Sunteți pe pagina 1din 815

Art.

202
Scopul, condiţiile generale de aplicare şi categoriile măsurilor preventive

Claudia Jderu

(1) Măsurile preventive pot fi dispuse dacă există probe sau indicii temeinice
din care rezultă suspiciunea rezonabilă că o persoană a săvârşit o infracţiune şi
dacă sunt necesare în scopul asigurării bunei desfăşurări a procesului penal, al
împiedicării sustragerii suspectului ori a inculpatului de la urmărirea penală sau
de la judecată ori al prevenirii săvârşirii unei alte infracţiuni.
(2) Nicio măsură preventivă nu poate fi dispusă, confirmată, prelungită sau
menţinută dacă există o cauză care împiedică punerea în mişcare sau
exercitarea acţiunii penale.
(3) Orice măsură preventivă trebuie să fie proporţională cu gravitatea acuzaţiei
aduse persoanei faţă de care este luată şi necesară pentru realizarea scopului
urmărit prin dispunerea acesteia.
(4) Măsurile preventive sunt:
a) reţinerea;
b) controlul judiciar;
c) controlul judiciar pe cauţiune;
d) arestul la domiciliu;
e) arestarea preventivă.
Corelaţii legislative: art. 23 din Constituţia României; art. 5 parag. 1 lit. c), parag. 2,
3, 4 CEDO; art. 2 din Protocolul nr. 4 adiţional CEDO; art. 16, art. 77, art. 82, art.
97 alin. (1), art. 203-240 C.proc.pen.
Comentariu
1. Noţiuni generale privind măsurile preventive. Măsurile procesuale penale sunt
instituţii de constrângere ce pot fi dispuse de organele judiciare penale pentru buna
desfăşurare a procesului penal şi asigurarea realizării obiectului acţiunilor exercitate
în procesul penal. Măsurile procesuale au fost privite şi ca mijloace legale de privare
sau restrângere a unor drepturi şi libertăţi fundamentale prin care organele judiciare
asigură desfăşurarea normală a procesului penal, executarea sancţiunilor aplicate şi
repararea pagubei produse prin infracţiune ori previn săvârşirea de fapte antisociale.
Legiuitorul subdivide măsurile procesuale în două mari categorii: măsurile de
prevenţie şi celelalte măsuri procesuale. La rândul lor, măsurile de prevenţie,
analizând conţinutul acestora, sunt împărţite în măsuri preventive privative de
libertate (reţinerea, arestul la domiciliu şi arestarea preventivă) şi măsuri preventive
restrictive de libertate (controlul judiciar şi controlul judiciar pe cauţiune). Cealaltă
categorie de măsuri procesuale cuprinde măsurile de siguranţă cu caracter medical
(art. 243-248 C.proc.pen.), măsurile asigurătorii, restituirea lucrurilor şi restabilirea
situaţiei anterioare săvârşirii infracţiunii (art. 249-256 C.proc.pen.).
2. Condiţii privind luarea şi individualizarea măsurilor preventive. Articolul reia
principiile prevăzute de art. 136 C.proc.pen. din 1968 vizând scopul măsurilor
preventive, respectiv asigurarea bunei desfăşurări a procesului, împiedicarea
sustragerii suspectului sau inculpatului de la urmărirea penală sau de la judecată,
renunţându-se însă la împiedicarea sustragerii inculpatului de la executarea
pedepsei, dispoziţie căreia i s-a reproşat că încalcă prezumţia de nevinovăţie,
adăugând prevenirea săvârşirii de infracţiuni.
Spre deosebire de vechiul text al art. 136, noul text subliniază că măsurile preventive
nu pot fi luate decât dacă există probe sau indicii temeinice din care rezultă
suspiciunea rezonabilă că o persoană a săvârşit o infracţiune, fără a se face referire
la pericolul generic al acesteia prin indicarea tipului sau maximului legal al pedepsei
prevăzute de lege.
Potrivit alin. (2), nicio măsură preventivă nu poate fi dispusă, confirmată, prelungită
sau menţinută dacă există o cauză care împiedică punerea în mişcare sau exercitarea
acţiunii penale. Deşi dispoziţiile procesual penale menţionează expres confirmarea
unei măsuri preventive doar în ipoteza art. 231 alin. (7) C.proc.pen., respectiv în
situaţia arestării preventive în lipsă, ulterior audierii inculpatului de către
judecătorul de drepturi şi libertăţi care a luat măsura ori, după caz, de judecătorul
de cameră preliminară sau de completul la care se află spre soluţionare dosarul
cauzei, în opinia noastră, se are în vedere şi situaţia respingerii unei căi de atac
împotriva unei soluţii de luare, prelungire, menţinere a măsurii în cauză. În
consecinţă, dacă, spre exemplu, se constată intervenirea amnistiei sau împlinirea
prescripţiei speciale a răspunderii penale de către procuror, judecătorul de drepturi
şi libertăţi din cadrul instanţei de control judiciar, judecătorul de cameră preliminară
din cadrul instanţei de control judiciar sau de către aceasta din urmă, măsura
preventivă nu poate subzista.
Alin. (3) enunţă criteriile privind luarea şi individualizarea măsurii preventive:
criteriul proporţionalităţii prin raportare la gravitatea faptei şi criteriul necesităţii prin
raportare la scopul măsurilor preventive.
3. Enumerare, clasificare. Potrivit alin. (4), măsurile preventive sunt reţinerea,
controlul judiciar, controlul judiciar pe cauţiune, arestul la domiciliu şi arestarea
preventivă. Măsurile sunt enumerate în ordinea gradului de intruziune în drepturile
suspectului sau inculpatului, recte în ordinea gravităţii acestora. În consecinţă,
trebuie avute în vedere şi dispoziţiile art. 4251 alin. (4) C.proc.pen., potrivit
cărora „...în cadrul acestor limite, la soluţionarea contestaţiei împotriva încheierii
privind o măsură preventivă se poate dispune o măsură mai puţin gravă decât cea
solicitată sau decât cea dispusă prin încheierea contestată ori se pot modifica obligaţiile
din conţinutul măsurii contestate”.
În situaţia în care măsura preventivă este privativă de libertate (reţinerea, arestul la
domiciliu şi arestarea preventivă) în cauză este incident art. 5 CEDO. Potrivit
jurisprudenţei CtEDO, pentru ca o măsură privativă de libertate să fie convenţională
nu sunt necesare elemente suplimentare cum ar fi: durata pedepsei; împiedicarea
sustragerii de la proces etc. Convenţia nu impune existenţa acestor elemente
suplimentare pentru a se permite privarea de libertate a unei persoane.
Singurele condiţii sunt cele care rezultă expres din textul Convenţiei – pentru
aducerea în faţa autorităţii: dacă există motive verosimile de a-l bănui că a săvârşit
o infracţiune, precum şi o condiţie pretoriană vizând proporţionalitatea măsurii cu
scopul legitim urmărit. În lipsa unei suspiciuni rezonabile, privarea de libertate nu
trebuie să fie impusă în scopul de a-l face să mărturisească, să depună mărturie
împotriva altor persoane sau să furnizeze informaţii care să servească drept bază
a suspiciunii rezonabile (İpek şi alţii c. Turciei).
Dacă totuşi aceste elemente suplimentare sunt obligatorii conform dreptului intern
şi nu sunt respectate, atunci măsura nu este „legală” şi nu se respectă condiţia
generală a „legalităţii măsurii”, ajungându-se astfel, indirect, la încălcarea
Convenţiei. Trebuie făcută totuşi distincţie între măsurile preventive care sunt în mod
evident nevalabile (ex facie invalide: de exemplu, depăşirea competenţei de către
instanţă – Calmanovici c. României, Marturana c. Italiei, neaudierea persoanei private
de libertate – Khudoyorov c. Rusiei, Tám c. Slovaciei, neindicarea motivelor pentru
privarea de libertate – Stašaitis c. Lituaniei, arestarea unei persoane care beneficiază
de imunitate de jurisdicţie – Kolevi c. Bulgariei, rea-credinţa din partea autorităţilor)
în cazul cărora instanţa de contencios al drepturilor omului constată o încălcare
a art. 5 parag. 1 CEDO şi măsurile care sunt aparent (prima facie) valide şi efective
până la momentul când sunt anulate de instanţele superioare, în cazul cărora
concluzia Curţii va fi contrară.
Caracterul plauzibil al bănuielii presupune existenţa unor fapte sau informaţii apte
să convingă un observator obiectiv cu privire la suspiciunea rezonabilă că persoana
în cauză a săvârşit infracţiunea (Imakayeva c. Rusiei; Iliev c. Bulgariei). Nu este deci
suficient ca bănuiala să se bazeze pe buna-credinţă a autorităţilor (Gusinskiy c.
Rusiei). Pe de altă parte, lipsa inculpării sau a trimiterii în judecată este irelevantă.
În situaţia în care măsura preventivă presupune o restrângere a libertăţii de mişcare,
fără a constitui însă o privare de libertate în cauză (controlul judiciar, controlul
judiciar pe cauţiune) este incident art. 2 din Protocolul nr. 4 adiţional la Convenţie,
potrivit căruia:
„1. Oricine stă legal pe teritoriul unui stat are dreptul de a circula liber şi de a-şi alege
liber rezidenţa.
2. Orice persoană este liberă să părăsească orice ţară, inclusiv a sa.
3. Exerciţiul acestor drepturi nu poate face obiectul altor restricţii decât acelea care,
fiind prevăzute de lege, constituie măsuri necesare, într-o societate democratică,
securităţii naţionale, siguranţei publice, menţinerii ordinii publice, prevenirii
infracţiunilor penale, protecţiei sănătăţii sau moralităţii, sau protecţiei drepturilor şi
libertăţilor altuia.
4. Drepturile recunoscute la paragraful 1 pot de asemenea, în anumite zone, să facă
obiectul restricţiilor care, prevăzute de lege, sunt justificate de interesul public într-o
societate democratică”.
Potrivit jurisprudenţei Instanţei de la Strasbourg, dreptul la libera circulaţie, aşa cum
este recunoscut la parag. 1 şi 2 ale art. 2 din Protocolul nr. 4, are drept scop
asigurarea dreptului, garantat oricărei persoane, de a circula pe teritoriul pe care se
află, precum şi de a-l părăsi; aceasta implică dreptul de a merge într-o ţară, la
alegerea sa, în care ar putea fi autorizat să intre [a se vedea, mutatis
mutandis, Peltonen c. Finlandei, decizia Comisiei din 20 februarie 1995, D.R. 80-A,
parag. 43 alin. (1)]. Rezultă că libera circulaţie ordonă interdicţia oricărei măsuri ce
ar putea aduce atingere acestui drept şi ar putea restrânge exerciţiul său în condiţiile
în care nu răspunde cerinţelor unei măsuri ce ar putea fi considerată „necesară într-
o societate democratică”, atingerii obiectivelor legitime prevăzute de parag. 3 al
articolului menţionat anterior.
Art. 203
Organul judiciar competent şi actul prin care se dispune asupra măsurilor preventive

Claudia Jderu

(1) Măsura preventivă prevăzută la 202 alin. (4) lit. a) poate fi luată faţă de
suspect sau inculpat de către organul de cercetare penală sau de către procuror,
numai în cursul urmăririi penale.
(2) Măsurile preventive prevăzute la art. 202 alin. (4) lit. b) şi c) pot fi luate faţă
de inculpat, în cursul urmăririi penale, de către procuror şi de către judecătorul
de drepturi şi libertăţi, în procedura de cameră preliminară, de către judecătorul
de cameră preliminară, iar în cursul judecăţii, de către instanţa de judecată.
(3) Măsurile preventive prevăzute la art. 202 alin. (4) lit. d) şi e) pot fi luate faţă
de inculpat, în cursul urmăririi penale, de către judecătorul de drepturi şi
libertăţi, în procedura de cameră preliminară, de către judecătorul de cameră
preliminară, iar în cursul judecăţii, de către instanţa de judecată.
(4) Organul de cercetare penală şi procurorul dispun asupra măsurilor
preventive prin ordonanţă motivată.
(5) În cursul urmăririi penale şi al procedurii de cameră preliminară, cererile,
propunerile, plângerile şi contestaţiile privitoare la măsurile preventive se
soluţionează în camera de consiliu, prin încheiere motivată, care se pronunţă
în camera de consiliu.
(6) În cursul judecăţii, instanţa de judecată se pronunţă asupra măsurilor
preventive prin încheiere motivată.
(7) Încheierile pronunţate de judecătorul de drepturi şi libertăţi, de judecătorul
de cameră preliminară sau de instanţa de judecată se comunică inculpatului şi
procurorului care au lipsit de la pronunţare.
Corelaţii legislative: art. 53-54, art. 77, art. 82, art. 202 C.proc.pen.
Comentariu
1. Organul judiciar competent. Potrivit acestei norme legale, organele judiciare care
pot dispune măsuri preventive sunt organul de cercetare penală în cazul reţinerii,
procurorul în cazul reţinerii, controlului judiciar şi controlului judiciar pe cauţiune,
judecătorul de drepturi şi libertăţi, judecătorul de cameră preliminară şi instanţa în
cazul controlului judiciar, controlului judiciar pe cauţiune, arestului la domiciliu şi
arestării preventive. Competenţa organelor judiciare de a dispune măsuri preventive
diferă în funcţie de tipul măsurii şi momentul procesual.
În cazul controlului judiciar şi al controlului judiciar pe cauţiune, procurorul este
primul abilitat, în cursul urmăririi penale, să aprecieze asupra necesităţii,
proporţionalităţii suficienţei măsurii. În mod excepţional, legiuitorul a stabilit în
competenţa judecătorului de drepturi şi libertăţi posibilitatea de a lua măsura
controlului judiciar în cazul respingerii propunerii de arestare preventivă (art. 227
C.proc.pen.), în cazul respingerii propunerii de prelungire a măsurii arestării
preventive (art. 237 C.proc.pen.), în cazul înlocuirii măsurii arestării preventive (art.
242 C.proc.pen.), precum şi în cazul soluţionării contestaţiilor împotriva încheierilor
prin care judecătorul de drepturi şi libertăţi dispune asupra măsurilor preventive
[art. 204 alin. (1) raportat la art. 4251 alin. (4) şi (5) C.proc.pen.].
2. Actul prin care se dispune măsura. Actul prin care se dispune asupra acestora
este ordonanţa motivată şi, respectiv, încheierea motivată, aceasta din urmă
comunicându-se inculpatului şi procurorului care au lipsit de la pronunţare.
Motivarea actelor prin care se dispune asupra drepturilor fundamentale ale persoanei
constituie o garanţie împotriva arbitrarului şi un element esenţial pentru a se putea
aprecia asupra necesităţii formulării unei eventuale căi de atac. În plus, potrivit
instanţei de contencios al drepturilor omului, „o funcţie suplimentară a unei decizii
motivate este de a dovedi părţilor că ele au fost auzite. Mai mult, o decizie motivată dă
unei părţi posibilitatea de a depune apel împotriva acesteia, la fel ca şi posibilitatea ca
decizia să fie revizuită de o instanţă de apel. Numai prin adoptarea unei decizii
motivate poate exista un control public al administrării justiţiei” (Ignatenco c. Moldovei,
hotărârea din 8 februarie 2011, parag. 75).
Potrivit alin. (5), în cursul urmăririi penale şi al procedurii de cameră preliminară,
cererile, propunerile, plângerile şi contestaţiile privitoare la măsurile preventive se
soluţionează în camera de consiliu, prin încheiere motivată, care se pronunţă în
camera de consiliu. Întrucât textul părea a fi contrazis de art. 4251, ce a fost introdus,
într-un capitol distinct, prin art. III din O.U.G. nr. 3/2014, prin Decizia nr. 4 din 29
septembrie 2014a I.C.C.J., Completul pentru soluţionarea recursului în interesul
legii, s-a stabilit, în interpretarea şi aplicarea unitară a dispoziţiilor art. 203 alin. (5)
şi art. 4251 alin. (1) C.proc.pen., că, în cursul urmăririi penale şi al procedurii de
cameră preliminară, contestaţia împotriva încheierii judecătorului de drepturi şi
libertăţi sau, după caz, a judecătorului de cameră preliminară privitoare la măsurile
preventive se soluţionează în camera de consiliu, prin încheiere motivată, care se
pronunţă în camera de consiliu.
Potrivit alin. (7), încheierile pronunţate de judecătorul de drepturi şi libertăţi, de
judecătorul de cameră preliminară sau de instanţa de judecată se comunică
inculpatului şi procurorului care au lipsit de la pronunţare. Deşi pare că raţiunea
îndeplinirii acestei proceduri, de comunicare a hotărârii, este aceea de a se asigura
inculpatului şi procurorului care au lipsit de la pronunţare, posibilitatea să ia
cunoştinţă în mod direct de soluţia adoptată pentru a-şi putea exercita dreptul de
a folosi împotriva acesteia calea de atac prevăzută de lege, se constată faptul că legea
nu distinge între soluţiile ce pot fi contestate şi cele definitive, astfel că potrivit normei
procesual penale sus-menţionate toate încheierile se comunică în cazul absenţei de
la pronunţare.
În opinia noastră încheierea trebuie comunicată şi în situaţia în care inculpatul a fost
reprezentat la pronunţare, neputându-se considera ca prezenţa reprezentantului său
ar echivala cu însăşi prezenţa lui în instanţa respectivă. Raţionamentul instanţei
supreme exprimat în cadrul considerentelor Deciziei nr. XXIX din 9 octombrie 2006
este aplicabil şi în ipoteza expusă pentru identitate de raţiune, cel puţin în cazul
soluţiilor ce pot fi supuse contestaţiei, instanţa supremă statuând că a considera că
inculpatului reprezentat la pronunţare nu trebuie a-i mai fi comunicată
încheierea „ar însemna a înlocui un atribut acordat de titularul dreptului, prin
contractul de reprezentare încheiat, chiar dacă un asemenea atribut constă în
împuternicirea de a exercita o cale de atac, în numele său, cu însuşi dreptul de a hotărî
să exercite sau să nu exercite acea cale de atac, ceea ce ar fi inadmisibil, afectând
dreptul constituţional la apărare”.
Art. 204
Calea de atac împotriva încheierilor prin care se dispune asupra măsurilor preventive
în cursul urmăririi penale

Claudia Jderu

(1) Împotriva încheierilor prin care judecătorul de drepturi şi libertăţi dispune


asupra măsurilor preventive, inculpatul şi procurorul pot formula contestaţie,
în termen de 48 de ore de la pronunţare sau, după caz, de la comunicare.
Contestaţia se depune la judecătorul de drepturi şi libertăţi care a pronunţat
încheierea atacată şi se înaintează, împreună cu dosarul cauzei, judecătorului
de drepturi şi libertăţi de la instanţa ierarhic superioară, în termen de 48 de ore
de la înregistrare.
(2) Contestaţiile împotriva încheierilor prin care judecătorul de drepturi şi
libertăţi de la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie dispune asupra măsurilor
preventive se soluţionează de un complet compus din judecători de drepturi şi
libertăţi de la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, dispoziţiile prezentului articol
aplicându-se în mod corespunzător.
(3) Contestaţia formulată împotriva încheierii prin care s-a dispus luarea sau
prelungirea unei măsuri preventive ori prin care s-a constatat încetarea de drept
a acesteia nu este suspensivă de executare.
(4) Contestaţia formulată de inculpat se soluţionează în termen de 5 zile de la
înregistrare.
(5) Contestaţia formulată de procuror împotriva încheierii prin care s-a dispus
respingerea propunerii de prelungire a arestării preventive, revocarea unei
măsuri preventive sau înlocuirea unei măsuri preventive cu o altă măsură
preventivă se soluţionează înainte de expirarea duratei măsurii preventive
dispuse anterior.
(6) În vederea soluţionării contestaţiei, inculpatul se citează.
(7) Soluţionarea contestaţiei se face în prezenţa inculpatului, în afară de cazul
când acesta lipseşte nejustificat, este dispărut, se sustrage ori din cauza stării
sănătăţii, din cauză de forţă majoră sau stare de necesitate nu poate fi adus în
faţa judecătorului. Se consideră că este prezent şi inculpatul privat de libertate
care, cu acordul său şi în prezenţa apărătorului ales sau numit din oficiu şi,
după caz, şi a interpretului, participă la soluţionarea contestaţiei prin
videoconferinţă, la locul de deţinere.
(8) În toate cazurile, este obligatorie acordarea asistenţei juridice pentru
inculpat de către un avocat, ales sau numit din oficiu.
(9) Participarea procurorului este obligatorie.
(10) În cazul admiterii contestaţiei formulate de procuror şi dispunerii arestării
preventive a inculpatului, dispoziţiile art. 226 se aplică în mod corespunzător.
În cazul admiterii contestaţiei formulate de procuror şi dispunerii prelungirii
arestării preventive a inculpatului, dispoziţiile art. 236 alin. (1) şi (2) se aplică
în mod corespunzător.
(11) Dacă sunt întrunite condiţiile prevăzute de lege, se poate dispune luarea
uneia dintre măsurile preventive prevăzute la art. 202 alin. (4) lit. b)-d) sau
majorarea cuantumului cauţiunii.
(12) În cazul admiterii contestaţiei formulate de inculpat împotriva încheierii
prin care s-a dispus luarea sau prelungirea măsurii arestării preventive, se poate
dispune, în condiţiile prevăzute de lege, respingerea propunerii de luare sau de
prelungire a măsurii preventive ori, după caz, înlocuirea acesteia cu o altă
măsură preventivă mai uşoară şi, după caz, punerea de îndată în libertate
a inculpatului, dacă nu este arestat în altă cauză.
(13) Dosarul cauzei se restituie procurorului în termen de 48 de ore de la
soluţionarea contestaţiei.
(14) Dacă încheierea judecătorului de drepturi şi libertăţi de la prima instanţă
nu este atacată cu contestaţie, acesta restituie dosarul procurorului în termen
de 48 de ore de la expirarea termenului de contestaţie.
Corelaţii legislative: art. 23 alin. (7) din Constituţia României; art. 5 parag. (4) CEDO;
art. 53 lit. a), art. 202, art. 203 alin. (2), (3) C.proc.pen.
Notă: Alin. (7) a fost modificat prin O.U.G. nr. 18/2016 pentru modificarea şi
completarea Legii nr. 286/2009 privind Codul penal, Legii nr.
135/2010 privind Codul de procedură penală, precum şi pentru completarea art. 31
alin. (1) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, republicată (M.Of. nr.
389 din 23 mai 2016).
Comentariu
1. Consideraţii generale. Contestaţia reprezintă o cale de atac nou introdusă de
legiuitor pentru a desemna actul prin care inculpatul sau procurorul sesizează
judecătorul de drepturi şi libertăţi de la instanţa ierarhic superioară celei din care
face parte judecătorul care a dispus asupra măsurii preventive. Sunt supuse căii de
atac a contestaţiei toate încheierile pronunţate în materia măsurilor preventive, cu
excepţia celor declarate de legiuitor ca fiind definitive. Potrivit reglementării
anterioare, încheierea prin care judecătorul respingea în timpul urmăririi penale
revocarea, înlocuirea sau încetarea de drept a măsurii preventive nu era supusă
niciunei căi de atac [art. 1403 alin. (1) teza finală C.proc.pen. din 1968].
2. Procedură, termene, caracter suspensiv de executare. Contestaţia se depune
la judecătorul de drepturi şi libertăţi care a pronunţat încheierea atacată şi se
înaintează împreună cu dosarul cauzei la instanţa ierarhic superioară. Prin folosirea
termenului „depune”, în opinia noastră, legiuitorul a renunţat la posibilitatea
declarării orale a căii de atac, posibilitate prevăzută expres de dispoziţiile art.
3854 alin. (1) raportat la art. 366 alin. (4) C.proc.pen. din 1968, potrivit cărora
procurorul şi oricare dintre părţile prezente la pronunţarea hotărârii pot declara apel
oral în şedinţa în care s-a pronunţat hotărârea, instanţa luând act şi consemnând
aceasta într-un proces-verbal. Într-adevăr, deşi dispoziţiile art. 1403C.proc.pen. din
1968 nu prevedeau expres această posibilitate, ele se completau cu norma cu
caracter general anterior menţionată, dispoziţia nefiind însă preluată în noua
reglementare nici de norma specială şi nici de cea cu caracter general.
O altă modificare substanţială o reprezintă termenul în care se poate exercita calea
de atac, acesta fiind majorat de la 24 de ore de la pronunţare sau comunicare [art.
1403 alin. (1) C.proc.pen. din 1968] la 48 de ore de la pronunţare sau, după caz, de
la comunicare. De asemenea, constatăm că actuala reglementare prevede termene
diferite de soluţionare a contestaţiei. Astfel, contestaţia formulată de inculpat se
soluţionează în 5 zile de la înregistrare (3 zile în reglementarea anterioară), iar cea
formulată de procuror împotriva încheierii prin care s-a dispus respingerea
propunerii de prelungire a arestării preventive, revocarea unei măsuri preventive sau
înlocuirea unei măsuri preventive cu o altă măsură preventivă se soluţionează înainte
de expirarea duratei măsurii preventive dispuse anterior. Deşi textul vorbeşte în mod
expres despre soluţia de respingere a propunerii de prelungire a arestării preventive,
situaţia este similară în cazul respingerii propunerii de prelungire a măsurii arestului
la domiciliu. Pentru soluţionarea contestaţiei formulate de procuror împotriva
încheierii prin care s-a respins cererea de revocare sau de înlocuire a unei măsuri
preventive nu este prevăzut un termen de soluţionare, putându-se deci depăşi data
de expirare a duratei măsurii preventive dispuse anterior.
Modificările privind durata termenelor de declarare şi, respectiv, de soluţionare
a contestaţiei nu sunt lipsite de efecte nici din perspectiva art. 5 parag. 4 CEDO.
Într-adevăr, în situaţia în care măsura preventivă este privativă de libertate, în cauză
devin incidente dispoziţiile art. 5 parag. 4 CEDO, potrivit cărora: „Orice persoană
lipsită de libertatea sa prin arestare sau deţinere are dreptul să introducă un recurs în
faţa unui tribunal, pentru ca acesta să statueze într-un termen scurt asupra legalităţii
deţinerii sale şi să dispună eliberarea sa dacă deţinerea este ilegală”. Textul
articolului cuprinde o primă garanţie, explicită – „termenul scurt”. Alte garanţii
procedurale au fost precizate de Curte în jurisprudenţa sa: egalitatea armelor,
contradictorialitatea, audierea persoanele deţinute în condiţiile enunţate la art. 5
parag. 1 lit. c) etc. Termenul scurt de care vorbeşte art. 5 parag. 4 are două aspecte:
trebuie să existe imediat după ce persoana este arestată şi, dacă este necesar, la
intervale regulate după aceea, iar, în al doilea rând, procedurile de control judiciar
trebuie să fie efectuate cu celeritate; altfel spus, căile de atac prin care se contestă
legalitatea şi temeinicia luării, menţinerii sau prelungirii arestării preventive sau
a arestului la domiciliu trebuie să fie judecate într-un „termen scurt”. În mod evident,
instanţa de contencios al drepturilor omului va avea în vedere situaţia concretă
existentă în cauză pentru a stabili dacă a fost respectată dispoziţia convenţională,
însă unul dintre aspectele avute în vedere este durata termenelor instituite de
legislaţia naţională şi respectiv, dacă acestea au fost respectate sau nu. Astfel, în
hotărârea pronunţată în cauza Toma c. României din data de 24 februarie 2009,
Curtea a precizat faptul că, „în cadrul analizei respectării cerinţei de «interval minim
de timp» în cadrul analizei legalităţii ordonanţei procurorului de arestare
a reclamantului, Curtea consideră că trebuie să ţină seama şi de diferitele dispoziţii şi
termene de procedură prevăzute de dreptul intern (a se vedea, mutatis mutandis,
Koendjbiharie c. Ţărilor de Jos, hotărârea din 25 octombrie 1990, pct. 27, Seria A nr.
185-B). Chiar dacă termenul de douăzeci şi două de zile, dintre care patru i se impută
reclamantului, nu pare excesiv în sine, Curtea consideră că acesta trebuie examinat în
cadrul termenelor prevăzute de Codul de procedură penală şi al circumstanţelor
speţei”, în cauză constatându-se că „a fost nevoie de trei zile pentru ca plângerea
reclamantului din 23 septembrie 2002, depusă la parchetul competent, să fie
înregistrată la grefa tribunalului care trebuia să se pronunţe cu privire la aceasta şi
şapte zile pentru a fi examinată de acesta din urmă. S-au scurs alte şapte zile înainte
ca Curtea de Apel să înregistreze, la 9 octombrie 2002, acţiunea introdusă de reclamant
împotriva hotărârii din 30 septembrie 2002 a tribunalului, Parchetul transferându-i
cererea de recurs abia la şase zile de la primirea acesteia”, interval de timp apreciat
a nu fi scurt astfel cum impune norma convenţională anterior menţionată.
Art. 5 parag. 4 nu impune ca persoana privată de libertate să fie audiată ori de câte
ori formulează o cale de atac împotriva hotărârii vizând prelungirea/menţinerea stării
sale privative de libertate, dar trebuie să fie posibilă exercitarea dreptului de a fi
audiată la intervale rezonabile (Çatal c. Turciei, parag. 33; Altınok c. Turciei, parag.
45). Controlul de către instanţă trebuie să vizeze toate aspectele care pot conduce la
concluzia nelegalităţii sau netemeiniciei privării de libertate: respectarea cerinţelor
procedurale, caracterul rezonabil al bănuielii ce întemeiază arestarea, legitimitatea
scopului urmărit prin arestare. Aceasta poate impune instanţei să audieze martori
a căror depoziţie poate fi determinantă în aprecierea legalităţii sau oportunităţii
privării de libertate (Ţurcan şi Ţurcan c. Moldovei, parag. 67; Curtea face referire la
principiile generale relevante stabilite în jurisprudenţa sa – a se vedea, printre altele,
Becciev c. Moldovei, nr. 9190/03, parag. 68-72, 4 octombrie 2005). În special, ea
reiterează că, atunci când există probe care prima facie par să aibă legătură directă cu
chestiunea legalităţii detenţiei continue, pentru ca art. 5 parag. 4 să fie respectat, este
esenţial ca instanţele judecătoreşti naţionale să le examineze şi evalueze – a se vedea,
mutatis mutandis, Chahal c. Regatului Unit, hotărârea din 15 noiembrie 1996, Reports
of Judgments and Decisions 1996-V, p. 1866-1867, parag. 130-131 şi Hussain c.
Regatului Unit, hotărârea din 21 februarie 1996, Reports 1996-I, p. 271, parag. 60). De
asemenea, potrivit jurisprudenţei Instanţei de la Strasbourg, respingerea contestaţiei
fără o analiză a legalităţii şi temeiniciei măsurii întrucât starea privativă de libertate
a încetat anterior soluţionării contestaţiei constituie o încălcare a dispoziţiilor art. 5
parag. 4 din Convenţie (Osmanovic c. Croaţiei, hotărârea din 6 noiembrie 2012, parag.
47-49).
Potrivit alin. (3), contestaţia formulată împotriva încheierii prin care s-a dispus luarea
sau prelungirea unei măsuri preventive ori prin care s-a constatat încetarea de drept
a acesteia nu este suspensivă de executare. Per a contrario, în celelalte situaţii
contestaţia este suspensivă de executare. În consecinţă, în situaţia în care se dispune
înlocuirea măsurii controlului judiciar, a controlului judiciar pe cauţiune sau
a arestului la domiciliu cu măsura arestării preventive potrivit dispoziţiilor art. 215
alin. (7) C.proc.pen., potrivit dispoziţiilor art. 217 alin. (9) C.proc.pen. sau potrivit art.
242 alin. (3) raportat la art. 221 alin. (4) C.proc.pen. cu măsura arestării preventive,
mandatul de arestare preventivă, act esenţialmente executoriu, se emite la momentul
rămânerii definitive a soluţiei, şi nu la momentul pronunţării acesteia. De altfel,
măsura arestării preventive se dispune pe durata individualizată de către judecătorul
de drepturi şi libertăţi, şi începe să curgă de la momentul încarcerării, care nu poate
fi, astfel cum s-a precizat mai sus, anterior momentului rămânerii definitive
a încheierii prin care a fost înlocuită măsura. Un alt aspect privind caracterul
definitiv şi, astfel, executoriu al soluţiilor privind măsurile preventive, cu excepţia
situaţiilor prevăzute expres de art. 204 alin. (3) C.proc.pen., este identificarea
momentului rămânerii definitive a hotărârii primei instanţe în cazul în care părţile şi
reprezentantul Ministerului Public renunţă la exercitarea căii de atac. Lecturând
dispoziţiile prezentului articol sau ale art. 4251 C.proc.pen., se constată faptul că
niciuna dintre normele procesual penale anterior menţionate nu trimite expres la
dispoziţiile art. 414 C.proc.pen., deşi art. 4251 C.proc.pen. face trimitere expresă la
alte norme ce guvernează materia apelului, precum art. 411 alin. (1), art. 416 sau art.
418 C.proc.pen. Chiar în situaţia în care s-ar aprecia că art. 414 C.proc.pen. este
incident şi în această materie, având caracter de normă generală ce completează
dispoziţiile cu caracter special, se constată faptul că, potrivit dispoziţiilor art. 551
pct. 2 C.proc.pen., momentul rămânerii definitive a soluţiei date în primă instanţă
este data expirării termenului de introducere a contestaţiei.
Potrivit alin. (5), contestaţia formulată de procuror împotriva încheierii prin care s-a
dispus respingerea propunerii de prelungire a arestării preventive, revocarea unei
măsuri preventive sau înlocuirea unei măsuri preventive cu o altă măsură preventivă
se soluţionează înainte de expirarea duratei măsurii preventive dispuse anterior.
Nerespectarea acestei dispoziţii legale conduce la încetarea de drept a măsurii
preventive la expirarea duratei dispuse anterior. Deşi norma procesual penală face
referire exclusiv la situaţia contestaţiei exercitate de reprezentantul Ministerului
Public, soluţia este identică şi în cazul contestaţiei exercitate de inculpat împotriva
unei soluţii de înlocuire sau revocare a măsurii preventive, întrucât soluţia înlocuirii
sau revocării presupune ca situaţie-premisă o măsură preventivă iniţială în derulare
şi aceasta chiar în ipoteza în care s-ar putea aprecia că inculpatul nu ar avea interes
în promovarea contestaţiei (spre exemplu, când soluţia judecătorului de drepturi şi
libertăţi din cadrul primei instanţe este chiar cea solicitată de inculpat în faţa sa). În
consecinţă, în stabilirea termenului pentru soluţionarea unor cereri de revocare sau
înlocuire a măsurii preventive se va avea în vedere necesitatea expirării celor 48 de
ore atât pentru inculpat cât şi pentru Ministerul Public înaintea expirării duratei
măsurii dispuse anterior.
Probleme poate ridica şi ipoteza formulării şi soluţionării separate a contestaţiilor
Ministerului Public şi a inculpatului. Într-adevăr, potrivit dispoziţiilor art. 204 alin.
(1) C.proc.pen. contestaţia se înaintează, împreună cu dosarul cauzei, judecătorului
de drepturi şi libertăţi de la instanţa ierarhic superioară, în termen de 48 de ore de
la înregistrare, neexistând obligaţia grefierului delegat cu efectuarea lucrărilor de
executări penale să verifice dacă s-a împlinit termenul de declarare a căii de atac
pentru toate părţile, astfel cum impune art. 133 alin. (2) din Regulamentul de ordine
interioară a instanţelor judecătoreşti aprobat prin Hotărârea Consiliului Superior al
Magistraturii nr. 1375 din 17 decembrie 2015. În situaţia soluţionării contestaţiei
Ministerului Public anterior înregistrării pe rolul instanţei de control judiciar
a contestaţiei formulate de inculpat, nemaiexistând un dosar pe rolul instanţei, nu
sunt incidente dispoziţiile art. 94 alin. (2) din acelaşi regulament de ordine interioară,
potrivit cărora: „căile de atac declarate împotriva aceleiaşi hotărâri se înregistrează în
acelaşi dosar şi se soluţionează de completul iniţial învestit”, astfel că dosarul având
ca obiect contestaţia inculpatului împotriva aceleiaşi încheieri va fi repartizat
aleatoriu. În mod evident însă, o a doua contestaţie împotriva aceleiaşi soluţii va fi
inadmisibilă. În ipoteza în care prima contestaţie soluţionată a fost cea a Ministerului
Public nu vedem niciun impediment, de vreme ce în contestaţia procurorului,
eventual în defavoarea inculpatului, se poate pronunţa orice soluţie, chiar în favoarea
acestuia din urmă. În cazul în care prima contestaţie soluţionată a fost cea
a inculpatului, avându-se în vedere principiul non reformatio in pejus incident în
cauză potrivit art. 4251 alin. (4) C.proc.pen., poate exista un interes în soluţionarea
pe fond a contestaţiei Ministerului Public, cel puţin în ipoteza formulării acesteia în
defavoarea inculpatului.
În funcţie de răspunsul oferit acestei probleme se stabileşte şi momentul rămânerii
definitive a soluţiei pronunţate de judecătorul de drepturi şi libertăţi din cadrul
primei instanţe de judecată. În practică au fost întâlnite situaţii în care, în ipoteza
unei soluţii de admitere a cererii inculpatului de încuviinţare a părăsirii imobilului
unde se execută măsura arestului la domiciliu la o dată anterioară expirării celor 48
de ore de la pronunţarea soluţiei, acesta a formulat contestaţie pe care şi-a retras-o
în faţa judecătorului de drepturi şi libertăţi din cadrul instanţei de control judiciar
tocmai pentru a determina rămânerea definitivă a soluţiei anterior momentului când
s-a încuviinţat părăsirea imobilului. Subliniem însă că la momentul soluţionării
contestaţiei inculpatului nu expirase termenul de 48 de ore de la pronunţare în care
Ministerul Public putea declara contestaţie (a se vedea Trib. Bucureşti, Secţia I penală,
încheierea din 17 octombrie 2016, nepublicată).
În toate cazurile, la soluţionarea contestaţiei sunt obligatorii prezenţa inculpatului –
cu excepţia situaţiilor în care acesta lipseşte nejustificat, este dispărut, se sustrage
sau din cauza stării de sănătate, din cauză de forţă majoră sau stare de necesitate
nu poate fi adus în faţa judecătorului, prezenţa avocatului inculpatului, ales sau
numit din oficiu, precum şi participarea procurorului, nerespectarea acestor condiţii
fiind sancţionată cu nulitatea absolută a actului procesual îndeplinit în aceste
condiţii [alin. (7), (8) şi (9)].
În opinia noastră, în ipoteza inculpatului aflat în stare privativă de libertate, în
custodia statului, manifestarea de voinţă a acestuia de a nu participa la soluţionarea
contestaţiei nu echivalează cu o lipsă nejustificată ce ar permite soluţionarea
contestaţiei în absenţa sa. De altfel, dispoziţiile art. 364 alin. (2), (3) şi
(4) C.proc.pen. ce permit judecata în lipsa inculpatului dacă acesta este dispărut, se
sustrage de la judecată, şi-a schimbat adresa fără a o aduce la cunoştinţa organelor
judiciare, deşi legal citat lipseşte în mod nejustificat sau, inclusiv în cazul în care este
privat de libertate, cere în scris să fie judecat în lipsă, (teză tratată distinct de cea
a absenţei nejustificate) nu sunt incidente în cauză, textul regăsindu-se în Titlu III
intitulat „Judecata”, Capitolul I – „Dispoziţii generale”, nefiind, în consecinţă,
aplicabil în cadrul altei faze a procesului penal sau în situaţia existenţei unei
dispoziţii speciale contrare. Inculpatul aflat în stare privativă de libertate îşi poate
exprima însă acordul de a participa la soluţionarea cauzei prin videoconferinţă fără
a se deplasa de la locul de deţinere, ipoteză permisă de norma procesual penală. Într-
adevăr, potrivit alin. (7) „se consideră că este prezent şi inculpatul privat de libertate
care, cu acordul său şi în prezenţa apărătorului ales sau numit din oficiu şi, după caz,
şi a interpretului, participă la soluţionarea contestaţiei prin videoconferinţă, la locul de
deţinere”. Formularea normei procesual penale este, în opinia noastră, defectuoasă,
legiuitorul părând să califice prezenţa apărătorului ales sau numit din oficiu drept
o condiţie necesară pentru a fi considerat prezent inculpatul, care participă la
soluţionarea cauzei prin videoconferinţă. În realitate, absenţa asistenţei juridice în
cazul inculpatului privat de libertate constituie un motiv diferit ce împiedică
soluţionarea cauzei. Distincţia nu este însă de natură a produce efecte juridice, în
condiţiile în care atât prezenţa inculpatului, cât şi asistenţa juridică, atunci când
acestea sunt obligatorii sunt cauze de nulitate absolută reglementate de
dispoziţiile art. 281 alin. (1) C.proc.pen., iar regimul acestora este similar potrivit art.
281 alin. (4) C.proc.pen.
Potrivit alin. (12) în cazul admiterii contestaţiei formulate de inculpat împotriva
încheierii prin care s-a dispus luarea sau prelungirea măsurii arestării preventive, se
poate dispune, în condiţiile prevăzute de lege, respingerea propunerii de luare sau de
prelungire a măsurii preventive ori, după caz, înlocuirea acesteia cu o altă măsură
preventivă mai uşoară şi, după caz, punerea de îndată în libertate a inculpatului,
dacă nu este arestat în altă cauză. Apreciem că în situaţia admiterii contestaţiei
formulate de inculpat împotriva încheierii prin care s-a dispus luarea măsurii
arestării preventive, soluţia pe care o poate pronunţa judecătorul de drepturi şi
libertăţi din cadrul instanţei de control judiciar este aceea a respingerii propunerii de
luare a măsurii arestării preventive şi, eventual, de luare a unei măsuri preventive
mai puţin restrictive de drepturi, şi nu „înlocuirea” măsurii preventive cu o altă
măsură preventivă mai uşoară. Într-adevăr, se constată faptul că astfel ar fi putut
proceda şi judecătorul de drepturi şi libertăţi din cadrul primei instanţe – art. 227
alin. (2) C.proc.pen., iar dacă raţiunea legiuitorului ar fi fost aceea a existenţei unei
măsuri preventive în derulare, soluţia ce s-ar fi impus ar fi fost aceea a respingerii
propunerii de luare a măsurii arestării preventive şi, eventual, revocarea măsurii
arestării preventive.
Art. 205
Calea de atac împotriva încheierilor prin care se dispune asupra măsurilor preventive
în procedura camerei preliminare

