repunere în termen va putea fi făcută numai în termen de o lună de la
încetarea cauzelor care justifică depăşirea termenului de prescripţie.”

Aşadar, repunerea în termen este un beneficiu legal, lăsat la aprecierea instanţei, în virtutea căruia o
acţiune poate fi primită şi judecată şi după împlinirea termenului de prescripţie, atunci când, din
motive temeinic justificate, termenul de prescripţie a fost depăşit.
marți, 2 iunie 2009

Întrebări drept civil (XIII)

1. Care poate fi rostul formei actului juridic?

Forma actului juridic nu este decât modalitatea concretă prin care se exprimă voinţa internă, iar în
lipsa acestei exteriorizări, actul civil pur şi simplu nu există. Aşadar, forma este o condiţie a validităţii
actului juridic, răspunzând unor exigenţe ale probei, ale eficienţei actului juiridic sau unor scopuri
urmărite de lege.

2. Care este consecinţa nerespectării formei cerute ad validitatem?

Consecinţa nerespectării formei cerute ad validitatem este absenţa consimţământului, deci a actului
juridic (negotium).

3. Care este consecinţa nerespectării formei ad probationem?

Nerespectarea formei ad probationem duce la imposibilitatea dovedirii operaţiunii juridice, fără să

afecteze validitatea operaţiunii juridice.

4. Ce este termenul?
Termenul este o modalitate a actului juridic, care se defineşte printr-un eveniment viitor şi cert de
care depinde executarea sau derularea efectelor actului juridic.

5. Ce este condiţia?

Condiţia este o modalitate a actului juridic definită ca un eveniment viitor şi incert ca realizare, de
care depinde chiar existenţa efectelor actului juridic.

6. Care sunt deosebirile dintre termen şi condiţie?

Deşi atât termenul cât şi condiţia fac referire la un “eveniment viitor”, deosebirile sunt nete: termenul
este întotdeauna sigur şi produce efecte pentru viitor (ex nunc), în vreme ce condiţia este mereu un
eveniment incert şi produce efecte şi pentru trecut (ex tunc).

7. În ce constă condiţia mixtă şi cea potestativă simplă?

Condiţia este mixtă când rezultă din combinarea a două voinţe distincte, aparţinând evident la două
persoane diferite: o voinţă exprimată de una dintre părţile contractante, cealaltă aparţinând unui terţ
determinat.

Condiţia este potestativă când producerea evenimentului viitor depinde de comportamentul uneia
dintre părţile contractului.

8. Prin ce se deosebeşte termenul extinctiv de cel suspensiv?

Termenul extinctiv este cel care indică perioada sau durata de viaţă a actului juridic, adică durata
efectelor sale. Termenul suspensiv amână, suspendă momentul executării actului juridic până la
împlinirea datei pe care el o reprezintă.

9. În beneficiul cui se prezumă că a fost prevăzut termenul?

În caz de dubiu, se prezumă că termenul a fost stipulat în favoarea celui care se obligă (art. 1024
C.civ.).

10. Prin ce se deosebeşte condiţia suspensivă de cea rezolutorie?

Condiţia suspensivă suspendă naşterea efectelor actului juridic (art. 1017 C.civ.), deşi actul juridic
există, fiind valid încheiat. Condiţia rezolutorie “este aceea care supune desfiinţarea obligaţiei la un
eveniment viitor şi incert” (art. 1019 C.civ.). Până la împlinirea condiţiei rezolutorii, actul juridic se
comportă ca şi când ar fi pur şi simplu, iar la realizarea acestei condiţii, operaţiunea se va desfiinţa
retroactiv, ca şi când nu ar fi existat niciodată.

11. Ce este sarcina?

Sarcina, având o sferă foarte limitată de aplicare (donaţii şi legate), este o obligaţie civilă, impusă de
dispunător pe capul gratificatului, care este ţinut să o execute în favoarea cuiva.

12. Care sunt principiile ce cârmuiesc efectele actelor juridice?

Principiile ce cârmuiesc efectele actelor civile sunt: principiul forţei obligatorii (conform art. 696 C.civ:
“Convenţiile legal făcute au putere de lege între părţile contractante.”) şi principiul opozabilităţii
actului juridic (terţii trebuie să respecte efectele produse de actul juridic).

Alte întrebări drept civil (XXXVI)

01. Enumeraţi mijloacele de probă stabilite prin dispoziţiile Codului civil şi ale Codului de
procedură civilă

Răspuns :
a) înscrisurile ;
b) mărturia ;
c) proba testimonială;
d) mărturisirea;
e) prezumţiile;
f) expertiza;
g) cercetarea la faţa locului.
02. Ce este înscrisul?

