George Bacovia, Plumb (text poetic simbolist)

”Dormeau adânc sicriele de plumb, Dormea întors amorul meu de plumb

Şi flori de plumb şi funerar veşmânt – Pe flori de plumb, şi-am început să-l strig –
Stam singur în cavou… şi era vânt… Stam singur lângă mort… şi era frig…
Şi scârţâiau coroanele de plumb. Şi-i atârnau aripile de plumb.”

Simbolismul este un curent literar-artistic care marchează începutul poeziei moderne. A apărut în
Franţa, la sfârşitul secolului al XIX-lea, ca o reacţie împotriva romantismului, naturalismului şi a
parnasianismului. Simboliştii susţin ideea că fiecărui obiect din lumea înconjurătoare îi corespunde un
sentiment, o stare care poate fi exprimată şi explicată prin simboluri. Teoreticianul simbolismului este Jean
Moreas, care publică în 1886, în ziarul “Le Figaro”, un manifest literar intitulat “Le symbolisme”, în care
vorbeşte despre o artă care va fi împotriva falsei sensibilităţi şi susţine că poezia trebuie să sugereze doar şi nu
să descrie. Poeţii simbolişti îşi manifestă preferinţa pentru simboluri, sugestii, sinestezii, corespondenţe,
pentru imagini imprecise prin care se transmit diverse senzaţii, impresii, stări ale spiritului. Astfel,
sentimentele şi stările sugerate sunt: tristeţea, suferinţa, deznădejdea, frica, nevroza, depresia, izolarea,
apăsarea singurătăţii, spleenul (amestec de tristeţe şi plictiseală), spaima de moarte, oboseala psihică,
monotonia. De aceea se preferă teme precum condiţia poetului nefericit, lumea oraşului sufocant, moartea
văzută ca descompunere a lumii, natura apocaliptică, singurătatea, evadarea spre mari depărtări sau tărâmuri
misterioase. Aceste teme sunt illustrate prin câteva motive tipice, cum ar fi ploaia, toamna, frigul, vântul,
amurgul, materia aflată în descompunere, iubita moartă sau instrumentele muzicale. O trăsătură definitorie a
poeziei simboliste este muzicalitatea, realizată prin enumeraţii, repetiţii, laitmotive, refrene sau prezenţa unor
instrumente muzicale. O mare inovaţie din punct de vedere prozodic este cultivarea versificaţiei libere, ceea ce
corespunde muzicalităţii interioare. Simbolistica culorilor este o altă trăsătură a creaţiilor simboliste, culorile
exprimând stări profunde, emoţii puternice.
George Bacovia este cel mai important reprezentant al simbolismului românesc, un poet al sensibilităţii,
al marilor tristeţi. Lirica lui evidenţiază stări depresive, de adâncă tristeţe, monotonia, deznădejdea, frica,
nevroza, ca rezultate ale singurătăţii, ale descompunerii lumii. Bacovia îşi compune un stil din suferinţă şi
izolare, creând poezii de o frumuseţe stranie, inimitabilă.
Poezia Plumb, care deschide volumul cu acelaşi titlu, apărut în 1916, a devenit reprezentativă pentru
întreaga creaţie bacoviană, fiind o artă poetică. (Arta poetică este o creaţie în care autorul îşi exprimă
concepţia despre arta literară sau despre aspectele esenţiale ale acesteia: funcţia literaturii, rolul artei şi al
scriitorului, condiţia scriitorului în societate etc.). Poezia se înscrie în simbolism prin: folosirea simbolurilor şi
a sugestiei, corespondenţele, sinesteziile, muzicalitatea versurilor, cromatica şi prin sentimentele şi stările
sugerate: izolare, singurătate, nevroză, deznădejde, disperare.
Textul este o elegie pe tema condiţiei tragice a poetului într-o societate incapabilă să aprecieze
valoarea artei adevărate, ceea ce duce la o stare de melancolie, tristeţe, singurătate a poetului care se simte
închis definitiv într-o lume pustie şi rece ca un cavou, care-l apasă, fară nicio soluţie de evadare.
Motivele specific simboliste ce se regăsesc pe parcursul discursului liric sunt somnul şi singurătatea.
Somnul, prin ruperea de lumea reală, poartă sugestia morţii, moartea fiind sugerată prin folosirea cuvintelor din
acelaşi câmp semantic: sicrie, cavou, coroane, funerar, mort, dar şi prin repetiţia simbolului plumb.
Singurătatea este sugerată prin reluarea simetrică a cuvântului “singur” (“stam singur”). Laitmotivul poeziei,
“plumb”, simbol repetat de şase ori simetric, exprimă corespondenţa dintre un element al naturii şi stările
sufleteşti exprimate liric, accentuând starea deprimantă a eului.
Viziunea despre lume, unică prin tragismul său, este exprimată prin intermediul temei şi motivelor
abordate, evidenţiind problematica condiţiei poetului în raport cu lumea exterioară, depărtată de valorile
adevărate ale vieţii. Folosirea cromaticii pentru a descrie viziunea descrie o lume gri, lipsită de speranţă, ce
reprezintă suferinţa continuă a eului liric. Lumea nu este decât un spaţiu închis, în care totul se prăbuşeşte,
poetul fiind parcă singurul supravieţuitor în acest univers deprimant.