Claudia Jderu

(1) Împotriva încheierilor prin care judecătorul de cameră preliminară de la


instanţa sesizată cu rechizitoriu dispune asupra măsurilor preventive,
inculpatul şi procurorul pot formula contestaţie, în termen de 48 de ore de la
pronunţare sau, după caz, de la comunicare. Contestaţia se depune la
judecătorul de cameră preliminară care a pronunţat încheierea atacată şi se
înaintează, împreună cu dosarul cauzei, judecătorului de cameră preliminară de
la instanţa ierarhic superioară, în termen de 48 de ore de la înregistrare.
(2) Contestaţiile împotriva încheierilor prin care judecătorul de cameră
preliminară de la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie dispune în procedura
camerei preliminare asupra măsurilor preventive se soluţionează de un alt
complet al aceleiaşi instanţe, în condiţiile legii.
(3) Contestaţia formulată împotriva încheierii prin care s-a dispus luarea sau
menţinerea unei măsuri preventive ori prin care s-a constatat încetarea de drept
a acesteia nu este suspensivă de executare.
(4) Contestaţia formulată de inculpat se soluţionează în termen de 5 zile de la
înregistrare.
(5) Contestaţia formulată de procuror împotriva încheierii prin care s-a dispus
revocarea unei măsuri preventive sau înlocuirea unei măsuri preventive cu
o altă măsură preventivă se soluţionează înainte de expirarea duratei măsurii
preventive dispuse anterior.
(6) În vederea soluţionării contestaţiei, inculpatul se citează.
(7) Dispoziţiile art. 204 alin. (7) se aplică în mod corespunzător.
(8) În toate cazurile, este obligatorie acordarea asistenţei juridice pentru
inculpat de către un avocat, ales sau numit din oficiu.
(9) Participarea procurorului este obligatorie.
(10) Dacă sunt întrunite condiţiile prevăzute de lege, odată cu soluţionarea
contestaţiei se poate dispune luarea uneia dintre măsurile preventive prevăzute
la art. 202 alin. (4) lit. b)-d) sau majorarea cuantumului cauţiunii.
Corelaţii legislative: art. 23 alin. (7) din Constituţia României; art. 5 parag. 4 CEDO;
art. 54 lit. d), art. 202, art. 203 alin. (2), (3), (5), art. 348 C.proc.pen.
Notă: Alin. (1) a fost modificat prin Legea nr. 75/2016 privind aprobarea Ordonanţei
de urgenţă a Guvernului nr. 82/2014 pentru modificarea şi completarea Legii nr.
135/2010 privind Codul de procedură penală.
Alin. (7) a fost modificat prin O.U.G. nr. 18/2016 pentru modificarea şi
completarea Legii nr. 286/2009 privind Codul penal, Legii nr.
135/2010privind Codul de procedură penală, precum şi pentru completarea art. 31
alin. (1) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, republicată (M.Of. nr.
389 din 23 mai 2016).
Comentariu
Legiuitorul menţionează expres în alin. (1) că doar încheierile judecătorului de
cameră preliminară de la instanţa sesizată cu rechizitoriu prin care acesta dispune
asupra măsurilor preventive sunt contestabile, precizare necesară avându-se în
vedere modificarea prin Legea nr. 75/2016a art. 348 alin. (2) C.proc.pen. în sensul
atribuirii competenţei de a dispune cu privire la măsurile preventive privind pe
inculpaţi în favoarea judecătorului de cameră preliminară de la instanţa ierarhic
superioară ori a completului competent de la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie
învestit cu soluţionarea contestaţiei.
Menţionăm că anterior intrării în vigoare a Legii nr. 75/2016, potrivit Deciziei nr. 5
din 26 mai 2014 a I.C.C.J., Completul competent să judece recursul în interesul legii,
competenţa de a dispune cu privire la măsurile preventive revenea exclusiv
judecătorului de cameră preliminară de la instanţa sesizată prin rechizitoriu, chiar
şi în perioada în care se soluţiona contestaţia formulată potrivit art. 347 C.proc.pen.
Potrivit dispoziţiilor art. 4741 C.proc.pen., efectele deciziei anterior menţionate au
încetat prin modificarea dispoziţiei legale care a generat problema de drept dezlegată.
Această dispoziţie nu contravine art. 5 parag. 4 CEDO, incident în cauză în situaţia
în care măsura preventivă este privativă de libertate, întrucât, potrivit instanţei de la
Strasbourg, în situaţia în care privarea de libertate este decisă de un organ care se
circumscrie noţiunii de „tribunal” în sensul art. 5 parag. 4 al Convenţiei, controlul
jurisdicţional este încorporat în decizia iniţială.
Pentru consideraţii generale, procedură, termene, caracter suspensiv de
executare, a se vedea, mutatis mutandis supra comentariul art. 204.
Potrivit alin. (10), în cazul în care sunt întrunite condiţiile prevăzute de lege, odată
cu soluţionarea contestaţiei se poate dispune luarea uneia dintre măsurile preventive
prevăzute de art. 202 alin. (4) lit. b)-d) C.proc.pen. sau majorarea cuantumului
cauţiunii. În mod evident, în opinia noastră, odată cu soluţionarea contestaţiei se
poate şi reduce cuantumul cauţiunii, indiferent de calitatea persoanei care
a promovat calea de atac.
Art. 206
Calea de atac împotriva încheierilor prin care se dispune asupra măsurilor preventive
în cursul judecăţii

Claudia Jderu

(1) Împotriva încheierilor prin care instanţa dispune, în primă instanţă, asupra
măsurilor preventive inculpatul şi procurorul pot formula contestaţie, în
termen de 48 de ore de la pronunţare sau, după caz, de la comunicare.
Contestaţia se depune la instanţa care a pronunţat încheierea atacată şi se
înaintează, împreună cu dosarul cauzei, instanţei ierarhic superioare, în termen
de 48 de ore de la înregistrare.
(2) Încheierile prin care Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie dispune în primă
instanţă asupra măsurilor preventive pot fi contestate la completul competent
de la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.
(3) Contestaţia se soluţionează în şedinţă publică, cu participarea procurorului
şi cu citarea inculpatului.
(4) Contestaţia formulată împotriva încheierii prin care s-a dispus luarea sau
menţinerea unei măsuri preventive ori prin care s-a constatat încetarea de drept
a acesteia nu este suspensivă de executare.
(5) Contestaţia formulată de inculpat se soluţionează în termen de 5 zile de la
înregistrare.
(6) Contestaţia formulată de procuror împotriva încheierii prin care s-a dispus
revocarea unei măsuri preventive sau înlocuirea unei măsuri preventive cu
o altă măsură preventivă se soluţionează înainte de expirarea duratei măsurii
preventive dispuse anterior.
(7) Dacă sunt întrunite condiţiile prevăzute de lege, instanţa poate dispune
luarea uneia dintre măsurile preventive prevăzute la art. 202 alin. (4) lit. b)-d)
sau majorarea cuantumului cauţiunii.
Corelaţii legislative: art. 23 alin. (7) din Constituţia României; art. 5 parag. 4 CEDO;
art. 202, art. 203 alin. (2), (3) C.proc.pen.
Comentariu
1. Consideraţii generale. Contestaţia reprezintă o cale de atac nou-introdusă de
legiuitor pentru a desemna actul prin care inculpatul sau procurorul sesizează
instanţa ierarhic superioară celei care a dispus asupra măsurii preventive contestate.
Sunt supuse căii de atac a contestaţiei toate încheierile pronunţate în primă instanţă
în materia măsurilor preventive, cu excepţia celor declarate de legiuitor ca fiind
definitive.
În doctrină au fost exprimate opinii (a se vedea M. Udroiu, Procedură penală. Partea
generală, ed. 3, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2016, p. 607), iar în practica judiciară au
fost pronunţate soluţii şi în sensul că legiuitorul a delimitat situaţiile în care
judecătorul, în exercitarea funcţiei judiciare dispune efectiv asupra măsurii, de
situaţiile în care dispoziţiile acestuia au caracter pur jurisdicţional, fiind realizate în
scopul unei bune administrări a justiţiei, cum ar fi, spre exemplu, o soluţie de
încuviinţare a depăşirii limitei teritoriale fixate în cadrul măsurii controlului judiciar,
ipoteză în care contestaţia formulată împotriva unei astfel de încheieri ar fi
inadmisibilă. Soluţia ar fi similară şi în cazul soluţionării unei cereri privind
încuviinţarea părăsirii imobilului unde se execută măsura arestului la domiciliu,
întrucât nici în această ipoteză judecătorul nu dispune asupra măsurii preventive
propriu-zise, măsura subzistă cu toate obligaţiile prevăzute de textele legale ce
o reglementează, doar că se execută într-o altă modalitate, inculpatul având
permisiunea de a se deplasa temporar în afara domiciliului (a se vedea C.A. Bucureşti,
Secţia a II-a penală, decizia nr. 407/CO din 16 august 2016, nepublicată, şi, în sens
contrar, C.A. Bucureşti, Secţia a II-a penală, decizia nr. 438/CO din 25 august 2016,
nepublicată). În opinia noastră distincţia nu este justificată, neputându-se reţine că
un caracter temporar al unei modificări a executării măsurii preventive nu reprezintă
un act de dispoziţie al organului judiciar, de vreme ce mijlocirea acestuia este cerută
de legiuitor, iar definiţia uzuală a verbului „a dispune” este aceea de a hotărî,
a decide, a ordona (a se vedea Dicţionarul explicativ al limbii române, ed. a II-a
revizuită şi adăugită 2009).
Per a contrario, niciuna dintre dispoziţiile date în apel (nici decizia, nici încheierile din
cursul judecării apelului) privind măsurile preventive nu este supusă contestaţiei.
Această dispoziţie nu contravine art. 5 parag. 4 CEDO, incident în cauză în situaţia
în care măsura preventivă este privativă de libertate, întrucât, potrivit Instanţei de la
Strasbourg, în situaţia în care privarea de libertate este decisă de un organ care se
circumscrie noţiunii de „tribunal” în sensul art. 5 parag. 4 al Convenţiei, controlul
jurisdicţional este încorporat în decizia iniţială.
De altfel, nici potrivit reglementării anterioare încheierea prin care instanţa respingea
în cursul judecăţii revocarea, înlocuirea sau încetarea de drept a măsurii preventive
nu era supusă niciunei căi de atac [art. 141 alin. (1) teza finală C.proc.pen. din 1968].
2. Pentru procedură, termene, caracter suspensiv de executare, a se
vedea, mutatis mutandis supra comentariul art. 204.
Într-adevăr, deşi dispoziţiile alin. (3) prevăd soluţionarea contestaţiei în şedinţă
publică, cu participarea procurorului şi cu citarea inculpatului, fără a mai impune
drept regulă prezenţa inculpatului, astfel cum se indică în dispoziţiile art. 204 alin.
(7), respectiv art. 205 alin. (7) C.proc.pen., în cursul judecăţii sunt incidente
dispoziţiile art. 364 C.proc.pen. ce statuează regula participării inculpatului la
judecată, precum şi excepţii similare celor menţionate în dispoziţiile legale anterior
indicate, astfel că ar fi fost superfluă reluarea normei.
Potrivit art. 31 alin. (1) lit. e) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară,
republicată, în cazul contestaţiilor împotriva încheierilor pronunţate în cursul
judecăţii în primă instanţă de curţile de apel şi Curtea Militară de Apel, completul de
judecată este format din 3 judecători.
Potrivit art. 206 alin. (2) C.proc.pen., încheierile prin care Înalta Curte de Casaţie şi
Justiţie dispune asupra măsurilor preventive pot fi contestate la completul competent
de la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, respectiv completul de 5 judecători,
conform art. 24 din Legea nr. 304/2004, republicată.
Art. 207
Verificarea măsurilor preventive în procedura de cameră preliminară

Claudia Jderu

(1) Când procurorul dispune trimiterea în judecată a inculpatului faţă de care s-


a dispus o măsură preventivă, rechizitoriul, împreună cu dosarul cauzei, se
înaintează judecătorului de cameră preliminară de la instanţa competentă, cu
cel puţin 5 zile înainte de expirarea duratei acesteia.
(2) În termen de 3 zile de la înregistrarea dosarului, judecătorul de cameră
preliminară verifică din oficiu legalitatea şi temeinicia măsurii preventive,
înainte de expirarea duratei acesteia, cu citarea inculpatului.
(3) Dispoziţiile art. 235 alin. (4)-(6) se aplică în mod corespunzător.
(4) Când constată că temeiurile care au determinat luarea măsurii se menţin
sau există temeiuri noi care justifică o măsură preventivă, judecătorul de
cameră preliminară dispune prin încheiere menţinerea măsurii preventive faţă
de inculpat.
(5) Când constată că au încetat temeiurile care au determinat luarea sau
prelungirea măsurii arestării preventive şi nu există temeiuri noi care să
o justifice ori în cazul în care au apărut împrejurări noi din care rezultă
nelegalitatea măsurii preventive, judecătorul de cameră preliminară dispune
prin încheiere revocarea acesteia şi punerea în libertate a inculpatului, dacă nu
este arestat în altă cauză.
(6) În tot cursul procedurii de cameră preliminară, judecătorul de cameră
preliminară, din oficiu, verifică periodic, dar nu mai târziu de 30 de zile, dacă
subzistă temeiurile care au determinat luarea măsurii arestării preventive şi
a măsurii arestului la domiciliu sau dacă au apărut temeiuri noi, care să justifice
menţinerea acestor măsuri. Dispoziţiile alin. (2)-(5) se aplică în mod
corespunzător.
(7) Judecătorul de cameră preliminară, în cursul procedurii de cameră
preliminară, verifică, din oficiu, periodic, dar nu mai târziu de 60 de zile, dacă
subzistă temeiurile care au determinat luarea măsurii controlului judiciar ori
a controlului judiciar pe cauţiune sau dacă au apărut temeiuri noi, care să
justifice menţinerea acestei măsuri. Dispoziţiile alin. (2)-(5) se aplică în mod
corespunzător.
Corelaţii legislative: art. 23 din Constituţia României; art. 5 CEDO; art. 202, art. 203
alin. (3), (5), art. 343, art. 348 C.proc.pen.
Notă: Alin. (6) a fost modificat prin O.U.G. nr. 24/2015 pentru modificarea şi
completarea Legii nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală, în urma
publicării D.C.C. nr. 361 din 7 mai 2015 referitoare la excepţia de
neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 218-222 şi art. 241 alin. (11) lit.
a) C.proc.pen., prin care s-a admis excepţia de neconstituţionalitate
a dispoziţiilor art. 222 C.proc.pen., dorindu-se a se realiza cadrul normativ necesar
aplicării instituţiei arestului la domiciliu în faza de cameră preliminară sau în cursul
judecăţii în primă instanţă, în limite şi coordonate constituţionale.
Alin. (7) a fost introdus prin O.U.G. nr. 82/2014 pentru modificarea şi
completarea Legii nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală, în urma
admiterii la data de 4 decembrie 2014 de către Curtea Constituţională a excepţiei de
neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 211-217 din Legea nr.
135/2010 privind Codul de procedură penală, apreciindu-se că încalcă art. 53 din
Constituţie referitor la restrângerea exerciţiului unor drepturi sau al unor libertăţi
fundamentale cu raportare la libertatea individuală (art. 23), la libera circulaţie (art.
25) şi la viaţa intimă, familială şi privată (art. 26).
Comentariu
1. Verificarea legalităţii şi temeiniciei măsurii preventive în procedura de
cameră preliminară. În cazul în care, în privinţa inculpatului cu privire la care s-a
dispus trimiterea în judecată, s-a dispus luarea unei măsuri preventive, procurorul
are obligaţia sesizării judecătorului de cameră preliminară cu cel puţin 5 zile înainte
de expirarea acestei măsuri, iar acesta din urmă, în termen de 3 zile de la
înregistrarea dosarului, verifică legalitatea şi temeinicia măsurii, înainte de expirarea
duratei acesteia.
În opinia noastră, considerentele D.C.C. nr. 336 din 30 aprilie 2015, referitoare la
excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 235 alin. (1) C.proc.pen. nu sunt
aplicabile, pentru identitate de raţiune, şi în cazul trimiterii în judecată
a inculpatului arestat preventiv, termenul de 5 zile stipulat de art. 207 alin. (1)
C.proc.pen. fiind un termen procedural, de regresiune, orânduitoriu, de
recomandare.
Într-adevăr, lecturând considerentele deciziei instanţei de contencios constituţional
constatăm că, deşi raţiunea termenului de depunere a propunerii de prelungire
a duratei arestării preventive, respectiv aceea de a asigura respectarea dreptului
fundamental la apărare al inculpatului arestat şi de a elimina arbitrariul cât priveşte
dispunerea asupra măsurii privative de libertate, este identică celei pentru care s-a
statuat în sensul sesizării judecătorului de cameră preliminară cu cel puţin 5 zile
înainte de expirarea măsurii preventive, în ipoteza prezentei norme legale nu ne aflăm
în prezenţa unui drept procesual ce aparţine numai procurorului, ci în prezenţa unei
obligaţii a acestuia, raţiunile pentru care s-a apreciat că „decăderea operează în cazul
termenelor pentru declararea căilor de atac, care pot fi considerate similare drepturilor
propriu-zise, deoarece procurorul are facultatea de a renunţa la exercitarea lor şi,
totodată, neexercitarea căilor de atac nu împiedică desfăşurarea sau finalizarea
procesului penal, ci, dimpotrivă, îl apropie de final”, nefiind valabile în cazul trimiterii
în judecată. Sesizarea judecătorului de cameră preliminară este consecinţa trimiterii
în judecată, verificarea măsurii preventive în cadrul acestei faze procesual penale
fiind o obligaţie impusă judecătorului, cu caracter accesoriu obiectului procedurii de
cameră preliminară, astfel cum acesta este definit de dispoziţiile art. 342 C.proc.pen.
Trebuie însă a fi subliniată existenţa D.C.C. nr. 145 din 17 martie 2016, D.C.C. nr.
251 din 5 mai 2016, respectiv D.C.C. nr. 276 din 10 mai 2016, în considerentele
cărora Curtea a constatat că termenul prevăzut de dispoziţiile art. 207 alin. (1)
C.proc.pen. are aceeaşi natură juridică cu cel prevăzut de art. 235 alin. (1)
C.proc.pen., fiind un termen peremptoriu, dar reţinând că, spre deosebire de situaţia
avută în vedere la pronunţarea Deciziei nr. 336 din 30 aprilie 2015, când instanţa de
contencios constituţional a intervenit pe fondul unei practici judiciare cvasiunanime
şi de durată, în aceste cauze nu se putea vorbi de o atare interpretare a dispoziţiilor
de lege criticate, astfel că excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 207
alin. (1) C.proc.pen. a fost respinsă ca inadmisibilă.
Astfel Curtea a constatat că dispoziţiile art. 207 alin. (1) C.proc.pen. sunt clare,
precise şi previzibile, îndeplinind condiţiile referitoare la calitatea legii, şi că
nerespectarea termenului de 5 zile prevăzut în cuprinsul acestora, prin sintagma „cu
cel puţin 5 zile înainte de expirarea duratei acesteia”, este de natură să cauzeze
o vătămare procesuală, concretizată în încălcarea dreptului fundamental la apărare
al inculpatului supus măsurii preventive, aşa încât sunt incidente normele procesual
penale ale art. 268 alin. (1) C.proc.pen, sancţiunea pentru nerespectarea acestui
termen fiind decăderea organelor judiciare competente din exerciţiul dreptului de
a proceda la „prelungirea măsurii preventive în cauză şi nulitatea absolută a actului
făcut peste termen”. În plus, instanţa de contencios constituţional a constatat că „în
privinţa modului de interpretare a normei juridice supuse controlului de
constituţionalitate nu au fost pronunţate nici hotărâri prealabile, nici hotărâri în
soluţionarea unor recursuri în interesul legii, care să contravină dispoziţiilor Legii
fundamentale, iar, cu privire la practica judiciară existentă, se constată că aceasta nu
se caracterizează printr-o cvasiunanimitate care să plaseze interpretarea textului
criticat în afara cadrului şi a limitelor Constituţiei. În acest context, faptul că, în
practică, unele instanţe judecătoreşti interpretează, în mod izolat, termenul prevăzut
la art. 207 alin. (1) din Codul de procedură penalăca fiind unul de recomandare, şi nu
unul imperativ şi pe această bază factuală se solicită Curţii Constituţionale
pronunţarea unei decizii similare Deciziei nr. 336 din 30 aprilie 2015, nu relevă decât
o chestiune de greşită interpretare şi aplicare a legii, care poate fi remediată prin
recurgerea la controlul judiciar”.
Se constată astfel că principalul argument invocat în motivarea deciziei de respingere
este acela al existenţei unei interpretări majoritare în practica judiciară, în sensul că
termenul este unul de decădere, situaţiile în care acesta ar fi considerat a fi de
recomandare fiind izolate. Or, un astfel de argument, dincolo de caracterul său
ştiinţific discutabil, în absenţa unor referiri la date statistice din surse autorizate, nu
rezistă nici în confruntarea cu realitatea practică. Atât cu privire la prevederile art.
235 alin. (1), anterior adoptării D.C.C. nr. 336 din 30 aprilie 2015, ori ale art. 207
alin. (1) C.proc.pen., cât şi cu privire la texte similare din Codul de procedură
penală anterior, interpretarea constantă şi consecventă a fost aceea că ne aflăm în
prezenţa unor termene de recomandare [în acest sens, învederăm, cu titlu
exemplificativ: I.C.C.J., Secţia penală, decizia nr. 5.921 din 16 decembrie
2003; I.C.C.J., Secţia penală, sentinţa penală nr. 4.781 din 11 august 2006; I.C.C.J.,
Secţia penală, decizia nr. 2.655 din 2 iulie 2010; C.A. Bucureşti, Secţia I penală,
încheierea nr. 144 din 8 mai 2009 (nepublicate); M. Udroiu, Procedură penală. Partea
generală. Noul Cod de procedură penală, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2014, p. 450; N.
Volonciu, A.S. Uzlău ş.a., Noul Cod de procedură penală comentat, Ed. Hamangiu,
Bucureşti, 2014, p. 524 – în cazul naturii termenului prevăzut de art. 235 alin. (1)
C.proc.pen; N. Volonciu, A.S. Uzlău ş.a., Noul Cod de procedură penală comentat, Ed.
Hamangiu, Bucureşti, 2014, p. 434; M. Udroiu, Procedură penală. Partea
generală. Noul Cod de procedură penală, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2014, p. 461 – în
cazul termenului prevăzut de art. 207 alin. (1) C.proc.pen; C.A. Cluj, Secţia penală şi
de minori, decizia nr. 389/R din 12 iunie 2008 şi decizia nr. 186/R din 13 martie
2008 (nepublicate) – în cazul termenului prevăzut de art. 160 C.proc.pen. din 1968].
Se pune deci problema în ce măsură, câtă vreme soluţia Curţii Constituţionale cu
privire la prevederile art. 207 alin (1) C.proc.pen. este una de respingere, în practica
judiciară se va menţine interpretarea tradiţională a textului sau se va proceda în
sensul considerentelor deciziei. Potrivit dispoziţiilor art. 147 alin. (4) din Constituţie,
deciziile Curţii Constituţionale sunt general obligatorii de la data publicării lor în
Monitorul Oficial şi au putere numai pentru viitor, cu precizarea că „atât
considerentele cât şi dispozitivul deciziilor sale sunt obligatorii şi se impun cu aceeaşi
forţă tuturor subiectelor de drept” (a se vedea, în acest sens, D.C.C. nr. 1 din 17
ianuarie 1995 privind obligativitatea deciziilor sale pronunţate în cadrul controlului
de constituţionalitate, D.C.C. nr. 1415 din 4 noiembrie 2009 şi D.C.C. nr. 414 din 14
aprilie 2010). În mod asemănător, în legătură cu obligativitatea efectelor deciziilor
Curţii Constituţionale pentru instanţele de judecată s-a pronunţat, de altfel, instanţa
supremă, prin Decizia nr. 3 din 4 aprilie 2011, prin care s-a statuat că „deciziile Curţii
Constituţionale sunt obligatorii, ceea ce înseamnă că trebuie aplicate întocmai, nu
numai în ceea ce priveşte dispozitivul deciziei, dar şi considerentele care îl
explicitează”. Trebuie însă reamintit faptul că, în ceea ce priveşte conturarea sferei
subiectelor de drept cărora deciziile pronunţate în temeiul art. 146 lit. d) din
Constituţie le sunt opozabile, Curtea Constituţională a stabilit că, „astfel cum rezultă
indirect din cuprinsul art. 23 alin. (3) şi alin. (6) din Legea nr. 47/1992 privind
organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, republicată, nu produc efecte erga
omnes, ci doar inter partes (efecte relative) acele decizii ale Curţii Constituţionale prin
care au fost respinse excepţiile de neconstituţionalitate” (a se vedea, în acest
sens, D.C.C. nr. 169 din 2 noiembrie 1999).
În opinia noastră, oricât de larg am interpreta prerogativele Curţii Constituţionale,
printre acestea nu se numără şi aceea de a identifica şi impune cu forţă obligatorie
interpretarea majoritară dată de instanţe a unui text de lege.
În consecinţă, termenul de 5 zile din conţinutul art. 207 alin. (1) C.proc.pen. este, în
opinia noastră, unul de recomandare. Soluţia se impune şi pentru aceea că el trebuie
avut în vedere în corelaţie cu termenul de 3 zile din cuprinsul aceluiaşi articol, ce are
caracter de recomandare, măsura preventivă rămânând în fiinţă până la expirarea
duratei pentru care a fost luată sau prelungită în cursul urmăririi penale.
În acelaşi sens a fost şi opinia unanimă exprimată în cadrul întâlnirii trimestriale
privind unificarea practicii instanţelor din data de 24 septembrie 2015, potrivit
căreia, în cazul depăşirii termenului de 3 zile în care este prevăzută obligaţia
verificării legalităţii şi temeiniciei măsurii arestării preventive/altei măsuri
preventive, în cadrul procedurii de cameră preliminară, în conformitate cu
dispoziţiile art. 207 C.proc.pen., nu devine incidentă încetarea măsurii preventive,
potrivit art. 241 alin. (1) lit. a) C.proc.pen. Termenul de 3 zile este de recomandare şi
depăşirea lui nu atrage încetarea măsurii preventive dacă termenul pentru care a fost
dispusă nu s-a împlinit.
1.1. Procedură. Verificarea legalităţii şi temeiniciei măsurii preventive se face
potrivit art. 207 alin. (2) C.proc.pen. în cameră de consiliu, cu participarea
procurorului, cu citarea inculpatului, în prezenţa inculpatului arestat preventiv, cu
excepţia situaţiei în care acesta se află internat în spital şi din cauza stării sănătăţii
nu poate fi adus în faţa judecătorului de cameră preliminară sau când, din cauză de
forţă majoră ori stare de necesitate, deplasarea sa nu este posibilă. În privinţa
asistenţei juridice în situaţia în care inculpatul este privat de libertate, în mod evident
asistenţa juridică este obligatorie, potrivit art. 90 lit. a) C.proc.pen. În cazul în care
verificarea legalităţii şi temeiniciei măsurii preventive vizează măsura preventivă
a controlului judiciar sau a controlului judiciar pe cauţiune, asistenţa juridică este
obligatorie doar în cazurile prevăzute de art. 90 la care face trimitere art. 344 alin. (3)
C.proc.pen. În consecinţă, spre exemplu, în situaţia în care inculpatul este minor sau
legea prevede pentru infracţiunea săvârşită detenţiunea pe viaţă sau pedeapsa
închisorii mai mare de 5 ani, asistenţa juridică a inculpatului va fi obligatorie pe tot
parcursul procedurii camerei preliminare, evident, inclusiv cu ocazia verificărilor la
care face referire art. 207 C.proc.pen.
1.2. Soluţii. Soluţiile indicate expres de alin. (4) şi (5) ale textului legal pe care le
poate dispune judecătorul de cameră preliminară sunt menţinerea măsurii
preventive, în situaţia în care temeiurile care au determinat luarea măsurii se menţin
sau există temeiuri noi care justifică o măsură preventivă sau revocarea acesteia, şi
punerea în libertate a inculpatului, dacă nu este arestat în altă cauză, în cazul în
care temeiurile care au determinat luarea, prelungirea măsurii au încetat şi nu există
temeiuri noi care să o justifice ori în cazul în care au apărut împrejurări noi din care
rezultă nelegalitatea măsurii preventive. În mod evident, deşi textul nu o prevede
expres, există şi posibilitatea înlocuirii măsurii preventive sau a modificării
conţinutului acesteia în funcţie de necesităţile concrete ale cauzei, fiind greşit, în
opinia noastră, a se distinge între temeinicie şi oportunitate şi a se conchide astfel că
nu ar fi permise soluţiile anterior menţionate.
Lecturând dispoziţiile alin. (5), constatăm faptul că judecătorul de cameră
preliminară dispune revocarea măsurii preventive în cazul în care au apărut
împrejurări noi din care rezultă nelegalitatea măsurii, textul excluzând dintre
motivele de revocare aspectele de nelegalitate anterioare ultimei pronunţări asupra
măsurii în cauză. Cu privire la acest aspect, este necesar a se analiza jurisprudenţa
CtEDO în materia art. 5 din Convenţie, incident, evident, doar în situaţia unei măsuri
preventive privative de libertate (arestul la domiciliu sau arestarea preventivă).
Într-adevăr, CEDO impune două condiţii care trebuie realizate cumulativ pentru ca
privarea de libertate a unei persoane să fie considerată licită: conformitatea măsurii
cu dreptul intern şi obligativitatea ca măsura internă să se înscrie într-unul dintre
cazurile prevăzute în Convenţie. În ceea ce priveşte prima condiţie, Curtea a precizat
faptul că aceasta presupune obligaţia statului de a respecta nu numai normele
procedurale, ci şi normele de „fond”. Potrivit Curţii, noţiunea „potrivit căilor legale”
se referă, în principal, la legislaţia naţională şi enunţă obligaţia de a respecta toate
dispoziţiile normative şi procedurale, dar impune, în acelaşi timp, conformitatea
acestora cu scopul art. 5. Necesitatea respectării legislaţiei interne impune
obligativitatea existenţei unui temei juridic al privării de libertate a unei persoane, pe
toată durată detenţiei sale. Chiar dacă competenţa de a verifica conformitatea
măsurii cu dreptul intern aparţine, în primul rând, autorităţilor naţionale, Curtea
poate totuşi să exercite un anume control pentru a verifica dacă dreptul intern a fost
respectat şi dacă acesta este în conformitate cu textul Convenţiei, inclusiv cu
principiile generale enunţate şi implicate de către acesta din urmă. Ca urmare,
potrivit instanţei europene, trebuie ca dreptul intern aplicat în speţă să fie în
conformitate cu Convenţia. Deşi iniţial instanţa de la Strasbourg a apreciat că orice
violare a regulilor legale interne, de fond ori de procedură, conduce la constatarea
violării art. 5, indiferent cât de minoră ar fi consecinţa nerespectării normelor de
drept intern, ulterior şi-a nuanţat jurisprudenţa, statuând că o perioadă de detenţie
este în principiu legală dacă a avut loc în baza unei hotărâri judecătoreşti.
Constatarea ulterioară a unei încălcări din partea unui judecător poate să nu se
răsfrângă, în dreptul intern, asupra validităţii arestării suferite în acel interval de
timp. Acesta este motivul pentru care Curtea continuă să refuze să admită cererile
sosite de la persoane recunoscute vinovate de infracţiuni penale şi care invocă faptul
că instanţele de apel au constatat că verdictul de vinovăţie sau pedeapsa se bazau pe
erori de fapt sau de drept (Benham c. Regatului Unit, hotărârea din data de 10 iunie
1996, Culegere 1996-III, parag. 42). Astfel s-a statuat că, pentru a stabili dacă art. 5
parag. 1 din Convenţie a fost respectat, este cazul să se facă o distincţie clară între
actele privind detenţia categoric nevalabile – de exemplu cele care sunt emise de
o instanţă în afara competenţei sale – şi actele privind detenţia care sunt prima
facie valabile şi eficiente până în momentul în care sunt anulate de o altă instanţă
internă (Benham citată anterior, parag. 43 şi 46; Lloyd şi alţii c. Regatului Unit, nr.
29798/96 şi urm., parag. 83, 108, 113 şi 116, 1 martie 2005; Khoudoyorov c. Rusiei,
nr. 6847/02, parag. 128-129, 8 noiembrie 2005). Acest principiu a fost aplicat de
instanţa de contencios al drepturilor omului în cauzele Calmanovici şi Riccardi c.
României, în această ultimă situaţie apreciindu-se că nelegala compunere a instanţei
ce a menţinut starea de arest nu constituie o astfel de încălcare flagrantă
a dispoziţiilor legale interne. Din jurisprudenţa Curţii rezultă că au fost considerate
astfel de încălcări flagrante: depăşirea competenţei instanţei, nelegala citare
a inculpatului în cazul arestării preventive a acestuia în lipsă, neaudierea
inculpatului în cadrul procedurii prevăzute de art. 5 parag. 3 din Convenţie, absenţa
oricărei motivări a actului procesual prin care s-a dispus măsura privativă de
libertate. Se constată astfel că instanţa de la Strasbourg consideră a fi flagrante doar
încălcări ale dispoziţiilor legale interne care privesc aspecte esenţiale ce vizează
protecţia individului contra oricărei forme de privare arbitrară, şi nu orice potenţială
încălcare a dispoziţiilor interne. În consecinţă, în măsura în care ne aflăm în ipoteza
încălcării unor astfel de dispoziţii legale (de exemplu, cele privind competenţa,
nelegala citare, neaudierea inculpatului), standardul de protecţie oferit de blocul
convenţional este superior celui intern şi ar trebui aplicat cu prioritate potrivit art.
20 alin. (2) din Constituţie.
1.3. Caracter automat şi periodic. Potrivit alin. (6), în tot cursul procedurii de
cameră preliminară, judecătorul de cameră preliminară, din oficiu, verifică periodic,
dar nu mai târziu de 30 de zile, dacă subzistă temeiurile care au determinat luarea
măsurii arestării preventive şi a măsurii arestului la domiciliu sau dacă au apărut
temeiuri noi, care să justifice menţinerea acestor măsuri. De asemenea, potrivit alin.
(7), judecătorul de camera preliminară, în cursul procedurii de cameră preliminară,
verifică, din oficiu, periodic, dar nu mai târziu de 60 de zile, dacă subzistă temeiurile
care au determinat luarea măsurii controlului judiciar ori a controlului judiciar pe
cauţiune sau dacă au apărut temeiuri noi, care să justifice menţinerea acestei
măsuri. În consecinţă, Decizia nr. VII din 20 februarie 2006 a Secţiilor Unite ale
Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, potrivit căreia neverificarea de către instanţă, în
cursul judecăţii, a legalităţii şi temeiniciei arestării preventive a inculpatului major
înainte de împlinirea duratei de 60 de zile, la care se referă art. 160b alin. (1)
C.proc.pen. din 1968 (forma în vigoare la data pronunţării deciziei în interesul legii),
atrage încetarea de drept a măsurii arestării preventive luate faţă de inculpaţi şi
punerea lor de îndată în libertate, îşi păstrează actualitatea, subzistând caracterul
obligatoriu al dezlegării date problemei de drept, aceasta vizând actualmente toate
măsurile preventive prevăzute de art. 202 alin. (4) lit. b)-e) C.proc.pen.
Art. 208
Verificarea măsurilor preventive în cursul judecăţii

