LIPIDELE

Lipidele sunt o grupă de substanţe organice insolubile în apă şi solubile în solvenţi organici. Ele
apar prin esterificarea acizilor graşi cu diverşi alcooli
Compoziţie, clasificare, proprietăţi - Lipidele sunt compuşi organici ai carbonului,
hidrogenului şi oxigenului, cu o proporţie mai redusă de oxigen decât glucidele. Ele rezultă din
esterificarea acizilor graşi cu diferiţi alcooli. Acizii graşi pot fi saturaţi şi nesaturaţi. Acizii
saturaţi au lanţ scurt (acidul butiric, caproic), lanţ mediu (acidul capric, lauric) sau lung (acidul
palmitic, stearic). Există 4 familii de acizi graşi nesaturaţi ce sunt intens studiaţi de specialişti.
Două familii îi includ pe cei mononesaturaţi (familia acidului palmitoleic şi familia acidului
oleic) ce nu sunt esenţiali. Alte două familii sunt esenţiale ( acizi grasi polinesaturati) şi cuprind
familia acidului linoleic (acidul linoleic, acidul arahidonic) şi familia acidului linolenic (acidul
linolenic, acidul eicosapentaenoic, acidul docosahexaenoic). Acizii graşi polinesaturaţi nu pot fi
sintetizaţi de către organismul uman, de aceea se numesc esenţiali. Adevăraţii acizi graşi esenţiali
sunt acidul linoleic şi linolenic, acidul arahidonic sintetizându-se din aceştia în prezenţa vitaminei
B6. Unii autori consideră acizii graşi saturaţi drept răi. Nu există acizi graşi răi, ci doar un
consum neadecvat cantitativ şi de compoziţie, astfel că alimentaţia trebuie să îi asigure pe toţi.
Lipidele se împart în simple şi complexe
Lipidele simple , după natura alcoolului se împart în:
-gliceride ce conţin glicerol;
-steride ce conţin sterol;
-ceride ce conţin alcooli superiori.
Trigliceridele sunt cele mai răspândite fiind specifice pentru fiecare specie animală.
Lipidele complexe conţin în plus faţă de cele simple acid fosforic, aminoalcooli, aminoacizi şi
glucide. In această categorie intră glicerolipidele complexe şi sfingolipidele.
- Glicerolipidele complexe conţin glicerol şi includ glicerofosfolipidele ( conţin în plus acid
fosforic, alcooli), glicero-amino-fosfolipide şi glicerosulfolipide (conţin sulf). Glicero-amino-
fosfolipide sunt reprezentate de lecitine, cefaline şi serinfosfatide. Lecitinele conţin în moleculă
acizi graşi nesaturaţi, iar prin descompunere eliberează colina ( o bază azotată) ce asigură
protecţia ficatului. Cefalinele însoţesc lecitinele, dar în cantităţi mai mici ( se concentrează la
nivelul creierului). Serinfosfatidele sunt fosfolipide în care acidul fosforic este esterificat cu
aminoacidul neesenţial serină ( sunt prezente în creier).
1
-Sfingolipidele nu conţin glicerol, acesta fiind înlocuit de sfingozină (un aminoalcool). Ele
predomină în regnul animal, în special în sistemul nervos. Ele se clasifică în:sfingofosfolipide
(sfingomielina este prezentă în teaca de mielină a axonilor), sfingoglicolipide (cerebrozidele
prezente în ficat şi măduva spinării, gangliozidele din creier – în special în zona cenuşie).
După valoarea lor biologică lipidele pot fi: cu activitate biologică ridicată (conţin între 50 şi
80% acizi graşi esenţiali din total şi se găsesc mai ales în uleiul vegetal; cu valoare biologică
medie (conţin 15-20% acizi graşi esenţiali şi se găsesc în untura de porc sau de pasăre; cu valoare
biologică mică (au până la 5-6% acizi graşi esenţiali şi se găsesc în unt, margarină, seu de bovine
sau ovine; aproape lipsite de acizi graşi esenţiali – sub 1% şi se găsesc în untul de palmier sau în
uleiul de cocos.
Rolul lipidelor în organism
Principala funcţie a lipidelor este producerea de energie, un gram de lipide oferind 9,0 Kcal. In
perioadele dintre mese sau în cele de restricţii alimentare organismul îşi asigură necesarul
energetic prin lipidele depozitate în ţesutul adipos. Descompunerea corectă a lipidelor impune
prezenţa unor fragmente de glucoză (pentru a se asigura descompunerea pâna la CO2 şi H2O). In
lipsa glucidelor apar corpii cetonici în sânge şi urină.
Rolul antişoc se realizează prin inconjurarea şi tapetarea organelor vitale.
Rol în termoreglare prin căptuşirea tegumentelor şi izolarea organismului de temperaturile
extreme.
Rol plastic, ele fiind parte componentă a membranelor celulare.
Unele substaţe nutritive sunt liposolubile şi ca atare sunt prezente în alimentele grase: acizii gaşi
esenţiali şi vitaminele liposolubile (A,D,E,K).
Uleiurile vegetale au o valoare nutritivă mare prin aportul de acizi graşi esenţiali care asigură:
=dezvoltarea organismelor tinere (lipsa lor reduce dezvoltarea,
determină apariţia eczemelor);
=reglarea permiabilităţii celulare şi transportul lipidelor în torentul circulator;
=reducerea nivelului colesterolului sanguin prin formarea esterilor;
=intervin în reacţiile de oxidoreducere, deci în respiraţia celulară;
=stimularea activităţii unor enzime;
=acidul arahidonic este precursor al prostaglandinelor şi participă la formarea tromboxanului A2
şi a prostaciclinei (substanţe cu rol în controlul tonusului vaselor sanguine).
2
Acizii esenţiali se divid în felul următor:
-acizi graşi ω6 - acidul linoleic şi arahidonic;
acizi graşi ω3 - acidul linolenic, eicosapentaenoic, docosahexaenoic.
Acidul arahidonic şi eicosapentaenoic servesc la sinteza unor compuşi cu numele de eicosanoizi
ce au diverse roluri în organism: afectează formarea trombilor; influenţează creşterea şi scăderea
presiunii sanguine; reglează nivelul lipidelor sanguine; au rol în răspunsul imun.
Un eicosanoid format din acizi graşi ω6 poate determina trombi şi vasoconstricţie, coboară
nivelul colesterolului prin degradare rapidă. Un eicosanoid format din acizi graşi ω3 nu produce
vasoconstricţie şi coboară nivelul colesterolului prin scăderea disponibilităţii de transport a
acestuia.
Grăsimile alimentare stimulează contracţiile căilor biliare şi dau gust bun mâncărurilor.
Preparatele grase scad motilitatea stomacului şi trec lent în duoden.
Colesterolul reprezintă: un precursor al bilei; materia primă pentru hormoni sexuali şi alţi
hormoni; la nivelul pielii este transformat în vitamină D sub acţiunea razelor solare; o
componentă a fiecărei celule; intră în structura celulelor creierului şi a celor nervoase.
Utilizarea grăsimilor în timpul efortului fizic – multă vreme s-a crezut că energia necesară
contracţiei musculare provine doar din metabolizarea glucidelor; în prezent acest concept a fost
modificat insistându-se asupra rolului acizilor graşi neesterificaţi; aceşti acizi graşi sunt forme
lipidice direct asimilabile ca şi glucidele; dacă admitem că lipidele sunt folosite în activitatea
musculară apare întrebarea – care din ele? - acizii graşi neesterificaţi; această afirmaţie poate
apare paradoxală datorită nivelului mic al acestora în plasmă – ei reprezintă doar 0,5 – 1% din
volumul plasmatic pe când glucidele ajung la 5,5%, dar turnoverul lor este de 40 de ori mai rapid
decât cel al glucozei, astfel că o singură moleculă de A.G.N.E. eliberează de 3 ori mai multă
energie decât o moleculă de glucoză.
La nivel cardiac echipamentul enzimatic bine reprezentat permite utilizarea tuturor principiilor
nutritive; dar în realitate se utilizează mai ales acizii graşi, corpii cetonici, practic în activitatea
cardiacă lipidele sunt preferate. Miocardul oxidează rapid acizii graşi, iar consumul cardiac al
acizilor graşi creşte cu nivelul lipemiei.
La nivelul muşchilor scheletici – A.G.N.E. sunt consideraţi combustibilul folosit în faza a doua;
glucidele sunt rar sau niciodată folosite ca unică sursă de energie pentru activitatea musculară;

3
chiar în prezenţa unor cantităţi mari de glucide muşchiul foloseşte şi o anumită cantitate de
grăsimi; în efortul aerob 50-60% din energie este furnizată de grăsimi pe când în cel anaerob
glucidele au o contribuţie majoră..
Raţia de lipide şi efectele consumului neadevat
Jumătate până la 2/3 din lipidele alimentare sunt consumate sub formă de substanţe grase, restul
fac parte din alimentele mixte (carne, lapte).
Raţia de lipide nu trebuie să depăşească 30 - 35% din numărul total de calorii zilnice, iar 1/2 - 1/3
din ele trebuie să fie reprezentate de uleiurile vegetale bogate în acizi graşi esenţiali.
Aportul de lipide va ajunge la 20% din energia consumată la sedentari, persoane în vârstă, obezi,
pacienţi cu dislipidemie, cu insuficienţă hepato-pancreatică, cu alte afecţiuni ale căilor biliare, cu
enterite sau sindroame de malabsorbţie.
Aportul de lipide creşte la 35% din caloriile dietei la copii şi adolescenţi, la adulţii cu cheltuială
mare de energie ( ce lucrează în condiţii de vânt, umezeală sau frig).
Exprimată în grame raţia de lipide este: -0,7 - 1 g/kg/zi la adultul sedentar;
-1 - 1,5 g/kg/zi la adulţi;
-2 g/kg/zi la copii.
GLUCIDELE
Hidraţii de carbon apar, în special, prin fotosinteză în frunzele verzi. La acest nivel sub acţiunea
catalizatoare a clorofilei şi cu ajutorul energiei solare, bioxidul de carbon şi apa sunt transformate
în glucide şi oxigen. Alimentele bogate în glucide sunt reprezentate, în special ,de produsele
vegetale, laptele fiind singurul aliment de origine animală ce conţine cantităţi mari de hidraţi de
carbon.
Compoziţie, clasificare, proprietăţi - La aceste produse gustul dulce este esenţial şi exprimă
masura în care glucidele sunt dulci. Există diferenţe de gust, astfel zaharoza a primit gradul de
dulce 1, iar fructoza are cel mai mare grad de 1,73. Glucoza a primit gradul de dulce 0,74, iar
maltoza 0,32.
Un alt element esenţial al acestei categorii de principii nutritive este indicele glicemic. El
reprezintă valoarea, exprimată în procente, ce permite cuantificarea capacităţii unui aliment
glucidic de a creşte nivelul glicemiei raportat la un glucid de referinţă ce este reprezentat de
glucoză. Indicele glicemic ridicat (peste 75 este întâlnit la miere de albine, sirop, ciocolată
obişnuită, prăjituri, pâine albă, cereale pentru micul dejun, biscuiţi dulci; indicele glicemic mediu
4
(între 75 şi 50 este prezent la îngheţate, unele fructe – kiwi, banane, ananas, pâine integrală,
anumiţi biscuiţi; indice glicemic mic (sub50) - majoritatea legumelor şi fructelor, leguminoase
uscate, lapte şi lactate, anumiţi biscuiţi.
Clasificarea glucidelor se face după tipul lor, natură şi structură. Cele trei clasificării fiind în
strânsă legătură.
-După tipul lor glucidele pot fi asimilabile şi nedigerabile. Cele asimilabile sunt digerate de
enzimele digestive. Glucidele nedigerabile formează fibrele alimentare ce ajung aproape intacte
în colon. Ele pot fi solubile şi insolubile, cele solubile suferind o hidroliză parţială datorită florei
din colon. Glucidele asimilabile se împart în trei categorii: monoglucide, oligoglucide şi
poliglucide.
-După natură ele pot fi intrinsei, extrinseci şi glucidele laptelui. Cele intrinseci sunt prezente în
mod obişnuit în structura produselor alimentare. Este vorba de glucidele din legume, fructe şi
cereale ce sunt încorporate în structura celulelor. Cele extrinseci sunt adăugate în timpul
preparării alimentelor cum sunt zahărul, glucoza şi mierea de albine. În categoria glucidelor
extriseci trebuie să includem şi edulcoranţii masici (poliolii) de tipul sorbitolului, manitolului,
xilitolului folosiţi pe scară largă în industrie. Aceşti compuşi sunt derivaţi ai hidraţilor de carbon,
ce sunt puţin prezenţi în natură, dar sintetizaţi şi folosiţi pe scară largă în industria alimentară.
-După structură glucidele pot fi monozaharide, dizaharide şi polizaharide.
Monozaharidele - pentozele sunt prezente în cantităţi mici şi făra importanţă energetică. Riboza
şi dezoxiriboza sunt componente ale acizilor nucleici, fiind prezente în toate organismele
animale. Arabinoza şi xiloza intră în structura pectnelor şi gumelor.
Hexozele sunt prezente în alimente sub formă de glucoză, fructoză şi galactoză. Glucoza este
sintetizată de frunzele plantelor verzi şi asigură energia celulelor. Din glucoză se sintetizează
fructoză prin rearanjări ale atomilor din moleculă. Galactoza este parte componentă a zahărului
din lapte.
Dizaharidele sunt reprezentate de zaharoză, maltoză şi lactoză. Zaharoza rezultă prin rafinarea
sucurilor din trestia de zahăr sau din sfecla de zahăr şi conţine o moleculă de glucoză şi una de
fructoză. Maltoza apare prin descompunerea amidonului şi conţine două molecule de glucoză, în
timp ce lactoza conţine o mleculă de glucoză şi una de galactoză.
Polizaharidele pot fi de origine vegetală sau animală. Amidonul reprezintă forma de depozitare a
glucidelor în plante. Granulele de amidon conţin două polizaharide derivate din glucoză
5
reprezentate de amiloză şi amilopectină.Dextrinele reprezintă produşii de degradare ai
amidonului.
Celuloza este tot un polimer al glucozei rezistent la hidroliza acidă sau enzimatică. Animalele
ierbivore o pot degrada, dar omul nu are această posibilitate, astfel că fibrele celulozice trec
nedigerate, fiind eliminate prin scaun sau dezintegrate prin fermentaţie microbiană. Exista unele
celuloze "dure" ce sunt nedigerabile şi altele "moi"(hemicelulozele) ce pot fi parţial descompuse
şi utilizate de căre organism. Se disting două tipuri de fibre: solubile şi insolubile. Cele solubile
sunt reprezentate de pectine, gume, mucilagii, agar, alginaţi, caragenaţi. Cele insolubile sunt
reprezentate de celuloză, hemiceluloză, lignine.
Glicogenul din ficat este echivalentul animal al amidonului.
Mucopolizaharidele se găsesc în organismele animale, contribuind la formarea substanţei
fundamentale extracelulare a ţesuturilor conjunctive.
Rolul glucidelor în organism şi efectele carenţei
Glucidele reprezintă principalii furnizori de energie pentru organismul uman ,oferind 4,0 Kcal pe
gram. In interiorul celulei molecula de glucoză se scindează în două fragmente şi eliberează
energie. Cele două fragmente rezultate se pot uni pentru a forma glucoza sau se scindează în
fragmente din ce în ce mai mici. In condiţiile deficitului de glucide organismul poate folosi
proteinele şi lipidele pentru a le produce. Din păcate în momentul folosirii lipidelor apar produşi
neobişnuiţi de descompunere (corpi cetonici). Insulina facilitează pătrunderea glucozei în celule,
în timp ce glucagonul şi adrenalina au o acţiune antagonică. Creierul, sistemul nervos periferic şi
hematiile folosesc glucoza ca unică sursă de energie. In situaţii de hipoxie ţesuturile preferă
glucoza faţă de acizii graşi deoarece aceasta conţine mai mult oxigen raportat la atomii de carbon.
Contracţia musculară solicită energie captată într-un timp scurt. Această energie este furnizată de
adenozintrifosfat (ATP) după următoarea reacţie ATP – ADP (adenozindifosfat)+acid
fosforic+energie.
Glucoza este un tonic pentru celula hepatică ce este intens solicitată în reacţii anabolizante şi
catabolizante.
Intră în structura acidului glucuronic şi hialuronic, a condroitin şi mucoitin sulfatului, a
heparinei, a acizilor nucleici, a imunipolizaharidelor şi a factorului intrinsec Castle.
Glicuronoconjugarea este o modalitate de luptă a organismului faţă de acţiunea unor substanţe
endogene şi exogene. Acetilarea este un alt mijloc de detoxifiere a organismului.
6
Fibrele alimentare sunt polizaharide formate din glucoză, cu legături între moleculele de glucoză
ce nu pot fi desfăcute de enzimele digestive. Ele au în organism o serie de efecte:=dau senzaţie de
saţietate şi scad aportul energetic;
=previn constipaţia şi infecţia bacteriană a apendicelui;
=stimulează musculatura tractului digestiv prevenind apariţia diverticulozei şi a hemoroizilor;
=scad riscul imbolnăvirii inimii şi a arterelor reducerea colesterolului ( fibrele insolubile
leagă sterolii, iar cele solubile pot inhiba producerea acestora);
=imbunătăţesc aportul de glucoză, chiar la persoanele cu diabet;
=pectinele formează geluri şi întârzie golirea gastrică şi intestinală;
=absorb şi inglobează substanţe organice;
=scad coeficientul de absorbţie al substanţelor nutritive prin accelerarea tranzitului şi formarea
pereţilor greu de pătruns de către enzimele digestive;
=constituie substrat favorabil pentru dezvoltarea florei de fermentaţie ce participă la sinteza
vitaminelor din grupul B.
Excesul de fibre alimentare are efecte dăunătoare deoarece: ele transportă apa în afara
organismului producând deshidratare; pot limita absorbţia fierului; pot lega calciul şi zincul
determinând eliminarea lor din organism; unele fibre interferă cu folosirea carotenului.
Necesarul de glucide - ele trebuie să asigure 50 - 68% din raţia alimentară. In situaţia creşterii
standardului economic apare o creştere a consumului de proteine şi lipide însoţită de scăderea
aportului de glucide. De asemenea, apare scăderea aportului de glucide din cereale, legume şi
leguminoase şi creşterea aportului de hidraţi de carbon din produsele zaharoase.
Necesarul de glucide este cuprins între 6 - 8 g/kg/zi.
SARURILE MINERALE
După cantităţile în care se găsesc în organism elementele minerale au fost grupate în
macroelemente şi microelemente.
MACROELEMENTELE participă în cantităţi mari în compoziţia organismului şi sunt
reprezentate de cationi şi anioni.
Cationi
CALCIUL - se găseşte în organismul uman în cantităţi de 1100 - 1400g.
Rol în nutriţie şi efectele carenţei

7
Calciul se concentrează în oase şi dinţi în proporţie de 99% îndeplinind un rol plastic. Scheletul
animalelor este alcătuit din proteine pe care se depozitează calciu insolubil. În majoritate
proteinele sunt reprezentate de colagen , dar sunt prezenţi şi proteoglicanii ( mucoproteine şi
mucopolizaharide) ce conţin glucide. Elementele minerale sunt reprezentatede hidroxiapatită şi
cantităţi mici de săruri de magneziu şi sodiu.
Mineralizarea scheletului începe în perioada de viaţă intrauterină (luna a V-a) şi continuă după
naştere până la 20 ani. Odată cu înaintarea în vărstă activitatea demolatoare devine dominantă şi
apare osteoporoza. In dinţi turnoverul calciului este foarte lent.
Din cantitatea de calciu existentă în organism 1% se găseşte în ţesuturile moi şi îndeplineşte
roluri importante:=intervine în coagularea sângelui prin catalizarea transformării protrombinei în
trombină;
=activează o serie de enzime- labferment, tripsină, lipază,
fosfatază alcalină, colinesterază;
=activează facorul intrinsec Castle şi facilitează absorbţia
vitaminei B12;
=participă la mecanismul contracţiei musculare şi la reglarea
permiabilităţii membranare;
=are efecte simpaticomimetice în antagonism cu potasiul ce
acţionează parasimpaticomimetic;
=împreună cu magneziul scade excitabilitatea
neuromusculară;
=participă la meţinerea echilibrului acido-bazic.
Nivelul calcemiei este reglat de acţiunea a 3 hormoni: hormonul paratiroidian şi forma activă a
vitaminei D care cresc calcemia; calcitonina ce scade nivelul calciului din sânge.
Efectul hipercalcemiant al parathormonului şi al vitamnei D se realizeză prin creşterea absorbţiei
în intestin şi a reabsorbţiei calciului din tubii renali şi prin mobilizarea acestuia din oase.
Calcitonina acţionează prin inhibarea activităţii osteoclastelor.
Carenţa de calciu are drept consecinţă rahitismul la copil şi osteomalacia sau osteoporoza la
adult.

8
 Hipercalcemia apare la copiii ce au primit cantităţi mari de vitamină D, ea manifestân-du-se prin
tulburări gastrointestinale şi de creştere, întărziere mintală marcată. La adult hiperalcemia apare
ca rezultat al hiperparatiroidismului sau a dozelor mari de vitamină D.
Necesarul de calciu - este diferit în funcţie de vârstă:
- 0,8 g/zi la adult;
- 1,2 g/zi la copii între 10 - 12 ani;
- 1,4 g/zi la băieţi între 14 - 18 ani;
- 1,3 g/zi la fete între 14 - 18 ani.
Sursele alimentare - Laptele şi brânzeturile reprezintă sursa principală, datorită conţinutului
ridicat în acest element şi condiţiilor favorabile pentru absorbţie.
Cantităţi mai mici de calciu şi cu un coeficient de utilizare mai redus decât în lapte sunt aduse de
legume ( în special cele frunze- varză, gulii) şi de fructe.
MAGNEZIUL - se găseşte în organism în cantitate de 25 - 30 g, din care mai mult de jumătate
(70%) participă la mineralizarea scheletului, 1% se găseşte în plasmă şi lichidele intracelulare ,iar
restul este concentrat în ţesuturile moi.
Rolul în nutriţie şi efectele carenţei
Magneziul ia parte la formarea oaselor şi a dinţilor.
O serie de enzime importante cum ar fi carboxilaza, coenzima A, fosfoglucomutaza acţionează
mai bine în prezenţa magneziului; este un activator al fosfatazelor.
Sub formă ionizată activează enzimele care intervin în metabolismul glucidelor, are rol în
contracţia musculară normală şi în transmiterea impulsurilor nervoase, deprimă excitabilitatea
neuro-musculară.
Contribuie la menţinerea echilibrului acido-bazic şi la reglarea secreţiei hormonului paratiroidian.
Echilibrul dintre calciu şi magneziu trebuie respectat deoarece aportul crescut de calciu făra
creşterea proporţională a aportului de magneziu produce o carenţă relativă de magneziu.
Deficienţa de magneziu poate apare ca rezultat al unui aport neadecvat, a vărsăturilor, diareei,
alcoolismului, a malnutriţiei proteice. Semnele clinice ce apar în deficenţa de magneziu sunt
reprezentate de : slăbiciune, confuzie, în caz extrem convulsii, mişcări musculare bizare,
halucinaţii, dificultăţi la înghiţit. La copii apare o diminuare a creşterii.
Hipermagnezemia se caracterizează prin : sete, senzaţie de căldură, anorexie, scădere în greutate,
diminuarea tonusului muscular şi a excitabilităţii nervoase, depresie.
9
Raţia - nevoile zilnice sunt de 350 mg pentru bărbaţi, 300 mg pentru femei, iar în sarcină şi
alăptare cresc la 450mg.
La copii nevoile zilnice sunt de 40 - 70 mg până la 1 an, 150 mg la copilul preşcolar, 250 mg la
cel şcolar.
Sursele alimentare - Magneziul este un constituient al clorofilei fiind prezent în cantităţi mari în
legumele verzi -salată, spanac, urzici, ceapă verde, pătrunjel, mărar. In afară de grăsimi şi zahăr,
toate alimentele conţin magneziu, astfel că fenomenele de carenţă apar doar în unele stări
patologice: alcoolism cronic, diaree, ciroză hepatică, malnutriţie proteo-calorică.
POTASIUL - se găseşte în organism într-o cantitate medie de 250g, fiind principalul ion pozitiv
intracelular.
Rolul în organism şi efectele aportului neadecvat
Potasiul se găseşte în lichidul intracelular în cantităţi de 30 de ori mai mari decât în plasmă. El
participă la menţinerea presiunii osmotice, la menţinerea balanţei hidrice între compartimentele
intra- şi extracelular şi în echilibrul acido-bazic.
In timp ce sodiul este hidropigen şi reţine apa în organism, potasiul favorizează eliminarea renală
a sodiului şi stimulează diureza.
In lichidele interstiţiale sunt necesare cantităţi mici de potasiu pentru transmiterea excitaţiei la
nivelul terminaţiilor nervoase ale organelor efectoare.
La nivelul muşchiului cardiac prezintă o acţiune antagonică în raport de calciul, potasiul
accelerează ritmul cardiac în timp ce calciul îl răreşte.
O parte din potasiu este legat de proteinele celulare şi favorizează sinteza lor.
Potasiul este necesar pentru activarea unor enzime, printre care şi a acelora ce contribuie la
sinteza glicogenului din glucoză.
Depleţia de potasiu poate apare în condiţii de vărsături repetate sau diaree, la pacienţii ce folosesc
diuretice, la cei trataţi cu perfuzii repetate cu glucoză. Insuficienţa de potasiu se manifestă prin :
oboseală, greaţă, vărsătură, hipotonie musculară, confuzie mintală, paralizie la nivelul musclaturii
intestinale, aritmie cardiacă, modificări ale EKG şi chiar oprirea inimii în diastolă.
Excesul alimentar de potasiu nu apare, el poate fi consecinţa unei afecţiuni renale, a insuficenţei
suprarenale, a administrării parenterale de cantităţi mari de potasiu. Hiperpotasemia se manifestă
prin parestezii, modificări ale ritmului respirator şi cardiac ce pot merge până la oprirea inimii în
sistolă.
10
Raţia - nu se cunoaşte exact necesarul de potasiu ce este estimat a fi apropiat de cel de sodiu ( 2 -
3 g/zi).
Sursele alimentare - în mod normal alimentele aduc cantităţi adecvate de potasiu. Legumele şi
fructele proaspete sunt o sursă importantă, carnea, peştele, pâinea neagră/intermediară sunt de
asemenea surse bogate în potasiu. Produsele din făină albă, zahărul, produsele zaharoaseşi
băuturile alcoolice distilate sunt sărace sau chiar lipsite de potasiu.
SODIUL - este un ion pozitiv ce intră în structura clorurii de sodiu. Organismul uman conţine
aproximativ 100g sodiu ce se concentrează mai ales la nivelul lichidelor extracelulare.
Rolul în organism şi efectele carenţei
Legătura sodiului cu presiunea sanguină este bine cunoscută. Dacă concentraţia sanguină a
sodiului creşte, setea va duce la ingestia ridicată de apă până ce rata sodiu - apă este constantă.
Dacă concentraţia sanguină de sodiu scade, apa şi sodiul trebuie să fie completate pentru a se
evita dezechilibrul acestora.
Carenţa de sodiu se realizează la persoanele ce transpiră mult, iar efectele scăderii sunt
reprezentate de: sete puternică, deshidratarea tegumentelor şi a mucoaselor, hemoconcentrare,
oboseală, crampe musculare, cefalee şi semne de colaps vascular.
Excesul de sodiu consumat duce la retenţie de apă în organism, ceea ce are efecte negative
asupra aparatului cardio-vascular.
Necesarul - se estimează că necesarul mediu de sodiu este de 2 g/zi, dar se constată menţinerea
unei balanţe echilibrate şi cu 0,5g/zi.
Alimentaţia obişnuită aduce suficient sodiu, chiar dacă este constituită din produse în care nu s-a
încorporat sare. Riscul unui aport deficitar apare doar în situaţia administrării îndelungate a unei
diete bazate pe produse sărace în sodiu ( orez, rasol de carne, derivate cerealiere asociate cu
soteuri de legume).

11
PROBLEMATICA INSTRUIRII ŞI EDUCĂRII COPILULUI CU DIZABILITĂŢI
(SENZORIALE, VERBALE, COMPORTAMENTALE, FIZICE ŞI DE INTELECT)

