Drept Civil - Th. Gen - Dec. 2017

CAPITOLUL I
NOŢIUNI INTRODUCTIVE
NOŢIUNE
Termenul de drept civil provine din latinescul ius civile.
Sintagma de drept civil cunoaşte mai multe accepţiuni:
o într-o primă accepţiune, prin drept civil avem în vedere ramura de drept conţinând
ansamblul normelor juridice care reglementează raporturile patrimoniale şi
nepatrimoniale stabilite între persoane fizice şi juridice aflate pe poziţie de egalitate
juridică1;
o într-o a doua accepţiune, dreptul civil reprezintă un element al conţinutului

raportului juridic civil (alături de obligaţia civilă), care constă în posibilitatea acordată
de legiuitor subiectului activ al raportului juridic civil de a avea o anumită conduită în
raport cu ceilalţi şi totodată de a putea cere de la subiectul pasiv o anumită conduită,
pentru care, dacă acesta nu urmă nu o îndeplineşte, poate face apel la forţa de
constrângere a statului;
o într-o a treia accepţiune, dreptul civil poate fi definit ca disciplină de studiu.
SISTEME DE DREPT
Principalele sisteme de drept sunt:
o sistemul anglo-saxon (common-law);
o sistemul romano-germanic;
o sistemul religios.
Sistemul anglo-saxon
o a apărut în Anglia;
o s-a extins în SUA, Canada, Australia etc.;
o se caracterizează prin aceea că soluţiile se pronunţă în baza precedentului judiciar.
Sistemul romano-germanic
o are la bază dreptul roman, dublat de cutumele germanice
o se divide în
1
A se vedea GH. BELEIU, Drept civil român. Introducere în dreptul civil. Subiectele dreptului civil, ed. a 6-a,
revăzută de M. NICOLAE şi P. TRUŞCĂ, Ed. Şansa, Bucureşti, 1999, p. 31.
 sistemul roman sau latin, ce are la bază dreptul roman (România,
Italia, Franţa, Spania etc.);
 sistemul germanic, ce a luat naştere din îmbinarea dreptului roman

şi a cutumelor germanice (Germania, Elveţia, Austria etc.);
o este printre cele mai răspândite sisteme de drept din lume;
o presupune o divizare a ramurilor de drept în drept public şi drept privat;
o în soluţionarea pricinilor, judecătorul nu este legat de precedentul judiciar,

jurisprudenţa nefiind izvor de drept;
o se caracterizează prin existenţa mai multor grade de jurisdicţie;
o se caracterizează prin existenţa unei instanţe supreme;
o hotărârile se motivează.
Sistemul religios
o este inspirat de divinitate;
o dreptul musulman intră în această categorie.
PRINCIPIILE DREPTULUI CIVIL
Definiţie
Principiile dreptului civil „sunt idei directoare, de bază, aplicabile tuturor instituţiilor dreptului civil”2.
Enumerare
o Principiul proprietăţii
o Principiul egalităţii în faţa legii civile
o Principiul bunei-credinţe
o Principiul ocrotirii drepturilor subiective civile
o Principiul aplicării prioritare a tratatelor internaţionale în materia drepturilor

omului
o Principiul aplicării cu prioritate a dreptului Uniunii Europene
Principiul proprietăţii
o dreptul de proprietate este garantat constituţional;
2
A se vedea OV. UNGUREANU, Drept civil. Introducere, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2007, p. 20.
o proprietatea privată este garantată şi ocrotită în mod egal de lege, indiferent de
titularul său;
o nimeni nu poate fi expropriat decât pentru o cauză de utilitate publică, stabilită

în condiţiile legii şi în schimbul unei drepte şi prealabile despăgubiri;
o sunt interzise naţionalizarea sau orice alte măsuri de trecere silită în proprietate
publică a unor bunuri pe baza apartenenţei sociale, etnice, religioase, politice sau
de altă natură discriminatorie a titularilor;
o averea dobândită licit nu poate fi confiscată, caracterul licit al dobândirii

prezumându-se3.
Principiul egalităţii în faţa legii
o este garantat constituţional, prin art. 16 din Legea fundamentală a ţării;
o cetăţenii sunt egali în faţa legii şi a autorităţilor publice, fără privilegii şi fără
discriminări;
o nimeni nu este mai presus de lege4;
o rasa, culoarea, naţionalitatea, originea etnică, limba, religia, vârsta, sexul sau
orientarea sexuală, opinia, convingerile personale, apartenenţa politică,
sindicală, la o categorie socială ori la o categorie defavorizată, averea, originea
socială, gradul de cultură, precum şi orice altă situaţie similară nu au nicio
influenţă asupra capacităţii civile5.
Principiul bunei-credinţe
o orice persoană fizică sau juridică trebuie să îşi exercite drepturile şi să-şi execute
obligaţiile cu bună-credinţă, în acord cu ordinea publică şi bunele moravuri [art.
14 alin. (1) C. civ.];
o buna-credinţă se prezumă până la proba contrară [art. 14 alin. (2) C. civ.], fiind
necesar ca cel care invocă reaua-credinţă să o dovedească;
o cetăţenii români, cetăţenii străini şi apatrizii trebuie să-şi exercite drepturile şi

libertăţile constituţionale cu bună-credinţă, fără să încalce drepturile şi libertăţile
celorlalţi (art. 57 din Constituţia României);
o abuzul de drept este sancţionat de legiuitor, care dispune în mod imperativ că

„niciun drept nu poate fi exercitat în scopul de a vătăma sau păgubi pe altul ori
într-un mod excesiv şi nerezonabil, contrar bunei credinţe” (art. 15 C. civ.).
3
A se vedea art. 44 din Constituţie.
4
A se vedea art. 16 alin. (1) şi (2) din Constituţie.
5
A se vedea art. 30 C. civ.
Principiul ocrotirii drepturilor subiective civile
o este consacrat deopotrivă de Constituţie şi de Codul civil;
o drepturile şi libertăţile civile ale persoanelor fizice, precum şi drepturile şi

libertăţile civile ale persoanelor juridice sunt ocrotite şi garantate de lege (art. 26
C. civ.);
o cetăţenii străini şi apatrizii sunt asimilaţi, în condiţiile legii, cu cetăţenii români, în

privinţa drepturilor şi libertăţilor lor civile, asimilare aplicabilă şi persoanelor
juridice străine [art. 27 alin.(1) şi (2) C. civ.].
Principiul aplicării prioritare a tratatelor internaţionale în materia drepturilor omului
o în materiile reglementat de Codul civil, dispoziţiile privitoare la drepturile şi

libertăţile persoanelor vor fi interpretate şi aplicate în concordanţă cu
Constituţia, Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, pactele şi celelalte
tratate la care România este parte 6;
o dacă există neconcordanţe între pactele şi tratatele privitoare la drepturile

fundamentale ale omului, la care România este parte, şi legile interne, au
prioritate reglementările internaţionale, cu excepţia cazului în care Constituţia
sau legile interne conţin dispoziţii mai favorabile [art. 20 alin. (2) din Constituţia
României].
Principiul aplicării cu prioritate a dreptului Uniunii Europene
o conform Codului civil, în materiile reglementate de acesta, normele dreptului

Uniunii Europene se aplică în mod prioritar, indiferent de calitatea sau statutul
părţii7.
CAPITOLUL II. NORMA JURIDICĂ
Definiţie
Norma juridică constituie o regulă de conduită instituită de autoritatea competentă şi care poate fi
impusă, în caz de nevoie, prin forţa de coerciţie a statului.
Structură
În structura normei juridice identificăm trei elemente, respectiv:
o ipoteză;
o dispoziţie;
6
A se vedea art. 4 alin. (1) C. civ.
7
o sancţiune.
Ipoteza normei juridice este elementul care identifică subiecţii de drept – destinatari ai respectivei
norme –, precum şi condiţiile în care aceasta (norma) se aplică.
Exemplu: articolul 105 C. civ. prevede că „sunt supuşi unor măsuri speciale de ocrotire minorii şi cei
care, deşi capabili, din cauza bătrâneţii, a bolii sau a altor motive prevăzute de lege nu pot să îşi
administreze bunurile şi nici să îşi apere interesele în condiţii corespunzătoare”. Ipoteza acestui text
de lege îi vizează pe minori, precum şi pe cei care nu îşi pot administra bunurile şi apăra interesele, ca
urmare a cauzelor enunţate anterior (bătrâneţe, boală etc.).
Dispoziţia conţine acţiunile sau inacţiunile la care destinatarii lor trebuie să se conformeze. Exemplu:
conform art. 1270 alin. (2) C. civ., „contractul se modifică sau încetează numai prin acordul părţilor
ori din cauze autorizate de lege”. Dispoziţia acestei norme juridice vizează faptul că modificarea ori
încetarea contractului se poate realiza fie pe cale acordului părţilor, fie ca urmare a unor cauze
prevăzute de lege.
Sancţiunea indică urmările pe care le atrag nerespectarea dispoziţiei normei juridice. De exemplu,
potrivit art. 295 alin. (1), sancţiunea încheierii unei căsătorii în alte scopuri decât acela de a întemeia
o familie este nulitatea absolută.
Clasificarea normelor juridice
I. Norme juridice imperative și norme juridice dispozitive
A. Normele imperative– sunt acele norme juridic obligatorii pentru părţi, care impun, respectiv
interzic, o anumită conduită determinată.
#Cred că ar trebui menţionate la un loc normele imperative şi cele dispozitive, deoarece corespund
aceluiaşi criteriu de clasificare. Urmează apoi să fie tratate separat: A. Normele juridice imperative şi
B. Normele juridice dispozitive.#
Acestea se clasifică în:
a. Norme juridice onerative – sunt acele norme care obligă subiecţii de drept la o anume
conduită, aşadar impun.
Exemplu: viitorii soţi sunt obligaţi să se prezinte împreună la sediul primăriei, pentru a-şi da
consimţământul la căsătorie în mod public, în prezenţa a 2 martori, în faţa ofiţerului de stare civilă
[art. 287 alin. (1) C. civ.].
b. Norme juridice prohibitive – sunt acele norme care interzic în mod expres o conduită
determinată, o acţiune.
Exemplu: „nimeni nu poate renunţa, în tot sau în parte, la capacitatea de folosinţă sau la capacitatea
de exerciţiu” [art. 29 alin. (2) C. civ.] sau „este interzisă orice practică eugenică prin care se tinde la
organizarea selecţiei persoanelor” [art. 62 alin. (2) C. civ.].
B. Norme dispozitive (se mai numesc şi norme declarative sau interpretative) – sunt acele norme care
lasă subiecţilor de drept libertatea de a-şi alege conduita pe care să o urmeze în cadrul unui raport
juridic determinat, intervenind doar atunci când părţile nu optează pentru o anume conduită.
Acestea se clasifică astfel:
a.Norme permisive – sunt cele care permit părţilor să-şi aleagă conduita, limitându-se doar la a le
indica mai multe variante posibil de urmat.
Exemplu: viitorii soţi pot conveni să îşi păstreze numele dinaintea căsătoriei, să ia numele oricăruia
dintre ei sau numele lor reunite. De asemenea, un soţ poate să îşi păstreze numele de dinaintea
căsătoriei, iar celălalt să poarte numele lor reunite (art. 282 C. civ.).
b.Norme supletive – sunt acele norme care oferă părţilor libertatea de a-şi alege singure conduita,
prevederile lor urmând a se aplica doar în măsura în care acestea nu au făcut-o, respectiv nu şi-au
ales o conduită.
Exemplu: în lipsa unei stipulaţii contrare, cumpărătorul trebuie să plătească preţul la locul în care
bunul se afla în momentul încheierii contractului şi de îndată ce proprietatea este transmisă. Dacă la
data încheierii contractului bunurile se află în tranzit, în lipsa unei stipulaţii contrare, plata preţului se
face la locul care rezultă din uzanţe sau, în lipsa acestora, la locul destinaţiei [art. 1720 alin. (1) şi (2)
C. civ.].
II. Norme juridice de ordine publică şi norme juridice de ordine privată
A. Normele juridice de ordine publică sunt, după cum le spune şi denumirea, norme prin
edictarea cărora se urmăreşte proteguirea unui interes general, public.
Exemplu: nimeni nu poate aduce atingere speciei umane. Este interzisă orice practică eugenică prin
care se tinde la organizarea selecţiei persoanelor [art. 62 alin. (1) şi (2) C. civ.].
B. Normele juridice de ordine privată sunt acelea al căror scop vizează protejarea unor
interese particulare.
Exemplu: tutorele are îndatorirea de a îngriji de minor. El este obligat să asigure îngrijirea minorului,
sănătatea şi dezvoltarea lui fizică şi mentală, educarea, învăţătura şi pregătirea profesională a
acestuia, potrivit cu aptitudinile lui [art. 134 alin. (1) şi (2) C. civ.].
Importanţa clasificării rezidă în aceea că, în timp ce încălcarea unei norme juridice de ordine publică
poate fi invocată de orice persoană interesată, invocarea încălcării unei norme juridice de ordine
privată poate fi făcută doar de către persoana ale cărei interese au fost încălcate.
III. Norme generale şi norme speciale
Distincţia între cele două categorii de norme se face în funcţie de obiectul de reglementare şi se poate
face exclusiv între normele aparţinând aceluiaşi domeniu.
A. Normele generale sunt acelea care reglementează un domeniu determinat.