Claudia Jderu

(1) Judecătorul de cameră preliminară înaintează dosarul instanţei de judecată


cu cel puţin 5 zile înainte de expirarea măsurii preventive.
(2) Instanţa de judecată verifică din oficiu dacă subzistă temeiurile care au
determinat luarea, prelungirea sau menţinerea măsurii preventive, înainte de
expirarea duratei acesteia, cu citarea inculpatului.
(3) Dispoziţiile art. 207 alin. (3)-(5) se aplică în mod corespunzător.
(4) În tot cursul judecăţii, instanţa, din oficiu, prin încheiere, verifică periodic,
dar nu mai târziu de 60 de zile, dacă subzistă temeiurile care au determinat
menţinerea măsurii arestării preventive şi a măsurii arestului la domiciliu
dispuse faţă de inculpat sau dacă au apărut temeiuri noi, care să justifice
menţinerea acestor măsuri.
(5) În tot cursul judecăţii, instanţa verifică prin încheiere, din oficiu, periodic,
dar nu mai târziu de 60 de zile, dacă subzistă temeiurile care au determinat
luarea măsurii controlului judiciar ori a controlului judiciar pe cauţiune sau
dacă au apărut temeiuri noi, care să justifice menţinerea acestei măsuri.
Dispoziţiile art. 207 alin. (3)-(5) se aplică în mod corespunzător.
Corelaţii legislative: art. 23 din Constituţia României; art. 5 CEDO; art. 202, art.
207, art. 362 C.proc.pen.
Notă: Alin. (4) a fost modificat prin O.U.G. nr. 24/2015 pentru modificarea şi
completarea Legii nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală, în urma
publicării D.C.C. nr. 361 din 7 mai 2015 referitoare la excepţia de
neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 218-222 şi art. 241 alin. (11) lit.
a) C.proc.pen., prin care s-a admis excepţia de neconstituţionalitate
a dispoziţiilor art. 222 C.proc.pen., dorindu-se a se realiza cadrul normativ necesar
aplicării instituţiei arestului la domiciliu în faza de cameră preliminară sau în cursul
judecăţii în primă instanţă, în limite şi coordonate constituţionale.
Alin. (5) a fost introdus prin O.U.G. nr. 82/2014 pentru modificarea şi
completarea Legii nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală în urma
admiterii la data de 4 decembrie 2014 de către Curtea Constituţională a excepţiei de
neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 211-217 din Legea nr.
135/2010 privind Codul de procedură penală, apreciindu-se că încalcă art. 53 din
Constituţie referitor la restrângerea exerciţiului unor drepturi sau al unor libertăţi
fundamentale cu raportare la libertatea individuală (art. 23), la libera circulaţie (art.
25) şi la viaţa intimă, familială şi privată (art. 26).
Comentariu
1. Verificarea legalităţii şi temeiniciei măsurii preventive în cursul judecăţii. În
cazul în care în privinţa inculpatului cu privire la care s-a dispus începerea judecăţii
s-a dispus luarea unei măsuri preventive, judecătorul de cameră preliminară are
obligaţia sesizării instanţei cu cel puţin 5 zile înainte de expirarea acestei măsuri, iar
aceasta din urmă verifică legalitatea şi temeinicia măsurii, înainte de expirarea
duratei acesteia.
În opinia noastră, considerentele D.C.C. nr. 336 din 30 aprilie 2015 referitoare la
excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 235 alin. (1) C.proc.pen. nu sunt
aplicabile, pentru identitate de raţiune, şi în cazul începerii judecăţii dispuse faţă de
inculpatul arestat preventiv, termenul de 5 zile stipulat de art. 208 alin. (1)
C.proc.pen. fiind un termen procedural, de regresiune, de recomandare, urmând a se
avea în vedere supracomentariul art. 207.
2. Procedură. Verificarea legalităţii şi temeiniciei măsurii preventive se face,
potrivit art. 362 alin. (2) C.proc.pen., în şedinţă publică, cu participarea
procurorului, cu citarea inculpatului, în prezenţa inculpatului arestat preventiv – cu
excepţia situaţiei în care acesta se află internat în spital şi din cauza stării sănătăţii
nu poate fi adus în faţa instanţei sau când, din cauză de forţă majoră ori stare de
necesitate, deplasarea sa nu este posibilă. În privinţa asistenţei juridice, în situaţia
în care inculpatul este privat de libertate, în mod evident, aceasta este obligatorie,
potrivit art. 90 lit. a) C.proc.pen. În cazul în care verificarea legalităţii şi temeiniciei
măsurii preventive vizează măsura preventivă a controlului judiciar sau a controlului
judiciar pe cauţiune, asistenţa juridică este obligatorie doar în cazurile prevăzute
de art. 90 C.proc.pen.
3. Soluţii. Soluţiile indicate expres de art. 208 alin. (3) raportat la art. 207 alin. (4)
şi (5) C.proc.pen. pe care le poate dispune instanţa sunt: menţinerea măsurii
preventive în situaţia în care temeiurile care au determinat luarea măsurii se menţin
sau există temeiuri noi care justifică o măsură preventivă sau revocarea acesteia şi
punerea în libertate a inculpatului, dacă nu este arestat în altă cauză, în cazul în
care temeiurile care au determinat luarea, prelungirea măsurii au încetat şi nu există
temeiuri noi care să o justifice ori în cazul în care au apărut împrejurări noi din care
rezultă nelegalitatea măsurii preventive. În mod evident, deşi textul nu o prevede
expres, există şi posibilitatea înlocuirii măsurii preventive sau a modificării
conţinutului acesteia în funcţie de necesităţile concrete ale cauzei, fiind greşit, în
opinia noastră, a se distinge între temeinicie şi oportunitate şi a se conchide astfel că
nu ar fi permise soluţiile anterior menţionate.
Lecturând dispoziţiile art. 208 alin. (3) raportat la art. 207 alin. (5) C.proc.pen.,
constatăm faptul că instanţa dispune revocarea măsurii preventive în cazul în care
au apărut împrejurări noi din care rezultă nelegalitatea măsurii, textul excluzând
dintre motivele de revocare aspectele de nelegalitate anterioare ultimei pronunţări
asupra măsurii în cauză. Cu privire la acest aspect, este necesar a se analiza
jurisprudenţa CtEDO în materia art. 5 din Convenţie, incident, evident, doar în
situaţia unei măsuri preventive privative de libertate (arestul la domiciliu sau
arestarea preventivă), urmând a se avea în vedere supra comentariul art. 207, pct.
1.2, 1.3.
Art. 2081
Modificarea conţinutului unor măsuri preventive
Claudia Jderu

În cadrul procedurii de verificare a măsurilor preventive potrivit art. 207 şi 208


se poate dispune şi modificarea obligaţiilor din conţinutul acestora.
Corelaţii legislative: art. 23 din Constituţia României; art. 5 CEDO; art. 202, art. 215
alin. (2), art. 216 raportat la art. 215 alin. (2), art. 221 alin. (2) C.proc.pen.
Notă: Articolul a fost introdus prin O.U.G. nr. 18/2016 pentru modificarea şi
completarea Legii nr. 286/2009 privind Codul penal, Legii nr.
135/2010 privind Codul de procedură penală, precum şi pentru completarea art. 31
alin. (1) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, republicată.
Comentariu
Modificarea conţinutului unor măsuri preventive. În cadrul procedurii de
verificare a măsurilor preventive în cursul procedurii de cameră preliminară sau în
cursul judecăţii se poate dispune şi modificarea obligaţiilor din conţinutul acestora,
în sensul impunerii unor noi obligaţii pentru inculpat, înlocuirea sau încetarea celor
dispuse iniţial. Textul are în mod evident în vedere obligaţiile facultative aferente
măsurii preventive a controlului judiciar sau a controlului judiciar pe cauţiune prev.
de art. 215 alin. (2) C.proc.pen. şi de art. 216 raportat la art. 215 alin. (2) C.proc.pen.,
respectiv: să nu depăşească o anumită limită teritorială, fixată de organul judiciar,
decât cu încuviinţarea prealabilă a acestuia; să nu se deplaseze în locuri anume
stabilite de organul judiciar sau să se deplaseze doar în locurile stabilite de acesta;
să poarte permanent un sistem electronic de supraveghere; să nu revină în locuinţa
familiei, să nu se apropie de persoana vătămată sau de membrii familiei acesteia, de
alţi participanţi la comiterea infracţiunii, de martori ori experţi sau de alte persoane
anume desemnate de organul judiciar şi să nu comunice cu acestea direct sau
indirect, pe nicio cale; să nu exercite profesia, meseria sau să nu desfăşoare
activitatea în exercitarea căreia a săvârşit fapta; să comunice periodic informaţii
relevante despre mijloacele sale de existenţă; să se supună unor măsuri de control,
îngrijire sau tratament medical, în special în scopul dezintoxicării; să nu participe la
manifestări sportive sau culturale ori la alte adunări publice; să nu conducă vehicule
anume stabilite de organul judiciar; să nu deţină, să nu folosească şi să nu poarte
arme şi să nu emită cecuri.
În ceea ce priveşte obligaţiile aferente măsurii preventive a arestului la domiciliu
prevăzute de dispoziţiile art. 221 alin. (2) C.proc.pen. se constată faptul că norma
procesual penală este imperativă, precizându-se faptul că: „pe durata arestului la
domiciliu inculpatul are următoarele obligaţii:…”. În ceea ce priveşte obligaţia impusă
de alin. (2) lit. b), aceea de a nu comunica cu persoana vătămată sau membrii de
familie ai acesteia, cu alţi participanţi la comiterea infracţiunii, cu martorii ori
experţii, precum şi cu alte persoane stabilite de organul judiciar, deşi termenii folosiţi
de legiuitor sunt imperativi, opinăm în sensul că această interdicţie trebuie impusă
doar în situaţia în care este necesară pentru atingerea scopului prevăzut de art. 202
alin. (1) C.proc.pen.
Această concluzie rezultă, în opinia noastră, din dispoziţiile art. 202 alin. (3)
C.proc.pen., potrivit cărora individualizarea măsurii preventive necesar a fi dispusă
şi, implicit, a conţinutului acesteia, se efectuează în funcţie de necesitatea măsurii,
prin raportare la scopul măsurilor preventive. În consecinţă, pentru aceleaşi
consideraţii, judecătorul de drepturi şi libertăţi, judecătorul de cameră preliminară
sau instanţa, în funcţie de faza procesuală a procesului penal, poate modifica
conţinutul obligaţiei prevăzute de art. 221 alin. (2) lit. b) C.proc.pen. în funcţie de
nevoile procesului penal.
Totodată, în funcţie de noul conţinut al măsurii preventive se va avea în vedere
efectuarea comunicărilor impuse de art. 82 alin. (1) şi (2) din Legea nr.
253/2013 privind executarea pedepselor, a măsurilor educative şi a altor măsuri
neprivative de libertate dispuse de organele judiciare în cursul procesului penal,
precum şi, în ipoteza impunerii uneia dintre obligaţiile prevăzute la art. 215 alin. (2)
lit. b) sau d) C.proc.pen. cu referire la persoana vătămată sau membrii familiei
acesteia, informarea acestora potrivit art. 82 alin. (21) din aceeaşi lege-cadru cu
privire la posibilitatea de solicitare a unui ordin european de protecţie în condiţiile
legii.
Art. 209
Reţinerea

Claudia Jderu

(1) Organul de cercetare penală sau procurorul poate dispune reţinerea, dacă
sunt îndeplinite condiţiile prevăzute la art. 202.
(2) Persoanei reţinute i se aduc la cunoştinţă, de îndată, în limba pe care
o înţelege, infracţiunea de care este suspectat şi motivele reţinerii.
(3) Reţinerea se poate dispune pentru cel mult 24 de ore. În durata reţinerii nu
se include timpul strict necesar conducerii suspectului sau inculpatului la
sediul organului judiciar, conform legii.
(4) Dacă suspectul sau inculpatul a fost adus în faţa organului de cercetare
penală sau a procurorului pentru a fi audiat, în baza unui mandat de aducere
legal emis, în termenul prevăzut la alin. (3) nu se include perioada cât suspectul
sau inculpatul s-a aflat sub puterea acelui mandat.
(5) Măsura reţinerii poate fi luată numai după audierea suspectului sau
inculpatului, în prezenţa avocatului ales ori numit din oficiu.
(6) Înainte de audiere, organul de cercetare penală ori procurorul este obligat să
aducă la cunoştinţa suspectului sau inculpatului că are dreptul de a fi asistat
de un avocat ales ori numit din oficiu şi dreptul de a nu face nicio declaraţie,
cu excepţia furnizării de informaţii referitoare la identitatea sa, atrăgându-i
atenţia că ceea ce declară poate fi folosit împotriva sa.
(7). Suspectul sau inculpatul are dreptul de a-şi încunoştinţa personal avocatul
ales sau de a solicita organului de cercetare penală ori procurorului să îl
încunoştinţeze pe acesta. Modul de realizare a încunoştinţării se consemnează
într-un proces-verbal. Exercitarea dreptului de a face personal încunoştinţarea
nu se poate refuza decât pentru motive temeinice, care vor fi consemnate în
procesul-verbal.
(8) Avocatul ales are obligaţia de a se prezenta la sediul organului judiciar în
termen de cel mult două ore de la încunoştinţare. În caz de neprezentare
a avocatului ales, organul de cercetare penală sau procurorul numeşte un avocat
din oficiu.
(9) Avocatul suspectului sau inculpatului are dreptul de a comunica direct cu
acesta, în condiţii care să asigure confidenţialitatea.
(10) Reţinerea se dispune de organul de cercetare penală sau de procuror prin
ordonanţă, care va cuprinde motivele care au determinat luarea măsurii, ziua
şi ora la care reţinerea începe, precum şi ziua şi ora la care reţinerea se
sfârşeşte.
(11) Suspectului sau inculpatului reţinut i se înmânează un exemplar al
ordonanţei prevăzute la alin. (10).
(12) Pe perioada reţinerii suspectului sau inculpatului, organul de cercetare
penală sau procurorul care a dispus măsura are dreptul de a proceda la
fotografierea şi luarea amprentelor acestuia.
(13) Dacă reţinerea a fost dispusă de organul de cercetare penală, acesta are
obligaţia de a-l informa pe procuror cu privire la luarea măsurii preventive, de
îndată şi prin orice mijloace.
(14) Împotriva ordonanţei organului de cercetare penală prin care s-a luat
măsura reţinerii suspectul sau inculpatul poate face plângere la procurorul care
supraveghează urmărirea penală, înainte de expirarea duratei acesteia.
Procurorul se pronunţă de îndată, prin ordonanţă. În cazul când constată că au
fost încălcate dispoziţiile legale care reglementează condiţiile de luare
a măsurii reţinerii, procurorul dispune revocarea ei şi punerea de îndată în
libertate a celui reţinut.
(15) Împotriva ordonanţei procurorului prin care s-a luat măsura reţinerii
suspectul sau inculpatul poate face plângere, înainte de expirarea duratei
acesteia, la prim-procurorul parchetului sau, după caz, la procurorul ierarhic
superior. Prim-procurorul sau procurorul ierarhic superior se pronunţă de
îndată, prin ordonanţă. În cazul când constată că au fost încălcate dispoziţiile
legale care reglementează condiţiile de luare a măsurii reţinerii, prim-
procurorul sau procurorul ierarhic superior dispune revocarea ei şi punerea de
îndată în libertate a inculpatului.
(16) Procurorul sesizează judecătorul de drepturi şi libertăţi de la instanţa
competentă, în vederea luării măsurii arestării preventive faţă de inculpatul
reţinut, cu cel puţin 6 ore înainte de expirarea duratei reţinerii acestuia.
(17) Persoanei reţinute i se comunică, sub semnătură, în scris, drepturile
prevăzute la art. 83, la art. 210 alin. (1) şi (2), dreptul de acces la asistenţă
medicală de urgenţă, durata maximă pentru care se poate dispune măsura
reţinerii, precum şi dreptul de a face plângere împotriva măsurii dispuse, iar în
cazul în care persoana reţinută nu poate ori refuză să semneze, se va încheia
un proces-verbal.
Corelaţii legislative: art. 23 din Constituţia României; art. 5 CEDO; art. 202, art.
77, art. 82, art. 210, art. 271 C.proc.pen.
Notă: Alin. (7) a fost modificat prin O.U.G. nr. 18/2016 pentru modificarea şi
completarea Legii nr. 286/2009 privind Codul penal, Legii nr.
135/2010 privind Codul de procedură penală, precum şi pentru completarea art. 31
alin. (1) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, republicată (M.Of. nr.
389 din 23 mai 2016).
Comentariu
1. Condiţii generale. Reţinerea este privită de legiuitor ca fiind cea mai puţin
intruzivă dintre măsurile preventive prevăzute de art. 202 alin. (4) C.proc.pen., ea
putând fi dispusă, ca şi anterior, de organul de cercetare penală sau procuror pentru
o durată de maximum 24 de ore.
În ceea ce priveşte condiţiile în care se poate dispune măsura preventivă a reţinerii,
acestea sunt de natură pozitivă – să existe probe – din care să rezulte suspiciunea
rezonabilă că suspectul sau inculpatul a săvârşit o infracţiune, măsura reţinerii să
fie proporţională cu gravitatea acuzaţiei aduse persoanei în cauză şi necesară în
scopul bunei desfăşurări a procesului penal, al împiedicării sustragerii suspectului
sau inculpatului ori prevenirii săvârşirii unei alte infracţiuni şi o condiţie negativă –
să nu existe o cauză care împiedică punerea în mişcare sau exercitarea acţiunii
penale.
Deşi dispoziţiile art. 202 alin. (1) C.proc.pen. prevăd alternativ necesitatea de probe
sau indicii temeinice din care să rezulte suspiciunea rezonabilă că suspectul sau
inculpatul a săvârşit o infracţiune, se constată faptul că dispoziţiile art. 305 alin. (3)
C.proc.pen. au fost modificate prin O.U.G. nr. 18/2016 textul actual instituind
premisa existenţei probelor din care să rezulte bănuiala rezonabilă că o anumită
persoană a săvârşit fapta pentru care s-a început urmărirea penală pentru a se
dispune ca urmărirea penală să se efectueze în continuare faţă de aceasta. În
consecinţă calitatea de suspect implică existenţa probelor din care să rezulte
suspiciunea rezonabilă privind comiterea faptei pentru care s-a dispus începerea
urmăririi penale.
În cazul măsurii preventive a reţinerii este incident art. 5 parag. 1 lit. c) CEDO.
Potrivit jurisprudenţei CtEDO, pentru ca o măsură privativă de libertate să fie
convenţională, nu sunt necesare elemente suplimentare cum ar fi: durata pedepsei;
împiedicarea sustragerii de la proces etc. Convenţia nu impune existenţa acestor
elemente suplimentare pentru a se permite privarea de libertate a unei persoane.
Singurele condiţii sunt cele care rezultă expres din textul Convenţiei – pentru
aducerea în faţa autorităţii, dacă există motive verosimile de a o bănui că a săvârşit
o infracţiune –, precum şi o condiţie pretoriană vizând proporţionalitatea măsurii cu
scopul legitim urmărit. În lipsa unei suspiciuni rezonabile, privarea de libertate nu
trebuie să fie impusă în scopul de a o face să mărturisească, să depună mărturie
împotriva altor persoane sau să furnizeze informaţii care să servească drept bază
a suspiciunii rezonabile (İpek şi alţii c. Turciei).
Dacă totuşi aceste elemente suplimentare sunt obligatorii conform dreptului intern
şi nu sunt respectate, atunci măsura nu este „legală” şi nu se respectă condiţia
generală a „legalităţii măsurii”, ajungându-se astfel, indirect, la încălcarea
Convenţiei. Trebuie făcută totuşi distincţie între măsurile preventive care sunt în mod
evident nevalabile (ex facie invalide: e.g. depăşirea competenţei de către instanţă
– Calmanovici c. României, Marturana c. Italiei, neaudierea persoanei private de
libertate – Khudoyorov c. Rusiei, Tám c. Slovaciei, neindicarea motivelor pentru
privarea de libertate – Stašaitis c. Lituaniei, arestarea unei persoane care beneficiază
de imunitate de jurisdicţie – Kolevi c. Bulgariei, reaua-credinţă din partea
autorităţilor), în cazul cărora instanţa de contencios al drepturilor omului constată
o încălcare a art. 5 parag. 1 din Convenţie, şi măsurile care sunt aparent (prima facie)
valide şi efective până la momentul când sunt anulate de instanţele superioare, în
cazul cărora concluzia Curţii va fi contrară.
În cazul în care textul normativ nu este suficient de clar, precis, Curtea acceptă că
o „jurisprudenţă constantă”, ce dă o anumită interpretare acelei dispoziţii normative,
poate acoperi această lipsă (hotărârea în cauza Laumont c. Franţei din data de 8
noiembrie 2001, parag. 51).
Dimpotrivă, nerespectarea unei jurisprudenţe constante anterioare sau divergenţele
de jurisprudenţă în interpretarea şi aplicarea legii pot conduce la concluzia lipsei de
previzibilitate a dreptului material (hotărârea în cauza Michalko c. Slovaciei din data
de 21 decembrie 2010, parag. 147).
Caracterul plauzibil al bănuielii presupune existenţa unor fapte sau informaţii apte
să convingă un observator obiectiv cu privire la suspiciunea rezonabilă că persoana
în cauză a săvârşit infracţiunea (Imakayeva c. Rusiei; Iliev c. Bulgariei). Nu este deci
suficient ca bănuiala să se bazeze pe buna-credinţă a autorităţilor (Gusinskiy c.
Rusiei). Pe de altă parte, lipsa inculpării sau a trimiterii în judecată este irelevantă.
2. Durata. În ceea ce priveşte durata măsurii, noua normă procesual penală prevede
expres că în durata acesteia nu se include perioada cât suspectul sau inculpatul s-a
aflat sub puterea unui mandat de aducere legal emis [cel mult 8 ore, potrivit art. 265
alin. (12) C.proc.pen.] şi nici timpul necesar conducerii suspectului sau inculpatului
la sediul organului judiciar, reglementarea anterioară stipulând contrariul în privinţa
măsurii administrative a conducerii la sediul poliţiei prevăzute de art. 31 lit. b) din
Legea nr. 218/2002 privind organizarea şi funcţionarea Poliţiei Române. Trebuie însă
avute în vedere considerentele D.C.C. nr. 132 din 18 aprilie 2002 cu privire la
constituţionalitatea prevederilor art. 31 alin. (1) lit. b) din Legea privind organizarea
şi funcţionarea Poliţiei Române, potrivit cărora: „în ceea ce priveşte măsura reţinerii
unei persoane, potrivit art. 23 alin. (2) din Constituţie, această măsură este permisă
«numai în cazurile şi cu procedura prevăzute de lege», iar potrivit art. 23 alin. (3), durata
ei nu poate depăşi 24 de ore. Constituţia se referă în prevederile citate la toate cazurile
în care autorităţile publice competente sunt autorizate prin lege să ia măsura reţinerii
unei persoane, fie că este vorba despre o măsură preventivă dispusă în procesul penal,
despre una luată în cadrul procedurii contravenţionale sau despre o altă măsură de
reţinere cu caracter administrativ. În toate aceste cazuri reţinerea nu poate depăşi 24
de ore, iar în conformitate cu dispoziţiile art. 23 alin. (6) din Legea fundamentală,
eliberarea celui reţinut este obligatorie dacă motivele acestei măsuri au dispărut. Prin
art. 31 alin. (1) lit. b) din Legea privind organizarea şi funcţionarea Poliţiei Române se
instituie un complex de activităţi specifice organelor de poliţie, şi anume conducerea la
sediul poliţiei – dacă este cazul, prin folosirea forţei – a categoriilor de persoane
prevăzute în textul de lege, identificarea acestora, verificarea datelor care le fac
«suspecte de săvârşirea unor fapte ilegale» ori, după caz, urmează «luarea măsurilor
legale» faţă de acestea. Deşi în cuprinsul textului nu se prevede expres luarea măsurii
de reţinere împotriva persoanelor supuse verificării, este neîndoielnic faptul că
activitatea de verificare efectuată de poliţie – activitate definită ca o «măsură
administrativă» – implică restrângerea exerciţiului libertăţii individuale şi poate fi
caracterizată, în termenii art. 23 din Constituţie, ca o reţinere. Măsura administrativă
prevăzută de textul de lege criticat nu contravine însă prevederilor art. 23 alin. (3) din
Constituţie, astfel cum fără temei susţin autorii sesizării, dat fiind că activitatea
denumită astfel «se realizează în cel mult 24 de ore», adică în limitele de timp prevăzute
de acest text constituţional. Nu poate fi primită nici susţinerea potrivit căreia prin
cumularea măsurii administrative prevăzute la art. 31 alin. (1) lit. b) din Legea privind
organizarea şi funcţionarea Poliţiei Române cu măsura reţinerii prevăzute la art. 136
alin. (1) lit. c) din Codul de procedură penală se ajunge la depăşirea duratei de 24 de
ore, prevăzută la art. 23 alin. (3) din Constituţie, întrucât prin textul de lege criticat nu
se prevede o asemenea posibilitate”.
De asemenea, este relevantă cu privire la acest aspect şi hotărârea CtEDO pronunţată
în cauza Amarandei şi alţii c. României, în care instanţa de la Strasbourg a înlăturat
apărarea Guvernului statului pârât reţinând că: „în temeiul art. 31 alin. (1) lit. b) din
Legea nr. 218/2002, pentru ca poliţiei să i se permită să conducă o persoană la sediu
în vederea verificării identităţii, trebuie îndeplinite cumulativ două condiţii:
incapacitatea persoanei controlate de a dovedi identitatea în condiţiile prevăzute de
lege şi existenta suspiciunii comiterii unei infracţiuni. Or, Curtea constată că în cauză
una dintre aceste condiţii nu a fost îndeplinită. Curtea notează că în procesele-verbale
identitatea reclamanţilor a fost stabilită pe baza documentelor de identitate, la sosirea
reprezentanţilor forţelor de ordine în clădirile percheziţionate. Mai mult decât atât, în
declaraţiile de la parchet ale reclamanţilor, identitatea lor a fost din nou clarificată, fără
ca anchetatorii să facă menţiuni cu privire la vreo incapacitate sau dificultate de
stabilire a acesteia.
În ceea ce priveşte a doua condiţie prevăzută de lege, Curtea notează că reclamanţii
nu au făcut obiectul niciunei anchete înainte de percheziţie. În declaraţiile lor nu
a existat niciun indiciu care ar putea sugera că aceste declaraţii au fost luate în cadrul
unei anchete preliminare împotriva lor.
Reiese din circumstanţele cazului că reclamanţii au fost reţinuţi la parchet pentru unicul
scop de a fi audiaţi în dosarul penal care i-a vizat pe Gregorian Bivolaru şi pe alţi
membri ai MISA. Cu toate acestea, ei nu au fost în niciun moment informaţi nici cu
privire la motivele prezenţei lor în faţa procurorului, nici cu privire la statutul lor de
martori.
Având în vedere că în Codul de procedură penală existau dispoziţii specifice pentru
a asigura aducerea în calitate de martori, printre care, în ultimă instanţă, şi aducerea
prin constrângere, Curtea consideră că articolul 31 alin. (1) lit. b) din Legea nr.
218/2002 nu poate constitui un temei legal pentru privarea de libertate
a reclamanţilor”.
3. Aducerea la cunoştinţă a motivelor reţinerii. Potrivit alin. (2), persoanei
reţinute i se aduc la cunoştinţă, de îndată, în limba pe care o înţelege, infracţiunea
de care este suspectată şi motivele reţinerii. Textul este în concordanţă cu art. 6 alin.
(2) al Directivei 2012/13/UE a Parlamentului European şi a Consiliului din 22 mai
2012 privind dreptul la informare în cadrul procedurilor penale, potrivit
căruia „statele membre se asigură că persoanele suspectate sau acuzate care sunt
arestate sau reţinute sunt informate cu privire la motivele arestării sau reţinerii, inclusiv
cu privire la fapta penală de a cărei comitere sunt suspectate sau acuzate”.
Aceeaşi cerinţă este impusă şi de art. 5 parag. 2 CEDO, ce enunţă o garanţie
elementară: orice persoană privată de libertate trebuie să ştie de ce s-a dispus
măsura în cauză. Această garanţie implică informarea persoanei, într-un limbaj
simplu şi accesibil pentru ea, despre motivele în drept şi în fapt ale privării sale de
libertate, astfel încât persoana în cauză să poată pune în discuţie legalitatea şi
temeinicia privării de libertate în faţa unui „tribunal”, conform garanţiei prevăzute de
parag. 4. Simpla indicare a temeiului juridic al privării de libertate nu este suficientă
pentru ca art. 5 parag. 2 să fie respectat [Murray c. Regatului Unit (M.C.), parag.
76; Kortesis c. Greciei, parag. 61-62].
Ea trebuie să beneficieze de aceste informaţii „în termenul cel mai scurt”.
Constrângerile temporale impuse de această cerinţă de celeritate vor fi îndeplinite în
cazul în care persoana arestată este informată cu privire la motivele arestării în
termen de câteva ore (a se vedea, în acest sens, cauza Fox, Campbell şi Hartley c.
Regatului Unit, din 30 august 1990, în care s-a considerat că a fost respectată cerinţa
promptitudinii pentru un interval de aproximativ şapte ore de la arestare până la
furnizarea informaţiilor necesare, cauza Čonka c. Belgiei, nr. 51564/99, în care s-a
constatat că nu a existat o încălcare a articolului menţionat în situaţia în care au fost
furnizate motivele arestării pe scurt la momentul privării de libertate, completate în
scris două zile mai târziu şi cauza Giurău c. României, 20 noiembrie 2012, nr.
55421/10, în care Curtea a reţinut că intervalul de opt ore a respectat cerinţa
promptitudinii prevăzută de art. 5 parag. 2).
4. Procedură. Drepturi procesuale. Potrivit alin. (5) şi (6), măsura reţinerii poate fi
luată numai după audierea suspectului sau inculpatului, în prezenţa avocatului ales
ori numit din oficiu, iar înainte de audiere organul de cercetare penală ori procurorul
este obligat să aducă la cunoştinţa suspectului sau inculpatului că are dreptul de
a fi asistat de un avocat ales ori numit din oficiu şi dreptul de a nu face nicio
declaraţie, cu excepţia furnizării de informaţii referitoare la identitatea sa, atrăgându-
i atenţia că ceea ce declară poate fi folosit împotriva sa. Deşi desemnarea unui avocat
din oficiu, în situaţia în care nu ne aflăm în ipoteza art. 90 C.proc.pen., poate avea
caracter deconspirativ cu privire la intenţia organului judiciar de a lua măsura
reţinerii, o astfel de garanţie este de natură a asigura respectarea drepturilor
procedurale ale suspectului sau inculpatului în concordanţă cu dispoziţiile art. 3
parag. 1 lit. a) al Directivei 2013/48/UE a Parlamentului European şi a Consiliului
din 22 octombrie 2013 privind dreptul de a avea acces la un avocat în cadrul
procedurilor penale şi al procedurilor privind mandatul european de arestare,
precum şi dreptul ca o persoană terţă să fie informată în urma privării de libertate şi
dreptul de a comunica cu persoane terţe şi cu autorităţi consulare în timpul privării
de libertate.
Norma procesual penală prevede, de asemenea, faptul că suspectul sau inculpatul
are dreptul de a-şi încunoştinţa personal avocatul ales care are obligaţia de a se
prezenta la sediul organului judiciar în cel mult două ore de la încunoştinţare şi are
dreptul de a comunica direct cu suspectul sau inculpatul în condiţii de
confidenţialitate. Prin modificarea art. 209 alin. (7) C.proc.pen. prin O.U.G. nr.
18/2016 a fost înlăturată o eroare de reglementare în sensul eliminării menţiunii că
încunoştinţarea avocatului se realizează de suspectul sau inculpatul „reţinut”, în
condiţiile în care această procedură este anterioară dispunerii măsurii reţinerii.
5. Actul prin care se dispune asupra reţinerii. Reţinerea se dispune de organul de
cercetare penală sau de procuror prin ordonanţă, care va cuprinde motivele care au
determinat luarea măsurii, ziua şi ora la care reţinerea începe, precum şi ziua şi ora
la care reţinerea se sfârşeşte. Neindicarea temeiului juridic care a condus la privarea
de libertate a fost apreciată de instanţa de la Strasbourg ca nefiind de natură să
conducă prin ea însăşi la vicierea legalităţii ordonanţei de reţinere, în condiţiile în
care aceasta era motivată în mod corespunzător (decizia de inadmisibilitate din 17
ianuarie 2012, pronunţată în cauza Patriciu c. României). Potrivit alin. (10),
suspectului sau inculpatului reţinut i se înmânează un exemplar al ordonanţei. Cu
privire la acest aspect CtEDO a statuat că omisiunea de a comunica oficial acuzatului
ordonanţa de privare de libertate nu constituie o „neregulă gravă şi evidentă” în
sensul jurisprudenţei Curţii, în măsura în care autorităţile au crezut cu bună-
credinţă că ordonanţa a fost într-adevăr comunicată părţii în cauză (Marturana c.
Italiei, parag. 79); a se vedea însă Voskuil c. Ţărilor de Jos, cauză în care Curtea
a hotărât că faptul că autorităţile au întârziat 3 zile pentru a comunica o ordonanţă
de arestare, în condiţiile în care termenul legal al notificării era de 24 de ore,
a reprezentat o încălcare a art. 5 parag. 1. Se observă astfel că această omisiune este
interpretată a fi un aspect de nelegalitate a măsurii privative de libertate şi nu
o eventuală încălcare a dispoziţiilor art. 5 parag. 2 CEDO, întrucât în ceea ce priveşte
acest ultim drept al persoanei private de libertate, potrivit jurisprudenţei CtEDO
motivele privării de libertate nu trebuie să fie comunicate în scris sau într-o anumită
formă (decizia Comisiei în cauza X. c. Germaniei, din 13 decembrie 1978), ci pot fi
date sau pot deveni evidente în cursul interogatoriilor sau al întrebărilor ulterioare
arestării [hotărârea în cauza Fox, Campbell şi Hartley c. Regatului Unit, parag.
41; Murray c. Regatului Unit (M.C.), parag. 77].
6. Plângerea împotriva ordonanţei prin care s-a luat măsura reţinerii. Împotriva
măsurii reţinerii se poate formula plângere, aceasta fiind soluţionată fie de procurorul
care soluţionează cauza, în cazul în care reţinerea este luată de organul de cercetare
penală, fie de procurorul ierarhic superior în cazul în care reţinerea este luată de
procuror.
Totodată, sesizarea judecătorului de drepturi şi libertăţi în vederea luării măsurii
arestării trebuie făcută cu cel puţin 6 ore înainte de expirarea duratei reţinerii [alin.
(16)].
Termenul de 6 ore este un termen procedural, de regresiune, orânduitoriu (de
recomandare). În opinia noastră, considerentele D.C.C. nr. 336 din 30 aprilie 2015
referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 235 alin. (1)
C.proc.pen. nu sunt aplicabile, pentru identitate de raţiune, şi în ipoteza formulării
unei propuneri de arestare preventivă/de luare a măsurii arestului la domiciliu
a inculpatului reţinut, întrucât deşi raţiunea termenului de depunere a propunerii
de prelungire a duratei arestării preventive, respectiv, aceea de a asigura respectarea
dreptului fundamental la apărare al inculpatului arestat şi de a elimina arbitrariul
cât priveşte dispunerea asupra măsurii privative de libertate, este identică celei
pentru care s-a statuat în sensul sesizării judecătorului de drepturi şi libertăţi cu cel
puţin 6 ore înainte de expirarea reţinerii, aflându-ne totodată în prezenţa unui drept
procesual ce aparţine numai procurorului, factorul timp nu este la fel de presant ca
în ipoteza avută în vedere de instanţa de contencios constituţional. Într-adevăr, deşi
potrivit art. 225 alin. (2) C.proc.pen. termenul de soluţionare a propunerii de arestare
preventivă trebuie fixat înainte de expirarea duratei reţinerii, iar apărătorului
inculpatului trebuie să i se acorde la cerere posibilitatea de a studia dosarul cauzei,
arestarea preventivă se poate dispune şi ulterior expirării reţinerii, însă prelungirea
măsurii preventive nu se poate dispune ulterior expirării termenului pentru care
măsura a fost luată iniţial.
Alin. (16) consfinţeşte pe plan intern dreptul persoanei private de libertate, în
condiţiile prevăzute de art. 5 parag. 1 lit. c) CEDO, de a fi adusă de îndată înaintea
unui judecător sau a altui magistrat împuternicit prin lege cu exercitarea atribuţiilor
judiciare, garanţie consacrată de art. 5 parag. 3 CEDO. Această garanţie are ca scop
să asigure un control judiciar rapid şi automat al detenţiei dispuse de către poliţie
sau administraţie, în condiţiile art. 5 parag. 1 lit. c) (hotărârea Marii Camere
pronunţată în cauza Aquilina c. Maltei, parag. 48-49). Controlul jurisdicţional în
cursul primei înfăţişări a persoanei arestate trebuie, înainte de toate, să fie rapid
deoarece trebuie să permită detectarea oricăror rele tratamente şi să reducă la minim
orice atingere nejustificată adusă libertăţii individuale. Potrivit celui de-al 12-lea
Raport general [CPT/Inf (2002) 15] al Comitetului pentru prevenirea
torturii: „judecătorul trebuie să ia măsurile adecvate dacă există indicaţii privind
aplicarea relelor tratamente de către poliţie. În acest sens, de fiecare dată când
o persoană suspectă de infracţiune penală va ajunge în faţa unui judecător la sfârşitul
custodiei poliţiei, afirmând că a fost maltratat, judecătorul trebuie să consemneze
afirmaţiile, să ordone un examen medico-legal şi să ia toate măsurile necesare ca
afirmaţiile să fie verificate cum se cuvine. Această manieră trebuie aplicată indiferent
dacă persoana în cauză are sau nu răni externe vizibile. Mai mult, chiar în absenţa
unei informări explicite asupra relelor tratamente, judecătorul va putea decide
solicitarea unui examen medico-legal imediat ce există alte motive pentru a crede că
o persoană care a fost adusă în faţa lui ar fi putut fi victima relelor tratamente”.
Revenind la jurisprudenţa instanţei de contencios al drepturilor omului, aceasta
a stabilit că un termen mai mare de 4 zile nu satisface cerinţa aducerii persoanei în
cauză „de îndată” în faţa unui magistrat (Oral şi Atabay c. Turciei, parag 43; McKay
c. Regatului Unit, parag. 47). Un termen mai scurt ar putea de asemenea să contravină
cerinţei de celeritate dacă nu a existat nicio dificultate specială sau o circumstanţă
excepţională care să împiedice autorităţile să aducă mai repede persoana arestată
înaintea unui judecător (Gutsanovi c. Bulgariei, parag. 154-159). În ipoteza în care
persoana în cauză este eliberată anterior expirării unei durate inferioare noţiunii de
„îndată” aceasta nu mai trebuie adusă în faţa unui magistrat pentru a se respecta
garanţiile impuse de art. 5 parag. 3 CEDO (Brogan şi alţii c. Regatului Unit al Marii
Britanii, parag. 95).
În mod evident termenul prevăzut de norma procesual penală internă satisface
cerinţele de celeritate impuse de art. 5 parag. 3 CEDO, de vreme ce o persoană nu se
poate afla într-o stare privativă de libertate o perioadă mai mare de 24 de ore fără ca
un judecător să dispună contrariul. Într-adevăr, în cauza Patriciu c.
României finalizată prin pronunţarea deciziei de inadmisibilitate în data de 29 mai
2012, Curtea a constatat că prezentarea inculpatului în faţa judecătorului
tribunalului, care este cu siguranţă susceptibil de a fi calificat „judecător sau
magistrat împuternicit prin lege cu exercitarea atribuţiilor judiciare” în sensul art. 5
parag. 3, a avut loc după aproximativ 20 de ore de la reţinerea inculpatului.
O asemenea perioadă a fost considerată de către Curte ca fiind în conformitate cu
garanţiile menţionate în art. 5 parag. 3 din Convenţie şi cu jurisprudenţa sa.
Art. 210
Încunoştinţarea despre reţinere