Răspuns: Acel mijloc de probă care cuprinde declaraţii ale părţilor cu privire la acte sau fapte
juridice consemnate pe orice fel de suport.

03. Clasificaţi înscrisurile după scopul întocmirii lor

Răspuns:
a) înscrisuri preconstituite;
b) înscrisuri nepreconstituite.

04. Ce sunt înscrisurile preconstituite?

Răspuns: Întocmite pentru a fi folosite ca probe. Ex: actele autentice, înscrisurile sub semnătură
privată, răboajele, biletele şi tichetele.

05. Daţi exemple de înscrisuri nepreconstituite?

Răspuns: Scrisorile, registrele şi hârtiile casnice, registrele comercianţilor, menţiunile scrise de

creditor pe titlul constatator al creanţei, declaraţiile părţilor înregistrate pe suport electronic şi care le
pot fi atribuite etc.

06. Clasificaţi înscrisurile preconstituite

Răspuns:
a) originare – care sunt întocmite pentru a proba încheierea, modificarea sau încetarea unui act
juridic;
b) recognitive – întocmite pentru a înlocui acte originale distruse sau pierdute;
c) confirmative – întocmite pentru a ratifica un act juridic anulabil.

07. Care este forţa probantă a copiei legalizate?

Răspuns : Aceeaşi putere doveditoare ca şi originalul.

08. Ce este înscrisul autentic?

Răspuns: Actul întocmit cu solemnităţile cerute de lege de către un funcţionar public care avea
competenţa de a oficia la locul încheierii actului (art. 1171 C.civ.). Ex:
a) actele notariale ;
b) actele de stare civilă ;
c) hotărârile judecătoreşti;
d) actele de procedură întocmite de executorii judecătoreşti, etc.

09. În ce constă procedura înscrierii în fals ?

Răspuns : O verificare, prevăzută de art. 180-184 C.pr.civ., efectuată de către organele de

cercetare penală, prin care se poate constata un eventual fals săvârşit de agentul instrumentator al
înscrisului autentic.

10. Enumeraţi avantajele actului autentic

Răspuns :
a) prezumţia de autenticitate ;
b) data certă;
c) titlu executoriu atunci când constată o creanţă certă, lichidă şi exigibilă.

 miercuri, 16 februarie 2011

 Alte întrebări drept civil (XXXVII)

 01. Enumeraţi elementele înscrisului sub semnătură privată

Răspuns :
a) este un înscris, indiferent de modul cum a fost întocmit şi de forma în care se
materializează (scris de mână de către părţi sau de către un terţ, imprimat, dactilografiat),
inclusiv în format electronic, sub forma unui ansamblu de date, accesibil printr-un program
informatic) ;
b) constată unul sau mai multe raporturi juridice între părţile semnatare ;
c) părţile îşi însuşesc conţinutul înscrisului prin semnătură;
d) înscrisul este întocmit pentru a putea fi folosit la nevoie ca mijloc de probă şi, dacă legea o
cere, pentru a îndeplini o condiţie de valabilitate;
e) înscrisul este întocmit fără intervenţia unui funcţionar public competent a instrumenta acea
categorie de acte, în caz contrar fiind vorba despre un act autentic.

02. Care este principala condiţie de valabilitate a înscrisului sub semnătură privată?

Răspuns : Semnătura părţilor.

03. În câte exemplare trebuie întocmit înscrisul în cazul convenţiilor sinalagmatice ?

Răspuns : În cel puţin atâtea exemplare câte părţi cu interese contrare sunt.

04. Care este temeiul forţei probante a înscrisului sub semnătură privată?

Răspuns: Semnătura părţilor.

05. Există o prezumţie de autenticitate în favoarea înscrisului sub semnătură privată?

Răspuns: Nu.

06. Ce se întâmplă dacă este negată semnătura prezentă pe un înscris sub semnătură
privată?

Răspuns: Instanţa va face o verificare de scripte, procedură prevăzută de art. 177-179

C.pr.civ.

07. Enumeraţi procedeele limitative prin care poate fi conferită dată certă unui înscris
sub semnătură privată

Răspuns:
a) înfăţişarea înscrisului la o instituţie sau autoritate publică, acesta dobândind dată certă din
 ziua prezentării lui;
b) înregistrarea înscrisului într-un registru public, data înregistrării fiind considerată data
certă a acestuia;
c) relatarea conţinutului înscrisului, chiar şi prescurtat, în acte întocmite de funcţionari publici,
înscrisul sub semnătură privată dobândind data certă din ziua în care actul care face referire
la înscrisul sub semnătura privată are dată certă;
d) moartea uneia dintre persoanele care a semnat actul, indiferent de calitatea acesteia în
cadrul convenţiei (parte, martor).