Exemplu: contractul de locaţiune este reglementat cu caracter general în cuprinsul art. 1777-1850 C.
civ. Aşadar, aceste dispoziţiile legale constituie normele generale în materie.
B. Normele speciale sunt norme juridice care reglementează o parte, o secţiune din ansamblul
domeniului reglementat de normele generale.
Exemplu: locaţiunea bunurilor agricole este reglementată de art. 1836-1850 C. civ. (Reguli particulare
în materia arendării), acestea fiind normele speciale în materie.
Importanţa clasificării
Normele speciale se aplică cu prioritate în raport cu normele generale (specialia generalibus

derogant).
Abrogarea normelor speciale se va face tot printr-o normă specială.
Normele speciale se vor completa cu normele generale, în caz de lacună, nu cu cele speciale.
CAPITOLUL III
IZVOARELE DREPTULUI CIVIL
Definiţie
Izvorul de drept civil reprezintă „forma specifică de exprimare a normelor de drept civil”8.
Clasificare
I. ACTE NORMATIVE
o Legile (acte normative adoptate de Parlament)
 Constituţionale (Constituţia şi legile de revizuire a acesteia);
 Organice (conţin reglementări ale unor aspecte de importanţă deosebită, precum

organizarea Guvernului, organizarea şi desfăşurarea referendumului, sistemul
electoral etc.);
 Ordinare (celelalte legi adoptate de Parlament);
o Hotărâri şi ordonanţe (acte normative pe care le adoptă Guvernul);
o Acte ce emană de la autorităţile administraţiei publice centrale (de exemplu,

ordine, regulamente etc.) şi locale (de exemplu, ordine de prefect, hotărâri de
consiliu local etc.).
II. UZANŢE, care includ obiceiul (cutuma) şi uzurile profesionale9.
8
A se vedea OV. UNGUREANU, op. cit., p. 35.
o Obiceiul sau cutuma reprezintă „o regulă de conduită statornicită de-a lungul
vremii în practica vieţii sociale”10. În structura sa identificăm două elemente:
 un element material (obiectiv), ce constă într-o practică constantă,

uniformă;
 un element subiectiv (psihologic), care constă în acceptarea acestei

practici ca fiind obligatorie, ca valorând drept.
o Uzurile profesionale constituie „reguli de conduită stabilite ca atare în practica

raporturilor sociale corespunzătoare unui domeniu de activitate. Ele conţin doar
elementul obiectiv de repetabilitate a conduitei şi sunt specifice unui anumit
domeniu11”.
Doctrina aminteşte şi de aşa-numitele izvoare incerte de drept civil, respectiv:
o morala;
o doctrina;
o jurisprudenţa.
I. MORALA desemnează „ansamblul de reguli de convieţuire socială impuse şi

respectate, în afara autorităţii statelor, de către colectivităţile umane”12.
Deşi nu este calificat ca izvor de drept de sine stătător, sunt cazuri în care în actele normative
regăsim trimiteri la morală (de exemplu, referirile la bunele moravuri).
II. DOCTRINA cuprinde în conţinutul său „lucrările autorilor care explică şi comentează regulile
juridice, expun teoriile de drept, precum şi aplicarea practică a principiilor, şi arată părerile lor asupra
problemelor juridice”13.
III. JURISPRUDENŢA (PRACTICA JUDICIARĂ) conţine totalitatea hotărârilor pronunţate de instanţe în

cauzele deduse judecăţii. Hotărârile sunt obligatorii doar în ceea ce priveşte părţile între care s-a
purtat judecata şi succesorii în drepturi ai acestora. Judecătorii nu sunt obligaţi ca în soluţionarea
unei speţe să ţină cont de soluţiile din practica judiciară.
APLICAREA LEGII CIVILE
Aplicarea legii civile comportă trei aspecte:
o aplicarea legii civile în timp;
o aplicarea legii civile în spaţiu;
9
10
11
A se vedea B.M.C. PREDESCU, Drept internaţional privat. Partea generală, Ed. Wolters Kluwer, Bucureşti,
2010, p. 149.
12
A se vedea T. PRESCURE, R. MATEFI, op. cit., p. 43.
13
A se vedea C. HAMANGIU, I. ROSETTI-BĂLĂNESCU, AL. BĂICOIANU, Tratat de drept civil român, Ed. All Beck,
Bucureşti, 2002, p. 13.
o aplicarea legii civile asupra persoanelor.
APLICAREA LEGII CIVILE ÎN TIMP
Potrivit art. 6 alin. (1) C. civ., „legea civilă este aplicabilă cât timp este în vigoare. Aceasta nu are
putere retroactivă”.
Rezultă, aşadar, că cele două momente esenţiale la care ne raportăm pentru a fixa existenţa unei legi
sunt intrarea în vigoare a acesteia şi ieşirea din vigoare.
Intrarea în vigoare a legii are loc la trei zile de la data publicării în Monitorul Oficial sau la o dată
ulterioară prevăzută în textul său14.
Ieşirea din vigoare a legii are loc prin abrogare, care la rândul ei poate fi expresă sau tacită.
PRINCIPII CARE GUVERNEAZĂ APLICAREA LEGII CIVILE ÎN TIMP
Principiul neretroactivităţii legii civile, conform căruia legea nouă se va aplica exclusiv acelor situaţii
care se nasc după intrarea în vigoare a acesteia.
Acest principiu îşi găseşte reglementarea în chiar Constituţia României, care la art. 15 alin. (2)
prevede că „legea dispune numai pentru viitor, cu excepţia legii penale sau contravenţionale mai
favorabile”.
În acelaşi sens sunt şi dispoziţiile art. 6 alin. (1) C. civ., pe care le-am enunţat la începutul analizei
noastre, conform cărora legea nu are putere retroactivă, precum şi acelea ale alin. (2) ale aceluiaşi
text de lege, conform căruia „actele şi faptele juridice încheiate ori, după caz, săvârşite sau produse
înainte de intrarea în vigoare a legii noi nu pot genera alte efecte juridice decât cele prevăzute de
legea în vigoare la data încheierii sau, după caz, a săvârşirii ori producerii lor”.
De aici rezultă următoarele consecinţe:
o faptelor care şi-au produs totalitatea efectelor cât timp era în vigoare vechea lege (facta
praeterita) li se va aplica legea veche;
o în cazul faptelor care nu şi-au produs toate efectele sub imperiul vechii legi (facta pendentia),
legiuitorul are la dispoziţie următoarele soluţii:
 ultraactivitatea, adică aplicarea vechii legi;
 aplicarea legii noi;
 aplicarea legii vechi pentru unele efecte şi a legii noi, pentru altele.
o în situaţia faptelor care nu şi-au produs niciun efect sub imperiul vechii legi (facta futura),
urmând ca acestea să se producă ulterior intrării în vigoare a noii legi, legiuitorul poate de
asemenea să opteze între:
 ultraactivitatea vechii legi;
14
Art. 78 din Constituţia României.
 aplicarea noii legi.
Prin excepţie de la cele arătate mai sus, „dispoziţiile legii noi sunt de asemenea aplicabile şi efectelor
viitoare ale situaţiilor juridice născute anterior intrării în vigoare a acesteia, derivate din starea şi
capacitatea persoanelor, din căsătorie, filiaţie, adopţie şi obligaţia legală de întreţinere, din
raporturile de proprietate, inclusiv regimul general al bunurilor, şi din raporturile de vecinătate, dacă
aceste situaţii juridice subzistă după intrarea în vigoare a legii noi”15.
Principiul aplicării imediate a legii noi îşi găseşte consacrarea în conţinutul art. 6 alin. (5) C. civ.,
conform căruia „dispoziţiile legii noi se aplică tuturor actelor şi faptelor încheiate sau, după caz,
produse ori săvârşite după intrarea sa în vigoare, precum şi situaţiilor juridice născute după intrarea
sa în vigoare”.
Rezultă aşadar că, după intrarea în vigoare a unei legi noi, aceasta va înlătura aplicarea legii vechi,
urmând a reglementa toate actele, faptele şi situaţiile juridice născute ulterior.
Acest principiu se află în strânsă legătură cu principiul enunţat anterior, acela al neretroactivităţii legii
civile.
Excepţia de la acest principiu este ultraactivitatea legii vechi, altfel spus acele ipoteze în care anumite
situaţii determinate vor cădea sub incidenţa vechii legi, în ciuda faptului că a intrat în vigoare o lege
nouă.
O situaţie de ultraactivitate este aceea reglementată de legiuitor în cuprinsul alin. (4) al art. 6 C. civ.,
conform căruia „prescripţiile, decăderile şi uzucapiunile începute şi neîmplinite la data intrării în
vigoare a legii noi sunt în întregime supuse dispoziţiilor legale care le-au instituit”.
O altă regulă importantă – tempus regit actum –, potrivit căreia actele/faptele juridice vor intra sub
imperiul legii în vigoare la momentul la care au fost încheiate, o regăsim exprimată în art. 6 alin. (3) C.
civ., astfel că actele juridice nule, anulabile sau afectate de alte cauze de ineficacitate la data intrării
în vigoare a legii noi sunt supuse dispoziţiilor legii vechi, neputând fi considerate valabile ori, după
caz, eficace potrivit dispoziţiilor legii noi.
APLICAREA LEGII CIVILE ÎN SPAŢIU
PRINCIPIILE APLICĂRII LEGII CIVILE ÎN SPAŢIU
Principiul teritorialităţii legii civile
Acest principiu cunoaşte două aspecte, respectiv:
o actele normative adoptate de autorităţile şi instituţiile publice centrale urmează a se

aplica pe întreg teritoriul ţării, cu excepţia cazului în care se prevede altfel [art. 7 alin. (1)
C. civ.].
o actele normative adoptate, în condiţiile legii, de autorităţile şi instituţiile administraţiei