Claudia Jderu

(1) Imediat după reţinere, persoana reţinută are dreptul de a încunoştinţa


personal sau de a solicita organului judiciar care a dispus măsura să
încunoştinţeze un membru al familiei sale ori o altă persoană desemnată de
aceasta despre luarea măsurii reţinerii şi despre locul unde este reţinută.
(2) Dacă persoana reţinută nu este cetăţean român, aceasta are şi dreptul de
a încunoştinţa sau de a solicita încunoştinţarea misiunii diplomatice ori
oficiului consular al statului al cărui cetăţean este sau, după caz, a unei
organizaţii internaţionale umanitare, dacă nu doreşte să beneficieze de
asistenţa autorităţilor din ţara sa de origine, ori a reprezentanţei organizaţiei
internaţionale competente, dacă este refugiat sau, din orice alt motiv, se află
sub protecţia unei astfel de organizaţii. Inspectoratul General pentru Imigrări
este informat în toate situaţiile cu privire la dispunerea măsurii preventive faţă
de această categorie de persoane.
(3) Dispoziţiile alin. (1) şi (2) se aplică în mod corespunzător şi în cazul
schimbării ulterioare a locului de reţinere.
(4) Abrogat.
(5) Persoanei reţinute nu i se poate refuza exercitarea dreptului de a face
personal încunoştinţarea decât pentru motive temeinice, care vor fi
consemnate în procesul-verbal.
(6) În mod excepţional, pentru motive temeinice, încunoştinţarea poate fi
întârziată cel mult 4 ore.
Corelaţii legislative: art. 23 din Constituţia României; art. 5 parag. 2 CEDO; art.
202, art. 209 C.proc.pen., Principiile privind protecţia persoanelor aflate în orice formă
de detenţie adoptate de Adunarea Generală a Naţiunilor Unite, în data de 9 decembrie
1988, U.N. Doc. A/RES/43/173, cel de-al 2-lea Raport General [CPT/Inf (92) 3] al
Comitetului european pentru prevenirea torturii şi a pedepselor sau tratamentelor
inumane sau degradante, cel de-al 12-lea Report General [CPT/Inf (2002) 15] al
Comitetului european pentru prevenirea torturii şi a pedepselor sau tratamentelor
inumane sau degradante, art. 5 al Directivei 2013/48/UE a Parlamentului European
şi a Consiliului din 22 octombrie 2013 privind dreptul de a avea acces la un avocat în
cadrul procedurilor penale şi al procedurilor privind mandatul european de arestare,
precum şi dreptul ca o persoană terţă să fie informată în urma privării de libertate şi
dreptul de a comunica cu persoane terţe şi cu autorităţi consulare în timpul privării de
libertate, parag. 39 lit. f) al Raportului Raportorului special pentru tortură sau alte
tratamente sau pedepse crude, inumane sau degradante, U.N. Doc. A/56/156
Notă: Alin. (4) a fost abrogat prin pct. 140 din Legea nr. 255/2013 începând cu 1
decembrie 2014.
Comentariu
Încunoştinţarea despre reţinere. Textul articolului este în concordanţă cu
Principiile privind protecţia persoanelor aflate în orice formă de detenţie adoptate de
Adunarea Generală a Naţiunilor Unite, în data de 9 decembrie 1988, U.N. Doc.
A/RES/43/173, potrivit cărora „imediat ulterior privării de libertate sau după fiecare
transfer dintr-un loc de deţinere în altul, persoana în cauză are dreptul să notifice sau
să solicite organului competent a fi notificate unui membru de familie sau unei alte
persoane la alegerea sa, faptul privării de libertate, transferul şi locul de deţinere”.
De asemenea, potrivit celui de-al 2-lea Raport General [CPT/Inf (92) 3] al Comitetului
european pentru prevenirea torturii şi a pedepselor sau tratamentelor inumane sau
degradante, trei drepturi ale persoanelor reţinute sunt considerate ca având
o importanţă deosebită: dreptul persoanei în cauză la notificarea detenţiei ei către
o terţă parte aleasă de ea (un membru al familiei, un prieten, consultantul), dreptul
de a avea acces la un avocat şi dreptul de a solicita examinarea medicală de către un
doctor ales de ea. În opinia CPT-ului, aceste drepturi constituie trei garanţii
fundamentale împotriva relelor tratamente aplicate deţinuţilor, care trebuie aplicate
de la începutul privării de libertate, indiferent de cum este aceasta descrisă în
sistemul legal în cauză (reţinere, arestare etc.). Orice posibilitate a autorităţilor de
a întârzia exercitarea unuia sau altuia dintre drepturile menţionate anterior pentru
a proteja interesele justiţiei trebuie clar definită şi aplicarea ei strict limitată în timp.
Aspectul privind notificarea detenţiei către o terţă parte aleasă de suspect sau
inculpat este detaliat în cel de-al 12-lea Report General [CPT/Inf (2002) 15] al
Comitetului european pentru prevenirea torturii şi a pedepselor sau tratamentelor
inumane sau degradante în care se menţionează că exercitarea acestui drept poate fi
supus unor anumite excepţii, destinate protejării intereselor legitime ale anchetei
poliţiei. Totuşi, astfel de excepţii trebuie clar definite şi strict limitate în timp, iar
recurgerea la astfel de excepţii trebuie să fie însoţită de garanţii adecvate (de exemplu,
orice întârziere a informării unei persoane apropiate sau a unui terţ trebuie
consemnată în scris împreună cu motivele care au determinat-o şi supusă aprobării
unui funcţionar superior de poliţie care nu are nicio legătură cu afacerea în cauză
sau a unui procuror).
O reglementare similară este conţinută şi de art. 5 al Directivei
2013/48/UE a Parlamentului European şi a Consiliului din 22 octombrie 2013
privind dreptul de a avea acces la un avocat în cadrul procedurilor penale şi al
procedurilor privind mandatul european de arestare, precum şi dreptul ca o persoană
terţă să fie informată în urma privării de libertate şi dreptul de a comunica cu
persoane terţe şi cu autorităţi consulare în timpul privării de libertate, în sensul
că „statele membre se asigură că persoanele suspectate sau acuzate care sunt lipsite
de libertate au dreptul ca cel puţin o persoană, spre exemplu, o rudă sau un angajator,
desemnată de acestea, să fie informată, fără întârzieri nejustificate, cu privire la
lipsirea lor de libertate, dacă persoanele suspectate sau acuzate doresc acest lucru.
Statele membre pot deroga temporar de la aplicarea drepturilor prevăzute la alineatele
(1) şi (2) atunci când acest lucru este justificat având în vedere circumstanţele specifice
ale cazului, pe baza unuia dintre următoarele motive imperioase: (a) în cazul în care
există o necesitate urgentă de a preveni consecinţe negative grave pentru viaţa,
libertatea sau integritatea fizică a unei persoane; (b) în cazul în care există o necesitate
urgentă de a preveni o situaţie în care ar putea avea loc periclitarea considerabilă
a procedurilor penale”.
Totodată, în cuprinsul parag. 39 lit. f) al Raportului Raportorului special pentru
tortură sau alte tratamente sau pedepse crude, inumane sau degradante, U.N. Doc.
A/56/156, se recomandă ca „în toate situaţiile, un membru al familiei persoanei
private de libertate să fie informat în legătură cu privarea de libertate şi locul unităţii
de deţinere într-un interval de 18 ore”.
Art. 211
Condiţii generale

Claudia Jderu

(1) În cursul urmăririi penale, procurorul poate dispune luarea măsurii


controlului judiciar faţă de inculpat, dacă această măsură preventivă este
necesară pentru realizarea scopului prevăzut la art. 202 alin. (1).
(2) Judecătorul de cameră preliminară, în procedura de cameră preliminară, sau
instanţa de judecată, în cursul judecăţii, poate dispune luarea măsurii
controlului judiciar faţă de inculpat, dacă sunt îndeplinite condiţiile prevăzute
la alin. (1).
Corelaţii legislative: art. 202, art. 203 alin. (2), art. 205, art. 206, art. 212-215
C.proc.pen.; art. 2 din Protocolul nr. 4 adiţional la CEDO
Comentariu
1. Condiţii generale. Măsura preventivă a controlului judiciar poate fi dispusă în
condiţiile art. 202 C.proc.pen., respectiv, dacă există probe din care să rezulte
suspiciunea rezonabilă că inculpatul a săvârşit o infracţiune, măsura controlului
judiciar este proporţională cu gravitatea acuzaţiei aduse persoanei în cauză şi
necesară în scopul bunei desfăşurări a procesului penal, al împiedicării sustragerii
suspectului sau inculpatului ori prevenirii săvârşirii unei alte infracţiuni şi dacă nu
există o cauză care împiedică punerea în mişcare sau exercitarea acţiunii penale.
Deşi dispoziţiile art. 202 alin. (1) C.proc.pen. prevăd alternativ necesitatea de probe
sau indicii temeinice din care să rezulte suspiciunea rezonabilă că inculpatul
a săvârşit o infracţiune, se constată faptul că dispoziţiile art. 305 alin. (3) C.proc.pen.
au fost modificate prin O.U.G. nr. 18/2016, textul actual instituind premisa
existenţei probelor din care să rezulte bănuiala rezonabilă că o anumită persoană
a săvârşit fapta pentru care s-a început urmărirea penală pentru a se dispune ca
urmărirea penală să se efectueze în continuare faţă de aceasta. În consecinţă,
calitatea de suspect implică existenţa probelor din care să rezulte suspiciunea
rezonabilă privind comiterea faptei pentru care s-a dispus începerea urmăririi penale.
Mai mult, potrivit art. 309 alin. (1) C.proc.pen. existenţa probelor din care rezultă că
o persoană a săvârşit o infracţiune constituie una din premisele punerii în mişcare
a acţiunii penale.
Măsura controlului judiciar este, cu excepţia măsurii reţinerii, cea mai puţin
intruzivă în drepturile persoanei dintre măsurile preventive. Ea poate presupune
restricţii în dreptul la liberă circulaţie al persoanei vizate, atrăgând astfel incidenţa
în cauză a dispoziţiilor art. 2 din Protocolul adiţional nr. 4 la CEDO, potrivit
căruia: „1. Oricine se găseşte în mod legal pe teritoriul unui stat are dreptul să circule
în mod liber şi să-şi aleagă în mod liber reşedinţa sa. 2. Orice persoană este liberă să
părăsească orice ţară, inclusiv pe a sa. 3. Exercitarea acestor drepturi nu poate face
obiectul altor restrângeri decât acelea care, prevăzute de lege, constituie măsuri
necesare, într-o societate democratică, pentru securitatea naţională, siguranţa publică,
menţinerea ordinii publice, prevenirea faptelor penale, protecţia sănătăţii sau a moralei
ori pentru protejarea drepturilor şi libertăţilor altora. 4. Drepturile recunoscute în
paragraful 1 pot, de asemenea, în anumite zone determinate, să facă obiectul unor
restrângeri care, prevăzute de lege, sunt justificate de interesul public într-o societate
democratică”.
Potrivit jurisprudenţei Instanţei de la Strasbourg, orice ingerinţă în exercitarea
dreptului la liberă circulaţie încalcă art. 2 din Protocolul nr. 4, cu excepţia cazului în
care este „în conformitate cu legea”, urmăreşte unul dintre scopurile legitime
prevăzute de art. 2 parag. 3 şi 4 din Protocolul nr. 4 şi este, în plus, necesară într-o
societate democratică pentru a atinge scopul sau scopurile în discuţie (a se
vedea Fedorov şi Fedorova c. Rusiei, nr. 31.008/02, parag. 36, 13 octombrie 2005
şi Ivanov c. Ucrainei, nr. 15.007/02, parag. 86, 7 decembrie 2006). Curtea reiterează
că nu este o chestiune discutabilă în sine faptul că statul poate aplica diferite măsuri
preventive ce limitează libertatea unui acuzat pentru a asigura realizarea eficientă
a unei cercetări penale, în măsura în care o astfel de măsură – şi în special durata sa
– este proporţională cu scopurile urmărite [a se vedea, mutatis mutandis, Nagy c.
Ungariei, nr. 6.437/02, 6 iulie 2004, Fedorov şi Fedorova, menţionată mai sus, parag.
41 şi Petre c. României, nr. 71.649/01, parag. 47, 27 iunie 2006].
Într-adevăr, potrivit deciziei de inadmisibilitate în cauza Vladimir Munteanu c.
României din 1 decembrie 2015, necesitatea şi proporţionalitatea măsurii ar trebui,
în mod normal, să facă obiectul unui control din partea instanţelor naţionale, acestea
oferind depline garanţii că procedura va fi derulată cu independenţă, imparţialitate
şi conform dispoziţiilor legale. În cuprinsul parag. 21 al aceleiaşi hotărâri instanţa de
contencios al drepturilor omului invocă jurisprudenţa sa împotriva Italiei, amintind
că în cauza Luordo a constatat că restricţiile aduse libertăţii de mişcare pe perioada
procedurii falimentului, au fost disproporţionate din cauza duratei acestora, de 14
ani şi 8 luni, chiar dacă nu au fost indicii că reclamantul a dorit să părăsească
localitatea de reşedinţă sau că i s-ar fi refuzat o astfel de solicitare (a se vedea Luordo
c. Italiei, nr. 32190/96, parag. 96, 17 iulie 2003). Aceeaşi abordare a fost urmată şi
în alte cauze în care obligaţia de a nu părăsi teritoriul statului pârât a fost între mai
mult de 5 ani (a se vedea Prescher c. Bulgariei, nr. 6767/04, hotărârea din 7 iunie
2011, parag. 47) şi mai mult de 10 ani (a se vedea Riener c. Bulgariei, nr. 46343/99,
hotărârea din 23 mai 2006, parag. 106). Într-un caz mai recent, implicând un
cetăţean francez căruia i s-a interzis să părăsească teritoriul Poloniei, CtEDO
a statuat că restricţia adusă libertăţii de mişcare a reclamantului, de 5 ani şi 2 luni
a fost disproporţionată, cu atât mai mult cu cât reclamantul a fost obligat să
locuiască într-o ţară străină în toată această perioadă de timp şi nu i s-a permis nici
măcar o părăsire a teritoriului Poloniei pentru o perioadă scurtă de timp (a se
vedea Miażdżyk c. Poloniei, nr. 23592/07, 24 ianuarie 2012, parag. 41).
În cauza Vladimir Munteanu c. României măsura preventivă durase 1 an şi 3 luni, iar
anterior fusese privat de libertate o lună. Având în vedere că durata măsurii era mult
inferioară celor prezentate în paragrafele anterioare, CtEDO a statuat că durata
măsurii nu era ea însăşi de natură să caracterizeze măsura ca fiind disproporţionată.
În consecinţă, s-a analizat dacă reclamantul avea un interes real să părăsească
teritoriul României, dacă au fost formulate cereri de revocare a măsurii şi dacă
acestea au fost respinse. Curtea a constatat că reclamantul era cetăţean moldovean
şi că anterior măsurii preventive locuise în Moldova. Familia sa, inclusiv copiii,
locuiau în Moldova. Faţă de aceste considerente, avându-se în vedere faptul că
situaţia nu era una comparabilă cu aplicarea unei restricţii a libertăţii de mişcare în
propria ţară, Curtea a concluzionat că reclamantul avea un interes real să părăsească
teritoriul României.
Curtea a mai constatat că măsura preventivă a fost prelungită lunar de procuror,
soluţiile acestuia putând fi contestate în instanţă. Potrivit lucrărilor cauzei
reclamantul şi-a exercitat acest drept după aproape un an de la luarea măsurii, iar
instanţa naţională a analizat în detaliu situaţia reclamantului şi a decis că soluţia de
prelungire a măsurii nu se mai impunea. La finalul acestei proceduri reclamantul
a fost liber să părăsească teritoriul României.
Curtea a considerat că, în acest context, nu le este imputabilă autorităţilor naţionale
pasivitatea reclamantului. În consecinţă, a constatat că restricţia adusă libertăţii de
mişcare a reclamantului a fost una proporţională, astfel că a respins cererea acestuia
ca manifest nefondată.
Potrivit art. 82 din Legea nr. 253/2013 privind executarea pedepselor, a măsurilor
educative şi a altor măsuri neprivative de libertate dispuse de organele judiciare în
cursul procesului penal, organul judiciar care a dispus controlul judiciar trimite
o copie de pe ordonanţa sau încheierea prin care a luat această măsură secţiei de
poliţie în raza căreia domiciliază sau locuieşte persoana în cauză, precum şi, dacă
este cazul, celorlalte instituţii abilitate (organul de poliţie în raza căruia domiciliază
sau locuieşte inculpatul şi instituţia sanitară în care urmează a se efectua
tratamentul, banca sau băncile la care inculpatul are deschise conturi) să
supravegheze respectarea obligaţiilor impuse. În cazul cetăţenilor străini faţă de care
s-a impus interdicţia de a părăsi ţara, comunicarea se face şi Oficiului Român pentru
Imigrări. În cazul în care organul judiciar a impus obligaţia prevăzută la art. 215 alin.
(2) lit. d) C.proc.pen. cu referire la persoana vătămată sau membrii familiei acesteia,
comunicarea se face şi persoanei vătămate. În ipoteza impunerii uneia dintre
obligaţiile prevăzute la art. 215 alin. (2) lit. b) sau d) C.proc.pen., cu referire la
persoana vătămată sau membrii familiei acesteia, organul judiciar trebuie să
procedeze la informarea acestora potrivit art. 82 alin. (21) din Legea nr.
253/2013 privind executarea pedepselor, a măsurilor educative şi a altor măsuri
neprivative de libertate dispuse de organele judiciare în cursul procesului penal, cu
privire la posibilitatea de solicitare a unui ordin european de protecţie în condiţiile
legii.
Revocarea sau modificarea conţinutului controlului judiciar se comunică în aceleaşi
condiţii. Acest ultim aspect este esenţial, în condiţiile în care în analiza
proporţionalităţii măsurii preventive durata acesteia este un prim element avut în
vedere, iar potrivit instanţei de contencios al drepturilor omului durata măsurii se
apreciază de facto şi nu de iure. Astfel, în hotărârea pronunţată în cauza Raimondo
c. Italiei din data de 22 februarie 1994, CtEDO a constatat o încălcare a art. 2 din
Protocolul nr. 4 cu privire la o durată de 5 luni necesară motivării unei decizii prin
care instanţa internă a revocat o măsură ce viza drepturile reclamantului prevăzute
de acest articol, precum şi o întârziere de 18 zile în comunicarea deciziei respective
reclamantului (a se vedea Raimondo c. Italiei, nr. 12954/87, parag. 39, 22 februarie
1994).
2. Organul judiciar competent. În cursul urmăririi penale măsura poate fi dispusă
de procuror şi, în anumite situaţii, de judecătorul de drepturi şi libertăţi, respectiv în
cazul respingerii propunerii de arestare preventivă (art. 227 C.proc.pen.), în cazul
respingerii propunerii de prelungire a măsurii arestării preventive (art. 237
C.proc.pen.), în cazul respingerii propunerii de luare a măsurii arestului la domiciliu
[art. 219 alin. (9) C.proc.pen.], în cazul înlocuirii măsurii arestării preventive sau
a măsurii arestului la domiciliu (art. 242 C.proc.pen.), precum şi în cazul soluţionării
contestaţiilor împotriva încheierilor prin care judecătorul de drepturi şi libertăţi
dispune asupra măsurilor preventive [art. 204 alin. (1) raportat la art. 425 1 alin. (4)
şi (5) C.proc.pen.]. Măsura poate fi de asemenea dispusă şi de judecătorul de cameră
preliminară, în procedura de cameră preliminară, sau de instanţa de judecată, în
cursul judecăţii.
Art. 212
Luarea măsurii controlului judiciar de către procuror

Claudia Jderu

(1) Procurorul dispune citarea inculpatului aflat în stare de libertate sau


aducerea inculpatului aflat în stare de reţinere.
(2) Inculpatului prezent i se aduc la cunoştinţă, de îndată, în limba pe care
o înţelege, infracţiunea de care este suspectat şi motivele luării măsurii
controlului judiciar.
(3) Măsura controlului judiciar poate fi luată numai după audierea inculpatului,
în prezenţa avocatului ales ori numit din oficiu. Dispoziţiile art. 209 alin. (6)-
(9) se aplică în mod corespunzător.
(4) Procurorul dispune luarea măsurii controlului judiciar prin ordonanţă
motivată, care se comunică inculpatului.
Corelaţii legislative: art. 82, art. 202, art. 203 alin. (2), art. 209 alin. (6)-
(9) C.proc.pen.
Comentariu
1. Procedură. În vederea luării măsurii controlului judiciar, procurorul îl citează pe
inculpatul aflat în stare de libertate sau dispune aducerea inculpatului aflat în stare
de reţinere. Controlul judiciar se dispune numai după audierea inculpatului în
prezenţa avocatului ales ori numit din oficiu, sub acest aspect drepturile inculpatului
fiind similare celor anterioare reţinerii.
2. Actul prin care se dispune asupra măsurii controlului judiciar. Procurorul
dispune luarea măsurii controlului judiciar prin ordonanţă motivată, care se
comunică inculpatului. Motivarea actelor prin care se dispune asupra drepturilor
fundamentale ale persoanei constituie o garanţie împotriva arbitrarului şi un element
esenţial pentru a se putea aprecia asupra necesităţii formulării unei eventuale căi de
atac. În plus, potrivit instanţei de contencios al drepturilor omului „o funcţie
suplimentară a unei decizii motivate este de a dovedi părţilor că ele au fost auzite. Mai
mult, o decizie motivată dă unei părţi posibilitatea de a depune apel împotriva acesteia,
la fel ca şi posibilitatea ca decizia să fie revizuită de o instanţă de apel. Numai prin
adoptarea unei decizii motivate poate exista un control public al administrării
justiţiei” (Ignatenco c. Moldovei, hotărârea din 8 februarie 2011, parag. 75).
În ceea ce priveşte punerea în executare a măsurii controlului judiciar, a se
vedea supra pct. 1 de la comentariul art. 211.
În situaţia în care inculpatul se află în stare de reţinere măsura controlului judiciar
va opera de la momentul expirării duratei reţinerii, aspect ce rezultă din modul de
formulare a ultimului alineat, ce nu prevede nici posibilitatea înlocuirii reţinerii cu
măsura controlului judiciar şi nici luarea măsurii controlului judiciar cu obligaţia de
a se dispune punerea de îndată în libertate a inculpatului reţinut.
În ceea ce priveşte situaţia inversă, în care inculpatul se află sub măsura preventivă
a controlului judiciar, iar organul de urmărire penală intenţionează a dispune
măsura preventivă a reţinerii, dispoziţiile art. 242 alin. (2) C.proc.pen. permit
înlocuirea măsurii preventive a controlului judiciar cu măsura preventivă a reţinerii,
măsură mai puţin restrictivă de drepturi, dacă sunt îndeplinite condiţiile prevăzute
de norma procesual penală anterior menţionată, respectiv dacă sunt îndeplinite
condiţiile prevăzute de lege pentru luarea măsurii reţinerii şi, în urma evaluării
împrejurărilor concrete ale cauzei şi a conduitei inculpatului, se apreciază că măsura
preventivă mai uşoară este suficientă pentru realizarea scopului prevăzut de art. 202
alin. (1) C.proc.pen. În aceste condiţii, apreciem că organul de urmărire penală nu ar
putea proceda în această modalitate spre a formula ulterior propunere de luare
a măsurii arestului la domiciliu sau a arestării preventive a inculpatului, întrucât
înlocuirea măsurii controlului judiciar cu o măsură mai puţin restrictivă de drepturi
presupune o apreciere a suficienţei măsurii preventive mai uşoare pentru atingerea
scopului prevăzut de art. 202 alin. (1) C.proc.pen., raţionament ce ar fi contrazis de
solicitarea ulterioară a organului de urmărire penală.
În plus, dificultăţi apar în ipoteza în care măsura controlului judiciar a fost luată de
judecătorul de drepturi şi libertăţi în cazurile permise de lege, situaţie în care
înlocuirea acestei măsuri ar putea fi dispusă exclusiv de judecătorul de drepturi şi
libertăţi potrivit art. 242 alin. (4) C.proc.pen., însă dispoziţiile art. 203 alin. (1)
C.proc.pen. stabilesc în competenţa exclusivă a organului de cercetare penală sau
a procurorului dispunerea măsurii prevăzute de art. 202 alin. (4) lit. a) C.proc.pen.
O altă soluţie propusă în practică a fost aceea a luării măsurii reţinerii inculpatului
aflat anterior sub măsura preventivă a controlului judiciar, cu consecinţa încetării de
drept a măsurii preventive a controlului judiciar în momentul reţinerii inculpatului
potrivit dispoziţiile art. 241 alin. (1) lit. d) C.proc.pen. (a se vedea C.A. Bucureşti,
Secţia a II-a penală, încheierea nr. 192 din 15 februarie 2014). În opinia noastră,
soluţia nu este lipsită de critici în condiţiile în care norma procesual penală anterior
menţionată impune existenţa unor cazuri de încetare de drept a măsurii preventive
expres prevăzute de lege.
Art. 213
Calea de atac împotriva măsurii controlului judiciar dispuse de procuror