Data certă mai poate fi conferită de către notarii publici şi de către avocaţi.

08. Enumeraţi alte tipuri de înscrisuri

Răspuns:
a) răboajele;
b) menţiunea făcută de creditor pe titlul de creanţă;
c) registrele, cărţile sau hârtiile domestice;
d) scrisorile;
e) înscrisurile specifice dreptului comercial.
 Alte întrebări drept civil (XL)
 01. Ce sunt termenele speciale de prescripţie?

Răspuns: Acelea pe care legea le prevede expres şi limitativ doar pentru o anumită acţiune.

02. Care este utilitatea distincţiei dintre termenele generale şi termenele speciale?

Răspuns:
a) atunci când legea prevede un termen special, acesta va fi prioritar în aplicare, înlăturându-
l pe cel general;
b) atunci când există un termen special de prescripţie, prevăzut expres pentru o anumită
acţiune, el nu poate fi aplicat şi la alte acţiuni, chiar dacă acestea din urmă ar avea un obiect
asemănător, ori ar exista o conexitate a lor cu cea dintâi acţiune;
c) atunci când termenul general este modificat printr-o nouă reglementare, termenele
speciale, inclusiv acelea care sunt egale ca durată cu termenul general, rămân neschimbate.

03. Care este momentul din care începe să curgă termenul de prescripţie?

Răspuns: Prescripţia începe să curgă de la data când se naşte dreptul la acţiune (art. 7,
alin. 1, Decretul nr. 167/1958). Cel mai frecvent dreptul la acţiune se naşte în momentul în
care un drept subiectiv, sau chiar numai un interes legitim, este încălcat, negat, contestat, ori
la data când dreptul subiectiv trebuia exercitat.
04. Enumeraţi momentele concrete din care începe să curgă termenul de prescripţie

Răspuns:
a) momentul încheierii actului juridic;
b) momentul împlinirii condiţiei suspensive ori a expirării termenului suspensiv;
c) momentul în care persoana păgubită a cunoscut sau trebuia să cunoască paguba şi pe
cel care răspunde de ea;
d) momentul încetării violenţei (viciu al consimţământului);
e) momentul în care se descoperă eroarea, dolul, sau o altă cauză de nulitate relativă;
f) momentul descoperirii viciilor ascunse ale unui lucru, ale unei lucrări sau ale unei
construcţii.

05. Ce este suspendarea cursului termenului de prescripţie?

Răspuns: Acea modificare a cursului firesc al prescripţiei, care se caracterizează prin

oprirea temporară a cursului termenului de prescripţie, atunci când se iveşte o cauză legală
de suspendare, urmată de reluarea acestuia din momentul în care s-a oprit, atunci când
cauza de suspendare încetează.

06. Care sunt caracteristicile cauzelor de suspendare a cursului termenului de

prescripţie?

Răspuns:
a) efectele lor se produc de drept, ceea ce înseamnă că, atunci când există astfel de cauze,
ele determină automat oprirea cursului prescripţiei;
b) cauzele de suspendare au un caracter legal, ceea ce înseamnă că părţile, prin voinţa lor,
nu pot nici să suprime vreuna dintre cauzele de suspendare expres prevăzute de lege, nici
să creeze alte cauze decât acestea din urmă.

07. Enumeraţi cauzele de suspendare prevăzute de Decretul nr. 167/1958

Răspuns:
a) forţa majoră;
b) încadrarea în forţele armate ale României aflate pe picior de război;
c) reclamaţia obligatorie şi prealabilă acţiunii în justiţie;
d) lipsa de descărcare a celor ce administrează bunurile altuia;
e) lipsa reprezentantului sau ocrotitorului legal;
f) existenţa stării de căsătorie.

08. Definiţi întreruperea cursului prescripţiei

Răspuns: Acea modificare a cursului firesc al prescripţiei, care survine atunci când starea
de pasivitate a titularului dreptului la acţiune este justificată de atitudinea celeilalte părţi, cât
şi atunci când acesta a ieşit din pasivitate exercitând dreptul la acţiune, modificare ce se
caracterizează prin înlăturarea prescripţiei începute şi curgerea unei noi prescripţii, având
aceeaşi natură cu cea dinaintea ei.