Sistemul educaţional al copiilor cu nevoi speciale a suferit modificări majore în ultimile decenii.
Se face treptat trecerea de la concepţia educaţiei speciale la cea a educaţiei integrate.
În școlile din Romania se preferă sistemul educațional special. Se fac totuși încercări de a se
trece la sistemul educației integrate. În acest sens:
-copii beneficiază de acces liber la instituțiile obișnuite de învățământ;
-educație la domiciliu pentru cei nedeplasabili.
Educaţia specială reprezintă practic o formă de adaptare a procesului instructiv-educativ la
posibilităţile elevului. Educaţia specială se adresează atât copiilor cu dizabilităţi cât şi celor
proveniţi din medii defavorizate sau care au dificultăţi de învăţare.
Copiii cu dizabilităţi sunt integraţi în colectivităţi speciale în funcţie de tipul deficienţei (şcoli
ajutătoare, pentru deficienţe senzoriale sau motorii).
Obiectivele generale ale școlii speciale:
-cuprinderea copiilor cu deficiențe motorii recuperabile și parțial recuperabile în școli care să
asigure educația și profesionalizarea lor;
-asigurarea condițiilor optime pentru dobândirea cunoștințelor, priceperilor și deprinderilor prin
intermediul cărora să poată fi pregătit într-o profesie;
-formarea obișnuinței de a efectua cu regularitate programul recuperator contribuind astfel la
creșterea posibilităților de adaptare la o profesie;
-dezvoltarea capacității de a face fașă cerințelor intelectuale, sociale, afective și motrice.
Școala specială va favoriza dezvoltarea mecanismelor compensatorii. Copilul cu deficiență fizică
prezintă numeroase probleme de dezvoltare generală. O primă cauză este reprezentată de faptul
că ei au un acces limitat la informații și o capacitate redusă de prelucrare a acestora. Un alt
element este reducerea capacității de mișcare ce duce la apariția unei dezvoltări lente. Jocul lor
este limitat, capacitatea de autoservire limitată, astfel că există puține posibilități de învățare. Al
treilea factor este reprezentat de limitarea relațiilor interpersoanale și apariția izolării. Este
necesară dezvoltarea reacțiilor compensatorii:
-apariția unor"căi ocolite" sau formarea unui nou centru;
-restructurarea compensatorie apare automat după o leziune – persoana învață să meargă dar mai
greu cu o bază mai mare de susținere;
-în cadrul acestei reacții pot apare stimularea unor funcții și chiar hipertrofia – dacă un membru
inferior este afectat poate apare dezvoltarea mare a musculaturii celuilalt membru. La copii în
fotoliu rulant poate apare dezvoltarea mare a musculaturii membrelor superioare și toracice.
Educaţia specializată este un sistem complex în care sunt incluşi atât copiii cu deficienţe cât şi
cei aflaţi în dificultate (analfabeţi, în situaţii de eşec şcolar, copiii străzii etc.). În cadrul acestui
sistem sunt concepute forme suple de educaţie în care copilul este menţinut în mediul său, mediu
cu care s-a obişnuit. Sistemul implică organizarea programului de instrucţie în centre de
plasament,în familiile în care s-au realizat plasamentele, la domiciliu şi chiar în stradă.
Educaţia integrată implică includerea copiilor cu cerinţe educative speciale în şcoli obişnuite.
În şcoala integrată curricula trebuie să se plieze pe nevoile fiecărui copil educabil. O astfel de
şcoală este în egală măsură una generală cât şi una specială. În aceste şcoli există clase de
integrare ce au un efectiv redus şi în care sunt cuprinşi 2-4 elevi cu deficienţe. Procesul
instructiv-educativ este susţinut de profesorul obişnuit, care este asistat de un profesor itinerant.
Profesorii din învăţământul de masă colaborează cu cei itineranţi, astfel că se ajunge la
perfecţionarea şi modificarea metodelor pedagogice. Profesorul itinerant oferă sprijin copilului
cu deficienţă în clasă şi la temele pentru acasă, el fiind şi un sfătuitor pentru părinţi şi celelalte
cadre didactice. Educaţia integrată este benefică atât pentru elevul cu deficienţă cât şi pentru cel
sănătos. Elevul cu deficienţă simte că este acceptat de către ceilalţi copii, că face parte dintr-o
comunitate obişnuită la care se va raporta. Copilul sănătos înţelege diversitatea umană şi îşi
dezvoltă capacitatea de a oferi ajutor celor ce au real nevoie.
De la segregare la integrare
Educaţia specială oferă copiilor unele avantaje, dar şi unele dezavantaje.
Ca avantaje putem nota:
-personalul este specializat și nu face comparația cu copii sănătoși din școală; prezenţa
personalului specializat care poate rezolva toate problemele copilului;
-posibilitatea adaptării programei şcolare la capacitatea de învăţare a elevului;
-elevii nu se compară cu copii sănătoși; sentimentul de inferioritate apare mai rar şi este mai
puţin intens (copilul se compară cu un elev care se confruntă cu aceleaşi probleme);
-părinții se întâlnesc și discută cu alți părinți și cu psihologul din școală; părinţii se întâlnesc cu
alţi părinţi ce se confruntă cu aceleaşi probleme evitându-se astfel izolarea familiei;
-izolare față de restul sistemului școlar;
-elevii sănătoși ignoră prezența celor cu deficiențe.
Există şi unele dezavantaje reprezentate de:
• supraspecializarea instituţiei care determină includerea copiilor proveniţi din arii geografice
mari, astfel că instituţia va funcţiona pe sistem internat;
• copilul se simte izolat de familie, mai ales atunci când fraţii şi surorile sănătoase rămân acasă;
• în momentul părăsirii acestui mediu special, elevul va avea probleme legate de adaptarea
socială.
Sistemul de segregare a fost adoptat acum mulți ani și oferă unele avantaje. Unii autori consideră
acest sistem adecvat deoarece răspund la o serie de probleme:
-dorința părinților de a-și proteja copilul;
-profesori preocupați de misiunea pedagogică;
-existența personalului de îngrijire – apare o supraspecializare a persoanalului ce are efecte
pozitive și negative; negative – instituția primește copii din zone geografice îndepărtate care stau
în școală toată săptămâna sau tot semestrul ceea ce duce la perturbarea relațiilor cu familia;
pozitive – posibilitățile crescute de asigurare a programului de educație, îngrijire, tratament și
recuperare;
-copilul cu deficienți nu mai trebuie să se confrunte deficiența și cu problemele din școlile
obișnuite;
- din păcate este un mediu relativ sărac în stimuli, rigid, incoerent, în care copilul nu găsește
întotdeauna soluții la problemele sale; evoluția poate stagna dacă el stă prea mult într-o astfel de
instituție.
Este important de știut dacă preferabil să includem copilul într-un circuit relativ închis și sărac
dar care este construit special pentru el sau să-l menținem într-un sistem obișnuit, dar care puțin
adaptat la nevoile sale. Pe de o parte apare riscul resemnării în fragilitate și în boală, iar pe de
altă parte apare necesitatea negării problemelor pentru a se putea realiza adaptarea la un sistem
școlar obișnuit. Răspunsul la această întrebare este dificil de dat.
Programul şcolar trebuie să fie flexibil şi adecvat situaţiei elevilor cu cerinţe educative speciale.
Un curriculum flexibil va asigura:
• o instrucţie adaptată la capacitatea elevului cu nevoi speciale;
• formarea unui comportament adecvat, care să permită integrarea socială a tânărului;
• o dezvoltare a capacităţilor necesare pentru rezolvarea independentă (pe cât este posibil) a
problemelor de viaţă.
Uneori se poate pune problema modificării structurii anului școlar datorită tratamentelor
medicale, dar aceste decalaje pot duce la apariția unui sentiment de inferioritste la acești elevi. Ei
pot considera că au fost trimiși către periferie, către un sistem în care sunt descalificați.
Părinții reacționează și ei ades negativ la ideea integrarii în școli speciale deoarece au
sentimentul abandonării copilului într-un mediu nesănătos, consideră că pot apare
comportamente neadecvate cum ar fi balansul, smulgerea părului, lovirea de pereți.
Integrarea este considerată drept cea mai bună soluție, dar pot apare probleme legate de: mediul
fizic, de cadrele didactice, de colegi, părinți și chiar de copilul cu deficiență/incapacitate.
a.Mediul fizic – sunt probleme cu deplasarea la și de la școală. De asemenea sunt probleme cu
deplasarea în interiorul școlii, a clasei sau la grupul sanitar. Numeroase școli au doar scări deci se
ajunge greu cu un elev în fotoliu rulant la etajul I sau II. Uneori se încearcă rezolvarea acestei
probleme dar este dificil.
b.Cadrele didactice – sunt frecvent puțin pregătite pentru a face față situației unui copil cu
deficiență fizică. Unii directori sunt deschiși acestei probleme, o acceptă și integrează cu ușurință
un astfel de elev. Alții sunt reținuți, nu acceptă o asemenea responsabilitate, mai ales de teama
accidentelor. Refuzul este legat de neadaptarea mediului sau de riscul neadaptării elevului la
programul școlar ceea ce ar duce la scăderea nivelului clasei.
Profesorii au diverse reacții reprezentate de :
-jenă față de o persoană cu deficiență/incapacitate;
-se teme de apariția unor reacții neadecvate față de o astfel de persoană, că nu știe cum să se
comporte;
-practic ei nu au experiența necesară; dacă vor veni în contact cu astfel de copiii treptat reacțiile
vor dispărea și vor apare relații normale.
Apar trei motive principale de teamă:
-riscul de accidente – crizele de epilepsie, de hipoglicemie la unul diabetic, de sufocare la un
copil asmatic, traumatismele la unul în fotoliu rulant; ei nu știu ce trebuie făcut în aceste situații;
-teama de neadaptare – se tem cu acest copil nu se poate adapta la solicitările școlare obișnuite
ceea ar putea fi un factor de frânare a evoluției; că nu il vor putea învăța adecvat să scrie dar
pentru asta există și o echipă specializată în școală;
-situația clasei – există teama de întârziere a evoluției celorlalți copii dacă se ocupă prea mult de
cel cu deficiență.
Poate apărea o implicare persoanală care favorizează evoluția normală a acestor copii.
c.Colegii acceptă ușor un copil cu deficiență/incaapacitate fizică. Acceptarea unui astfel de copil
stimulează spiritul de cooperare și concurență. Cooperarea apare în grup când elevul întreabă
ceva profesorul poate apela la ceilalți elevi pentru a răspunde; este astfel încurajată cooperarea.
Concurența apare în situația în care un copil cu probleme de sănătate răspunde bine la ore ceea
ce reprezintă un element de stimulare a copiilor sănătoși, dar puțin motivați.
d. Părinții elevilor sănătoși pot avea diferite reacții la prezența unui copil cu
deficiență/incapacitate:
-nemulțumiți de scăderea ritmului de predare;
-de efectul de impresionare a propriului copil;
-pot apare reacții de rezistență ce pot fi chiar agresive care trebuie rezolvate.
Părinții nu au dreptul de a interzice copilului cu deficiență/incapacitate să fie educat în sistem
școlar obișnuit dacă el dorește și dacă se poate adapta. Cadrele didactice au obligația de a
interveni și de a media astfel de probleme. Sunt și situații în care apare reacția pozitivă de
înțelegere și ajutor a acestor copii.
e. Persoana cu deficiență/incapacitate are reacții diferite. Uneori se adaptează bine la sistemul
școlar obișnuit, alteori reacționează negativ prin frustrare, sentiment de eșec ceea ce impune
reorientarea către sistemul special.
Există câteva concluzii:
-integrarea școlară este un proces benefic atât pentru persoana cu deficiență/incapacitate cât și
pentru cea sănătoasă; reprezintă o etapă importantă în cadrul inserției sociale a acestor persoane;
-persoana sănătoasă trebuie să întrețină relații sociale normale cu cele cu deficiență/incapacitate;
nu trebuie uitat că în orice moment în viață poate apare o problemă ce duce la apariția unei
deficiențe/incapacități;
-persoanele cu deficiențe/incapacități trebuie privite din perspectiva deficienței și nu ca o
persoană anormală;
-evaluările făcute în școlile cu integrare relevă câteva aspeccte esențiale: elevii cu deficiențe sunt
considerați ca făcând parte din populația școlară; apar modificări ale comportamentelor ambelor
categorii de elevi; modificări la nivelul personalului auxiliar al școlii; se modifică activitatea
echipelor de specialiști; apare colaborarea dintre cadrele didactice de la învățământul obișnuit și
special; se dezvoltă noi metode de predare și de evaluare a modului de învățare.
Fiecare caz este diferit astfel că este necesară existența unor criterii individuale și colective de
alegere.
Criterii individuale de integrare în clase obișnuite:
-copilul – gravitatea deficienței, limitarea autonomiei de deplasare, comportamentul psiho-social;
-familia – apropierea, disponibilitatea de timp, posibilitatea de informare a profesorilor asupra
situației copilului, colaborarea cu școala, îndrumarea copilului către structurile de susținere;
-dorința de integrare în școli obișnuite a elevului, familiei și cadrelor didactice.
Criterii individuale de orientare spre școala specială:
-elevul cu deficiență – deficiență mentală profundă, tulburări de comportament, deficiențe
asociate;
-familia – orfani, familii dezorganizate, foarte sărace, părinte singur, consumatori de alcool.
Criterii colective de alegere:
-în favoarea integrării – localul școlii ușor accesibil, clase cu efectiv redus de elevi, școli rurale
amenințate cu închiderea;
-în favoarea școlii speciale – populație puțin numeroasă, mijloace de transport deficitare, copii
din mediul rural care au nevoie de ajutor complex.
Probleme pedagogice speciale ale copilor cu deficiențe fizice
Infirmitatea motrică cerebrală – integrarea este ușoară în grădiniță și în ciclul primar.
În grădiniță programul este ușor de adaptat la situația copilului. El poate frecventa dimineața
grădinița și apoi participă la activitățile din cadrul centrului de îngrijire sau invers.
La școala primară apar probleme legate de lectură și de scris. Ei au tulburări praxice ( de
coordonare a mișcărilor ce compun un gest armonios) și gnosice ( sinteza senzațiilor elementare
pentru realizarea unei percepții) astfel că ei au posibilități reduse de execuție a gesturilor fine
adaptate unui scop.
Pentru ei educația în grădiniță este esențială deoarece ei pot fi stimulați senzorial. Se pot include
exerciții pentru cunoașterea corpului și educarea gestualității, stimulându-se educația spațiului și
a timpului. Spațiul și timpul sunt esențiale pentru învățarea scrisului și a cititului. Sunt necesare
și alte elemente psihomotrice reprezentate de coordonarea oculo-motorie, analiza formelor,
reprezentarea mentală a grafismului, orientarea în spațiul paginii, stăpânirea gesturilor.
Pentru învățarea scrisuli se recomandă începerea cu litere de dimensiuni mari, verticale. Se mai
pot folosi litere decupate și așezate pe un suport special. Sunt cazuri în care nu se poate învăța
scrisul de mână.
Acești elevi au tulburări de vorbire, sub forma întârzierii în dezvoltarea limbajului, sialoree,
grimase, contracții musculare laringiene. Se pot folosi mașini de scris electrice sau calculatoare.
Deficiențe fizice osteo-articulare și neurologice – acești copii au un intelect normal astfel că pot
fi menținuți în școli obișnuite. Tratamentele necesită uneori perioade de absență scurte sau
indelungate. În spitale pot fi organizate zone în care să se asigure și educația.
Tratamentele reeducative intensive necesare mai ales în etapele de creștere rapidă și după
intervenții chirurgicale pot fi stabilite după un anumit calendar de comun acord cu profesorii.
O problemă specială este cea a aparatelor speciale necesare uneori. Dacă colegii și profesorii
înțeleg necesitatea lor atunci totul se poate rezolva ușor. Din punct de vedere psihologic acești
elevi au anxietate legată de modificarea aspectului corporal. Reacțiile pot fi brutale în
adolescență când tânărul percepe că este diferi. Această reacție reflectă doar reacțiile celor din
anturaj. Ele trebuie percepute de familie și profesori și rezolvate prin susținere psihologică.
PROBLEME MEDICALE ALE ORIENTĂRII ŞCOLARE ŞI PROFESIONALE
Orientarea şcolară şi profesională reprezintă îndrumarea tinerilor către o profesie care să
corespundă capacităţilor lor.
În general, există trei tipuri de orientări:
• orientarea totală ce se adresează tuturor elevilor şi care se realizează prin testarea
caracteristicilor psihice ale acestora;
• orientarea în direcţie se referă la elevii supradotaţi care au aptitudini deosebite într-un anumit
domeniu;
• orientarea de supleanţă este necesară în cazul elevilor cu probleme de sănătate care au anumite
contraindicaţii medicale.
În activitatea de orientare sunt implicaţi 5 factori reprezentaţi de adolescent, şcoală, familie,
societate şi starea de sănătate.
Adolescentul trebuie să participe activ la această acţiune alegându-şi meseria care-i place. În
prezent se conturează concepţia autocunoaşterii şi autoafirmării, prin care se recunoaşte dreptul
tânărului de a-şi alege viitorul.
Cadrele didactice realizează o evaluare obiectivă a aptitudinilor şi intereselor elevului pentru
diferite obiecte de învăţământ, apreciază unele trăsături de caracter şi atitudinea tânărului faţă de
muncă. În acest context ei îi ajută pe părinţi la cunoaşterea mai bună a propriului copil.
Familia poate interveni favorabil sau perturbator în orientarea tânărului. Există părinţi care nu se
amestecă, lăsând totul pe seama copilului şi a profesorilor. La polul opus se plasează părinţii care
intervin prea mult, cu cele mai bune intenţii, dar care pot greşi. Uneori, părintele insistă asupra
unei meserii doar din dorinţa de a-şi satisface orgoliul. El îndrumă copilul către o meserie care
nu i se potriveşte, fără a se întreba care este preţul unor anumite succese.
Societatea intervine prin necesitatea acoperirii forţei de muncă. Din acest motiv, orientarea se va
face în funcţie de dorinţele tânărului, dar şi de necesităţile economice.În acest fel se vor evita
unele insuccese şcolare şi apoi profesionale.
Starea de sănătate este un element de bază în activitatea de orientare. Este necesar să se
realizeze o concordanţă între dorinţe şi interese pe de o parte şi capacitatea fiziologică pe de altă
parte. Orice profesiune implică anumite condiţii de lucru şi unele solicitări psihofiziologice.
Uneori, aceste solicitări pot determina afectarea ireversibilă a stării de sănătate.
Pentru elevii cu abateri de la starea de sănătate, elementul medical este decisiv, înaintea oricăror
interese, primează concluziile examenelor medicale. Aceşti tineri pot fi orientaţi către profesiuni
în care se vor realiza pe deplin, dar fără riscul agravării bolii.
Participarea medicală la orientare se realizează pornind de la câteva principii:
• orientarea prin contraindicaţiile medicale – acest principiu stă la baza baremurilor medicale ce
cuprind indicaţiile şi contraindicaţiile medicale pentru efectuarea unor activităţi;
• orientarea prin stabilirea nivelului de sănătate –în unele meserii este nevoie de selecţie
profesională, pornind de la anumiţi parametri antropometrici şi funcţionali ai aparatelor şi
sistemelor implicate;
• orientarea prin promovarea sănătăţii –se bazează pe prescrierea unor mijloace ce contribuie la
perfecţionarea diverselor funcţii ale organismului;
• orientarea şi recuperarea medicală se adresează tinerilor cu probleme de sănătate ce sunt
incluşi în programe speciale de dispensarizare;
• recuperarea medicală urmăreşte restrângerea, pe cât posibil a contraindicaţiilor în alegerea
unei profesiuni.
Orientarea unui elev cu probleme de sănătate se realizează în funcţie de solicitările impuse de
activitatea profesională şi de starea de sănătate a tânărului.
Clasificarea activităţilor profesionale
Activităţile profesionale pot fi clasificate după cinci criterii:
Raportat la metabolismul bazal, profesiile se împart în:
• activitate musculară moderată la care consumul energetic este sub triplul valorii
metabolismului bazal( 1kcal./kg.corp/oră);
• activitate intensă cu cheltuială energetică de la 3 până la de 8 ori metabolismul bazal;
• activitate maximală cu un consum de la 10 până la de 13 ori metabolismul bazal.
Raportat la consumul energetic în 24 de ore:
• munci uşoare realizate în poziţia şezând şi care nu solicită un efort muscular deosebit (2.300-
2.600 kcal/24 ore);
• activităţi desfăşurate în poziţie ortostatică (mergând sau şezând) cu depunerea unui efort
muscular (2.700 kcal-3.000 kcal/24 ore);
• solicitări de intensitate medie - activitate efectuată în ortostatism, cu deplasare şi cu un efort
muscular moderat (3.100-3.400 kcal/24 ore) sau în poziţia ortostatică cu deplasare ori cu
învingerea unei rezistenţe şi ridicare de greutăţi (3.500-3.900 kcal/24 ore);
• munci grele cu efort muscular mare ce implică opunerea la rezistenţe puternice, ridicarea de
greutăţi mari şi/sau deplasarea lor (4.000-5.000 kcal/24 ore).
Raportat la cheltuiala energetică pe minut (după scăderea metabolismului bazal):
• activitate în poziţie aşezat –sub 2 kcal/minut;
• efort uşor în orstostatism 1-3 kcal/minut;
• efort mediu 3-6 kcal/minut;
• efort mare 6-11 kcal/minut.
Raportat la frecvenţa cardiacă în timpul activităţii:
• muncă uşoară: până la 90 bătăi/minut;
• muncă medie: 90-110 bătăi/minut;
• muncă grea: 110-130 bătăi/minut;
• muncă foarte grea: 130-150 bătăi/minut;
• muncă extrem de grea: 150-170 bătăi/minut.
Raportat la consumul de oxigen:
• muncă uşoară: până la 0,5 litri/minut;
• muncă medie: 0,5-1 litri/minut;
• muncă grea: 1-1,5 litri/minut;
• muncă foarte grea: 1,5-2 litri/minut;
• muncă extrem de grea: peste 2 litri/minut.
La aceste elemente se mai adaugă unii factori ce depind de condiţiile de muncă. Este vorba de
organizarea muncii, de condiţiile de microclimat şi de relaţiile ergonomice. Organizarea muncii
implică automatizarea şi mecanizarea, ritmicitatea muncii şi regimul de muncă (durata şi
succesiunea pauzelor). Condiţiile de microclimat implică prezenţa zgomotului, a unor
temperaturi scăzute sau crescute, a curenţilor de aer, a umidităţii reduse sau crescute, a
iluminatului corespunzător sau nu. Relaţile ergonomice includ poziţia în timpul lucrului, distanţa
la care sunt amplasate utilajele şi mai ales înălţimea lor. Persoana poate lucra în poziţie aşezat
sau în picioare, aplecat deasupra utilajelor sau cu braţele ridicate pentru a ajunge la ele.
Aprecierea capacităţii de muncă se realizează prin examenele medicale de bilanţ efectuate la
elevii din clasele I-a, a IV-a, a IX-a şi a XII-a. În cadrul acestor examinări periodice se doreşte
depistarea tulburărilor în dezvoltarea fizică şi neuropsihică şi diagnosticarea unor boli cronice.
Se va pune accent pe dezvoltarea somatică, neuromotorie, psihică, acuitatea vizuală şi auditivă,
pe examenul endocrinologic şi oro-dentar ca şi pe depistarea bolilor congenitale şi cronice
actuale. În cadrul fiecărei grupe de deficienţe pe aparate şi sisteme se deosebesc două grade de
gravitate:
• uşoară –ce corespunde formelor clinice medii de boală;
• medie –echivalentă formelor clinice grave şi severe de boală.
Din păcate, uneori, încadrarea în aceste forme de gravitate este dificil de realizat.
Adolescenţii cu probleme cardiovasculare vor evita activităţile ce presupun ortostatism prelungit
sau efort fizic intens, ca şi cele care se desfăşoară în condiţii de microclimat nefavorabil.
Cei cu afecţiuni respiratorii vor evita expunerea la frig, umezeală, efort fizic crescut şi noxe
chimice.
În cazul afecţiunilor reno-urinare se recomandă evitarea profesiilor ce expun la condiţii
nefavorabile de microlimat (frig, umiditate), ce solicită efort fizic intens sau la care există
trepidaţii intense (risc pentru cei cu litiază reno-urinară).
Tinerii cu afecţiuni hepatice nu vor fi orientaţi către meserii în care există riscul expunerii la
noxe chimice şi fizice (radiaţii ionizante în special).
În afecţiunile locomotorii se va evita ortostatismul prelungit, mersul pe distanţe mari, urcatul
scărilor, activitatea desfăşurată în poziţii fixe şi asimetrice.
Persoanele cu afecţiuni neuropsihice nu pot lucra în contact cu publicul. Aceeaşi situaţie este
întâlnită şi la cele cu hipoacuzie. Tinerii cu probleme de vedere nu pot lucra în meserii ce solicită
acuitatea vizuală şi sensibilitatea cromatică.
Pentru toţi aceşti tineri concluziile medicale au un caracter ferm, respectarea lor fiind obligatorie.
Familia, medicii şi cadrele didactice trebuie să aprecieze corect situaţia unui elev, oferindu-i
posibilitatea orientării către o profesie permisă medical. În acest fel, tânărul se va putea realiza
pe deplin, dar fără a exista riscul agravării bolii.
MESERII RECOMANDATE PENTRU PERSOANELE CU DEFICIENȚĂ FIZICĂ
Sunt meserii incluse în Nomenclatorul meseriilor pentru școlile profesionale speciale:
Profilul mecanic – lăcătuș de montaje și întreținere, mecanic de mecanică fină, sculer matrițier,
modelier; specifice sexului masculin și necesită existența unor utilaje specifice și a unor adaptări
de mică importanță; poziția corporală este ortostatică sau șezândă, dar este necesară
prehensiunea fină și coordonarea bimanuală;
Profil electrotehnic - electrician, electronist, operator de telecomunicații; poziția corporală este
ortostatică sau șezândă, dar este necesară prehensiunea fină;
Profil construcții – poziția corporală este ortostatică dar cu diferite alte poziții incomode (
ghemuit, flectat, torsionat), fiind necesară și o prehensiune largă și puternică;
Profil materiale de construcție – sticlar, ceramist; poziție ortostatică ce alternează cu cea
șezândă , prehensiune fina și gestică largă a membrului superior;
Profil chimie industrială – la tabloul de comandă; poziție ortostatică prelungită ,necesită
prehensiune fină;
Industria lemnului – parchetar, tâmplar, dulgher; poziție ortostatică cu diverse variante ( în
ghenunchi, aplecat, flectat torsionat), prehensiune fină, largă, puternică;
Industrie alimentară – preparator în industria cărnii, laptelui, conservelor; poziția ortostatică
prelungită, prehensiune largă digito-palmară;
Industrie ușoară – filator, țesător, confecționer îmbrăcămine, încălțăminte; poziție ortostatică
prelungită cu deplasare permanentă pentru supravegherea mașinilor la meseriile de filator-
țesător și șezândă sau ortostatică în rest, prehensiune fină chiar și a unui singur membru
superior;
Agricol – agronom, zootehnist, horticultor; ortostatisn cu deplasări pe teren, prehensiune largă;
Comercial – vânzător; ortostatism cu deplasări, prehensiune fină, largă sau forte;
Alimentație publică – cofetar, patisier, bucătar; ortostatism prelungit, prehensiune digito-
palmară;
Industria mică și prestări servicii - țesător manual, marochiner, dactilograf, restaurator covoare,
blănar; abilități manuale fine.
FAMILIA ŞI ROLUL EI ÎN CREŞTEREA ŞI DEZVOLTAREA COPILULUI

Familia reprezintă nucleul social elementar ce uneşte două persoane de sexe diferite (soţi) şi pe
descendenţii acestora. Ea are o influenţă decisivă asupra creşterii şi dezvoltării copilului,
reprezentând mediul natural de viaţă al acestuia.

Părinţii asigură o anumită structură formativă pentru copilul lor prin mai multe modalităţi:
• ei îşi îngrijesc copiii, oferindu-le condiţiile pentru dezvoltarea fizică şi neuropsihică;
• oferă condiţiile necesare pentru descoperirea mediului înconjurător;
• devin îndrumătorii copiilor, adaptându-şi cerinţele la posibilităţile acestora;
• asigură un mediu de viaţă favorabil îmbunătăţirii performanţelor, prin încercare şi eroare;
• sunt modele pentru copii, mai ales în ceea ce priveşte unele deprinderi şi atitudini;
• reprezintă pentru copil o sursă importantă de informaţii ce-l ajută să înţeleagă
unele aspecte ale vieţii cotidiene.
FUNCŢIILE FAMILIEI
Familia reprezintă nucleul de bază al societăţii pe care o serveşte în numeroase moduri: biologic,
economic, cultural etc. Specialiştii au identificat 7 funcţii ale familiei:
• funcţia biologică constă în întinerirea populaţiei prin naşterea şi creşterea copiilor;
• funcţia economică apare prin producerea şi consumul de bunuri şi servicii;
• funcţia juridică este dată de legătura de rudenie ce apare între membrii familiei, legătură care
este consfinţită prin actele de stare civilă;
• funcţia culturală presupune transmiterea anumitor cunoştinţe, obiceiuri, valori şi credinţe;
• funcţia educativă este în strânsă corelaţie cu cea culturală şi morală; părinţii ofera un anumit
model, ce reprezintă pentru copil cadru optim de dezvoltare şi învăţare;
• funcţia morală implică cultivarea anumitor valori, adoptarea de către copil a unor reguli şi a
unui comportament considerat adecvat în societatea din care face parte;
• funcţia psihologică presupune formarea unor anumite deprinderi, crearea unui climat afectiv
cald, în care copilul primeşte şi oferă dragoste.
Funcţiile familiei legate de creşterea copiilor diferă de la o cultură la alta. În multe societăţi
există doar trei obiective majore reprezentate de îngrijire, educaţie şi pregătire pentru viaţă.
REACŢIILE PĂRINŢILOR FAŢĂ DE COPIL