Claudia Jderu
(1) Împotriva ordonanţei procurorului prin care s-a luat măsura controlului
judiciar, în termen de 48 de ore de la comunicare, inculpatul poate face plângere
la judecătorul de drepturi şi libertăţi de la instanţa căreia i-ar reveni
competenţa să judece cauza în fond.
(2) Judecătorul de drepturi şi libertăţi sesizat conform alin. (1) fixează termen
de soluţionare în camera de consiliu şi dispune citarea inculpatului.
(3) Neprezentarea inculpatului nu împiedică judecătorul de drepturi şi libertăţi
să dispună asupra măsurii luate de procuror.
(4) Judecătorul de drepturi şi libertăţi îl ascultă pe inculpat atunci când acesta
este prezent.
(5) Asistenţa juridică a inculpatului şi participarea procurorului sunt obligatorii.
(6) Judecătorul de drepturi şi libertăţi poate revoca măsura, dacă au fost
încălcate dispoziţiile legale care reglementează condiţiile de luare a acesteia,
sau poate modifica obligaţiile din conţinutul controlului judiciar.
(61) Încheierea prin care judecătorul de drepturi şi libertăţi soluţionează
plângerea este definitivă.
(7) Dosarul cauzei se restituie procurorului în termen de 48 de ore de la
pronunţarea încheierii.
Corelaţii legislative: art. 53 lit. a), art. 211, art. 212 C.proc.pen.
Notă: Alin. (6) a fost modificat prin O.U.G. nr. 18/2016 pentru modificarea şi
completarea Legii nr. 286/2009 privind Codul penal, Legii nr.
135/2010 privind Codul de procedură penală, precum şi pentru completarea art. 31
alin. (1) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, republicată.
Alin. (61) a fost introdus prin O.U.G. nr. 18/2016.
Comentariu
1. Organul judiciar competent a dispune asupra plângerii. Calea de atac
împotriva ordonanţei prin care s-a luat măsura controlului judiciar este plângerea la
judecătorul de drepturi şi libertăţi de la instanţa competentă să judece cauza în fond.
Competenţa instanţei se stabileşte, evident, în funcţie de încadrarea juridică reţinută
de organul de urmărire penală, singurul abilitat a aprecia asupra acestui aspect în
acest moment procesual. În cazul în care situaţia de fapt, astfel cum este reţinută în
actele procesual penale efectuate în cauză, recte ordonanţa de începere a urmăririi
penale, ordonanţa de punere în mişcare a acţiunii penale, contrazice în mod evident
încadrarea juridică reţinută în cauză, fără a fi necesare interpretări ale materialului
probatoriu administrat în cauză, competenţa instanţei din care face parte judecătorul
de drepturi şi libertăţi abilitat a soluţiona plângerea se stabileşte în funcţie de
încadrarea juridică corectă. Subliniem însă că avem în vedere exclusiv situaţii de
flagrantă neconcordanţă între situaţia de fapt şi încadrarea juridică reţinută de
organul de urmărire penală, iar soluţia propusă nu presupune, în mod evident,
o schimbare a încadrării juridice a faptei a cărei săvârşire se impută inculpatului în
cuprinsul actului de inculpare.
2. Termen. Termenul este 48 de ore de la comunicarea ordonanţei prin care a fost
luată măsura. Momentul de pornire a curgerii termenului este momentul comunicării
ordonanţei, neinteresând dacă inculpatul a luat cunoştinţă de soluţie anterior
acestui moment, într-o altă modalitate, în procedura penală neoperând principiul
echipolenţei. Ulterior expirării acestui termen se pot formula, evident, cereri de
revocare a măsurii în temeiul art. 242 C.proc.pen., însă doar în situaţia ivirii unor
temeiuri de fapt sau de drept ulterioare expirării termenului anterior menţionat.
Subliniem faptul că reclamantul nu poate invoca pe calea formulării unei cereri de
revocare apărări pe care le putea susţine prin formularea unei plângeri împotriva
soluţiei cu respectarea termenului prevăzut de lege. Dosarul cauzei se restituie
procurorului în 48 ore de la pronunţarea încheierii.
3. Procedură. Judecătorul de drepturi şi libertăţi soluţionează plângerea în camera
de consiliu, cu citarea inculpatului şi ascultarea acestuia dacă este prezent şi se
pronunţă prin încheiere motivată, conform prevederilor art. 203 alin. (5) C.proc.pen.
Întocmirea minutei este obligatorie, potrivit dispoziţiilor art. 400 alin. (2) C.proc.pen.
Judecătorul de drepturi şi libertăţi, în soluţionarea plângerii, poate respinge
plângerea ca nefondată sau tardivă, cu consecinţa menţinerii soluţiei procurorului,
poate admite plângerea şi revoca măsura preventivă în situaţia în care nu au fost
respectate condiţiile de luare a acesteia sau măsura nu este necesară atingerii
scopurilor prevăzute de art. 202 alin. (2) C.proc.pen. sau disproporţionată faţă de
gravitatea acuzaţiei, sau poate admite plângerea şi modifica conţinutul măsurii
controlului judiciar, evident cu respectarea principiului non reformatio in peius.
Potrivit alin. (5), asistenţa juridică a inculpatului şi participarea procurorului sunt
obligatorii, încălcarea acestei dispoziţii conducând la nulitatea absolută a soluţiei
judecătorului de drepturi şi libertăţi potrivit art. 281 alin. (1) lit. d), f) C.proc.pen.
Potrivit alin. (61), introdus prin O.U.G. nr. 18/2016, încheierea prin care judecătorul
de drepturi şi libertăţi soluţionează plângerea este definitivă. Soluţia adoptată de
legiuitor este concordantă Deciziei I.C.C.J., Completul competent să judece recursul
în interesul legii, nr. 25 din 7 decembrie 2015, potrivit căreia încheierea prin care
judecătorul de drepturi şi libertăţi soluţionează plângerea formulată de inculpat
împotriva ordonanţei procurorului prin care s-a luat ori s-a prelungit măsura
preventivă a controlului judiciar este definitivă. Pentru a dispune astfel instanţa
supremă a constatat faptul că dispoziţiile art. 213 C.proc.pen. au caracterul unei
norme speciale faţă de cele ale art. 204 C.proc.pen. pornind de la particularitatea
acestei măsuri preventive – singura care poate fi luată atât de către procuror, cât şi
de către judecătorul de drepturi şi libertăţi. Astfel, s-a subliniat că art. 213
C.proc.pen. care reglementează „calea de atac împotriva măsurii controlului judiciar
dispuse de procuror” este norma specială, aplicabilă doar în materia controlului
judiciar şi doar în situaţia în care procurorul, prin ordonanţă, a luat măsura
preventivă, urmând ca în cazul în care aceasta este dispusă de judecătorul de
drepturi şi libertăţi, în contextul respingerii unei propuneri de luare a măsurii
arestării preventive sau a arestului la domiciliu, să fie aplicabil art. 204 C.proc.pen.,
ca normă generală. În consecinţă faţă de dispoziţiile art. 213 alin. (1) C.proc.pen.
potrivit cărora „împotriva ordonanţei procurorului prin care s-a luat măsura
controlului judiciar, în termen de 48 de ore de la comunicare, inculpatul poate face
plângere la judecătorul de drepturi şi libertăţi de la instanţa căreia i-ar reveni
competenţa să judece cauza în fond”, plângerea este singura cale de atac care este
reglementată de acest text de lege.
Art. 214
Luarea măsurii controlului judiciar de către judecătorul de cameră preliminară sau
instanţa de judecată

Claudia Jderu

(1) Judecătorul de cameră preliminară sau instanţa de judecată în faţa căreia se


află cauza poate dispune, prin încheiere, luarea măsurii controlului judiciar faţă
de inculpat, la cererea motivată a procurorului sau din oficiu.
(2) Judecătorul de cameră preliminară sau instanţa de judecată sesizat potrivit
alin. (1) dispune citarea inculpatului. Ascultarea inculpatului este obligatorie
dacă acesta se prezintă la termenul fixat.
(3) Prezenţa avocatului inculpatului şi participarea procurorului sunt
obligatorii.
Corelaţii legislative: art. 54 lit. d), art. 82, art. 203 alin. (2), (5), art. 205, art. 206
C.proc.pen.
Comentariu
1. Procedură. Condiţii. Judecătorul de cameră preliminară sau instanţa de judecată
pot lua, prin încheiere, măsura controlului judiciar, la cererea procurorului sau din
oficiu, în condiţiile art. 202 C.proc.pen., respectiv dacă există probe din care să
rezulte suspiciunea rezonabilă că inculpatul a săvârşit o infracţiune, măsura
controlului judiciar este proporţională cu gravitatea acuzaţiei aduse persoanei în
cauză şi necesară în scopul bunei desfăşurări a procesului penal, al împiedicării
sustragerii suspectului sau inculpatului ori prevenirii săvârşirii unei alte infracţiuni
şi dacă nu există o cauză care împiedică punerea în mişcare sau exercitarea acţiunii
penale.
În situaţia în care măsura controlului judiciar presupune restricţii în dreptul la liberă
circulaţie al persoanei vizate, în cauză sunt incidente dispoziţiile art. 2 din Protocolul
nr. 4 adiţional la CEDO (pentru a se lectura principiile decurgând din jurisprudenţa
în materie a instanţei de la Strasbourg, a se vedea supra pct. 1 de la comentariul art.
211).
Sesizarea din oficiu sau cererea procurorului se soluţionează cu citarea inculpatului,
numai în prezenţa avocatului ales sau desemnat din oficiu şi cu participarea
procurorului. Ascultarea inculpatului este obligatorie dacă acesta se prezintă la
termenul fixat.
Se constată astfel că, spre deosebire de ipoteza luării măsurii controlului judiciar de
către procuror, când norma procesual penală prevede că măsura poate fi luată numai
după audierea inculpatului, în ipoteza luării măsurii de către judecătorul de cameră
preliminară sau de instanţă audierea se impune doar în situaţia în care inculpatul
se prezintă la termenul fixat. În consecinţă legea permite luarea măsurii controlului
judiciar în lipsă într-o astfel de ipoteză. Dificultăţi apar însă în stabilirea momentului
de la care începe să curgă durata măsurii preventive. Dispoziţia de luare a oricărei
măsuri preventive este executorie însă, dies a quo, în acest caz concret ar putea fi
momentul pronunţării soluţiei sau momentul punerii în executare a măsurii. Deşi în
mod firesc termenul de la care începe să curgă durata măsurii ar trebui să fie
momentul punerii în executare a măsurii, se constată faptul că art. 82 din Legea nr.
253/2013, ce are ca denumire marginală „Punerea în executare a controlului
judiciar”, prevede obligaţia organului judiciar care a dispus măsura de a o comunica
organului de supraveghere care, la rândul său, procedează de îndată la stabilirea
programului de supraveghere şi cheamă persoana aflată sub control judiciar, pentru
a-i aduce la cunoştinţă acest program. Se constată că nu există o obligaţie
subsecventă a organului de supraveghere de a comunica organului judiciar
începerea supravegherii, astfel cum prevăd dispoziţiile art. 129 alin. (1) din Legea nr.
254/2013, spre exemplu, în cazul măsurii arestului la domiciliu. În consecinţă, în
opinia noastră momentul pronunţării soluţiei este momentul de la care se calculează
durata termenului stabilit de organul judiciar şi în ipoteza luării măsurii în lipsă.
Întocmirea minutei este obligatorie, potrivit dispoziţiilor art. 400 alin. (2) C.proc.pen.
2. Actul prin care se dispune asupra măsurii. Judecătorul de cameră preliminară
sau instanţa de judecată dispune luarea măsurii controlului judiciar prin încheiere
motivată, care se comunică inculpatului. Motivarea actelor prin care se dispune
asupra drepturilor fundamentale ale persoanei constituie o garanţie împotriva
arbitrarului şi un element esenţial pentru a se putea aprecia asupra necesităţii
formulării unei eventuale căi de atac. În plus, potrivit instanţei de contencios al
drepturilor omului, „o funcţie suplimentară a unei decizii motivate este de a dovedi
părţilor că ele au fost auzite. Mai mult, o decizie motivată dă unei părţi posibilitatea de
a depune apel împotriva acesteia, la fel ca şi posibilitatea ca decizia să fie revizuită de
o instanţă de apel. Numai prin adoptarea unei decizii motivate poate exista un control
public al administrării justiţiei” (Ignatenco c. Moldovei, hotărârea din 8 februarie 2011,
parag. 75).
În ceea ce priveşte punerea în executare a măsurii controlului judiciar, a se
vedea supra pct. 1 de la comentariul art. 211.
Art. 215
Conţinutul controlului judiciar

Claudia Jderu

(1) Pe timpul cât se află sub control judiciar, inculpatul trebuie să respecte
următoarele obligaţii:
a) să se prezinte la organul de urmărire penală, la judecătorul de cameră
preliminară sau la instanţa de judecată ori de câte ori este chemat;
b) să informeze de îndată organul judiciar care a dispus măsura sau în faţa
căruia se află cauza cu privire la schimbarea locuinţei;
c) să se prezinte la organul de poliţie desemnat cu supravegherea sa de către
organul judiciar care a dispus măsura, conform programului de supraveghere
întocmit de organul de poliţie sau ori de câte ori este chemat.
(2) Organul judiciar care a dispus măsura poate impune inculpatului ca, pe
timpul controlului judiciar, să respecte una sau mai multe dintre următoarele
obligaţii:
a) să nu depăşească o anumită limită teritorială, fixată de organul judiciar, decât
cu încuviinţarea prealabilă a acestuia;
b) să nu se deplaseze în locuri anume stabilite de organul judiciar sau să se
deplaseze doar în locurile stabilite de acesta;
c) să poarte permanent un sistem electronic de supraveghere;
d) să nu revină în locuinţa familiei, să nu se apropie de persoana vătămată sau
de membrii familiei acesteia, de alţi participanţi la comiterea infracţiunii, de
martori ori experţi sau de alte persoane anume desemnate de organul judiciar
şi să nu comunice cu acestea direct sau indirect, pe nicio cale;
e) să nu exercite profesia, meseria sau să nu desfăşoare activitatea în
exercitarea căreia a săvârşit fapta;
f) să comunice periodic informaţii relevante despre mijloacele sale de existenţă;
g) să se supună unor măsuri de control, îngrijire sau tratament medical, în
special în scopul dezintoxicării;
h) să nu participe la manifestări sportive sau culturale ori la alte adunări
publice;
i) să nu conducă vehicule anume stabilite de organul judiciar;
j) să nu deţină, să nu folosească şi să nu poarte arme;
k) să nu emită cecuri.
(3) În cuprinsul actului prin care se dispune luarea măsurii controlului judiciar
sunt prevăzute în mod expres obligaţiile pe care inculpatul trebuie să le respecte
pe durata acestuia şi i se atrage atenţia că, în caz de încălcare cu rea-credinţă
a obligaţiilor care îi revin, măsura controlului judiciar se poate înlocui cu
măsura arestului la domiciliu sau măsura arestării preventive.
(4) Supravegherea respectării de către inculpat a obligaţiilor care îi revin pe
durata controlului judiciar se realizează de către instituţia, organul sau
autoritatea anume desemnate de organul judiciar care a dispus măsura, în
condiţiile legii.
(5) Dacă s-a impus inculpatului obligaţia prevăzută la alin. (2) lit. a), câte o copie
a ordonanţei procurorului ori, după caz, a minutei, se comunică, în ziua
emiterii ordonanţei sau a pronunţării încheierii, inculpatului, unităţii de poliţie
în a cărei circumscripţie locuieşte, precum şi serviciului public comunitar de
evidenţă a persoanelor, Poliţiei de Frontieră Române şi Inspectoratului General
pentru Imigrări, în situaţia celui care nu este cetăţean român, în vederea
asigurării respectării de către inculpat a obligaţiei care îi revine. Organele în
drept dispun darea inculpatului în consemn la punctele de trecere a frontierei.
(6) Instituţia, organul sau autoritatea prevăzute la alin. (4) verifică periodic
respectarea obligaţiilor de către inculpat, iar în cazul în care constată încălcări
ale acestora, sesizează de îndată procurorul, în cursul urmăririi penale,
judecătorul de cameră preliminară, în procedura de cameră preliminară, sau
instanţa de judecată, în cursul judecăţii.
(7) În cazul în care, pe durata măsurii controlului judiciar, inculpatul încalcă,
cu rea-credinţă, obligaţiile care îi revin sau există suspiciunea rezonabilă că
a săvârşit cu intenţie o nouă infracţiune pentru care s-a dispus punerea în
mişcare a acţiunii penale împotriva sa, judecătorul de drepturi şi libertăţi,
judecătorul de cameră preliminară sau instanţa de judecată, la cererea
procurorului ori din oficiu, poate dispune înlocuirea acestei măsuri cu măsura
arestului la domiciliu sau a arestării preventive, în condiţiile prevăzute de lege.
(8) În cursul urmăririi penale, procurorul poate dispune, din oficiu sau la cererea
motivată a inculpatului, prin ordonanţă, impunerea unor noi obligaţii pentru
inculpat ori înlocuirea sau încetarea celor dispuse iniţial, dacă apar motive
temeinice care justifică aceasta, după ascultarea inculpatului. Împotriva
ordonanţei procurorului, inculpatul poate face plângere la judecătorul de
drepturi şi libertăţi de la instanţa căreia i-ar reveni competenţa să judece cauza
în fond, dispoziţiile art. 213 aplicându-se în mod corespunzător.
(81) Dispoziţiile alin. (8) sunt aplicabile şi în cazul în care măsura a fost luată
de către judecătorul de drepturi şi libertăţi.
(9) Dispoziţiile alin. (8) teza I se aplică în mod corespunzător şi în procedura de
cameră preliminară sau în cursul judecăţii, când judecătorul de cameră
preliminară ori instanţa de judecată dispune, prin încheiere, la cererea motivată
a procurorului sau a inculpatului ori din oficiu, după ascultarea inculpatului.
Încheierea poate fi contestată în condiţiile art. 205 şi, respectiv, art. 206, care
se aplică în mod corespunzător.
(10)-(15) Abrogate.
Corelaţii legislative: art. 82, art. 212-214, art. 217 C.proc.pen.
Notă: Alin. (5), (8) şi (9) au fost modificate prin O.U.G. nr. 18/2016 pentru
modificarea şi completarea Legii nr. 286/2009 privind Codul penal, Legii nr.
135/2010 privind Codul de procedură penală, precum şi pentru completarea art. 31
alin. (1) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, republicată.
Alin. (81) a fost introdus prin O.U.G. nr. 18/2016.
Comentariu
1. Conţinut. Potrivit alin. (1), pe timpul cât se află sub control judiciar, inculpatul
trebuie să se prezinte la organul de urmărire penală, la judecătorul de cameră
preliminară sau la instanţa de judecată ori de câte ori este chemat; să informeze de
îndată organul judiciar care a dispus măsura sau în faţa căruia se află cauza cu
privire la schimbarea locuinţei; să se prezinte la organul de poliţie desemnat cu
supravegherea sa de către organul judiciar care a dispus măsura, conform
programului de supraveghere întocmit de organul de poliţie sau ori de câte ori este
chemat. Deşi în urma lecturării acestei dispoziţii legale s-ar putea concluziona că
organul judiciar care a dispus măsura este cel care individualizează organul de poliţie
abilitat să supravegheze conduita inculpatului aflat sub control judiciar, se constată
faptul că, potrivit art. 82, 83 din Legea nr. 253/2013, organele competente
a supraveghea îndeplinirea obligaţiilor prevăzute de lege sau dispuse de organul
judiciar sunt organul/secţia de poliţie în raza căreia domiciliază sau locuieşte
inculpatul, evident, dacă este cazul, cu concursul instituţiei sanitare în care urmează
a se efectua tratamentul, băncii sau băncilor la care inculpatul are deschise conturi
etc. În opinia noastră, folosirea conjuncţiei disjunctive „sau” în expresia
„organul/secţia de poliţie în raza căreia domiciliază sau locuieşte inculpatul”,
regăsită în legea-cadru anterior menţionată, nu permite o opţiune a organului
judiciar în funcţie de circumstanţele cauzei, ci subliniază faptul că aspectul esenţial
în identificarea organului de supraveghere este circumscripţia teritorială unde
locuieşte în fapt inculpatul.
Potrivit art. 82 alin. (3) din aceeaşi lege-cadru, după primirea copiei de pe actul prin
care s-a dispus controlul judiciar, organul de poliţie procedează de îndată la stabilirea
programului de supraveghere şi cheamă persoana aflată sub control judiciar pentru
a-i aduce la cunoştinţă acest program. Se observă astfel că momentele şi frecvenţa
obligaţiei inculpatului de a se prezenta la organul de poliţie desemnat cu
supravegherea sa se stabilesc cu ocazia elaborării programului de supraveghere, fără
intervenţia organului judiciar care a dispus măsura. În aceste condiţii, apreciem că
organul judiciar nu poate modifica aspecte vizând obligaţia inculpatului de a se
prezenta la organul de poliţie, întrucât ele excedează sfera competenţei acestuia.
Într-adevăr, prin Dispoziţia nr. 9 din 10 februarie 2014 a Inspectorului General al
Poliţiei Române, emisă în temeiul art. 10 din Legea nr. 218/2002privind organizarea
şi funcţionarea Poliţiei Române, s-a aprobat Metodologia privind organizarea şi
desfăşurarea activităţilor specifice Poliţiei Române privind supravegherea
persoanelor faţă de care a fost dispusă măsura controlului judiciar, controlului
judiciar pe cauţiune sau arestului la domiciliu. Potrivit art. 11 din metodologie,
poliţistul desemnat cu supravegherea stabileşte programul de supraveghere care va
cuprinde cel puţin următoarele: zilele (ziua, luna, anul, ora) în care persoana
supravegheată urmează să se prezinte la organul de supraveghere; sediul unităţii de
poliţie la care trebuie să se prezinte (cu excepţia situaţiei în care prin programul de
supraveghere se va stabili ca prezentarea persoanei supravegheate care locuieşte în
mediul rural să se facă la postul de poliţie/poliţia comunală pe raza căruia/căreia se
află locuinţa acesteia; gradul, numele, prenumele poliţistului desemnat cu
supravegherea şi numărul de telefon la care poate fi contactat acesta; modalitatea de
comunicare cu organul de supraveghere; modalitatea de comunicare a informaţiilor
relevante despre mijloacele de existenţă ale inculpatului, în situaţia în care organul
judiciar a dispus o asemenea obligaţie; obligaţiile pe care acesta trebuie să le respecte
pe parcursul controlului judiciar. Totodată, potrivit art. 11 alin. (2) lit. a) din
metodologie, frecvenţa prezentării la organul de supraveghere nu poate fi mai mică
de o dată pe săptămână, iar, potrivit alin. (3) al art. 11 din acelaşi act, la stabilirea
programului de supraveghere se va ţine cont de activitatea profesională a persoanei
supravegheate, gravitatea faptelor săvârşite şi datele privind comportamentul
acesteia în societate. În vederea aducerii la cunoştinţă a programului de
supraveghere, persoana în cauză va fi citată de îndată la sediul poliţiei municipale
sau orăşeneşti, iar, în cazul în care persoana supravegheată este obligată prin
ordonanţa/încheierea emisă de către organul judiciar să nu părăsească o localitate
situată în mediul rural, inculpatul va fi citat şi audiat la postul de poliţie/poliţia
comunală pe raza căruia/căreia domiciliază, potrivit art. 12 alin. (1) şi (2) din
metodologie. Poliţistul desemnat cu supravegherea aduce la cunoştinţă persoanei
supravegheate, pe bază de proces-verbal, prevederile ordonanţei/încheierii,
programul de supraveghere şi orice alte date necesare executării în condiţii
corespunzătoare a activităţilor de supraveghere.
Soluţia propusă este enunţată şi în considerentele D.C.C. nr. 333 din 24 mai 2016,
referitoare la respingerea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 215
alin. (1) lit. c) şi art. 215 alin. (8) şi (9) C.proc.pen. Astfel potrivit instanţei de
contencios constituţional:
„20. (…) Totodată, persoana supravegheată, nemulţumită de conţinutul programului de
supraveghere – de pildă, frecvenţa prezentării – poate face plângere, în temeiul
dreptului său fundamental de petiţionare, la organul ierarhic superior care coordonează
activitatea structurilor de supravegheri judiciare, în vederea verificării modului de
stabilire a programului de supraveghere şi, după caz, a tragerii la răspundere, în
condiţiile legii, a poliţistului desemnat cu supravegherea. În acest context, Curtea reţine
că, în îndeplinirea atribuţiilor şi îndatoririlor de serviciu, poliţistul este învestit cu
exerciţiul autorităţii publice, în limitele competenţelor stabilite prin lege, iar, potrivit art.
3 din Legea nr. 360/2002 privind Statutul poliţistului, poliţistul îşi desfăşoară
activitatea profesională în interesul şi în sprijinul persoanei, comunităţii şi instituţiilor
statului, exclusiv pe baza şi în executarea legii, cu respectarea principiilor
imparţialităţii, nediscriminării, proporţionalităţii şi gradualităţii, fiind obligat să
respecte drepturile şi libertăţile fundamentale ale omului, Constituţia şi legile ţării,
prevederile regulamentelor de serviciu (art. 4 din Statutul poliţistului). De asemenea,
potrivit aceluiaşi Statut, poliţistul răspunde, în condiţiile legii, pentru modul în care îşi
execută atribuţiile de serviciu, iar încălcarea de către poliţist, cu vinovăţie,
a îndatoririlor de serviciu angajează răspunderea sa disciplinară, materială, civilă sau
penală, după caz (art. 55 din Statutul poliţistului)”.
În consecinţă, Curtea Constituţională a concluzionat că: „stabilirea conţinutului
programului de supraveghere de către organul de poliţie reprezintă o modalitate de
aducere la îndeplinire a controlului judiciar, aşadar un act de executare constând în
aducerea la îndeplinire a unei decizii a organelor judiciare, prin aceasta nefiind
încălcat principiul separaţiei şi echilibrului puterilor în stat, în fapt fiind vorba despre
o colaborare a diferitelor organe ale statului în realizarea funcţiilor atribuite lor, având
ca scop asigurarea bunei desfăşurări a procesului penal, împiedicarea sustragerii
inculpatului de la urmărire penală sau de la judecată, precum şi prevenirea săvârşirii
unor noi infracţiuni”.
În mod evident, prezentarea periodică a inculpatului în faţa organului de poliţie,
potrivit programului de supraveghere sau la solicitarea organelor judiciare, în a căror
rază teritorială locuieşte sau domiciliază, are ca finalitate asigurarea bunei
desfăşurări a procesului penal, împiedicarea sustragerii inculpatului de la urmărire
penală sau de la judecată şi prevenirea săvârşirii de noi infracţiuni, frecvenţa acestor
deplasări neputând reprezenta o componentă punitivă sau şicanatorie a măsurii
preventive. Potrivit alin. (2), organul judiciar care a dispus măsura poate, în funcţie
de circumstanţele cauzei, impune inculpatului ca, pe timpul controlului judiciar, să
respecte una sau mai multe dintre următoarele obligaţii: să nu depăşească o anumită
limită teritorială, fixată de organul judiciar, decât cu încuviinţarea prealabilă
a acestuia; să nu se deplaseze în locuri anume stabilite de organul judiciar sau să se
deplaseze doar în locurile stabilite de acesta; să poarte permanent un sistem
electronic de supraveghere; să nu revină în locuinţa familiei, să nu se apropie de
persoana vătămată sau de membrii familiei acesteia, de alţi participanţi la comiterea
infracţiunii, de martori ori experţi sau de alte persoane anume desemnate de organul
judiciar şi să nu comunice cu acestea direct sau indirect, pe nicio cale; să nu exercite
profesia, meseria sau să nu desfăşoare activitatea în exercitarea căreia a săvârşit
fapta; să comunice periodic informaţii relevante despre mijloacele sale de existenţă;
să se supună unor măsuri de control, îngrijire sau tratament medical, în special în
scopul dezintoxicării; să nu participe la manifestări sportive sau culturale ori la alte
adunări publice; să nu conducă vehicule anume stabilite de organul judiciar; să nu
deţină, să nu folosească şi să nu poarte arme şi să nu emită cecuri. În cazul obligaţiei
de a se supune unor măsuri de control, îngrijire sau tratament medical, în special în
scopul dezintoxicării prevăzute de art. 215 alin. (2) lit. g) C.proc.pen., apreciem că
aceasta nu se suprapune măsurii de siguranţă prevăzute de art. 109 C.pen., scopul
măsurilor fiind distinct, respectiv cel prevăzut de art. 202 alin. (1) C.proc.pen. în
cazul măsurii preventive, faţă de înlăturarea unei stări de pericol pentru societate
cauzate de starea de boală a inculpatului sau de consumul cronic de alcool sau de
alte substanţe psihoactive în cazul măsurii de siguranţă a obligării la tratament
medical.
Se constată că prin instituirea unor astfel de obligaţii facultative măsura preventivă
devine şi mai intruzivă, putând afecta şi alte drepturi şi libertăţi fundamentale pe
lângă libera circulaţie respectiv viaţa intimă, familială şi privată, dreptul la
învăţătură, inclusiv prin învăţământul superior şi alte forme de instrucţie şi
perfecţionare, dreptul la muncă şi protecţia socială a muncii, libertatea economică şi
alte activităţi similare.
În consecinţă în impunerea unor astfel de obligaţii organul judiciar trebuie sa aibă în
vedere exclusiv scopul măsurilor preventive astfel cum este acesta definit în art. 202
alin. (1) C.proc.pen., precum şi principiul individualizării măsurii minim intruzive
pentru atingerea acestui scop. Spre exemplu, în ipoteza în care inculpatul a săvârşit
fapta în exerciţiul atribuţiilor de serviciu, riscul săvârşirii de noi infracţiuni poate fi
eventual înlăturat doar prin obligaţia de a nu desfăşura activitatea în exercitarea
căreia a săvârşit fapta şi nu prin obligaţia de a nu exercita profesia, meseria acestuia.
În situaţia în care organul judiciar impune inculpatului respectarea uneia sau mai
multora dintre obligaţiile anterior menţionate ele trebuie individualizate pentru
a permite inculpatului să-şi conformeze conduita.
În cazul obligaţiei de a nu depăşi o anumită limită teritorială, fixată de organul
judiciar, decât cu încuviinţarea prealabilă a acestuia legiuitorul nu circumscrie
această limită teritorială unei anumite arii astfel că în practică au fost pronunţate
soluţii variate în aplicarea acestei dispoziţii legale de la a interzice inculpatului aflat
sub control judiciar părăsirea limitei teritoriale a unui sector, localitate, judeţ până
la părăsirea spaţiul teritorial al statelor membre ale Uniunii Europene (Trib.
Bucureşti, Secţia I penală, încheierea pronunţată la 23 februarie 2016, nepublicată).
Potrivit alin. (5), astfel cum a fost modificat prin O.U.G. nr. 18/2016, dacă s-a impus
inculpatului obligaţia prevăzută la alin. (2) lit. a) (n.a. – să nu depăşească o anumită
limită teritorială, fixată de organul judiciar, decât cu încuviinţarea prealabilă
a acestuia), câte o copie a ordonanţei procurorului ori, după caz, a minutei, se
comunică, în ziua emiterii ordonanţei sau a pronunţării încheierii, inculpatului,
unităţii de poliţie în a cărei circumscripţie locuieşte, precum şi serviciului public
comunitar de evidenţă a persoanelor, Poliţiei de Frontieră Române şi Inspectoratului
General pentru Imigrări, în situaţia celui care nu este cetăţean român, în vederea
asigurării respectării de către inculpat a obligaţiei care îi revine. Organele în drept
dispun darea inculpatului în consemn la punctele de trecere a frontierei.
Analizându-se comparativ cele două texte legale ce s-au succedat în timp se constată
faptul că potrivit reglementării anterioare exista obligaţia de a comunica încheierea
şi nu minuta în ziua pronunţării soluţiei, ceea ce presupunea redactarea încheierii
în cursul aceleiaşi zile, obligaţie de diligenţă dificil de îndeplinit. De asemenea, s-a
renunţat la obligaţia de a comunica interdicţia inculpatului de a părăsi ţara sau
o anumită localitate către unitatea de poliţie în a cărei circumscripţie are interdicţia
de a se afla acesta.
2. Înlocuirea măsurii controlului judiciar cu măsura arestului la domiciliu sau
a arestării preventive. În cazul în care, pe durata măsurii controlului judiciar,
inculpatul încalcă, cu rea-credinţă, obligaţiile care îi revin sau există suspiciunea
rezonabilă că a săvârşit cu intenţie o nouă infracţiune pentru care s-a dispus
punerea în mişcare a acţiunii penale împotriva sa, judecătorul de drepturi şi libertăţi,
judecătorul de cameră preliminară sau instanţa de judecată, la cererea procurorului
ori din oficiu, poate dispune înlocuirea acestei măsuri cu măsura arestului la
domiciliu sau a arestării preventive, în condiţiile prevăzute de lege. Se constată că cel
de-al doilea motiv pentru care s-ar putea înlocui măsura controlului judiciar cu
măsura arestului la domiciliu sau cu măsura arestării preventive se suprapune celui
prevăzut de art. 223 alin. (1) lit. d) C.proc.pen., însă în situaţia în care ne aflăm în
ipoteza primei teze, respectiv inculpatul a încălcat, cu rea-credinţă, obligaţiile care îi
revin dacă nu sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 218 C.proc.pen. sau,
respectiv, de art. 223 C.proc.pen. conduita inculpatului va conduce cel mult la
înăsprirea controlului exercitat de organul judiciar prin impunerea unor noi obligaţii
pentru inculpat, fără a se putea dispune înlocuirea măsurii controlului judiciar cu
măsura arestului la domiciliu sau cu măsura arestării preventive. Deşi au fost
exprimate şi opinii în sens contrar, soluţia propusă este susţinută de faptul că noua
normă procesual penală nu a reluat dispoziţiile art. 148 alin. (1) lit. a1) C.proc.pen.
din 1968, potrivit cărora măsura arestării preventive a inculpatului putea fi luată
dacă erau întrunite condiţiile prevăzute în art. 143 şi inculpatul a încălcat, cu rea-
credinţă, măsura obligării de a nu părăsi localitatea sau ţara ori obligaţiile care îi
revin pe durata acestor măsuri.
În mod evident, măsura controlului judiciar poate fi înlocuită cu măsura preventivă
a arestului la domiciliu sau a arestării preventive în condiţiile art. 242 alin. (3)
C.proc.pen., respectiv dacă sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 218
C.proc.pen. sau, respectiv, de art. 223 C.proc.pen. şi, în urma evaluării
împrejurărilor concrete ale cauzei şi a conduitei procesuale a inculpatului, se
apreciază că măsura preventivă mai grea este necesară pentru realizarea scopului
prevăzut la art. 202 alin. (1) C.proc.pen.
3. Caracterul suspensiv de executare al contestaţiei. În urma interpretării per
a contrario a dispoziţiilor art. 204 alin. (3), ale art. 205 alin. (3) şi ale art. 206 alin. (4)
C.proc.pen., contestaţia formulată împotriva încheierii prin care s-a dispus înlocuirea
măsurii controlului judiciar cu măsura arestării preventive este suspensivă de
executare, motiv pentru care, într-o astfel de situaţie, mandatul de arestare
preventivă, act esenţialmente executoriu se emite la momentul rămânerii definitive
a soluţiei, şi nu la momentul pronunţării acesteia.
4. Modificarea controlului judiciar. Potrivit alin. (8), în cursul urmăririi penale,
procurorul poate dispune, din oficiu sau la cererea motivată a inculpatului, prin
ordonanţă, impunerea unor noi obligaţii pentru inculpat ori înlocuirea sau încetarea
celor dispuse iniţial, dacă apar motive temeinice care justifică aceasta, după
ascultarea inculpatului, chiar în ipoteza în care măsura controlului judiciar a fost
luată de judecătorul de drepturi şi libertăţi în urma respingerii propunerii de arestare
preventivă. Soluţia legislativă avută în vedere de O.U.G. nr. 18/2016 fusese anterior
susţinută de Decizia nr. 4 din 19 ianuarie 2015 a I.C.C.J., Completul pentru
soluţionarea recursului în interesul legii, prin care a fost admis recursul în interesul
legii declarat de procurorul general al Parchetului de pe lângă I.C.C.J. şi, în
consecinţă, în interpretarea şi aplicarea unitară a dispoziţiilor art. 215 alin. (8)
C.proc.pen., s-a stabilit că în cursul urmăririi penale competenţa de a dispune
impunerea unor noi obligaţii pentru inculpat ori înlocuirea sau încetarea celor
dispuse iniţial revine procurorului care efectuează sau supraveghează urmărirea
penală, indiferent de organul judiciar care a dispus măsura preventivă a controlului
judiciar.
În consecinţă, în situaţia în care măsura controlului judiciar a fost luată de
judecătorul de drepturi şi libertăţi în urma respingerii propunerii de arestare
preventivă potrivit art. 227 alin. (2) C.proc.pen., în cazul înlocuirii măsurii arestării
preventive cu măsura controlului judiciar, ca urmare a respingerii propunerii de
prelungire a arestării preventive în cursul urmăririi penale potrivit dispoziţiilor art.
237 alin. (2) C.proc.pen. sau în cazul în care în cursul urmăririi penale măsura
controlului judiciar a fost dispusă de judecătorul de drepturi şi libertăţi în
temeiul art. 242 C.proc.pen. sau în cazul dispunerii acestei măsuri în calea de atac
împotriva încheierilor prin care judecătorul de drepturi şi libertăţi a dispus în cursul
urmăririi penale asupra măsurilor preventive potrivit art. 204 alin. (1) C.proc.pen.,
procurorul care efectuează sau supraveghează urmărirea penală este cel competent
să dispună impunerea unor noi obligaţii pentru inculpat ori înlocuirea sau încetarea
celor dispuse iniţial.
Trebuie subliniat însă că, într-o astfel de situaţie, împotriva ordonanţei procurorului
prin care s-a dispus impunerea unor noi obligaţii pentru inculpat ori înlocuirea sau
încetarea celor dispuse iniţial se poate formula, potrivit alin. (8) plângere adresată
judecătorului de drepturi şi libertăţi de la instanţa căreia i-ar reveni competenţa să
judece cauza în fond.
În procedura de cameră preliminară sau în cursul judecăţii, modificarea conţinutului
controlului judiciar se dispune de către judecătorul de cameră preliminară ori
instanţa de judecată prin încheiere, la cererea motivată a procurorului sau
a inculpatului ori din oficiu, după ascultarea inculpatului. Încheierea poate fi
contestată în condiţiile art. 205, respectiv, art. 206, care se aplică în mod
corespunzător.
5. Încuviinţarea depăşirii temporare a limitei teritoriale fixate de organul
judiciar. Deşi norma procesual penală nu prevede expressis verbiso astfel de
posibilitate, astfel cum o face în cazul măsurii preventive a arestului la
domiciliu, recte art. 221 alin. (6) C.proc.pen., apreciem că o astfel de situaţie se
înscrie în ipoteza art. 215 alin. (2) lit. a) C.proc.pen., putând fi impusă de motive
temeinice fără ca acestea să fie de natură a conduce la încetarea obligaţiei de a nu
depăşi o anumită limită teritorială impuse inculpatului. Ne aflăm într-o astfel de
ipoteză, spre exemplu, în situaţia în care starea de sănătate a inculpatului impune
urmarea unui tratament sau a unei intervenţii ce nu pot fi efectuate în condiţii
satisfăcătoare în cadrul limitei teritoriale fixate de organul judiciar sau în cazul
participării inculpatului la înmormântarea unui membru de familie sau a unei
persoane apropiate. Potrivit dispoziţiilor art. 215 alin. (2) lit. a) C.proc.pen.
încuviinţarea prealabilă a depăşirii limitei teritoriale fixate va fi dispusă de organul
judiciar care a luat măsura însă, în situaţia în care procesul penal a atins faza
camerei preliminare sau a judecăţii, competenţa aparţine judecătorului de cameră
preliminară în cursul procedurii de cameră preliminară sau instanţei în cursul
judecăţii, indiferent de organul judiciar care a dispus măsura. Deşi contrariul ar
putea fi dedus din faptul că legiuitorul nu mai foloseşte sintagma „organul judiciar
care a dispus măsura sau în faţa căruia se află cauza”, astfel cum o face în
dispoziţiile art. 215 alin. (1) lit. b) C.proc.pen., soluţia este impusă de faptul că, în
cursul procedurii de cameră preliminară sau al judecăţii singurele organe judiciare
abilitate să se pronunţe asupra măsurilor preventive sunt judecătorul de cameră
preliminară, respectiv, instanţa.
De asemenea, opinăm în sensul că, în situaţia în care măsura preventivă
a controlului judiciar a fost dispusă de judecătorul de drepturi şi libertăţi, respectiv
în cazul respingerii propunerii de arestare preventivă (art. 227 C.proc.pen.), în cazul
respingerii propunerii de prelungire a măsurii arestării preventive (art. 237
C.proc.pen.), în cazul respingerii propunerii de luare a măsurii arestului la domiciliu
[art. 219 alin. (9) C.proc.pen.], în cazul înlocuirii măsurii arestării preventive sau
a măsurii arestului la domiciliu (art. 242 C.proc.pen.), precum şi în cazul soluţionării
contestaţiilor împotriva încheierilor prin care judecătorul de drepturi şi libertăţi
dispune asupra măsurilor preventive [art. 204 alin. (1) raportat la art. 4251 alin. (4)
şi (5) C.proc.pen.], competenţa de a dispune încuviinţarea prealabilă a depăşirii
limitei teritoriale fixate revine procurorului care efectuează sau supraveghează
urmărirea penală, soluţia fiind impusă a fortiori ratione de Decizia nr. 4 din 19
ianuarie 2015a I.C.C.J., Completul pentru soluţionarea recursului în interesul legii,
prin care s-a stabilit, în interpretarea şi aplicarea unitară a dispoziţiilor art. 215 alin.
(8) C.proc.pen., că în cursul urmăririi penale competenţa de a dispune impunerea
unor noi obligaţii pentru inculpat ori înlocuirea sau încetarea celor dispuse iniţial
revine procurorului care efectuează sau supraveghează urmărirea penală, indiferent
de organul judiciar care a dispus măsura preventivă a controlului judiciar.
Procurorul va soluţiona cererea inculpatului de încuviinţare a depăşirii limitei
teritoriale fixate, pronunţându-se prin ordonanţă motivată împotriva căreia se va
putea formula plângere la procurorul ierarhic superior potrivit art. 336 C.proc.pen.
Împotriva încheierii motivate prin care judecătorul de cameră preliminară sau
instanţa se pronunţă asupra cererii inculpatului de încuviinţare a depăşirii limitei
teritoriale fixate se poate formula contestaţie în condiţiile art. 205-206 C.proc.pen.,
care se aplică în mod corespunzător.
Art. 2151
Durata controlului judiciar