publice locale se aplică numai în raza lor de competenţă teritorială [art. 7 alin. (2) C. civ.].
15
Art. 6 alin. (6) C. civ.
O problemă care poate apărea în practica aplicării legilor în spaţiu este aceea a conflictului de legi în
cazul existenţei unor elemente de extraneitate a raportului juridic încheiat (de exemplu, încheierea
pe teritoriul ţării noastre a unui contract între doi sau mai mulţi profesionişti provenind din alte
state).
Într-o astfel de situaţie se vor aplica normele de drept internaţional privat. Potrivit lex voluntatis,
părţile sunt libere să determine legea care se aplică respectivului raport juridic încheiat între ele.
Dacă părţile refuză sau nu pot stabili legea aplicabilă, conform lex fori, se vor aplica normele de drept
internaţional privat specifice statului în cauză.
Principiul extrateritorialităţii legii române
Potrivit acestui principiu, legea română se aplică acelor raporturi cu elemente de extraneitate în care
părţile au convenit astfel, conform mai sus enunţatei lex voluntatis, ori pentru că s-a stabilit astfel în
baza lex fori.
APLICAREA LEGII CIVILE CU PRIVIRE LA PERSOANE
Legea civilă română se aplică persoanelor fizice şi juridice – subiecte ale raporturilor juridice civile –,
caracterizate prin poziţia lor de egalitate juridică în cadrul acestor raporturi la care iau parte.
Codul civil prevede în alin. (1) al art. 3 faptul că dispoziţiile sale se aplică şi raporturilor dintre
profesionişti, precum şi raporturilor dintre aceştia şi orice alte subiecte de drept civil.
Noţiunea de profesionist desemnează persoana care exploatează o întreprindere.
Exploatarea unei întreprinderi constă în exercitarea sistematică, de către una sau mai multe
persoane, a unei activităţi organizate ce constă în producerea, administrarea sau înstrăinarea de
bunuri sau în prestarea de servicii, indiferent dacă are sau nu un scop lucrativ 16.
Din punctul de vedere al destinatarilor lor, normele juridice pot avea o aplicabilitate generală (atât în
cazul persoanelor fizice, cât şi al celor juridice) sau o aplicabilitate particulară (doar în cazul
persoanelor fizice/al unei anume categorii de persoane fizice sau doar în cazul persoanelor
juridice/unor categorii de persoane juridice).
16
RAPORTUL JURIDIC CIVIL
Definiţie
Raportul juridic civil este o relaţie socială, patrimonială sau nepatrimonială, reglementată de norma
de drept civil17.
Caractere juridice
1. Caracterul social rezultă din aceea că raportul juridic civil se naşte în cadrul societăţii,
între persoane.
2. Caracterul dublu voliţional – în conţinutul raportului juridic civil regăsim exprimată voinţa
legiuitorului, pe de o parte, şi pe aceea a subiecţilor de drept între care se leagă raportul
juridic, pe de altă parte.
3. Caracterul de egalitate juridică a părţilor între care se naşte raportul juridic.
Structura
1. Părţile (subiecţii) sunt persoanele fizice sau juridice care încheie un raport juridic.
2. Conţinutul este compus din totalitatea drepturilor subiective civile care le revin părţilor şi
a obligaţiilor pe care şi le asumă în cadrul raportului juridic civil.
3. Obiectul are în vedere acţiunea sau inacţiunea pe care o parte o poate pretinde de la
celălalt subiect de drept cu care se leagă în cadrul unui raport juridic obligaţional şi căreia
aceasta din urmă este datoare a i se conforma.
I. PĂRŢILE RAPORTULUI JURIDIC
Sunt persoanele fizice sau juridice, denumite creditor (subiect activ) sau debitor (subiect pasiv), după
cum îşi exercită drepturi sau le incumbă obligaţii în cadrul raportului juridic civil.
Atunci când raportul juridic se naşte între mai mulţi creditori şi/sau mai mulţi debitori, avem de a
face cu o pluralitate de subiecte, care poate fi:
o activă (mai mulţi creditori şi un singur debitor)
o pasivă (mai muţi debitori şi un singur creditor)
o mixtă (mai mulţi creditori şi mai mulţi debitori).
Capacitatea civilă de folosinţă
Definiţie
17
A se vedea GH. BELEIU, Drept civil român. Introducere în dreptul civil. Subiectele dreptului civil., ed. a 10-a,
revăzută şi adăugită de M. NICOLAE şi P. TRUŞCĂ, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2005, p. 63.
Reprezintă aptitudinea generală şi abstractă a persoanelor fizice sau juridice de a avea drepturi
subiective civile şi de a-şi asuma obligaţii în cadrul raporturilor juridice civile.
Dobândire
În cazul persoanelor fizice, capacitatea de folosinţă se dobândeşte de la momentul naşterii

persoanei.
Prin excepţie de la această regulă generală, persoana fizică dobândeşte o capacitate anticipată de
folosinţă dacă se naşte vie şi dacă se au în vedere drepturile sale, potrivit adagiului infans conceptus
pro nato habetur quotiens de commodis eius agitur.
Cât priveşte timpul legal al concepţiei, limitele acestuia sunt fixate de legiuitor în cuprinsul art. 412
alin. (1) C. civ., care stabileşte că „intervalul de timp cuprins între a trei suta şi a o suta optzecea zi
dinaintea naşterii copilului este timpul legal al concepţiei. El se calculează zi cu zi”.
Cât priveşte natura prezumţiei stabilite de legiuitor, aceasta este una relativă, putându-se face
dovada, prin mijloace ştiinţifice de probă, a concepţiunii copilului într-o anumită perioadă din acest
interval ori chiar în afara acestui interval18.
Exemplu: în temeiul capacităţii anticipate de folosinţă, copilul conceput al cărui părinte decedează
înainte de naşterea acestuia va veni la moştenirea sa, dacă se naşte viu.
Încetare
În ceea ce priveşte persoanele fizice, capacitatea de folosinţă încetează la moartea acestora.
Nu se poate pierde în timpul vieţii, ci poate fi doar restrânsă în cazuri anume determinate.
Capacitatea civilă de exerciţiu
Definiţie
Reprezintă aptitudinea persoanei fizice sau juridice de a-şi asuma drepturi şi a-şi exercita obligaţiile în
cadrul raportului juridic civil, prin încheierea de acte juridice. În cazul persoanei juridice, drepturile şi
obligaţiile sunt exercitate prin organele de administrare ale acesteia, de la momentul constituirii
acestora.
În funcţie de vârsta individului şi discernământul acestuia, în cazul persoanei fizice identificăm

următoarele etape principale în evoluţia acestuia:
I. Lipsa capacităţii de exerciţiu
o este caracteristică minorilor cu vârsta de până la 14 ani şi interzişilor

judecătoreşti (persoane care nu au discernământul necesar pentru a se îngriji de
interesele lor din cauza alienaţiei sau debilităţii mintale, fiind astfel puse sub
interdicţie judecătorească19);
18
19
o actele juridice ce pot fi încheiate de către persoanele lipsite de capacitate de
exerciţiu:
 actele de conservare;
 actele de dispoziţie de mică valoare, cu caracter curent şi care se execută

la momentul încheierii lor20;
 în cazul celorlalte acte juridice, acestea se vor încheia de către

reprezentanţii legali, în numele celor lipsiţi de capacitate de exerciţiu.
o poate înceta prin:
 împlinirea vârstei de 14 ani;
 moarte.
II. Capacitatea restrânsă de exerciţiu
o o regăsim în cazul minorilor care au împlinit vârsta de 14 ani;
o actele juridice ce pot fi încheiate de către persoanele lipsite de capacitate de

exerciţiu:
 actele de conservare;
 actele de dispoziţie de mică valoare, cu caracter curent şi care se execută

la momentul încheierii lor;
 actele de administrare ce nu îl prejudiciază pe minor;
 restul actelor se încheie de către minor personal, însă cu încuviinţarea

ocrotitorului legal şi, în cazuri determinate, cu autorizarea instanţei de
tutelă;
 minorului îi este permis să încheie şi acte juridice privind munca,

îndeletnicirile artistice sau sportive sau referitoare la profesia sa, cu
încuviinţarea părinţilor sau a tutorelui şi cu respectarea dispoziţiilor legii
speciale, dacă este cazul 21.
o se poate pierde prin:
 ajungerea la vârsta majoratului (18 ani);
 căsătorie, înainte de împlinirea vârstei de 18 ani, respectiv la 16 ani, cu

îndeplinirea condiţiilor legale;
 punerea sub interdicţie judecătorească;
20
21
 moarte.
III. Capacitatea deplină de exerciţiu
o o întâlnim în cazul persoanelor care au împlinit vârsta de 18 ani şi a celor care au

încheiat o căsătorie valabilă anterior împlinirii vârstei majoratului;
o persoanele majore au deplină libertate în privinţa încheierii actelor juridice civile;
o se poate pierde prin:
 punerea sub interdicţie judecătorească;
 deces;
 anularea, înainte de împlinirea vârstei de 18 ani, a căsătoriei încheiate de

minorul de rea-credinţă.
În cazul persoanelor juridice identificăm:
I. Capacitatea anticipată de exerciţiu
o o regăsim în cazul persoanelor juridice în curs de înfiinţare;
o se exercită de fondatori şi alte persoane desemnate în acest scop 22.
II. Capacitate de exerciţiu deplină
o se dobândeşte de la înfiinţare;
o se exercită prin organele de administrare;
o anterior constituirii organelor de administrare, exercitarea drepturilor şi

îndeplinirea obligaţiilor care privesc persoana juridică se fac de către fondatori şi
persoanele fizice sau persoanele juridice desemnate în acest scop 23;
o încetează odată cu capacitatea de folosinţă a persoanei juridice.
Pluralitatea subiectelor raportului juridic
Dacă regula o reprezintă raporturile juridice în cadrul cărora
identificăm un singur creditor sau subiect activ și un singur debitor sau subiect pasiv, există și
raporturi juridice cu pluralitate de subiecte.
Putem regăsi, așadar:
- o pluralitate activă (mai mulți creditori și un singur debitor);
22
Pentru mai multe detalii a se vedea E. CHELARU, Drept civil. Persoanele în reglementarea NCC, Ed. C.H.
Beck, Bucureşti, 2012, p. 203.
23
- o pluralitate pasivă ( un singur creditor și mai mulți debitori);
- o pluralitate mixtă ( mai mulți creditori și mai mulți debitori).
Exemplu:
Dacă A și B îi închiriază lui C un imobil apartament vom avea un raport juridic cu pluralitate activă.
Dacă A le închiriază lui B și C un apartament, raportul juridic care ia naștere este unul cu pluralitate
pasivă.
Dacă A și B, le închiriază lui C și D un apartament, se naște un raport juridic cu pluralitate mixtă.
II. CONŢINUTUL RAPORTULUI JURIDIC CIVIL
I. Dreptul subiectiv civil desemnează aptitudinea subiectului activ al unui

raport juridic de a avea o anume conduită şi de a putea pretinde totodată o
conduită determinată din partea subiectului pasiv, care poate fi impusă prin
forţa de constrângere a statului.
Clasificare
1. După criteriul obligaţiilor corelative:
A. Drepturile absolute sunt acele drepturi cărora le corespunde obligaţia de a nu

face (de a nu le aduce atingere) a subiectului pasiv.
o nu se cunoaşte decât subiectul activ, în timp ce subiectul pasiv este

nedeterminat;
o sunt drepturi opozabile tuturor (erga omnes).
Sunt drepturi absolute:
o drepturile personale nepatrimoniale (de exemplu, dreptul la viaţă);
o drepturile reale (de exemplu, dreptul de proprietate).
B. Drepturile relative sunt drepturile cărora le corespunde obligaţia de a da, a

face sau a nu face
o se cunoaşte atât subiectul activ, cât şi cel pasiv;
o sunt opozabile unor subiecţi determinaţi (erga certam personam).
Sunt drepturi relative drepturile de creanţă.
2. După criteriul conţinutului lor:
A. Drepturile patrimoniale sunt acele drepturi care pot fi evaluate în bani.
Pot fi absolute sau relative.

Drepturile patrimoniale se împart în:
o drepturi reale (ius in re) – sunt acelea în temeiul cărora titularul îşi poate exercita
drepturile fără ca intervenţia unei alte persoane să fie necesară. Sunt drepturi reale:
 dreptul de proprietate;
 dreptul de superficie;
 dreptul de uzufruct;
 dreptul de uz;
 dreptul de abitaţie;
 dreptul de servitute;
 dreptul de administrare;
 dreptul de concesiune;
 dreptul de folosinţă;
 drepturile reale de garanţie.
o drepturi de creanţă – sunt acelea pentru realizarea cărora subiectul activ poate pretinde
subiectului pasiv să dea, să facă sau să nu facă ceva.
B. Drepturile personale nepatrimoniale sunt acelea care nu pot fi evaluate sub

aspect pecuniar.
Sunt exclusiv drepturi absolute.
3. După criteriul legăturii dintre ele:
A. Drepturile principale sunt acele drepturi a căror existenţă nu depinde de

aceea a unui alt drept.
B. Drepturile accesorii sunt acelea care se nasc în relaţie de dependenţă cu un

alt drept.
4. După criteriul afectării sau nu de modalităţi:
A. Drepturile pure şi simple sunt drepturile care de nasc independent de modalităţi (termen, sarcină,
condiţie);
B. Drepturile condiţionale sunt drepturi afectate de modalităţi, naşterea sau exercitarea lor fiind
determinată de termen, condiţie ori sarcină.
II. Obligaţia civilă corelativă constituie îndatorirea ce îi incumbă subiectului pasiv al unui raport
juridic civil de a da, a face sau a nu face ceva în raport cu subiectul pasiv, în caz de nevoie putând fi
silit prin forţa de constrângere a statului.
Clasificare
1. După criteriul obiectului
A. Obligaţiile de a da sunt acelea în temeiul cărora subiectul pasiv trebuie să constituie sau să
transmită un drept real24 (de exemplu, obligaţia vânzătorului de a transmite dreptul de
proprietate asupra lucrului vândut). #Să constituie sau să transmită un drept real (după
Boroi).#
B. Obligaţiile de a face sunt obligaţiile subiectului pasiv de a executa o lucrare, a presta un

serviciu ori de a preda un bun (de exemplu, obligaţia vânzătorului de a preda bunul vândut
cumpărătorului).
C. Obligaţiile de a nu face desemnează îndatorirea subiectului pasiv de a nu face ceva ce ar fi

