Sunteți pe pagina 1din 3

ÎNGROPĂM MORŢII SAU ÎI ARDEM?

I. Puterea exemplului. Subiectul de faţă este larg dezbătut în aceste zile, în


urma veştilor că îndrăgita jurnalistă Cristina Ţopescu, trecută tragic la cele
veşnice, va fi incinerată. Discuţii aprinse au fost şi în urmă cu şapte ani, când a
decedat binecunoscutul regizor şi actor Sergiu Nicolaescu. Vrând să preîntâmpine
acest act necreştinesc, Patriarhia Română a încercat atunci să-şi ofere bunele oficii
pentru o înhumare demnă, cu sfântă slujbă, dar sora actorului, foarte tânăra lui
soţie şi alţi prieteni „devotaţi” au refuzat categoric. Aşa că, în salve de mitralieră
şi cu onorurile militare aferente, trupul celebrului nostru compatriot a fot mistuit
în flăcările cuptorului de la Crematoriul „Cenuşa”.

II. Tratarea acestui subiect, deosebit de vast, se limitează, acum, la câteva


semnalări doctrinare, biblice şi canonice de bază.

1. Sfânta Scriptură, de la un capăt la celălalt, vorbeşte în sens pozitiv numai


despre îngroparea morţilor, iar despre ardere doar ca pedeapsă. Tradiţia
îngropării este fidelă cuvântului dumnezeiesc: „Pământ eşti şi în pământ
te vei întoarce!” (Fac. 3, 9). Toţi drepţii Vechiului Testament au fost
îngropaţi. În Noul Testament, de asemenea, exemplul cel mai înalt fiind
îngroparea Mântuitorului. Faptul că Trupul Domnului a fost înhumat (nu
incinerat) este cel mai important temei din punct de vedere creştin. Iar a-L
urma pe Hristos, a-I imita viaţa şi faptele, înseamnă şi a ne îngropa ca
Hristos, în nădejdea învierii împreună cu El. Îngroparea şi învierea cu
Hristos sunt anticipate încă de la botezul fiecăruia dintre noi. Acesta este,
de fapt, simbolismul scufundării şi ridicării pruncului în/din apa cristelniţei,
de trei ori – în numele Sfintei Treimi: moartea cu Hristos şi învierea cu El.
De aici, o primă observaţie: cel care optează pentru incinerare îşi neagă
propriul botez. Altfel spus, îşi neagă identitatea de creştin.

Părinţii Bisericii şi toţi scriitorii creştini pledează numai pentru


înhumare/înmormântare. Niciodată pentru incinerare. Sf. Simeon al Tesalonicului
(sec. XV) invocă porunca Creatorului: „Trupul îl aşezăm în mormânt şi îl dăm
pământului, prin rugăciuni, împlinind dumnezeiasca poruncă: pământ eşti
şi în pământ te vei întoarce!”. Iar Sf. Ioan Gură de Aur, urmând Sf. Ap. Pavel,
leagă moartea şi învierea omului de simbolismul minunat al seminţei: „Să nu-i
plângem pe cei plecaţi dintre noi. Că nici agricultorul nu suspină văzând că
putrezeşte sămânţa, ci atunci tremură, când vede că rămâne tare; de
putrezeşte, îndată se bucură. Căci acesta este începutul rodirii: putrezirea.
Aşa şi noi, să ne bucurăm când se năruie locuinţa stricăcioasă şi se sădeşte
omul ca sămânţa. Nu vă miraţi că Apostolul numeşte însămânţare
îngroparea, care e mai de preţ decât sădirea seminţelor…”
2. Din punct de vedere istoric, cele mai îndepărtate dovezi vin de când a
fost creeata lumea: la babilonieni, perşi, egipteni etc. se practica înhumarea.
Incinerarea apare semnalată, la vechii indieni, ai căror urmaşi o practică şi astăzi.
La evrei, arderea trupurilor era aplicată doar ca pedeapsă pentru abateri grave.
Spre exemplu, în VT citim: „Dacă îşi va lua cineva femeie şi se va desfrâna cu
mama ei, nelegiuire face; în foc să se ardă şi el şi ea, ca să nu fie nelegiuiri
între voi” (20, 14). Să ne amintim, de asemenea, că Sodoma şi Gomora au fost
nimicite cu foc, tot datorită nelegiuirilor (Cartea Facerii 19).
În Europa, incinerările încep să fie practicate mai intens abia în veacurile
18-19, mai ales în urma propagandei ateiste revoluţionare franceze. La începutul
secolului al 20-lea, bolşevicii atei ruşi vor prelua ideea, prin incinerare voind să
arate că odată cu moartea trupului, viaţa omului s-a încheiat cu totul! Aceasta e,
de fapt, raţiunea de bază a practicii incinerării: negarea credinţei în viaţa veşnică
şi înviere.