09. Enumeraţi actele întreruptive de prescripţie

Răspuns:
a) prin recunoaşterea dreptului a cărui acţiune se prescrie, făcută de cel în folosul căruia
curge prescripţia;
b) prin introducerea unei cereri de chemare în judecată ori de arbitrare, chiar dacă cererea a
fost introdusă la o instanţă judecătorească, ori la un organ de arbitraj, necompetent;
c) printr-un act începător de executare.

10. Care sunt efectele recunoaşterii dreptului a cărui acţiune se prescrie?

Răspuns:
a) şterge prescripţia scursă până în momentul în care ea intervine;
b) face să curgă un nou şi integral termen de prescripţie a dreptului la acţiune.

11. Care sunt caracterele juridice ale recunoaşterii dreptului?

Răspuns:
a) act abdicativ (autorul lui renunţă la beneficiul termenului de prescripţie scurs până la data
recunoaşterii);
b) act irevocabil (asemenea altor acte unilaterale);
c) act declarativ (efectele lui se produc şi pentru trecut, ştergând prescripţia scursă);
d) act consensual (legea nu impune o anume formă pentru valabilitatea lui).

12. De câte feluri este recunoaşterea?

Răspuns:
a) recunoaştere expresă;
b) recunoaştere tacită.

13. În ce constă recunoaşterea expresă?

Răspuns: Poate să rezulte atât dintr-o convenţie a părţilor, cât şi dintr-o declaraţie
unilaterală, scrisă sau verbală.

14. În ce constă recunoaşterea tacită?

Răspuns: Se concretizează în acte sau fapte a căror săvârşire implică mărturisirea lipsită de
echivoc a existenţei dreptului a cărui acţiune se prescrie.

15. Definiţi repunerea în termen

Răspuns: Un beneficiu legal, lăsat la aprecierea instanţei, în virtutea căruia o acţiune poate
fi primită şi judecată şi după împlinirea termenului de prescripţie, atunci când, din motive
temeinic justificate, termenul de prescripţie a fost depăşit.

16. Definiţi decăderea

Răspuns: Decăderea se poate defini ca fiind o măsură de constrângere juridică ce constă în

stingerea dreptului subiectiv ca urmare a neexercitării lui într-un anumit termen.

17. Care sunt diferenţele dintre decădere şi prescripţie?

Răspuns:
a) decăderea face să se stingă însuşi dreptul subiectiv, spre deosebire de prescripţie, care
face să se stingă numai dreptul la acţiune;
b) decăderea operează de drept şi independent de culpa titularului dreptului subiectiv, în
vreme ce prescripţia presupune o pasivitate culpabilă a acestuia;
 c) termenele de prescripţie au întotdeauna un caracter legal, în schimb termenele de
decădere pot să aibă şi o sorginte convenţională;
d) curgerea termenelor de prescripţie poate fi suspendată în condiţiile legii, în schimb
termenele de decădere nu sunt succeptibile de suspendare, ci numai de o eventuală
întrerupere sau de repunere în termen;
e) urmare a decăderii, dreptul subiectiv nu mai poate fi valorificat nici pe cale de acţiune, nici
pe cale de excepţie; în schimb, după împlinirea prescripţiei, dreptul subiectiv mai poate fi
apărat pe cale de excepţie.
 vineri, 18 februarie 2011

 Alte întrebări drept civil (XXXIX)

 01. Care este efectul prescripţiei achizitive?

Răspuns: Dobândirea unui drept subiectiv.

02. Care este efectul prescripţiei extinctive?

Răspuns: Stingerea unui drept, însă nu a unui drept subiectiv civil propriu-zis, ci a dreptului
la acţiunea în justiţie, prin care se urmăreşte şi se realizează apărarea (protecţia) unui drept
subiectiv, patrimonial sau nepatrimonial, real sau de creanţă.

03. Care este domeniul prescripţiei achizitive?

Răspuns: Drepturile reale.

04. Care este domeniul prescripţiei extinctive?

Răspuns: Raporturile civile ori cele cu caracter privat. Ar mai fi o serie întreagă de raporturi
de drept public (drept fiscal, administrativ şi chiar penal).

05. Care este rolul instituţiei prescripţiei?

Răspuns: Prin perspectiva împlinirii ei, prescripţia îndeamnă părţile să clarifice cât mai
grabnic raporturile dintre ele, iar prin împlinirea ei risipeşte nesiguranţa din circuitul civil şi
sancţionează pasivitatea culpabilă a titularului dreptului subiectiv.