putut face dacă nu intra în raportul juridic în cauză (de exemplu, obligaţia autorului unui curs
universitar care a încheiat un contract cu o anumită editură în vederea publicării
respectivului material, de a nu-l da spre publicare şi unei alte edituri).
Obligaţii de a da şi a face sunt obligaţii pozitive, în timp ce obligaţia de a nu face este o obligaţie
negativă.
D. Obligaţiile de rezultat sau determinate sunt acele obligaţii în temeiul cărora debitorul îşi
asumă obţinerea unui anumit rezultat determinat (de exemplu, obligaţia pictorului de a
realiza o anumită lucrare pentru clientul său).
E. Obligaţiile de mijloace (de prudenţă sau diligenţă) sunt obligaţiile în baza cărora subiectul
pasiv (debitorul) nu îşi asumă un rezultat determinat, ci se obligă să depună toate eforturile,
diligenţele, cunoştinţele sale în vederea realizării îndatoririi asumate (de exemplu, obligaţia
avocatului de a uza de toate diligenţele în vederea câştigării procesului).
Importanţa clasificării se evidenţiază în special în planul răspunderii pentru neîndeplinirea obligaţiilor

asumate, aceasta fiind apreciată cu mult mai multă severitate în cazul obligaţiilor de rezultat decât al
celor de mijloace.
2. După criteriul sancţiunii
A. Obligaţiile perfecte sunt acelea care, în caz de neexecutare, pot fi aduse la îndeplinire prin
intermediul forţei de coerciţie a statului. Cele mai multe dintre obligaţii se bucură de această
protecţie legală.
B. Obligaţiile imperfecte (naturale) sunt obligaţiile care, spre deosebire de cele anterioare, nu
pot fi îndeplinite pe cale de executare silită. Cu toate acestea, dacă debitorul le execută de
bunăvoie şi ulterior cere restituirea prestaţiei efectuate, o astfel de restituire nu este
admisibilă. Exemplu: în cazul unui contract de împrumut, dacă subiectul activ
(împrumutătorul) lasă să se scurgă termenul de prescripţie în interiorul căruia se putea
adresa instanţei pentru a solicita obligarea subiectului pasiv (a împrumutatului) la restituirea
împrumutului, acesta pierde instrumentele juridice la care ar fi putut apela pentru realizarea
24
Idem, p.68.
dreptului său. În acest caz, legiuitorul sancţionează pasivitatea creditorului. Dacă însă
debitorul plăteşte de bunăvoie, chiar după expirarea termenului de prescripţie, el nu se mai
poate întoarce cu o acţiune împotriva creditorului, cerând restituirea sumei.
3. După criteriul opozabilităţii
A. Obligaţiile obişnuite sunt acele obligaţii opozabile doar debitorului. Cele mai multe dintre
obligaţii au această natură.
B. Obligaţiile opozabile şi terţilor (scriptae in rem) sunt acele obligaţii legate de un anumit bun,
creditorul putându-şi realiza dreptul doar dacă are „concursul titularului actual al dreptului
real asupra acelui bun, care este şi el ţinut de îndeplinirea unei obligaţii născute anterior”25.
De exemplu, art. 1811 C. civ. privind opozabilitatea contractului de locaţiune faţă de
dobânditor.
C. Obligaţiile reale (propter rem) sunt obligaţiile rezultate din stăpânirea unui anumit bun cu
privire la care s-au născut nişte sarcini ce se cer a fi îndeplinite. Într-o altă definiţie, sunt
„îndatorirea ce incumbă, în temeiul legii sau chiar al convenţiei părţilor, deţinătorului unui
lucru, pentru raţiuni precum: protecţia unor lucruri de importanţă naţională, exploatarea
judicioasă ori conservarea unor calităţi ale unor lucruri importante, existenţa unor raporturi
de bună vecinătate etc.26” De exemplu, art. 663 C. civ. privind cheltuielile de întreţinere şi
reparare a despărţiturilor comune27.
OBIECTUL RAPORTULUI JURIDIC
Definiţie
Obiectul juridic al raportului juridic vizează acţiunile sau inacţiunile la care este îndreptăţit creditorul,
respectiv la care se obligă debitorul.
Obiectul material (derivat) al raportului juridic sunt bunurile sau lucrurile.
Potrivit definiţiei legale, „sunt bunuri lucrurile, corporale sau necorporale, care constituie obiectul
unui drept patrimonial”28.
Clasificare
I. Bunuri mobile şi bunuri imobile
A. Bunurile mobile sunt acele bunuri susceptibile de a se deplasa prin forţa proprie sau prin
concursul unei ale forţe. Conform art. 539 alin. (1) C. civ., bunurile mobile sunt acelea „pe care legea
nu le consideră imobile”.
Bunurile mobile se clasifică astfel:
25
26
A se vedea G. BOROI, Drept civil. Partea generală. Persoanele, Ed. All Beck, Bucureşti, 2002, p. 70.
27
Conform art. 663 alin. (1) C. civ., „coproprietarii sunt ţinuţi să respecte cheltuielile ocazionate de întreţinerea
şi repararea despărţiturii comune, proporţional cu dreptul fiecăruia”.
28
o mobile prin natura lor – sunt bunurile a căror deplasare se poate realiza fie prin forţa
lor, fie prin intermediul unei forţe străine. Exemple: un animal viu este un bun mobil
deplasabil prin forţa proprie, în timp ce un animal mort/sacrificat este un bun mobil
deplasabil prin intermediul unei forţe străine (de exemplu, omul). Tot în categoria
bunurilor mobile ce pot fi deplasate prin concursul unei alte forţe, putem include
autoturismele, utilajele, uneltele etc.
o mobile prin anticipaţie – sunt acele bunuri care, deşi potrivit naturii lor sunt bunuri
imobile, prin voinţa părţilor sunt privite în natura lor individuală în vederea detaşării
lor”29. Exemplu: bogăţiile de orice natură ale solului şi subsolului, fructele neculese
încă, plantaţiile şi construcţiile încorporate în sol 30, atunci când îndeplinesc condiţia
enunţată mai sus.
o mobile prin efectul legii – sunt acele bunuri pe care legea le califică ca fiind mobile,
respectiv:
 undele electromagnetice sau asimilate acestora, precum şi energia de orice

fel produse, captate şi transmise, în condiţiile legii, de orice persoană şi puse
în serviciul său, indiferent de natura mobiliară sau imobiliară a sursei
acestora31;
 drepturile patrimoniale32. Nu vom include în această categorie drepturile

reale asupra bunurilor imobile, care sunt supuse regulilor privind aceste
bunuri (imobile), în lipsa unor stipulaţii contrare33;
 titlurile de valoare încorporând drepturi de creanţă. Potrivit doctrinei,

„aceste bunuri nu sunt mobile prin natura lor, întrucât din acest punct de
vedere ele sunt simple bucăţi de hârtie, fără valoare intrinsecă. Valoarea lor
patrimonială nu stă în natura lor, ci în creanţa pe care o încorporează”34.
B. Bunurile imobile sunt acele bunuri ce nu pot fi deplasate nici singure, nici prin concursul unei
alte forţe, fiind încorporate cu caracter permanent.
Acestea se clasifică astfel:
o imobile prin natura lor – sunt bunurile care nu pot fi deplasate. Exemplu: „terenurile,
izvoarele şi cursurile de apă, plantaţiile prinse în rădăcini, construcţiile şi orice alte
lucrări fixate în pământ cu caracter permanent, platformele şi alte instalaţii de
exploatare a resurselor submarine situate pe platoul continental, precum şi tot ceea
ce, în mod natural sau artificial, este încorporat în acestea cu caracter permanent” 35.
29
30
31
32
33
34
A se vedea E.J. PREDIGER, Introducere în studiul dreptului civil. Raportul juridic civil, actul juridic civil şi
prescripţia extinctivă, Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2011, p. 77.
35
o imobile prin destinaţie – sunt bunuri mobile prin natura lor, considerate însă imobile
în virtutea destinaţiei lor. Intră în această categorie:
 materialele separate în mod provizoriu de un imobil, pentru a fi din nou

întrebuinţate, atât timp cât sunt păstrate în aceeaşi formă;
 părţile integrante ale unui imobil care sunt temporar detaşate de acesta,
dacă sunt destinate pentru a fi reintegrate36;
 materialele aduse pentru a fi întrebuinţate în locul celor vechi din momentul

dobândirii acestei destinaţii37.
o imobile prin obiectul la care se aplică – sunt acele bunuri care dobândesc caracterul
de bun imobil prin raportare la obiectul la care se aplică. Exemplu: drepturile reale
asupra bunurilor imobile, dacă prin lege nu se prevede altfel.
II. Bunuri individual determinate şi bunuri generic determinate
A. Bunurile individual determinate (res certa) sunt bunuri ale căror particularităţi le
individualizează în raport cu alte bunuri (de exemplu, un tablou).
B. Bunurile generic determinate (res genera) sunt acele bunuri ale căror caracteristici sunt
comune speciei, categoriei căreia îi aparţin şi care sunt supuse cântăririi, numărării sau
măsurării pentru a putea fi individualizate (de exemplu, alimentele).
III. Bunuri fungibile şi bunuri nefungibile
Bunurile fungibile sunt „bunurile determinabile după număr, măsură sau greutate, astfel încât pot fi
înlocuite unele prin altele în executarea unei obligaţii”38 (de exemplu, fructe, legume, bani etc.).
Bunurile nefungibile sunt bunuri ce nu pot fi înlocuite în executarea obligaţiei (de exemplu, o lucrarea
de artă).
IV. Bunuri consumptibile şi bunuri neconsumptibile
Bunurile consumptibile sunt cele a căror substanţă se consumă prin folosirea lor. Exemplu:
combustibilii.
Bunurile neconsumptibile sunt bunurile care nu se consumă prin întrebuinţarea acestora. Exemplu:
clădirile, autoturismele, terenurile etc.
V. Bunuri divizibile şi bunuri indivizibile
Bunurile divizibile sunt cele care se pot împărţi/diviza fără ca astfel să-şi schimbe destinaţia iniţială.
Exemplu: un material textil.
36
37
38
Bunurile indivizibile sunt bunurile ce nu pot fi împărţite în natură fără a li se schimba destinaţia39.
Exemplu: un tablou.
VI. Bunuri corporale şi bunuri necorporale
Bunurile corporale sunt bunurile care pot fi percepute cu ajutorul simţurilor proprii. Majoritatea
bunurilor au această natură.
Bunurile necorporale sunt cele pe care simţurile nu le pot percepe, existenţa lor nefiind una
materială. Exemplu: drepturile.
VII. Bunuri principale şi bunuri accesorii
Bunurile principale sunt acelea, a căror întrebuinţare nu este condiţionată de folosirea unui alt bun.
Majoritatea bunurilor sunt bunuri principale.
Bunurile accesorii sunt acele bunuri care servesc întrebuinţării altui bun40. Exemplu: beţele pentru
schiuri, tastatura pentru computer.
VIII. Bunuri frugifere şi bunuri nefrugifere
Bunurile frugifere sunt bunurile ce au capacitatea de a produce periodic fructe, fără consumarea
substanţei lor.
Potrivit definiţiei legale, fructele sunt „acele produse care derivă din folosirea unui bun, fără a se
diminua substanţa acestuia”41.
Fructele se clasifică la rândul lor în:
o fructe naturale;
o fructe industriale;
o fructe civile.
Fructele naturale sunt produsele directe şi periodice care se produc în mod natural, fără intervenţie
umană42. Exemplu: iarba.
Fructele industriale sunt produsele directe şi periodice ale unui bun care se obţin ca urmare a
intervenţiei umane43. Exemplu: recoltele.
Fructele civile reprezintă beneficiile obţinute prin punerea în valoare a unui bun. Exemplu: chiria.
Bunurile nefrugifere, pe de altă parte, nu au capacitatea de a produce fructe.
IX. Bunuri sesizabile şi bunuri nesesizabile
39
40
41
A se vedea art. 548 alin. (1) teza întâi C. civ.
42
43
Bunurile sesizabile sunt acelea care pot face obiectul urmăririi silite (majoritatea bunurilor se include
în această categorie).
Bunurile insesizabile sunt bunurile nesupuse procedurii urmăririi silite (de exemplu, portretele de
familie).
CAPITOLUL VI
ACTUL JURIDIC CIVIL
Definiţie
Actul juridic civil poate fi definit ca fiind o manifestare de voinţă ce are scopul de a produce efecte
juridice, respectiv de a naşte, a modifica sau a stinge un raport juridic civil.
Sintagma cunoaşte două accepţiuni, respectiv:
o negotium iuris – manifestarea de voinţă de natură a produce efecte juridice, şi
o instrumentum probationis – înscrisul care încorporează manifestarea de voinţă a

autorului/autorilor.
Sediul materiei
Potrivit art. 1166 C. civ., „contractul este acordul de voinţe dintre două sau mai multe persoane cu
intenţia de a constitui, modifica sau stinge un raport juridic”, în timp ce conform art. 1324 C. civ.,
„este unilateral actul juridic care presupune numai manifestarea de voinţă a autorului său”.
Clasificare
I. După numărul manifestărilor de voinţă:
o acte juridice unilaterale (cuprind manifestarea de voinţă a unei singure persoane, de

exemplu, testamentul);
o acte juridice bilaterale (sunt rodul manifestării de voinţă a două părţi, de exemplu, contractul
de donaţie, de mandat etc.);
o acte juridice multilaterale (încorporează manifestarea de voinţă a trei sau mai multe părţi, de
exemplu, contractul de societate).
Se impune a face distincţia între actele juridice unilaterale şi contractele unilaterale. Astfel, în timp ce
actele juridice unilaterale implică o singură manifestare de voinţă, aceea a autorului lor, contractele
unilaterale presupun două sau mai multe manifestări de voinţă, caracteristica acestui tip de contracte
fiind aceea că doar una dintre părţi se obligă faţă de cealaltă. Un exemplu în acest sens este
contractul de donaţie, fără sarcină.
Actele juridice unilaterale nu pot fi revocate de către autorul lor, decât în cazurile expres prevăzute de
lege, în timp ce actele juridice bilaterale şi multilaterale pot fi revocate prin acordul de voinţă al
părţilor care le-au încheiat.
II. După scopul vizat de părţi:
o Acte cu titlu oneros (fiecare parte urmăreşte un avantaj), care se clasifică la rândul lor în:
 acte comutative (acte la încheierea cărora părţile cunosc existenţa şi