Claudia Jderu

(1) În cursul urmăririi penale, măsura controlului judiciar se poate dispune de


către procuror sau de către judecătorul de drepturi şi libertăţi pe o durată de
cel mult 60 de zile.
(2) În cursul urmăririi penale, controlul judiciar poate fi prelungit de către
procuror, prin ordonanţă, dacă se menţin temeiurile care au determinat luarea
măsurii sau au apărut temeiuri noi care să justifice prelungirea acestuia, fiecare
prelungire neputând să depăşească 60 de zile. Prevederile art. 212 alin. (1) şi (3)
se aplică în mod corespunzător.
(3) Dispoziţiile alin. (2) sunt aplicabile şi în cazul în care măsura a fost luată de
către judecătorul de drepturi şi libertăţi.
(4) Ordonanţa procurorului prin care, în condiţiile alin. (2) sau (3), s-a prelungit
măsura controlului judiciar se comunică în aceeaşi zi inculpatului.
(5) Împotriva ordonanţei procurorului prin care, în condiţiile prevăzute de alin.
(2) şi (3), s-a prelungit măsura controlului judiciar, inculpatul poate face
plângere la judecătorul de drepturi şi libertăţi de la instanţa căreia i-ar reveni
competenţa să judece cauza în fond, dispoziţiile art. 213 aplicându-se în mod
corespunzător.
(6) În cursul urmăririi penale, durata măsurii controlului judiciar nu poate să
depăşească un an, dacă pedeapsa prevăzută de lege este amenda sau închisoarea
de cel mult 5 ani, respectiv 2 ani, dacă pedeapsa prevăzută de lege este
detenţiunea pe viaţă sau închisoarea mai mare de 5 ani.
(7) Judecătorul de cameră preliminară, în procedura de cameră preliminară, sau
instanţa, în cursul judecăţii, poate dispune luarea măsurii controlului judiciar
faţă de inculpat pe o durată ce nu poate depăşi 60 de zile.
(8) În cursul judecăţii în primă instanţă, durata totală a controlului judiciar nu
poate depăşi un termen rezonabil şi, în toate cazurile, nu poate depăşi 5 ani de
la momentul trimiterii în judecată.
(9) La expirarea termenelor prevăzute la alin. (8), instanţa de judecată poate
dispune luarea unei alte măsuri preventive, în condiţiile legii.
Corelaţii legislative: art. 82, art. 212-215, art. 217 C.proc.pen.
Notă: Articolul a fost introdus prin O.U.G. nr. 82/2014 pentru modificarea şi
completarea Legii nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală în urma
admiterii la data de 4 decembrie 2014 de către Curtea Constituţională a excepţiei de
neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 211-217 din Legea nr.
135/2010 privind Codul de procedură penală, apreciindu-se că încalcă art. 53 din
Constituţie referitor la restrângerea exerciţiului unor drepturi sau al unor libertăţi
fundamentale cu raportare la libertatea individuală (art. 23), la libera circulaţie (art.
25) şi la viaţa intimă, familială şi privată (art. 26).
Comentariu
1. Durata măsurii controlului judiciar. În situaţia în care măsura controlului
judiciar presupune restricţii în dreptul la liberă circulaţie al persoanei vizate, în cauză
sunt incidente dispoziţiile art. 2 din Protocolul adiţional nr. 4 la CEDO (pentru a se
lectura principiile decurgând din jurisprudenţa în materie a instanţei de la
Strasbourg, a se vedea supra pct. 1 de la comentariul art. 211).
Potrivit legislaţiei naţionale, în cursul urmăririi penale măsura controlului judiciar
se poate dispune de către procuror sau de către judecătorul de drepturi şi libertăţi
pe o durată de cel mult 60 de zile, controlul judiciar putând fi prelungit de către
procuror, prin ordonanţă, dacă se menţin temeiurile care au determinat luarea
măsurii sau au apărut temeiuri noi care să justifice prelungirea acesteia, fiecare
prelungire neputând să depăşească 60 de zile. Prelungirea măsurii se dispune în
aceleaşi condiţii şi în cazul în care măsura a fost luată de către judecătorul de
drepturi şi libertăţi.
Măsura controlului judiciar reprezintă o măsură intruzivă ce poate afecta drepturi şi
libertăţi fundamentale, respectiv libera circulaţie, viaţa intimă, familială şi privată,
libertatea întrunirilor, munca şi protecţia socială a muncii şi libertatea economică,
reglementate la art. 25, 26, 39, 41, respectiv art. 45 din Constituţie. Potrivit normei
constituţionale orice ingerinţă în exercitarea unui drept fundamental trebuie să fie,
între altele, proporţională, iar principiul proporţionalităţii, astfel cum este
reglementat în ipoteza particulară a art. 53 din Constituţie, presupune caracterul
excepţional al restrângerilor exerciţiului drepturilor sau libertăţilor fundamentale,
ceea ce implică, în mod necesar, şi caracterul lor temporar.
În consecinţă, factorul timp este un element esenţial în materia măsurilor preventive,
calculul eronat al acestuia neputând fi suplinit printr-o îndreptare de eroare
materială cu consecinţa conferirii unui temei legal, retroactiv unei măsuri restrictive
de drepturi, decât în ipoteza în care eroarea ar fi îndreptată anterior momentului
expirării duratei anterioare a măsurii preventive, în caz contrar, efectele expirării
termenului pentru care s-a dispus anterior prelungirea măsurii fiind definitive (a se
vedea, în acest sens, Trib. Bucureşti, Secţia I penală, încheierea judecătorului de
drepturi şi libertăţi din 2 martie 2016).
Cu privire la procedura de urmat în cazul prelungirii măsurii preventive a controlului
judiciar de către procuror trebuie subliniat faptul că în şedinţa din 4 octombrie 2016,
Plenul Curţii Constituţionale a luat în dezbatere excepţia de neconstituţionalitate
a dispoziţiilor art. 215¹ alin. (2) C.proc.pen., iar în urma deliberării, cu majoritate de
voturi, Curtea a admis excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 215¹ alin.
(2) C.proc.pen. şi a constatat că acestea sunt constituţionale în măsura în care
prelungirea măsurii preventive a controlului judiciar se face cu aplicarea prevederilor
art. 212 alin. (1) şi alin. (3) teza I C.proc.pen. În argumentarea soluţiei pronunţate,
instanţa constituţională a reţinut că desfăşurarea procedurii prelungirii măsurii
preventive a controlului judiciar, prevăzută la art. 2151 alin. (2) C.proc.pen., fără
citarea şi audierea inculpatului, este de natură a-i încălca acestuia dreptul la
apărare, drept fundamental prevăzut de art. 24 din Constituţie.
În cursul urmăririi penale, durata măsurii controlului judiciar nu poate să
depăşească un an, dacă pedeapsa prevăzută de lege este amenda sau închisoarea de
cel mult 5 ani, respectiv 2 ani, dacă pedeapsa prevăzută de lege este detenţiunea pe
viaţă sau închisoarea mai mare de 5 ani. În identificarea maximului special prevăzut
de lege pentru infracţiunea reţinută în sarcina inculpatului în cuprinsul actului de
inculpare trebuie avute în vedere şi dispoziţiile art. 187 C.pen., potrivit cărora
prin pedeapsă prevăzută de lege se înţelege pedeapsa prevăzută în textul de lege ce
incriminează fapta săvârşită în formă consumată, fără luarea în considerare
a cauzelor de reducere sau de majorare a pedepsei. Norma procesual penală are în
vedere, evident, durata maximă a măsurii preventive, putându-se aprecia anterior
acestui moment că s-a împlinit termenul rezonabil al măsurii restrictive de drepturi.
Judecătorul de cameră preliminară, în procedura de cameră preliminară, sau
instanţa, în cursul judecăţii, poate dispune luarea măsurii controlului judiciar faţă
de inculpat pe o durată ce nu poate depăşi 60 de zile. Ulterior acestui moment,
judecătorul de cameră preliminară şi instanţa va verifica din oficiu, periodic, dar nu
mai târziu de 60 de zile, dacă subzistă temeiurile care au determinat luarea măsurii
controlului judiciar sau dacă au apărut temeiuri noi, care să justifice menţinerea
acestei măsuri. În mod evident termenul de 60 de zile instituit de norma legală începe
să curgă de la data la care anterior a fost verificată şi menţinută măsura controlului
judiciar.
În cursul judecăţii în prima instanţă, durata totală a controlului judiciar nu poate
depăşi un termen rezonabil şi, în toate cazurile, nu poate depăşi 5 ani de la momentul
trimiterii în judecată. Deşi textul face referire la durata rezonabilă a controlului
judiciar în cursul judecăţii în primă instanţă, în mod evident, nu trebuie depăşit un
termen rezonabil nici în situaţia în care cauza se află în calea de atac. Totodată, dorim
să subliniem faptul că în aprecierea proporţionalităţii ingerinţei în exercitarea
dreptului la liberă circulaţie trebuie avută în vedere şi o eventuală măsură anterioară
de obligare de a nu părăsi localitatea sau ţara, chiar dacă norma legală internă face
referire exclusiv la măsura controlului judiciar.
2. Plângerea împotriva ordonanţei procurorului de prelungire a măsurii
controlului judiciar. Calea de atac împotriva ordonanţei prin care s-a prelungit
măsura controlului judiciar este plângerea la judecătorul de drepturi şi libertăţi de la
instanţa competentă să judece cauza în fond. Competenţa instanţei se stabileşte,
evident, în funcţie de încadrarea juridică reţinută de organul de urmărire penală,
singurul abilitat a aprecia asupra acestui aspect în acest moment procesual. În cazul
în care situaţia de fapt, astfel cum este reţinută în actele procesual penale efectuate
în cauză, recte ordonanţa de începere a urmăririi penale, ordonanţa de punere în
mişcare a acţiunii penale, contrazice în mod evident încadrarea juridică reţinută în
cauză fără a fi necesare interpretări ale materialului probatoriu administrat în cauză,
competenţa instanţei din care face parte judecătorul de drepturi şi libertăţi abilitat
a soluţiona plângerea se stabileşte în funcţie de încadrarea juridică corectă.
Subliniem însă că avem în vedere exclusiv situaţii de flagrantă neconcordanţă între
situaţia de fapt şi încadrarea juridică reţinută de organul de urmărire penală, iar
soluţia propusă nu presupune, în mod evident, o schimbare a încadrării juridice
a faptei a cărei săvârşire se impută inculpatului în cuprinsul actului de inculpare.
Termenul este de 48 de ore de la comunicarea ordonanţei prin care a fost prelungită
măsura. Momentul de pornire a curgerii termenului este momentul comunicării
ordonanţei, neinteresând dacă inculpatul a luat cunoştinţă de soluţie anterior
acestui moment, într-o altă modalitate, în procedura penală neoperând principiul
echipolenţei. Ulterior expirării acestui termen se pot formula, evident, cereri de
revocare a măsurii în temeiul art. 242 C.proc.pen., însă doar în situaţia ivirii unor
temeiuri de fapt sau de drept ulterioare expirării termenului anterior menţionat.
Subliniem faptul că reclamantul nu poate invoca pe calea formulării unei cereri de
revocare apărări pe care le putea susţine prin formularea unei plângeri împotriva
soluţiei, cu respectarea termenului prevăzut de lege. Dosarul cauzei se restituie
procurorului în 48 ore de la pronunţarea încheierii.
Judecătorul de drepturi şi libertăţi soluţionează plângerea în camera de consiliu, cu
citarea inculpatului şi ascultarea acestuia, dacă este prezent, şi se pronunţă prin
încheiere motivată, conform prevederilor art. 203 alin. (5) C.proc.pen. Întocmirea
minutei este obligatorie, potrivit dispoziţiilor art. 400 alin. (2) C.proc.pen.
Judecătorul de drepturi şi libertăţi, în soluţionarea plângerii, poate respinge
plângerea ca nefondată sau tardivă, cu consecinţa menţinerii soluţiei procurorului,
poate admite plângerea şi revoca măsura preventivă, în situaţia în care nu au fost
respectate condiţiile de prelungire a acesteia sau măsura nu este necesară atingerii
scopurilor prevăzute de art. 202 alin. (2) C.proc.pen. sau disproporţionată faţă de
gravitatea acuzaţiei, sau poate admite plângerea şi modifica conţinutul măsurii
controlului judiciar, evident cu respectarea principiului non reformatio in peius.
Potrivit alin. (5) al art. 213 C.proc.pen., la care face trimitere art. 2151 alin. (5),
asistenţa juridică a inculpatului şi participarea procurorului sunt obligatorii,
încălcarea acestei dispoziţii conducând la nulitatea absolută a soluţiei judecătorului
de drepturi şi libertăţi potrivit art. 281 alin. (1) lit. d), f) C.proc.pen.
Încheierea judecătorului de drepturi şi libertăţi prin care se soluţionează plângerea
inculpatului împotriva soluţiei de prelungire a măsurii controlului judiciar dispuse
de procuror, este, potrivit dispoziţiilor art. 213 alin. (61) la care face trimitere alin. (5),
definitivă. Prin urmare, contestaţia formulată împotriva acestei încheieri va fi
respinsă ca inadmisibilă.
Secţiunea a 4-a
Controlul judiciar pe cauţiune
Art. 216
Condiţii generale

Claudia Jderu

(1) În cursul urmăririi penale, procurorul poate dispune luarea măsurii


controlului judiciar pe cauţiune faţă de inculpat, dacă sunt întrunite condiţiile
prevăzute la art. 223 alin. (1) şi (2), luarea acestei măsuri este suficientă pentru
realizarea scopului prevăzut la art. 202 alin. (1), iar inculpatul depune
o cauţiune a cărei valoare este stabilită de către organul judiciar.
(2) Judecătorul de cameră preliminară, în procedura de cameră preliminară, sau
instanţa de judecată, în cursul judecăţii, poate dispune luarea măsurii
controlului judiciar pe cauţiune faţă de inculpat, dacă sunt îndeplinite
condiţiile prevăzute la alin. (1).
(3) Dispoziţiile art. 212-2151 se aplică în mod corespunzător.
Corelaţii legislative: art. 82, art. 202, art. 203 alin. (2), art. 205, art. 206, art. 212-
215, art. 217, art. 223 C.proc.pen.
Notă: Alin. (3) a fost modificat prin O.U.G. nr. 82/2014 pentru modificarea şi
completarea Legii nr. 135/2010 privind Codul de procedură penalăîn urma admiterii
la data de 4 decembrie 2014 de către Curtea Constituţională a excepţiei de
neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 211-217 din Legea nr.
135/2010 privind Codul de procedură penală, apreciindu-se că încalcă art. 53 din
Constituţie referitor la restrângerea exerciţiului unor drepturi sau al unor libertăţi
fundamentale cu raportare la libertatea individuală (art. 23), la libera circulaţie (art.
25) şi la viaţa intimă, familială şi privată (art. 26).
Comentariu
1. Condiţii generale. Măsura preventivă a controlului judiciar pe cauţiune poate fi
dispusă în condiţiile art. 223 alin. (1), (2) C.proc.pen., respectiv dacă din probe
rezultă suspiciunea rezonabilă că inculpatul a săvârşit o infracţiune şi există una
dintre următoarele situaţii: inculpatul a fugit ori s-a ascuns, în scopul de a se
sustrage de la urmărirea penală sau de la judecată, ori a făcut pregătiri de orice
natură pentru astfel de acte; inculpatul încearcă să influenţeze un alt participant la
comiterea infracţiunii, un martor ori un expert sau să distrugă, să altereze, să
ascundă ori să sustragă mijloace materiale de probă sau să determine o altă persoană
să aibă un astfel de comportament; inculpatul exercită presiuni asupra persoanei
vătămate sau încearcă să realizeze o înţelegere frauduloasă cu aceasta; există
suspiciunea rezonabilă că, după punerea în mişcare a acţiunii penale împotriva sa,
inculpatul a săvârşit cu intenţie o nouă infracţiune sau pregăteşte săvârşirea unei
noi infracţiuni sau dacă din probe rezultă suspiciunea rezonabilă că inculpatul
a săvârşit o infracţiune intenţionată contra vieţii, o infracţiune prin care s-a cauzat
vătămarea corporală sau moartea unei persoane, o infracţiune contra securităţii
naţionale prevăzută de Codul penal şi alte legi speciale, o infracţiune de trafic de
droguri, de efectuare de operaţiuni ilegale cu precursori sau cu alte produse
susceptibile de a avea efecte psihoactive, o infracţiune privind nerespectarea
regimului armelor, muniţiilor, materialelor nucleare şi al materiilor explozive, trafic
şi exploatarea persoanelor vulnerabile, acte de terorism, spălare a banilor, falsificare
de monede, timbre sau de alte valori, şantaj, viol, lipsire de libertate în mod ilegal,
evaziune fiscală, ultraj, ultraj judiciar, o infracţiune de corupţie, o infracţiune
săvârşită prin sisteme informatice sau mijloace de comunicare electronică sau o altă
infracţiune pentru care legea prevede pedeapsa închisorii de 5 ani ori mai mare şi, pe
baza evaluării gravităţii faptei, a modului şi a circumstanţelor de comitere a acesteia,
a anturajului şi a mediului din care acesta provine, a antecedentelor penale şi a altor
împrejurări privitoare la persoana acestuia, se constată că privarea sa de libertate
este necesară pentru înlăturarea unei stări de pericol pentru ordinea publică şi, pe
baza evaluării gravităţii faptei, a modului şi a circumstanţelor de comitere a acesteia,
a anturajului şi a mediului din care acesta provine, a antecedentelor penale şi a altor
împrejurări privitoare la persoana acestuia, se constată că privarea sa de libertate
este necesară pentru înlăturarea unei stări de pericol pentru ordinea publică.
Totodată, pentru a se putea lua această măsură preventivă, aceasta trebuie să fie
proporţională cu gravitatea acuzaţiei aduse persoanei în cauză şi necesară în scopul
bunei desfăşurări a procesului penal, al împiedicării sustragerii suspectului sau
inculpatului ori prevenirii săvârşirii unei alte infracţiuni, inculpatul trebuie să fi
depus o cauţiune a cărei valoare este stabilită de către organul judiciar şi să nu existe
o cauză care împiedică punerea în mişcare sau exercitarea acţiunii penale.
Depunerea cauţiunii constituie una dintre condiţiile prevăzute de lege pentru a se
putea dispune măsura preventivă, fiind eronată practica unor organe judiciare de
a lua măsura pentru o anumită perioadă cu fixarea unui termen pentru depunerea
cauţiunii, ce începe să curgă ulterior momentului de început al măsurii. Această
ultimă interpretare este contrazisă de dispoziţiile exprese ale art. 216 alin. (1)
C.proc.pen., ce enumeră condiţiile în care procurorul poate dispune luarea măsurii
controlului judiciar pe cauţiune, respectiv: îndeplinirea condiţiilor prevăzute la art.
223 alin. (1) şi (2), suficienţa măsurii pentru atingerea scopului măsurilor preventive
şi depunerea cauţiunii a cărei valoare a fost stabilită de organul judiciar. O concluzie
similară este impusă şi de art. 242 alin. (11) C.proc.pen. ce permite admiterea cererii
de înlocuire a măsurii preventive privative de libertate cu măsura controlului judiciar
pe cauţiune doar ulterior depunerii cauţiunii a cărei valoare a fost stabilită după
admiterea în principiu a cererii. În consecinţă, în situaţia în care organul judiciar
apreciază ca fiind oportună măsura preventivă a controlului judiciar pe cauţiune,
într-o prima fază ar trebui să constate îndeplinirea primelor două condiţii impune
de art. 216 alin. (1) C.proc.pen., respectiv: îndeplinirea condiţiilor prevăzute la art.
223 alin. (1) şi (2) şi suficienţa măsurii pentru atingerea scopului măsurilor
preventive şi să stabilească valoarea cauţiunii şi termenul pentru depunerea acesteia.
Ulterior consemnării cauţiunii în termenul fixat, organul judiciar dispune luarea
măsurii preventive a controlului judiciar pe cauţiune. În situaţia în care inculpatul
nu depune cauţiunea, nu există, în opinia noastră, niciun impediment pentru a se
formula o propunere de luare a unei măsuri preventive privative de libertate sau de
a se dispune o astfel de măsură, de vreme ce măsura preventivă a controlului judiciar
deja a fost considerată insuficientă pentru atingerea scopului măsurilor preventive,
iar principiul ingerinţei minim necesare pentru atingerea scopului legitim urmărit
a fost respectat. De altfel ar fi contrar principiului nemo auditur propriam
turpitudinem allegans ca pasivitatea culpabilă a inculpatului în depunerea cauţiunii
să conducă la crearea unei situaţii mai favorabile acestuia prin luarea măsurii
preventive a controlului judiciar, mai puţin restrictive de drepturi.
În situaţia în care măsura controlului judiciar pe cauţiune presupune restricţii în
dreptul la liberă circulaţie al persoanei vizate, în cauză sunt incidente dispoziţiile art.
2 din Protocolul nr. 4 adiţional la CEDO (pentru a se lectura principiile decurgând
din jurisprudenţa în materie a instanţei de la Strasbourg, a se vedea supra pct. 1 de
la comentariul art. 211; în ceea ce priveşte punerea în executare a măsurii
controlului judiciar, a se vedea supra pct. 1 de la comentariul art. 211).
2. Organul judiciar competent a dispune asupra măsurii controlului judiciar pe
cauţiune. În cursul urmăririi penale măsura poate fi dispusă de procuror şi, în
anumite situaţii, de judecătorul de drepturi şi libertăţi, respectiv în cazul respingerii
propunerii de arestare preventivă (art. 227 C.proc.pen.), în cazul respingerii
propunerii de prelungire a măsurii arestării preventive (art. 237 C.proc.pen.), în cazul
respingerii propunerii de luare a măsurii arestului la domiciliu [art. 219 alin. (9)
C.proc.pen.], în cazul înlocuirii măsurii arestării preventive sau a măsurii arestului
la domiciliu (art. 242 C.proc.pen.), precum şi în cazul soluţionării contestaţiilor
împotriva încheierilor prin care judecătorul de drepturi şi libertăţi dispune asupra
măsurilor preventive [art. 204 alin. (1) raportat la art. 4251 alin. (4) şi (5) C.proc.pen.].
Măsura poate fi de asemenea dispusă şi de judecătorul de cameră preliminară, în
procedura de cameră preliminară, sau de instanţa de judecată, în cursul judecăţii.
Pentru detalii privind procedura luării măsurii controlului judiciar pe cauţiune,
a plângerii împotriva măsurii dispuse de procuror, precum şi cu privire la conţinutul
măsurii, a se vedea comentariile aferente art. 212-2151 C.proc.pen.
Art. 217
Conţinutul cauţiunii

Claudia Jderu

(1) Consemnarea cauţiunii se face pe numele inculpatului, prin depunerea unei


sume de bani determinate, la dispoziţia organului judiciar, ori prin constituirea
unei garanţii reale, mobiliare ori imobiliare, în limita unei sume de bani
determinate, în favoarea aceluiaşi organ judiciar.
(2) Valoarea cauţiunii este de cel puţin 1.000 lei şi se determină în raport cu
gravitatea acuzaţiei aduse inculpatului, situaţia materială şi obligaţiile legale
ale acestuia.
(3) Pe perioada măsurii, inculpatul trebuie să respecte obligaţiile prevăzute la
art. 215 alin. (1) şi i se poate impune respectarea uneia ori mai multora dintre
obligaţiile prevăzute la art. 215 alin. (2). Dispoziţiile art. 215 alin. (3)-(9) se
aplică în mod corespunzător.
(4) Cauţiunea garantează participarea inculpatului la procesul penal şi
respectarea de către acesta a obligaţiilor prevăzute la alin. (3).
(5) Instanţa de judecată dispune prin hotărâre confiscarea cauţiunii, dacă
măsura controlului judiciar pe cauţiune a fost înlocuită cu măsura arestului la
domiciliu sau a arestării preventive, pentru motivele prevăzute la alin. (9).
(6) În celelalte cazuri, instanţa de judecată, prin hotărâre, dispune restituirea
cauţiunii.
(7) Dispoziţiile alin. (5) şi (6) se aplică în măsura în care nu s-a dispus plata din
cauţiune, în ordinea următoare, a despăgubirilor băneşti acordate pentru
repararea pagubelor cauzate de infracţiune, a cheltuielilor judiciare sau
a amenzii.
(8) În cazul în care dispune o soluţie de netrimitere în judecată, procurorul
dispune şi restituirea cauţiunii.
(9) În cazul în care, pe durata măsurii controlului judiciar pe cauţiune,
inculpatul încalcă, cu rea-credinţă, obligaţiile care îi revin sau există
suspiciunea rezonabilă că a săvârşit cu intenţie o nouă infracţiune pentru care
s-a dispus punerea în mişcare a acţiunii penale împotriva sa, judecătorul de
drepturi şi libertăţi, judecătorul de cameră preliminară sau instanţa de
judecată, la cererea motivată a procurorului ori din oficiu, poate dispune
înlocuirea acestei măsuri cu măsura arestului la domiciliu sau a arestării
preventive, în condiţiile prevăzute de lege.
Corelaţii legislative: art. 215 alin. (1)-(9), art. 216 C.proc.pen.
Comentariu
1. Definiţie, valoare. Controlul judiciar pe cauţiune presupune consemnarea unei
sume de bani la dispoziţia organului judiciar ori prin constituirea unei garanţii reale,
mobiliare sau imobiliare, în limita unei sume de bani determinate.
Valoarea cauţiunii nu poate fi mai mică de 1.000 lei şi se stabileşte în raport cu
anumite criterii expres determinate de legiuitor: gravitatea acuzaţiei aduse
inculpatului, situaţia materială şi obligaţiile legale ale acestuia [alin. (2)]. Dispoziţia
legală este concordantă jurisprudenţei CtEDO în materia art. 5 parag. 3 din
Convenţie, evident în măsura în care textul anterior menţionat este incident în
cauză, recte în situaţia unei înlocuiri a măsurii arestării preventive sau a arestului la
domiciliu cu măsura controlului judiciar pe cauţiune, art. 5 parag. 3 presupunând
o privare de libertate în derulare. Astfel, potrivit instanţei de contencios al drepturilor
omului, mărimea cauţiunii trebuie „evaluată, în principal, în funcţie de persoana în
cauză, situaţia financiară a acesteia, cu alte cuvinte, de nivelul de încredere că
posibilitatea pierderii cauţiunii, în caz de neprezentare la proces, va constitui
o descurajare suficientă pentru a exclude orice dorinţă din partea acesteia de a se
sustrage” (a se vedea Musuc c. Moldovei, hotărârea din 6 noiembrie 2007, parag. 42).
Credem că nu s-ar putea susţine că fixarea unui cuantum minim al cauţiunii, care
poate fi in concreto suficient de mare pentru a nu putea fi suportat de inculpat, ar
încălca dispoziţiile convenţionale anterior menţionate, de vreme ce într-o astfel de
situaţie inculpatul are la dispoziţie măsura controlului judiciar.
2. Scop. Cauţiunea garantează participarea inculpatului la procesul penal şi
respectarea de către acesta a obligaţiilor prevăzute de art. 215 alin. (1) C.proc.pen. şi
a celor prevăzute de art. 215 alin. (2) C.proc.pen., în măsura în care au fost dispuse
în cauză. Plata prioritară confiscării sau restituirii, din cauţiune, a despăgubirilor
băneşti acordate pentru repararea pagubelor cauzate de infracţiune, a cheltuielilor
judiciare sau a amenzii nu invalidează raţiunea depunerii acesteia, în cazul
confiscării dispoziţia fiind în favoarea persoanei supuse măsurii preventive, iar în
cazul restituirii operând, în ipoteza amenzii, a cheltuielilor judiciare datorate statului
sau a daunelor materiale datorate statului o compensare.
3. Înlocuirea măsurii controlului judiciar cu măsura arestului la domiciliu sau
a arestării preventive. În cazul în care, pe durata măsurii controlului judiciar pe
cauţiune, inculpatul încalcă, cu rea-credinţă, obligaţiile care îi revin sau există
suspiciunea rezonabilă că a săvârşit cu intenţie o nouă infracţiune pentru care s-a
dispus punerea în mişcare a acţiunii penale împotriva sa, judecătorul de drepturi şi
libertăţi, judecătorul de cameră preliminară sau instanţa de judecată, la cererea
procurorului ori din oficiu, poate dispune înlocuirea acestei măsuri cu măsura
arestului la domiciliu sau a arestării preventive, în condiţiile prevăzute de lege.
4. Caracterul suspensiv de executare al contestaţiei. În urma interpretării per
a contrario a dispoziţiilor art. 204 alin. (3), ale art. 205 alin. (3) şi ale art. 206 alin. (4)
C.proc.pen., contestaţia formulată împotriva încheierii prin care s-a dispus înlocuirea
măsurii controlului judiciar pe cauţiune cu măsura arestării preventive este
suspensivă de executare, motiv pentru care, într-o astfel de situaţie, mandatul de
arestare preventivă, act esenţialmente executoriu, se emite la momentul rămânerii
definitive a soluţiei şi nu la momentul pronunţării acesteia.
În consecinţă cauţiunea se va restitui în următoarele ipoteze:
- prin ordonanţă, de către procuror, în cazul în care dispune o soluţie de netrimitere
în judecată, indiferent dacă în cursul urmăririi penale s-a dispus înlocuirea măsurii
controlului judiciar pe cauţiune cu măsura arestului la domiciliu sau a arestării
preventive;
- prin hotărâre, de către instanţă, în măsura în care nu s-a dispus plata din cauţiune,
în ordinea următoare: a despăgubirilor băneşti acordate pentru repararea pagubelor
cauzate de infracţiune, a cheltuielilor judiciare sau a amenzii, în situaţia în care nu
s-a dispus înlocuirea măsurii controlului judiciar pe cauţiune cu măsura arestului
la domiciliu sau a arestării preventive.
Dimpotrivă, cauţiunea se va confisca în situaţia înlocuirii măsurii controlului judiciar
pe cauţiune cu măsura arestului la domiciliu sau a arestării preventive, indiferent de
faza procesuală în care a avut loc înlocuirea şi indiferent de soluţia pronunţată cu
privire la acţiunea penală în cauză, prin hotărâre, în măsura în care nu s-a dispus
plata din cauţiune, în ordinea următoare: a despăgubirilor băneşti acordate pentru
repararea pagubelor cauzate de infracţiune, a cheltuielilor judiciare sau a amenzii.
Se constată, astfel, că organul judiciar care pronunţă o soluţie prin care se stinge
acţiunea penală este cel abilitat să dispună şi cu privire la cauţiune.
Considerăm însă că în ipoteza în care se dispune revocarea măsurii controlului
judiciar pe cauţiune, întrucât se constată că au fost încălcate dispoziţiile legale care
reglementează condiţiile de luare a acesteia în sensul art. 213 alin. (6) C.proc.pen.,
este firească restituirea cauţiunii în acel moment fără a se aştepta momentul
finalizării acţiunii penale. Nu există însă raţiuni similare în ipoteza revocării măsurii
preventive ca urmare a admiterii unei plângeri formulate împotriva ordonanţei prin
care s-a dispus prelungirea măsurii controlului judiciar pe cauţiune în sensul art.
2151 alin. (5) C.proc.pen., a revocării măsurii preventive în ipotezele prevăzute de art.
242 alin. (1) C.proc.pen. sau a încetării de drept a acesteia.
Potrivit art. II din O.U.G. nr. 82/2014 pentru modificarea şi completarea Legii nr.
135/2010 privind Codul de procedură penală: (1) Măsura preventivă a controlului
judiciar şi cea a controlului judiciar pe cauţiune, aflate în curs de executare la data
intrării în vigoare a prezentei ordonanţe de urgenţă, continuă şi se menţin până la
efectuarea verificării prevăzute la alin. (2).
(2) În termen de cel mult 60 de zile de la intrarea în vigoare a prezentei ordonanţe de
urgenţă, procurorul, în cauzele aflate în cursul urmăririi penale, judecătorul de cameră
preliminară, în procedura de cameră preliminară, şi instanţa, în cursul judecăţii,
verifică din oficiu dacă subzistă temeiurile care au determinat luarea măsurii
preventive a controlului judiciar sau a controlului judiciar pe cauţiune ori dacă există
temeiuri noi care justifică una dintre aceste măsuri preventive, dispunând, după caz,
prelungirea, menţinerea sau revocarea măsurii preventive, dispoziţiile art. 207, 208,
2151şi 216 C.proc.pen. aplicându-se în mod corespunzător.
Secţiunea a 5-a
Arestul la domiciliu
Art. 218
Condiţiile generale de luare a măsurii arestului la domiciliu