06. Ce este prescripţia extinctivă?

Răspuns: Stingerea dreptului material la acţiune neexercitat în termenul de prescripţie
stabilit de lege, sau stingerea dreptului la executarea silită.

07. Ce înseamnă stingerea dreptului la acţiune?

Răspuns: Dacă, cu adevărat, termenul de prescripţie s-a împlinit şi nu există cauze care să
determine suspendarea prescripţiei, întreruperea acesteia ori repunerea în termen, acţiunea
– cu toate că a fost primită ca urmare a exercitării dreptului procesual la acţiune – va fi
respinsă, deoarece este prescrisă. Ca urmare, procesul se va încheia fără ca reclamantul să
obţină o hotărâre prin care pârâtul să fie condamnat (constrâns) la respectarea dreptului
pretins prin cererea de chemare în judecată.

08. Enumeraţi trăsăturile obligaţiilor naturale

Răspuns:
a) sunt obligaţii de natură juridică, deci nu de natură morală, însă le lipseşte unul dintre
elementele specifice obligaţiilor civile, respectiv sancţiunea;
b) ca atare, ele nu pot fi valorificate de cel interesat prin constrângere, în schimb pot fi
executate de bunăvoie;
c) cel care execută voluntar o astfel de obligaţie nu poate cere înapoierea prestaţiei, aşa
cum s-ar fi întâmplat dacă prestaţia nu era datorată;
d) executarea unei obligaţii naturale nu poate fi calificată ca fiind o liberalitate;
e) debitorul unei obligaţii naturale care promite să o execute este legat de acest angajament,
ceea ce înseamnă că creditorul are deschisă calea unei acţiuni în justiţie pentru executarea
obligaţiei.

09. Care sunt consecinţele de natură juridică ale prescripţiei extinctive?

Răspuns:
a) la împlinirea prescripţiei extinctive se stinge dreptul la acţiune în sens material sau, dacă
este cazul, dreptul de a cere executarea silită, ceea ce înseamnă că, după caz, cererea de
chemare în judecată sau cea de executare silită vor fi respinse în urma constatării faptului că
 prescripţia s-a împlinit;
b) odată cu stingerea dreptului la acţiune privind pretenţiile principale se stinge şi dreptul la
acţiune privind pretenţiile accesorii;
c) împlinirea prescripţiei nu stinge dreptul la acţiune în sens procesual, ceea ce face, printre
altele, ca acţiune în constatare – considerate ca fiind numai o expresie a exercitării dreptului
la acţiune în sens procesual – să fie considerate imprescriptibile;
d) odată cu împlinirea prescripţiei extinctive, dreptul subiectiv şi obligaţia corelativă lui devin
imperfecte, ceea ce înseamnă că dreptul subiectiv mai poate fi ocrotit numai pe cale de
excepţie, iar obligaţia nu mai poate fi executată decât de bună voie, deci nicidecum prin
constrângere.

10. Ce este termenul general de prescripţie?

Răspuns: Acela care îşi găseşte aplicarea ori de câte ori legea nu prevede pentru o anumită
acţiune determinată, în mod expres, un anume termen de prescripţie.

11. Care este termenul general de prescripţie corespunzător acţiunilor personale?

Răspuns: 3 ani, în temeiul art. 3, alin. 1, Decretul nr. 167/1958.

12. Care este termenul general de prescripţie corespunzător acţiunilor privind

drepturile reale principale?

Răspuns: Acţiunile privitoare la drepturile de proprietate, uzufruct, uz, abitaţiune, servitute şi

superficie se prescriu în termenul de 30 de ani prevăzut de art. 1890 C.civ.


joi, 17 februarie 2011

Alte întrebări drept civil (XXXVIII)

01. Care este regula de principiu în dovedirea existenţei şi cuprinsului unui act juridic?

Răspuns: Prezentarea unui înscris autentic sau sub semnătură privată (art. 1191 C.civ.).

02. Care probă are întâietate în situaţia în care s-ar susţine prin martori faptul că ceea ce este
cuprins în înscris nu corespunde manifestării de voinţă reale?

Răspuns: Nu este admisibilă proba cu martori în contra sau peste cuprinsul unui înscris şi nici cu
privire la ceea ce s-ar fi spus înainte, în timpul sau ulterior confecţionării înscrisului constatator (art.
1191 alin. 2 C.civ.).

03. Ce se înţelege prin începutul de dovadă scrisă?

Răspuns: Orice scriptură provenind de la partea adversă şi care ar face credibil faptul pretins.