întinderea drepturilor şi obligaţiilor lor, de exemplu, contractul de
vânzare);
 acte aleatorii (acte la încheierea cărora părţile nu cunosc întinderea

obligaţiilor, existând şansa de câştig şi riscul de pierdere, de
exemplu, contractul de renta viageră).
o Acte cu titlu gratuit (una dintre părţi îi creează un avantaj celeilalte părţi, fără a urmări un
echivalent în schimb), care se clasifică în:
 liberalităţi (actele juridice prin care o parte procură un folos unei alte
persoane micşorându-şi patrimoniul în mod proporţional, de exemplu,
contractul de donaţie);
 acte dezinteresate (actele juridice prin care o parte procură un folos

patrimonial celeilalte părţi, fără a-şi micşora patrimoniul, de exemplu,
contractul de mandat neremunerat, contractul de împrumut de folosinţă).
Sub aspectul formei pe care trebuie să o îmbrace, liberalităţile sunt acte solemne, în timp ce actele
dezinteresate sunt, de regulă, acte consensuale. În timp ce liberalităţile sunt supuse atât reducţiunii,
cât şi raportului, actele dezinteresate nu au un astfel de regim.
III. După forma actului juridic:
o acte consensuale (se încheie prin simplul acord de voinţă al părţilor, de exemplu, contractul
de vânzare);
o acte solemne (necesită anumite formalităţi pentru încheierea valabilă, cum ar fi forma
autentică, de exemplu, contractul de donaţie);
o acte reale [pentru valabila lor încheiere, pe lângă manifestarea de voinţă a părţilor se impune
şi predarea materială a bunului, tradiţiunea acestuia, de exemplu, contractul de împrumut,
atât de folosinţă (comodat), cât şi de consumaţie (mutuum)].
Trebuie menţionat că regula în privinţa formei actelor juridice o reprezintă actele consensuale.
În cazul actelor juridice solemne, nerespectarea formei impuse ad validitatem sau ad solemnitatem
atrage sancţiunea nulităţii absolute a acestora.
În cazul actelor juridice reale, acestea nu se consideră încheiate dacă nu a avut loc remiterea
materială a bunului.
IV. După conţinut:
o acte patrimoniale (acte al căror conţinut poate fi evaluat în bani, de exemplu, contractul de
vânzare, de împrumut);
o acte nepatrimoniale (acte ce au un conţinut neevaluabil în bani, de exemplu, recunoaşterea

paternităţii copilului din afara căsătoriei).
V. După efecte:
o acte constitutive (acte în temeiul cărora ia naştere un drept care nu a existat, de exemplu,
actele prin care se constituie un drept de gaj/ipotecă);
o acte translative (acte prin care un drept este transferat din patrimoniul unei persoane în
acela al alteia, de exemplu, contractul de vânzare);
o acte declarative (actele în baza cărora un drept care există deja este consolidat, de exemplu,
tranzacţia).
În timp ce actele juridice constitutive şi translative produc efecte doar pentru viitor, actele juridice
declarative produc efecte şi pentru trecut.
VI. După scopul direct al părţilor:
o acte de conservare (au rolul de a preîntâmpina pierderea unui drept, de exemplu, actul de
întrerupere a cursului unei prescripţii care curge);
o acte de administrare (sunt acele acte prin care se pune în valoare un bun, de exemplu,
închirierea unui bun);
o acte de dispoziţie (sunt actele prin care un drept iese din patrimoniul unei persoane sau un
bun este grevat cu sarcini, de exemplu, contractul de vânzare).
Capacitatea cerută pentru a putea încheia astfel de acte juridice diferă în funcţie de natura actului,
după cum urmează:
o actele de conservare se pot încheia în mod valabil şi de persoanele lipsite de capacitate de

exerciţiu;
o actele de administrare se pot încheia de către persoanele cu capacitate restrânsă de exerciţiu,

precum şi, în mod evident, de cele cu capacitate deplină de exerciţiu;
o actele de dispoziţie se vor încheia în mod valabil doar de persoanele având capacitate deplină
de exerciţiu. Prin excepţie de la această regulă, actele mărunte de dispoziţie „de mică
valoare, cu caracter curent şi care se execută la momentul încheierii lor”44 (de exemplu,
achiziţionarea de rechizite şcolare) pot fi încheiate chiar şi de către persoanele lipsite de
capacitate de exerciţiu.
VII. După legătura cu modalităţile:
o acte juridice pure şi simple (sunt acele acte juridice neafectate de modalităţi – termen,
sarcină, condiţie – sub aspectul naşterii lor, al existenţei ori al încetării acestora, de exemplu,
majoritatea actelor juridice au această natură);
o acte juridice afectate de modalităţi (sunt acele acte a căror naştere, existenţă sau încetare
este legată de una dintre cele trei modalităţi ale actului juridic, respectiv termen, condiţie ori
sarcină, de exemplu, contractul de întreţinere).
VIII. După relaţiile dintre ele:
o acte juridice principale (acele acte juridice a căror existenţă nu depinde de un alt act juridic,
de exemplu, majoritatea actelor juridice au această natură);
o acte juridice accesorii (actele juridice care depind de existenţa altor acte juridice principale,
de exemplu, contractul de ipotecă).
Actele juridice accesorii sunt în relaţie de dependenţă faţă de actele juridice principale, astfel că vor
urma soarta juridică a acestora din urmă, potrivit principiului accesorium sequitur principalem.
Încetarea actului juridic principal are drept consecinţă şi încetarea actului juridic accesoriu, în schimb
încetarea acestuia din urmă ori nulitatea sa nu va avea niciun efect în raport cu actul juridic principal.
IX. După modul de executare a obligaţiilor:
o acte cu executare dintr-o dată (uno ictu) (acte care se execută printr-o singură prestaţie, de
exemplu, contractul de vânzare, cu plata preţului şi transferul dreptului de proprietate la data
perfectării contractului);
o acte cu executare succesivă (acte care se execută prin prestaţii succesive, de exemplu,
contractul de închiriere a locuinţei).
Sancţiunea în cazul neexecutării unui act cu executare uno ictu este rezoluţiunea, în timp ce
neexecutarea unui act cu executare succesivă atrage rezilierea acestuia.
44
CAPITOLUL VII
CONDIŢIILE DE VALIDITATE ALE ACTULUI JURIDIC CIVIL
A. CONDIŢII DE FOND
I. Capacitatea de a contracta
Capacitatea civilă reprezintă aptitudinea persoanei fizice sau juridice de a fi parte în raporturile
juridice civile, având două laturi, respectiv capacitatea de folosinţă şi capacitatea de exerciţiu.
Capacitatea de folosinţă reprezintă, potrivit art. 34 C. civ., „aptitudinea persoanei de a avea drepturi
şi obligaţii civile”.
Caractere juridice:
o legalitatea
o generalitatea
o inalienabilitatea
o egalitatea
o intangibilitate
o universalitatea
Dobândire
Capacitatea de folosinţă se dobândeşte la naşterea persoanei, de la această regulă existând şi

excepţia capacităţii de folosinţă anticipată. Aceasta se dobândeşte de la momentul concepţiunii
copilului (perioadă cuprinsă între a trei suta şi a o suta optzecea zi înainte de naşterea copilului), dacă
sunt îndeplinite următoarele condiţii:
o copilul să se nască viu;
o să fie vorba despre drepturile acestuia.
Conţinut
În conţinutul capacităţii de folosinţă regăsim o latură activă (aptitudinea persoanei de a avea
drepturi) şi o latură pasivă (aptitudinea persoanei de a avea obligaţii).
Capacitatea de exerciţiu desemnează „aptitudinea persoanei de a încheia singură acte juridice civile”
şi cunoaşte următoarele forme:
o lipsa capacităţii de exerciţiu;
o capacitatea de exerciţiu restrânsă;
o capacitatea deplină de exerciţiu.
II. Lipsa capacităţii de exerciţiu
Sunt lipsiţi de capacitate de exerciţiu minorii cu vârsta de până la 14 ani, precum şi interzişii
judecătoreşti. Aceştia pot încheia singuri acte de conservare şi acte mărunte de dispoziţie de mică
valoare, cu caracter curent şi care se execută la momentul încheierii lor.
Celelalte acte juridice se încheie de către reprezentanţii legali ai celor lipsiţi de capacitate de
exerciţiu.
Minorului îi este permis să încheie şi „acte juridice privind munca, îndeletnicirile artistice sau sportive
ori referitoare la profesia sa, cu încuviinţarea părinţilor sau a tutorelui, precum şi cu respectarea
dispoziţiilor legii speciale, dacă este cazul”45, ipoteză în minorul va exercita singur drepturile şi va
executa obligaţiile care se nasc din aceste acte, putând totodată să dispună singur de veniturile
dobândite.
Actele încheiate de persoana lipsită de capacitate de exerciţiu, pe care legiuitorul îi interzice să le

încheie altfel decât prin intermediul reprezentantului legal, sunt lovite de nulitate relativă. Dovada
prejudiciului nu este necesară.
Capacitatea de exerciţiu restrânsă este caracteristică minorului care a împlinit vârsta de 14 ani, până
la momentul la care dobândeşte capacitate deplină de exerciţiu, respectiv împlinirea vârstei de 18 ani
(regula) sau încheierea unei căsătorii înainte de împlinirea acestei vârste (excepţia), respectiv de la 16
ani.
Acesta poate încheia singur actele juridice ce îi sunt permise şi celui lipsit de capacitate de exerciţiu
(acte de conservare, acte de dispoziţie de mică valoare, acte juridice privind munca, îndeletnicirile
artistice sau sportive sau privind profesia sa) şi, în plus, acte de administrare care nu îl prejudiciază.
Restul actelor le încheie cu încuviinţarea ocrotitorului legal şi, eventual, autorizarea instanţei de
tutelă.
Minorul cu capacitate restrânsă de exerciţiu nu poate nici chiar cu încuviinţarea ocrotitorului său
legal să garanteze obligaţiile unei alte persoane. Totodată, îi sunt interzise şi donaţiile, precum şi
45
actele juridice încheiate între tutore sau soţul, o rudă în linie dreaptă ori fraţii sau surorile tutorelui,
pe de o parte, şi minor, pe de altă parte 46.
Nu intră în această categorie darurile obişnuite, potrivit stării lui materiale.
Capacitatea deplină de exerciţiu se dobândeşte la împlinirea vârstei de 18 ani (regula) sau după
împlinirea vârstei de 16 ani, în cazul minorului care se căsătoreşte.
Este reglementată şi capacitatea de exerciţiu anticipată, astfel că „pentru motive temeinice, instanţa
de tutelă poate recunoaşte minorului care a împlinit vârsta de 16 ani capacitatea deplină de
exerciţiu. În acest scop, vor fi ascultaţi şi părinţii sau tutorele minorului, luându-se, când este cazul, şi
avizul consiliului de familie”.
Persoana cu capacitate deplină de exerciţiu dobândeşte aptitudinea generală şi abstractă de a avea şi

exercita drepturi subiective şi de a-şi asuma obligaţii corelative.
III. CONSIMŢĂMÂNTUL
Reprezintă acea condiţie de fond şi generală la încheierea unui act juridic civil care desemnează
hotărârea părţii de a încheia un anumit act juridic.
Viciile de consimţământ
EROAREA
Definiţie
Eroarea constituie acel viciu de consimţământ care desemnează falsa reprezentare a realităţii la
încheierea actului juridic civil.
Sediul materiei – art. 1207-1213 C. civ.
Clasificare
1. După importanţa acesteia
o Eroare esenţială – se caracterizează prin aceea că falsa reprezentare a realităţii la