1
 Titlul poeziei exprimă viziunea despre soarta artistului, fiind redus la un substantiv nearticulat,
metafora şi laitmotivul plumb, simbol fundamental din lirica bacoviană, exprimând toată complexitatea
sufletească a eului liric bacovian. Plumbul este un metal greu, moale (maleabil, uşor de modelat), de culoare
cenuşie, iar aceste trăsături ale metalului sugerează stări negative precum tristeţe, nevroză, oboseală, apăsare:
greutatea metalului sugerează o stare sufletească apăsătoare, grea, trimiţând la ideea zborului în jos, a căderii,
astfel destinul pare de lumb, adică greu, apăsător; culoarea cenuşie (gri) redă o existenţă monotonă şi astfel
cadrul în care trăieşte poetul este un spaţiu al pierderii speranţelor (al deznădejdii); capacitatea de a fi uşor
modelat (maleabilitatea) sugerează labilitatea psihică, starea de nevroză a poetului, astfel cadrul produce o
stare de nelinişte, o stare depresivă; în plus, prin sonoritate (patru consoane şi o vocală închisă), face trimitere
la izolare, la un univers închis, fără putinţă de salvare, astfel eul liric se află într-un cadru care trimite la
singurătate.
Compoziţional, se disting două secvenţe poetice, textul fiind structurat în două catrene simetrice
(relaţie de simetrie), construite pe baza simbolului “plumb” care este reluat cu o frecvenţă obsesivă în şase din
cele opt versuri ale poeziei, acest cuvânt-cheie apărând fie în sintagma-laitmotiv “flori de plumb”, fie în finalul
versurilor. Cele două secvenţe poetice corespund celor două planuri ale realităţii:
- realitatea exterioară, obiectivă, redând imaginea unei lumi care determină izolarea, simbolizată de
atmosfera mortuară prin cimitir, cavou, veşmintele funerare;
- realitatea interioară, subiectivă, simbolizând stare sufletească deprimantă a eului liric, provocată de
sentimentul singurătăţii şi al iubirii pierdute.
Între cele două realităţi există un raport de corespondenţă, realitatea exterioară fiind proiecţia universului
interior al eului liric. De aici rezultă dramatismul eului liric, sugerat prin corespondenţa ce se stabileşte între
materie şi spirit, dar şi între cromatică şi sentiment.
Strofa întâi. Incipitul poeziei introduce lectorul într-un univers închis, rece şi străin, în care poetul
trăieşte sentimentul singurătăţii tragice: “Dormeau adânc sicriele de plumb”. Personificarea
“Dormeau…sicriele” sugerează moartea, iar adverbul-epitet “adânc” accentuează ideea somnului etern. De
altfel, motivul somnului este evidenţiat prin verbul la imperfect “dormeau”, care sugerează o stare de durată,
transferând totul în planul eternităţii, totul este împietrit pe vecie.
Cadrul spaţial descris este închis, sufocant, apăsător. Elementele acestui cadru sunt “sicriele de
plumb”, “flori de plumb”, “funerar veşmânt”, “cavou”, “coroanele de plumb”, prin care acest cadru devine un
spaţiu al morţii, al prăbuşirii sub apăsarea plumbului. Mediul capătă astfel greutatea apăsătoare a plumbului, iar
eul poetic se retrage în spaţiul închis al cavoului, metaforă-simbol a izolării de lumea exterioară. Imaginile
auditive “era vânt” şi “scârţâiau” redau starea de nevroză şi frica poetului, disperarea: “Şi scârţâiau coroanele
de plumb”.
“Florile”, care sunt asociate, de obicei, frumuseţii, gingăşiei, iubirii, la Bacovia se încarcă de semnificaţii
negative, pierzându-şi farmecul şi devenind artificiale, grele şi apăsătoare ca plumbul: “Pe flori de plumb…”.
Starea de solitudine (singurătate) a poetului este exprimată prin sintagma “stam singur” – reluată şi în a
doua strofă – care alături de eleméntele funerare reprezintă pustietatea sufletească.
Repetarea simetrică a epitetului metaforic “de plumb”, plasat ca rimă la primul şi ultimul vers al strofei
întâi sugerează greutatea, apăsarea sufletească, neputinţa poetului de evada din această lume apăsătoare,
sufocantă.
Folosindu-se tehnica simetriei, a doua strofă defineşte realitatea interioară, corespondentul “sicrielor
de plumb”, din planul exterior fiind amorul, căzut în somn, o stare apropiată morţii: “Dormea întors amorul