Claudia Jderu
(1) Arestul la domiciliu se dispune de către judecătorul de drepturi şi libertăţi,
de către judecătorul de cameră preliminară sau de către instanţa de judecată,
dacă sunt îndeplinite condiţiile prevăzute la art. 223 şi luarea acestei măsuri
este necesară şi suficientă pentru realizarea unuia dintre scopurile prevăzute la
art. 202 alin. (1).
(2) Aprecierea îndeplinirii condiţiilor prevăzute la alin. (1) se face ţinându-se
seama de gradul de pericol al infracţiunii, de scopul măsurii, de sănătatea,
vârsta, situaţia familială şi alte împrejurări privind persoana faţă de care se ia
măsura.
(3) Măsura nu poate fi dispusă cu privire la inculpatul faţă de care există
suspiciunea rezonabilă că a săvârşit o infracţiune asupra unui membru de
familie şi cu privire la inculpatul care a fost anterior condamnat definitiv pentru
infracţiunea de evadare.
(4) Persoanei faţă de care s-a dispus măsura arestului la domiciliu i se comunică,
sub semnătură, în scris, drepturile prevăzute la art. 83, dreptul prevăzut la art.
210 alin. (1) şi (2), dreptul de acces la asistenţă medicală de urgenţă, dreptul de
a contesta măsura şi dreptul de a solicita revocarea sau înlocuirea acestei
măsuri cu o altă măsură preventivă, iar în cazul în care persoana nu poate ori
refuză să semneze, se va încheia un proces-verbal.
Corelaţii legislative: art. 82, art. 202, art. 203 alin. (2), art. 209 alin. (6)-(9), art. 210
alin. (1), (2) C.proc.pen.; art. 124-133 din Legea nr. 254/2013
Comentariu
1. Necesitate. Arestul la domiciliu este o măsură preventivă privativă de libertate cu
caracter de noutate în legislaţia noastră procesual penală, ce poate fi privită drept
o soluţie fiabilă la supraaglomerarea centrelor de reţinere şi arestare preventivă,
respectiv, a secţiilor speciale din cadrul unităţilor penitenciare. În plus, pe lângă
supraaglomerarea gravă din aceste centre, care uneori a avut ca efect insuficienţa
paturilor individuale, CtEDO a observat existenţa unor factori agravanţi, precum
condiţii materiale şi de igienă precare, lipsa accesului regulat la apă curentă sau la
toalete, posibilităţi limitate pentru activităţi în afara camerelor de cazare, lipsa
accesului la lumina naturală şi insuficienţa aerisirii (unele camere de arest fiind
situate la subsol) (a se vedea, printre altele, cauzele următoare: Viorel Burzo,
hotărârea din 30 iunie 2009, rămasă definitivă la 30 septembrie 2009; Ogică,
hotărârea din 27 mai 2010, rămasă definitivă la 27 august 2010 şi Dimakos,
hotărârea din 6 iulie 2010, rămasă definitivă la 22 noiembrie 2010). Potrivit
jurisprudenţei instanţei de la Strasbourg măsurile privative de libertate aplicate
persoanei pot implica uneori un element inevitabil de suferinţă sau umilire. Totuşi,
suferinţa şi umilirea implicate nu trebuie să depăşească acel inevitabil element de
suferinţă sau umilire legat de o anumită formă de tratament sau pedeapsă cu
caracter legitim. Referitor la persoanele private de libertate, Curtea a subliniat în
numeroase cauze că un deţinut nu pierde, prin simplul fapt al încarcerării sale,
apărarea drepturilor sale garantate prin Convenţie. Din contră, persoanele aflate în
detenţie au o poziţie vulnerabilă, iar autorităţile au obligaţia să le apere. În temeiul
art. 3 CEDO, statul trebuie să se asigure că o persoană este deţinută în condiţii
compatibile cu respectarea demnităţii sale umane, că modul şi metoda de executare
a măsurii nu o supun la stres sau greutăţi care depăşesc nivelul inevitabil de
suferinţă inerent în detenţie şi că, date fiind nevoile practice ale detenţiei, sănătatea
şi bunăstarea sa sunt asigurate în mod adecvat (a se vedea Valašinas c. Lituaniei, nr.
44558/98, parag. 102 şi Kudła c. Poloniei, nr. 30210/96, parag. 94). La evaluarea
condiţiilor de detenţie, se ţine seama de efectele cumulate ale condiţiilor respective,
precum şi de afirmaţiile specifice făcute de reclamant (a se vedea Dougoz c. Greciei,
nr. 40907/98, parag. 46, CEDO 2001-II). Se ia în considerare, de asemenea, durata
perioadei în care o persoană este deţinută în acele condiţii speciale (a se vedea,
printre altele, Alver c. Estoniei, nr. 64812/01, 8 noiembrie 2005).
Lipsa acută a spaţiului în celulele penitenciarului are o pondere sporită ca aspect ce
trebuie luat în considerare la soluţionarea întrebării dacă condiţiile de detenţie care
fac obiectul plângerii au fost „degradante” din perspectiva art. 3 (a se
vedea Karalevičius c. Lituaniei, nr. 53254/99, 7 aprilie 2005).
În cazurile în care reclamanţii au avut la dispoziţie mai puţin de 3 m² de spaţiu vital,
Curtea a constatat că supraaglomerarea era suficient de gravă încât să justifice, de
la sine, constatarea încălcării art. 3 din Convenţie (a se vedea, printre
altele, Sulejmanovic c. Italiei, nr. 22635/03, parag. 51, 16 iulie 2009; Lind c. Rusiei,
nr. 25664/05, parag. 59, 6 decembrie 2007; Kantyrev c. Rusiei, nr. 37213/02, parag.
50-51, 21 iunie 2007; Andrey Frolov c. Rusiei, nr. 205/02, parag. 47-49, 29 martie
2007 şi Labzov c. Rusiei, nr. 62208/00, parag. 44, 16 iunie 2005). În schimb, în alte
cazuri, în care supraaglomerarea nu era suficient de gravă încât să constituie de la
sine o problemă în sensul art. 3 din Convenţie, Curtea a remarcat alte aspecte ale
condiţiilor fizice de detenţie ca fiind relevante pentru evaluarea respectării articolului
menţionat. Aceste elemente includeau, în special, existenţa ventilaţiei, accesul la
lumină naturală sau aer curat, caracterul adecvat al instalaţiilor de încălzire,
conformitatea cu cerinţele sanitare fundamentale şi posibilitatea folosirii toaletei în
intimitate. Prin urmare, chiar şi în cazurile în care o celulă mai mare era în litigiu –
cu dimensiuni de 3 până la 4 m² per deţinut – Curtea a constatat încălcarea art. 3,
deoarece problema spaţiului era cumulată cu lipsa ventilaţiei şi iluminatului
constatată (a se vedea, de exemplu, Babushkin c. Rusiei, nr. 67253/01, parag. 44, 18
octombrie 2007; Ostrovar c. Moldovei, nr. 35207/03, parag. 89, 13 septembrie 2005)
sau lipsa intimităţii indispensabile în viaţa cotidiană a deţinutului [a se
vedea, mutatis mutandis, Belevitskiy c. Rusiei, nr. 72967/01, parag. 73-79, 1 martie
2007; Valašinas, citată anterior, parag. 104; Khudoyorov c. Rusiei, nr. 6847/02,
parag. 106-107, CEDO 2005-X (fragmente) şi Novoselov c. Rusiei, nr. 66460/01,
parag. 32 şi 40-43, 2 iunie 2005].
Potrivit Memorandumului întocmit de Serviciul pentru Executarea Hotărârilor şi
Deciziilor Curţii Europene a Drepturilor Omului vizând grupul de
cauze Bragadireanu c. României, CM/Inf/DH(2012)13, din data de 7 mai 2012, la
acea dată existau „52 de centre de reţinere şi arestare preventivă în cadrul structurilor
poliţiei: 12 în Bucureşti şi 40 în reşedinţele de judeţ. Capacitatea totală a centrelor este
de 2.214 locuri. În aceste condiţii, autorităţile recunosc că la un indice de ocupare de
100%, doar 15 centre pot reuşi să ofere o suprafaţă de 4 m² pentru fiecare persoană
privată de libertate; 10 centre pot asigura această suprafaţă doar în anumite camere
de cazare, în vreme ce 26 de centre necesită lucrări pentru a se pune în conformitate
cu normele în materie”.
2. Condiţii generale. Măsura arestului la domiciliu poate fi luată dacă sunt
îndeplinite condiţiile generale prevăzute de art. 223 şi dacă luarea acestei măsuri este
necesară şi suficientă pentru realizarea scopului măsurilor preventive prevăzut de
art. 202 alin. (1). Aprecierea acestor condiţii se face în raport de gradul de pericol al
infracţiunii, de scopul măsurii, de sănătatea, vârsta, situaţia familială şi alte
împrejurări privind persoana faţă de care se ia măsura.
În ceea ce priveşte încadrarea juridică a faptelor imputate inculpatului, relevăm
faptul că deşi în practica judecătorească există soluţii în sensul că judecătorul de
drepturi şi libertăţi nu poate cenzura încadrarea juridică stabilită prin ordonanţele
de punere în mişcare a acţiunilor penale, competenţa sa limitându-se la a verifica
dacă există probe din care rezultă suspiciunea rezonabilă că inculpatul ar fi săvârşit
infracţiuni care se numără printre cele expres prevăzute de lege sau pentru care legea
prevede o pedeapsă de 5 ani închisoare sau mai mare, în opinia noastră judecătorul
de drepturi şi libertăţi este obligat a verifica, în ipoteza în care se invocă drept temei
al propunerii de luare a măsurii arestului la domiciliu dispoziţiile art. 223 alin. (2)
C.proc.pen., îndeplinirea condiţiei privind maximul special al pedepsei închisorii
prevăzut de legiuitor pentru infracţiunea a cărei săvârşire i se impută inculpatului în
actul de inculpare. În consecinţă, deşi în mod evident în faza urmăririi penale
procurorul este singurul abilitat a stabili încadrarea juridică a faptelor imputate
inculpatului, poziţia sa sub acest aspect poate fi supusă analizei judecătorului de
drepturi şi libertăţi, cu atât mai mult în ipoteza în care situaţia de fapt astfel cum
este reţinută de organul de urmărire penală este însuşită de către judecător, nefiind
vorba despre o reapreciere a materialului probator administrat în cauză [a se
vedea Trib. Bucureşti, Secţia I penală, încheierea pronunţată de judecătorul de drepturi
şi libertăţi în 11 august 2016 nepublicată, în care s-a apreciat că faptele imputate
inculpatului întrunesc exclusiv elementele constitutive ale infracţiunii de
compromitere a intereselor justiţiei prevăzută de art. 277 alin. (1) şi (2) C.pen., iar nu
şi pe cele ale infracţiunii de favorizare a făptuitorului prevăzută de art. 269 alin. (1)
C.pen., iar maximul special prevăzut de lege în cazul primei infracţiuni este inferior
celui prevăzut de art. 223 alin. (2) C.proc.pen.)].
Art. 218 alin. (3) stabileşte două impedimente la luarea acestei măsuri: când există
suspiciunea rezonabilă că inculpatul a săvârşit o infracţiune asupra unui membru
de familie şi când inculpatul a fost anterior definitiv condamnat pentru evadare. În
ceea ce priveşte prima teză a acestui alineat, considerăm că ne aflăm în ipoteza
normei, evident, în situaţia în care infracţiunea pentru a cărei săvârşire este cercetat
inculpatul este îndreptată asupra unui membru de familie, dar şi atunci când într-o
cauză conexă, inculpatul este, spre exemplu, arestat preventiv sau împotriva sa s-a
pronunţat o soluţie de condamnare, chiar nedefinitivă, pentru comiterea unei astfel
de infracţiuni. În opinia noastră, în situaţia în care locul executării măsurii preventive
a arestului la domiciliu nu este unul comun cu domiciliul membrilor familiei
inculpatului, raţiunea impedimentului – recte protecţia conferită membrilor familiei,
victime ale acţiunilor sau inacţiunilor inculpatului, aflaţi într-o stare de
vulnerabilitate – dispare, astfel că măsura preventiva ar putea fi luată într-o astfel de
ipoteză. Măsura arestului la domiciliu poate fi dispusă în faza de urmărire penală, în
faza camerei preliminare sau în cursul judecăţii.
Potrivit art. 126 din Legea nr. 254/2013: „Prin imobil în care se execută arestul la
domiciliu, prevăzut la art. 221 alin. (1) din Codul de procedură penală, se înţelege
locuinţa inculpatului, încăperea, dependinţa sau locul împrejmuit ţinând de
acestea”.
3. Drepturi procesuale. Potrivit alin. (4), este obligatorie comunicarea în scris
a drepturilor inculpatului în cazul luării măsurii arestului la domiciliu. Textul
articolului este în concordanţă cu dispoziţiile Directivei
2012/13/UE a Parlamentului European şi a Consiliului din 22 mai 2012 privind
dreptul la informare în cadrul procedurilor penale potrivit cărora persoanele
suspectate sau acuzate sunt informate prompt cu privire la cel puţin următoarele
drepturi procedurale, astfel cum se aplică în dreptul intern, pentru a asigura
posibilitatea exercitării efective a drepturilor respective: a) dreptul de a fi asistat de
un avocat; b) orice drept la consiliere juridică gratuită şi condiţiile pentru obţinerea
unei astfel de consilieri; c) dreptul de a fi informat cu privire la acuzare, în
conformitate cu art. 6; d) dreptul la interpretare şi traducere; e) dreptul de a păstra
tăcerea; f) dreptul de acces la materialele cauzei; g) dreptul de a informa autorităţile
consulare şi o persoană şi h) dreptul de acces la asistenţă medicală de urgenţă,
precum şi informaţii de bază cu privire la orice posibilitate, în temeiul dreptului
intern, de a contesta legalitatea arestării, de a obţine o revizuire a detenţiei sau de
a solicita eliberarea provizorie. Totodată, se constată faptul că norma procesual
penală impune comunicarea acestor drepturi în scris, soluţie impusă şi de dispoziţiile
art. 4 al directivei anterior menţionate, potrivit cărora persoanelor suspectate sau
acuzate care sunt arestate sau reţinute li se furnizează cu promptitudine o notă
scrisă privind drepturile lor. Persoanelor în cauză li se va oferi oportunitatea de a citi
nota privind drepturile şi li se va permite să păstreze această notă pe toată perioada
în care sunt private de libertate. În ceea ce priveşte drepturile prevăzute de art. 210
alin. (1), (2) C.proc.pen., trebuie amintite şi Principiile privind protecţia persoanelor
aflate în orice formă de detenţie adoptate de Adunarea Generală a Naţiunilor Unite,
în data de 9 decembrie 1988, U.N. Doc. A/RES/43/173, potrivit cărora „imediat
ulterior privării de libertate sau după fiecare transfer dintr-un loc de deţinere în altul
persoana în cauză are dreptul să notifice sau să solicite organului competent a fi
notificate unui membru de familie sau unei alte persoane la alegerea sa, faptul privării
de libertate, transferul şi locul de deţinere”.
Art. 219
Luarea măsurii arestului la domiciliu de către judecătorul de drepturi şi libertăţi

Claudia Jderu

(1) Judecătorul de drepturi şi libertăţi de la instanţa căreia i-ar reveni


competenţa să judece cauza în primă instanţă sau de la instanţa
corespunzătoare în grad acesteia în a cărei circumscripţie se află locul unde s-
a constatat săvârşirea infracţiunii ori sediul parchetului din care face parte
procurorul care efectuează sau supraveghează urmărirea penală poate dispune,
la propunerea motivată a procurorului, arestul la domiciliu al inculpatului.
(2) Procurorul înaintează judecătorului de drepturi şi libertăţi propunerea
prevăzută la alin. (1) împreună cu dosarul cauzei.
(3) Judecătorul de drepturi şi libertăţi, sesizat conform alin. (1), fixează termen
de soluţionare în camera de consiliu în termen de 24 de ore de la înregistrarea
propunerii şi dispune citarea inculpatului.
(4) Neprezentarea inculpatului nu împiedică judecătorul de drepturi şi libertăţi
să soluţioneze propunerea înaintată de procuror.
(5) Judecătorul de drepturi şi libertăţi îl audiază pe inculpat atunci când acesta
este prezent.
(6) Asistenţa juridică a inculpatului şi participarea procurorului sunt obligatorii.
(7) Judecătorul de drepturi şi libertăţi admite sau respinge propunerea
procurorului prin încheiere motivată.
(8) Dosarul cauzei se restituie organului de urmărire penală, în termen de 24 de
ore de la expirarea termenului de formulare a contestaţiei.
(9) Judecătorul de drepturi şi libertăţi care respinge propunerea de luare
a măsurii arestului la domiciliu faţă de inculpat poate dispune, prin aceeaşi
încheiere, luarea uneia dintre măsurile preventive prevăzute la art. 202 alin. (4)
lit. b) şi c), dacă sunt întrunite condiţiile prevăzute de lege.
Corelaţii legislative: art. 82, art. 202, art. 203 alin. (3), art. 218, art. 220, art.
221, art. 222 C.proc.pen.; art. 124-133 din Legea nr. 254/2013
Notă: Alin. (9) a fost modificat prin O.U.G. nr. 18/2016 pentru modificarea şi
completarea Legii nr. 286/2009 privind Codul penal, Legii nr.
135/2010 privind Codul de procedură penală, precum şi pentru completarea art. 31
alin. (1) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, republicată.
Comentariu
1. Organul competent a dispune asupra măsurii arestului la domiciliu. În cursul
urmăririi penale, măsura se dispune de judecătorul de drepturi şi libertăţi de la
instanţa competentă să judece în prima instanţă cauza sau de la instanţa
corespunzătoare în grad acesteia în a cărei circumscripţie se află locul unde s-a
constatat săvârşirea infracţiunii ori sediul parchetului din care face parte procurorul
care efectuează sau supraveghează urmărirea penală, la propunerea motivată
a procurorului. Prin urmare, în faza urmăririi penale legea stabileşte o competenţă
alternativă, alegerea uneia dintre instanţele competente revenind organului de
urmărire penală.
2. Procedură. Procurorul înaintează judecătorului de drepturi şi libertăţi propunerea
împreună cu dosarul cauzei. Potrivit art. 287 alin. (2) C.proc.pen., procurorul va
înainta copii numerotate şi certificate de grefa parchetului de pe actele dosarului ori
numai de pe cele care au legătură cu cererea sau propunerea formulată; organul de
urmărire penală va păstra originalul actelor, în vederea continuării urmăririi penale.
Cu toate acestea, potrivit art. 94 alin. (7) C.proc.pen., avocatul inculpatului are
dreptul de a lua cunoştinţă de întreg materialul de urmărire penală în procedurile
desfăşurate în faţa judecătorului de drepturi şi libertăţi privind măsurile privative
sau restrictive de drepturi. Acest text trebuie interpretat în sensul acordării
posibilităţii avocatului inculpatului de a avea acces la toate actele de urmărire penală
care vizează faptele şi persoanele reţinute în propunerea de arestare (nu şi cu privire
la alte fapte sau persoane) pentru că numai acestea pot influenţa exercitarea deplină
a dreptului la apărare în acest cadru procesual. O interpretare contrară ar conduce
la eludarea dispoziţiilor art. 94 alin. (4) C.proc.pen., decizia procurorului de
a restricţiona consultarea dosarului putând fi nesocotită prin simpla formulare
a unei cereri de competenţa judecătorului de drepturi şi libertăţi, cerere ce impune
participarea inculpatului la soluţionarea acesteia. Prin urmare, în măsura în care se
invocă omisiunea parchetului de a ataşa dosare de urmărire penală care conţin probe
în apărarea inculpatului, judecătorul va putea dispune ataşarea acestora în măsura
în care se dovedeşte că acestea există. În ipoteza unei concluzii contrare, inculpatului
i se poate aplica o amendă judiciară pentru exercitarea abuzivă a drepturilor
procesuale.
Potrivit alin. (3), judecătorul de drepturi şi libertăţi fixează termen de soluţionare în
camera de consiliu în termen de 24 de ore de la înregistrarea propunerii şi dispune
citarea inculpatului. Observăm că legiuitorul nu distinge cu privire la ipoteza în care
inculpatul este reţinut la momentul sesizării judecătorului de drepturi şi libertăţi,
neimpunând, astfel cum o face în cazul soluţionării propunerii de arestare
preventivă, fixarea unui termen de soluţionare a propunerii înainte de expirarea
reţinerii şi asigurarea prezenţei inculpatului în faţa judecătorului de drepturi şi
libertăţi de către procuror. Potrivit alin. (4), neprezentarea inculpatului nu împiedică
judecătorul de drepturi şi libertăţi să soluţioneze propunerea. Textul are în vedere,
în mod evident, o neprezentare volitivă, şi nu o neaducere a inculpatului reţinut în
faţa judecătorului. Aceasta cu atât mai mult cu cât în cazul în care inculpatul este
reţinut în cauză devin incidente dispoziţiile art. 5 parag. 3 CEDO, potrivit
cărora „orice persoană arestată sau deţinută, în condiţiile prevăzute de parag. 1 lit. c)
din prezentul articol, trebuie adusă de îndată înaintea unui judecător sau a altui
magistrat împuternicit prin lege cu exercitarea atribuţiilor judiciare şi are dreptul de a fi
judecată într-un termen rezonabil sau eliberată în cursul procedurii. Punerea în libertate
poate fi subordonată unei garanţii care să asigure prezentarea persoanei în cauză la
audiere”. Norma anterior menţionată impune respectarea unor condiţii procedurale,
precum existenţa unei şedinţe de judecată care să respecte cerinţa oralităţii – nu este
însă absolut necesar ca şedinţa să fie una publică (Lebedev c. Rusiei, 25 octombrie
2007) – şi ascultarea persoanei în cauză. De altfel, şi potrivit alin. (5), judecătorul de
drepturi şi libertăţi îl audiază pe inculpat atunci când acesta este prezent. Asistenţa
juridică a inculpatului şi participarea procurorului sunt obligatorii, nerespectarea
acestor condiţii fiind sancţionată cu nulitatea absolută a actului procesual îndeplinit
în aceste condiţii.
În ipoteza în care inculpatul nu este reţinut, iar judecătorul de drepturi şi libertăţi
admite propunerea Ministerului Public de luare a măsurii arestului la domiciliu,
dispoziţie executorie, din momentul privării de libertate a inculpatului devin
incidente dispoziţiile art. 5 parag. 1 lit. c) CEDO şi garanţiile procesuale impuse de
art. 5 parag. 3 CEDO, potrivit căruia „orice persoană arestată sau deţinută, în
condiţiile prevăzute de paragraful 1 lit. c) din prezentul articol, trebuie adusă de îndată
înaintea unui judecător sau a altui magistrat împuternicit prin lege cu exercitarea
atribuţiilor judiciare […]”. Într-adevăr, deşi iniţial CtEDO a statuat în sensul că prima
teză a art. 5 parag. 3 are ca scop să asigure un control judiciar rapid şi automat al
detenţiei dispuse de către poliţie sau administraţie, în condiţiile art. 5 parag. 1 lit. c)
[Aquilina c. Maltei (M.C.), hotărârea din 29 aprilie 1999, parag. 48–49], ulterior
a statuat că art. 5 parag. 3 nu prevede nicio posibilă excepţie de la obligaţia de
a aduce de îndată înaintea unui judecător sau a unui alt magistrat o persoană după
arestarea sau reţinerea sa, nici măcar pe motiv că privarea de libertate a fost dispusă
de un judecător (Bergmann c. Estoniei, hotărârea din data de 28 mai 2008 parag.
45, Harkmann c. Estoniei, hotărârea din 11 iulie 2006, parag. 38). În ambele hotărâri
este vorba despre încălcarea obligaţiei de a se prezenta în faţa instanţei la chemarea
acesteia de către inculpatul aflat sub măsura controlului judiciar pe cauţiune (în
prima hotărâre), respectiv de inculpatul fără o măsură preventivă (în cea de-a doua).
În ambele cauze inculpatul a fost arestat preventiv de instanţă, în cursul judecăţii,
instanţa de la Strasbourg apreciind a fi incidente şi dispoziţiile art. 5 parag. 1 lit. c)
CEDO pe lângă cele ale art. 5 parag. 1 lit. b) CEDO, ceea ce atrage necesitatea
asigurării garanţiilor procesuale impuse de art. 5 parag. 3 CEDO. În cauza Bergmann
c. Estoniei inculpatul a fost arestat preventiv în data de 30 martie 2004, acesta
formulând contestaţie împotriva soluţiei de înlocuire a măsurii controlului judiciar
pe cauţiune cu arestul preventiv în data de 2 aprilie 2004. Contestaţia a fost
soluţionată în sensul respingerii acesteia, în absenţa inculpatului, legal citat şi
reprezentat de apărătorul său, în data de 16 aprilie 2004, inculpatul susţinând că
autorităţile penitenciare au refuzat să-l transporte la sediul instanţei de control
judiciar. În data de 26 aprilie 2004 inculpatul, prezent la un termen de judecată pe
fond, a formulat o nouă cerere de înlocuire a măsurii arestului preventiv cu măsura
controlului judiciar pe cauţiune, cerere ce a fost respinsă. Curtea a constatat că
ulterior privării sale de libertate inculpatul nu a fost adus în faţa instanţei de control
judiciar, prima sa şansă de a expune personal argumentele în favoarea eliberării sale
materializându-se în data de 26 aprilie 2004, adică 26 de zile după arestarea sa. În
opinia Curţii o astfel de perioadă nu respectă cerinţa de a fi adus „de îndată” în faţa
unui judecător sau alt magistrat impusă de art. 5 parag. 3 CEDO.
În cauza Harkmann c. Estoniei inculpatul a fost arestat, de către instanţa sesizată cu
soluţionarea cauzei în fond, în lipsă, apreciindu-se că acesta se sustrage judecăţii.
Mandatul de arestare preventivă a fost executat în data de 2 octombrie
2002. Împotriva acestei soluţii inculpatul a formulat contestaţie, criticând-o sub
aspectul legalităţii, întrucât a fost pronunţată în lipsa sa, fără a se înmâna încheierea
motivată, dar şi precizând că nu mai locuia la adresa la care a fost citat şi în
consecinţă, neprimind citaţiile nu i se poate imputa că s-ar sustrage judecăţii. La
termenul de judecată din data de 17 octombrie 2002, instanţa de fond a apreciat că
se impune aplicarea unei măsuri preventive mai puţin intruzive, inculpatul
asumându-şi obligaţia de a nu părăsi domiciliul. În consecinţă inculpatul a fost
eliberat anterior soluţionării contestaţiei formulate împotriva soluţiei de luare
a măsurii arestării preventive în ceea ce-l priveşte. Curtea a constatat că inculpatul
nu a avut posibilitatea de a-şi prezenta argumentele împotriva privării sale de
libertate, în ciuda faptului că autorităţile aveau obligaţia impusă de art. 5 parag. 3
CEDO să dea posibilitatea să fie ascultat. Până în momentul eliberării sale inculpatul
s-a aflat în stare privativă de libertate 15 zile, interval de timp incompatibil cu cerinţa
de a fi adus „de îndată” în faţa unui judecător sau alt magistrat impusă de art. 5
parag. 3 CEDO.
Analiza coroborată a celor două hotărâri ridică o serie de întrebări la care organele
judiciare naţionale vor trebui să răspundă într-un mod convingător pentru Curte în
sensul respectării obligaţiilor asumate prin ratificarea Convenţiei.
În primul rând, de vreme ce potrivit alin. (4) neprezentarea inculpatului nu împiedică
judecătorul de drepturi şi libertăţi să soluţioneze propunerea înaintată de procuror,
rezultă că măsura arestului la domiciliu poate fi luată în lipsa inculpatului. Pe de
altă parte însă, norma procesual penală nu instituie o procedură-remediu, în
sensul art. 231 alin. (6) şi (7) C.proc.pen., ceea ce înseamnă că în ipoteza în care
măsura este pusă în executare, organul de supraveghere, comunicând potrivit art.
129 din Legea nr. 254/2013 judecătorului de drepturi şi libertăţi începerea
activităţilor de supraveghere, inculpatul este privat de libertate în sensul art. 5 parag.
1 lit. c) CEDO, ceea ce atrage necesitatea asigurării unui control automat, de îndată,
al legalităţii şi temeiniciei măsurii privative de libertate. Astfel cum s-a indicat
anterior, norma de drept intern nu reglementează un astfel de control, inculpatul
având posibilitatea să formuleze contestaţie împotriva soluţiei. Jurisprudenţa CEDO
în materie este însă unanimă în a considera că o persoană arestată trebuie adusă de
îndată în faţa unui judecător sau a altui magistrat împuternicit cu exercitarea
atribuţiilor judiciare în sensul art. 5 parag. 3 din Convenţie [Pantea c. României, nr.
33343/96, parag. 236-242, CEDO 2003-VI (fragmente)], controlul judiciar al
detenţiei trebuind să se efectueze automat. Nu se poate exercita ca urmare a unei
cereri formulate în prealabil de deţinut [Aquilina c. Maltei (G.C.), nr. 25642/94, parag.
49, CEDO 1999-III]. Curtea a considerat că o perioadă de arest preventiv de trei zile
şi douăzeci şi trei de ore fără control judiciar a depăşit limitele stricte de timp stabilite
la art. 5 parag. 3 (Kanzhov c. Bulgariei, nr. 68294/01, parag. 66, 6 noiembrie 2008).
În hotărârea pronunţată în cauza Varga c. României, în data de 1 aprilie 2008 Curtea
a observat că în speţă, judecătoria a examinat în data de 22 decembrie 2000 (după
trei zile) legalitatea şi temeiul măsurii arestării preventive dispuse prin ordonanţa
procurorului din 19 decembrie 2000, ceea ce corespunde exigenţelor Convenţiei şi
a remarcat că până în prezenta cauză nu a mai analizat o posibilă încălcarea a art. 5
parag. 3 într-o situaţie în care deşi legislaţia internă nu prevede un control automat
a măsurii arestării preventive, totuşi, legalitatea măsurii a fost analizată de magistrat
la cererea persoanei împotriva căreia s-a luat măsura. În speţă, Curtea a constatat că,
deşi la data faptelor, controlul nu se realiza automat, totuşi în speţă, magistraţii au
examinat legalitatea şi temeinicia măsurii, motiv pentru care a respins ca nefondat
acest capăt de cerere.
În concluzie, în ipoteza formulării unei contestaţii de către inculpatul arestat la
domiciliu, în lipsă, contestaţie soluţionată într-un interval ce se circumscrie noţiunii
de „îndată”, recte mai mic de trei zile şi douăzeci şi trei de ore nu vom fi expuşi riscului
pronunţării unei soluţii de constatare a încălcării art. 5 parag. 3 CEDO.
Concluzia este pertinentă în orice ipoteză în care soluţia judecătorului de drepturi şi
libertăţi, a judecătorului de cameră preliminară sau a instanţei conduce la privarea
de libertate a inculpatului aflat în stare neprivativă de libertate, de vreme ce norma
internă nu instituie un control judiciar automat, obligatoriu, exercitat de îndată.
În situaţia pronunţării unei soluţii de înlocuire a măsurii controlului judiciar cu
măsura arestului la domiciliu, având în vedere caracterul neexecutoriu al acestei
soluţii, anterior rămânerii definitive, nu există o cerinţă de celeritate similară
a soluţionării contestaţiei formulate împotriva unei astfel de soluţii, evident, trebuind
însă respectat „termenul scurt” impus de art. 5 parag. 4 CEDO.
CtEDO pare a fi fermă în ipoteza în care inculpatul nu a fost ascultat în cursul
procedurii ce a condus la privarea sa de libertate, respectiv în ipoteza în care acesta
a lipsit, chiar legal citat fiind. Într-adevăr, în considerente hotărârii pronunţate în
cauza Harkmann c. Estoniei citată anterior (parag. 38, 39), instanţa de la Strasbourg
reţine următoarele: „Mai mult, Curtea reaminteşte că, potrivit jurisprudenţei sale,
controlul judiciar impus de art. 5 parag. 3 trebuie să îndeplinească anumite condiţii,
una dintre acestea fiind aceea ca magistratul să asculte personal inculpatul, anterior
pronunţării unei soluţii în cauză (a se vedea De Jong, Baljet şi Van den Brink, citată
anterior, parag. 51 şi Aquilina, citată anterior, parag. 50). Curtea constată că, în
prezenta cauză, reclamantul, spre deosebire de apărătorul său, a ales să nu se
prezinte în faţa primei instanţe atunci când soluţia de arestare a fost luată. Acest lucru
nu ridică probleme din punct de vedere al art. 5 parag. 3, de vreme ce Convenţia nu
impune ca o persoană ce se sustrage judecăţii să fie prezentă în instanţă în momentul
în care se decide arestarea sa [a se vedea Harkmann c. Estoniei (dec.), nr. 2192/03, 1
martie 2005]. Cu toate acestea, Curtea constată că reclamantul nu a avut ocazia să
prezinte instanţei potenţiale motive personale care ar fi militat împotriva privării sale
de libertate din 2 octombrie 2002, în ciuda faptului că autorităţile naţionale aveau
această obligaţie potrivit art. 5 parag. 3”.
În ipoteza concluzionării unei încălcări a art. 5 parag. 3 CEDO devin incidente
dispoziţiile art. 5 parag. 5 CEDO ce consacră dreptul la reparaţie, drept în principal
de natură pecuniară. El nu conferă niciun drept de a obţine eliberarea persoanei
private de libertate, această problemă fiind reglementată de art. 5 parag. 4 (Bozano
c. Franţei, decizie a Comisiei).
3. Actul prin care se dispune asupra măsurii. Judecătorul de drepturi şi libertăţi
admite sau respinge propunerea procurorului prin încheiere motivată. Motivarea
actelor prin care se dispune asupra drepturilor fundamentale ale persoanei constituie
o garanţie împotriva arbitrarului şi un element esenţial pentru a se putea aprecia
asupra necesităţii formulării unei eventuale căi de atac. În plus, potrivit instanţei de
contencios al drepturilor omului: „o funcţie suplimentară a unei decizii motivate este
de a dovedi părţilor că ele au fost auzite. Mai mult, o decizie motivată dă unei părţi
posibilitatea de a depune apel împotriva acesteia, la fel ca şi posibilitatea ca decizia să
fie revizuită de o instanţă de apel. Numai prin adoptarea unei decizii motivate poate
exista un control public al administrării justiţiei” (Ignatenco c. Moldovei, hotărârea din
8 februarie 2011, parag. 75).
Considerăm că judecătorul de drepturi şi libertăţi nu are competenţa de a se
pronunţa cu privire la legalitatea, temeinicia, oportunitatea măsurii reţinerii
inculpatului în nicio împrejurare – spre exemplu, în ipoteza în care propunerea de
arestare la domiciliu este respinsă întrucât se apreciază că nu există probe [şi nici
măcar indicii temeinice în sensul art. 202 alin. (1) C.proc.pen.] din care să rezulte
suspiciunea rezonabilă că inculpatul a săvârşit o infracţiune. Aceasta întrucât
dispoziţiile art. 209 alin. (14) C.proc.pen. instituie o cale specială de atac,
nepermiţând o cenzură a acestei măsuri preventive din partea judecătorului de
drepturi şi libertăţi.
Contrariul nu pare a fi impus nici de jurisprudenţa CtEDO, potrivit căreia art. 5 parag.
4 din Convenţie vizează în principiu acele remedii disponibile pe parcursul privării de
libertate, apte să conducă la eliberarea persoanei în cauză, şi nu cele privind o privare
de libertate anterioară şi, în mod special, de durată redusă (29 de ore – n.n.), astfel
cum s-a stipulat în hotărârea pronunţată în cauza Lolova-Karadzhova c. Bulgariei,
hotărârea din 27 martie 2012 (parag. 37). În ceea ce priveşte durata măsurii privative
de libertate, obiect al unui control judiciar în sensul art. 5 parag. 4 CEDO, Curtea
a statuat că această dispoziţie a Convenţiei nu este încălcată atunci când privarea de
libertate ia sfârşit într-un termen mai scurt decât cel care ar fi fost necesar pentru
derularea procedurii prevăzute în această dispoziţie (Soare şi alţii c. României,
hotărârea din 22 februarie 2011, parag. 241). Cu toate acestea, jurisprudenţa CtEDO
pare să nu fie consecventă cu privire la acest raţionament, indicând faptul că nu se
poate concluziona în sensul că, ulterior momentului eliberării persoanei în cauză, nu
mai există un interes legitim al acesteia în a se constata sau nu legalitatea privării sale
de libertate. Singura diferenţă este una de prioritizare a cerinţelor impuse unui astfel
de recurs, în cazul celui accesibil pe durata privării de libertate cerinţa soluţionării
acestuia într-un termen scurt fiind imperios a fi respectată, în timp ce în ipoteza unui
recurs accesibil ulterior momentului eliberării, calitatea recursului de a fi eficient ar
trebui să primeze (Zubor c. Slovaciei, hotărârea din 6 decembrie 2011, parag. 83).
Totodată, şi în ceea ce priveşte durata măsurii privative de libertate cu referire la care
s-a invocat absenţa unui recurs există practică inconsecventă, CtEDO constatând
încălcări ale art. 5 parag. 4 în cazul unei privări de libertate de 10 ore şi 30 de
minute (Zervudacki c. Franţei, hotărârea din 27 octombrie 2006, parag. 77-78).
Dosarul cauzei se restituie organului de urmărire penală, în termen de 24 de ore de
la expirarea termenului de formulare a contestaţiei.
Judecătorul de drepturi şi libertăţi care respinge propunerea poate dispune, prin
aceeaşi încheiere, luarea uneia dintre măsurile preventive prevăzute la art. 202 alin.
(4) lit. b) şi c), dacă sunt întrunite condiţiile prevăzute de lege.
Art. 220
Luarea măsurii arestului la domiciliu de către judecătorul de cameră preliminară sau
instanţa de judecată