Nașterea unui copil cu deficient/incapacitate determină apariția unor reacții ale părinților
reprezentate de: șoc, furie, tranzacție, resemnare-depresie și în final acceptare.
-Șocul apare în momentul nașterii copilului cu probleme. Apare întrebarea "de ce copilul meu",
apare refuzul deficienței.
-Furie – se dorește obținerea altei păreri, apare sentimental de vinovăție ( unul din părinți este vi-
novat de ceva), vina poate fi asociată și cu unele convingeri religioase.
-Tranzacție – părintele negociază cu medicul, kinetoterapeutul; da are boala dar evoluția va fi
bună; va fi complet sănătos; va face sport.
-Resemnare – depresie – părintele nu se adaptează la situația copilului și începe să se retragă
fizic și emotional; se izolează de grupul de prieteni și de familie; pot apare probleme familiale
grave cum ar fi : izolarea soților, a părinților de copii sănătoși, a familiei de comunitate.
- Acceptarea – înseamă reinserția socială, orientarea către acțiuni umanitare, includerea copilului
în activități în afara casei ceea ce înseamă acceptarea lui ca un membru cu drepturi depline în
societate.
Creşterea şi educarea unui copil implică serioase responsabilităţi pentru părinţi. Unii părinţi
rezolvă aceste probleme folosind metodele întâlnite în propria familie, în timp ce alţii adoptă
metode diferite. În fiecare generaţie există concomitent mai multe metode de control al
comportamentului copilului.
În general, au fost identificate trei categorii de părinţi în funcţie de stilul pe care îl adoptă:
autoritari, influenţi şi permisivi. Aceste tipuri de control sunt foarte importante deoarece ele vor
influenţa major comportamentul copilului.
• Părinţii autoritari au tendinţa de a controla strict şi permanent viaţa copilului. Principala lor
normă este ascultarea şi respectarea regulilor impuse. În situaţia în care apar, chiar mici abateri
de la norme, copilul este aspru pedepsit. Aceşti părinţi consideră că un copil “trebuie văzut–nu
auzit”, iar mesajul adresat copilului este “fă ceva deoarece aşa am spus eu”. În perioada
adolescenţei situaţia este şi mai delicată deoarece aceşti părinţi vor influenţa orientarea către o
anumită şcoală şi mai ales către o anumită meserie.
• Părinţii influenţi sau democratici insistă asupra consecinţelor unui gest şi nu asupra unei
eventuale pedepse. Ei stabilesc anumite reguli ce trebuie respectate, dar aceste reguli sunt
anterior discutate cu copilul, insistându-se asupra problemelor ce pot apărea în situaţia în care
acesta nu le respectă. Părinţii combină controlul cu independenţa, ei îşi îndrumă atent copiii dar
le respectă opţiunile şi preocupările. În perioada adolescenţei aceşti părinţi solicită copiilor să
studieze toate aspectele unei probleme. Ei discută deschis cu tânărul opţiunile legate de şcoală şi
de viitoarea meserie.
• Părinţii permisivi sau neglijenţi exercită un control scăzut asupra copiilor. Ei oferă copiilor o
independenţă exagerată pe care aceştia o folosesc frecvent în mod necorespunzător. Aceşti
părinţi consideră că ei nu reprezintă modele de urmat, singura lor obligaţie fiind aceea de a
asigura copilului suportul material necesar. Există puţine reguli care sunt discutate cu copilul, dar
atunci când ele nu sunt respectate părinţii îl pedepsesc uneori chiar prea aspru comparativ cu
greşeala făcută. În perioada adolescenţei, părinţii neglijenţi nu sunt preocupaţi de rezultatele
şcolare ale tinerilor, de modul în care aceştia îşi îndeplinesc obligaţiile şi de orientarea către o
viitoare profesie. În această categorie pot fi incluşi şi părinţii care îşi neglijează copiii, ca şi cei
care îi îngrijesc, dar cred că aceştia sunt responsabili pentru viitorul lor.
Au fost nuanţate stilurile întâlnite în perioada adolescenţei fiind prezentate 7 aspecte ce
evoluează de la control total la lipsă de control:
• părintele dictator nu permite tânărului să-şi exprime dorinţele şi să le pună în practică;
• părintele autoritar este cel care hotărăşte totul, chiar dacă dorinţa tânărului nu coincide cu
părerea părintelui;
• părintele democratic discută deschis cu adolescentul, analizează în grup opţiunile, dar decizia
finală este luată de părinte şi doar supusă aprobării tânărului;
• uneori părinţii şi copiii sunt egali participând în aceeaşi măsură la luarea unei decizii;
• în situaţia părinţilor permisivi hotărârile sunt luate de adolescenţi şi supuse aprobării familiei;
• părinţii nepăsători nu sunt preocupaţi de viitorul tinerilor; frecvent adolescenţii iau o serie de
decizii fără a-i consulta sau chiar ignorându-le opiniile;
• părinţii care-şi ignoră copiii nu au nici un rol, nici o preocupare legată de viitorul acestora.
Pornind de la comportamentul părintelui faţă de copil am identificat cinci tipuri de părinţi:
echilibraţi, indiferenţi, exageraţi, rigizi şi inconsecvenţi.
• Părinţii echilibraţi sunt calmi, deschişi şi îşi manifestă frecvent dragostea. Ei îşi încurajează
copiii şi nu recurg la critici permanente, pedepse şi ameninţări. În funcţie de situaţie, părinţii ştiu
să fie şi calzi (apropiaţi) dar şi reci (distanţi). Aceşti părinţi laudă şi felicită copilul atunci când
este cazul, dar sancţionează promt un comportament necorespunzător. Toţi copiii au drepturi şi
obligaţii egale şi se regăsesc pe acelaşi plan afectiv.
După primirea diagnosticului copilului ei își organizează viața în mod adecvat. Ei știu ce este
nevoie, cât de mult pot cere copilului cu deficient/incapacitate. În familie el are drepturi și
obligații egale cu frații săi, are relații de egalitate cu membrii familiei ceea ce îl va face să se
simtă egal și în societate.
• Părinţii indiferenţi sau hipoprotectori se manifestă prin lipsă de afecţiune, suprasolicitate sau
respingere. Lipsa de afecţiune apare frecvent în familiile dezorganizate sau pe cale de
dezorganizare. Părinţii se ceartă sau chiar se bat, iar copilul este antrenat în aceste dispute şi acte
de violenţă. În numeroase familii copilul este supraapreciat fiind angajat în numeroase activităţi
generatoare initial de oboseală şi apoi de stres. Copiilor li se impun activităţi şi chiar profesii
care nu-i interesează şi pentru care nu au înclinaţii deosebite (desen, sport, muzică, dans). În
aceste direcţii părinţii devin uneori extrem de exigenţi solicitând din partea copilului doar
supunere. Cea mai gravă situaţie este cea de respingere în care părinţii consideră că nu au nici un
fel de obligaţie faţă de copil. Uneori, aceşti părinţi îşi declină responsabilităţile chiar în faţa legii.
În situaţii mai puţin grave părintele îşi îngrijeşte copilul, dar nu este legat afectiv de el. Astfel de
problem apar frecvent atunci când copilul nu a fost dorit sau în familiile în care copiii provin din
diverse mariaje.
Pentru copilul cu deficiență/incapacitate fizică situația este dificilă, deoarece el se confruntă cu
numeroase probleme. Dacă nu este ajutat ajunge rapid la situația de eșec și la sentimental de
inferioritate.
Poate apare suprasolicitarea copilului în contextual în care părinții nu țin seama de posibilitățile
acestuia. Copilul trebuie să se comporte ca toată lumea și să aibă rezultate asemănătoare cu frații
sănătoși.
Respingerea este tot o formă de hipoprotecție – copilul cu probleme este comparat cu frații
sănătoși, ridiculizat.
• Părinţii exageraţi sau supraprotectori reprezintă o problemă prin starea de dependenţă pe care o
crează copiilor. Unii autori consideră supraprotecţia ca o formă mascată de respingere a realităţii,
în care părintele nu cunoaşte capacitatea copilului şi refuză să-i acorde încredere şi independenţă.
Copilul este crescut întrun climat de “seră” în care i se anticipează orice dorinţă şi unde nu există
responsabilităţi. În acest mod, el va fi împiedicat să participe la viaţa de familie şi să aibă
anumite sarcini. Astfel de cazuri apar frecvent în familiile în care există un singur copil, mai ales
atunci când acesta este înconjurat şi de 4 bunici sau în cele în care există mai multe fete şi apare
un băiat (sau invers). Un alt context în care se manifestă supraprotecţia este cel legat de boala
copilului. Frecvent, părinţii invocă sănătatea copilului pentru a explica grija exagerată pe care o
au faţă de acesta. Există copii care sunt protejaţi ani de zile deoarece au avut o hepatită ce a fost
vindecată de multă vreme sau prezintă un banal suflu sistolic.
Pentru copilul cu deficientă/incapacitate fizică situația este și mai dificilă deoarece ei nu vor
beneficia de un regim adecvat de stimulare și antrenare în activități casnice.
• Părinţii autoritari îşi controlează copiii într-o măsură dictatorială. Acest tip de reacţie este tot o
formă de supraprotecţie exercitată de părinţii înzestraţi cu o voinţă puternică.
O situaţie aparte este reprezentată de relaţia părinte-adolescent. Părintele nu acceptă ideea
maturizării şi încearcă să-şi controleze copilul în continuare. Adolescentul reacţionează promt
declanşând numeroase dispute şi certuri.
Uneori autoritatea pune în evidență atenția pentru copil și grija pentru îndrumarea adecvată. La
cei cu deficiențe autoritatea este justificată de problemele copilului. Acesta participă la discuții,
dar deciziile aparțin părinților.
• Părinţii inconsecvenţi trec cu uşurinţă de la momente de control la cele de nepăsare. În
numeroase cazuri copilul este crescut de diferite rude (bunici, mătuşi) care au metode
educaţionale deosebite. El trece rapid de la supraprotecţia unor bunici, la autoritatea celorlalţi
bunici, confruntându-se şi cu indiferenţa părinţilor. Astfel de situaţii apar frecvent în familiile în
care există probleme de sănătate, economice şi sociale.
Relaţia mamă-copil este piatra unghiulară a înţelegerii procesului de umanizare şi de socializare
a copilului. Întreaga dezvoltare intelectuală şi emoţională a acestuia, reuşita sa şcolară, integrarea
sa socială, totul este pus pe seama relaţiei precoce cu mama, care este considerată o prezenţă
indispensabilă şi de neînlocuit.
În prezent sunt considerate esenţiale următoarele caracteristici materne:
• nivelul intelectual (apreciat prin QI);
• stilul interacţional al acesteia;
• trăsăturile sale de personalitate;
• metodele educative folosite;
• atitudinea sa.
Mama petrece mult timp cu copilul cu problem și ajunge să simtă că este indispensabilă
acesstuia. Va exagera cu îngrijirile acordate copilului neglijând familia și pe ceilalți copii.
Abia după anii ’80 implicaţiile tatălui au atras atenţia specialiştilor. Modelul tatălui autoritar,
impus de tradiţia funcţionalistă ca universal, este departe de a prezenta o imagine care să
corespundă realităţii momentului. În epoca contemporană, bărbatul nu se mai ocupă doar de
reuşita în profesie, el fiind la fel de capabil ca şi femeia să se implice activ în îngrijirea şi
educaţia copilului. “Copiii se pot simţi legati de taţi aşa cum se simt legaţi de mame, dacă tatăl
petrece suficient timp cu ei şi le acordă suficientă îngrijire şi atenţie” .
În familia modernă, diferenţierea dintre sexe nu mai urmează axa afectivitate/autoritate,
autoritatea paternă fiind destabilizată progresiv. Raporturile tatălui cu copilul se subsumează din
ce în ce mai puţin unei logici statutare şi din ce în ce mai mult unei logici afectiv-relaţionale .
Taţii intervin direct în ajustarea comportamentului copiilor de două ori mai puţin decât mamele,
iar atunci când o fac, intervenţia lor este mai mult normativă (comentarii, impuneri, acordă
permisiuni sau interzice o activitate, explică principiile morale). Comunicarea este sensibil mai
amplă cu mamele, iar carenţele în comunicarea cu tatăl sunt, de regulă, compensate printr-o
comunicare mai intensă cu mama. O carenţă în comunicarea cu mama, însă, nu este aproape
niciodată compensată prin comunicarea cu tata.
Tata trebuie consultat în toate problemele legate de copil chiar dacă el nu poate participa la orele
de kinetoterapie, la programul din gradiniță.
A fost realizat un examen calitativ al gestiunii timpului care arată că duratele pe care părinţii le
petrec alături de copiii lor îndeplinesc trei funcţii explicite:
• funcţia de întreţinere şi reparaţie (activităţii menajere sau legate de sănătate)
• funcţia de recreere (jocuri comune, momente de tandreţe şi confesiune);
• funcţia de dezvoltare (corespunzătoare unor obiective educative explicite).
Diferenţele dintre sexe apar cu claritate: bărbaţii sunt specializaţi exclusiv în funcţia de recreere,
în timp ce femeile asigură toate cele trei funcţii.
COPILUL-OGLINDA PĂRINŢILOR
Faţă de solicitările mediului socio-familial, copilul dispune de un număr redus de scheme, ce vor
sta la baza comportamentului normal sau patologic. Acestea sunt reprezentate de reacţiile de
imitaţie, de opoziţie, compensare, supracompensare şi demisie.
• Reacţia de imitaţie presupune existenţa unui model ales dintre membrii familiei, vecini sau eroi
din filme.
• Reacţia de opoziţie sau de protest este o modalitate de exprimare a dorinţei de independenţă a
copilului.
• Reacţia de compensare favorizează punerea în evidenţă a calităţilor copilului.
Acesta nu excelează într-un anumit domeniu, dar este bun în altul, element ce permite evitarea
problemelor legate de sentimentul de inferioritate.
• Reacţia de supracompensare urmăreşte eliminarea sentimentului de inferioritate, prin
învingerea unor probleme.
• Reacţia de demisie implică renunţarea la eforturi şi adaptarea aspiraţiilor la posibilităţi. Din
păcate, frecvent, copilul este descurajat în faţa celui mai mic obstacol şi abandonează lupta.
În funcţie de stilul părinţilor vom identifica şi 3 categorii de reacţii ale copiilor.
Părinţii autoritari transformă copilul într-o marionetă, care trebuie să execute doar ceea ce i se
cere. Copilul nu poate avea iniţiative şi nu-şi poate asuma responsabilitatea unui anumit
comportament. Treptat, el devine incapabil de decizie şi acţiune, ajungând în situaţia în care nu
se poate descurca atunci când problemele depăşesc limitele cadrului familial. În cazul în care
părinţii sunt autoritari, dar iubitori, copilul va fi loial, onest, dar în acelaşi timp dependent şi
docil. Dacă părinţii sunt autoritari şi duri, copilul evoluează frecvent către un comportament dur
şi antisocial.
Părinţii influenţi sau democratici vor avea copii capabili să se descurce în orice situaţie şi care
acţionează independent, dar responsabil. Aceşti copii au posibilitatea de a-şi stabili anumite ţinte
şi de a găsi căile de rezolvare a problemelor ce se ivesc pe parcurs. Ei îşi impun standarde
apropiate de posibilităţile proprii şi au aspiraţii rezonabile (nu visează să fie mari muzicieni în
condiţiile în care nu au talent la muzică).
Părinţii neglijenţi au frecvent copii care nu ascultă, nu sunt respectuoşi, uneori devin chiar
agresivi. Frecvent, se ajunge la situaţia în care copilul îşi controlează părinţii şi nu invers, aşa
cum este normal. Având puţine repere copilul este nesigur şi speriat atunci când trebuie să
rezolve o problemă importantă.
Pornind de la cele 5 tipuri de părinţi, vom identifica şi 5 tipuri de comportamente ale copiilor.
Copilul, oglinda părinţilor echilibraţi. Copiii care cresc în familii echilibrate, în care li se oferă
dragoste dar şi responsabilitate, au încredere în sine, autocontrol, sunt fericiţi, prietenoşi şi
echilibraţi din punct de vedere emoţional.
Ei stabilesc uşor relaţii de prietenie, au mari şanse de reuşită în viaţă şi sunt generoşi cu alte
persoane. Aceşti copii au o imagine obiectivă despre viaţă şi realitate. Chiar dacă au unele
probleme de sănătate ei se privesc aşa cum sunt, cu calităţile şi problemele lor.
Copilul, oglinga părinţilor indiferenţi. În acest caz, copilul este frecvent interiorizat, izolat şi
neadaptat. El are sentimentul propriei inferiorităţi, considerând că nu merită să fie iubit. Totuşi,
copilul încearcă să câştige dragostea părinţilor printr-un comportament plin de afecţiune. Dacă
este respins cu brutalitate se ajunge la situaţia în care îşi uită părinţii. Uneori copilul găseşte
sprijin într-un alt copil sau adult de care se apropie cu multă atenţie. Această situaţie apare doar
în puţine cazuri deoarece frecvent, copilul este brutal şi pus pe ceartă.
Copilul, oglinda părinţilor exageraţi. Aceşti părinţi vor reuşi marea “performanţă” de a creşte un
copil singuratic, lipsit de posibilitatea de a-şi manifesta propria personalitate. Copilul este crescut
într -o atmosferă protectoare în care nu are responsabilităţi şi nici probleme. În situaţia de
concurenţă el este uşor depăşit de colegi, ceea ce favorizează apariţia unui sentiment de in-
ferioritate. Din acest motiv, tânărul este cuprins de nostalgia copilăriei dorind să rămână toată
viaţa copil. Viitorul adult se va confrunta cu numeroase probleme, cărora nu le va putea face
faţă, deoarece nu a căpătat instrumentele cu ajutorul cărora să acţioneze şi să se apere. Frecvent,
părinţii au o atitudine laudativă exagerată care generează un sentiment fals de superioritate şi de
încredere în forţele proprii. În context şcolar, acest sentiment fals de superioritate va fi contrazis
de realitate, ceea ce duce la apariţia eşecurilor repetate.
Copilul, oglinda părinţilor autoritari. Copilul este supus, modest şi incapabil să se apere, chiar
dacă are dreptate. Nivelul său de aspiraţie este scăzut, iar lipsa de initiative determină apariţia
unei slabe angajări în activitate. Dacă reuşeşte să înceapă o acţiune el demonstrează multă
răbdare, mai ales atunci când este nevoie de rutină. Lipsa de iniţiativă şi posibilităţile reduse de
angajare în acţiune favorizează apariţia eşecurilor, ce sunt însoţite de sentimente de pesimism şi
neîncredere în forţele proprii. Aceşti copii au nevoie de satisfacţii facile, astfel că ei recurg
uneori la droguri sau sunt uşor de manipulat de alţi copii, ajungând frecvent în conflict cu legea.
Copilul, oglinda părinţilor inconsecvenţi. Copilul este derutat deoarece cerinţele părinţilor diferă
de la un moment la altul. În acest context, el nu are la dispoziţie un anumit model de
comportament pe care să-l imite şi la care să se raporteze. Aceşti copii sunt uşor influenţaţi de
grupul de prieteni şi orientaţi către acte anti-sociale.
INTERACŢIUNEA PĂRINTE-COPIL
Interacţiunea părinte-copil este influenţată de personalitatea părintelui, de temperamentul
copilului ca şi de etapa de dezvoltare a acestuia. Faţă de propriul copil, părintele reacţionează
prin acceptare/respingere şi permisiv/ restrictiv.
Acceptarea/respingerea se referă la afecţiunea arătată de părinte. Acceptarea presupune dragoste,
căldură şi înţelegere, pe când respingerea implică un comportament distant cu o disciplină
obţinută prin pedeapsă. Stilul permisiv/restrictiv implică gradul de autonomie oferit copilului.
Părinţii permisivi oferă copilului deplină libertate, pe când cei restrictivi menţin un control strict.
Ataşamentul părinţi-copil - Imediat după naştere părintele se simte brusc ataşat de copil.
Părintele simte că acest copil va fi al lui pentru totdeauna. Pentru a se realiza o legătură precoce
părinţi -copil se recomandă ca şi tatăl să asiste la naştere. În acest fel, tata se va simţi mai
angajat în îngrijirea copilului. Cei doi pãrinţi trebuie să se pregătească din timp pentru naşterea
copilului lor. Această pregătire presupune schimbarea comportamentului, deoarece copilul
trebuie să ocupe un loc central. Iniţial, relaţia dintre soţi este bidirecţională şi va deveni
tridirecţională din momentul naşterii primului copil.
Ataşamentul părinţilor apare precoce, încă din timpul sarcinii, pe când cel al copilului se
dezvoltă treptat prin interacţiunea cu părinţii.
Copilul sănătos şi vioi intră rapid în contact cu părinţii, astfel că legătura părinte-copil se
stabileşte cu uşurinţă.
Copilul născut prematur are nevoie de îngrijiri speciale, astfel că legătura părinte-copil este
întârziată. Pentru a evita apariţia unor astfel de probleme, este încurajatã apropierea fizicã dintre
părinţi şi copil.
Pentru copilul cu deficienţă situaţia este mai dificilă. Părintele trebuie întâi să se adapteze la
situaţia reală în care copilul visat nu a apărut. Adaptarea este foarte dificilă, în situaţia în care
aspectul corporal al copilului este modificat. Uneori apar reacţii de respingere, dar pe măsura
trecerii timpului intervine necesitatea protecţiei acestui copil. Părinţii se simt investiţi cu o
misiune iar ataşamentul se dezvoltă treptat. Mama este părintele de bază, iar relaţia mamă-copil
este dominantă. Totuşi este important şi tata, deoarece el nu poate iubi cu adevărat un copil,
dacă nu s-a implicat şi în creşterea lui.
Calitatea ataşamentului copilului se corelează cu calitatea reacţiei părinţilor. Aceştia îşi exprimă
dragostea pentru copil în feluri diferite iar ca o reacţie de rãspuns la dragostea părinţilor,şi
copilul îşi va dezvolta dragostea lui faţă de părinţi.
Ataşamentul copilului este,de asemenea ,o componentã a vieţii de familie, ce poate fi definitã
ca o relaţie emoţionalã existentã între douã persoane. Ataşamentul copilului se dezvoltă
progresiv devenind evident în jurul vârstei de un an în timp ce calitatea acestui ataşament
variază în raport de calitatea relaţiei părinţi-copii. Interacţiunea părinte-copil devine tot mai
complexă pe măsură ce copilul creşte, motiv pentru care vom insista asupra caracteristicilor
fiecărei grupe de vârstă.
În perioada de antepreşcolar această relaţie parcurge trei perioade: imitaţie, ataşament şi
explorare. În primul an de viaţă copilul trece prin primele două etape, pentru ca ulterior să apară
şi explorarea. Iniţial, apare imitaţia cunoscută şi sub numele de reacţia simultană. Numeroşi
cercetători au observat că nou-născutul şi sugarul imită mimica persoanelor din anturaj.
Numeroşi cercetători au observat că nou-născutul şi sugarul imită mimica persoanelor din
anturaj. În timpul îngrijirilor şi jocului, adulţii vorbesc cu copilul, râd şi fac diverse grimase
(deschid gura, scot limba). Treptat, copilul imită aceste grimase, mai ales în timpul jocului cu un
adult. Această reacţie de imitaţie este cu atât mai importantă cu cât copilul nu are posibilitatea de
a –şi vedea şi studia propria faţă.
Imitaţia este importantă deoarece presupune iniţierea a două acţiuni simultane:
• atenţia acordată mimicii adultului şi
• adaptarea mişcărilor faciale la modelul observat.
Mulţi autori interpretează imitaţia drept un mecanism de învăţare şi-i acordă o importanţă
deosebită. Astfel, ei au observat că odată cu înaintarea în vârstă, copilul îşi perfecţionează gestul
iniţial şi ajunge să copie acte din ce în ce mai complexe. Problema imitaţiei la copilul nou-născut
şi sugar a fost studiată de numeroşi autori. Ei au ajuns la concluzia că reacţiile observate la
copilul mic au o bază complexă, fiind greu de interpretat, totuşi au identificat două tipuri de
pseudo-imitaţie:
• copilul dă un răspuns asemănător cu modelul, dar reproducerea nu este fidelă (acelaşi tip de
răspuns);
• comportamentul dorit este stimulat de părinţi prin repetarea unor acţiuni (reactive de întărire).
În primele patru luni de viaţă apar răspunsuri de acelaşi tip cu stimulul receptat din mediu. În
următoarele patru luni sugarul imită gesturi familiare pe care părinţii le-au încurajat. Între 8 şi 12
luni apar acţiuni ce nu sunt copiate din mediul de viaţă familiar. În general, în primele luni de
viaţă modelul observat este imediat copiat (imitaţie imediată). După 6 luni de viaţă imitaţia este
mai sofisticată şi apare după o anumită perioadă (imitaţie intârziată).
În jurul vârstei de 8 luni începe să apară ataşamentul ce poate fi definit ca o legătură afectivă de
durată cu un individ specific. În formarea ataşamentului un rol important îl joacă capacitatea de a
deosebi mama de alte persoane şi învăţarea conceptului de permanenţă a obiectelor. Aceste două
elemente îl vor pregăti pe copil pentru momentul separării de părinţi.
În momentul în care copilul devine independent se pot observa unele reacţii, ce scot în evidenţa
prezenţa ataşamentului:
• protestează când este separat de părinţi;
• într-o situaţie nouă se apropie de părinţi.
Studiile efectuate de numeroşi autori au permis evidenţierea a trei funcţii ale ataşamentului:
• asigură supravieţuirea copilului (valoare biologică);
• permite explorarea sigură a mediului înconjurător (bază de securitate);
• asigură o sursă de stimulare şi un partener de joacă (valoare socială).
Pornind de la aceste observaţii, au fost identificate trei tipuri principale de ataşament: de
securitate, de insecuritate şi de evitare.
Pentru copilul ataşat singur simpla prezenţă a mamei în încăpere este suficientă. El începe să
exploreze mediul în care se află fiind preocupat de jucăriile pe care le vede. Copilul protestează
în momentul în care mama pleacă din cameră, iar revenirea ei este întâmpinată cu bucurie.
perioada în care mama lipseşte din cameră copilul se joacă în continuare şi explorează. El nu-şi
aşteaptă mama cu nerăbdare pentru că o ştie disponibilă.
În cazul unui ataşament caracterizat de insecuritate (ambivalent) copilul este afectat în situaţia
separării de mamă. El începe să ţipe în momentul în care aceasta doreşte să plece şi se agaţă de
ea. Copilul explorează puţin încăperea şi nu prea studiază jucăriile, fiind preocupat doar de
întoarcerea mamei. În momentul în care mama se întoarce el are un comportament ambivalent,
fiind în continuare supărat chiar dacă a fost luat în braţe.
Uneori copilul nu pare afectat de absenţa mamei. În momentul în care aceasta revine în cameră,
el o ignoră şi o întâmpină doar ocazional. Un astfel de comportament demonstrează existenţa
unei reacţii de evitare.
Ulterior, a fost sugerata existenţa unei a patra categorii de reacţie reprezentată de ataşamentul
dezorientat şi dezorganizat. Copilul este confuz şi speriat, îşi întâmpină mama când revine, dar
apoi îi întoarce spatele sau se apropie de ea n-o priveşte şi nu-I zâmbeşte, nu se bucură atunci
când o vede.
Aceste reacţii devin din ce în ce mai evidente, pe măsură ce copilul creşte. La 2 ani copilul ataşat
sigur de părinţi este fericit atunci când se joacă, chiar dacă se confruntă cu o problemă nouă.
Dacă are nevoie de ajutor el apelează rapid la părinţi. Copilul cu un ataşament ambivalent şi cel
cu reacţii de evitare devine rapid nervos şi renunţă la joc. Rar apelează la părinţi şi ignoră
frecvent indicaţiile acestora.
În paralel cu ataşamentul, se dezvoltă şi anxietatea de separare. Între 6 şi 8 luni copilul începe să
plângă în momentul în care mama părăseşte camera. Treptat, se formează conceptual de
permanenţă a obiectelor, el fiind sigur că mama există şi se va întoarce. La un an copilul începe
să înţeleagă pregătirile mamei pentru plecare şi începe să plângă înainte de despărţire. În
următorii 2 ani de viaţă, ataşamentul familial este format şi se consolidează treptat.
Copilul trece într-o nouă etapă de explorare, ce presupune separarea de mamă şi afirmarea
propriei individualităţi.
Este o etapă dificilă pentru părinţi şi periculoasă pentru copil deoarece uneori explorarea se poate
solda cu accidente. Cu toate acestea este o etapă importantă, ce permite stimularea funcţiilor de
cunoaştere pornind de la posibilitatea copilului de a se deplasa independent în spaţiu.
Copilul a învăţat că mama şi tata există chiar dacă nu-i vede, astfel că el este capabil să se
despartă de aceştia pentru scurte perioade de timp. Repetarea acestei situaţii stimulează adaptarea
copilului care reuşeşete treptat să se acomodeze cu despărţiri de câteva ore.
În perioada de preşcolar procesul de separare şi individualizare este complet. Copilul a
abandonat o parte din anxietatea de separare şi interacţionează cu uşurinţă cu alţi copii. În
momentul înscrierii la grădiniţă, această anxietate de separare se poate exacerba, copilul
protestând atunci când părintele pleacă. Totuşi, această reacţie este de scurtă durată, preşcolarul
integrându-se rapid în colectivitate.
Comportamentul copilului în colectivitate este diferit în funcţie de ataşamentul acestuia faţă de
părinţi. Copiii ataşaţi sigur au tendinţa de a iniţia şi participa activ la joc. Ei sunt foarte curioşi şi
gata să înveţe tot ceea ce predă educatoarea. Copiii cu ataşament ambivalent sau de evitare sunt
frecvent retraşi şi speriaţi, se antrenează greu în jocurile colective şi sunt mai puţin preocupaţi de
obţinerea unor informaţii noi .
În situaţia unor separări prelungite impuse de problemele familiale (copilul este trimis la bunici)
sau de sănătate (internare în spital) prescolarul are nevoie de o perioadă de pregătire anterioară şi
de una de adaptare la noile condiţii. Adaptarea este facilitată de prezenţa unor obiecte familiare
cum ar fi anumite jucării, pozele membrilor familiei şi hainele preferate. În această etapă
acţiunea educativ-formativă a părinţilor devine tot mai importantă.
Majoritatea părinţilor intervin prin recompense şi pedepse.
Recompensa este folosită atunci când copilul a făcut ceva bun sau în situaţia în care se doreşte
modificarea unui anumit comportament. Iniţial, există o recompensă externă manifestată prin
obţinerea unui zâmbet, a unui cuvânt de încurajare sau a unui anumit privilegiu din partea
părinţilor. Treptat, se ajunge la recompensa internă în care un anumit comportament oferă
copilului mândrie.
Pedeapsa este folosită pentru a opri un comportament care nu este corespunzător. Pedeapsa are
efect atunci când este aplicată imediat după comiterea unei greşeli, când esteînsoţită de explicaţii
şi când este aplicată în mod consecvent. În perioada de şcolar lumea copilului se schimbă major,
primul loc fiind ocupat de grupul de prieteni. În această etapă controlul trece treptat de la adult
ătre copil. Şcolarul mijlociu ajunge la o relaţie de coreglementare, în care părintele exercită un
control general, dar copilul începe să acţioneze din ce în ce mai independent. Este o etapă de
cooperare în care părintele trebuie să vorbească clar cu copilul, prezentându-şi punctele de
vedere. În această etapă, părintele trebuie privit ca un adult şi nu ca un prieten.
Chiar dacă copilul este din ce în ce mai independent, el are nevoie totuşi de control şi îndrumare
părintească. Tânărul este nemulţumit atunci când părinţii îi impun anumite restricţii, dar se simte
în siguranţă deoarece nu este încă pregătit să facă faţă oricărei situaţii.
Adolescentul este preocupat, în special de problema independenţei ajungând frecvent în conflict
cu părinţii. Conflictele sunt legate uneori de situaţii şi probleme minore cărora tânărul le acordă
importanţă majoră. El se ceartă cu părinţii pentru un telefon propriu, de lahaine, muzică, prieteni,
p etreceri. Rezultatele acestor conflicte depind de stilul părinţilor şi de nivelul şcolar al
adolescentului. Un părinte autoritar va cere şi mai mult de la un adolescent ce are rezultate
şcolare bune şi va determina limitarea privilegiilor în condiţiile unor rezultate şcolare modeste.
În cazul părinţilor democratici adolescentul cu rezultate şcolare bune este lăudat şi primeşte mai
multă libertate, iar cel cu probleme este încurajat şi ajutat. Părinţii permisivi nu sunt preocupaţi
de situaţia şcolară a copiilor, de timpul afectat temelor sau programelor de televizor.
O problemă deodebită ce apare în perioada adolescenţei este cea legată de orientarea către o
profesie. În acest sens, tânărul trece prin 3 etape succesive:
• perioada fanteziei în care copilul visează să fie astronaut, poliţist (caracterizează nivelul şcolar
elementar);
• progresiv tânărul ajunge la perioada de tentativă în care visează la diverse meserii, apropiate de
posibilităţile sale (etapa pubertăţii);
• în final adolescentul ajunge în perioada realistă în care planurile sunt adaptate la interesele şi
posibilităţile proprii.
Alegerea profesiei este influenţată frecvent de situaţia familiei. Există numeroase familii de
medici, avocaţi sau ingineri care-şi orientează copilul către aceeaşi meserie. O partedin părinţi nu
se amestecă în alegerea şcolii şi a profesiunii, ei lasă totul pe seama copilului şi a şcolii. La polul
opus sunt părinţii care intervin, cu cele mai bune intenţii, dar care pot greşi.
Unii părinţi îşi obligă copiii să facă o alegere care nu li se potriveşte, iar alţii vor să serealizeze
prin copiii lor. Ei în cearcă să-şi satisfacă orgoliul prin succesele copiilor, fără a se întreba care
este preţul acestor succese.