04. Care sunt condiţiile care trebuie îndeplinite pentru a exista un început de dovadă scrisă?

Răspuns:
a) să existe o scriere;
b) scrierea să provină de la partea căreia îi este opusă;
c) scrierea să fie de natură a face credibil faptul pretins.

05. Definiţi proba testimonială

Răspuns: Declaraţia făcută oral, de către o persoană fizică, în faţa instanţei de judecată, a instanţei
arbitrale sau a avocaţilor, cu privire la acte sau fapte trecute, precise şi pertinente, despre care are
cunoştinţă personală.

06. În ce constă admisibilitatea probei cu martori?

Răspuns: Ca regulă generală, faptele juridice licite şi ilicite, precum şi evenimentele, pot fi probate
oricând cu martori.

07. Definiţi mărturisirea

Răspuns: Recunoaşterea de cătgre o persoană a unui fapt pe care o altă persoană îşi întemeiază o
pretenţie sau o apărare şi care este de natură să producă consecinţe împotriva autorului ei sau
recunoaşterea, din partea celui împotriva căruia se susţine un fapt, a realităţii acestuia.
08. Care sunt caracteristicile pe care trebuie să le aibă mărturisirea?

Răspuns: Recunoaşterea unei părţi a litigiului trebuie să fie:

a) voluntară;
b) neîndoielnică;
c) clară;
d) precisă.

Trebuie să se refere la o alegaţie a părţii adverse şi să privească drepturi de care partea poate să
dispună.

09. Care sunt caracterele juridice ale mărturisirii?

Răspuns:
a) act unilateral de voinţă;
b) act personal şi de dispoziţie;
c) mijloc de probă.

10. De câte feluri este mărturisirea?

Răspuns:
a) judiciară;
b) extrajudiciară.

11. Care sunt cele două condiţii pe care trebuie să le îndeplinească mărturisirea judiciară?

Răspuns:
a) să fie făcută în cadrul procesului în care este invocată ca mijloc de probă;
b) să fie făcută în faţa instanţei de judecată.

Toate formele de mărturisire care nu îndeplinesc cele două condiţii sunt mărturisiri extrajudiciare.
12. Care sunt cele trei forme pe care le poate îmbrăca mărturisirea judiciară?

Răspuns:
a) mărturisirea simplă;
b) mărturisirea calificată;
c) mărturisirea complexă.

13. Ce este mărturisirea simplă?

Răspuns: Recunoaşterea fără nuanţări sau adăugiri a faptului susţinut de partea adversă.

14. Ce este mărturisirea calificată?

Răspuns: Recunoaşterea faptului pretins de către partea adversă, la care însă îi adaugă o
circumstanţă sau o interpretare, strâns legată de acel fapt şi existentă anterior sau concomitent
acestuia, care modifică efectele juridice ale faptului susţinut de reclamant.

15. Ce este mărturisirea complexă?

Răspuns: Atunci când recunoaşterii faptului pretins de către partea adversă îi este adăugat un fapt
distinct, legat strâns de cel recunoscut şi posterior acestuia, care diminuează sau înlătură efectele
actului pretins.

16. Definiţi prezumţiile

Răspuns: O deplasare a obiectului probei de la faptul generator de drepturi la un fapt vecin şi

conex, din existenţa căreia instanţa poate considera, în baza unei dispoziţii legale sau a unui
raţionament, deductiv sau inductiv, că există faptul generator de drepturi.

17. Ce sunt prezumţiile legale?

Răspuns: Sunt determinate expres de lege. Ele scutesc de sarcina probei pe cel în favoarea căruia
sunt făcute, urmând ca partea care invocă prezumţia să probeze doar existenţa faptului vecin şi
conex celui generator de drepturi.

18. Enumeraţi prezumţiile legale, în conformitate cu art. 1200 C.civ.

Răspuns:
a) prezumţiile de nulitate a unor acte pentru fraudă la lege;
b) prezumţia de dobândire a proprietăţii;
c) prezumţia de liberare de datorie decurgând din anumite stări de fapt;
d) prezumţia că o hotărâre judecătorească rămasă irevocabilă corespunde adevărului.

19. Clasificaţi prezumţiile legale

Răspuns:
a) absolute;
b) relative;
c) mixte.

20. Ce sunt prezumţiile absolute?

Răspuns: Prezumţiile absolute sau irefragabile (juris et de jure) sunt acelea împotriva cărora legea
nu permite dovada contrară.

21. Ce sunt prezumţiile simple?

Răspuns: Cele care nu sunt stabilite prin lege, fiind lăsate la „luminile şi înţelepciunea judecătorului”
(art. 1203 C.civ.).

