1.

Universul poetic bacovian

George Bacovia este încadrat de cele mai multe ori ca fiind un poet simbolist, în opera sa
întâlnim atât trăsaturi ale simbolismului, cât şi trăsaturi ale romantismului.
Criticii au avut diverse păreri în legătură cu opera sa, unii i-au recunoscut
adevărata valoare, alţii au fost indiferenţi în ceea ce priveşte calitatea operei sale. Un exemplu
elocvent este Eugen Lovinescu care nu îi recunoaşte lui George Bacovia “<< o mare valoare
estetică>>”
( Eugen Lovinescu apud Ion Caraion , 1979: 8), considerându-l doar un poet sincer, în poeziile
căruia îi putem recunoaşte “chiar un fel de profunzime lugubră de fântână părăsită” (ibidem, p.
9), adică este poetul care se închide în sine, poetul straniu care-şi găseşte refugiu în moarte, în
singurătate. Spre deosebire de Lovinescu, Ion Caraion îi apreciază adevărata valoare,
considerându-l în acelaşi timp “poetul negaţiilor de felurite nuanţe” (Ion Caraion, 1979: 33)
numindu-l şi “autorul în literatura noastră al întâiului nu ideistic şi structural” (ibidem, p. 33).
Acest “nu ideistic şi structural” poate fi înţeles ca un reproş adus lumii care acuza literatura de
demodare.
Poezia bacoviană este generatoare a unui univers poetic de sine stătător, care cuprinde
toate elementele spaţiale, cât şi temporale.

1.1 Odaia lui Bacovia

Odaia lui Bacovia sau “celula cotidiană” (Mihail Petroveanu, 1972:129) este un spaţiu al
sigurătaţii, în care poetul se închide pentru a-şi manifesta agitaţia sa continuă, el se izolează de
cadrul familiei pe care nu-l consideră un spaţiul prielnic scrisului. El vede scrisul ca o povară
pentru care trebuie să se izoleze, scrisul este cel care îi grăbeşte sfârşitul, îl anticipează chiar:
“Poţi să te culci, e ora şi noaptea-ntârziată,/ Vei scrie altădată, orice, şi tot nimic./ O umbră eşti
acuma, şi pot să te ridic,/ Lăsînd odaia goală şi noapte afumată.” (George Bacovia, 1987: 85).
Odaia lui George Bacovia este un spaţiu al manifestării coşmarurile lăuntrice care contribuie la
destrămarea eului, ea este aceea care terorizează poetul în timpul nopţii, în ea apar vedeniile
care-l sperie pe poet. În acest spaţiu închis are voie doar poetul, care evadează din când în când:
„ Fug tăcind in noaptea cetăţii.../ Şi unde mă aflu nu ştiu” (ibidem, p.115). Poetul încearcă să

4
fugă din acest spaţiu, îl părăseşte pentru o vreme, dar trebuie să se întoarcă tot în odaia plină de
vedenii.

1.2 Spaţiul citadin

Oraşul din poezia lui Bacovia are trăsături ale civilizaţiei moderne, dar aceste trăsături
au un specific aparte. Ne prezintă cartierele periferice în întreaga lor degradare. În acest oraş
sunt întâlnite atât elemente ale peisajului familiar, cât şi elemente halucinante, care împletindu-
se transformă aceată lume într-una „semifabuloasă” (Mihail Petroveanu, 1972: 132).
Aşezările omeneşti din această zonă sunt pline de umezeală, o umezeală care duce la
degradare, atât fizică, cât şi psihică, aşa cum este regăsită şi în poeziile Lacustră şi în Sonet,
poezii în care fenomenul acvatic (apa) este cel care degradează zidurile vechi, cârciuma.
Oamenii regăsiţi în acest spaţiu par a fi striviţi de aceste oraşe, care sunt asemenea unor monştri
în faţa acestor fiinţe neînsemnate. Aceşti oameni sunt disperaţi, se citeşte spaima pe faţa lor, unii
chiar încep să cânte în mod barbar. Acest stil de viaţa distruge tot ceea ce întâlneşte în cale,
degradează lumea până la ultimul stadiu. Tot aici în oraş întâlnim elemente ale lumii moderne:
fabrici, bănci, instituţi, iluminarea electrică, trafic. Aceste elemente accelerează şi ele acest
proces al degradării, totul se petrece în mod alert, cei care locuiesc aici se zbat în acest ritm când
accelerat, când lent. Acest tablou al oraşului oscilează între un pustiu dezolant şi un spaţiu al
mişcării, al degradării. Oraşul pare blestemat, destinat unei morţi inevitabile, ce se manifestă
printr-o descompunere treptată sub presiunea ploii, ninsorii. Locuitorii se izolează în casele lor,
iar atunci când ies merg fără a avea o ţintă, sunt răzleţi, se ascund prin ganguri sau merg pe lângă
ziduri, sunt dezorientaţi: „Tăcere... E toamnă-n cetate.../ Plouă...Şi numai ploaia dă cuvânt / E
pace de plumb, e vânt şi pe vânt/ Grăbite trec frunze liberate.” (George Bacovia,1987: 30).
Moartea este şi ea prezentă în acest spaţiu, este un „fenomen curent” (Mihail
Petroveanu, 1972: 139), oamenii s-au obişnuit cu ea, a intrat în cotidian, nu le mai stârneşte
emoţie. Ceea ce vrea Mihail Petroveanu să spună este că îngroparea morţilor nu mai este
practicabilă, cadavrele zac în stive, putrezind în văzul tuturor: „ Pe catafalc, de căldură-n oraş/
Încet cadavrele se descompun.” (ibidem, p. 36).
Dar în oraş există şi momente în care totul se însufleţeşte: străzile încep să se coloreze,
spaţiul se umple de aer respirabil, vitrinele se populează cu obiecte atrăgătoare: „Primăvara.../ O
pictură parfumată cu vibrări de violet./ În vitrine, versuri de un poet./ În oraş suspină un vals de

5
fanfară./ O nouă deşteptare zvîcneşte împrejur./ E clar şi numai soare./ La geamul unei fabrici o
pală lucrătoare/ Aruncă o privire în zarea de azur.” (ibidem, p. 49).

1.3 Natura în spaţiul poeziei bacoviene

În poezia lui George Bacovia alături de oraş concurează natura. Anotimpurile dominante
sunt toamna şi iarna care o dată instalate par că nu vor să mai plece, dominând toată atmosfera,
astfel se crează acea atmosferă primordială. Ploaia, vântul bat continuu, într-un ritm egal, astfel
se crează o confuzie între două reacţii aparent opuse: exasperare şi resemnare. Starea sufletului
este dictată de starea atmosferei, care prevesteşte sfârşitul într-un mod evident. Întregul univers
în care trăieşte poetul este cenuşiu, încremenit. Tăcerea care-l însoţeşte pe poet este cea cu care
începe totul. În poezia bacoviană tăcerea este un motiv interior, prin care se subliniază încă o
dată starea interioară a poetului, dar şi cadrul exterior acestuia. Această tăcere are rolul de a
atragă visarea şi să alunge cotidianul din jurul poetului.
„Bacovia este un poet într-atât de absorbit de drama sa existenţială, încît, oricît de
persistentă ar fi conştiinţa sa de artist, acesta nu se exaltă, nu se îmbată orgolios niciodată.”
(Mihail Petrovenu, 1972: 198). Ceea ce vrea Mihail Petrovenu să sublinieze este preocuparea
constantă a lui Bacovia pentru existenţa sa, chiar dacă scrie despre acest lucru nu şi-a schimbat
atitudinea sa.