meu de plumb”. Reluarea motivului somnului prin verbul la imperfect “dormea” poartă sugestia morţii.
Metafora “amorul meu de plumb” sugerează, aşadar, transformarea sentimentului de iubire în profundă
suferinţă. Poetul invocă amorul, dar acesta doarme “întors” cu faţa spre moarte, făcând referinţă la o credinţa
populară conform căreia morţii se întorc cu faţa către apus. Epitetul “întors”, asociat verbului “dormea” şi
substantivului “mort” poate sugera o iubire pierdută, iar sintagma “aripile de plumb” – chiar incapacitatea de a
iubi şi de a visa.
Perspectiva pe care o dă această strofă este una de răsturnare a normalului, este o realitate anormală,
creând disperare în sufletul poetului. În aceste condiţii tensiunea, însingurarea creşte până la strigăt disperat:
2
“şi-am început să-l strig”. Dar strigătul rămâne fără efect, eul liric rămâne tot singur. Strigătul de invocare a
celui decedat (mort) îşi are originea în credinţa populară, unde marchează atât durerea sfâşietoare, cât şi
speranţa unei reveniri. Fenomenul morţii este însă ireversibil, fapt sugerat de imaginea tactilă: “era frig”, care
simbolizează răceala şi izolarea morţii, amplificând obsesia sfârşitului.
Ultimul vers, “Şi-i atârnau aripile de plumb” reflectă imposibilitatea eliberării de singurătate,
imposibilitatea înălţării. “Aripile de plumb” (metaforă) nu mai pot semnfica zborul, ci mai degrabă o cădere
psihică, o prăbuşire în moarte. Căderea în moarte este inevitabilă şi nici măcar iubirea invocată cu disperare nu
reprezintă o şansă de salvare. Sentimentul înspăimântător al morţii şi al însingurării devin o stare generală,
cosmică.
Interiorizarea discursului liric în ambele strofe este evidentă prin folosirea mărcii specifice a
prezenţei eului liric în text (verbul la persoana I “stam”), dar şi prin apariţia motivului singurătăţii: “Stam
singur”. Aşadar, în poezie este prezent lirismul subiectiv, prin mărcile gramaticale ale eului liric: verbe la
persoana I sg: “stam”, “am început” şi adjectivul posesiv “meu” (amorul meu).
Universul este perceput sinestezic: vizual (“flori de plumb”, “funerar veştmânt”, “coroane de plumb”),
auditiv (“scârţâiau”, “am început să-l strig”), tactil (“era frig”).
Imperfectul verbelor sugerează lipsa oricăror stări optimiste, stările interioare ale poetului fiind
proiectate în veşnicie, în eternitate (dormeau, stam, era, atârnau).
Muzicalitatea interioară se realizează prin paralelismul sintactic al strofelor, plasarea sintagmei “de
plumb” în poziţii simetrice, repetarea obsesivă a cuvântului “plumb” şi pauzele realizate prin puncte de
suspensie şi liniile de pauză. Repetarea vocalei “u”, dispusă simetric în cele două strofe, devine un laitmotiv
sonor, creând o stare lirică deprimantă, de tristeţe.
La nivel prozodic, tonul elegiac al poeziei este dat de ritmul iambic ce domină întreaga poezie,
alternând cu peonul şi amfibrahul. Rima este îmbrăţisată, iar măsura versurilor de 10 silabe.
În concluzie, poezia Plumb, de George Bacovia, se înscrie în simbolism prin atmosfera ei, prin
muzicalitatea interioară, prin cromatică, prin simboluri, sugestii, corespondenţe şi sinestezii, aducând în lirica
românească sentimentul tragic al spaimei, al diserării, al însingurării. Lumea bacoviană este închisă, fără iluzia
salvării, o lume gri, tristă, monotonă şi apăsătoare, asemeni plumbului.

DEZNĂDEJDE = lipsă de speranţă

MONOTONIE = plictiseală
STRANIU = care iese din comun, neobişnuit
INIMITABIL = care nu poate fi imitat, copiat
LABILITÁTE s. f. 1. atitudine labilă, comportare schimbătoare, nestatornică
MORTUAR = privitor la moarte, la înmormântare, funerar
GINGĂŞIE = delicateţe, sensibilitate
ARTIFICIAL =care nu este natural
CAVÓU, cavouri, s.n. Construcţie funerară (într-un cimitir sau în alt loc de înmormântare) cu una sau mai
multe cripte
FUNERAR= privitor la moarte, la înmormântare, mortuar
SINTAGMĂ = îmbinare de două sau mai multe cuvinte
A AMPLIFICA = a mări
A INVOCA = a chema
INEVITABIL = care nu poate fi evitat, care este de neînlăturat, de neocolit
IZOLARE = separare, îndepărtare
ÎMPIETRIT = întărit ca piatra, insensibil