SEPARAREA COPILULUI DE PĂRINŢI

Un mediu care stimulează dezvoltarea copilului are următoarele caracteristici:
• îi asigură toate nevoile fizice, promovează starea de sănătate şi siguranţa;
• intermediază contactul cu persoanele adulte;
• învaţă copilul să aibă încredere în sine şi în ceilalţi;
• este atent structurat şi conţine un număr minim de restricţii sociale;
• înglobează experinţe culturale ce pot fi explicate de către persoanele din anturaj;
• conţine obiecte care, prin manipulare, dezvoltă coordonarea senzitivo-motorie;
• între structura mediului şi nivelul social, cognitv şi emoţional al copilului este o apropiere.
Mediul stimulant este asigurat de către părinţi, în cadrul unei familii nucleare. Există totuşi
situaţii ce impun separarea copilului de părinţi, separare ce poate fi temporară sau permanentă.
Separarea temporară
Separarea temporară este de scurtă durată (ambii părinţi muncesc) sau de lungă durată(internare
în spital, educare în şcoli speciale sau îngrijire de către alţi membri ai familiei).
Separarea de scurtă durată (câteva ore) apare atunci când ambii părinţi muncesc. În acest
context ei trebuie să apeleze la îngrijirea copilului, iniţial în creşă (perioada de antepreşcolar) şi
apoi în grădiniţă (etapa de preşcolar). Îngrijirea în creşă se realizează pe o durată de 8-9 ore (de
la 8 la 16-17) pe când grădiniţele sunt structurate fie pe program scurt (de 4 ore) fie pe program
lung (de 8-9 ore).
Numeroase studii au arătat că nu există probleme legate de îngrijirea copiilor în aceste
colectivităţi şi de dezvoltarea lor fizică şi neuropsihică. Din contra programul educativ oferit de
aceste colectivităţi este benefic pentru copiii proveniţi din familii cu un nivel educational
elementar sau mediu. Îngrijirea în colectivitate aduce beneficii copilului în situaţia în care grupa
are un efectiv redus iar personalul este suficient şi competent.
Realizarea unor grupe mari ce sunt asistate de un personal numeros nu oferă multe beneficii
copiilor.
Personalul de îngrijire este pregătit în problemele educaţiei şi dezvoltării copilului. Aceste
persoane trebuie să acorde atenţie nevoilor copilului, să fie calme şi apropiate de acesta, dar în
acelaşi timp să impună clar respectarea unor anumite norme.
Educarea copilului în colectivităţi stimulează dezvoltarea intelectuală şi socială. În multe situaţii
educaţia din creşă şi grădiniţă suplineşte mediul familial care este sărac din acest punct de
vedere.
O altă problemă importantă este cea legată de ataşamentul copilului faţă de mamă. Numeroase
studii au fost făcute în acest sens, ajungându-se la concluzia că nu există diferenţe majore de
ataşament între copiii crescuţi permanent în familie şi cei îngrijiţi în centre de zi. În aceste centre
este importantă asigurarea stabilităţii obţinută prin desemnarea aceloraşi persoane pentru educare
şi îngrijire.
Există şi situaţii în care o persoană îngrijeşte în propria locuinţă copii străini. În aceste cazuri
apar probleme datorită igienei necorespunzătoare şi spaţiului restrâns în care sunt ţinuţi copiii.
Frecvent, aceste persoane rezolvă problemele legate de îngrijirea fizică a copilului, dar nu au
informaţii legate de stimularea neuropsihică a acestuia.
Separarea de lungă durată (săptămâni sau luni) apare atunci când este necesară internarea
copilului în spital, în condiţii de educare în şcoli speciale sau în situaţia în care copilul este trimis
la bunici sau alte rude pentru lungi perioade de timp.
Internarea copilului în spital chiar pentru scurte perioade de timp, favorizează apariţia unor
reacţii a căror intensitate este cu atât mai mare cu cât vârsta copilului este mai mică.
În perioada de antepreşcolar apare anxietatea de separare ce evoluează în 3 etape:
• iniţial copilul plânge, îşi cheamă părinţii şi refuză contactul cu persoanele străine (faza de
protest);
• după câteva ore sau zile el renunţă la plâns, dar este apatic şi nu comunică cu cei din jur (faza
de disperare);
• în final, copilul începe să se joace, dar devine indiferent faţă de părinţi.
Preşcolarul suportă destul de bine unele perioade de separare, astfel că aceste reacţii sunt mult
mai puţin evidente. El are alte forme de protest, reprezentate de refuzul mâncării, refuzul
cooperării cu personalul medical, izolarea de ceilalţi copii.
Şcolarul se descurcă bine în situaţia în care este separat de părinţi. El este supărat deoarece a
trebuit să se despartă de prieteni şi să renunţe la unele activităţi care-l interesează..
Adolescenţii simt nevoia de independenţă, astfel că separarea de părinţi nu ridică probleme
deosebite. Ei sunt preocupaţi doar de problema izolării lor de grupul de prieteni şi de
neimplicarea în anumite acţiuni.
Este necesară reducerea anxietăţii de separare observată la copilul mic. În acest sens spitalele şi-
au modificat politica insistând asupra colaborării apropiate cu părinţii. Aceştia pot sta ziua mult
timp împreună cu copilul şi chiar pot dormi în aceeaşi cameră. Ceilalţi membri ai familiei pot
vizita copilul zilnic ceea ce asigură menţinerea unui program oarecum familiar.
Copiii cu dizabilităţi sunt educaţi frecvent în şcoli speciale. Sistemul este folosit de multă vreme,
fiind considerat cel mai adecvat pentru rezolvarea problemelor acestor copii. În şcolile speciale
elevul beneficiază de o educaţie adecvată şi de un tratament medical corespunzător. Ei trăiesc în
colectivitate, învaţă să se adapteze social şi să se implice în rezolvarea problemelor ce apar în
acest grup. Copiii servesc masa în grup şi sunt implicate activ în pregătirea alimentelor şi în
îngrijirea propriei persoane. În acest fel se reuşeşte crearea unei atmosfere apropiată de cea din
familie.
Din păcate, îngrijirea medicală a copiilor este complexă, astfel că apare necesitatea specializării
colectivităţilor în funcţie de deficienţă. În acest context, nu este posibilă înfiinţarea unor astfel de
instituţii în fiecare localitate. Datorită distanţei elevul este obligat să rămână în instituţie în
timpul săptămânii sau chiar a întregului trimestru şcolar. Această situaţie favorizează perturbarea
relaţiei ce există între copil şi membrii familiei. Problema este cu atât mai complicată cu cât
distanţa este mai mare, iar familia are posibilităţi financiare mai reduse.
Aceste unităţi asigură un mediu sărac în stimuli, în care elevii sunt permanent protejaţi, astfel că
ei au puţine probleme şi responsabilităţi. În momentul părăsirii şcolii tânărul va fi puţin pregătit
să facă faţă realităţii, să se adapteze la o societate care nu-l acceptă pe deplin şi la un mediu
profesional concurenţial.
Părinţii au şi ei reacţii legate de plasarea copilului într-o şcoală specială. Ei sunt preocupaţi de
problema abandonării responsabilităţilor cu care au fost investiţi de o putere divină, de ideea
închiderii copilului într-un mediu social izolat şi neadecvat. În prezent, există tendinţa renunţării
la educaţia specială şi abordarea problemei integrării. Totuşi, este dificil de luat o decizie general
valabilă în contextul în care integrarea presupune existenţa unor servicii de sprijin bine puse la
punct şi adaptate la nevoile persoanei.
Există situaţii în care copilul este îngrijit de bunici pentru perioade lungi de timp. El este trimis
la bunici pe perioada vacanţei, a divorţului sau a bolii unuia din părinţi.
Frecvent, aceşti copii dezvoltă unele probleme de comportament, ce apar indiferent de vârsta
copilului sau de perioada de timp în care a fost despărţit de părinţi. Mulţi autori consideră că
separarea de familie nu este, prin ea însăşi, o problemă, ci motivul pentru care ea a apărut
(dezorganizare familială sau boală).
Separarea permanentă
Separarea permanentă apare datorită decesului părinţilor sau abandonului copilului. În aceste
condiţii el va fi orientat către instituţii specializate (centre de plasament).
Aceste instituţii funcţionează după reguli stricte, în interiorul lor există două categorii de
persoane:
• personalul format profesional;
• copiii aflaţi în îngrijire.
În instituţii copiii sunt strict supravegheaţi, pierzându-şi autonomia şi libertatea.
Absenţa părinţilor determină lipsa unor modele de comportament ce pot fi copiate cu uşurinţă.
Copilul va copia modelul personalului sau a copiilor mai mari, model în care este cultivat
servilismul sau violenţa. Ei vor creşte într-un mediu lipsit de căldura şi grija familiei, context în
care apar frecvent carenţe afective, sentimente de inferioritate şi un comportament inegal (uneori
timid, alteori agresiv).
Personalul se schimbă de la o tură la alta, astfel că nu există condiţii adecvate pentru formarea
ataşamentului. Chiar dacă trăiesc în grup copiii au probleme atunci când intră în contact unul cu
altul, iar relaţiile de prietenie se formează greu.
Au fost studiate intens simptomele prezente la copiii instituţionalizaţi. În urma acestor studii s-a
elaborat teoria deprivării materne. Conform acestei teorii, primii trei ani de viaţă reprezintă
perioada critică deoarece acum se formează relaţiile de ataşament.
Imediat după separare apare sindromul de disconfort manifestat prin protest, disperare şi
delăsare. Al doilea sindrom este reprezentat de încetinirea dezvoltării fizice şi neuropsihice a
copilului. Copiii au o greutate şi o înălţime mică, chiar dacă sunt corect alimentaţi şi o
susceptibilitate crescută la boli (în special infecţioase). În acelaşi timp, apar probleme legate de
dezvoltarea limbajului şi a responsabilităţii sociale.
Pe termen lung (câţiva ani) aceşti copii au dificultăţi legate de stabilirea relaţiilor cu persoanele
din jur, sunt frecvent implicaţi în acte de delicvenţă juvenilă şi prezintă un intellect de limită.
Numeroşi specialişti au fost preocupaţi de problema retardului intelectual care apare frecvent la
aceşti copii. În leagăne există o îngrijitoare care se ocupă cam de 10 copii. Aceste persoane au
studii elementare, astfel că ele asigură copilului îngrijirea fizică de care are nevoie (alimentaţie,
schimburi), dar nu oferă stimularea intelectuală necesară.
Unii cercetători au ajuns la concluzia că există doar probleme legate de îngrijirea
necorespunzătoare a copilului. În situaţia în care personalul de îngrijire este specializat şi se
ocupă de un număr redus de copii (3-4 cazuri) dezvoltarea intelectuală este puţin mai
lentă,comparativ cu cea a copiilor îngrijiţi în familie. Atunci când jucăriile sunt adaptate grupei
de vârstă, iar copilul este încurajat să se joace dezvoltarea senzorio-motrică nu ridică problem
deosebite. Cele mai multe probleme apar în dezvoltarea limbajului, copilul folosind doar un
vocabular sărac. Dezvoltarea socială este apropiată de normal, copiii prezentând doar rareori
perioade de balans sau crize de autoagresiune. Totuşi, ei îşi sug degetul până la vârste mari,
achiziţionează greu controlul eliminărilor, ţipă chiar şi atunci când problema este minoră şi
împart greu jucăriile cu alţi copii. Astfel de reacţii se întâlnesc şi la copiii îngrijiţi în familie, dar
mult mai rar.
FRAȚII ȘI SURORILE
Copilul cu deficiență poate ridica probleme pentru frații și surorile sale deoarece monopolizează
atenția mamei. Atitudinea copiilor sănătoși depinde de reacția părinților. Dacă aceștia au o
reactive sănătoasă atunci vor găsi în ceilalți copii un ajutor.
Frații mai mari – aceștia acceptă ușor un nou membru al familiei, chiar dacă are nevoie de
îngrijiri speciale. Părinții pot discuta cu frații mai mari despre problemele copilului cu deficiență,
context în care frații se simt incluși și devin pseudo-părinți pentru acest copil. Frații sănătoși
devin modele pentru copilul cu probleme care va lupta să devină independent, reușind să se
descurce singur.
Frații mai mici - nașterea unui nou copil va duce la scăderea presiunii asupra copilului deficient.
Uneori copilul cu deficiență devine gelos deoarece trebuie să împartă atenția mamei. În
momentul nașterii unui alt copil pot apare reacții de: neglijare a copilului sănătos în fața celui cu
probleme; neglijare a copilului cu probleme în fața celui sănătos.
Mulți părinți observă un comportament negative sau pozitiv la ceilalți copii.
Negativ: gelozie, furie, ostilitate, izolare socială, scăderea performanțelor școlare.
Pozitiv: maturitate, cooperare, sensibilitate, compasiune.
Copii mici pot reacționa prin plans, apoi prin momente de bucurie în care se joacă cu fratele cu
deficiență. Cei mari ajung să fure, să se bata, să lipsească de la școală. Părinți în ceartă deoarece
îi consideră lipsiți de suflet, dar ei vor doar să atragă atenția.
 LAPTELE SI DERIVATELE DIN LAPTE
LAPTELE - reprezintă alimentul de bază în primii doi ani de viaţă.
Compoziţia chimică şi valoarea nutritivă
Compoziţia chimică este diferită, în funcţie de specia animală, iar laptele uman prin compoziţia
sa chimică reprezintă alimentul ideal în primele luni de viaţă.
Laptele de vacă - are culoare alb-gălbuie, un gust uşor dulceag, miros caracteristic, densitate
1026 - 1034, pH 6,33 - 6,59. Compoziţia chimică este următoarea:
- Proteine - dintre proteinele laptelui (în medie 3,4 g%) cele mai importante sunt cazeina (2,9
g%), proteinele lactoserului (lactalbumina - 0,4 g%, lactoglobulina - 0,05g%, lactotransferina -
0,02 g%).
Cazeina este o fosfoproteină combinată cu săruri minerale sub formă de fosfocazeinat de calciu
şi magneziu. Ea precipită la pH 4,6 (punct izoelectric) formând micelii mari, iar în prezenţa
acidului lactic se formează acidul cazeinic (coagul) şi lactatul de calciu ( soluţie). Acest
fenomen se produce în timpul acidifierii laptelui cu acid lactic, format din lactoză, sub acţiunea
bacteriilor lactice. Precipitarea se poate produce şi sub acţiunea unor enzime coagulante (chiag,
pepsină). Acest fenomen stă la baza preparării brânzeturilor.
Proteinele zerului reprezintă 17% din proteinele totale ale laptelui de vacă, ele fiind bogate în
cistină. Aproape jumătate din aceste proteine sunt reprezentate de β-lactoglobulină, iar α -
lactogloulinele reprezintă aproximativ 20% din totalul proteinelor. Aceste proteine conţin mult
triptofan şi alţi aminoacizi esenţiali. Serumalbumina (3 - 5% din proteinele zerului) are
proprietăţi imunologice asemănătoare cu proteinele serului uman.
- Substaţele azotate neproteice - sunt reprezentate de uree, nucleotide, baze azotate, acidul orotic,
amioacizi liberi. Ele se găsesc în proporţie de 5 - 7% în laptele de vacă şi mai mult în cel de
femeie (15 - 25%). Proporţia lor creşte în urma aplicării tratmentului termic, datorită degradării
substanţelor proteice.
- Glucidele din lapte sunt neutre (lactoza), azotate (glucozamina, galactozamina), acide ( acizii
sialici). Dintre aceste glucide lactoza este cea mai importantă, ea reprezentând aproximativ
jumătate din substanţa uscată, nelipidică a laptelui ( 4,9 g%). Ea se descompune în cele două
monozaharide componente ( glucoză şi galactoză) sub acţiunea lactazei intestinale. Absenţa
lactazei ( congenitală sau ca urmare a enteritelor şi a neconsumului îndelungat de lapte) produce
tulburări digestive după ingerarea de lapte dulce, deoarece lactoza ajunge sub această formă în
intestinul gros, unde favorizează dezvoltarea florei de fermentaţie. Sub acţiunea diferitelor
microorganisme, lactoza poate suferi fenomenul de fermentaţie, care se soldează în final cu
formarea acidului lactic şi a unor substanţe secundare, ce dau o aromă specială produselor
lactate. Acidul lactic poate fi transformat de bacteriile propionice, cu formarea bioxidului de
carbon şi a acidului proponic, în cadrul fermentaţiei propionice (folosită la producerea unor
brânzeturi). Sub acţiunea unor germeni anaerobi acidul lactic poate suferi o fermentaţie butirică,
fenomen întâlnit în cursul balonării unor brânzeturi.
- Lipidele - laptelui sunt reprezentate de trigliceride (98% din lipide), fosfolipide (0,05 - 0,075%),
steride (colesterol şi lecitină). Lipidele reprezintă în medie 3,6% şi sunt grupate în 3 faze
distincte reprezentate de: globulele de grăsime; membrana care înconjoară aceste globule;
plasma laptelui unde sunt combinate cu proteinele. Din punct de vedere al compoziţiei chimice,
ele conţin un procent ridicat de fosfolipide, sunt sărace în acizi graşi polinesaturaţi şi prezintă
cantităţi mari de colesterol.
- Sărurile minerale- se găsesc în lapte în proporţie de 9 - 9,5%, variază după sezon şi în funcţie de
specie. Ele sunt reprezentate în majoritate de fosfaţi (Ca, K, Mg), citraţi (Na, K, Mg, Ca), cloruri
 (Na, K, Ca). Iodul este prezent într-o proporţie superioară aceleia din alte alimente. Laptele şi
brânzeturile reprezintă cea mai importantă sursă de calciu, care se găseşte în următoarele
cantităţi: -125 mg/100 ml lapte;
-200 mg % în brânza de vaci;
-500 mg % în telemea;
-700 mg % în caşcaval şi brânză de burduf,
-900 - 1000 mg % în schwaitzer.
Pe lângă cantitatea importantă, calciul este însoţit de factori care-i favorizează absorbţia: raportul
supraunitar faţă de fosfor ( 1,4); prezenţa vitaminei D sub formă activă; prezenţa lactozei şi a
acidului lactic; prezenţa citraţilor. Laptele este singurul aliment de origine animală ce conţine
acid citric liber şi citraţi. Citratul de sodiu are un rol de solubilizare a fosfatului de calciu
favorizând absorbţia acestuia. Laptele de vacă conţine mai mult calciu şi fosfor decât cel uman,
dar raportul Ca/P este mai mic. Conţinutul relativ ridicat de fosfor reduce absorbţia calciului în
intestin şi poate determina hipocalcemie. Concentraţiile sodiului şi potasiului sunt mai mari în
laptele de vacă faţă de cele din laptele uman. Magneziul, sodiul, potasiul conferă laptelui
proprietăţi alcalinizante.
- Enzimele cele mai importante sunt lipaza, esterazele, fosfataza alcalină, lizozimul,
amilaza, proteaza, xantinoxidaza, peroxidaza, catalaza. Activitatea optimă a acestora
se manifestă la 40 - 50 ˚C şi încetează către 70 ˚C sau sub 15 ˚C.
- Vitaminele - toate sorturile de lapte sunt o sursă săracă şi nesigură de vitamină D.
Cantitatea de vitamină C din laptele uman este de aproximativ 3 - 4 mg/dl, de aceea
scorbutul nu apare la copiii alimentaţi la sân. Laptele este bogat în vitamină B2, B1,A.
PRODUSELE LACTATE ACIDE -sunt reprezentate de laptele acru, laptele acidofil, iaurtul şi
chefirul. Laptele acidulat conţine toate proteinele, grăsimea, calciul şi vitaminele laptelui
original. Este un mod sigur de preparare pentru ţările în care condiţiile de igienă sunt precare.
Laptele este fiert şi L. acidophillus creşte abundent, astfel că nu există şanse de dezvoltare pentru
flora patogenă.
BRÂNZETURILE- sunt derivate din lapte ce se obţin prin prelucrarea în diverse moduri a
cheagului derivat din coagularea cazeinei. Coagularea cazeinei din lapte se poate obţine în
principal în două moduri: prin acidifiere sau cu autorul cheagului. Brânzeturile obţinute prin
acidifiere lactică se consumă de obicei în stare proaspătă, iar cele obţinute cu autorul chagului
necesită o prelucrare laborioasă.
Pentru a reduce conţinutul de apă din brânza proaspătă este necesară eliminarea zerului, care se
realizează prin fragmentarea coagulului ş presare. Maturarea este o etapă importantă în procesul
tehnologic al brânzeturilor şi implică: proteoliză, dezaminare, decarboxilare, lipoliză, degradarea
acizilor graşi, glicoliză şi fermentarea acidului lactic. Brânzeturile conţin cantităţi mai mici de
vitamine hidrosolubile şi lactoză comparativ cu laptele. Cele mai multe brânzeturi conţin 25 - 35
% proteine de înaltă valoare biologică. Conţinutul de grăsimi variază de la 16 până la 40%.
Brânzeturile sunt bogate în calciu, vitamină A, vitamină B2.
Valoarea nutritivă a produselor lactate - produsele lactate acide conţin elemente nutritive într-o
formă uşor digerabilă: cazeina sub formă precipitată, lactoza sub formă de acid lactic şi o
cantitate mare de vitamine B. Acidul lactic care se formează este indispensabil pentru activitatea
pepsinei din sucul gastric. Pentru persoanele sănătoase constituie un aliment ideal, care
prelungeşte viaţa. Aceste produse sunt recomandate următoarelor categorie de persoane:
- persoane cu hipoaciditate şi anaciditate;
- persoane care nu au lactază;
- în bolile hepatice, cardiovasculare, renale;
- în obezitate.
Brânzeturile asigură un aport de substaţe azotoase de 4 ori mai mare decât laptele. In urma
maturării, ce se desfăşoară sub acţiunea unor microorganisme, se produce o hidrolizare parţială a
proteinelor ce trec iniţial în albumoze şi peptone pentru ca în final să se ajungă la aminoacizi, iar
lactoza trece iniţial în acid lactic pentru a ajunge în final la acid propionic.
Raţia de lapte şi brânză şi efectele consumului neadecvat
Raţiile medii zilnice de lapte sunt: - 1 - 12 ani 400 - 600 ml;
- adolescenţi 300 - 500ml;
- perioada de maternitate 400 - 600 ml;
- adulţi 250 - 300 ml;
- persoane expuse la substanţe toxice şi infecţi 500 ml;
- persoane în vârstă 300 - 500 ml.
Raţia zilnică de brânză este cuprinsă între 20 - 60 g. Consumul insuficient al acestui grup de
alimente se manifestă prin: creşterea incidenţei rahitismului; întârzierea dezvoltării staturo-
ponderale; diminuarea rezistenţi la infecţi şi substanţe toxice.
Regimul lactat sau lacto-făinos prelungit duce la anemie feriprivă şi la hipovitaminoză C.
Contraindicaţiile laptelui: enterocolite de fermentaţie;
colite ulceroase.
CARNEA SI PRODUSELE DE CARNE
Omul foloseşte carnea a peste 100 specii animale. Ea este alcătuită din ţesutul muscular scheletic
şi este consumată ca atare sau după ce a fost transformată în preparate.
Compoziţia şi valoarea nutritivă
- Proteinele - reprezintă componentele principale ale ţesutului muscular la animalul tânăr,
reprezentând circa 80 % din reziduul uscat sau 18 - 22 % din masa integrală a acestuia.
Proteinele sarcolemei şi ale ţesutului conjunctiv interstiţial sunt reprezentate de colagen, elastină
şi reticulină. In spaţiile interfibrilare ale ţesutului muscular se găsesc proteinele protectoare, care
asigură alunecarea fasciculelor musculare (mucine, mucoide). Proteinele miofibrilare formează
fracţunea insolubilă a ţesutului muscular, ele find reprezentate de actină, miozină, tropomiozină,
contractină, paramiozină, metamiozină. Aceste proteine au un rol important în contractilitatea
muşchiului în viaţă şi în comportarea acestuia în stadiile de rigiditate şi maturare a cărnii.
Proteinele sarcoplasmatice formează fracţiunea solubilă a proteinelor musculare. Ele sunt
reprezentate de miogen, mioglobină, mioalbumină. Proteinele granulelor din sarcoplasmă sunt
reprezentate de albumine, globuline, lipoproteine, ribonucleoproteine. Proteinele nucleilor sunt
nucleoproteine şi reprezintă 50% din substanţa uscată. Proteinele din carne au o valoare
biologică ridicată, dar aceasta este scăzută atunci când creşte proporţia de ţesutul conjunctiv.
- Lipidele - Grăsimile ţesutului muscular al bovinelor, ovinelor, cabalinelor şi porcinelor conţin
acizi graşi nesaturaţi într-o proporţie redusă. Grăsimile din carnea de găină şi curcan conţin mai
mulţi acizi graşi polinesaturaţi, dar nivelurile depind de proporţia acestora în hrana păsărilor.
Grăsimile provenite de la peşte se caracterizează prin bogăţia de acizi graşi nesaturaţi.
- Glucidele sunt reprezentate, în special, de glicogen şi variază cu specia animală şi tipul de carne.
După sacrificare se produce o degradare a glicogenului pe cale glicolitică, se acumulează acidul
lactic, scade pH-ul şi se formează zaharuri mai simple.
- Apa variază între 75 - 80%, scade cu vârsta şi cu cantitatea de grăsime.
- Sărurile minerale sunt prezente în cantităţi cuprinse între 0,8 - 1,8 % şi sunt reprezentate de
fosfor, calciu, fier, fluor şi iod (abundente în carnea de peşte).
- Vitaminele sunt prezente în proporţii importante, în special grupul B. Carnea de porc este bogată
în tiamină, iar nicina este în proporţie ridicată în carnea provenită de la diferite mamifere.
Vitaminele liposolubile sunt prezente în carnea grasă.
- Substanţele extractive neproteice- reprezentate de: nucleotide (acidul adenilic, acidul guanilic,
acidul uridilic); baze purinice ( adenina, guanina şi derivaţii lor de dezaminare - xantina,
hipoxantina); creatina şi creatinina; dipeptide ( carnozina şi anserina); tripeptide ( glutationul);
aminoacizi liberi.
- Substanţe extractive neazotate - glicogenul, hexozofosfaţi, zaharurile simple, acidul lactc şi alţi
acizi organici. Aceste substanţe imprimă un gust specific al cărnii.
Raţia de carne - în alimentaţia raţională sunt indicate următoarele raţii zilnice de carne:
-Copii şi adolescenţi: - 1 - 3 ani 60g
- 4 - 6 ani 80g
- 7 -12 ani 130g.
-13 - 19 ani băieţi 225g
fete 220g.
-Adulţi între 20 - 25 ani efort mediu 225g
efort mare 250 g
efort foarte mare 270 g.
-Adulţi între 25 - 65 ani efort mic 200g
efort mediu 225g
efort mare şi foarte mare 250 g.
Un regim carenţat în carne generează riscul apariţiei anemiei feriprive, îndeosebi la copii şi
femei în perioada maternităţii. Consumul exagerat de carne expune organismul la consecinţele
unui aport insuficient de lapte şi brânzeturi sau alte grupe de alimente.
Carnea de pasăre are ţesutul muscular tare şi fibros. Culoarea muşchilor diferă în funcţie de
specie şi de regiunea anatomică. La păsările tinere carnea este fină deoarece ţesutul conjunctiv
este mai redus, iar grăsimea este repartizată între fasciile musculare. Conţinutul de apă este
cuprins între 65 şi 71% la carnea de găină şi de 60-69% la cea de curcan. Proteinele ajung la 19-
21%, iar lipidele la 6,9 -13,7% la găină şi 22,9-37% la carnea de raţă.
Preparatele din carne se pot clasifica uzual în următoarele categorii: preparate din carne tocată (
din carne crudă – cârnaţi proaspeţi; tip mezeluri); preparate din carne netocată ( din carne
afumată; specialităţi de carne); conserve şi semiconserve de carne.
Materiile prime utilizate pentru obţinerea preparatelor de carne sunt reprezentate de : carne,
slănină şi subproduse ( organe, cap, şorici, sânge). Alături de aceste materii prime în preparate se
mai introduc materii auxiliare reprezentate de : apă potabilă, clorură de sodiu, zahăr, azotit, acid
ascorbic, săruri de sodiu, polifosfaţi, aromatizanţi, potenţatori de aromă, hidrolizate proteice,
derivate proteice.
PEŞTELE ŞI PRODUSELE DIN PEŞTE
Peştele face parte din clasa vertebratelor inferioare, exclusiv acvaticeAu fost elaborate 4 grupe
de peşti în funcţie de valoarea lor nutritivă reprezentate de conţiuntul de proteine şi de grăsimi.
În categoria A intră peştele cu un conţinut mare de proteine ( 15-20%), dar mic de lipide ( sub
5%) – crap, ştiucă, morul, iar în categoria B cel cu un conţinut mare de proteine ( 15-20%) dar
mediu de lipide ( 5-15%) – hering, sardină, hamsie. În categoria C intră peştele cu un conţinut
mic de proteine ( sub 15%), dar mare de lipide ( peste 15%) – macrou, scrumbia de Dunăre, iar
în categoria D cel cu un conţinut foarte mare de proteine (peste 20%) dar mic de lipide ( sub 5%)
– ton, şalău.
 Carnea de peşte are culoare albă sau roz pal şi este formată din fibre musculare foarte fine. De
asemenea ea este lipsită de ţesut conjunctiv interfibrilar. Grăsimea nu formează strat adipos ci
îmbibă ţesuturile musculare. Mirosul specific este dat de acidul clupanodonic ce este un acid
gras nesaturat.
Proteinele au un conţinut ridicat de aminoacizi esenţiali. Grăsimea este distribuită în masa
musculară sau în unele organe şi este bogată în acizi graşi esenţiali. Peştele este o sursă
importantă de vitamine liposolubile ( vitamina A şi D) şi hidrosolubile ( complexul B – în
special B1, B2 şi PP). Sărurile minerale sunt prezente în proporţii cuprinse între 0,8 şi 1,5%
fiind reprezentate de calciu, fosfor, potasiu, magneziu, iod. Conţinutul de fier este inferior celui
prezent în carnea animalelor de măcelărie.
OUALE - cel mai frecvent se consumă ouăle de găină, dar pot fi utilizate ouă şi de la alte specii
de păsări ( raţă, gâscă, curcă, bibilică, porumbel şi prepeliţă).
Structura oului
Dacă facem o secţiune printr-un ou se disting următoarele elemente componente:
- cuticula formată din substanţe mucoide uscate, ce acoperă coaja la exterior;
- coaja de culoare albă, până la cafeniu, mată, reprezintă aproximativ 10,9% din greutatea oului;
ea este străbătută de numeroşi pori şi este compusă din carbonaţi de calciu (94%), carbonaţi de
magneziu ( 1,3%), fosfaţi şi substanţe organice (3 %);
- membranele cochifere, una parietală care înveleşte coaja şi alta viscerală care acoperă albuşul;
ele delimitează la partea rotundă a oului camera de aer, care se măreşte pe măsură ce oul se
învecheşte;
- albuşul formează o masă vâscoasă transparentă, gelatinoasă ce reprezintă 57 % din greutatea
oului şi conţine apă ( 85,8 %), proteine (12,7 %), lipide (0,3 %), glucide (0,33 - 0,55 %), săruri
minerale şi vitamine în cantităţi mici;
- membrana vitelină acoperă gălbenuşul;
- gălbenuşul reprezintă 32 % din greutatea oului, este situat în centrul oului unde este menţinut de
două cordoane denumite şalaze ce se prind de membranele cochilifere la cele două extremităţi
ale oului; gălbenuşul conţine 50,8 % apă, 16,8 %proteine, 31,7 % lipide, 8 - 15 % elemente
minerale ( fosfor, calciu, fier, sulf, oligoelemente);
- discul germinativ este dispus pe suprafaţa gălbenuşului şi reprezintă embrionul.
Compoziţia chimică a oului
- Proteinele sunt prezente atât în albuş cât şi în gălbenuş. Proteinele din albuş sunt: ovalbumina
( peste 50 % din substanţa uscată a albuşului); fosfoproteina cu grupări SH; ovotransferina ce
leagă fierul, cuprul, zincul, cu acţiune antimicrobiană; ovomucoidul ; alte proteine reprezentate
de lizozim, globulină (cu activitate enzimatică şi antibacteriană), ovoinhibitor ( cu acţiune
inhibitoare asupra tripsinei, chimiotripsinei), avidina care leagă biotina la nivelul triptofanului.
Proteinele din gălbenuş se găsesc, în special, în complexe lipoproteice. Componentele
lipoproteice ale gălbenuşului au fost separate în două fracţiuni : - o fracţiune cu densitate mică,
bogată în lipide reprezentată de lipovitelină;
- o fracţiune cu densitate mare, săracă în lipide reprezentată de fosfovitelină, livetine.
- Glucidele se găsesc în cea mai mare proporţie în albuş.
- Lipidele oului sunt concentrate mai ales în gălbenuş, reprezintă 70 % din substanţa uscată a
acestuia. Ele sunt formate din gliceride, fosfolipide ( lecitine, cefaline), steroli. Proporţia
lipidelor din ou este constată, conţinutul în acizi graşi nesaturaţi şi saturaţi depinde de alimentaţia
păsărilor. Lipidele din ou au un coeficient foarte mare de utilizare digestivă (se găsesc sub formă
emulsionată). Fosfolipidele din ou au un rol important în creştere, iar lecitina acţionează ca un
 factor preventiv al steatozei hepatice, produsă de colesterol. Practic oul înglobează colesterolul
şi antidotul acestuia reprezentat de lecitină.
- Sărurile minerale se găsesc mai ales în gălbenuş. Sulful se găseşte în proporţie de 50% în
livetină, fosforul intră în compoziţia fosfolipidelor, fierul se află aproape în întregime în
gălbenuş, calciul se găseşte de 10 ori mai mult în gălbenuş decât în albuş. In albuş cel mai bine
reprezentat este sulful. Oligoelementele din ou sunt iod, cupru, mangan.
- Vitaminele sunt bine reprezentate în ou. Vitaminele hidrosolubile se găsesc atât în albuş (mai
ales riboflavina ) cât şi în gălbenuş. In ou se găsesc cantităţi mari de vitamină B1, B2, B12.
Vitaminele liposoluble se găsesc în gălbenuş (vitamina A, D şi E).
- Oul crud conţine avidina ce împiedică absorbţia biotinei ( vitamina B 8) la nivelul tractului
digestiv şi produce "boala albuşului de ou crud" manifestată printr-o dermatoză asemănătoare cu
cea din pelagră.
Un aspect important este acţiunea acidifiantă a oului, prin predominenţa miliechivalenţilor acizi (
combinaţii de fosfor, sulf şi clor).
Dezavantajele consumului excesiv de ouă sunt date de:
- bogăţia în colesterol a gălbenuşului;
- conţinutul redus de glucide;
- cantităţi foarte mici de calciu, dar raportul Ca/P are o valoare acceptabilă (fosforul este legat sub
formă de fosfaţi);
- lipsa vitaminei C şi sărăcia în vitamină PP;
- acţiunea hiperkinetică asupra căilor biliare.
Raţia şi efectele consumului neadecvat
Gălbenuşul se recomandă în alimentaţia sugarului începând cu luna a IV a, în amestec cu piureul
de legume. Copii preşcolari pot consuma jumătate de ou/zi, iar şcolarii şi adolescenţii câte 1
ou/zi. Femeia gravidă trebuie să introducă în alimentaţia sa 4 - 5 ouă pe săptămână, iar în
perioada de lactaţie câte un ou pe zi. Regimul adultului muncitor poate conţine 6 - 7
ouă/săptămână, a celor vârstnici 2 - 4 ouă/săptămână.
Datorită efectului excito-secretor redus şi fiind uşor digerabil şi absorbabil, se recomandă în diete
de cruţare: gastrite hiperacide, stări preulceroase, ulcer gastric, stări posthepatitice, după
traumatisme.
Digestibilitatea oului este uşoară, el necesită o secreţie gastrică redusă şi părăseşte stomacul într-
un timp mai scurt comparativ cu carnea.
Datorită bogăţiei în lecitine, vitamine din grupul B şi proteine de calitate, oul este recomandat în
neuroastenie, surmenaj, la copii cu o dezvoltare lentă. Albuşul este lipsit de lipide, astfel că el
este recomandat în cura de slăbire.
Ouăle nu se folosesc în ciroze şi la persoanele alergice la ou.
LEGUMELE
Compoziţie şi valoare nutritiva: legumele se particularizează printr-un conţinut crescut de apa
(75 - 95%), glucide (celuloza este bine reprezentata), vitamine si elemente minerale. Proteinele
sunt prezente in cantităţi mari in leguminoasele uscate, iar lipidele sunt bine reprezentate in
seminţele oleaginoase.
-Proteinele sunt prezente in cantităţi mari in leguminoasele uscate (fasole, mazăre, soia). Acestea
conţin proteine vegetale ce contribuie la menţinerea bilanţului azotat. In formele tinere
predomina albuminele care sunt apoi înlocuite de globuline (pe măsura maturizării plantei).
Proteinele din leguminoase uscate se particularizează printr-un conţinut scăzut de metionina, in
timp ce conţinutul de lizina este apropiat de cel din carne. In leguminoasele păstăi se găsesc
 substanţe antienzimatice (tripsininhibitori) care scad degradarea si folosirea proteinelor.
Legumele frunza (salata, spanac) si cartofii conţin cantităţi destul de mici de proteine cu valoare
biologica medie.
-Glucidele cu molecula mica sunt puţin reprezentate in legume, excepţie face morcovul si sfecla
care sunt bogate in zaharoza. Polizaharidele sunt reprezentate de amidon si celuloza:
• amidonul reprezintă principala substanţa de rezerva a legumelor; odată cu creşterea
plantelor sporeşte si proporţia de amidon ; conţinutul crescut de amidon apare in cartofi,
morcovi si leguminoase uscate;
• celuloza este cea mai importanta substanţa organica din regnul vegetal prin rolul ei de
formare a scheletului de susţinere al peretelui celular; de obicei este asociata cu hemiceluloza
(pentozani, xilani) ce sunt polizaharide mixte; celuloza poate fi moale (in dovlecei) sau dura ( in
leguminoase); morcovul conţine pectina ce sudează membranele celulare intre ele fiind folosit in
terapia antidiareică; alte polizaharide sunt reprezentate de inulina, gume si mucilagii.
-Lipidele sunt slab reprezentate in legume. Fosfatidele se găsesc in cantităţi importante (0,1 -
1,6%), iar dintre fitosteride se remarca prezenta sitosterolului si a stigmasterolului. In unele
legume se găsesc cantităţi foarte mici de acizi graşi : acidul palmitic, linoleic in fasole, mazăre,
spanac.
-Acizii organici se găsesc in legume sub forma de săruri si de derivaţi ai acestora si influenţează
gustul si conservabilitatea produselor: acidul citric, malic, tartric, oxalic, succinic, lactic.
-Sărurile minerale- calciul se găseşte in legume in cantităţi importante (varza, conopida,
pătrunjel, mazăre, fasole verde), dar absorbţia acestui element mineral este împiedicată de
formarea sărurilor insolubile de oxalat de calciu. Fosforul este prezent in cantităţi mari, dar sub
forma de acid fitic puţin utilizabil. Raportul Ca/P nu este optim pentru absorbţia celor doua
elemente minerale. Potasiu se găseşte intr-o cantitate mai ridicata decât sodiul, fierul se găseşte
mai ales in legumele frunze, iar alte elemente minerale prezente in legume sunt reprezentate de
magneziu, sulf, clor, cupru, iod. Legumele sunt furnizoare de miliechivalenti alcalini, ele
ocupând un loc important in regimurile alcalinizante.
-Vitaminele sunt sintetizate de plante, motiv pentru care ele se găsesc in cantităţi mari in legume.
• Vitamina C este bine reprezentata in părţile externe ale plantei si in frunze, cantitatea
ei creste progresiv ajungând maxima la maturitate. In unele legume (castraveţi, dovlecei,
morcovi) exista enzima denumita ascorbicoxidaza (o metaloenzima ce are in compozita ei
cupru) care oxidează acidul ascorbic la acid dehidroascorbic si apoi la compuşi fără activitate
vitaminica (acid dicetogulonic). In legume se găsesc cantităţi mari de vitamina B1, B2, B6, PP,
acid folic.
• Grupul vitaminelor liposolubile este reprezentat de cantităţi mari de provitamine:
-carotenoidele si criptoxantina (provitamine A) conferă legumelor o culoare atractiva;
-fitosterolii (provitaminele D2) se găsesc in varza, spanac, in frunzele legumelor.
Vitamina E se găseşte in special in seminţe, in legumele oleaginoase si in spanac, salata sau
leguminoase uscate. Vitamina K sub forma fitochinonei se găseşte in frunzele verzi (spanac,
salata, varza, conopida) unde este sintetizata.
-Substanţele tanante sunt răspunzătoare de modificarea culorii legumelor. In aceasta categorie
intra antocianinele (cianidina din varza roşie, morcov sau betaina din sfecla), carotenoidele ce
dau legumelor culoare galbena, portocalie sau roşie si clorofila care este prezenta in legumele
verzi.
-Substanţele aromate sunt antrenabile cu vaporii de apa, ele sunt prezente in ceapa, usturoi sau
praz.
 -Substantele fitonocide conferă legumelor o conservabilitate sporita; in acesta categorie intra
alicina din usturoi si ceapa care are o acţiune bactericida asemănătoare cu cea a penicilinei.
-Substantele antinutritive-in aceasta categorie intra:
• antivitamine -ascorbicoxidaza care distruge vitamina C;
• antiminerale -acidul fitic si oxalic ce leagă calciul, fierul, magneziul;
• antiproteinogenetice -tripsininhibitori;
• antitiroidiene -glicozizii tianogenici din varza, gulii, conopida ce împiedica fixarea
iodului in tiroida.
-Valoarea calorica este foarte redusa, fiind cuprinsa intre 10 si 50 de kcal/100g.
Cartofii conţin 75 - 80% apa si oferă 70 - 90 kcal/100g. Proteinele reprezintă cam 2g/100 g
produs si au o valoare biologica asemănătoare cu cele din oua. Ei conţin cantităţi mici de
elemente minerale si vitamine, dar reprezintă o sursa importanta prin cantitatea mare care se
consuma. Cartoful conţine un alcaloid –solanina ce are o acţiune toxică asupra organismului
uman, manifestată prin:cefalee,vărsături, diaree,febră, colaps circulator, tulburări neurologice,
halucinaţii.
Raţia de legume variază cu vârsta: - copii 1 - 6 ani 285 - 340g
7 - 12ani 410 - 500g
- adolescenţi băieţi 550 - 570g
fete 430g
- adulţi bărbaţi 500 - 700g
femei 450g
- bătrâni 250g

FRUCTELE
Fructele sunt vegetale care se caracterizează prin bogăţia in apa, glucide cu molecula mica,
celuloza, săruri minerale si arome.
Compoziţia chimica si valoarea nutritiva:
-proteinele sunt slab reprezentate (conţinutul mediu este de 0,88%);
-glucidele sunt prezente in cantităţi ce variază intre 5 si 20%;
• fructoza si glucoza ocupa un loc important; zaharoza se găseşte in proporţie crescuta
in fructele nemature si scade pe măsura coacerii acestora in favoarea fructozei si glucozei ( sub
acţiunea invertazei are loc transformarea zaharozei);
• conţinutul in amidon este crescut in perioada de prematuritate si scade pe măsura
maturizării fructelor;
• celuloza se găseşte în cantităţi cuprinse intre 0,5 si 2%, în combinaţie cu
hemicelulozele ( pentozanii din mere, gutui, zmeura), gumele si substanţele pectice; substanţele
pectice participa la sudarea membranelor celulare intre ele având un caracter hidrofil puternic;
sub acţiunea pectinesterazelor ele formează macromolecule care determina apariţia unor reţele
tridimensionale impreuna cu ionii de calciu si cu alţi ioni bivalenţi, reţele care vor forma gelul
pectocalcic ce are un rol important in textura fructelor, in apariţia unor defecte de fabricaţie a
sucurilor de fructe ( gelificarea lor);
-lipidele sunt concentrate in seminţele si sâmburii fructelor; in unele fructe ( arahide, migdale,
nuci) se găsesc intr-o cantitate însemnata, servind ca materie prima pentru uleiuri;
-sărurile minerale sunt reprezentate in principal de potasiu, calciu, magneziu, fosfor, fier; deşi
unele fructe conţin o proporţie importanta de acizi organici, ele au acţiune alcalinizanta întrucât
 acizii sunt transformaţi in organism in săruri minerale; sodiul se găseşte in cantităţi mici, astfel
ca fructele se pot folosi in regimurile hiposodate;
-vitaminele sunt reprezentate in special de vitamina C care se găseşte in cantităţi mari in citrice,
fragi, căpşuni, coacăze; cantitatea cea mai mare se găseşte in stadiul de maturitate fiziologica a
fructului, scăzând apoi brusc; părţile exterioare ale fructelor sunt mai bogate in vitamina
comparativ cu cele interioare;
• riboflavina se găseşte in cantităţi mai mari in stadiu de prematuritate al fructelor;
tiamina se găseşte sub forma libera ca ester pirofosforic sau cocarboxilaza in banane, struguri,
portocale, mere; prin păstrare sau preparare culinara se produc pierderi importante de acid
ascorbic datorita acţiunii unor enzime de tipul ascorbicoxidazei;
• vitaminele liposolubile sunt prezente in cantităţi reduse; in fructele oleaginoase (nuci,
migdale) se găsesc cantităţi mari de vitamina E, iar vitamina A (mai ales sub forma de
provitamina) se găseşte in lămâi, portocale, caise, mandarine, banane, nuci;
-acizii organici sunt reprezentaţi in special de acidul citric, tartric care le conferă o serie de
proprietăţi; în timpul coacerii fructelor concentraţia acestor acizi scade în favoarea zaharurilor
care cresc;
-substanţele tanante conferă fructelor un gust astringent, ele au proprietatea de a precipita
proteinele, reprezintă substratul proceselor de imbrunare si le influenţează gustul;
-substanţele colorante-antocianinele determina culoarea fructelor; cea mai răspândita este
cianidina din fragi, vişine, zmeură; ele exercită şi o acţiune bacteriostatica;
-substanţele ce dau aroma sunt reprezentate de uleiuri eterice.
Alte efecte ale fructelor: - acţiune diuretica prin conţinutul crescut de apa si potasiu;
- acţiune constipanta pentru fructele bogate in substanţe tanante (afine, gutui);
- bogăţia de pectine din mere contribuie la formarea bolului fecal in unele diarei;
- fructele bogate in substanţe de balast prezinta efect laxativ, fiind recomandate in unele forme de
constipaţie;
- ele furnizează puţine calorii fiind recomandate in cura de slăbire ( fac excepţie fructele
oleaginoase ).
Necesarul zilnic variază in funcţie de grupa de vârsta: copii 1 - 6 ani 180 - 240g;
7 -12 ani 270 - 330g;
adolescenţi băieţi 370 - 380g;
fete 330g;
adulţi masculin 260 - 330g;
feminin 270 - 280g;
bătrâni 220g.

LEGUMINOASELE USCATE
Acestea sunt reprezentate de fasole, mazăre, soia. Din punctul de vedere al compoziţiei,
leguminoasele uscate se caracterizează printr-un conţinut mare de proteine ( între 20 şi 36%) şi
de amidon ( 50-55%).
Proteinele din leguminoase au o valoare biologică medie, ele fiind deficitare în aminoacizi cu
sulf ( metionină, cistină, cisteină) triptofan şi arginină, în funcţie de varietatea de produs. Soia
are un conţinut de proteine ce variază de la 33 la 36%, existând şi soiuri unde ajunge la 50%.
Proteinele din soia sunt mai bine echilibrate în aminoacizi comparativ cu cele din alte produse
vegetale. Din soia se pot obţine concentrate şi izolate proteice cu până la 80% proteine.
Substanţele neazotate sunt reprezentate de amidon, de zahăr format din maltoză şi de pentozani,
celuloze şi hemiceluloze ce sunt concentrate în învelişuri.
Grăsimile din leguminoasele uscate sunt reprezentate de acizi graşi mononesaturaţi ( oleic) şi
polinesaturaţi ( linoleic). Soia conţine până la 20% lipide ce pot fi extrase sub formă de ulei
alimentar.
Substanţele minerale din leguminoasele uscate sunt reprezentate mai ales de săruri ale acidului
fosforic cu potasiu, fier, calciu şi magneziu. Utilizarea lor în organism este foarte redusă, ceea ce
este important de ştiut pentru persoanele vegetariene. Ele nu sunt nici surse importante de
vitamine. Acestea sunt în cantităţi mici şi concentrate în învelişuri. Cele prezente în părţile
comestibile ale produselor sunt distruse în mare parte de tratamentele termice intense ce sunt
necesare pentru prelucrarea lor. Leguminoasele uscate conţin şi substasnţe cu rol antinutritiv
reprezentate de tripsininhibitori ( inhibitori ai enzimelor proteolitice), gemaglutenine ce interferă
reabsorbţia hormonului tiroidian eliberat prin bilă şi chiar glicozizi generatori de acid cianhidric.
Substanţele cu rol antinutritiv sunt inactivate prin tratamente termice.