momentul încheierii actului juridic civil cade asupra unor împrejurări importante. În
funcţie de elementul asupra căruia cade falsa reprezentare, identificăm următoarele
tipuri de eroare esenţială:
 error in negotium – falsa reprezentare a naturii actului juridic (de exemplu, o

parte crede că încheie un contract de comodat, cealaltă crede că încheie un
contract de donaţie);
 error in substantiam – falsa reprezentare a substanţei obiectului prestaţiei

actului juridic (de exemplu, cumpărătorul crede că a achiziţionat un ceas
având o anume provenienţă, când, în realitate, provenienţa era alta);
46
 error in corpore – falsa reprezentare a bunului obiect al prestaţiei (de
exemplu, o parte crede că a achiziţionat un apartament dintr-o zonă centrală
a oraşului, când, în realitate, respectiva zonă se află la periferia oraşului);
 error in personam – falsa reprezentare a identităţii persoanei cocontractante

sau a calităţilor acesteia în considerarea cărora se încheie actul juridic civil
(de exemplu, o parte crede că a donat apartamentul său fiului celui mai bun
prieten, când, în realitate, donatarul era o altă persoană).
o Eroare neesenţială (indiferentă) – se caracterizează prin faptul că elementele asupra cărora

poartă falsa reprezentare a părţii la încheierea actului juridic civil nu sunt de natură să
afecteze valabilitatea actului. Partea aflată în eroare ar fi încheiat actul juridic în cauză chiar
dacă ar fi avut o reprezentare corectă asupra elementelor neesenţiale (de exemplu, eroare
asupra profesiei cocontractantului într-un contract de vânzare).
2. După elementul vizat
o eroare de fapt – reprezentarea eronată a stării de fapt la încheierea actului juridic;
o eroare de drept – reprezentarea falsă cu privire la existenţa unei norme juridice sau a
conţinutului său.
Structura
În structura erorii identificăm un singur element subiectiv, constând în falsa reprezentare a realităţii.
Proba erorii se poate face cu orice mijloc de probă, fiind un fapt juridic.
Sancţiunea
Eroarea esenţială se sancţionează cu nulitatea relativă a actului juridic civil.
Articolul 1213 alin. (1) C. civ. prevede posibilitatea adaptării contractului, astfel încât „dacă o parte
este îndreptăţită să invoce anulabilitatea contractului pentru eroare, dar cealaltă parte declară că
doreşte să execute contractul aşa cum acesta fusese înţeles de partea îndreptăţită să invoce
anulabilitatea, contractul se consideră că a fost încheiat aşa cum l-a înţeles aceasta din urmă parte”.
Eroarea neesenţială poate genera doar o micşorare/majorare a prestaţiei.
Conform art. 1210 C. civ., „simpla eroare de calcul nu atrage anularea contractului, ci numai
rectificarea la cererea oricăreia dintre părţi, afară de cazul în care, concretizându-se într-o eroare
asupra cantităţii, a fost esenţială pentru încheierea contractului”.
DOLUL
Definiţie
Dolul este definit de art. 1214 C. civ. astfel: „Consimţământul este viciat prin dol atunci când partea s-
a aflat într-o eroare provocată de manoperele frauduloase ale celeilalte părţi ori când aceasta din
urmă a omis, în mod fraudulos, să îl informeze pe cocontractant asupra unor împrejurări pe care se
cuvenea să le dezvăluie”.
Într-o definiţie simplificată, dolul este o eroare provocată.
Condiţii
o să provină de la cealaltă parte, de la reprezentantul, prepusul sau gerantul afacerilor

celeilalte părţi;
o când dolul provine de la un terţ, se impune ca cealaltă parte să fi cunoscut sau să fi

trebuit să cunoască dolul la încheierea contractului.
Structura dolului conţine două elemente:
o un element obiectiv (material) – se materializează în folosirea manoperelor

frauduloase;
o un element subiectiv (intenţional) – are în vedere intenţia frauduloasă de inducere în

eroare a cocontractantului.
Proba dolului se poate face cu orice mijloc de probă.
Sancţiune
Actul juridic afectat de viciul de consimţământ al dolului se sancţionează cu nulitatea relativă.
Partea al cărui consimţământ a fost viciat prin dol este îndrituită să ceară anularea contractului, chiar
dacă eroarea în care s-a aflat nu a fost esenţială47.
În plus, cel al cărui consimţământ a fost viciat prin dol poate solicita, pe lângă anularea actului juridic
civil, şi daune-interese sau, după caz, dacă optează pentru menţinerea contractului, este îndreptăţit
să solicite reducerea prestaţiei sale cu valoarea daunelor-interese la care era îndreptăţit48.
Când dolul provine de la un terţ, independent de anularea contractului, autorul dolului răspunde
pentru prejudiciile rezultate49.
Confirmarea unui contract anulabil pentru vicierea consimţământului prin dol nu implică şi
renunţarea la dreptul de a cere daune-interese50.
Proba
Dolul nu se presupune51, acesta putând fi probat prin orice mijloc de probă.
Prezenţa elementului material în structura sa face ca proba sa să fie mai facilă.
47
48
49
50
51
VIOLENŢA
Definiţie
Violenţa este „acel viciu de consimţământ care constă în ameninţarea unei persoane cu un rău de
natură să îi producă, fără drept, o temere ce o determină să încheie un act juridic, pe care altfel nu l-
ar fi încheiat”52.
Condiţii
o temerea insuflată să fie de aşa natură încât partea ameninţată putea să creadă, după
împrejurări, că, în lipsa consimţământului său, viaţa, persoana, onoarea sau bunurile
sale ar fi expuse unui pericol grav şi iminent [art. 1216 alin. (2) C. civ.];
o violenţa poate atrage anularea contractului şi atunci când este îndreptată împotriva
unei persoane apropiate, precum soţul, soţia, ascendenţii ori descendenţii părţii al
cărei consimţământ a fost viciat” [art. 1216 alin. (3) C. civ.];
o existenţa violenţei se apreciază, conform art. 1216 alin. (4) C. civ., în funcţie de
următoarele caracteristici ale celui asupra căruia s-a exercitat aceasta, respectiv:
 vârsta;
 starea socială;
 sănătatea;
 caracterul;
 orice împrejurarea de natură a influenţa starea acestuia la momentul

încheierii contractului;
o ameninţarea să aibă un caracter injust, iar atunci când vizează exerciţiul unui drept să
fie făcută cu scopul de a obţine avantaje injuste;
o să fie exercitată de cocontractant sau de un terţ, însă numai dacă cocontractantul

cunoştea sau ar fi trebuit să cunoască violenţa săvârşită de terţ 53.
Clasificare:
1. După efectele pe care le produce:
o violenţă fizică (vis) – are în vedere situaţia în care ameninţarea vizează viaţa,
persoana sau bunurile persoanei al cărei consimţământ a fost viciat sau ale unei
persoane apropiate acesteia, precum soţul, soţia, ascendenţii sau descendenţii săi;
52
G. BOROI, L. STĂNCIULESCU, Instituţii de drept civil în reglementarea noului Cod civil, Ed. Hamangiu,
Bucureşti, 2012, p. 109.
53
o violenţă psihică (metus) – vizează ipoteza în care ameninţarea se răsfrânge asupra
onoarei celui al cărui consimţământ e viciat ori asupra unei persoane apropiate
acestuia.
2. După natura ameninţării
o ameninţarea legitimă – ameninţare ce are un caracter just, care nu intră în categoria

viciilor de consimţământ. Notificarea trimisă de creditor debitorului său pentru plata
datoriei restante nu constituie viciu de consimţământ. În schimb, atunci când prin
ameninţarea cu exerciţiul unui drept se urmăreşte obţinerea de avantaje injuste,
suntem în prezenţa violenţei, ca viciu de consimţământ54;
o ameninţare nelegitimă – ameninţare care generează o temere justificată, indusă fără

drept.
Structura
o o componentă obiectivă (ameninţarea cu un rău de natură fizică, morală ori

pecuniară);
o o componentă subiectivă (starea de teamă indusă prin ameninţare).
Sancţiune
Cel care a fost victima violenţei poate cere anularea actului lovit de acest viciu de consimţământ,
aşadar sancţiunea care intervine este nulitatea relativă a actului juridic.
Pe lângă anularea actului juridic civil, cel al cărui consimţământ a fost viciat poate solicita şi daune-
interese. Dacă optează pentru menţinerea contractului, are dreptul de a solicita numai reducerea
prestaţiei cu valoarea daunelor-interese la care ar fi îndreptăţit.
Confirmarea contractului anulabil pentru violenţă nu atrage şi renunţarea la dreptul de a solicita

daune-interese.
În cazul violenţei săvârşite de un terţ, autorul violenţei va răspunde pentru prejudiciile rezultate,
indiferent de anularea contractului55.
Simpla temere generată de respect, fără să fi fost violenţă, nu poate duce la anularea contractului56.
LEZIUNEA
Definiţie
Potrivit definiţiei legale, „există leziune atunci când una dintre părţi, profitând de starea de nevoie,
de lipsa de experienţă ori de lipsa de cunoştinţe a celeilalte părţi, stipulează în favoarea sa ori a altei
persoane o prestaţie de o valoare considerabil mai mare, la data încheierii contractului, decât
valoarea propriei prestaţii” [art. 1221 alin. (1) C. civ.].
54
55
56
Totodată, „leziunea poate exista şi atunci când minorul îşi asumă o obligaţie excesivă prin raportare
la starea sa patrimonială, la avantajele pe care le obţine din contract ori la ansamblul
circumstanţelor” [art. 1221 alin. (3) C. civ.].
Structură
o un element obiectiv (material), care constă în disproporţia evidentă de valoare între

prestaţiile la care se obligă părţile;
o un element subiectiv (psihologic, intenţional), constând în intenţia părţii

cocontractante de a profita de starea de nevoie, lipsa de cunoştinţe şi de experienţă
a celeilalte părţi la încheierea contractului.
Sancţiune
Partea al cărei consimţământ a fost viciat prin leziune poate opta între a solicita:
o anularea contractului
sau
o reducerea obligaţiilor părţii lezate cu valoarea daunelor-interese la care ar fi fost

îndreptăţită57.
Pentru ca acţiunea în anulare să fie admisibilă este necesar ca leziunea să depăşească jumătate din
valoarea pe care o avea, la momentul încheierii contractului, prestaţia promisă sau executată de
partea lezată, disproporţie care trebuie să existe până la data cererii de anulare58. De la această
regulă există o singură excepţie, în cazul minorului care îşi asumă o obligaţie excesivă faţă de situaţia
sa materială, avantajele obţinute ori ansamblul circumstanţelor.
Instanţa poate menţine contractul dacă cealaltă parte oferă o reducere a propriei creanţe sau o
majorare a propriei obligaţii, după caz59.
Termenul de prescripţie în cazul acţiunilor în anularea sau reducerea obligaţiilor pentru leziune este
de un an şi curge de la data încheierii contractului. Dacă dreptul la acţiune s-a prescris, anulabilitatea
contractului nu poate fi opusă pe cale de excepţie60.
OBIECTUL ACTULUI JURIDIC CIVIL
Definiţie
Potrivit definiţiei legale, obiectul contractului îl reprezintă operaţiunea juridică, precum vânzarea,
locaţiunea, împrumutul şi altele asemenea, convenită de părţi, astfel cum aceasta reiese din
ansamblul drepturilor şi obligaţiilor contractuale61.
57
58
59
60
Prin obiect al obligaţiei se înţelege prestaţia la care se angajează debitorul62.
Obiectul actului juridic este o condiţie:
o de fond;
o de validitate;
o esenţială;
o generală.
Condiţii de valabilitate
o să fie determinat;
o să fie licit.
1. Obiectul să fie determinat
Obiectul contractului trebuie să fie determinat, sub sancţiunea nulităţii absolute, în timp ce obiectul
obligaţiei trebuie să fie determinat sau cel puţin determinabil.
Obiectul obligaţiei poate consta şi în bunuri viitoare, cu condiţia să nu existe o dispoziţie legală
contrară.
În lipsa unei dispoziţii legale contrare, şi bunurile unui terţ pot constitui obiectul unei obligaţii,
debitorul având îndatorirea de a le procura şi a le transmite creditorului sau de a obţine acordul
terţului. Dacă nu îşi va executa obligaţia, va răspunde pentru prejudiciile cauzate 63.
2. Obiectul să fie licit
Atât obiectul contractului, cât şi obiectul obligaţiei trebuie să aibă un caracter licit. Obiectul ilicit este
acela prohibit de lege sau care contravine ordinii publice şi bunelor moravuri64.
Cât priveşte obiectul obligaţiei, pe lângă condiţiile enunţate anterior, mai amintim:
o bunul să se afle în circuitul civil;
Conform art. 1229 C. civ., „numai bunurile care sunt în circuitul civil pot face obiectul unei prestaţii
contractuale”. Nerespectarea acestei interdicţii se sancţionează cu nulitatea absolută a actului juridic
astfel încheiat.
o obiectul să fie posibil.
Imposibilitatea iniţială a obiectului obligaţiei nu afectează valabilitatea contractului. Astfel, conform