22. Care sunt condiţiile pe care trebuie să le îndeplinească prezumţiile simple pentru a fi
admisibile?

Răspuns:
a) prezumţia "să aibă o greutate şi puterea de a naşte probabilitatea”;
b) cea de a doua condiţie este să fie admisibilă proba cu martori.
 

Alte întrebări drept civil (XXXI)

01. Clasificaţi nulităţile după tipul condiţiei de validitate a actului juridic

Răspuns :
a) nulitate de fond ;
b) nulitate de formă.

02. Ce este nulitatea de fond ?

Răspuns : Este cea care sancţionează nerespectul condiţiilor cerute ad validitatem pentru operaţiunile
juridice. Nulităţile de formă pot avea efect asupra probei actului, în sensul că anularea dovezilor literale
poate face dificilă sau imposibilă probe operaţiunii juridice în sine.

03. Ce este nulitatea de formă ?

Răspuns : Se referă nu atât la operaţiunile juridice, deşi pot impieta şi asupra lor, cât mai ales asupra
actului civil înţeles ca instrumentum.

04. Clasificaţi nulităţile după resorturile care le pun în mişcare

Răspuns :
a) nulitatea judiciară ;
b) nulitatea amiabilă.
05. Ce este nulitatea judiciară?

Răspuns : Este cea care este stabilită ope judiciis, adică printr-o hotărâre judecătorească. Este exclusă
de plano specia nulităţilor de drept, care şi-ar produce efectele ope legis, adică prin simpla putere a legii,
fără a mai fi necesar altceva.

06. Ce este nulitatea amiabilă?

Răspuns: Un contract prin care părţile constată cauza de nulitate dintr-un alt act încheiat anterior între ei
şi îi stabilesc regimul acesteia.

07. Ce este nulitatea absolută?

Răspuns: Sancţionează încălcarea unui interes general sau public, prevăzut de norma juridică şi
nesocotit prin încheierea operaţiunii juridice.

08. Ce este nulitatea relativă?

Răspuns: Sancţionează încălcarea unui interes particular sau privat, recunoscut de norma juridică şi
sfidat prin încheierea unui act civil.

09. Prin ce acţiune este pusă în operă nulitatea absolută?

Răspuns: Nulitatea absolută este desemnată prin nulitate ori nulitate de drept, iar acţiunea în justiţie prin
care se încearcă exercitarea ei este "acţiunea în nulitate", sau acţiunea prin care se constată nulitatea.

10. Prin ce acţiune este pusă în operă nulitatea relativă ?

Răspuns : Nulitaeta relativă mai este desemnată prin anulabilitate, iar acţiunea prin care se urmăreşte
punerea ei în operă este denumită "acţiunea în anulabilitate", sau acţiunea prin care se pronunţă
anularea.

11. La ce se referă relativitatea în materie de nulitate ?

Răspuns : Nulitatea relativă merită acest nume deoarece caracterul de relativitate a nulităţii e cu privire
la persoanele cărora legea le rezervă facultatea de a provoca sau de a nu provoca desfiinţarea actului
juridic. Relativitatea în materie de nulitate nu se referă la efectele sancţiunii, care vor fi întotdeauna
aceleaşi faţă de toţi, ci la persoanele care vor putea invoca juridic eficient aplicarea sancţiunii nulităţii.

12. Asemănări şi deosebiri între nulitatea absolută şi nulitatea relativă

Răspuns : Nu sunt diferenţe privind efectele lor : desfiinţarea retroactivă a efectelor operaţiunii juridice
lovite de o nulitate absolută sau relativă.

Diferă însă persoanele care pot să invoce cauza de nulitate şi să ceară desfiinţarea actului juridic. Oricine
are un interes o va putea face în materie de nulitate abslută, dar numai persoanele protejate, în materie
de nulitate relativă.
Nulitatea absolută îngrădeşte puterile subiecţilor de drept, ei neputând confirma un act nul, deoarece
interesul lezat îi depăşeşte. Părţile unui act anulabil pot înlătura cauza de nulitate relativă, prin
confirmarea actului anulabil, deoarece sancţiunea joacă în interesul uneia dintre părţi, care poate dispune
de acesta.

Acţiunea prin care se constă o nulitate absolută este - în principiu, imprescriptibilă extinctiv, în timp ce
nulitatea relativă nu poate fi invocată decât în termenul general de prescripţie, de trei ani.


luni, 14 februarie 2011

Alte întrebări drept civil (XXX)

01. Ce este inopozabilitatea actului juridic?

Răspuns: Reversul sau chiar sancţiunea opozabilităţii. Dacă aceasta din urmă poate fi înţelească
ca respectul datorat de către terţi unei situaţii juridice generată de actul juridic, inopozabilitatea se
concretizează în autorizarea terţilor de a ignora efectele unui act civil.

