Doina

Creaţiile populare au:

• caracter oral;
• caracter ononim;
• caracter colectiv.
Caracterul sincretic al creaţiilor populare constă în îmbinarea mijloacelor
artistice aparţinând unor arte diferite: literatură, muzică, dans etc. În doină, de
pildă, literatura se îmbină cu muzica.

Doina populară:
• specie a genului liric;
• în versuri, în general scurtă, astrofica sau cu strofe inegale;
• predomină rima pereche sau monorima, care sporesc muzicalitatea;
• titlul este lung, fiind, de regula, primul vers;
• eul liric devine, în funcţie de tipul doinei, haiducul, tânaărul îndrăgostit, cel ce
pleacă la oaste/război, exilatul, fata ce se mărită etc.;
• deoarece sentimentele nu sunt în realitate separate, tot aşa apar ele şi în doine,
unul fiind predominant şi ajutând la categorisirea doinei;
• apare, pregnant, comuniunea omului cu natura;
• tablourile sunt în general dinamice, pline de viaţă, dezvăluind trăirile intense
ale eului liric, prin prezenţa persoanei I singular;
Tipuri de doină:
• doina de jale;
• doina de dragoste;
• doina de înstrăinare;
• doina voinicească.

DOINA

Doina este o operă literară lirică în versuri, specifică folclorului românesc, în care se
exprimă o varietate de sentimente deosebit de puternice. Este o creaţie cu un caracter anonim, autorul
fiind necunoscut. S-a transmis din generaţie în generaţie, pe cale orală.
Scriitorii români au fost culegători de folclor sau au preluat motive literare din creaţia
populară precum V. Alecsandri, M. Eminescu, M. Sadoveanu, Lucian Blaga şi mulţi alţii.
Printre creaţiile populare culese de V. Alecsandri în culegerea „Poezii populare ale
românilor” se numără şi poezia „Doină”.
Aceasta poartă ca titlu numele speciei folclorice pe care o reprezintă. Ea sintetizează
trăsăturile specifice acestei creaţii amintind de: doina de dor, de haiducie, de jale. Alte doine sunt de
cătănie sau de înstrăinare.
Doina apare personificată şi poetul i se adresează în mod direct, ca unei fiinţe dragi:
„Doină, doină, cântic dulce.” Repetiţia „doină” şi epitetul „dulce” sugerează legătura afectivă dintre
creatorul anonim şi cântecul popular care îi înfrumuseţează viaţa. Epitetul „dulce” sugerează şi funcţia
doinei de a-i alina suferinţele. Omul din popor se doreşte mereu în preajma ei: „când te-aud, nu m-aş
mai duce!”. Doina este „viers cu foc”, adică exprimă durerea profundă: „Doină, doină, viers cu foc, /
Când răsuni eu stau în loc!”
Cântecul popular l-a însoţit pe omul simplu permanent. Când „bate vântul de primăvară”, el
cântă doina „pe-afară”, „îngânându-se cu florile şi privighetorile.” Anotimpul primăverii i-a redat
cântăreţului optimismul, dorul libertăţii. Dragostea de viaţă şi speranţa l-a sensibilizat în faţa
frumuseţilor naturii. Verbul „a se îngâna” sugerează armonia doinei şi exprimă dorinţa de însoţire cu
celelalte elemente ale naturii.
Venirea iernii generează sentimentul singurătăţii. Cântăreţul cântă doina „închis în casă”.
Creaţia spirituală îi mângâie existenţa. Frumuseţea primăverii este în antiteză cu „iarna viscoloasă”, pe
care plugarul o suportă greu, având o viaţă oropsită. Această idee este sugerată de repetiţia „zilele” din
versurile : „De-mi mai mângâi zilele,/ Zilele şi nopţile”. Verbul „a mângâia” are înţelesul „de a alina”
suferinţele.
Haiducul trăieşte un sentiment de bucurie la revenirea primăverii. Codrul este spaţiul
securizant în care se întoarce.
Doina „de voinicie” este legată de sentimentul de încredere pe care natura îl insuflă
haiducului. Codrul îl apără de duşmani şi de poteri.
Căderea frunzei vesteşte venirea toamnei. Codrul nu-l mai poate ascunde şi haiducul
trăieşte un sentiment de jale. Supărarea sa face conţinutul doinei de jale.
Ultimele patru versuri pun accentul pe legătura dintre plugar şi creaţia sa: „Doina zic, doina
suspin / Tot cu doina mă mai ţin /Doina cânt , doina şoptesc,/ Tot cu doina vieţuiesc”. Verbele „zic”,
„suspin”, „cânt”, „şoptesc” sunt sugestii ale actului creator. Verbele „mă ţin”, „vieţuiesc” accentuează
permanenţa doinei în viaţa omului. La fel şi adverbul „tot”.
Folosirea repetiţiilor şi a simetriilor, ca procedee de sintaxă poetică, relevă simplitatea şi
naturaleţea stilului.
Poezia are o muzicalitate deosebită realizată prin versificaţie. Măsura versurilor este de 7-
8silabe şi ritmul este trohaic. Rima versurilor este împerecheată.
Doina este o creaţie specifică literaturii populare româneşti, care impresionează prin
frumuseţea sa şi sinceritatea omului din popor.