GRĂSIMI ANIMALE ŞI VEGETALE

În compoziţia grăsimilor găsim aproape în exclusivitate lipide reprezentate de gliceride ( 98-
99%), fosfolipide ( 0,2-0,3%) şi steride ( 0,3-1,2%). Grăsimile alimentare pot fi vegetale şi
animale, lichide sau solide.
Acizii graşi din structura gliceridelor pot fi saturaţi ( butiric, caproic, caprilic, lauric, mirisic),
mononesaturaţi ( oleic, erucic) şi esenţiali ( linoleic, linolenic, arahidonic). În alimentaţia umană
trebuie să intre atât grăsimi animale cât şi vegetale ( bogate în acizi graşi esenţiali). Există o
clasificare a grăsimilor în funcţie de conţinutul de acizi graşi esenţiali. În această clasificare sunt
incluse 5 categorii de grăsimi: bogate în astfel de acizi ( conţin 50-80% AGE) – uleiul de peşte,
de floarea soarelui, arahide, soia; sărace (15-20% AGE) – untura de porc, untura de pasăre;
foarte sărace ( cel mult 5%) – untul, margarina, seul de bovine, seul de ovine; aproape lipsite de
AGE ( sub 1%) – untul de palmier; lipsite de AGE – uleiul de cocos.
Fiind alcătuite în special din gliceride, aceste produse au un rol energetic important. De
asemenea ele conţin vitamine liposolubile ( vitamina A,D,E) în cantităţi mari.
Uleiurile comestibile se obţin prin presarea seminţelor sau a fructelor oleaginoase urmată de
prelucrarea uleiului brut ( se urmăreşte îmbunătăţirea proprietăţilor organoleptice şi creşterea
rezistenţei la păstrare).
Grăsimile animale se obţin din ţesuturile grase provenite de la porcine, bovine şi ovine.
Obţinerea grăsimilor implică operaţii de extragere, rafinare, răcire şi ambalare a produselor.
CEREALELE
Cerealele includ o categorie de alimente vegetale reprezentate de grâu, porumb, orez, ovăz, mei,
dar grâul este cel mai des folosit in ţara noastră motiv pentru care vom insista asupra lui.
Structura si compoziţia bobului de grâu
Structura bobului:
-la exterior bobul prezinta pericarp si testa, structuri dure bogate in fibre nedigerabile; sub ele se
găseşte stratul aleuronic, un înveliş bogat in proteine; structurile exterioare reprezintă cam 12%
din greutatea bobului;
-in interior se afla endospermul ce consta dintr-o porţiune interna si una externa; endospermul
reprezintă aproape 85% din greutatea bobului de grâu;
 -in partea inferioara a bobului de grâu este plasat germenele sau embrionul care este format din
vlăstar si rădăcina; germenele este ataşat de bob printr-o structura speciala denumita scutelum, el
reprezentând 3% din greutatea bobului.
Compoziţia bobului de grâu:
-germenele este relativ bogat in proteine, grăsimi si vitamine; aproape jumătate din tiamina se
găseşte in scutelum;
-straturile exterioare ale endospermului si stratul aleuronic conţin o concentraţie mare de
proteine, vitamine (in special niacina) si acid fitic, iar partea interna se particularizeaza prin
bogăţia in amidon.
Compoziţia chimica a boabelor de cereale:
-proteinele din cereale sunt reprezentate de: albumine (predomina in embrion), globuline,
prolamine (gliadina intra in compoziţia glutenului), glutenine; glutenul reprezintă principala
masa proteica obţinută din faina de grâu, el fiind format din doua componente de baza
reprezentate de gliadina si glutenina;
-glucidele sunt bine reprezentate in boabele cerealelor;
• cele cu molecula mica se găsesc mai ales in germene; zaharoza se găseşte in proporţie
de 2 - 3%, maltoza, glucoza si fructoza sunt slab reprezentate;
• amidonul este bine reprezentat in endosperm; faina cu un grad mic de extracţie (faina
alba) este mai bogata in amidon comparativ cu cea care are un grad mare de extracţie; dextrinele
se afla in cantităţi mici in făină, dar in caz de depozitare în condiţii necorespunzătoare de
temperatura si umiditate cantitatea lor creste;
• celuloza si hemiceluloza se concentrează in straturile exterioare;
-lipidele sunt prezente in cantitati de 1 - 2% in faina si tărâţe sub forma de fosfolipide si
glicolipide (in endosperm), dar o mare parte din ele sunt eliminate prin măcinare; uleiul din
germene de cereale este bogat in vitamine E;
-sărurile minerale (fosfor, potasiu, calciu, magneziu) sunt bine reprezentate in porţiunile de
înveliş si embrion; fosforul se găseşte sub forma de acid fitic si fitati ce vor fi hidrolizati de
fitaza eliberând acidul fitic care va forma săruri insolubile cu unele elemente minerale (calciu,
magneziu);
-vitaminele sunt prezente in cantitati mari in cereale la nivelul embrionului si a straturilor de
înveliş, endospermul fiind mult mai sărac; bobul de grâu este lipsit de vitaminele A, B6, D şi C;
datorita repartiţiei vitaminelor faina alba are un conţinut mai redus de vitamine comparativ cu
cea neagra;
-enzimele sunt importante pentru păstrarea cerealelor si a produselor lor; enzimele mai
importante sunt reprezentate de proteaze, lipaze, oxidaze, fosfataze si amilaza.
Valoarea nutritiva a fainii
Rata de extracţie reprezintă proporţia din boabele de grâu ce este folosita pentru prepararea
fainii. Faina cu o rata de extracţie de 85% conţine 85% din greutatea bobului de grâu, restul
fiind îndepărtata sub forma de tărâţe.
In faina de grâu cu un coeficient de extracţie de 100% fibrele alimentare se găsesc in cantitati
de3 ori mai mari comparativ cu faina alba, in care cantitatea de proteine scade cu 16 - 18%, iar
cea de lipide cu 35%.
Mineralele se găsesc in faina neagra in cantitati variabile, dar absorbţia lor este redusa prin
legarea lor cu fitaţi. In faina alba cantitatea de elemente minerale este scăzuta, dar ceea ce
rămâne este mai bine absorbit din cauza pierderii fitatilor prin măcinare. Faina alba este ades
fortificată cu preparate din fier calciu sau zinc, dar nu este sigur dacă acestea se absorb.
Prin măcinare apar pierderi mari de vitamine hidrosolubile, ceea ce impune fortificarea fainii
albe cu tiamina, acid nicotinic si uneori riboflavina. Aproape toata cantitatea de vitamina E din
bob este îndepărtată prin măcinare.
Valoarea nutritiva a pâinii si a derivatelor de cereale
Aceste produse furnizează o treime din caloriile necesare unui adult, o felie de pâine de 100g
oferind 255 kcal. Caloriile sunt oferite in majoritate de amidon care formează 50% din greutatea
pâinii intermediare si mai mult pentru cea alba. Ţinând cont de acest procent relativ mare de
amidon s-a ivit necesitatea de a controla aportul ei in unele diete. In acest sens s-a creat un indice
"o valoare de pâine" egala cu 20g pâine sau cu 12,5 g glucide.
Produsele cerealiere conţin cantitati importante de proteine vegetale, ajungându-se pana la un
conţinut proteic de 8 - 11g pentru 100g produs. Aceste produse asigura 40 - 45% din necesarul
de proteine pentru 24 de ore. Din păcate este vorba de proteine cu valoare biologica medie,
sărace in lizina si valina si care dispun de cantitati mai mici de tioamino-acizi si treonina
comparativ cu proteinele animale.
Pâinea si derivatele de cereale se remarca ca surse de vitamine din grupul B si E. Sunt bogate n
tiamina, riboflavina, piridoxina, niacina, tocoferol, dar lipseşte vitamina C, iar vitamina A este in
cantitati insuficiente.
O parte din elementele minerale se combina cu acidul fitic sub forma de fitaţi (de calciu) care
sunt insolubili si se elimina cu fecalele. In pâine si derivatele de cereale predomina
miliechivalenţii acizi.
Raţia de pâine si derivate de cereale este diferita in funcţie de grupa de vârsta si sex:
-copii 1 - 3 ani raţia de pâine 80g/zi de cereale 30g/zi;
4 - 6 ani 140g/zi 40g/zi;
7 -12 ani 225 - 250g/zi 50g/zi;
-adolescenţi băieţi 300g/zi 50g/zi;
fete 250g/zi 40g/zi;
-adulţi barbaţi 320 - 500g/zi 35 - 55g/zi;
femei 250 - 330g/zi 30 - 40g/zi;
-bătrâni 250 - 300g/zi 20 - 30g/zi.

ZAHĂR ŞI PRODUSE ZAHAROASE

Aceste produse se particularizează prin gustul lor dulce. Zahărul, glucoza şi mierea de albine
reprezintă îndulcitori naturali. Produsele zaharoase au la bază aceşti îndulcitori naturali alături de
alte ingrediente.
Valoarea energetică a acestor produse este foarte mare ajungând la 350 – 400 kcalorii. Aceste
calorii sunt oferite aproape exclusiv de glucide. Valoarea lor psihisenzorială constă în gustul lor
dulce, în aromele specifice şi în caracteristicile lor estetice specifice. Pe planul valorii biologice (
conferită de aminoacizi, proteine, elemente minerale, vitamine, enzime) situaţia este foarte
diferită deoarece o parte au o valoare biologică nulă dată de conţinutul exclusiv de zahăr, glucoză
sau caramelaj. O altă parte are o valoare biologică mică dată de un conţinut redus de săruri
minerale, vitamine şi proteine (mineralizante, vitamine). Sunt şi dulciuri care au o valoare
biologică mai ridicată cum ar fi ciocolata, halvaua, produsele umplute cu alune ( conţin lapte
praf, nuci, alune, concentrate proteice, vitamine, săruri minerale) . Aceste produse se digeră şi se
asimilează uşor, ele ridică rapid glicemia de aceea sunt recomandate persoanelor ce depun
eforturi fizice mari.
Aportul excesiv nu este recomandabil deoarece se însoţeşte de dezechilibre ale altor principii
nutritive, de facilitarea supraalimentaţiei şi de riscul apariţiei obezităţii, măreşte incidenţa cariei
dentare şi modifică echilibrul dintre glucide şi vitamina B 1.
Produsele zaharoase sunt cunoscute şi sub numele de dulciuri. Ele pot fi împărţite în mai multe
categorii. Produse de caramelaj; drajeuri; caramele; fondanterie; produse gelificate; dulciuri
orientale; produse spumoase; ciocolată; produse zaharoase dietetice.
Materiile prime de bază sunt reprezentate de zahăr şi glucoză la care se adaugă uneori grăsimi,
proteine, acizi, aromatizanţi şi coloranţi.

Fără a fi incluse în standarde trebuie să vorbim şi de băuturile alcoolice şi nealcoolice, de

produsele alimentare stimulente.
BAUTURILE NEALCOOLICE
In aceasta categorie intra apa minerala, apa carbogazoasa, băuturile răcoritoare, sucurile de fructe
si legume, siropurile si băuturile stimulante (ceai, cafea, cacao).
Compoziţie chimica si valoare nutritiva
Băuturile nealcoolice au o valoare nutritiva scăzuta datorita conţinutului mare de apa (80 - 90%),
cu excepţia sucurilor naturale de fructe si legume. Principalul lor rol consta in reechilibrarea
hidrica a organismului.
Prin glucidele pe care le conţin (glucide cu molecula mica din fructe sau zaharul folosit pentru
îndulcire) ele asigura un aport energetic pentru organism.
Sucurile naturale din fructe reprezintă o sursa importanta de vitamine C si P, provitamine A,
complex B si săruri minerale reprezentate in special de cationi (potasiu, calciu, fier) si
oligoelemente (ele au aproape acelaşi conţinut ca fructul întreg). Sucurile de fructe si legume
stimulează diureza prin bogăţia de potasiu si conţinutul redus de sodiu si clor.
Acizii organici (malic, citric, tartric) sunt prezenţi in cantităţi mici, ei vor fi metabolizaţi in
organism si transformaţi in carbonaţi alcalini.
Proteinele si lipidele se găsesc in cantităţi foarte mici.
BAUTURILE ALCOOLICE
Alcoolul este un drog ce deprima centrii nervoşi superiori. Etanolul este hidro- si liposolubil, el
difuzează rapid prin membranele celulare, fiind rapid absorbit si distribuit in lichidele
organismului.
În această grupă sunt toate băuturile ce conţin alcool etilic în concentraţii ce depăşesc 1,2%vol.
În funcţie de conţinutul în alcool etilic acestea se împart în: băuturi slab alcoolice ce conţin 1,2-
8% vol reprezentate de berea de diferite tipuri; băuturi moderat alcoolice ce conţin 8,5 – 22%
vol. Alcool etilic şi care sunt reprezentate de vinurile naturale şi speciale; băuturi alcoolice tari
cu un conţinut de alcool etilic cuprins între 22 şi 70% vol – în această categorie intră rachiurile şi
băuturile alcoolice tari speciale.
Alcoolul etilic se formează în natură prin fermentarea zahărului şi este folosit în diverse
scopuri:dezinfectante, ca drog, ca hrană. Consumat la masă alături de diverse produse alimentare
alcoolul oferă un aport caloric. Spre deosebire de trofine energia oferită de alcool nu poate fi
utilizată direct de muşchi; el este metabolizat în ficat într-o rată fixă.
PRODUSELE ALIMENTARE STIMULENTE
În această categorie intră cafeaua, ceaiul şi cacao pudră. Aceste produse conţin substanţe farmacologice
active ce acţionează asupra sistemul nervos central, sistemului circulator şi au o acţiune diuretică.
Cafeaua reprezintă produsul rezultat din prelucrarea seminţelor arborelui Coffea din familia Rubiaceae.
Ea conţine apă (crudă 12%, prăjită 2,5%), glucide (crudă 9,5%, prăjită 2,5%), celuloză (crudă 20%,
prăjită 17,5%), lipide (crudă 13%, prăjită 11,5%), substanţe azotate (crudă 12%, prăjită 13,5%),cofeină
(crudă 1,2%, prăjită 2,5%).

Ceaiul obţinut din frunzele arborelui de ceai Thea chinensis din familia Theaceae are proprietăţi
stimulante. Compoziţia chimică medie a ceaiului este reprezentată de apă ( 8%), substanţe azotate (
23%), cofeină – teină ( 3%), săruri minerale ( 6%). Cacaoa conţine teobromină ce îi conferă efecte
stimulante.
ASPECTE GENERALE LEGATE DE PROBLEMATICA HANDICAPULUI

Concepţia tradiţională privind persoana cu handicap vizează posibilităţile reduse ale acesteia de a
acţiona comparativ cu cele ale unei persoane sănătoase. Mettey dă acestui termen o explicaţie
deosebit de evocatoare. El consideră că putem spune “hand in cap” adică “mână în pălărie” ceea
ce semnifică jocul hazardului. Handicapul afectează o persoană printr-o întâmplare şi nici acea
persoană, nici familia nu este răspunzătoare de situaţie.
Este dificil de elaborate o definiție riguroasă și non-stigmatizantă. Modelul tradițional al bolii
poate fi prezentat sub urmatoarea formă:
ETIOLOGIE – PATOLOGIE – MANIFESTARE.
Este un model ce nu reflectă toate problemele în raport cu boala. Analizând situaţia persoanei cu
handicap în raport cu boala, P.Wood propune o terminologie pe trei paliere.
Deficienţa sau infirmitatea cuprinde orice pierdere, anomalie sau dereglare a unei structuri sau a
unei funcţii anatomice sau fiziologice.
Dizabilitatea sau incapacitatea înglobează orice restricţie, diminuare, lipsă sau pierdere a
posibilităţii de a realiza o activitate în condiţii considerate normale pentru un om.
Handicapul este definit ca dezavantajul unei anumite persoane (ce apare în urma deficienţei sau
dizabilităţii) ce limitează sau împiedică satisfacerea sarcinilor considerate ca normale pentru ea.
În consecinţă, termenul de handicap desemnează rolul social al persoanei cu deficient sau
dizabilitate.
S-au făcut câteva observații pe marginea acestor definiții:
-deficiențele/incapacitățile pot fi vizibile/invizibile, temporare/permanente sau
progresive/regresive;
-statusul handicapant poate apare și ca urmare a unei deficiențe;
-unii factori sociali sau de mediu pot agrava sau atenua handicapul.
Practic în problema handicapului un rol important revine societății în încercarea de a asigura
acestor persoane o viață independentă.
Handicapul apare în situația în care aceste persoane întâlnesc bariere culturale, fizice sau sociale
care le împiedică accesul către diverse sisteme sociale aflate la dispoziția persoanelor sănătoase.
Incidența și cauzele deficiențelor și incapacităților
Factorii generatori de deficiențe sunt împărțiți pe patru mari categorii reprezentate de: factori
genetici, biologici (boli), accidente, condiții socio-culturale.
Pentru factorul genetic informațiile sunt rare privind amploarea acestui fenomen. Bolile
reprezintă unul dintre principalii factori ce favorizează apariția deficiențelor.
Factorul biologic – apariția deficiențelor este influențată de prezența bolilor somatice – boli
cardiovasculare, respiratorii, reumatismale, diabet etc.
Accidentele – de muncă, de circulație, casnice.
Cauze socio-culturale – reprezentate de sărăcie, ignoranță, superstiții, urbanizare, poluare, abuz
de droguri, alcoolism.
Cele 4 cauze principale ce duc la apariția deficiențelor sunt reprezentate de: leziunile apărute în
timpul nașterii; bolile infecțioase; accidentele; malnutriția. Urmează tulburările congenitale,
afecțiunile somatice, tulburările psihiatrice funcționale, consumul de droguri, de alcool.
Incidența diferă în lume în funcție de: dezvoltarea economică a țării; urbanizare și
industrializare; vârsta persoanelor; condițiile socio-economice.
Dezvoltare economică – incidența este asemănătoare în țările dezvoltate și în cele în curs de
dezvoltare. Situația acestor persoane depinde de politicile sociale adoptate și de măsurile luate
pentru prevenire, diagnostic precoce și îngrijire.
Urbanizarea și industrializarea – factorii de mediu precum poluarea, zgomotul determină
creșterea numărului de îmbolnăviri la persoanele sensibile. Ritmul trepidant de viață determină
apariția stărilor de tensiune psihică și stres și chiar a tulburărilor de comportament.
Vârsta – gravitatea deficienței/incapacității depinde de mediul social și economic din care
provine persoana. În situația unor servicii de prevenție insuficient dezvoltate categoria de vârstă
cea mai expusă este cea a copiilor. Problema este dificilă și pentru persoanele în vârstă care au
puține șanse de readaptare.
Condițiile socio-economice – există tendința de a asocia deficiența/incapacitatea cu sărăcia.
Proporția cea mai mare apare în grupurile sociale defavorizate.
Clasificarea deficiențelor
Pentru clasificare se folosesc mai multe criterii: după natura deficienței – congenitale, dobândite;
după localizarea deficienței – motrice, mentală, senzorială, organică. Clasic există trei mari tipuri
de deficiențe: motorii, mentale și senzoriale.
Deficiențe motorii
-deficiențe fizice de origine osteo-articulară – malformații congenitale (luxație congenitală de
șold, amputații congenitale, picior strâmb congenital) sau deformări osoase apărute în timpul
procesului de creștere (rahitism, distrofii osoase, cifoze, scolioze);
-deficiențe fizice de origine neurologică – infirmitatea motrică de origine cerebrală, leziuni de
neuron motor periferic; afecțiuni neurologice evolutive.
-boli cronice în care deficiența fizică este dominantă – artrite, poliartrite.
Deficiențe senzoriale – tulburări de vedere, de auz, de limbaj.
Deficiențe mentale - tulburări psiho-afective, retard mental.
Principii fundamentale de protecție socială a persoanelor cu handicap
Principiile care trebuie să guverneze politicile privitoare la persoanele cu handicap sunt:
prevenirea deficiențelor; intervența educațională precoce; intervenției globale și individualizate;
drepturilor și șanselor egale; asigurării unei educații scolare de calitate; asigurării serviciilor și
structurilor de sprijin; cooperării și parteneriatului.
Principiul prevenirii deficiențelor
Termenul de prevenire desemnează acțiunile destinate împiedicării apariției deficiențelor. În
medicină se consideră că "este mai ușor să previi decât să tratezi". În prezent în lume sunt peste
500 milioane persoane cu handicap din care 150 milioane sunt copii. În viitor este posibilă
modificarea numărului datorită: îmbătrânării populației, modificării tabloului de morbiditate și
mortalitate, modificării structurii serviciilor de sănătate, urbanizării și industrializării.
Conform recomandărilor OMS se propun măsuri de prevenție primară, secundară și terțiară.
-Prevenția primară implică evitarea sau reducerea apariției deficiențelor. Au fost realizate o serie
de sinteze legate de măsurile ce se impun:
prevenirea bolilor transmisibile se realizează prin vaccinare, aprovizionare adecvată cu apă și
alimente;
a accidentelor prin acțiuni legislative, controlul autovehiculului și prin supravegherea circulației
rutiere;
alimentația necorespunzătoare mai ales a mamei în timpul sarcinii poate fi un factor de risc;
consumul de alcool și droguri.
La locul de muncă se recomandă efectuarea controalelor medicale periodice cu scopul de a
preveni apariția accidentelor, a efectelor toxice ale unor substanțe, apariția epidemiilor.
Pentru copii este necesar screening-ul după naștere pentru depistarea precoce a deficiențelor.
Este necesar examenul medical prenatal care să permită depistarea defectelor mentale și fizice
ale embrionului.Bolile mamei pot fi incriminate ca factor de apariție a deficiențelor la copii, mai
ales cele cronice.
Asistența la naștere – traumatismul obstetrical poate apare în condițiile nașterilor prelungite sau a
aplicării unor manevre vătămătoare. Asistența nou-născutului este de asemenea importantă
pentru depistarea precoce a unur probleme.
-Prevenția secundară implică diminuarea sau corectarea incapacității produse de o deficiență. Se
impune:
depistarea precoce a semnelor care conduc la diagnosticul de deficiență;
instituirea rapidă a programului recuperator;
respectarea regulilor de protecție a muncii;
prevenirea accidentelor casnice;
adaptarea locului de muncă pentru prevenirea apariției bolilor profesionale;
prevenirea deficiențelor rezultate din poluarea mediului.
Eforturile trebuie îndreptate în trei direcții reprezentate de: asigurarea de medicamente necesare
pentru tratarea unor boli; asigurarea actelor chirurgicale esențiale; introducerea tratamentului
recuperator cât mai rapid.
-Prevenția terțiară cuprinde toate măsurile care împiedică transformarea unei incapacități în
handicap. Sunt măsuri incluse în cadrul programelor de readaptare. Readaptarea cuprinde măsuri
orientate către reducerea statusului invalidant, permitând reintegrarea persoanei în mediul său de
viață. Persoana trebuie să se adapteze la mediu, dar și mediul trebuie adaptat la situația persoanei
cu handicap.
Principiul intervenției educaționale precoce
Intervența educațională precoce permite creșterea eficienței procesului de readaptare a persoanei
cu nevoi speciale. Evaluarea potențialului psihomotor reprezintă elementul de bază pentru
aprecierea nivelului de creștere și dezvoltare a copilului. Diagnosticul precoce este foarte
important deoarece este preferabilă exagerarea și grija deosebită față de un copil cu o evoluție
lentă, față de pierderea unei etape de tratament.
Intervenția educativă precoce se bazează pe faptul că dezvoltarea copilului trebuie să se
desfășoare conform unui anumit program. A fost elaborat termenul de vârstă critică respectiv
vârstă la care trebuie să apară o anumită achiziție.
A fost conceput un program de stimulare a copilului până la 1 an care permite:
-actualizarea prin exerciții și antrenamente a comportamentelor prezente pe scara vârstei
cronologice, în corelație cu limitele impuse de ritmul de dezvoltare;
-facilitarea dezvoltării prin pregătirea terenului pentru achiziția unor noi forme de comportament
psihomotor;
-accelerarea ritmului de dezvoltare prin stimularea capacităților de recepție-răspuns la stimuli
din mediu.
Au fost formulate 4 principii considerate fundamentale, de care trebuie să se țină cont în
elaborarea programelor de educație precoce:
• Utilizarea stimulării motricității fine, a motricității globale, a auzului, a vazului,
comportamentului social-afectiv și verbal;
• Folosirea unor tehnici de facilitare ce cuprind – favorizarea unor activități spontane prin
stimulare externă; executarea unor praxii după un ordin verbal; corelarea activității
reflexe cu praxiile învățate prin exerciții de dificultate gradată; întărirea afectivă pozitivă;
• Folosirea simultană a trei tipuri de recompense – relații pozitive cu adultul; rezultatele
stimulative ale propriei activități; noutatea stimulilor;
• Exercițiile senzorio-motorii devin din ce în ce mai dificile și mai solicitante, trecându-se
treptat de la simple manipulări la simbolistica ludică și estetică.
Pentru copilul cu deficiență fizică evaluarea potențialului psihomotor este esențială și trebuie
privintă prn prisma aspectelor de bază:
aprecierea nivelului achizițiilor conduitelor motrice de bază, neuromotrice și perceptiv-motrice;
evaluarea modului în care sunt folosite structurile psihomotrice dobândite;
evaluarea modului în care se răspunde la solicitări complexe;
evaluarea potențialului psihomotric corespunzător etapei cronologice de creștere și dezvoltare;
evaluarea modului de adaptare la elementele complexe ale motricității:expresie, comunicare și
realizarre motrică;
evaluarea capacității de încadrare în cerințele activității de grup.
Intervenția educațională precoce asigură copilului cu deficiență/ incapacitate fizică codițiile
optime de achiziție a engramelor senzitivo- senzoriale și motorii, ceea ce favorizează recuperarea
sau compensarea deficiențelor.
Echipa de intervenție precoce desfășoară:
acțiuni de informare și consiliere;
face discuții cu părinții privitoare la diagnostic, prognostic și șansele de compensare;
stabilește potențialul real al copilului;
informează familia asupra serviciilor existente.
Principul abordării globale și individualizate a copiilor cu nevoi speciale
Este importantă identificarea, valorificarea și stimularea capacităților cognitive, psihomotrice,
afectiv-relaționale și sociale ale unui copil. Realizarea acestui ideal presupune flexibilitate
educativă adică adaptarea programelor la posibilitățile și necesitățile copilului cu nevoi speciale.
Educația este un demers care permite înțelegerea și exersarea conduitelor motrice de bază și
psihomotrice ale copilului mic, ale priceperilor și deprinderilor la nivelul școlarului. În acest mod
se face legătura dintre condițiile interne, respectiv factorii bio-psiho-sociali și condițiile externe
de mediu ( conținut, mijloace, structuri, forme).
Acestea sunt premisele pentru abordarea educației globale și individualizate a copilului deficient
fizic. Abordarea globală vizează aspectele de bază ale educației cu note distincte pentru cea a
persoanei cu nevoi speciale:
-să se respecte demintatea ființei umane;
-să se ofere protecția și securitatea socială;
- să li se ofere posibilitatea de a decide și alege în deplină cunoștință de cauză acțiunile ce
urmează a fi efectuate;
-în realizarea acțiunilor să se țină cont de particularitățile individuale ale fiecărui copil deficient;
-să se asigure condiții optime pentru viața intimă care trebuie respectată și încurajată;
-în orice situație să se asigure condiții optime pentru ca dorințele și nazuințele acestui copil să fie
stimulate și respectate, dar fără afectarea stării de sănătate;
-să se urmărească socializarea cu copii deficienți, dar și cu cei sănătoși.
Educația trebuie să înceapă cu părinții care trebuie să acorde atenție următoarelor aspecte:
-să evite relațiile tensionate între membrii familiei;
-să adopte un comportament echilibrat față de copilul cu probleme;
-să deprindă unele tehnici de îngrijire a copilului cu nevoi speciale;
-să aibă acces la suport moral și informațional adecvat.
Planul de intervenție individualizat este destinat recuperării și stimulării potențialului elevului
deficient. În acest sens se impune:
-evaluarea inițială a copilului urmată de reevaluări periodice;
-fixarea unor obiective în cadrul programului de readaptare;
-alegerea unor metode adaptate la situația copilului;
-stabilirea echipei de specialiști;
-colaborarea strânsă dintre membrii echipei și familie.
• Evaluarea inițială trebuie să fie complexă insistându-se asupra gradului deficienței
motrice prin calcularea vârstei motrice și a diferenței în ani și luni față de cea
cronologică.
• Fixarea unor obiective reprezintă un element stimulativ pentru elevul cu deficiență fizică.
Activitatea va fi orientată către atingerea obiectivelor și chiar depășirea lor. Obiectivele
stabilite trebuie să fie adaptate la situația copilului și să fie exprimate într-o formă
măsurabilă pentru a se putea evalua rezultatele.
• Alegerea unor metode adaptate la situația copilului este esențială pentru activitaatea de
reabilitare. Prin aceste măsuri se urmărește compensarea pierderilor funcționale și
creșterea autonomiei de deplasare, îmbrăcare, alimentație.
• Echipa de specialiști trebuie stabilită în funcție starea copilului și de gravitatea
deficienței.
• Colaborarea strânsă dintre membrii echipei și familie -colaborarea este esențială deoarece
este necesară continuarea tratamentului, acasă astfel că părinții trebuie instruiți în acest
sens.
Principiul drepturilor și șanselor egale
Se impune eliminarea obstacolelor care stau în fața realizări depline a acestor persoane.
ONU a elaborat 4 principii de bază care stau la baza dezvoltării serviciilor pentru persoanele cu
deficiență:
-aceste persoane trebuie să rămână în comunitatea din care provin și să ducă o viață normală;
-trebuie să participe la luarea deciziilor atât la nivelul problemelor generale ale comunității cât și
la nivelul problematicii specifice a persoanelor cu nevoi speciale;
-trebuie să primească toată asistența de care au nevoie în cadrul structurilor de educație, sănătate,
asistență socială;
-trebuie să participe activ la dezvoltarea socială și economică a societății, nevoile lor fiind
cuprinse în cadrul programelor naționale.
Aria șanselor egale trebuie să cuprindă: egalitatea șanselor de acces; egalitatea șanselor de
instruire și educație; egalitatea șanselor de integrare/reușită socială.
Egalitatea șanselor de acces pune în discuție două aspecte majore: accesul la educație și la
mediul ambiant. Integrarea copilului deficient fizic în școli obișnuite impune realizarea accesului
în școală, bancă, la grupul sanitar.
Egalitatea șanselor de instruire și educație se asigură în situația înn care: se asigură dezvoltarea
normală a acestor copii ca urmare a măsurilor întreprinse pe plan pedagogic, material și medical;
eliminarea barierelor care pot apare în acest domeniu; educația integrată trebuie să se ridice la
standardele educației obișnuite; cunoașterea nevoilor specifice ale acestor copii; adaptarea
sistemelor de lucru la posibilitățile lor; materiale didactice specifice și de calitate.
Egalitatea șanselor de integrare/reușită școlară – acești copii pot avea probleme cu adaptarea și
integrarea socială. Prezența handicapului poate duce la excluderea copilului din grup, la plasarea
lui în afara societății. Sunt și situații în care prezența handicapului poate duce la stimularea
procesului de dezvoltare și a respectului de sine. Pentru a putea aprecia gradul de integrare și
reușită socială se pot folosi: evaluarea modalităților și a gradului de concretizare a egalității în
educație; aprecierea modului în care factorii socio-economici asigură egalitatea socială a
individului.
Acest principiu stă la baza ideii de "normalizare" ce presupune accesul persoanelor cu nevoi
speciale la condiții de viață apropiate de cele normale. Normalizarea implică eliminarea tuturor
diferențelor dintre copii cu cerințe speciale și cei sănătoși. Sunt necesare modificări legislative
care să asigure:
• Colaborarea strânsă cu familia în cadrul programelor de inntervenție asupra copiilor cu
deficiențe;
• Menținerea acestui copil în familie;
• Procesele de educare, recuperare și inserție socială trebuie abordate global.
Principiul asigurării unei educații școlare de o calitate similară cu cea oferită copiilor sănătoși
Educația este în același timp știință și artă. Ca știință educația are drept scop dezvoltarea
deprinderilor de învățare pentru copii de vârstă școlară. Ca artă educația contribuie la formarea
copilului considerat o personalitate în devenire. Este o artă să lucrezi eficient cu un copil cu
deficiență/incapacitate. Metodele de predare trebuie adaptate la capacitățile copilului și la
particularitățile dezvoltării sale.
Copilul deficient trebuie să învețe în școli obișnuite, oricâte eforturi ar fi necesare. Dacă
intelectul elevului cu deficiență fizică este normal și dacă are aptitudini peentru învățare, orice
efort făcut pentru continuarea studiilor este salutar.
Asigurarea educației de o calitate asemănătoare cu cea a copiilor sănătoși se realizează în școli
obișnuite în sisteme de integrare. În clasa obișnuită învață și 2-3 copii cu deficiențe diferite sau
există o clasă specială de copii cu deficiențe într-o școală obișnuită.
Modelul educației integrate are 6 caracteristici principale:
 Pornind de la rezultatele evaluărilor se stabilește un program individual de educație
peentru fiecare copil;
 Sunt favorizate relațiile dintre copii sănătoși și cei cu probleme prin realizarea unor
activități comune;
 Pentru copilul cu nevoi speciale apare programa individuală concepută pe ideea unei
viitoare încadrări în cerințele specifice unei anumite meserii;
 Programele speciale sunt elaborate de echipele multidisciplinare;
 În timpul școlii cadrele didactice vor urmări modul de punere în aplicare a programelor și
reacțiile acestor copii;
 Se asigură valorificarea complexă a potențialului copilului.
În prezent tendința este de integrare a copiilor cu deficiențe în școli obișnuite. Educația integrată
trebuie să asigure: flexibilitate, efectivitate, eficiență, diversitate, dinamică, interacțiune și
cooperare, creativitate, globalitate și interdisciplinaritate.
 Flexibilitate – implică posibilitatea adaptării conținutului lecției la cerințele și
posibilitățile copilului; programa să fie aleasă în funcție de nevoile de dezvoltare ale
elevului ceea ce îi va permite să treacă cu succes de la etapa de copil la cea de adult;
 Efectivitatea reprezintă unitatea dintre predare-învățare și evaluare; în strategiile efective
predarea și învățarea sunt strâns legate, iar evaluarea este o componentă a acestui proces;
  Eficiența apare în momentul în care copilul cu deficiență se adaptează la program,
reacție apreciată prin stabilirea unui raport optim între muncă și rezultatele ei;
 Diversitatea implică elaborarea unui număr mare de metode prin care se ajunge la
obținerea rezultatelor scontate;
 Dinamica înseamă punerea accentului pe spontaneitate și improvizație ca metode prin
care se obține câștigarea unor experiențe noi stimulatoare;
 Interacțiunea și cooperarea stimulează relațiile sintre copii cu probleme, dintre copii
sănătoși și cei cu deficiențe;
 Creativitatea implică acceptarea unor idei prezentate de copii drept soluții ale
problemelor; soluțiile nesatisfăcătoare sunt discutate fără a exista sancțiuni dar cu
lămurirea problemelor;
 Globalitatea implică abordarea complexă a copilului și mai ales a personalității sale;
global trebuie percepuți copii din clasă dar fără a se neglija aspectele particulare;
deficiența trebuie percepută ca un aspect particular;
 Interdisciplinaritatea strategiilor permite descoperirea, problematizarea, colaborarea și
participarea activă a elevilor.
În fața unui copil cu nevoi speciale profesorii trebuie să-și folosească creativitatea ceea ce duce
la inventarea unor metode pedagogice noi. Acestea vor putea fi folosite ulterior și în clasele de
copii sănătoși dacă și-au dovedit eficiența.
Principiul asigurării serviciilor și structurilor de sprijin
Serviciile de sprijin necesare unui copil cu deficiență depind de amploarea, intensitatea și
specificul acesteia. Există mai multe tipuri de instituții care pot asigura serviciile de sprijin:
instituții de protecție socială; unități școlare; unități ce desfășoară activități educative și de
compensare.
Instituțiile de protecție socială sunt reprezentate de leagăne, centre de plasament familial, centre
de primire, camine-școală, cămine-atelier, centre de recuperare.
Unitățile școlare cuprind gradinițele speciale, școlile speciale, școlile profesionale speciale,
liceele speciale.
Unitățile ce desfașoară activități educative sau de compensare sunt reprezentate de centre
logopedice interșcolare, clase de integrare în școli obișnuite, școlarizarea la domiciliu, centre de
pedagogie curativă, centre de recuperare motorie.
Uneori este nevoie de asigurarea instrumentelor de asistare ceea ce determină creșterea nivelului
de independență.
ONU insistă asupra acțiunilor ce trebuie întreprinse de către stat pentru a asigura independența:
• Furnizarea dispozitivelor de asistare, a instrumentelor și a echipamentelor aferente;
• Dezvoltarea, producerea, distribuirea și service-ul dispozitivelor de asistare;
• Producerea unoor dispozitive simple, ieftine, folosind materiile prime existente la nivel
local;
• Implicarea persoanelor cu handicap în producerea acestor instrumente în cadrul
atelierelor protejate;
• Asigurarea accesului persoanelor cu handicap la toate instrumentele de asistență prin
oferirea lor gratuită sau la un preț mic;
• Instrumentele de asistare, mai ales cele destinate tinerilor trebuie să fie adecvate vârstei și
să aibă un design corespunzător;
• Persoanele cu handicap sever/multiplu vor beneficia de programe de asistență personală.
În cadrul suportului social este important cel instrumental și psiho-afectiv. Cel instrumental
implică asigurarea protezelor, ortezelor, căruciorului de care are nevoie persoana. Cel psiho-
afectiv permite schimbarea stării de spirit, a atitudinii față de colectivitate. Pentru copii este
importantă și asigurarea unei alocații care să permită: asigurarea îngrijirilor necesare; a
instrumentelor de asistare.
Principiul cooperării și parteneriatului
Cooperarea internațională este legată de asigurarea unor politici coerente de egalizare a șanselor
pentru persoanele cu handicap. Cooperarea tehnică și economică permite luarea unor măsuri de
îmbunătățire a condițiilor de viață pentru aceste persoane: dezvoltarea abilităților acestor
persoane și a locurilor de muncă adecvate; dezvoltarea tehnologiilor legate de incapacitate.
Cooperarea se concretizează prin: comunicarea informațiilor; cunoașterea reciprocă a
disponibilităților afective și a raporturilor interpersoanle; capacitatea de a spori valoarea și
efortul celuilalt; respectul pentru normele de comportament civic; disponibilitatea pentru
schimbarea care presupune evoluție, dezvoltare și creștere.
Parteneriatul favorizează schimbul optim de idei, de stabilire a unor parametri de acțiune, de
evaluare a rezultatelor. Parteneriatul se înființează prin cooperarea spontană pornind de la dorința
de a găsi răspunsuri la unele probleme dificile.
Parteneriatul reprezintă concretizarea acțiunilor de cooperare având următoarele puncte de
referință: stabilirea unor țeluri comune; elaborarea sistemului de mijloace care favorizează
atingerea lor; stabilirea unor criterii clare de evaluare și verificare; încredere reciprocă;
recunoașterea valorii fiecărui partener.
Principiile care guvernează parteneriatul sunt: înființării și lichidării în consens; egalității în
drepturi și obligații; consensului asupra deciziilor luate; răspunderii solidare asupra deciziilor;
recompensării proporționale cu efortul depus.