3. Consideraţii canonice, liturgice şi morale. Trebuie să precizăm că Părinţii


Bisericii nu au fixat canoane şi pedepse pentru cei care vor să-şi incinereze morţii,
respectând până azi libertatea de opţiune. Dar s-a văzut nevoită să-şi retragă
asistenţa religioasă şi să recomande combaterea acestei practici. La noi, bunăoară,
în Pravila de la Govora (1641), Glava 378 spune: „Să nu se ardă trupurile
morţilor”. Iar Sfântul Sinod, începând din 1928, a reiterat decizia de a nu săvârşi
slujbe de prohodire celor care au optat pentru această practică necreştină.

Din punct de vedere etic, aşa cum bine remarcă un teologul grec, prin arderea
trupului este anulată identitatea persoanei respective. Osemintele, spune el, deşi
uscate, păstrează această identitate. Inclusiv elementele ADN. Cenuşa, nu! Într-
un sens apropiat se exprimă şi părintele Stăniloae: pe faţa celui decedat rămân
imprimate caracteristicile sufleteşti personale. Aşadar, slujba se oficiază numai
persoanei ce nu şi-a pierdut (ori nu i-a fost luată) identitatea. Trebuie să amintim
aici şi de rolul şi rostul mormântului pentru cel plecat, pentru familie, dar şi pentru
comunitate. Mormântul devine un loc sacru, străjuit de o cruce, la care se oficiază,
apoi, slujbele cuvenite. Iar cei dragi vin adesea la acest loc sacru: aprind candela,
lumânări, aduc şi cultivă flori etc.

III. Asociem barbaria incinerării cu apostazia (lepădarea credinţei), dar şi cu


schisma (abatere de la rânduiala şi disciplina creştină). Fiind, totodată, o renegare
a propriului botez, incinerarea se aseamănă cu eutanasia, adică moarte înainte de
moarte: refuzând rânduiala creştinească, respingi asistenţa religioasă pentru
suflet. Se refuză, de fapt, mântuirea. Cel care optează pentru ardere se aseamănă
cu cel care solicită să fie eutanasiat (omorât). Până la urmă, incinerarea e soră
bună cu sinuciderea. Dar şi cu crima, în cazul celor ce aplică incinerarea, fără ca
cel căruia i se aplică să fi cerut acest lucru cât a fost în viaţă. Şi chiar atunci când
cineva lasă testament să fie incinerat, membrii familiei nu trebuie să se simtă
obligaţi a-l împlini. Împlinim un testament (sau puncte din el) numai dacă cele
specificate sunt în acord cu învăţătura de credinţă. Dacă acolo ar scrie ca trupul
mort să-i fie dat la câini, l-am da? Nu, desigur. Un episod din vremea împăratului
Justinian (sec. VI) este foarte sugestiv în acest sens. Se spune că un bogătaş roman
necreştin avea un moştenitor creştin. În testament, bogătaşul a scris, între altele,
ca, atunci când va muri, trupul să-i fie aruncat în mare. Iar dacă moştenitorul nu
respectă testamentul, să fie dezmoştenit. Bogătaşul a trecut la cele veşnice, dar
moştenitorul i-a îngropat trupul creştineşte. Tribunalul, însă, analizând
testamentul şi fapta urmaşului, nu l-a dezmoştenit, socotind că acţiunea lui a fost
morală. În plus, nu i-a păsat de moştenire. Tocmai de aceea, tribunalul l-a achitat,
oferindu-i şi moştenirea…

IV. Generalizând, ne dăm seama de faptul că argumentele pe care le-am invocat


pentru înhumare pot avea audienţă doar la creştinii ataşaţi de valorile spiritualităţii
ortodoxe, predispuşi să-şi întărească mereu convingerile în acest sens. Pentru
„liber-cugetători” şi cei fără o identitate creştină bine definită, nici un argument
de ordin moral-religios nu va fi persuasiv. Există însă şi o categorie de buni şi
respectuoşi creştini, mai puţin familiarizaţi cu normele credinţei, care pot cădea
uşor pradă unor „argumente” eterodoxe. Lor ne adresăm, cu prioritate, spunându-
le: orice creştin care păşeşte pe calea dreptei-credinţe trebuie să respecte, în mod
egal, toate bunele rânduieli.

V. Aplicarea bunelor învăţături în cazul înhumării se înscrie în şirul dovezilor


credinţei neştirbite. Cel credincios cu adevărat respectă integral toate rânduielile,
nu selectiv, ori după capricii şi opţiuni hazardate. Când spunem, cum ne învaţă
Marele Pavel, „un Domn, o credinţă, un Botez” (Ef. 4, 5), prin cuvântul
„credinţă” mărturisim implicit că dorim ca toate hotărârile şi faptele noastre să fie
conforme cu învăţăturile de credinţă ortodoxe ale Scripturii şi ale Sfinţilor Părinţi.