02. Care sunt diferenţele dintre nulitate şi inopozabilitate?

Răspuns:
a) actul juridic inopozabil produce efecte, dar acestea nu există decât între părţile sale, precum şi
faţă de cei asimilaţi lor, dar fără consecinţe faţă de ceilalţi (terţi); concomitent, actul nul este lipsit de
efecte atât între părţile sale, cât şi faţă de terţi;
b) inopozabilitatea este o sancţiune a neîndeplinirii unor formalităţi (ad opposabilitatem), care trebuie
realizată după încheierea actului juridic şi se leagă şi de efecte concrete ale sistemului de
puiblicitate la care este supus actul civil; nulitatea nu se leagă de vreun sistem de publicitate, ci de
consimţământ, de faza de geneză a operaţiunii juridice;
c) nulitatea şi inopozabilitatea sunt relativ autonome, înscrierea în sistemele de publicitate, prin care
se realizează opozabilitatea actelor civile, nu are efecte asupra validităţii actului civil, şi nici invers.

03. Ce este revocarea actului juridic?

Răspuns: Uneori prin revocare se desemnează răzgândirea sau retragerea consimţământului iniţial.
Dacă acestea sunt posible, fie în temeiul unei clauze de dezicere, fie datorită naturii actului juridic,
revocarea desemnează o cauză de încetare ex nunc a efectelor unui act civil valod încheiat.
Dacă revocarea e mutuală, adică realizată prin acordul de voinţă al părţilor unui contract anterior
eficient, ea nu desemnează decât o modalitate de încetare a efectelor unui act juridic pe viitor prin
consimţământul părţilor.

Alteori, prin revocare se desemnează o sancţiune specifică donaţiilor şi testamentelor, care are un
regim juridic special.

04. Se poate confunda nultiatea cu revocarea?

Răspuns: Nu. Pentru a revoca se presupune ca în discuţie să fie un act civil valabil încheiat, fiind
fără sens să se vorbească despre revocarea unor acte nule.

05. Ce este reducţiunea?

Răspuns: Tradiţional, reducţiunea se referă la liberalităţile excesive. Ea prinde în vizor:

a) o sferă limitată de operaţiuni juridice încheiate valabil (liberalităţile) şi are
b) ca scop asigurarea intangibilităţii rezervei succesorale, fiind legată de mecanismele şi principiile
care asigură devoluţiunea succesorală;
c) se aplică doar donaţiilor şi testamentelor care depăşesc o limită materială, cea a cotităţii
disponibile, pe care trebuie să o respecte dispunătorul.

06. Ce este actul putativ?

Răspuns: Prin “putativ” trebuie înţeles “imaginar”, ceva care există doar în mintea cuiva. Actul
putativ, cu excepţia căsătoriei putative, nu are nicio legătură cu actul nul, nu desemnează vreo
specie de nulitate, ci este doar o manieră de a spune că actul este imaginar, că el există doar în
capul cuiva.

07. Ce este resciziunea?

Răspuns: Resciziunea nu este vreun tip aparte de nulitate, ci desemnează nulitatea relativă pentru
leziune.
08. Ce este aşa-zisa nulitate de drept?

Răspuns : O simplă figură de stil, deoarece în sistemul dreptului civil român nulităţile sunt judiciare
(ope judiciis), adică desfiinţează actul juridic în măsura în care instanţa hotărăşte aceasta.

09. Clasificaţi nulităţile după maniera de consacrare legislativă

Răspuns :
a) nulităţi exprese ;
b) nulităţi virtuale.

10. Ce este nulitatea expresă?

Răspuns: Atunci când un act normativ consacră explicit şi textual sancţiunea nulităţii.

11. Ce este nulitatea virtuală?

Răspuns: Atunci când textul legislativ tace sau preferă să sugereze doar, adică să consacre implicit
sancţiunea nulităţii.

12. Clasificaţi nulităţile după întinderea efectelor lor distructive

Răspuns:
a) nulitatea parţială;
b) nulitatea totală.

13. Care sunt efectele nulităţii parţiale?

Răspuns: Priveşte desfiinţarea doar a unei clauze (sau a mai multora), lăsând să supravieţuiască
restul operaţiunii juridice.

14. Care sunt efectele nulităţii totale?

Răspuns: Loveşte în plin actul juridic, desfiinţându-l in toto.