OBIECTIVELE ASISTENȚEI COPIILOR CU NEVOI SPECIALE

Obiectivele desemnează orice modificare calitativă care trebuie obținută în cadrul activității
depuse. Obiectivele educaționale au fost împărțite pe trei niveluri reprezentate de: generale, de
generalitate medie și operaționale.
Obiectivele generale sunt orientate pe trei direcții reprezentate de cele cognitive, afective și
psihomotorii.
In cadrul obiectivelor cognitive a fost propusă o ierarhizare pe 6 clase reprezentate de cunoaștere,
înțelegere, aplicare, analiză, sinteză și evaluare.
-cunoașterea posibilităților reale ale copilului cu deficiență fizică se realizează cu ajutorul
testelor de tip screening începând de la vârste foarte mici. Se asigură astfel depistarea și
diagnosticul precoce al copiilor cu probleme. Testele sunt orientate pe 4 comportamente: motor,
cognitiv, verbal și social-afectiv;
-înțelegerea fenomenelor – se urmărește modul în care răspunde copilul la întrebările și
problemele propuse;
-aplicarea practică a cunoștințelor – vom urmări modul în care copilul trece de la noțiuni
particulare la noțiuni generale, de la elementele unei acțiuni pentru a ajunge la o acțiune bine
definită; trebuie să se treacă de la simpla manipulare la planul simbolisticii ludice și estetice, cu
asigurarea relațiilor dintre copii, dintre copii și adulți;
-analiza se realizează la sfârșitul unei etape pentru a se putea aprecia progresele realizate și
modul în care au fost atinse obiectivele propuse;
-sinteza are ca punct de plecare asocierea elementelor componente ale mai multor etape ceea ce
permite evaluarea achizițiilor copilului în ansamblu; se apreciază rezultatele obținute la sfârșitul
etapei de preșcolar pentru a se evalua posibilitatea trecerii către cea de școlar;
-evaluarea permite formarea unor judecăți asupra metodelor folosite în fiecare etapă; se face
evaluarea la intrarea în grădiniță și apoi în fiecare an pentru a evidenția succesele dar și
rămânerile în urmă.
În cadrul obiectivelor afective urmărim receptarea, reacția, valorizarea, organizarea și în final
cunoașterea posibilităților proprii.
-inițial se produce receptarea informației căreia copilul îi acordă o atenție deoasebită; este un
aspect esențial deoarece apar reacții ale părinților legate de nașterea unui copil cu deficiență,
reacții care generează o percepție rapidă a copilului legată de faptul că este diferit;
-urmează etapa de reacție la stimuli , reacție care depinde mult de atitudinea părinților ( copilul
este oglinda părinților);
-în etapa de valorizare copilul își dezvoltă un sistem de apreciere care va sta la baza organizării
comportamentului; copilul respins, disprețuit se îndreaptă către modele negative cu organizarea
unor comportamente antisociale;
-cunoașterea propriilor posibilități este esențială pentru copilul cu deficiență fizică; sunt
importante posibilitățile motrice care îi vor determina orientarea către o anumită meserie și un
anumit viitor.
Pentru domeniul psihomotor se utilizează criteriul relativei dificultăți sau a gradului de stapănire
a unei deprinderi. Corpul va influența relația cu sine, cu alte persoane și cu mediul înconjutător.
Relația cu sine implică coordonarea posturală bazată pe reflexe, cu elemente spațiale și
temporale ( ritmice). Relația cu alte persoane depinde de un partener privilegiat, in special
mama. Aceasta prin contact, gestică, mimică, voce asigură dezvoltarea eului corporal al
copilului. Relația cu mediu se realizează tot prin intermediul mamei care oferă posibilitatea
studierii obiectelor din locuință și apoi a celor din mediul exterior. Studiul obiectelor se
realizează cu ajutorul jocului. În toate aceste situații actul motric și deprinderile motrice sunt
esențiale.
Obiectivele de generalitate medie – sunt reprezentate de autoservire, comunicare verbală și
scrisă, socializare și deprinderi de muncă fizică.
Autoservirea implică realizarea igienei individuale, prepararea hranei, alimentația deci
contribuția la viața independentă.
Insușirea mijloacelor de comunicare verbală și scrisă asigură relațiile cu persoanele din anturaj.
Socializarea implică însușirea unor norme de conduită socială ce permit integrarea în
colectivitate.
Deprinderile de muncă fizică presupun învățarea stereotipului dinamic necesar în orice activitate
profesională. Este un element esențial pentru persoanele cu deficiențe fizice.
Obiectivele operaționale – indică ce vor fi capabile să facă persoanele cu handicap. Există 5
criterii care stau la baza elaborării acestor obiective:
Cine va produce comportamentul dorit?
Ce comportament observabil va demonstra că obiectivul a fost atins?
Care este rezultatul final al acestui comportament?
În ce condiții trebuie să aibă loc comportamentul?
Care sunt criteriile care ne permit să apreciem că s-a ajuns la performanțele dorite?
În cadrul obiectivelor de generalitate medie au fost concepute și anumite obiective operaționale.
Autoservire – copilul cu deficiență fizică va trebui să învețe:
 Mânuirea corectă a tacâmurilor și să mănânce singur;
 Să toarne lichidele și să se servească singur;
 Să se spele singur pe mâini și pe corp, pe dinți, să-și asigure igiena intimă;
 Să-și spele hainele și să se îmbrace singur;
 Să se deplaseze în afara casei pentru cumpărături și pentru a ajunge la locul de muncă.
Problemele de comunicare verbală și scrisă apar la copiii cu afecțiuni neurologice care trebuie să
învețe:
 Să relateze coerent un eveniment;
 Să folosească unele mijloace tehnice de comunicare cum ar fi calculatorul;
 Să scrie citeț un text.
În cadrul obiectivului socializare se urmărește:
 Să facă cumpărături într-un magazin;
 Să coopereze cu cei din jur și să stabilească relații cu persoanele necunoscute;
 Să se descurce pe stradă și să ceară informații în locuri străine;
 Să se integreze în grupul de joacă, reușind să-și facă prieteni printre copii din acest grup
sau din vecinătate.
Deprinderile de muncă fizică:
 Folosirea unor unelte și desfășurarea unor activități ce presupun abilități manuale fine;
  Băieții învață să taie cu fierăstrăul, să execute reparații cu pasta de lipit;
 Fetele învață să coase, croiască, împletească, croșeteze;
 Un alt tip de activitate este munca agricolă – trebuie să execute munci de plivire,
recoltare a legumelor, recoltaare a fructelor, de săpare și rărire a legumelor.
Aceste elemente o dată învățate permit restrângerea și chiar eliminarea dependenței sociale și
economice a tinerilor cu deficiențe fizice.
În rezoluțiile ONU privind drepturile persoanelor cu handicap se urmăresc câteva aspecte
reprezentate de:
 Persoana cu handicap trebuie să beneficieze de aceleași drepturi ca celelalte ființe
umane;
 Are dreptul la îngrijiri medicale ca și la instrucție, formare și readaptare, mijloace
prin care își va putea dezvolta la maxim capacitățile;
 Are dreptul la securitate economică și la un nivel decent de viață;
 Trebuie să trăiască în sânul familiei sale sau într-un cămin și să participe la diferite
forme ale vieții comunitare;
 Trebuie să beneficieze de protecția persoanei și a bunurilor sale, eventual prin tutelă
calificată;
 Trebuie protejată împotriva exploatării, a abuzurilor sau a tratamentelor degradante.

READAPTAREA ȘI ÎNGRIJIREA COPIILOR CU DEFICIENȚE FIZICE

Readaptarea este un proces care va asigura refacerea, compensarea pierderii sau a limitării unor
funcții. Este un proces ce implică măsuri de reabilitare ce vor asigura inserția socială a persoanei
cu handicap. Readaptarea cuprinde toate măsurile care vor determina reducerea impactului stării
de deficiență și incapacitate. Atenția este îndreptată dinspre latura medicală către cea socială care
joacă un rol important în transformarea incapacității în handicap.
Readaptarea implică existența unor servicii de:
-depistare, diagnostic și intervenție precoce;
-îngrijire și tratament medical;
-asistență și consiliere socială, psihologică, familială;
-asigurarea mijloacelor tehnice care să favorizeze mișcarea;
-asigurarea autoîngrijirii – mobilitate, comunicare, vață de zi cu zi;
-servicii de învățământ special;
-servicii de formare și reinserție profesională.
Toate aceste servicii presupun într-o primă etapă investiții financiare dificil de gestionat în țările
sărace sau în curs de dezvoltare. În țările dezvoltate principul prevenției a dus la reducerea
majoră a incapacității la persoanele sub 30 ani.
Readaptarea copilului cu deficiență fizică presupune intervenția pe 4 paliere reprezentate de:
diagnostic precoce, îngrijiri medicale, asistență socială, psihologică și familială, reacțiile
copilului la boală.
Diagnosticul precoce începe cu descoperirea rapidă a deficienței și cu orientarea pacientului
către serviciile de specialitate. Sunt necesare metode de screening specifice aplicate la anumite
intervale de timp. În țara noastră există teste de evaluare a copilului 0-3 ani și 4-7 ani pe
următoarele direcții: motricitate generală și fină , comportament cognitiv, verbal și social-
afectiv. Inițial testarea se face lunar ( până la 1 an) apoi la 3 luni ( 1-3 ani) și în final anual
(preșcolari). Aceste metode depășesc cadrul unui simplu screening deoarece ele orientează și
către direcția unde sunt probleme.
Îngrijirile medicale necesare sunt complexe și depășesc cadrul diagnosticului medical. Trebuie
să se acorde o serie de îngrijiri ce pregătesc copilul pentru etapa de școlarizare, prin dezvoltarea
unor funcții "vitale". Dezvoltarea acestor funcții "vitale" parcurge 7 etape:
Prima etapă este de inspir si expir, deci cea respiratorie.
Urmează etapa de țipăt, strănut, tuse, care consolidează ritmul respirator.
Etapa a treia si a patra reprezintă suptul și înghițitul, funcții ce trebuie corelate cu respirația.
A cincea etapă este cea de fonație corelată cu respirația.
A șasea etapă este cea masticatorie care este prima mișcare antigravitațională legată de mișcările
limbii.
În final se ajunge la etapa vorbirii articulate.
Practic este esențială funcția respiratorie, asociată cu cea de masticație și de vorbire.
1.Respirația normală presupune mișcările diafragmului și ale cutiei toracice. Este importantă
asigurarea unei amplitudini adecvate ale mișcărilor respiratorii, mai ales în poziția culcat și
așezat. Riscul cel mai mare pentru persoana imobilizată este cel legat de apariția infecțiilor
respiratorii ce merg de la infecții acute ale căilor respiratorii superioare la pneumonie.
2.O.R.L. – apare afectarea mușchilor faringolaringieni cu tulburări ale deglutiției și ale fonației.
Deglutiția are o etapă orală și una faringiană. Etapa orală este voluntară și începe în momentul
intrării alimentelor în cavitatea bucală. Buzele, limba și mușchii obrazului intervin în procesul
de mestecare. Limba va împinge alimentele către gât. Etapa faringiană este reflexă, alimentele
sunt împinse către esogaf, iar traheea este acoperită de epiglotă. La pacienții neurologici poate
apare afectarea musculaturii palatului și a gâtului cu pătrunderea alimeentelor la nivel respirator.
Cele mai afectate sunt etapele reflexe esofagiene și faringiene.
Fonația poate fi afectată prin dezvoltarea insuficientă a mușchilor laringieni, faringieni, ai limbii,
obrazului sau ai buzelor.
3.Probleme senzoriale - pot apare deficiențe ușoare de auz.
Văzul – poate apare strabismul datorită unei deficiențe de aliniere a axelor vizuale. Strabismul
apare datorită: spasticității inegal repartizate a mușchilor oculomotorii; unei leziuni de transmisie
a influxului pe nervul optic și/sau la nivelul cortexului vizual.
4.Probleme la nivel cerebral- poate apare epiepsia sub formă de crize de tip grand mal sau petit
mal. Diagnosticul se pune cu ajutorul electroencefalogramei.
5. Aparatul digestiv și nuutriția – necesarurile pentru creștere și dezvoltare sunt aceleași cu ale
unui copil sănătos. Pot apare situații de subnutriție gravă datorită: deformărilor mandibulare,
macroglosiei, căilor false și insuficienței respiratorii, tulburărilor de motricitate digestivă,
anorexiei.
6. Aparatul urinar – cea mai mare problemă este cea legată de incontinența urniară. Aceasta
apare prin scăderea tonusului muscular ce permite eliminarea urinară completa sau prin
contracția puternică a mușchilor sfincterieni ce trebuie rezolvată doar cu ajutorul unei sonde.
Controlul urnar nu este înăscut, el se capătă prin maturizare neurologică, motivație afectivă și
educație sfincteriană corectă. Maturizarea neurologică privește structurile nervoase de contenție
( sfincterul intern neted și striat extern) și de evacuare ( trusorul vezical și musculatura
abdominală). Din punct de vedere afectiv apare plăcerea de a stăpâni o funcție nouă și de a trăi
bucuria satisfacerii dorințelor părinților, legată de situația de a fi curat. Pierderea involuntară de
urină din enurezis apare datorită unor tulburări centrale. Enurezisul este considerat o tulburare ce
nu poate fi atribuită unor leziuni organice evidente.
7. Sistemul osos – probleme apar datorită fracturilor și deformărilor osoase. Fracturile apar mai
des la acești copii datorită unei circulații precare la nivelul membrelor inferioare. Osul este
subțire și fragil deci se fracturează cu ușurință. Tratarea osteoporozei se face mai ales prin
mișcare.
Deformările osoase apar datorită: tuburărilor de reglare a lungimii mușchilor din timpul
procesului de creștere; dezechilibrului de forță dintre grupele musculare agoniste și antagoniste –
unele grupe musculare sunt mai slab dezvoltate pe când altele sunt într-o poziție permanentă de
contracție ceea ce duce la apariția pozițiilor vicioase.
8. Probleme medicale speciale – ulcerul de decubit și arsurile.
Ulcerul de decubit apare datorită presiunii excesive asupra unei anumite părți a corpului,
prezentă la pesoanele care sunt imobilizate. Compresia împiedică circulația sângelui și
oxigenarea, astfel că țesuturile mor.
Arsurile apar mai frecvent la persoanele cu afecținuni neurologice deoarece acestea sunt mai
puțin mobile. De asemenea, aceste persoane nu simt căldura și se pot apropia prea mult de
obiectele prea calde.
Asistență socială, psihologică și familială - persoanele cu deficiență fizică au dificultăți de
adaptare generate de efectul bolii și de reacțiile sociale. Apar rapid reacții de excludere de
diferite forme.Îîn prezența unei astfel de persoane cei sănătoși reacționează cu compasiune,
reacție pe care încearcă cu greu să o ascundă.
Pornind de la acest aspect am fost interesați de modul în care copiii cu deficiențe fizice se
raportează la o persoană sănătoasă. Persoana sănătoasă are avantaje de ordin psihic (22,9%),
social (26,7%) sau fizic (19,9%). Apar și 30,5% răspunsuri de nu știu.
Pe planul avantajelor sociale cea mai importantă problemă este legată de viitor: se descurcă mai
ușor în viață (11,4%); poate munci repede și ușor (9,9%); se poate căsători (1,5%); poate realiza
ceea ce speră (0,75%).
Pe planul avantajelor psihice răspunsurile evidențiază problemele întâlnite în relația cu
persoanele sănătoase: nu inspiră milă (0,7%); respect de sine (2,5%); poate îmbrăca orice (3,8%);
fericire (1,5%); este altfel privită (7,6%); nu le este rușine (1,5%); nu râde nimeni de ele (1,5%);
privește altfel viața (1,5%).
Pe planul avantajelor fizice: siguranța în mișcare (16,8%), posibilitatea alergării (0,7%), nu se
văd defectele (2,3%).-
Toate aceste răspunsuri scot în evidență importanța consilierii psihologice a acestor persoane.
I.În abordarea problemelor legate de copilul cu deficiență fizică trebuie să pornim de la cele 10
comandamente legate de educarea unui copil:
 Oferiți copilului îngrijiri permanente, coerente, iubitoare;
 Oferiți copilului o mare parte din timpul dumneavoastră deoarece jocul cu copilul este
esențial;
 Copilul are nevoie de experiențe noi și de comunicare permanentă;
 Trebuie stimulat să se joace singur, dar și cu alți copii ceea ce va dezvolta explorarea,
imitația, construcția și creația;
 Eforturile încununate de succes trebuie apreciate și încurajate;
 Copilul trebuie să capete responsabilități din ce în ce mai mari;
 Este necesară adaptarea comportamentuui părintelui la caracteristicile copilului;
 Trebuie să se manifeste dezaprobarea când părintele nu este de acord cu comportamentul
copilului, dar în funcție de temperament, vârstă și capacitatea de înțelegere;
 Copilul nu trebuie amenințat cu pierderea dragostei părinților sau cu abandonul;
 Părintele nu trebuie să aștepte recunoștință deoarece copilul nu și-a solicitat nașterea.
Dezvoltarea armonioasă a copilului apare atunci când primește dragoste și securitate, are parte de
experiențe noi, de apreciere și stimă, de responsabilitate și autonomie.
Dragoste și securitate – pentru a oferi dragoste și securitate părinții trebuie să se simtă ei însăși
în siguranță. Din păcate părintele este îngrijorat, speriat de conștiința deficienței copilului. În
acest context copilul percepe rapid spaimele părinților precum și faptul că este diferit. Copilul va
reacționa în funcție de atitudinea părinților. Chiar dacă părinții încearcă să-și ccontroleze
reacțiile, copilul percepe rapid că este diferit de ceilalți.
Copilul cu deficiență fizică are nevoie de dragostea celor din jur, cu atât mai mult cu cât el își
formează mai greu conștiința de sine și cercul relațional. Într-un mediu afectiv cu carențe apare
reacția de insecuritate și teama de a fi abandonat de familie și respins de societate. De asemenea,
ei acordă o importanță specială relației cu alți copii din dorința de a se simți acceptat de aceștia.
Copilul deficient suportă greu sărăcia relațiilor afective cu familia și cu anturajul, deoarece el nu
are suficientă încredere în sine pentru a-și dovedi creativitatea, curiozitatea și spiritul
întreprinzător.
Experiențe noi – ele stau la baza dezvoltării normale fizice și psihice, deci sunt esențiale pentru
dezvoltarea unui copil. La copilul deficient fizic asigurarea experiențelor noi este o reală
problemă deoarece el are un nivel funcțional redus sau datorită supraprotecției.
Copilul trebuie să aibă posibiitatea de a-și exercita propriile opțiuni, de a-și exprima alegerile și
de a vedea că părinții țin cont de ele. În acest mod el va beneficia de expreiențe noi care îi
solicită capacitățile de adaptare și voința. Copii cu probleme neurologice au dificultăți legate de
comunicarea verbală și corporală, dar ei depun eforturi mari pentru dobândirea unor experiențe
noi și pentru a se face înțeleși cu ajutorul mamei sau a altui copil.
Orice persoană are nevoie de apreciere și stimă. Aceste elemente apar atunci când activitatea
copilului este încunumată de succes. Dacă pretențiile sunt prea mari poate apare eșecul. La
copilul cu deficiență fizică pot apare probleme legate de satisfacerea nevoii de stimă și reușită,
dar aceste aspecte sunt esențiale pentru construcția personalității. Uneori sentimentul eșecului
este foarte intens, astfel că părinții intervin prin realizarea unui mediu supraprotejat. Este
necesară găsirea unui echilibru între situația de ajutor total ce asigură un succes rapid și situația
de intervenție parțială în care copilul are unele probleme de rezolvat și unele obstacole de depășit
pentru a-și atinge scopurile.
Este necesară realizarea unui echilibru între tendința de supraprotecție și cea de confruntare
permanentă cu noi scopuri. Dacă nu se poate ajunge fie la un comportament agresiv, fie la
renunțare din partea copilului.
Responsabilități – copilul trebuie să aibă responsabilități față de propria persoană și față de alte
persoane. Refuzarea acestui drept înseamă refuzarea dreptului la inserție socială. Copilul cu
deficiență fizică trebuie să aibă responsabilități din ce în ce mai mari.
Autonomia personală stă la baza construrii conștiinței de sine. Deficiența fizică restrânge
realizarea acestei necesități findamentale. Lipsa autonomiei duce la reducerea câmpului de
activitate, la scăderea ritmului de învățare a unor lucruri noi.
II. Impactul deficienței fizice asupra copilului - Acest impact este diferit în funcție de grupa de
vârstă.
În perioada de sugar ( 0-1 an) procesul de creștere /dezvoltare este foarte intens. Reducerea
stimulilor senzorio-motrici are efecte negative asupra evoluției copilului. Afectarea abilităților
motrice se va asocia cu scăderea posibilități de contact cu mediul exterior. Copilul ia contact cu
propriu corp, dar reducerea acestei reacții datorită senzațiilor neplăcute ( durerilor) este prezentă
la copilul cu deficiență fizică.
În perioada 1-3 ani copilul trebuie să devină autonom, să învețe să se îmbrace singur, să mănânce
singur , să se joace. Reducerea abilităților motrice datorită deficienței fizice se va asocia cu
reducerea autonomiei. În situații grave copilul trebuie ajutat de părinți pentru îmbrăcare și
hrănire, ceea ce duce la scăderea încrederii în forțele proprii.
În perioada de preșcolar se dezvoltă inițiativa, astfel că învățarea este grav afectată de prezența
deficienței fizice. Copilul deficient are posibilități reduse de a veni în contact cu mediul și cu alți
copii.Uneori ei au un comportament infantil deoarece familia nu le-a impus o anumită disciplină.
În acest context ei vor fi criticați de colegii de clasă, fiind acuzați că se comportă ca un copil.
În această etapă se dezvoltă și identitatea sexuală pornind de la rolul asumat de fiecare părinte în
parte. În grădiniță se practică jocuri de imitare a activității specifice fiecărui sex.
O problemă specială este cea legată de imaginea corpului. Cunoștințele apar prin folosire,
percepție, vizualizare. În situația unui copil bolnav imaginea asupra corpului este centrată pe
durere și anxietate.
Copilul exercită un control precar asupra unor funcții ( incontinență urinară), astfel că el se simte
inferior și jenat. Copii cu deficiențe fizice ( mai ales cei cu paralizii) au probleme legate de
formarea imaginii corporale, mai ales la nivelul segmentelor afectate.
În perioada școlară se ajunge la desăvârșirea capacităților persoanale cu reducerea sentimentului
de inferioritate. Capacitatea elevului de a coopera și de a intra în competiție cu ceilalți le asigură
succesul. La copilul cu deficiență fizică pot apare bariere în calea creativității și competitivității.
Internările frecvente în spital perturbă învățarea și pot duce la apariția situațiilor în care este
necesară repetarea unei clase. Apare un sentiment de rușine și inferioritate, care dispare anul
următor când elevul se adaptează la cerințe și își face prieteni.
Pot apare probleme legate de diferența dintre imaginea corporală și funcționalitatea corporală.
Un copil de 8 ani cu cu paralizie la ambele membre inferioare s-a desenat fără picioare. Când a
fost întrebat dacă lipsește ceva a răspuns "nu acesta sunt eu". Un alt copil cu amputație la nivelul
unui membru inferiior și cu proteză s-a desenat fără proteză deoarece"nu este o parte din mine".
Copii cu deficiență fizică disociază părțile funcționale de cele nefuncționale ale propriului corp.
Prietenia joacă un rol important în formarea stimei de sine. Orice apreciere ca fiind diferit poate
afecta sentimentul apartenenței la grupul de prieteni, ceea ce duce la izolare și la evitarea
relațiilor sociale. Acești copii trebuie educați să înțeleagă că sunt diferiți, dar au calități și sunt
demni de a fi admirați de cei din jur. Ei încearcă să facă parte dintr-un grup de prieteni ceea ce
duce la apariția independenței, mai ales față de părinți. Uneori dorința de independență se
manifestă prin resentimente față de părinți, prin refuzul tratamentului, al gimnasticii
recuperatorii.
În adolescență impactul bolii este diferit. Adolescentul visează să fie independent , la un viitor
departe de casă, departe de părinți. Apare fenomenul de elaborare a propriei identități.
Modificările pubertare trebuie integrate în imaginea de sine, cu câștigarea controlului și
cunoașterea propriilor capacități. La copilul cu deficiență fizică acest fenomen se desfășoară în
singurătate, deoarece a fi diferit înseamnă a fi exclus din grup.
Tânărul este deosebit de vulnerabil la stresul emoțional produs de boală. Înfățișarea corporală,
măiestria și abilitățile reprezintă elementele esențiale ale perioadei de adolescență. Pentru a fi
asemănători cu colegii adolescenții cu deficiență fizică pot merge până la refuzul deficienței,
însoțit de refuzul tratamentului și al îngrijirilor. Ei pot renunța la ajutoarele tehnice de
specialitate care le oferă confort, dar îi separă de colegii sănătoși.
Deficiența fizică vizibilă afectează relațiile sexuale. Băieții sunt foarte afectați atunci când boala
nu le permite să fie independenți și să se realizeze pe plan profesional. Ei acceptă ușor o
deficiență vizibilă sau un aspect corporal modificat, dacă mobilitatea și realizarea profesională
sunt posibile. Fetele sunt puternic afectate de modificarea aspectului corporal, mai ales atunci
când este vizibilă și nu poate fi mascată prin vestimentație. Ele acceptă ușor modificarea
mobilității dacă continuă să fie atractive și în atenția persoanelor de sex masculin.
Reacțiile copilului la boală
În fața bolii copilul va reacționa prin agitație, insomnie, refuzul alimentelor, plâns. Copilul
preșcolar și școlarul mic pot reacționa prin fenomene de exploatare a bolii sau chiar dorința de a
fi bolnav pentru a fi alintat. Uneori apare o stare de relativă inerție manifestată prin pasivitate,
prin lipsa de energie.
Trebuie să abordăm fenomenele de depresie, acceptare pasivă, furie, negarea deficienței,
exploatarea stării de boală.
Depresia – noțiunea de depresie este nouă la copil și se manifestă diferit la copil față de adult.
Copilul nu-și poate exprima durerea morală prin cuvinte, ci prin perturbarea dezvoltării generale.
Apar perturbări în sfera afectivă și psihomotrică. Copilul devine trist, inexpresiv, hipotrofic
datorită anorexiei. Pe plan psihomotor apar tulburări de achiziție senzorio-motorie, hipotonie,
tulburări de limbaj. Aceste probleme apar în condiții de carență afectivă sau de neglijare.
La copilul cu deficiență fizică o atenție deosebită trebuie acordată internării în spital pentru
rezolvarea problemelor osteo-articulare sau motorii. În timpul spitalizărilor de durată pot apare
reacții depresive, mai ales dacă mama nu stă permanent cu copilul. Pentru a se putea evita
reacțiile traumatizante copilul va fi pregătit, persoanele din familie îi vor explica situația în
termeni simpli. În spital el va putea păstra unele obiecte cu care este familiarizat – jucăria
preferată, pijamaua sau papucii favoriți.
La elevi semnele de depresie se grupează sub forma unor manifestări afective, dezvoltare lentă,
manifestări somatice. Manifestările afective se traduc prin tristețe, izolare cu refuz al relației cu
colegii sau prin reacții afective exagerate și invadante. Dezvoltarea lentă se manifestă prin
scăderea randamentului școlar, dificultăți de concentrare, de atenție, de memorare. Manifestările
somatice sunt reprezentate de lipsa poftei de mâncare, insomnie, oboseală, cefalee, dureri
abdominale.
La adolescenți depresia se manifestă prin tulburări afective, de comportament și corporale. La cei
cu deficiență fizică depresia este frecvent întâlnită datorită modificării aspectului corporal.
Această modificare determină reacții de respingere din partea grupului, din partea colegilor de
sex opus.
Din punct de vedere afectiv apare tristețea, anxietatea, ostilitatea. Tristețea se observă din priviri,
tânărul este rezervat, refuzând să vorbească despre sine. Dacă încearcă să se exprime descrie
tristețea ca o stare de vid, de izolare, de neplăcere. Tristețea poate duce la apariția tentativelor de
sinucidere. Anxietatea se manifestă sub formă de crize ce apar în orice moment. Apar conduite
fobice ce sunt asociate cu anxietatea: fobia de școală, de relații sociale. Ostilitatea este frecvent
prezentă la adolescenții cu depresie și se manifestă sub formă de reacții de opoziție, de furie,
nemotivație, inadaptare la situație.
Tulburările de comportament se manifestă mai ales sub forma unei agresivități verbale sau chiar
fizice. Băieții mai ales prezintă un comportament negativist și antisocial. Ei recurg la alcool, la
droguri, la conduite periculoase ( conducerea unui automobil cu viteză mare). Uneori apar
tulburări de comportament alimentar, manifestate prin crize de anorexie ( reducerea aportului)
sau de bulimie ( creșterea consumului).
Tulburările legate de corp se manifestă prin oboseală intensă, cefalee, tulburări digestive,
tulburări de somn, preocupare exagerată pentru aspectul corporal.
Acceptare pasivă – uneori copilul acceptă boala ca o pedeapsă datorată unui comportament
neadecvat. Ei acceptă pasiv procedurile medicale considerându-le ca o pedeapsă meritată. Alteori
copilul este total lipsit de energie, de voință, acceptând pasiv tot ceea ce i se întâmplă.
În cadrul sindromului de pasivitate este inclusă și anxietatea de separare. Este o reacție puternică
ce apare între 15 și 30 luni și care parcurge trei etape reprezentate de: protest, disperare și
detașare.
În faza de protest copilul plânge, strigă după părinți , refuză atenția personalului medical și este
de neconsolat. În faza de disperare plânsul încetează, dar copilul este inactiv, nu este atras de
jucării și se izolează. În faza de detașare apare o adaptare la situație, se joacă, surâde și pare să-și
formeze relații sociale. Este un comportament de resemnare, nefiind semn de mulțumire
deoarece este neatent la părinți.
În perioada de preșcolar această reacție este mai puțin intensă deoarece la această vârstă micile
despărțiri de părinți sunt bine suportate. Boala îi face mai puțin apți de a face față separării,
astfel că apar toate fazele comportamentului de separare. Comportamentul de protest este mai
subtil și mai pasiv. El refuză mâncarea, suferă de insomnii, plânge doar în prezența părinților, se
izolează de ceilalți copii.
În perioada de școlar stresul provocat de boală poate crește nevoia de securitate și de ajutor.
Reacția este legată mai ales de despărțirea de prieteni și de activităție uzuale și mai puțin de
părinți. Ei se simt singuri, plictisiți, izolați sau deprimați. Uneori părinții solicită elevilor să se
poarte ca "un bărbat", să fie "curajos și puternic". În acest caz ei reacționează cu stoicism sau cu
o acceptare pasivă. Frecvent se manifestă supărarea și devine iritat, nervos în prezența părinților,
se ceartă cu frații și cu prietenii.
Pentru adolescenți separarea de părinți este un element pozitiv. Probleme apar doar datorită
pierderii contactului cu prietenii, ceea ce poate duce la pierderea locului în cadrul grupului.
În toate aceste cazuri personalul medical trebuie să intervină, fiind necesară uneori intervenția
unui specialist.
Furia – copilul reacționează cu furie la restricțiile impuse de situația sa sau de tratamentele
medicale ( imobilizare în aparat ghipsat). Copilul mic își manifestă furia prin țipete, urlete și
chiar prin lovirea adversarului (persoanal medical). Ei își pot exprima furia și indirect prin
aruncarea jucăriilor , lovirea altor copii sau prin refuzul de a coopera în timpul activităților de
autoângrijire.
La copilul mare furia se exprimă prin limbaj abuziv: nu știu, nu-mi pasă, evocă furia ce trebuie
inteerpretată ca un strigăt de ajutor – nu înțeleg ce mi se întâmplă.
Negarea deficienței – este un mecanism de adaptare caare asigură o speranță. Este speranța în
vindecare sau în ameliorarea situației. Negarea handicapului și fixarea unor obiective înalte pot
avea efecte stimulative asupra copilului. Aceste fantezii sunt periculoase, mai ales când este
vorba de internarea în spital și de perspectiva unui tratament care să ducă la vindecare.
Rezultatele pot fi dezastruoase în fața eșecului tratamentului deoarece se ajunge ușor la pierderea
speranței și la depresie.
Exploatarea stării de boală – poate duce în final la o reacție hipocondriacă. Această reacție apare
la copii supraprotejați care își folosesc deficiența pentru a nu depune eforturi susținute în
activitatea școlară. Frecvent se poate ajunge la convingerea că boala este mai gravă decât este în
realitate și se renunță la depunerea celui mai mic efort.
În final vom sintetiza câteva elemente de care trebuie să se țină cont în tratarea copilului cu
deficiențe.
-În general importanța mediului familial este subestimată, astfel că se ajunge uneori la
excluderea părinților din planul terapeutic și la discuții și tensiuni inutile.
-Examinările pluridisciplinare pot fi sursă de stări conflictuale și de reacții depresive și anxioase.
Comunicarea permanentă familie, pacient, echipa multidisciplinară poate rezolva problema.
-O altă situație delicată este cea legată de tratamentele îndelungate în spital, cu separarea de
familie și de prieteni. Este recomandabilă găsirea unor metode noi care să ducă la reducerea
izolării socio-familiale.
-Adolescenții internați în spital pot participa activ la procesul de îngrijire. Uneori această
modalitate poate fi un mijloc de refuz al tratamentului și de excludere a supravegherii adulților.
-Pentru reducerea și minimalizarea reacțiilor de izolare se poate recurge la includerea părinților
în programul de tratament și îngrijire a copilului. Este o situație în care ei se simt utili participând
activ la recuperarea copilului. Uneori părinții percep un stres emoțional puternic sau se simt
incapabili să participe activ la îngrijirile pe care le solicită un copil proaspăt operat sau
imobilizat în aparat ghipsat. În aceste situații este preferabilă o acțiune de moderare deoarece
implicarea exagerată sau neimplicarea pot avea efecte negative.
-O altă strategie este reprezentată de vizita permanentă a părinților la spital. Copilul mic suportă
greu absența părinților, de aceea este preferabilă vizitarea lui de mai multe ori pe zi perioade
scurte de timp. O singură vizită de durată poate fi obositoare. Este preferabilă vizitarea separată a
copilului de către fiecare părinte.
-Pentru copilul mai mare durata vizitei și momentul ei poate fi apreciată cu ajutorul unui ceas
ceea ce îi linișteste. Este importantă respectarea programului promis.
-Tot pentru copilul mare vizita prietenilor este esențială. Adolescenții planifică cu atenție vizitele
părinților în așa fel încât să-și petreacă timpul în intimitate cu prietenii.
-Dacă părinții nu se pot interna împreună cu copilul mic, atunci reacțiile separare pot fi reduse
prin decorarea patului cu obiectele aduse de acasă. Copilul se bucură dacă are la dispoziție
pătura, jucăria, biberonul sau hainele favorite. El este înconjurat de obiecte familiale și este sigur
că părinții se vor întoarce.
Copilul mai mare apreciază obiectele familiale care îl înconjoară – fotografii, radio, jocuri
favorite.
-Atunci când spitalizarea este de durată camera de spital poate fi transformată în "casă" prin
decorarea cu postere, plante, rearanjarea mobilierului.
Din toate aceste aspecte se desprinde o singură concluzie – formarea personalului medical
trebuie să fie completă și complexă. Este important să se dețină cunoștințe de psihologie pentru
a se putea preveni apariția acestor reacții și a le observa la timp.
Activitatea de joc şi rolul ei în evoluţia copilului