art. 1227 C. civ., „contractul este valabil chiar dacă, la momentul încheierii sale, una dintre părţi se
află în imposibilitatea de a-şi executa obligaţia, afară de cazul în care prin lege se prevede altfel”.
61
62
63
64
A se vede art. 1225 alin. (3) C. civ.
Pentru a afecta valabilitatea actului, trebuie ca imposibilitatea să fie absolută, ceea ce ar reprezenta
o lipsă a obiectului.
CAUZA ACTULUI JURIDIC CIVIL
Definiţie
Cauza reprezintă motivul care determină fiecare parte să încheie contractul [art. 1235 C. civ.], fiind o
condiţie:
o de fond;
o de validitate;
o esenţială;
o generală.
Cauza este distinctă de consimţământ, formând împreună cu acesta voinţa juridică.
Condiţii de valabilitate
o să existe;
Legiuitorul instituie prezumţia existenţei până la proba contrară a unei cauze valabile [art. 1239 alin.
(2) C. civ.].
Sancţiunea lipsei cauzei este anulabilitatea contractului, exceptând situaţia în care contractul a fost
greşit calificat şi poate produce alte efecte juridice 65.
o să fie licită;
Vorbim despre o cauză ilicită atunci când este contrară legii şi ordinii publice66, precum şi atunci când
contractul este doar mijlocul pentru a eluda aplicarea unei norme legale imperative67. Sancţiunea
cauzei ilicite este nulitatea absolută a contractului dacă este comună ori, în caz contrar, dacă cealaltă
parte a cunoscut-o sau, după împrejurări, trebuia să o cunoască [art. 1238 alin. (2) C. civ.].
o să fie morală.
Conform art. 1236 alin. (3) C. civ., cauza imorală este cauza contrară bunelor moravuri şi atrage ca
sancţiune nulitatea absolută a contractului dacă este comună ori, în caz contrar, dacă cealaltă parte a
cunoscut-o sau, după împrejurări, trebuia să o cunoască [art. 1238 alin. (2) C. civ.].
Proba cauzei
Pentru probarea cauzei este permis orice mijloc de probă, fiind vorba despre un fapt juridic.
65
66
67
Existenţa unei cauze valabile este prezumată până la proba contrară, contractul fiind valabil chiar şi
atunci când cauza nu este expres prevăzută68.
B. CONDIŢII DE FORMĂ
Principiul care guvernează forma actului juridic civil este cel al consensualismului, în sensul că, de
regulă, un act juridic este valabil încheiat dacă părţile şi-au exprimat acordul în acest sens, fără a fi
nevoie de îndeplinirea altor formalităţi. Conform art. 1178 C. civ., „contractul se încheie prin simplu
acord de voinţe al părţilor, dacă legea nu impune o anumită formalitate pentru încheierea sa
valabilă”. În acelaşi sens sunt şi dispoziţiile art. 1240 C. civ., care la alin. (1) prevede că „voinţa de a
contracta poate fi exprimată verbal sau în scris”, iar la alin. (2) arată că „voinţa poate fi manifestată şi
printr-un comportament care, potrivit legii, convenţiei părţilor, practicilor statornicite între acestea
sau uzanţelor, nu lasă nicio îndoială asupra intenţiei de a produce efectele juridice corespunzătoare”.
Vorbim despre trei categorii de formalităţi impuse de legiuitor la încheierea unui act juridic civil,
respectiv:
1. Forma cerută pentru valabila încheiere a actului juridic (ad validitatem sau ad solemnitatem);
2. Forma cerută pentru probaţiunea actului juridic (ad probationem);
3. Forma cerută pentru opozabilitate faţă de terţi a actului juridic (ad oposabilitatem).
I. Forma cerută ad validitatem (ad solemnitatem)
Definiţie
Reprezintă o excepţie de la principiul consensualismului, desemnând ansamblul formalităţilor cerute

de legiuitor la încheierea unui act juridic civil pentru valabilitatea acestuia.
Exemple
o forma scrisă a actului juridic este cerută ca o condiţie ad validitatem în cazul contractelor
de arendare;
o forma autentică este necesară ad solemnitatem în cazul contractelor de donaţie,

vânzarea unor bunuri imobile etc.
Sancţiune
Nerespectarea formei impuse ad validitatem atrage sancţiunea nulităţii absolute a actului juridic
astfel încheiat. Astfel, conform art. 1242 alin. (1) C. civ., „este lovit de nulitate absolută contractul
încheiat în lipsa formei pe care, în chip neîndoielnic, legea o prevede pentru încheierea sa valabilă”.
Se impune a face distincţia între forma impusă de legiuitor pentru valabila încheiere a unui act juridic
şi forma în care părţile convin să încheie un anume act. Astfel, nerespectarea formei impuse de
legiuitor atrage, aşa cum am arătat mai sus, nulitatea absolută a actului, în timp ce nerespectarea
formei convenite de părţi nu atrage nicio sancţiune, actul fiind valabil încheiat.
68
Art. 1239 C. civ.
II. Forma cerută ad probationem
Definiţie
Reprezintă ansamblul formalităţilor ce se cer a fi îndeplinite pentru a putea fi probate existenţa şi

conţinutul actului juridic civil.
Sancţiune
Nerespectarea formei ad probationem atrage după sine imposibilitatea de a dovedi existenţa actului
juridic în cauză uzând de alte mijloace de probă.
Aplicaţii
o forma scrisă a contractului de comision este necesară pentru dovada acestuia69;
o contractul de consignaţie se încheie, ad probationem, în formă scrisă70;
o pentru a putea fi dovedită, tranzacţia trebuie încheiată în scris71;
o contractul de societate se încheie în formă scrisă. Dacă prin lege nu se prevede altfel,
forma scrisă este necesară numai pentru dovada contractului72;
o pentru a putea fi dovedit, contractul de asigurare trebuie să fie încheiat în scris.

Contractul nu poate fi probat cu martori, chiar atunci când există un început de dovadă
scrisă73 etc.
III. Forma ad opposabilitatem (pentru opozabilitate faţă de terţi sau de publicitate)
Definiţie
Forma ad opposabilitatem desemnează „acele formalităţi care sunt necesare, potrivit legii, pentru a
face actul juridic opozabil şi persoanelor care nu au participat la încheierea lui, în scopul ocrotirii
drepturilor sau intereselor lor”74.
Sancţiune
Nerespectarea formei cerute ad opposabilitatem atrage inopozabilitatea actului juridic civil în raport
cu terţii.
Aplicaţii
o cu excepţia cazurilor prevăzute de lege, trebuie să fie încheiate prin înscris autentic, sub
sancţiunea nulităţii absolute, convenţiile care strămută sau constituie drepturi reale care
urmează a fi înscrise în cartea funciară75;
69
70
71
72
73
74
A se vedea G. BOROI, L. STĂNCIULESCU, op. cit., p. 129.
o înregistrarea operaţiunilor privind ipotecile mobiliare, operaţiunile asimilate acestora,
precum şi a altor drepturi prevăzute de lege se efectuează numai în Arhiva Electronică de
Garanţii Reale Mobiliare, dacă prin lege nu se prevede altfel76;
o pentru a fi opozabile terţilor, convenţiile matrimoniale se înscriu în Registrul naţional

notarial al regimurilor matrimoniale, organizat potrivit legii77;
o fiducia este opozabilă terţilor de la data menţionării sale în Arhiva Electronică de Garanţii
Reale Mobiliare78 etc.
CAPITOLUL VIII
MODALITĂŢILE ACTULUI JURIDIC CIVIL
Definiţie
Constituie elemente ale actului juridic a căror înrâurire se manifestă asupra existenţei sau executării
acestuia. Sunt modalităţi ale actului juridic:
o termenul;
o condiţia;
o sarcina.
TERMENUL
Definiţie
Constituie un eveniment viitor şi sigur în ceea ce priveşte realizarea sa, de care depinde executarea
sau stingerea drepturilor civile şi a obligaţiilor corelative.
Clasificare
1. După modul cum sunt stabilite/după izvorul juridic
o termene convenţionale (sunt stabilite prin voinţa părţilor);
o termene legale (sunt stabilite prin lege);
o termene judiciare (sunt stabilite de instanţă).
75
76
77
78
2. După efectele lor
o termene suspensive (sunt acelea care amână scadenţa obligaţiei până la împlinirea
sa. Exemplu: Îţi împrumut suma de 10.000 lei până la 25 decembrie 2016);
o termene extinctive (sunt cele care sting obligaţia la împlinirea lor. Exemplu: Îţi voi
plăti ratele lunare la bancă până la 15 ianuarie 2016).
3. După beneficiarul termenului
o termene stipulate în favoarea creditorului;
o termene stipulate în favoarea debitorului;
o termene stipulate în favoarea ambelor părţi, debitor şi creditor.
Potrivit art. 1413 C. civ., „termenul profită debitorului, afară de cazul când din lege, din voinţa părţilor
sau din împrejurări rezultă că a fost stipulat în favoarea creditorului ori a ambelor părţi. Cel care are
beneficiul exclusiv al termenului poate renunţa oricând la acesta, fără consimţământul celeilalte
părţi”.
„Renunţarea la termen sau decăderea din beneficiul termenului face ca obligaţia să devină de îndată
exigibilă” (art. 1418 C. civ.).
4. După cunoaşterea sau nu a datei la care se împlinesc
o termene certe (sunt termenele care sunt stabilite cu exactitate sub aspectul împlinirii
lor. Exemplu: 11.03.2018, cu ocazia Crăciunului din anul 2015 etc.);
o termene incerte (sunt termene a căror data de împlinire nu se cunoaşte. Exemplu: la

moartea unui anumit subiect de drept).
Efectele termenului
o executarea unei obligaţii afectate de modalitatea termenului nu poate fi cerută

înainte de împlinirea acestuia;
o dacă o obligaţie a fost executată de bunăvoie şi în cunoştinţă de cauză înainte de

împlinirea termenului, nu se va putea cere restituirea prestaţiei efectuate în aceste
circumstanţe;
o prescripţia dreptului la acţiune va curge de la momentul la care se împlineşte

termenul;
o titularului dreptului îi este permis să ia măsuri de conservare a dreptului său, chiar