Jocul este elementul de bază al activităţii tuturor copiilor. Prin intermediul jocului, copilul
cunoaşte lumea şi învaţă cum să se descurce cu obiectele, persoanele, spaţiul şi timpul.
1.Există unele caracteristici ce deosebesc jocul copilului de cel al adultului
În primul rând este vorba de tradiţie. Numeroase jocuri se transmit din generaţie în generaţie. De
asemenea, există anumite jucării prezente în toate culturile cum ar fi mingea sau păpuşa. Apar şi
jocuri diferite în funcţie de anotimp. Astfel patinajul şi săniuşul sunt caracteristice perioadei de
iarnă iar bicicleta şi patinele cu rotile sunt folosite primăvara şi vara.
În al doilea rând este vorba de vârstă – pe măsură ce copilul creşte timpul acordat perioadei de
joc scade. În general jocul poate fi împărţit în 4 mari categorii: de imitaţie, explorare,
experimentare şi contrucţie. Aceste categorii sunt prezente la toate grupele de vârstă dar una este
dominantă. Astfel la copilul mic predomină imitaţia pe când la preşcolari experimentarea.
În strânsă legătură cu vârsta apar şi caracteristicile de sex – iniţial nu există diferenţe în funcţie
de sex, sugarii preferând jucării care sună, iar după un an jucării ce dezvoltă mersul. Treptat
familia influenţează jocul copilului orientând fetiţele către jocul cu păpuşi, iar băieţii către jocul
cu maşini şi pistoale. În perioada de preşcolar băieţii se joacă preferenţial afară angajându-se în
acţiuni de alergare, căţărare şi chiar încăierare, fetele preferă jocurile liniştite, în casă jucându-se
cu cărţile, păpuşile sau desenând. Când se joacă afară preferă săriturile cu coarda, şotronul sau
leagănele.
Etapa de dezvoltare a copilului este al 4-lea element caracteristic – unele jocuri sunt populare
într-o anumită etapă pe când altele sunt agreate în altă perioadă. Din acest punct de vedere putem
deosebi 4 stadii:
etapa de explorare ce durează de la 3 luni până aproape de 1 an. În această etapă copilul
investighează obiectele şi mediul ambiant.
etapa jucăriilor durează până pe la 7-8 ani. Este etapa în care copilul foloseşte diverse jucării
pentru a explora şi a experimenta;
etapa jocului (după 7 ani) în care interesul pentru jucării scade, crescând interesul pentru diverse
jocuri şi sporturi;
etapa visului în care copilul mare se identifică cu diverşi eroi şi se consideră neînţeles.
2. Jocul are o valoare deosebită în viaţa copilului deoarece asigură dezvoltarea motrică şi
neuropsihică a acestuia. De aceea este necesar să insistăm asupra funcţiilor jocului.
a) Asigură dezvoltarea senzorio-motorie a copilului. Jocurile active permit dezvoltarea
musculaturii şi cunoaşterea mediului înconjurător. Prin intermediul lor copilul beneficiază de
stimulare tactilă, auditivă, vizuală şi kinestezică.
b) Dezvoltarea inteligenţei – jocul dezvoltă însuşiri fizice ca: atenţia, observaţia şi imaginaţia.
Frecvent, copilul caută soluţii noi pentru a observa o problemă de joc, astfel că se ajunge la
dezvoltarea gândirii şi imaginaţiei. Iniţial, copilul examinează şi manipulează anumite obiecte.
Treptata ele învaţă modul lor de utilizare şi reuşeşte să asocieze un cuvânt unui anumit obiect.
Ulterior, el reuşeşte să înţeleagă relaţiile spaţiale dintre el şi obiecte, dintre diferite obiecte. Prin
intermediul jocului, copilul reuşeşte să înţeleagă numeroase noţiuni abstracte.
c) Socializarea – jucăria este elementul în jurul căruia se realizează relaţiile dintre copii. Aceste
relaţii pot fi pasive sau active, pozitive sau negative. Când copilul este mângâiat şi se linişteşte
apare o relaţie pasivă pozitivă. În situaţia în care el ajută un alt copil apare o relaţie activă
pozitivă. În joc apar reacţii active pozitive cum ar fi schimbul de jucării dar şi reacţii active
negative cum ar fi cearta şi smulgerea jucăriei. Treptat se dezvoltă tot mai mult relaţiile pozitive
ce se manifestă prin rugăminte şi schimb de jucării.
d) Prin joc copilul îşi dezvoltă imaginaţia şi dă frâu liber capacităţii sale de creaţie. Frecvent
creativitatea poate fi inhibată de un mediu familial prea restrictiv sau de dorinţa de a obţine
aprobarea grupului. Creativitatea apare în special în timpul activităţilor individuale ale copilului.
e) Conştiinţa de sine se dezvoltă treptat pe măsură ce copilul devine capabil să desfăşoare o
activitate independentă şi orientată către un anumit scop. În timpul acestor activităţi el reuşeşte
să deosebească acţiunea proprie de obiectul pe care-l foloseşte în timpul acesteia. Copilul
înţelege faptul că acţiunea a fost provocată, el fiind cauza şi subiectul acţiunii.
f) Terapia prin joc poate fi folosită la orice grupă de vârstă. Jocul permite eliberarea copilului de
tensiunile şi stresul prezent în mediu. Pacientul va fi încurajat să se joace într-un context
generator de securitate. În condiţiile jocului cu reguli, copilul este stimulat să elaboreze anumite
situaţii cărora le face faţă cu uşurinţă.
g) Jocul are o valoare morală deosebită deoarece dezvoltă spiritul de grup, respectul faţă de
adevăr şi faţă de cei din jur, responsabilitatea şi corectitudinea. În cadrul jocului, standardele
morale sunt foarte rigide şi trebuie respectate cu rigurozitate. Grupul de copii este foarte puţin
tolerant la nerespectarea acestora şi reacţionează prompt ajungând până la excluderea copilului.
3. Este greu de realizat o clasificare a jocului totuşi specialiştii au ţinut cont de funcţiile acestuia
insistând asupra jocurilor ce stimulează dezvoltarea fizică, cognitivă şi socială.
a) Jocuri ce stimulează dezvoltarea fizică – în această categorie intră jocurile senzorio-motorii,
cele de îndemânare şi încăierările.
Jocurile senzorio-motorii sunt caracteristice primilor ani de viaţă. Obiectele atrag atenţia copiilor
prin culoare, miros, textură şi consistenţă. Copilul este fericit atunci când se joacă cu apă, nisip,
plastilină, alimente (făină). De asemenea, el preferă jocurile ce presupun ţopăit, alergare,
legănare, căţărare.
Jocurile de îndemânare sunt cele în care copilul îşi dezvoltă abilităţi noi. În cadrul acestor jocuri
intră căţărarea pe un perete sau copac, sărituri cu coarda, mersul cu spatele. Abilităţile manuale
sunt stimulate prin jocul cu cuburi, prin folosirea foarfecelor sau în timpul îmbrăcării şi
dezbrăcării hainelor proprii sau a păpuşilor.
Încăierările sunt frecvent întâlnite la şcolarii mici după o perioadă de joc liniştit şi sunt
caracteristice băieţilor. Acest tip de joc reprezintă pentru copii o experienţă socială, nefiind vorba
de o bătaie adevărată. Dacă urmărim expresia facială a copiilor observăm bucurie însoţită de
zâmbet şi chiar de râs.
b) Jocurile ce influenţează dezvoltarea cognitivă. Au fost identificate 4 tipuri de jocuri cognitive:
jocul funcţional, de construcţie, dramatic (de pretindere) şi cu reguli.
Jocul funcţional sau senzorio-motor este caracteristic primilor ani de viaţă. El implică activitatea
motrică a unor grupe musculare şi pe cea senzorială de examinare a obiectelor. Este un joc cu
multiple valenţe (fizice şi cognitive), motiv pentru care are o importanţă majoră pentru copilul
mic.
Jocul de construcţie oferă posibilitatea dezvoltării abilităţilor manuale şi creaţiei. Copilul
manevrează piesele jocului, ceea ce stimulează dezvoltarea coordonării dintre ochi, mână şi
creier. De asemenea, iniţial copilul construieşte după desenele jocului, pentru ca ulterior el să
poată realiza noi imagini, noi construcţii.
Jocul dramatic (de pretindere) apare ca urmare a dezvoltării gândirii simbolice. Între 1 şi 6 ani
jocul dramatic apare din ce în ce mai frecvent, căpătând un caracter din ce în ce mai complex. În
acest joc copilul redă cu fidelitate ceea ce i-a atras atenţia şi impresionat. Activitatea imaginativă
reflectă conduita celor din jur precum şi mediul profesional al părinţilor. Treptat capacitatea de a
folosi simboluri se dezvoltă ceea ce duce la creşterea numărului de scheme utilizate. Iniţial
copilul imită folosirea unor obiecte casnice pentru ca treptat el să devină capabil să se joace de-a
familia, de-a profesorul, de-a poliţistul sau de-a doctorul.
Progresiv, se ajunge la jocul cu reguli. Iniţial există jocuri pe care copilul le rezolvă singur
(puzzle, jocuri pe calculator) pentru ca ulterior să se ajungă la jocuri colective ce devin adevărate
meciuri şi competiţii. În această categorie intră atât jocurile fizic pasive cum ar fi cele cu cărţi,
domino, sah, cât şi cele fizic active cum ar fi fotbal, volei, baschet.
c). În final va trebui să insistăm asupra jocurilor cu caracter social. Au fost identificate 6 stiluri
de joc ce evoluează de la cel nesocial la cel social. Iniţial, a fost identificat comportamentul
neocupat în care aparent copilul nu se joacă. În realitate, el urmăreşte atent tot ceea ce-l
înconjoară acordând atenţie scaunului pe care este aşezat, activităţii celor din cameră sau studiind
camera. Practic, copilul fie visează , fie se joacă cu hainele sale sau cu alte obiecte din cameră.
Urmează faza de spectator în care copilul priveşte jocul altui copil, dar nu are intenţia de a se
implica. Frecvent el pune întrebări, oferă unele sugestii dar nu intră în joc. Urmărirea
programelor de televizor este un exemplu de activitate în calitate de spectator.
Jocul independent (solitar) indică o perioadă de maturizare a copilului în care el este capabil să-şi
planifice acţiunile şi să le îndeplinească. Copilul se poate juca în apropierea altor copii dar este
concentrat doar asupra propriei acţiuni.
În timpul jocului paralel copiii se joacă unul alături de altul, nu unul împreună cu altul. În acest
context jocul copilului nu este influenţat de cei din jur şi nici el nu-i influenţează pe aceştia.
Jocul asociativ apare în momentul în care copii se joacă împreună şi folosesc aceleaşi jucării. Un
astfel de exemplu este jocul de-a trenul cu vagoane. Copiii se joacă într-un mod asemănător dar
nu identic. Încă nu apare diviziunea muncii şi organizarea activităţilor. Fiecare copil are propria
preocupare iar interesul său este principal în cadrul asocierii.
In final se ajunge la jocul de cooperare în cadrul căruia copiii se joacă împreună având un scop
comun, ajutându-se unii pe alţii şi planificând acţiunea. Colectivul de joacă este liber format
totuşi se ajunge rapid la situaţii de apartenenţă sau neapartenenţă la un anumit grup.
4. În cadrul categoriilor de joc prezentate anterior există unele diferenţe legate de grupa de
vârstă. În continuare vom studia caracteristicile jocului la sugar, anteprescolar, preşcolar şi
şcolar.
a). În perioada 0-1 an jocul se perfecţionează treptat.
În primele 3 luni de viaţă copilul răspunde global la stimulările venite din mediu. Primele
rudimente de joc au ca obiect propriul corp. Pedalajul picioarelor, mişcarea mâinilor sau jocul cu
propria voce sunt cel mai frecvent întâlnite.
În următoarele 3 luni copilul devine tot mai interesat de activitatea de explorare şi de joc.
Reuşeşte să apuce jucăriile cu toată mâna (la 4 luni) şi să le mişte pentru a produce sunete.
După 6 luni de viaţă apare ridicarea în şezut ceea ce determină eliberarea mâinilor, ce pot fi
folosite pentru investigare şi joc. El manipulează jucăriile unilateral (până la 7 luni) apoi bilateral
(la 8 luni ţine în fiecare mână o jucărie).
La 9 luni imaginea obiectului este destul de bine formată astfel că el aruncă jucăriile pe care le
urmăreşte cu privirea şi apoi le solicită pentru a relua jocul.
Către vârsta de 12 luni el devine capabil să-şi exprime dorinţa de a se juca sau de a fi plimbat.
b) Urmează apoi perioada de antepreşcolar (1-3 ani) în care apare treptat trecerea de la jocul
solitar la cel paralel.
Iniţial copilul se joacă singur acordând puţină atenţie celor din jur. Copiii preferă iniţial jocurile
cu cuburi, jocurile muzicale sau cele de tras-împins. După vârsta de 2 ani apare jocul simbolic, în
care sunt preferate jucăriile ce imită realitatea. Astfel fetele încep să se joace cu păpuşile iar
băieţii cu maşinuţele. La această vârstă este importantă selectarea jucăriilor deoarece cele prea
mici pot fi înghiţite iar cele prea mari pot genera traumatisme datorită manevrării defectuoase.
Catre vârsta de 3 ani apare jocul în paralele, joc care se desfăşoară din postura de spectator sau
din situaţia de fiecare pentru sine.
c) Perioada de preşcolar (4-7 ani) este denumită şi perioada de joc sau anii jocului.
Jocul spontan este cel iniţiat de copii şi în care lipseşte intenţia de dirijare de către adulţi.
Jocul de exersare (funcţional) apare în momentul în care copilul a achiziţionat o deprindere nouă.
El exersează această achiziţie din dorinţa de a se perfecţiona, fără a o include într-o activitate
complexă. Astfel el sare la nesfârşit într-un picior, cară obiecte grele, aruncă mingea cât mai
departe.
Jocul simbolic (de creaţie) este activitatea prin care copilul imită unele aspecte ale realităţii.
Iniţial jocul are un subiect simplu (mersul la plimbare cu căruciorul şi păpuşa – la 3 ani) pentru
ca ulterior să apară jocul cu subiect complex în care un loc important îl ocupă relaţiile sociale
(de-a familia - la 4-5 ani).
 Jocul cu reguli are un caracter competitiv şi presupune existenţa unor norme general acceptate.
Copiii de 4 ani se adaptează greu la astfel de jocuri pe când cei de 7 ani se integrează perfect în
aceste activităţi, dovedind chiar un început de pasiune în această direcţie.
Jocul de construcţie nu impune obligatoriu prezenţa unui partener. Cu ajutorul pieselor copilul
poate realiza îmbinări fanteziste sau poate reproduce unele obiecte.
Jocul didactic este folosit de educatori în grădiniţă şi este un mijloc de facilitare a trecerii
copilului de la joc la învăţare. În general, jocurile didactice sunt de mişcare şi intelectuale.
Jocurile de mişcare organizate de educatoare sunt frecvent întâlnite în grădiniţă. Educatoarea
propune jocuri de mişcare liberă (jocul de-a avionul în care copiii aleargă cu mâinile întinse) sau
jocuri în care regulile coordonează fiecare etapă (parcurgerea unor trasee identice de către 2-3
copii).
Jocurile intelectuale sunt foarte diferite şi complexe implicând acţiuni de:
- stimulare senzorială – recunoaşterea unui obiect doar prin pipăit;
- analiză perceptivă vizuală – puzzle, lotto;
- logică – comparare şi analiză a obiectelor după anumite criterii.
În perioada de preşcolar apare jocul asociativ şi de cooperare. Contactul cu ceilalţi copii se
lărgeşte, treptat aceştia devenind modele de imitat şi chiar de întrecut, o ameninţare sau un
colaborator egal.
d) În perioada de şcolar mic (6-10 ani) jocul reprezintă încă un element important al programului
zilnic al copilului. Totuşi treptat scade preocuparea pentru jucării crescând interesul pentru
rezultat şi competiţie.
Preferinţele sunt orientate către jocurile de mişcare, ce sunt desfăşurate în grup şi în afara
locuinţei. Iniţial (6-8 ani) copiii preferă jocurile ce nu solicită abilităţi motrice deosebite (podul,
şotron, statuile). Către vârsta de 8-10 ani apare interesul pentru jocuri sportive (fotbal, volei) şi
încăierări
O parte din timp copiii preferă jocurile liniştite şi solitare. Începe să apară preocuparea pentru
colecţionarea unor obiecte (timbre, etichete, poze) dar activitatea este realizată doar pe principiul
cantitativ. Către 8-9 ani colecţionarea se realizează atât pe principiul cantitativ cât şi pe cel
calitativ.
Copiii sunt interesaţi de cărţi pe care frecvent le citesc cu voce tare. Treptat fetele vor fi
interesate de cusut, gătit, împletit pe când băieţii de traforaj, desfăcut şi reparat aparate.
e) Perioada de şcolar mediu (10-14 ani) coincide cu prepubertatea şi pubertatea, momente din
viaţă în care apar modificări majore fizice şi psihice. Activitatea şcolarului mare poartă amprenta
acestor noi dimensiuni ale dezvoltării.
Jocurile sportive în echipă (fotbal, baschet, volei) sunt tot mai frecvent întâlnite. În aceste jocuri
este necesară prezenţa unui arbitru care să supravegheze modul de respectare a regulilor.
Activitatea în echipă are trei caracteristici esenţiale:
copilul învaţă să-şi subordoneze interesul propriu interesului echipei;
se învaţă cu împărţirea echitabilă a sarcinilor şi cu modul de realizare a unor strategii ce asigură
atingerea ţelului;
se obişnuiesc cu competiţia şi cu importanţa succesului.
Pasiunea pentru literatură (tehnică, aventură) ocupă un loc important în preocupările şcolarului
mijlociu.
El colecţionează diverse obiecte după principiul calităţii. Frecvent aceasta devine un hobby iar
colecţionarea este ordonată şi selectivă.
f) În perioada adolescenţei (15-18 ani) jocul este trecut prin filtrul utilităţii sale. Adolecenţii
încep să fie preocupaţi de viitoarea meserie şi de dezvoltarea abilităţilor cerute de aceasta.
5. Desenul este o activitate de joc complexă ce relevă aptitudinile intelectuale, motrice şi
trăsăturile de personalitate ale copilului.
Desenul trebuie studiat în mod complex pornind de la cele trei tipuri de factori ce influenţează
realizarea lui: perceptiv-motrici, intelectuali şi afectivi.
Din punct de vedere perceptiv-motric copilul va progresa pe măsură ce posibilităţile sale
perceptive şi abilităţile manuale vor evolua. Etapele acestui progres sunt uşor de identificat
pornind de la reproducerea unui desen geometric. Astfel:
la 18 luni copilul ţine creionul şi mâzgăleşte fără a fi capabil să ţină cont de limitele foii de
hârtie;
la 2 ani el imită liniile verticale;
la 2 ani şi 6 luni reproduce liniile orizontale şi trasează mai multe linii verticale paralele; el este
capabil să închidă un semicerc după model şi să prelungească liniile drepte
la 3 ani face spirale şi desenează după model cercul (o cireaşă, un măr, soarele); liniile care
iniţial au fost întrerupte sunt acum desenate continuu;
la 3 ani şi 6 luni imită liniile oblice şi desenează o cruce după model;
la 4 ani copie pătratul şi alte figuri închise;
la 4 ani şi 6 luni desenează dreptunghiul după model, reproduce imaginea unei stele şi a
semicercurilor; desenul în stea este dificil astfel că reuşeşte o dată din trei încercări;
la 5 ani desenează cu uşurinţă o stea şi un pătrat după model;
la 5 ani şi 6 luni reproduce triunghiul;
la 6 ani desenează cu uşurinţă un romb.
Totuşi imaginile copiate de copil sunt deformate mai ales în situaţia în care figurile geometrice
sunt complexe.
În momentul în care copilul foloseşte coordonarea oculo-motorie el pune în joc capacităţile sale
perceptive, motrice dar şi intelectuale. Desenul a fost folosit de specialişti în scopul de a
cunoaşte gradul de maturizare al capacităţilor intelectuale ale copilului. În acest sens, ei au
folosit desenul cu temă ce permite aprecierea dezvoltării intelectuale sub 2 aspecte:
dezvoltarea reprezentării mentale studiată prin achiziţia detaliilor;
dezvoltarea coordonării mentale.
Cel mai cunoscut exemplu de desen cu temă este cel al figurii umane (omuleţul). În funcţie de
vârstă desenul figurii umane evoluează astfel:
la 3 ani omul are aspectul unui mormoloc;
la 3-4 ani imaginea apare din faţă iar detaliile se evidenţiază progresiv: iniţial copilul desenează
capul cu braţe şi gambe (omul-păianjen) apoi ochii, iar în final planta orientată către exterior;
către vârsta de 5 ani desenul evoluează apărând trunchiul unde sunt desenaţi nasturii ce
evidenţiază prezenţa hainelor;
copilul de 6 ani începe să deseneze omul în mişcare (mişcarea membrelor superioare sau
inferioare);
la 6 ani şi 6 luni apare imaginea din profil dar iniţial pot exista unele confuzii (desenează 2 ochi
pe o faţă din profil); concomitent elementele de mişcare sunt tot mai bine reprezentate;
după vârsta de 7 ani personajul desenat seamănă cu modelul; îmbunătăţirea imaginii se produce
progresiv până la 12 ani după care evoluţia devine extrem de lentă sau chiar se opreşte.
Factorii afectivi – în desenul liber copilul reprezintă în mod spontan relaţiile sale cu părinţii şi cu
alţi membri ai familiei. Desenul permite explorarea personalităţii copilului datorită valorii sale
expresive, proiective, narative şi asociative.
Valoarea expresivă este influenţată de natura motrică a gestului grafic. Copilul se mişcă,
vorbeşte, desenează iar aceste manifestări corporale corespund unei exteriorizări spontane a
emoţiilor şi senzaţiilor.
Valoarea proiectivă este strâns legată de detaliile prezente în imagine. Fiecare detaliu corespunde
unor situaţii sau elemente care l-au impresionat pe copil în sens pozitiv sau negativ.
Valoarea narativă este influenţată de povestea prezentată de copil prin desen. Frecvent această
poveste oferă informaţii în legătură cu relaţiile copilului cu persoanele şi obiectele prezente în
mediul înconjurător.
Desenul permite dezvăluirea unor zone profunde ale personalităţii copilului, zone de care el nu
este conştient şi pe care nu le poate relata (valoare asociativă).
Desenul şi apoi scrisul necesită dezvoltarea normală a următoarelor 3 elemente:
- achiziţia unui nivel motric corespunzător;
- perfecţionarea capacităţii de organizare spaţială;
- o anumită maturizare afectivă ce va permite trecerea de la mâzgălituri la desen şi
apoi la litere.
În perioada de preşcolar, paralel cu dezvoltarea desenului apare şi o evoluţie a grafismului ce
parcurge 4 faze:
Iniţial, copilul trasează linii sinusoidale şi zig-zaguri din care nu se pot deosebi litere. Este etapa
simulării scrisului ce se manifestă în jurul vârstei de 3-4 ani;
La grupa mijlocie (4-5 ani) apare un scris caracterizat prin litere mari, deformate imperfect
aliniate şi fără legături între ele. Este etapa copiei parţiale în care scrisul copilului se descifrează
cu dificultate.
La copiii din grupa mare (5-6 ani) este evidenţiată copia lizibilă în care literele sunt mari, dar
grupate şi destul de bine organizate;
În clasa I (7-8 ani) copilul evoluează către copia abilă în care literele sunt fine, mai mici şi
corect realizate. Totuşi, persistă unele deprinderi ale literelor în interiorul cuvântului, iar linia
dreaptă nu este respectată. Scrisul se va perfecţiona pe parcursul ciclului elementar când aceste
mici probleme vor dispărea treptat.
6.Pentru copii cu afecțiuni neuromotorii mișcarea este foarte importantă. El va reacționa prin
inactivitate, ordonare, repetiție, imitație, activități de construcție, de grup sau cu reguli.
Inactivitatea se manifestă prin dezinteres și apare mai ales la începutul programului terapeutic.
Ordonarea jucăriilor implică reașezarea lor în altă ordine și apare frecvent în timpul programului
educativ.
Jocurile de repetiție sunt importante pentru programul de recuperare și se realizează cu ajutorul
jucăriei făra a se acorda atenție aspectului de intenție.
Jocurile de imitație se folosesc atunci când copilul ajunge să înțeleaga seminficația unei miscări.
Sunt jocuri de imitare a unui eveniment din familie ceea ce permite realizarea mișcării,
identificarea ei și orientarea.
Jocurile de construcție sunt rar folosite în programele terapeutice, dar ele impun acțiuni de
ansamblare și ordonare. Sunt rar preferate de copii cu deficiențe fizice deoarece impun o abilitate
motrică fină.
Jocul cu reguli impune existența unui grup de copii.
Jucăriile destinate copiilor cu deficiențe fizice vor fi:
-senzorio-motorii – jocuri de construcție, ansamblare, mingi, jocuri în nisip, cuburi, jocării
mobile, mecanice, roabe, basculante;
-care stimulează inteligența – loto, domino, puzzle, cuburi, jocuri de constructive, gândire;
-stimulează viața afectivă – desen, muzicale, păpuși, ferme, școli;
-dezvoltă relațiile sociale – jocuri în doi : cări de joc, jocuri cu numere, cu temă;
-sportive – bicicletă, balansoar, cercuri, topogane.
Jucăriile trebuie alese după 16 criterii: securitate; manevrabilitate; adaptare la copil; soliditate;
interesul manifestat de copil; descoperirea activă; achiziția; adaptarea la joc; raport calitate-preț;
posibilitatea de creație; dezvoltarea personalității și a afectivității; estetica; cererea copilului;
relația copil-copil; relația copil-adult;polivalența.
Câteva sfaturi pentru părinți:
-materialul de joc trebuie să fie același cu cel folosit în gradiniță; se va insista pe jocul în apă sau
nisip;
-colțul jucăriilor plasat în așa felîncât să fie necesară deplasatea pentru a ajunge la ele;
-apa este un excelent mediu de joc; copilul spală păpușa, toarnă apa, spală rufele ceea ce
stimulează echilibrul, concentrarea și coordonarea;
-cutia cu nisip permite jocul în poziție culcat sau așezat, construcțiile din nisip dezvoltă abilitățile
manuale.
a.Copilul cu IMC nu trebuie lăsat liniștit în pat. El trebuie pus pe podea fără pătură și cu tălpile
goale. El se va mișca liber, mai ales daca are în față o jucărie. Se va deplasa pentru a ajunge la
jucărie și pentru a o apuca. Copilul așezat pe jos este strigat, el va ridica capul pentru a căuta
persoana care îl strigă. Ulterior încearcă să se deplaseze pentru a ajunge la ea. Im timpul jocurilor
copilul va fi protejat de perne pentru a nu se lovi.
Stimularea poziției așezat - mama se așează pe jos și pune copilul între coaapse; copilul este
protejat de mamă dar exersează poziția asezat cu ajutorul jocurilor.
Dacă copilul nu se târăște – se poate folosi un plan înclinat care permite stabilirea relațiilor dintre
mișcările brațelor și ale membrelor; inițial unghiul este mare pentru a produce alunecarea dar
apoi devine din ce în ce mai mic pentru înaintare;
Prehensiunea – jocuri cu obiecte mici puse inițial în mâna copilului; se ajunge treptat la
manevrare.
b. Afecțiuni neurologice evolutive – au nevoie de ajutor și încurajare dar fără compatație. Sunt
angajați doar în activitățile pe care le pot face. Preferat colecțiile, cuvintele încrucișate.
c.Afecțiuni reumatismale - copilul este preocupat de boală datorită durerilor; sunt capabili să
croiască, să confecționeze din diverse materiale – carton, material cerat; aceste jocuri dezvoltă
abilitățile manuale.
d. Afecțiuni osteo-articulare – suferă operații dificile, sunt mult timp imobilizați; au nevoie de
jucării mici, ușor de manevrat în pat – jocuri cu numere, LEGO, cărți cu imagini, cărți de colorat.
 ANIONI

SULFUL - în organismul unui adult de 70 kg se găsesc 170 - 180 g de sulf,

ceea ce reprezintă 0,25% din greutatea corporală. Acest element se găseşte în
toate celulele organismului, jumătate din sulf este prezent la nivel muscular, iar
restul se concentrează în oase, piele, fanere, glande endocrine ( în special la
nivelul suprarenalelor).
Rolul în nutriţie şi efectele carenţei
- Atomul de sulf se găseşte în doi aminoacizi dintre care unul este esenţial (
metionina) şi altul neesenţial (cisteina). Alţi doi compuşi sulfuraţi derivă din
cisteină : cistina formată prin legare de tip disulfur (-S-S-) a două molecule de
cisteină; glutationul ce rezultă din combinarea unei molecule de cisteină cu acid
glutamic şi glicocol.
-Aceşti compuşi sulfuraţi sunt importanţi prin proprietăţile lor
oxidoreducătoare. Foarte activă este gruparea -SH a cisteinei ce se oxidează şi
trece în forma disulfhidrică (-S-S-), ce reprezintă elementul esenţial in
structura terţiară a proteinelor.
-Sub forma mucopolizaharidelor (condroitinsulfat şi mucoitinsulfat) ia parte la
formarea cartilajelor, oaselor, tendoanelor, a pielii.
-Sunt bogate în sulf cheratina (din păr, unghii, piele), sulfolipdele, substanţa
albă a sistemului nervos, insulina, heparina, coenzima A.
-Din catabolismul compuşilor organici cu sulf rezultă acid sulfuric ce este
neutralizat şi excretat în urină. Prin acidul sulfuric format organismul are
posibilitatea să conjuge mai mulţi metaboliţi ( substanţe chimice cu potenţial
toxic) pe care îi va transforma în compuşi mai puţin toxici.
Raţia - deficienţele de sulf nu sunt cunoscute, deoarece cele proteice apar
primele. In situaţia în care raţia aduce suficiente proteine, este acoperit şi
necesarul de sulf.
Sursele alimentare - cele mai importante surse sunt carnea, viscerele, ouăle,
laptele, brânzeturile. Cantităţi mari de sulf ( dar mai puţin asimilabile) aduc
leguminoasele uscate, cerealele, legumele bogate în tiocianaţi ( varză, conopidă,
gulii).
FOSFORUL - din cantitatea de fosfor existentă în organismul adult aproximativ
80% este concentrat în oase ( 600 - 900 g) şi dinţi sub formă de hidroxiapatită,
iar restul se găseşte mai ales în ţesuturile moi. Există un echilibru între fosforul
din oase şi cel din circulaţie, organismul apelând atunci când este nevoie la
fosforul din oase.
Rolul în organism şi efectele carenţei
- Fosforul este compusul esenţial al acizilor nucleici, astfel că participă la
formarea nucleoproteinelor.

1
- Are rol în sinteza fosfoproteinelor şi a fosfolipidelor ce intră în structura
celulelor şi a membranelor celulare.
- Fosforul participă la procesul de fosforilare, etapă esenţială în absorbţia
intestială şi în metabolismul intermediar al grăsimior şi glucidelor.
- Moleculele macroergice (ATP, ADP, GTP, GDP) conţin fosfor.
- Majoritatea vitaminelor din grupul B sunt active numai după combinarea cu
acidul fosforic (tiaminpirofosfat, flavinmonoucleotid, flavinadenindinucleotid,
piridoxalfosfat, nicotinamid-adenin-dinucleotid, nicotinamid-adenin-
dinucleotid-fosfat ).
- Fosfaţii anorganici participă la sistemele tampon, prin care se asigură
menţinerea constată a pH-ului.
Fosfaţii reprezintă un constituent major al tuturor celulelor vegetale şi
animale, astfel că fosforul este prezent în toate alimentele naturale. Deficienţa
primară de fosfor nu este cunoscută la om, iar cea secundară apare la cei ce
urmează tratamente cu cantităţi mari de antacizi (hidroxid de aluminiu). In acest
caz fosfaţii din dietă sunt legaţi şi nu se absorb.
Raţia de fosfor - alimentele bogate în calciu şi proteine sunt bogate şi în fosfor.
In unele ţări nu există recomandări privind raţia de fosfor. In Statele Unite
aportul de fosfor recomanat este egal cu cel de calciu , exceptând copiii.
Specialiştii recomandă un raport calciu/fosfor supraunitar la copiii şi subunitar
la adulţi.
Sursele alimentare - cele mai importante sunt reprezentate de:
-laptele şi produsele lactate;
-gălbenuşul de ou;
-peştele;
-carnea;
-cerealele integrale.
Seminţele de cereale, leguminoasele uscate şi derivatele de cereale preparate
din făină neagră/integrală sunt bogate în fosfor, dar acesta se găseşte, în special,
sub formă de acid fitic şi fitaţi. Acidul fitic formează săruri puţin solubile cu
calciul, magneziul, zincul şi fierul.
CLORUL se găseşte în organism în cantităţi medii de 100g. Cea mai mare parte
se găseşte sub formă de ioni, constituind principalul anion al lichidului
extracelular.
Rolul în organism şi efectele carenţei
- Alături de sodiu, potasiu şi alţi electroliţi clorul intervine în menţinerea
presiuni osmotice, a echilibrului acido-bazic, a balanţei hidrice, între diferitele
compartimente tisulare şi umorale.

2
 - Schimburile de clor ce au loc între hemati şi plasmă favorizează fixarea şi
cedarea de către hemglobină a oxigenului şi bioxidului de carbon, ceea ce
determină reducerea modificărilor de pH.
- Clorul participă la formarea acidului clorhidric din sucul gastric.
Raţia - se consideră că 4 - 5 g clor pe zi sunt suficiente pentru nevoile
adultului.
Sursele alimentare - clorul este larg răspândit în alimente, de aceea nu se
pune problema carenţei.
MICROELEMENTELE
FIERUL - organismul adultului conţine aproximativ 3,5 - 4 g fier pentru bărbat
şi 2 - 3 g pentru femei. Aproximativ 20 - 30% din fierul total se află depozitat
sub formă de feritină sau hemosiderină în ficat, splină şi măduva oaselor. Din
restul de fier, majoritatea (80%) se găseşte în hemoglobină şi enzimele celulare
ce conţin fier.
Rol în nutriţie şi efectele carenţei
- Cei patru atomi de fier din molecula hemoglobinei se combină cu oxigenul în
cantităţi variabile după presiunea gazului, deci fierul este un purtător al
acestuia din atmosferă spre ţesuturi. Oxigenul ataşat la atomii de fier din
mioglobină este depozitat în muşchi.
- In al doilea rând fierul feric şi feros din citocromi realizează schimbul de
electroni, ceea ce este esenţial pentru procesele de oxidoreducere şi în
metabolismul intermediar. Toate celulele organismului folosesc oxigenul ce se
combină cu carbonul şi hidrogenul, elemente eliberate în timpul descompunerii
nutrienţilor. Fierul intră în structura multor enzime ce participă la calea
metabolică energogenă.
Organismul face economie de fier, pierzând cantităţi mici prin urină, fecale,
piele şi fanere. Zilnic se folosesc pentru sinteza hemoglobinei aproximativ 20
mg fier, în timp ce fierul pierdut din organism este de aproximativ 1 mg.
Carenţa de fier se manifestă clinic prin anemie hipocromă microcitară.
Globulele roşii conţin puţină hemoglobină şi devin incapabile să transporte
suficient oxigen pentru a se acoperi necesarul energetic al celulelor.
Raţia alimentară - având în vedere că se absorb în medie numai 10 % din
cantităţile de fier existente în alimente, raţiile zilnice trebuie să fie de 10 ori mai
mari decât necesităţile.
Raţiile recomandate sunt:
- 7 - 12 mg pentru copii;
- 13 - 18 mg pentru adolescenţi;
- 10 - 15 mg pentru bărbaţi;
- 15 - 25 mg pentru femei;
- 20 - 40 mg pentru femei în ultimele luni de sarcină.

3
 Aproximativ 80% din fierul organismului se află în sânge, de aceea pierderile
de fier prin hemoragii sunt mari. Menstruaţia determină apariţia pierderilor de
fier lunare, astfel că necesităţile în fier ale femeilor sunt aproape duble faţă de
cele ale bărbaţilor.
Sursele alimentare - dieta celor mai multe persoane asigură 10 - 14 mg fier/zi.
Carnea, produsele din carne, cerealele, vegetalele şi fructele conţin fier, dar
cantitatea lor variază foarte mult în funcţie de conţinutul de fier al solului.
Aportul scade în condiţiile folosirii unor diete compuse din cereale rafinate,
zahăr şi grăsimi. Laptele este o sursă săracă de fier.
IODUL - organismul uman conţine 20 - 50 mg iod, din care 8 - 10 mg se
concentrează în glanda tiroidă şi intră în compoziţia hormonilor sintetizaţi de
aceasta. Hormonii sunt eliminaţi în sânge şi ajung în ţesuturi unde stimulează
procesele metabolice eliberatoare de energie. Cantitatea de iod din dietă este
variabilă şi reflectă conţinutul în iod al solului.
Rolul în nutriţie şi efectele consumului neadecvat
-In carenţa de iod glanda tiroidă îşi amplifică activitatea pentru a compensa
deficitul (amplificarea se realizează sub acţiunea hipofizei). Din păcate glanda
lucrează în gol, astfel că foliculii se hipertrofiază şi apare guşa. Copiii,
adolescenţii, femeile gravide şi cei ce lucrează fizic intens sunt mai sensibil la
aportul insuficient de iod.
Tiroida fătului are o capacitate mai mare de captare a iodului decât glanda
maternă, de aceea suferă mai mult de pe urma carenţei de iod. Boala apare la
populaţia ce consumă alimente şi apă sărace în iod (carenţă primară).
-Carenţa secundară de iod este dată de o serie de substanţe, componente ale
unor alimente vegetale, ce pot perturba metabolismul acestui microelement:
• varza, conopida, guliile, napii conţin tiocianaţi sau izotiocianaţi ce pot substitui
iodul din combinaţiile sale;
• în varză, conopidă, gulii, napi s-a pus în evidenţă progoitrina care, sub
influenţa unei tioglucozidoze, devine activă (goitrină) şi interferă sinteza
hormonului de către tiroidă;
• leguminoasele uscate (fasole, soia, mazăre) exercită efecte guşogene prin
gemagluteninele pe care le conţin; ele ar interfera reabsorbţia hormonului
tiroidian eliberat prin bilă, ceea ce duce la sărăcirea organismului în iod;
• alte elemente competitive cu iodul sunt fluorul şi calciul.
Raţia - pentru a preveni apariţia guşei endemice se recomandă următoarele
doze de iod:
-60 - 70 μg pentru adulţi, raţia optimă fiind de 100 - 200 μg/zi;
-40 - 50 μg/zi în primul an de viaţă;
-70 - 90 μg/zi la preşcolari;
-120 - 150 μg/zi la şcolari.

4
 Surse alimentare - se estimează că 80 - 90% din iodul necesar organismului
provine din alimente. Sursele alimentare cele mai bogate în iod sunt peştele,
scoicile, creveţii, algele marine. Legumele cultivate pe soluri bogate în iod se
încarcă cu acest microelement. Laptele, carnea, ouăle reprezintă o sursă
importantă de iod, dacă animalele primesc o alimentaţie corespunzătoare.
VITAMINELE
VITAMINELE LIPOSOLUBILE
VITAMINA A - retinolul este forma principală de vitamină A din hrană şi se
numeşte vitamina A1. Vitamina A2 este 3-dehidroretinolul şi are jumătate din
acţiunea biologică a retinolului. Provitaminele A (de origine vegetală) sunt α, β
şi γ-carotenul. Criptoxantina este, de asemenea, o provitamină A. β-carotenul
este larg răspândit în vegetale, iar la nivel intestinal el va fi scindat în două
molecule de retinol.
Rol în nutriţie şi efectele carenţei
Acţiunea fiziologică se desfăşoară în principal pe trei direcţii: asupra creşterii;
asupra funcţiei normale a vederii; la nivel epitelial.
- Vitamina A ia parte la creşterea osoasă. La copii diminuarea creşterii
reprezintă un semn precoce al conţinutului redus de vitamină A în organism.
- Cea mai obişnuită funcţie a vitaminei A este asupra vederii. Vitamina are rol
în perceperea luminii la nivelul retinei şi în menţinerea sănătăţii corneii. Când
lumina ajunge la ochi, ea trece prin cornee şi loveşte celulele retinei,
decolorând multe molecule de rodopsină. Rodopsina conţine forma cis a
retinalului (aldehida retinolului), dar la lumină se descompune şi trece în forma
trans (aldehidă) şi opsină. Vitamina se reuneşte cu pigmentul, dar o cantitate de
vitamină este distrusă şi trebuie înlocuită prin aport alimentar.
- Deficienţa de vitamină se poate manifesta la nivelul ochiului şi prin
acumularea de cheratină ce întunecă corneea.
- In deficienţa de vitamină A celulele epiteliale se aplatizeză, se aglomerează,
suprafaţa devine cheratinizată, epiteliul şi endoteliul se pluristatifică şi apoi se
descuamează. Modificările încep la nivelul mucoasei conjuctivale care se
îngroaşă, se usucă, apar zone de cheratinizare (cheratomalacie).
- In lipsa vitaminei tegumentele devin uscate, se îngroaşă, apar descuamaţii.
Celulele cheratinizate astupă glandele sebacee şi se acumulează în jurul
foliculilor piloşi , dând aspect de piele de găină. Uscăciunea tegumentelor se
explică şi prin scăderea sebumului datorită metaplazerii celulelor glandelor
sebacee.
- Vitamina contribuie la prevenirea apariţiei cancerelor. O piele sănătoasă este
capabilă să întrerupă procesele prin care s-au declanşat cancerele.

5
- Vitamina A este esenţială pentru funcţia de reproducere, răspunsul la stress,
pentru metabolism, funcţionarea sistemului nervos, imunitate, hematopoieză.
- Vitamina contribuie la troficitatea epiteliului genital. Deficienţa produce la
femei: moartea embrionului, avortarea lui, naşterea unor feţi cu malformaţii
congenitale ( bucale, oculare, genitale, renale).
- Aceeaşi vitamină contribuie la formarea smalţului dentar şi buna funcţionare a
ficatului, tiroidei şi altor organe.
- Hipovitaminoza A - carenţa primară de vitamină există doar în ţările
subdezvoltate.
Carenţa secundară apare în ciroză, icter obstructiv, sprue.
Cele mai sensibile la carenţă sunt celulele tractului respirator superior, ale
corneei şi ale pielii. Insuficienţa vitaminei afectează proteino şi osteogeneza,
creşterea animalelor şi, în general, dă perturbări la nivelul întregului organism.
Hipervitaminoza A - se manifestă prin pigmentare galbenă a tegumentelor,
fenomene de intoxicaţie ( cefalee, iritabilitate, anorexie, vărsături, prurit,
căderea părului, fragilitate şi dureri osoase, hepatosplenomegalie).
Necesarul de vitamină A - cantitatea de vitamină A necesară pentru o
persoană este proporţională cu greutatea corporală, iar aporturile în exces sunt
depozitate, în special în ficat.
1 U.I . = 0,3 μg de retinol sau 0,6 μg de β-caroten.
Necesităţile sunt apreciate în felul următor:
-4000 U.I pentru femeia adultă;
-5000U.I pentru bărbaţi şi femeia care alăptează;
-1000 - 2000 U.I. pentru copii şi adolescenţi.
Sursele alimentare - sursele principale sunt reprezentate de ficat ( mai ales cel
de peşte), laptele gras, produsele din lapte gras, gălbenuşul de ou, peştele gras.
Carotenii se găsesc în alimentele de origine vegetală: morcovi, frunze verzi (
spanac, urzici, mărar, pătrunjel), ardei gras, gogoşari, tomate, sfeclă.
VITAMINELE D - în acest grup intră câteva substanţe cu stuctură sterolică,
care au un efect de prevenire şi combatere a rahitismului şi osteomalaciei.
Pentru nutriţia umană sunt importante vitaminele D2 şi D3.
Vitamina D poate fi sintetizată la nivelul pielii pornind de la 7-
dehidrocolesterol, care sub acţiunea radiaţiilor ultraviolete se transformă în
colecalciferol sau vitamină D3. Când cantitatea de vitamină D3 endogenă este
insuficientă se recurge la aportul exogen, vitamina D3 fiind prezentă în
alimentele de origine animală.
Organismul foloseşte şi vitamina D2 sau ergocalciferol prezent în alimentele
vegetale.
Rolul în nutriţie şi efectele carenţei

6
 Vitamina D funcţionează ca hormon şi împreună cu hormonul paratiroidian şi
calcitonina contribuie la reglarea metabolismului calciului şi a fosforului.
- Promovează absorbţia calciului în intestinul subţire superior, prin inducerea
sintezei unei proteine specifice, care leagă calciul în celulele epiteliale.
- Facilitează absorbţia fosforului prin stimularea mecanismului de transport al
fosfaţilor în celulele epiteliale.
- Acţionează asupra osului, pentru a mobiliza calciul în circulaţie ( se cere şi
prezenţa hormonului paratiroidian).
- Eliberează fosforul din compuşii organici ( fenomen ce depinde de fosfataza
alcalină, care la rândul său este reglată de vitamina D).
- Contribuie la formarea complexului calciu-fosfor, precursor mineral al osului,
intevine în depozitarea fosfatului de calciu în ţesutul osos şi în eliminarea
renală a calciului şi fosforului.
Carenţa de vitamină D duce la absorbţia defectuoasă a calciului şi a fosforului
în intestin, şi deci la lipsă de calcifiere a oaselor şi dinţilor. Apar o serie de
semne clinice ca: întârzieri în dezvoltare, hipotonie musculară, transpiraţii,
tendinţă la convulsii în stări febrile. La copi apare rahitismul, iar la adult
osteomalacia ( denumită şi rahitismul adultului).
Vitamina D este cea mai toxică dintre toate vitaminele. Simptomele de
intoxicaţie includ: diaree, cefalee, greaţă. Dacă supradozarea persistă se
produce depunerea de calciu în ţesuturile moi (inimă şi alte organe vitale). Dacă
depunerea de calciu se realizează la nivelul aortei consecinţa poate fi fatală.
Raţia - activitatea vitaminei se exprimâ în unităţi internaţionale (U.I.):

1 U.I. = 0,025 μg de vitamină D cristalizată.

Nevoile pentru adulţi în climatul nostru sunt de 100 U.I./zi. Se estimează că
adultul care îşi desfăşoară o parte din activitate în aer liber, nu are nevoie de
aport suplimentar de vitamină
Pentru sugari şi copii mici se recomandă un aport de securitate de 400 U.I./zi,
în caz de alimentaţie artificială şi expunere limitată la soare necesarul creşte la
800 U.I./zi.
La copii peste 7 ani şi la adolescenţi sunt suficiente 100 - 200 U.I./zi.
In perioada de sarcină ( mai ales în primele luni) femeia trebuie să primească
600 U.I./zi, iar în timpul alăptării câte 600 - 800 U.I./zi.
Sursele alimentare - cele mai importante surse de vitamină D sunt: uleiul de
peşte, untul, smântâna, gălbenuşul de ou, ficatul şi brânzeturile grase.
Precursorii vitaminei D ( ergosterolii) se găsesc în uleiurile vegetale, putând fi
activaţi prin iradiere cu ultraviolete.

7
 Laptele nu este o sursă bună de vitamină deoarece conţine grăsimi în cantităţi
relativ mici, dar este un vehicul ideal pentru fortificare, deoarece conţine în
paralel şi calciul.
VITAMINELE E sau TOCOFEROLI
Rolul in organism si efectele carentei
- fiind solubila in grăsime vitamina este prezenta in toate membranele celulare
si participa la prevenirea oxidării destructive neenzimatice a acizilor graşi
polinesaturaţi de către oxigenul molecular; exercita un efect antioxidant
important in plămâni unde celulele sunt supuse la concentraţii ridicate de
oxigen; protejează membranele globulelor roşii de acţiunea oxigenului pe care
il transporta; exercita acelaşi rol asupra globulelor albe sanguine; protejează de
distrugere prin oxidare unele substanţe liposolubile ca vitamina A;
- experimental s-a constata rolul acestei vitamine in menţinerea integrităţii
aparatului
genital; in carente se produc modificări degenerative ale celulelor Sertoli din
tubii seminiferi, apare reducerea numărului si a motilitatii spermatozoizilor,
ajungându-se la sterilitate; la sexul feminin embrionul moare fiind rezorbit sau
avortat;
- vitamina asigura troficitatea sistemului muscular si a altor ţesuturi si organe;
- participa la unele procese de sinteza cum ar fi cea a acizilor nucleici si la
eritropoieza;
- ar avea un rol esenţial in prevenirea îmbolnăvirii celulelor, a aterosclerozei si in
protecţia hepatica;
- argumentele teoretice susţin rolul anticanceros al vitaminei.
Necesar de vitamina - depinde de aportul de acizi graşi polinesaturaţi:
-aport scăzut 5 - 10 mg;
-aport crescut 20 - 30 mg;
-copii 5 - 10 mg.
Surse alimentare - uleiurile vegetale, in special cele din germene de grâu,
legumele cu frunze verzi (salata verde), laptele, untul, ouăle, ficatul si cerealele.
VITAMINELE K
Este vorba de compuşi ai naftochinonei cu acţiune antihemoragica.
Vitamina K 1 este sintetizata de frunzele plantelor, vitamina K 2 este produsa
de bacterii , in special de cele de putrefacţie si se sintetizează si in colon, iar
vitamina K 3 s-a obţinut in laborator prin sinteza.
Rol in nutrţie se efectele carentei
- catalizează sinteza in ficat a patru factori ai coagulării: protrombina (II)
proconvertina(VII)
factorul
Christmas(IX)

8
 factorul Stuart(X)
- intervine in carboxilarea acidului glutamic din catena γ-carboxiglutamidului
ce asigura legarea calciului si a fosfolipidelor necesare formarii trombinei;
- acţionează împreuna cu vitamina D pentru reglarea nivelului calciului sanguin
ce joaca un rol important in coagularea sângelui;
- intervine in procesele de oxido-reducere tisulara si in fosforilarea oxidativa.
Vitamina se obţine si din sursa nealimentara reprezentata de sinteza intestinala
sub acţiunea bacteriilor de putrefacţie ( E.coli, Proteus vulgaris, Streptococcus
faecalis). Nou-nascutii al căror tract intestinal nu este populat cu bacterii
prezintă deficiente vitaminice ca si persoanele care au luat antibiotice.
Deficienta primara apare la copii fiind foarte rara la adulţi.
Deficienta secundara apare in anumite situaţii :
-in defecte de absorbţie a grăsimilor;
-in obstrucţia biliara;
-malabsorbţia face ca grăsimile sa nu fie absorbite;
-administrarea de antibiotice care reduc flora colonului;
-in bolile severe hepatice când sinteza protrombinei scade;
-in administrarea antagoniştilor vitaminei.
Raţia- 2 mg/zi.
Surse alimentare- legumele verzi (salata, spanac, urzici, mărar, ceapa);
varza, conopida, tomatele;
ficatul, carnea, gălbenuşul de ou.

VITAMINELE HIDROSOLUBILE sunt reprezentate de complexul B si

vitamina C
VITAMINELE B acţionează ca o parte a coenzimelor (molecule mici ce se
combina cu o proteina inactiva devenind o enzima activa) sau stimulează
activitatea celulara .
VITAMINA B1sau tiamina (vitamina antipolinevritica sau aneurina)
Rolul in nutriţie si efectele carente
- sub forma de tiamin-pirofosfat intervine in metabolismul intermediar al
glucidelor
reprezentand cofactorul enzimelor (decarboxilaza) ce produc decarboxilarea
acidului piruvic trecandu-l in acetil-coenzima A si CO2 sau aldehida acetica si
CO2;
- intervine in decarboxilarea oxidativa a acidului α- cetoglutaric produs
intermediar din
ciclul Krebs si-l transforma in acid succinic;
- intervine in decarboxilarea 2- oxiglutaratului, in ciclul acidului citric si a
cetoacizilor;

9
- vitamina este esenţială pentru transmiterea influxului nervos mai ales la nivelul
sistemului nervos periferic.
In insuficienta de vitamina se acumulează acidul lactic si piruvic ceea ce
determina tulburarea metabolismului glucidic si apariţia stării de acidoza ce
sunt resimţite mai ales la nivelul sistemului nervos ce foloseşte glucoza ca
unica sursa de energie.
Insuficienţa apare in condiţii de:
-consum crescut de zahar si produse zaharoase, de produse cerealiere realizate
din faina alba, conserve sterilizate si băuturi alcoolice distilate;
-omul îşi asigura necesarul de vitamina prin sinteza de către flora microbiana a
colonului, existând specii producătoare de tiamina si altele consumatoare;
-scoicile si unele specii de peste conţin o enzima denumita tiaminaza ce
inactivează vitamina prin ruperea legăturilor ce exista intre nucleul pirimidinic
si cel tiazolic; tratamentele termice inactivează enzima ce are deci putina
importanta pentru om.
Semnele carentei sunt reprezentate de:
-depresie nervoasa, oboseala, iritabilitate, instabilitate emoţională;
-pierderea apetitului, constipaţia atona;
-crampele musculare, nevralgiile, cefalea, insomnia, nevrita cu parestezii,
pareze si paralizii, atrofii ale maselor musculare;
-tahicardia la efort moderat, aritmia, scăderea TA.
In prezent forma clasica de boala a devenit o raritate, frecvent întâlnindu-se o
forma de boala de tip "occidental" datorita consumului crescut de produse
rafinate.
Copii mici sunt sensibili la deficienta vitaminică, manifestările de carenta
apărând in situaţia in care sunt alăptaţi de mame ce au un regim sărac in
vitamina.
Raţia- depinde de raportul tiamina/energie si se exprima la 1000 kcal totale sau
la 1000 kcal nelipidice.
-adult 0,4 mg/1000 kcal totale sau 0,6 mg/1000 kcal nelipidice;
-copii si femei in perioada de maternitate 0,6 mg/1000 kcal totale.
Surse alimentare- carne, lapte, oua;
cereale, drojdie de bere, legume.
VITAMINA B2 sau riboflavina
Poarta numele de riboflavina datorita asemănaţii structurale a unei parţi
componente cu riboza. Vitamina este absorbita in partea superioara a
intestinului subţire.
Rolul in nutriţie si efectele carentei
- cea mai mare parte a vitaminei din organism se găseşte esterificta cu acid
fosforic ca

10
 flavinmononucleotid(FMN) si flavinadenindinucleotid(FAD) si intra in
structura enzimelor implicate in reacţiile de oxido-reducere; flavoproteinele
preiau ionii de hidrogen de la enzimele niacinice (NAD,NADP) si ii transfera
citocromilor;
- vitamina este o componenta a aminoacidoxidazelor ce oxidează aminoacizii si a
xantinoxidazei ce catalizează oxidarea purinelor;
- intra in compoziţia multor enzime fiind implicata in metabolismul glucidelor,
lipidelor si proteinelor.
Carenta de vitamina apare in condiţiile unei denutriţii proteice, fiind asociata cu
avitaminozele B1, B12, PP. Clinic apare fisurarea comisurilor labiale, aspectul
depapilat al limbii, coloraţia roşie- purpurie a acesteia, dermatita seboreica a
pielii fetei, leziuni ale corneei, anaclorhidria, diareea, dermatoza scrotală sau
vulvară, vindecarea dificila a rănilor.
Raţia- aportul recomandat este de 0,6 mg/ 1000 kcal;
- in sarcina si alăptare ajunge la 2,5 - 3 mg/zi;
- se recomanda creşterea aportului in hipertiroidii, febra, stres, tratament
medicamentos (sulfamide, antibiotice).
Sursele alimentare- ficat, rinichi de vita, peste;
lapte si brânzeturi;
oua;
drojdia de bere;
unele legume(soia, mazăre, varza).
Vitamina este larg răspândită in alimente, fiind sintetizata si de către
microorganismele tubului digestiv.
VITAMINA B6 sau piridoxina
Vitamina se prezintă sub trei forme active reprezentate de piridoxal, piridoxol si
piridoxamina.
Rolul in nutriţie şi efectul carentei
- vitamina asigura coenzime pentru 60 de reacţii de decarboxilare, dezaminare,
transaminare si transsulfurare a aminoacizilor;
- enzimele piridoxinice formeaza acidul δ-aminolevulinic, convertesc triptofanul
in
niacina, acidul linoleic in acid arahidonic, desfac glicogenul in glucoza-1-
fosfat, determina biosinteza unor hormoni hipofizari si gonadali;
- in prezenta vitaminei glucidele sunt asimilate rapid si este accelerata
metabolizarea
glicogenului hepatic;
- joaca un rol important in metabolismul lipidic favorizând acţiunea acizilor graşi
polinesaturaţi de prevenire a aterosclerozei.
Deficienta determina apariţia următoarelor fenomene clinice:

11
 -astenie, cefalee, nervozitate, insomnie, stări depresive, nevrite periferice cu
parestezii;
-anemie rezistenta la tratamentul cu fier, hipoproteinemie.
Carenta apare frecvent in cursul tratamentelor cu anticoncepţionale sau cu
hidrazida acidului izonicotinic(HIN).
Raţia- depinde de cantitatea de proteine si acizi graşi polinesaturati prezenta in
alimentaţie:- nevoi zilnice de 2 mg la adult; - in timpul sarcinii cresc la 2,5
mg/zi; - la copii variază intre 0,2-0,4 mg la copilul mic si 1,5-2 mg la
adolescenţi.
Surse alimentare- ficat, carne;
cereale, fructe, legume.
VITAMINA B12 sau cobalamina
Vitamina se găsesc in organism sub mai multe forme reprezentate de
deoxiadenosilcobalamina, metilcobalamina si hidroxicobalamina. Absorbtia
vitaminei (factor extrinsec) necesita prezenta factorului intrinsec Castle, o
glicoproteina secretata de glandele din regiunea cardiei si a infundibulului
gastric. Vitamina se combina cu acest factor fiind transportata in anumite zone
din ileon unde este absorbita.
Rolul in nutriţie si efectele carentei
- participa la metabolismul proteinelor, glucidelor, lipidelor si acizior nucleici;
direct
sau prin intermediul acidului folic participa la formarea si transferul radicalilor
metil, formil si la folosirea lor in sinteza bazelor purinice şi pirimidinice;
- participa la transferul radicalului metil in sinteza colinei, serinei si metioninei;
- in măduva oaselor joaca un rol esenţial in sinteza AND-ului;
- separat joaca un rol biochimic esenţial in menţinerea mielinei la nivelul
sistemului
nervos;
- hidroxicobalamina are afinitate pentru cianura, ceea ce reprezintă un mecanism
de
detoxifiere a persoanelor expuse la cantităţile de cianura prezente in fumul de
ţigară;
Carenta de vitamina apare, in special, datorita defectelor de absorbţie decât
lipsei acesteia din alimentaţie. Deficienta este frecvent secundara absentei
factorului intrinsec.
Clinic apare anemie macrocitară, leucopenie, trombocitopenie, tulburări
digestive si neurologice. La nivelul măduvei osoase apar megaloblastele ce
transporta o concentratie normala de hemoglobina. Aceste celule apar datorita
formarii limitate a ADN-ului, in timp ce sinteza ARN-ului este normala.

12
 Raţia - necesarul zilnic al adultului este de 2 - 3 μg; el ajunge la 5 - 6 μg la
femeia gravida si in perioada de alăptare; la copii necesarul este de 1 - 2 μg pe
zi.
Sursele alimentare - sunt reprezentate de produsele de origine animala din care
se particularizează ficatul. Alimentele de origine vegetala sunt lipsite de
vitamina sau o au in cantităţi extrem de mici.
VITAMINA C sau acidul ascorbic
Structural este vorba de un acid monobazic ce conţine patru grupări hidroxil din
care doua sunt unite prin legături duble. Acidul ascorbic poate ceda doi atomi
de hidrogen trecând in acid dehidroascorbic cu activitate vitaminică. Plantele si
multe specii de animale o sintetizează pornind de la glucoza si alte zaharuri
simple. Omul, maimuţa si cobaiul nu o pot sintetiza de aceea trebuie sa o
primească din alimente.
Rolul in organism si efectele carentei
- posibilitatea trecerii reversibile din acid ascorbic in acid dehidroascorbic
explica
participarea vitaminei la reacţiile de oxidoreducere tisulara deci la procesele
eliberatoare de energie;
- este un agent puternic reducător ce menţine in stare redusa glutationul,
protejează de
oxidare vitaminele A si E, trece fierul trivalent in fier bivalent, protejează
vitaminele din grupul B;
- catalizează hidroxilarea prolinei in hidroxiprolină, a lizinei in hidroxilizină, a
triptofanului in serotonina, a colesterolului in acizi biliari;
- intervine in producerea şi menţinerea colagenului, o substanţă proteica ce
formează
baza pentru toate ţesuturile conjunctive din organism; in deficienta de vitamina
fibroblastul sintetizeaza mai puţin colagen;
- multe substanţe din alimente sunt protejate in schimbul oxidarii vitamiei;
- este importanta pentru producerea tiroxinei;
- participa la sinteza hormonilor steroidici corticosuprarenalieni;
- in stress scade datorita implicarii in eliberarea hormonilor stress-ului de catre
glanda suprarenala;
- inhiba cresterea tumorilor maligne.
Avitaminoza apare la sugarul care nu este alimentat la san si nu primeste
vitamina: hemoragii gingivale, subcutanate, subperiostale, echimoze, epistaxis.
La adulti avitaminoza se manifesta prin astenie, dureri musculare, hemoragii
gingivale si perifoliculare, scaderea rezistentei la infectii si la poluantii chimici
din mediu.
Ratia - 20 mg/zi la copii si adolescenti;

13
 30 mg/zi la adulti.
Sursele de vitamina - sunt reprezentate de fructele si legumele proaspete. Dintre
fructe se particularizeaza coacazele negre, citricele, capsunile, ananasul si
bananele. Dintre legume varza, conopida, spanacul, salata, ridichiile reprezinta
o sursa importanta de vitamina. Laptele, carnea, ouale sunt sarace ca si painea
sau cerealele. Unele legume si fructe (castraveti, dovlecei, mere) prezinta o
enzima denumita ascorbicoxidaza ce are capacitatea de a inactiva vitamina.
Acidul ascorbic este usor de distrus.
VITAMINA PP sau nicotinamida
Vitamina se gaseste sub forma de acid nicotinic si nicotinamida. Forma activa
este nicotinamida ce provine din convertirea acidului nicotinic.
Rolul in nutritie si efectele carentei
- sub forma de nicotinamida intra in structura enzimelor niacinice: nicotinamid-
adenin-
dinucleotid(NAD) si nicotinamid-adenin-dinucleotid-fosfat(NADP); prin unire
cu apofermenti proteici coenzimele niacinice formeaza enzime ce participa la
multiple reactii de oxido-reducere prin transfer de hidrogen de pe un substrat pe
altul; in lantul respirator preiau ionii de hidrogen din ciclul Krebs si-i trec
enzimelor flavinice care vor fi oxidate de citocromi si citocromoxidaza; in
acest proces se elibereaza energie si se formeaza molecule de ATP;
- joaca un rol esential in metabolismul glucidelor, proteinelor, lipidelor si a
alcoolului
etilic prin intermediul enzimelor in structura carora intra.
Organismul uman poate sintetiza vitamina pornind de la triptofan in prezenta
vitaminelor B2 si B6.
Carenta de vitamina determina aparitia pelagrei boala caracterizata prin
dermatoza suprafetelor expuse la soare, diaree cronica cu deshidratare, tulburari
psihice (insomnie, depresie, obseala, cefalee, tulburari de comportament).
Ratia - se exprima in echivalent niacinic sau in miligrame; un echivalent
niacinc este egal cu 1 mg de vitamina sau cu 60 mg triptofan; necesarul zilnic
este de 6,6 echivalenti niacinici pentru 1000kcal sau 16 - 20 mg pentru adulti si
de 23 mg pentru femeia gravida.
Surse alimentare - ficatul, carnea, pestele, preparatele din carne contin vitamina
si triptofan;
laptele, branzeturile si ouale au cantitati mici de vitamina dar
sunt bogate in triptofan;
leguminoasele uscate, legumele, fructele si cerealele (cu
exceptia porumbului.

14
Sursele de vitamina sunt alimentare si endogene. Porumbul este pelagrogen
deoarece o parte din vitamina este legata sub forma de niactin, iar zeina este
saraca in triptofan.

15