înainte de împlinirea acestuia.
Decăderea din beneficiul termenului
Potrivit dispoziţiilor art. 1417 alin. (1) C. civ., decăderea debitorului din beneficiul termenului
intervine în următoarele ipoteze:
o dacă se află în stare de insolvabilitate sau, după caz, de insolvenţă declarată în
condiţiile legii;
o atunci când, cu intenţie sau dintr-o culpă gravă, diminuează prin fapta sa garanţiile
constituite în favoarea creditorului sau nu constituie garanţiile promise.
În acord cu dispoziţiile alin. (3) ale aceluiaşi text de lege, „decăderea din beneficiul termenului poate
fi cerută şi atunci când, din culpa sa, debitorul ajunge în situaţia de a nu mai satisface o condiţie
considerată esenţială de creditor la data încheierii contractului. În acest caz, este necesar a se fi
stipulat expres caracterul esenţial al condiţiei şi posibilitatea sancţiunii decăderii, precum şi să fi
existat un interes legitim pentru creditor să considere condiţia respectivă drept esenţială”.
CONDIŢIA
Definiţie
Reprezintă un eveniment viitor şi incert în privinţa îndeplinirii sale, care afectează însăşi existenţa
dreptului civil şi a obligaţiei corelative. Conform art. 1399 C. civ., „este afectată de condiţie obligaţia a
cărei eficacitate sau desfiinţare depinde de un eveniment viitor şi nesigur”.
Clasificare
1. După efecte
o condiţie suspensivă;
o condiţie rezolutorie.
Condiţia suspensivă este acea modalitate a actului juridic civil de îndeplinirea căreia depinde
eficacitatea obligaţiei (a se vedea art. 1400 C. civ.). Exemplu: Îţi voi închiria apartamentul dacă îmi voi
cumpăra unul nou.
Condiţia rezolutorie este modalitatea actului juridic civil de realizarea cărei depinde desfiinţarea
obligaţiei [a se vede art. 1401 alin. (1) C. civ.]. Exemplu: Îţi închiriez apartamentul cu condiţia să nu te
muţi din localitate. Legiuitorul prezumă a fi rezolutorie condiţia, ori de câte ori scadenţa obligaţiilor
principale precedă momentul la care condiţia s-ar putea îndeplini [a se vedea art. 1401 alin. (2) C.
civ.].
2. După modul în care voinţa părţilor afectează realizarea sau nerealizarea evenimentului
o cazuală;
o mixtă;
o potestativă.
Condiţia cazuală este condiţia a cărei realizare depinde de hazard, independentă de voinţa părţilor
(de exemplu, îţi donez casa de vacanţă dacă voi câştiga la loto).
Condiţia mixtă este aceea a cărei realizare depinde atât de voinţa uneia dintre părţile contractante,
cât şi de voinţa unei persoane determinate (de exemplu, îţi voi vinde automobilul dacă tatăl meu mi-l
va dona pe al său).
Condiţia potestativă este aceea care depinde de voinţa uneia dintre părţi, aceasta clasificându-se la
rândul el în potestativă pură şi potestativă simplă.
Condiţia pur potestativă este cea care depinde numai de dorinţa uneia dintre părţi, debitor sau
creditor.
Obligaţia asumată sub o condiţie suspensivă pur potestativă din partea debitorului (de exemplu, îţi
voi închiria apartamentul dacă voi dori) nu produce niciun efect, întrucât lipseşte intenţia debitorului
de a se obliga.
Obligaţia sub condiţie rezolutorie pur potestativă din partea debitorului, precum şi cea sub condiţie
suspensivă sau rezolutorie pur potestativă din partea creditorului sunt valabile.
Condiţia simplă potestativă este acea condiţie care depinde, pe de o parte, de voinţa uneia dintre
părţi, iar, pe de altă parte, de o împrejurare exterioară sau de voinţa unei persoane nedeterminate
(de exemplu, îţi donez imobilul în care locuiesc dacă voi primi slujba pentru care am aplicat
candidat).#Candidat?#
Condiţia simplă potestativă este valabilă.
3. În funcţie de modul de formulare
o condiţie pozitivă;
o condiţie negativă.
Condiţia pozitivă are o formulare de tip afirmativ (de exemplu, îţi împrumut 10.000 lei, dacă mă voi
angaja).
Condiţia negativă are o formulare de tip negativ (de exemplu, îţi închiriez vila de la munte, dacă nu îţi
vei abandona studiile universitare).
4. După posibilitatea realizării
o condiţie posibilă;
o condiţie imposibilă.
Condiţia posibilă este condiţia potenţial realizabilă.
Condiţia imposibilă este aceea a cărei realizare nu este cu putinţă a se realiza.
Condiţia imposibilă va fi considerată ca nescrisă.
5. După caracterul licit sau ilicit
o condiţie licită (morală);

o condiţie ilicită (imorală).
Condiţia ilicită, spre deosebire de cea morală, este contrară normelor juridice şi bunelor moravuri.
Sancţiunea condiţiei ilicite este considerarea ei ca nescrisă.
Efecte
I. PENDENTE CONDITIONE (înainte de îndeplinirea condiţiei)
A. CONDIŢIA SUSPENSIVĂ
o actul juridic nu produce niciun efect;
o creditorul nu-i poate cere debitorului să-şi execute obligaţia asumată;
o creditorul poate lua măsuri de conservare a dreptului său;
o creditorul îşi poate transmite dreptul său supus condiţiei suspensive;
o dacă debitorul îşi execută obligaţia, poate cere restituirea plăţii, întrucât nu datora
executarea acesteia;
o prescripţia extinctivă nu începe să curgă;
o compensaţia nu poate opera;
o efectul translativ de proprietate nu se produce.
B. CONDIŢIA REZOLUTORIE
o actul juridic îşi va produce toate efectele specifice, ca un act pur şi simplu;
o debitorul are obligaţia de a-şi executa îndatoririle asumate;
o creditorul poate pretinde debitorului executarea obligaţiilor sale;
o creditorul poate transmite dreptul dobândit, însă acesta rămâne afectat de condiţia
rezolutorie.
II. EVENIENTE CONDITIONE (după îndeplinirea condiţiei)
A. CONDIŢIA SUSPENSIVĂ
1. Atunci când condiţia s-a împlinit, actul juridic ia naştere retroactiv ca act pur şi
simplu. Potrivit art. 1407 alin. (1) C. civ., „condiţia îndeplinită este prezumată a
produce efecte retroactive, din momentul încheierii contractului, dacă din voinţa
părţilor, natura contractului ori dispoziţiile legale nu rezultă contrariul”.
o dacă debitorul a făcut plata anterior îndeplinirii condiţiei, aceasta este

valabilă şi nu se mai poate cere înapoierea sa;
o drepturile care au fost transmise de creditorul sub condiţie suspensivă se vor

consolida;
o prescripţia extinctivă va începe să curgă de la data la care s-a îndeplinit

condiţia;
o dacă cel care a înstrăinat bunul sub condiţie suspensivă a făcut acte de
administrare cu privire la acesta înainte de împlinirea condiţiei, acestea
rămân în fiinţă;
o cel care a înstrăinat bunul sub condiţie suspensivă nu are obligaţia de

restituire a fructelor culese de la acest bun anterior împlinirii condiţiei.
2. Atunci când nu s-a împlinit condiţia, se consideră că actul juridic nu s-a încheiat,
neputând produce niciun efect, de unde rezultă următoarele consecinţe:
o drepturile pe care le-a constituit debitorul sub condiţie suspensivă se vor

consolida;
o prestaţiile care s-au efectuat în temeiul actului juridic afectat de condiţia

suspensivă se vor restitui, ca efect al neîmplinirii condiţiei;
o garanţiile care s-au constituit se vor desfiinţa.
B. CONDIŢIA REZOLUTORIE
1. Atunci când condiţia s-a împlinit, actul juridic se desfiinţează retroactiv, de aici rezultând
următoarele consecinţe juridice:
o prestaţiile executate de părţi pendente conditione se vor restitui;
o drepturile constituite pendente conditione de dobânditorul sub condiţie

rezolutorie se vor desfiinţa;
o dobânditorul sub condiţie rezolutorie al bunului va păstra fructele culese

pendente conditione de la acesta;
o dacă dobânditorul sub condiţie rezolutorie a făcut acte de administrare,

acestea rămân valabile.
2. Atunci când condiţia nu s-a împlinit, actul juridic rămâne valabil ca un act pur şi simplu,
producându-şi în consecinţă toate efectele specifice.
Deosebiri între termen şi condiţie
o condiţia este un eveniment nesigur al actului juridic civil, sub aspectul producerii
sale, în timp ce termenul este un eveniment sigur ca realizare;
o condiţia afectează existenţa actului juridic civil, în timp ce termenul afectează doar
executarea acestuia;
o termenul produce efecte pentru viitor, în timp ce condiţia produce efecte retroactive
(ca regulă).
SARCINA
Definiţie
Reprezintă o modalitate a actului juridic civil care constă în obligaţia impusă de către dispunător
gratificatului de a da, a face sau a nu face ceva.
Clasificare
1. În funcţie de persoana celui în favoarea căruia se instituie:
o în favoarea dispunătorului (de exemplu, printr-un contract de donaţie, donatorul

stabileşte în sarcina donatarului obligaţia de a-i achiziţiona un autoturism);
o în favoarea gratificatului (de exemplu, printr-un testament, de cuius îi lasă prietenului

său o sumă importantă de bani, cu obligaţia acestuia din urmă de a folosi o parte din
bani pentru finalizarea studiilor doctorale);
o în favoarea unui terţ (de exemplu, în cadrul unui contract de donaţie, donatorul
stipulează obligaţia donatarului de a-i achiziţiona fiului său o garsonieră).
2. Sub aspectul posibilităţii aducerii la îndeplinire:
o sarcina posibilă;
o sarcină imposibilă.
3. Din punctul de vedere al liceităţii sale:
o sarcină licită sau morală;
o sarcină ilicită sau imorală.
Efecte
o sarcina afectează eficacitatea actului juridic civil;

o în caz de neexecutare, dispunătorul sau succesorii săi pot opta între a solicita
revocarea actului juridic afectat de sarcină sau obligarea de executare în natură a
acesteia.

Drept Civil - Th. Gen - Dec. 2017

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Drept Civil - Th. Gen - Dec. 2017

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

CAPITOLUL I

Termenul de drept civil provine din latinescul ius civile.

Sintagma de drept civil cunoaşte mai multe accepţiuni:

o într-o a doua accepţiune, dreptul civil reprezintă un element al conţinutului

o într-o a treia accepţiune, dreptul civil poate fi definit ca disciplină de studiu.

Principalele sisteme de drept sunt:

o sistemul anglo-saxon (common-law);

o s-a extins în SUA, Canada, Australia etc.;

o se caracterizează prin aceea că soluţiile se pronunţă în baza precedentului judiciar.

o are la bază dreptul roman, dublat de cutumele germanice

 sistemul germanic, ce a luat naştere din îmbinarea dreptului roman

o este printre cele mai răspândite sisteme de drept din lume;

o presupune o divizare a ramurilor de drept în drept public şi drept privat;

o în soluţionarea pricinilor, judecătorul nu este legat de precedentul judiciar,

o se caracterizează prin existenţa mai multor grade de jurisdicţie;

o se caracterizează prin existenţa unei instanţe supreme;

o este inspirat de divinitate;

o dreptul musulman intră în această categorie.

PRINCIPIILE DREPTULUI CIVIL

o Principiul egalităţii în faţa legii civile

o Principiul ocrotirii drepturilor subiective civile

o Principiul aplicării prioritare a tratatelor internaţionale în materia drepturilor

o Principiul aplicării cu prioritate a dreptului Uniunii Europene

o dreptul de proprietate este garantat constituţional;

o nimeni nu poate fi expropriat decât pentru o cauză de utilitate publică, stabilită

o averea dobândită licit nu poate fi confiscată, caracterul licit al dobândirii

Principiul egalităţii în faţa legii

o este garantat constituţional, prin art. 16 din Legea fundamentală a ţării;

o nimeni nu este mai presus de lege4;

o cetăţenii români, cetăţenii străini şi apatrizii trebuie să-şi exercite drepturile şi

o abuzul de drept este sancţionat de legiuitor, care dispune în mod imperativ că

o este consacrat deopotrivă de Constituţie şi de Codul civil;

o drepturile şi libertăţile civile ale persoanelor fizice, precum şi drepturile şi

o cetăţenii străini şi apatrizii sunt asimilaţi, în condiţiile legii, cu cetăţenii români, în

Principiul aplicării prioritare a tratatelor internaţionale în materia drepturilor omului

o în materiile reglementat de Codul civil, dispoziţiile privitoare la drepturile şi

o dacă există neconcordanţe între pactele şi tratatele privitoare la drepturile

Principiul aplicării cu prioritate a dreptului Uniunii Europene

o conform Codului civil, în materiile reglementate de acesta, normele dreptului

CAPITOLUL II. NORMA JURIDICĂ

În structura normei juridice identificăm trei elemente, respectiv:

Clasificarea normelor juridice

I. Norme juridice imperative și norme juridice dispozitive

Acestea se clasifică în:

Acestea se clasifică astfel:

II. Norme juridice de ordine publică şi norme juridice de ordine privată

III. Norme generale şi norme speciale

A. Normele generale sunt acelea care reglementează un domeniu determinat.

Normele speciale se aplică cu prioritate în raport cu normele generale (specialia generalibus

Abrogarea normelor speciale se va face tot printr-o normă specială.

IZVOARELE DREPTULUI CIVIL

o Legile (acte normative adoptate de Parlament)

 Constituţionale (Constituţia şi legile de revizuire a acesteia);

 Organice (conţin reglementări ale unor aspecte de importanţă deosebită, precum

 Ordinare (celelalte legi adoptate de Parlament);

o Hotărâri şi ordonanţe (acte normative pe care le adoptă Guvernul);

o Acte ce emană de la autorităţile administraţiei publice centrale (de exemplu,

II. UZANŢE, care includ obiceiul (cutuma) şi uzurile profesionale9.

 un element material (obiectiv), ce constă într-o practică constantă,

 un element subiectiv (psihologic), care constă în acceptarea acestei

o Uzurile profesionale constituie „reguli de conduită stabilite ca atare în practica

Doctrina aminteşte şi de aşa-numitele izvoare incerte de drept civil, respectiv:

I. MORALA desemnează „ansamblul de reguli de convieţuire socială impuse şi