Claudia Jderu

(1) Judecătorul de cameră preliminară sau instanţa de judecată în faţa căreia se


află cauza poate dispune, prin încheiere, arestul la domiciliu al inculpatului, la
cererea motivată a procurorului sau din oficiu.
(2) Judecătorul de cameră preliminară sau instanţa de judecată, sesizată
conform alin. (1), dispune citarea inculpatului. Audierea inculpatului este
obligatorie dacă acesta se prezintă la termenul fixat.
(3) Asistenţa juridică a inculpatului şi participarea procurorului sunt obligatorii.
(4) Dispoziţiile art. 219 alin. (4), (7) şi (9) se aplică în mod corespunzător.
Corelaţii legislative: art. 82, art. 202, art. 203 alin. (3), art. 218, art. 219, art.
221, art. 222 C.proc.pen.; art. 124-133 din Legea nr. 254/2013
Comentariu
Procedură. Măsura arestului la domiciliu poate fi luată atât de judecătorul de cameră
preliminară, în procedura de cameră preliminară, cât şi de instanţa de judecată, în
cursul judecăţii, din oficiu sau la cererea motivată a procurorului.
Potrivit alin. (4), neprezentarea inculpatului nu împiedică judecătorul de cameră
preliminară sau instanţa de judecată să soluţioneze propunerea sau sesizarea din
oficiu. Textul are în vedere, în mod evident, o neprezentare volitivă, şi nu o neaducere
a inculpatului aflat în stare privativă de libertate într-o altă cauză în faţa
judecătorului.
Potrivit alin. (2), judecătorul de cameră preliminară sau instanţa de judecată îl
audiază pe inculpat atunci când acesta este prezent. Asistenţa juridică a inculpatului
şi participarea procurorului sunt obligatorii, nerespectarea acestor condiţii fiind
sancţionată cu nulitatea absolută a actului procesual îndeplinit în aceste condiţii.
Judecătorul de cameră preliminară sau instanţa de judecată admite sau respinge
propunerea procurorului prin încheiere motivată.
Judecătorul de cameră preliminară sau instanţa de judecată care respinge
propunerea sau sesizarea din oficiu poate dispune, prin aceeaşi încheiere, luarea
uneia dintre măsurile preventive prevăzute la art. 202 alin. (4) lit. b) şi c), dacă sunt
întrunite condiţiile prevăzute de lege.
Art. 221
Conţinutul măsurii arestului la domiciliu

Claudia Jderu

(1) Măsura arestului la domiciliu constă în obligaţia impusă inculpatului, pe


o perioadă determinată, de a nu părăsi imobilul unde locuieşte, fără
permisiunea organului judiciar care a dispus măsura sau în faţa căruia se află
cauza şi de a se supune unor restricţii stabilite de acesta.
(2) Pe durata arestului la domiciliu, inculpatul are următoarele obligaţii:
a) să se prezinte în faţa organului de urmărire penală, a judecătorului de
drepturi şi libertăţi, a judecătorului de cameră preliminară sau a instanţei de
judecată ori de câte ori este chemat;
b) să nu comunice cu persoana vătămată sau membrii de familie ai acesteia, cu
alţi participanţi la comiterea infracţiunii, cu martorii ori experţii, precum şi cu
alte persoane stabilite de organul judiciar.
(3) Judecătorul de drepturi şi libertăţi, judecătorul de cameră preliminară sau
instanţa de judecată poate dispune ca pe durata arestului la domiciliu
inculpatul să poarte permanent un sistem electronic de supraveghere.
(4) În cuprinsul încheierii prin care se dispune măsura sunt prevăzute în mod
expres obligaţiile pe care inculpatul trebuie să le respecte şi i se atrage atenţia
că, în caz de încălcare cu rea-credinţă a măsurii sau a obligaţiilor care îi revin,
măsura arestului la domiciliu poate fi înlocuită cu măsura arestării preventive.
(5) Pe durata măsurii, inculpatul poate părăsi imobilul prevăzut la alin. (1)
pentru prezentarea în faţa organelor judiciare, la chemarea acestora.
(6) La cererea scrisă şi motivată a inculpatului, judecătorul de drepturi şi
libertăţi, judecătorul de cameră preliminară sau instanţa de judecată, prin
încheiere, îi poate permite acestuia părăsirea imobilului pentru prezentarea la
locul de muncă, la cursuri de învăţământ sau de pregătire profesională ori la
alte activităţi similare sau pentru procurarea mijloacelor esenţiale de existenţă,
precum şi în alte situaţii temeinic justificate, pentru o perioadă determinată de
timp, dacă acest lucru este necesar pentru realizarea unor drepturi ori interese
legitime ale inculpatului.
(7) În cazuri urgente, pentru motive întemeiate, inculpatul poate părăsi
imobilul, fără permisiunea judecătorului de drepturi şi libertăţi, a judecătorului
de cameră preliminară sau a instanţei de judecată, pe durata de timp strict
necesară, informând imediat despre aceasta instituţia, organul sau autoritatea
desemnată cu supravegherea sa şi organul judiciar care a luat măsura arestului
la domiciliu ori în faţa căruia se află cauza.
(8) Copia încheierii judecătorului de drepturi şi libertăţi, a judecătorului de
cameră preliminară sau a instanţei de judecată prin care s-a luat măsura
arestului la domiciliu se comunică, de îndată, inculpatului şi instituţiei,
organului sau autorităţii desemnate cu supravegherea sa, organului de poliţie
în a cărei circumscripţie locuieşte acesta, serviciului public comunitar de
evidenţă a persoanelor şi organelor de frontieră.
(9) Instituţia, organul sau autoritatea desemnate de organul judiciar care
a dispus arestul la domiciliu verifică periodic respectarea măsurii şi
a obligaţiilor de către inculpat, iar în cazul în care constată încălcări ale
acestora, sesizează de îndată procurorul, în cursul urmăririi penale, judecătorul
de cameră preliminară, în procedura de cameră preliminară, sau instanţa de
judecată, în cursul judecăţii.
(10) Pentru supravegherea respectării măsurii arestului la domiciliu sau
a obligaţiilor impuse inculpatului pe durata acesteia, organul de poliţie poate
pătrunde în imobilul unde se execută măsura, fără învoirea inculpatului sau
a persoanelor care locuiesc împreună cu acesta.
(11) În cazul în care inculpatul încalcă cu rea-credinţă măsura arestului la
domiciliu sau obligaţiile care îi revin ori există suspiciunea rezonabilă că
a săvârşit cu intenţie o nouă infracţiune pentru care s-a dispus punerea în
mişcare a acţiunii penale împotriva sa, judecătorul de drepturi şi libertăţi,
judecătorul de cameră preliminară ori instanţa de judecată, la cererea motivată
a procurorului sau din oficiu, poate dispune înlocuirea arestului la domiciliu cu
măsura arestării preventive, în condiţiile prevăzute de lege.
Corelaţii legislative: art. 82, art. 202, art. 203 alin. (3), art. 218-220, art. 222
C.proc.pen.; art. 124-133 din Legea nr. 254/2013
Comentariu
1. Conţinut. Conţinutul măsurii constă în obligaţia impusă inculpatului de a nu
părăsi imobilul unde locuieşte fără permisiunea organului judiciar care a dispus
măsura sau în faţa căruia se află cauza şi a respecta restricţiile impuse de aceasta.
În opinia noastră nu se pot impune obligaţii suplimentare inculpatului ce excedează
sfera celor enunţate expres în dispoziţiile alin. (2) al aceluiaşi text în baza tezei finale
a alin. (1), apreciind că acestea reprezintă restricţii impuse de organul judiciar (a se
vedea, în sens contrar, I.C.C.J., Secţia penală, încheierea din 17 februarie 2015,
nepublicată, în care s-a impus inculpatului să nu comunice informaţii referitoare la
acuzaţia penală presei sau prin reţele de socializare). Concluzia rezultă, în opinia
noastră, din cerinţa legalităţii măsurii privative de libertate impuse de blocul
convenţional. Într-adevăr, potrivit instanţei de la Strasbourg este esenţial ca dreptul
intern să definească cu claritate condiţiile materiale şi procedurale ale privării de
libertate, precum şi durata acesteia din urmă (Hilda Hafsteinsdóttir c. Islandei,
hotărârea din 8 iunie 2004, parag. 56), iar legea însăşi să fie previzibilă în aplicarea
sa (Borer c. Elveţiei, hotărârea din 10 septembrie 2010, parag. 39), astfel încât să
îndeplinească criteriul „legalităţii” fixat de Convenţie, care impune ca orice lege să fie
suficient de precisă pentru a permite cetăţeanului – la nevoie recurgând la sfatul unui
specialist – să prevadă, în mod rezonabil în circumstanţele cauzei, consecinţele ce
rezultă dintr-un act determinat. În cazul în care textul normativ nu este suficient de
clar, precis, Curtea acceptă că o „jurisprudenţă constantă”, ce dă o anumită
interpretare acelei dispoziţii normative, poate acoperi această lipsă (Laumont c.
Franţei, hotărârea din 8 noiembrie 2001, parag. 50-56). Nerespectarea unei
jurisprudenţe anterioare constante sau divergenţele de jurisprudenţă în interpretarea
şi aplicarea legii pot conduce la concluzia lipsei de previzibilitate a dreptului material
(Michalko c. Slovaciei, hotărârea din 20 decembrie 2010, parag. 105-108).
Potrivit art. 126 din Legea nr. 254/2013: „prin imobil în care se execută arestul la
domiciliu, prevăzut la art. 221 alin. (1) din Codul de procedură penală, se înţelege
locuinţa inculpatului, încăperea, dependinţa sau locul împrejmuit ţinând de
acestea”. În consecinţă, ceea ce interesează în stabilirea locaţiei unde se va executa
măsura privativă de libertate este locul unde inculpatul locuieşte în fapt, şi nu în
mod necesar locuinţa principală sau secundară în sensul art. 87, art. 88 C.civ.
Potrivit art. 130 raportat la art. 131 din Legea nr. 254/2013, în cazul în care organul
de supraveghere constată că încheierea prin care s-a dispus măsura arestului la
domiciliu nu poate fi pusă în executare, întocmeşte o sesizare motivată pe care
o înaintează, de îndată, procurorului, în cursul urmăririi penale, judecătorului de
cameră preliminară, în procedura de cameră preliminară, sau instanţei de judecată,
în cursul judecăţii. În vederea întocmirii sesizării organul de supraveghere verifică
situaţia de fapt şi audiază inculpatul, dacă este posibil, sau alte persoane. Deşi textul
legal pare a avea în vedere o situaţie în care imposibilitatea de executare apare chiar
ulterior momentului comunicării către organul de supraveghere a încheierii prin care
s-a dispus măsura arestului la domiciliu, în mod firesc o astfel de sesizare este
admisibilă şi în ipoteza în care imposibilitatea de executare apare pe parcursul
executării măsurii arestului la domiciliu (a se vedea, în acest sens, Trib. Bucureşti,
Secţia I penală, încheierea din 16 august 2016, definitivă prin decizia nr. 462/CO din
8 septembrie 2016 a C.A. Bucureşti, Secţia a II-a penală, nepublicată).
Deşi legea nu o prevede expres, în mod evident o sesizare similară poate fi formulată
şi de către petentul inculpat arestat la domiciliu, în ipoteza în care din considerente
obiective măsura arestului la domiciliu nu mai poate fi executată în locaţia iniţială.
De asemenea, considerăm întemeiată şi o solicitare de modificare a locaţiei în care se
va executa măsura preventivă a arestului la domiciliu, în funcţie de interesele
petentului inculpat, în ipoteza în care această modificare nu aduce în vreun fel
atingere scopurilor avute în vedere la luarea măsurii, neputându-se aprecia că
o solicitare pur voluptuară ar fi ab initio neîntemeiată. Aceasta, în considerarea
faptului că măsurile preventive nu au o componentă punitivă, ele fiind dispuse
exclusiv în considerarea scopurilor prevăzute de art. 202 alin. (1) C.proc.pen. (a se
vedea, în acest sens, Trib. Bucureşti, Secţia I penală, încheierea pronunţată de
judecătorul de cameră preliminară în 22 decembrie 2015, definitivă prin încheierea
pronunţată de judecătorul de cameră preliminară din cadrul C.A. Bucureşti, Secţia a II-
a penală nr. 1/CO/CP din 5 ianuarie 2016 şi, în sensul contrar, Trib. Bucureşti, Secţia
I penală, încheierea de şedinţă din 2 aprilie 2015, definitivă prin decizia penală nr. 221
din 17 aprilie 2015 a C.A. Bucureşti, Secţia a II-a penală, nepublicată).
Potrivit alin. (2), pe durata arestului la domiciliu, inculpatul are obligaţia de a se
prezenta în faţa organului de urmărire penală, a judecătorului de drepturi şi libertăţi,
a judecătorului de cameră preliminară sau a instanţei de judecată ori de câte ori este
chemat şi de a nu comunica cu persoana vătămată sau membrii de familie ai
acesteia, cu alţi participanţi la comiterea infracţiunii, cu martorii ori experţii, precum
şi cu alte persoane stabilite de organul judiciar. În ceea ce priveşte prima obligaţie,
constatăm faptul că legiuitorul nu distinge între chemarea organelor judiciare în
cauza în care a fost luată măsura şi chemarea organelor judiciare într-o altă cauză,
astfel că opinăm că nu se impune sesizarea judecătorului de drepturi şi libertăţi,
a judecătorului de cameră preliminară sau a instanţei de judecată (în funcţie de
stadiul procesului penal) în cauza în care a fost luată măsura pentru a se permite
părăsirea domiciliului spre a da curs chemării unui alt organ judiciar. Aceasta cu
atât mai mult cu cât organul de supraveghere va fi încunoştinţat despre data, ora şi
locul chemării, potrivit art. 129 alin. (4) din Legea nr. 254/2013, itinerarul şi
condiţiile de deplasare stabilindu-se de organul de supraveghere şi fiind aduse la
cunoştinţa inculpatului pe bază de semnătură, iar în cazul în care inculpatul nu se
prezintă, organul judiciar va încunoştinţa de îndată organul de supraveghere. În ceea
ce priveşte obligaţia impusă de alin. (2) lit. b), aceea de a nu comunica cu persoana
vătămată sau membrii de familie ai acesteia, cu alţi participanţi la comiterea
infracţiunii, cu martorii ori experţii, precum şi cu alte persoane stabilite de organul
judiciar, deşi termenii folosiţi de legiuitor sunt imperativi, opinăm în sensul că
această interdicţie trebuie impusă doar în situaţia în care este necesară pentru
atingerea scopului prevăzut de art. 202 alin. (1) C.proc.pen.
Această concluzie rezultă, în opinia noastră, din dispoziţiile art. 202 alin. (3)
C.proc.pen., potrivit cărora individualizarea măsurii preventive necesar a fi dispuse
şi, implicit, a conţinutului acesteia se efectuează în funcţie de necesitatea măsurii
prin raportare la scopul măsurilor preventive. În consecinţă, pentru aceleaşi
consideraţii, judecătorul de drepturi şi libertăţi, judecătorul de cameră preliminară
sau instanţa, în funcţie de faza procesuală a procesului penal, poate modifica
conţinutul obligaţiei prevăzute de art. 221 alin. (2) lit. b) C.proc.pen. în funcţie de
nevoile anchetei penale, chiar în absenţa unei dispoziţii similare celei prevăzute de
art. 215 alin. (8), (9) C.proc.pen. (a se vedea, în acest sens, I.C.C.J., Secţia penală,
încheierea nr. 878 din 20 septembrie 2016, definitivă prin încheierea nr. 149 din 30
septembrie 2016).
Potrivit alin. (3), judecătorul de drepturi şi libertăţi, judecătorul de cameră
preliminară sau instanţa de judecată poate dispune ca pe durata arestului la
domiciliu inculpatul să poarte permanent un sistem electronic de supraveghere.
Modul de utilizare a acestuia, precum şi condiţiile referitoare la transmiterea,
modificarea şi stocarea datelor obţinute prin supravegherea electronică urmau a fi
stabilite, potrivit art. 124 alin. (2) din Legea nr. 254/2013, prin regulamentul de
aplicare a legii anterior menţionate care, potrivit art. 187 alin. (2) din aceeaşi lege, ar
fi trebuit adoptat prin hotărâre de Guvern cel mai târziu la data intrării în vigoare
a legii. Din păcate, până în prezent nu s-a procedat la adoptarea regulamentului sus-
menţionat, motiv pentru care norma procesual penală privind sistemul electronic de
supraveghere este lipsită de aplicabilitate.
În cuprinsul încheierii prin care se dispune măsura sunt prevăzute în mod expres
obligaţiile pe care inculpatul trebuie să le respecte şi i se atrage atenţia că, în caz de
încălcare cu rea-credinţă a măsurii sau a obligaţiilor care îi revin, măsura arestului
la domiciliu poate fi înlocuită cu măsura arestării preventive.
Textul articolului prevede trei excepţii de la obligaţia inculpatului de a nu părăsi
domiciliul, respectiv: la chemarea organelor judiciare, pentru prezentarea la locul de
muncă, la cursuri de învăţământ sau de pregătire profesională ori la alte activităţi
similare sau pentru procurarea mijloacelor esenţiale de existenţă, precum şi în alte
situaţii temeinic justificate, pentru o perioadă determinată de timp, dacă acest lucru
este necesar pentru realizarea unor drepturi ori interese legitime ale inculpatului, cu
încuviinţarea organului judiciar care a luat măsura arestului la domiciliu ori în faţa
căruia se află cauza sau în cazuri urgente, pentru motive întemeiate, în acest ultim
caz fără permisiunea judecătorului de drepturi şi libertăţi, a judecătorului de cameră
preliminară sau a instanţei de judecată, pe durata de timp strict necesară, informând
imediat despre aceasta instituţia, organul sau autoritatea desemnată cu
supravegherea sa şi organul judiciar care a luat măsura arestului la domiciliu ori în
faţa căruia se află cauza.
Potrivit art. 127 din Legea nr. 254/2013, se consideră a fi un caz urgent, în
sensul art. 221 alin. (7) C.proc.pen., acela în care inculpatul a părăsit imobilul
pentru a salva de la un pericol imediat viaţa, integritatea corporală sau sănătatea sa
ori a altei persoane sau un bun important al său ori al altei persoane sau un interes
general. În aceste situaţii, organul de supraveghere verifică realitatea şi temeinicia
motivelor invocate.
Potrivit alin. (6), la cererea scrisă şi motivată a inculpatului, judecătorul de drepturi
şi libertăţi, judecătorul de cameră preliminară sau instanţa de judecată, prin
încheiere, îi poate permite acestuia părăsirea imobilului pentru prezentarea la locul
de muncă, la cursuri de învăţământ sau de pregătire profesională ori la alte activităţi
similare sau pentru procurarea mijloacelor esenţiale de existenţă, precum şi în alte
situaţii temeinic justificate, pentru o perioadă determinată de timp, dacă acest lucru
este necesar pentru realizarea unor drepturi ori interese legitime ale inculpatului. În
ceea ce priveşte prima ipoteză care ar putea justifica încuviinţarea părăsirii imobilului
respectiv pentru prezentarea la locul de muncă, se constată a fi incidente în cauză
dispoziţiile art. 50 lit. g) şi art. 52 alin. (1) lit. c1) C.muncii. Astfel, potrivit
prevederilor art. 50 lit. g) C.muncii (Legea nr. 53/2003), contractul individual de
muncă se suspendă de drept în situaţia în care salariatul este arestat preventiv, iar
conform dispoziţiunilor art. 52 alin. (1) lit. c1) din acelaşi Cod, contractul individual
de muncă poate fi suspendat din iniţiativa angajatorului şi în cazul în care salariatul
este arestat la domiciliu, iar conţinutul măsurii împiedică executarea contractului de
muncă. Se constată astfel că în acest din urmă caz, suspendarea contractului
individual de muncă, din iniţiativa angajatorului este pentru acesta o facultate, şi nu
o obligaţie. În mod evident, inculpatul va trebui să facă dovada faptului că
angajatorul nu a dispus suspendarea contractului individual de muncă sau să
prezinte un nou contract de muncă legal încheiat şi înregistrat în condiţiile legii.
În practică au fost considerate situaţii temeinic justificate: efectuarea unor
tratamente sau investigaţii medicale (a se vedea Trib. Bucureşti, Secţia I penală,
încheierea de şedinţă din 7 martie 2016, pronunţată de judecătorul de drepturi şi
libertăţi, definitivă prin încheierea nr. 97/CO/CP din 14 martie 2016 pronunţată de
judecătorul de drepturi şi libertăţi din cadrul C.A. Bucureşti, Secţia a II-a penală,
nepublicată), participarea la slujbe religioase (sărbătoarea mozaică YOM KIPUR)
pentru ca acesta să îşi exercite dreptul fundamental la libertate religioasă, nu însă şi
participarea la toate slujbele de sabat sau la celelalte sărbători religioase din luna
septembrie, mai puţin importante (a se vedea Trib. Bucureşti, Secţia I penală,
încheierea judecătorului de cameră preliminară pronunţată la 24 august 2015,
definitivă prin încheierea judecătorului de cameră preliminară din cadrul C.A.
Bucureşti, Secţia a II-a penală nr. 897/CO/CP din 31 august 2015, nepublicată),
prezentarea la sediul secţiei de poliţie pentru a ridica cartea de identitate (a se
vedea Trib. Bucureşti, Secţia I penală, încheierea pronunţată în 15 aprilie 2016,
definitivă prin decizia nr. 210/CO din 28 aprilie 2016 a C.A. Bucureşti, Secţia a II-a
penală, nepublicată), participarea la slujba de botez a fiului inculpatului (a se
vedea Trib. Bucureşti, Secţia I penală, încheierea pronunţată de judecătorul de cameră
preliminară în 8 martie 2016, definitivă prin încheierea judecătorului de cameră
preliminară din cadrul C.A. Bucureşti, Secţia a II-a penală nr. 90/CO/CP din 10 martie
2016, nepublicată), vizitarea unei rude grav bolnave, nedeplasabile (a se vedea Trib.
Bucureşti, Secţia I penală, încheierea pronunţată în 26 mai 2016, definitivă prin
necontestare, nepublicată). În legătură cu acest ultim motiv nu este de neglijat nici
faptul că potrivit art. 24 pct. 7 din Recomandarea Comitetului de Miniştri ai Statelor
Membre, referitoare la Regulile Penitenciare Europene: „ori de câte ori este posibil,
deţinutul trebuie să fie autorizat să părăsească penitenciarul fie sub escortă, fie liber,
pentru a vizita o rudă bolnavă, pentru a participa la o înmormântare sau pentru alte
motive umanitare”. În consecinţă, în opinia noastră, în ipoteza unui arest la domiciliu
o astfel de obligaţie pozitivă se impune.
2. Organ de supraveghere. Îndeplinirea obligaţiilor impuse de judecătorul de
drepturi şi libertăţi, judecătorul de cameră preliminară sau instanţa de judecată, în
sarcina inculpatului faţă de care s-a dispus măsura arestului la domiciliu, este
supravegheată de organul de poliţie, denumit în continuare „organ de supraveghere”,
în a cărui circumscripţie se află imobilul în care locuieşte inculpatul, stabilit prin
încheiere.
Copia încheierii judecătorului de drepturi şi libertăţi, a judecătorului de cameră
preliminară sau a instanţei de judecată prin care s-a luat măsura arestului la
domiciliu se comunică, de îndată, inculpatului şi instituţiei, organului sau autorităţii
desemnate cu supravegherea sa, organului de poliţie în a cărui circumscripţie
locuieşte acesta, serviciului public comunitar de evidenţă a persoanelor şi organelor
de frontieră. Deşi textul alin. (8) vorbeşte despre organul sau autoritatea desemnate
cu supravegherea inculpatului, lecturând dispoziţiile Legii nr. 254/2013, se constată
că, potrivit art. 125, a cărui denumire marginală este „Organul de supraveghere”,
îndeplinirea obligaţiilor impuse de judecătorul de drepturi şi libertăţi, judecătorul de
cameră preliminară sau instanţa de judecată, în sarcina inculpatului faţă de care s-
a dispus măsura arestului la domiciliu, este supravegheată de organul de poliţie în
a cărui circumscripţie se află imobilul în care locuieşte inculpatul. Totodată,
lecturându-se dispoziţiile Legii nr. 252/2013 privind organizarea şi funcţionarea
sistemului de probaţiune, se constată faptul că activitatea de probaţiune, astfel cum
este definită de art. 32 din legea-cadru nu include supravegherea îndeplinirii
obligaţiilor impuse inculpatului arestat la domiciliu. În aceste condiţii, considerăm
că este vorba despre o simplă necorelare între norma procesual penală şi legea
privind executarea pedepselor şi a măsurilor privative de libertate dispuse de
organele judiciare în cursul procesului penal.
Potrivit art. 129 din Legea nr. 254/2013, la primirea încheierii, organul de
supraveghere desemnează reprezentanţi care se deplasează, de îndată, la locuinţa
inculpatului, îl legitimează şi identifică persoanele care locuiesc în mod obişnuit cu
acesta sau care se află în îngrijirea sa, încheie proces-verbal în acest sens, după care
comunică judecătorului de drepturi şi libertăţi, judecătorului de cameră preliminară
sau instanţei de judecată începerea activităţilor de supraveghere. După consultarea
inculpatului, organul de supraveghere întocmeşte un program care cuprinde modul
de executare a arestului la domiciliu, obligaţia de informare în situaţia părăsirii
locuinţei în cazuri urgente, precum şi, după caz, condiţiile de părăsire, deplasare şi
revenire la locuinţă, care i se comunică, de îndată, sub semnătură. Organul de
supraveghere dispune efectuarea, periodic ori la sesizare, de vizite inopinate, în orice
moment al zilei, la locuinţa inculpatului sau în locurile stabilite prin încheierea
judecătorului de drepturi şi libertăţi, judecătorului de cameră preliminară sau
instanţei de judecată, pentru verificarea respectării măsurii şi a obligaţiilor de către
persoana supravegheată. Efectuarea de vizite inopinate de către organul de
supraveghere este adusă de îndată la cunoştinţa judecătorului de drepturi şi libertăţi,
a judecătorului de cameră preliminară sau a instanţei de judecată, după caz.
3. Înlocuirea arestului la domiciliu cu măsura arestării preventive. În cazul în
care organul de supraveghere constată nerespectarea cu rea-credinţă a măsurii şi
a obligaţiilor impuse inculpatului, întocmeşte o sesizare motivată pe care
o înaintează, de îndată, procurorului, în cursul urmăririi penale, judecătorului de
cameră preliminară, în procedura de cameră preliminară, sau instanţei de judecată,
în cursul judecăţii.
În vederea întocmirii sesizării, organul de supraveghere verifică situaţia de fapt şi
audiază inculpatul, dacă este posibil, sau alte persoane.
În cazul în care inculpatul încalcă cu rea-credinţă măsura arestului la domiciliu sau
obligaţiile care îi revin ori există suspiciunea rezonabilă că a săvârşit cu intenţie
o nouă infracţiune pentru care s-a dispus punerea în mişcare a acţiunii penale
împotriva sa, judecătorul de drepturi şi libertăţi, judecătorul de cameră preliminară
ori instanţa de judecată, la cererea motivată a procurorului sau din oficiu, poate
dispune înlocuirea arestului la domiciliu cu măsura arestării preventive, în condiţiile
prevăzute de lege.
În situaţia în care se dispune înlocuirea măsurii arestului la domiciliu cu măsura
arestării preventive potrivit dispoziţiilor art. 242 alin. (3) raportat la art. 221 alin. (4)
C.proc.pen., mandatul de arestare preventivă, act esenţialmente executoriu, se emite
la momentul rămânerii definitive a soluţiei, şi nu la momentul pronunţării acesteia,
întrucât, potrivit interpretării per a contrario a dispoziţiilor art. 204 alin. (3), ale art.
205 alin. (3) sau ale art. 206 alin. (4) C.proc.pen., o eventuală contestaţie este
suspensivă de executare.
Art. 222
Durata arestului la domiciliu

Claudia Jderu

(1) În cursul urmăririi penale, arestul la domiciliu poate fi luat pe o durată de


cel mult 30 de zile.
(2) Arestul la domiciliu poate fi prelungit în cursul urmăririi penale, numai în
caz de necesitate, dacă se menţin temeiurile care au determinat luarea măsurii
sau au apărut temeiuri noi, fiecare prelungire neputând să depăşească 30 de
zile.
(3) În cazul prevăzut la alin. (2), prelungirea arestului la domiciliu poate fi
dispusă de către judecătorul de drepturi şi libertăţi de la instanţa căreia i-ar
reveni competenţa să judece cauza în primă instanţă sau de la instanţa
corespunzătoare în grad acesteia în a cărei circumscripţie se află locul unde s-
a constatat săvârşirea infracţiunii ori sediul parchetului din care face parte
procurorul care efectuează sau supraveghează urmărirea penală.
(4) Judecătorul de drepturi şi libertăţi este sesizat în vederea prelungirii măsurii
de către procuror, prin propunere motivată, însoţită de dosarul cauzei, cu cel
puţin 5 zile înainte de expirarea duratei acesteia.
(5) Judecătorul de drepturi şi libertăţi, sesizat potrivit alin. (4), fixează termen
de soluţionare a propunerii procurorului, în camera de consiliu, mai înainte de
expirarea duratei arestului la domiciliu şi dispune citarea inculpatului.
(6) Participarea procurorului este obligatorie.
(7) Judecătorul de drepturi şi libertăţi admite sau respinge propunerea
procurorului prin încheiere motivată.
(8) Dosarul cauzei se restituie organului de urmărire penală în termen de 24 de
ore de la expirarea termenului de formulare a contestaţiei.
(9) Durata maximă a măsurii arestului la domiciliu, în cursul urmăririi penale,
este de 180 de zile.
(10) Durata privării de libertate dispusă prin măsura arestului la domiciliu se ia
în considerare pentru calculul duratei maxime a măsurii arestării preventive
a inculpatului în cursul urmăririi penale.
(11) Dispoziţiile art. 219 alin. (4)-(6) se aplică în mod corespunzător. (12) În
procedura de cameră preliminară şi în cursul judecăţii, măsura arestului la
domiciliu poate fi dispusă pe o perioadă de cel mult 30 de zile. Dispoziţiile art.
239 se aplică în mod corespunzător.
Corelaţii legislative: art. 82, art. 202, art. 203 alin. (3), art. 218-220, art. 222
C.proc.pen.; art. 124-133 din Legea nr. 254/2013
Notă: Alin. (10) şi (12) au fost modificate prin O.U.G. nr. 24/2015 pentru modificarea
şi completarea Legii nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală (M.Of. nr. 473
din 30 iunie 2015) şi a D.C.C. nr. 740 din 3 noiembrie 2015 şi D.C.C. nr. 361 din 7
mai 2015.
Comentariu
1. Durată. În cursul urmăririi penale, măsura arestului la domiciliu se ia pe o durată
de cel mult 30 de zile şi poate fi prelungită pentru cel mult 30 de zile, în condiţiile
legii, durata maximă a măsurii arestului la domiciliu fiind, în cursul urmăririi penale,
de 180 de zile.
Potrivit alin. (10), durata arestului la domiciliu se ia în considerare pentru calculul
duratei maxime a măsurii arestării preventive a inculpatului în cursul urmăririi
penale. Textul a fost modificat prin O.U.G. nr. 24/2015 în urma publicării în
Monitorul Oficial a D.C.C. nr. 740 din 3 noiembrie 2015, prin care cu majoritate de
voturi Curtea Constituţională a admis excepţia de neconstituţionalitate şi a constatat
că dispoziţiile art. 222 alin. (10) sunt neconstituţionale. Instanţa de contencios
constituţional a reţinut că măsura arestului la domiciliu este similară măsurii
arestului preventiv, atât sub aspectul includerii sale de către legiuitor în categoria
măsurilor preventive, cât şi sub aspectul naturii sale privative de libertate, al
identităţii cauzelor şi condiţiilor în care cele două măsuri pot fi dispuse şi al modului
similar de dispunere şi prelungire. Aşadar, având în vedere că măsura arestului la
domiciliu a fost reglementată, prin dispoziţiile Legii nr. 135/2010, la o dată ulterioară
revizuirii Constituţiei şi că la data revizuirii Legii fundamentale singura măsură
preventivă privativă de liberate, în afara reţinerii, era arestarea preventivă, Curtea
a conchis că dispoziţiile art. 23 alin. (5) din Legea fundamentală, care fac referire doar
la arestarea preventivă, atunci când stabilesc o durată maximă a acestei privări de
libertate (180 de zile), vizează toate măsurile preventive privative de libertate
prevăzute de normele procesual penale în vigoare. Prin urmare, dispoziţia criticată
care prevede că durata privării de libertate dispuse prin măsura arestului la domiciliu
nu se ia în considerare pentru calculul duratei maxime a măsurii arestării preventive
contravine normei constituţionale menţionate.
În practică au fost pronunţate soluţii şi în sensul luării în considerare a duratei
arestului la domiciliu şi în situaţia luării măsurii arestării preventive, în ipoteza în
care judecătorul de drepturi şi libertăţi din cadrul primei instanţe de judecată
a respins propunerea de arestare preventivă şi a luat măsura arestului la domiciliu,
iar judecătorul de drepturi şi libertăţi din cadrul instanţei de control judiciar a admis
contestaţia, a desfiinţat încheierea contestată, a admis propunerea Ministerului
Public şi a luat măsura arestării preventive (a se vedea I.C.C.J., Secţia penală,
încheierea pronunţată în 14 decembrie 2015 şi, în sens contrar, încheierea pronunţată
în 23 decembrie 2015 de aceeaşi instanţă, nepublicate). De asemenea, este de
menţionat faptul că în urma discuţiilor purtate în cadrul întâlnirii privind unificarea
practicii din data de 11 martie 2016, judecătorii prezenţi, cu majoritate de voturi au
apreciat că soluţia corectă este dispunerea măsurii arestării preventive, în urma
admiterii contestaţiei, pe durata de timp rămasă până la împlinirea termenului de 30
zile.
Astfel cum s-a menţionat anterior (a se vedea supra comentariul art. 202), potrivit
jurisprudenţei CtEDO, pentru ca o măsură privativă de libertate să fie convenţională
nu sunt necesare elemente suplimentare, cum ar fi durata pedepsei, împiedicarea
sustragerii de la proces etc. Convenţia nu impune existenţa acestor elemente
suplimentare pentru a se permite privarea de libertate a unei persoane.
Singurele condiţii sunt cele care rezultă expres din textul Convenţiei, pentru
aducerea în faţa autorităţii: dacă există motive verosimile de a-l bănui că a săvârşit
o infracţiune, precum şi o condiţie pretoriană vizând proporţionalitatea măsurii cu
scopul legitim urmărit. În lipsa unei suspiciuni rezonabile, privarea de libertate nu
trebuie să fie impusă în scopul de a-l face să mărturisească, să depună mărturie
împotriva altor persoane sau să furnizeze informaţii care să servească drept bază
a suspiciunii rezonabile (İpek şi alţii c. Turciei).
Existenţa în continuare a unor motive verosimile de a se bănui că persoana arestată
a săvârşit o infracţiune reprezintă o condiţie sine qua nonpentru legalitatea
menţinerii în detenţie, însă după o anumită perioadă de timp nu mai este suficientă.
Curtea trebuie apoi să stabilească dacă celelalte motive invocate de autorităţile
judiciare mai justifică privarea de libertate. În cazul în care se dovedesc a fi
„relevante” şi „suficiente”, Curtea va examina, de asemenea, dacă autorităţile
naţionale competente au dat dovadă de „diligenţă specială” în continuarea
procedurilor. Complexitatea şi particularităţile cauzei sunt elemente ce trebuie luate
în considerare, în această privinţă relevante putând fi: numărul martorilor (Chraidi
c. Germaniei), co-acuzaţilor (José Gomes Pires Coelho c. Spaniei), al părţilor vătămate
(Fruni c. Slovaciei) şi al avocaţilor lor (Chraidi c. Germaniei), volumul dosarului (Fruni
c. Slovaciei) şi mărimea sentinţei (Sulaoja c. Estoniei), necesitatea realizării unor
expertize care durează mai mult timp (Cretello c. Franţei), întârzierile ca urmare
reluării judecăţii după admiterea unor căi de atac (Mitev c. Bulgariei) sau a urmăririi
penale (Roumen Todorov c. Bulgariei), intervalele dintre efectuarea actelor de
procedură (Wedler c. Poloniei) şi, în special, dintre şedinţele de judecată (Skrobol c.
Poloniei) sau dintre trimiterea în judecată şi prima şedinţă în faţa instanţei
(Łatasiewicz c. Poloniei), perioade de inactivitate (Svipsta c. Letoniei), faptul că ancheta
s-a desfăşurat pe teritoriul mai multor state (Hesse c. Austriei) etc.
În cuprinsul considerentelor hotărârii Marii Camere din 5 iulie 2016, pronunţate în
cauza Buzadji c. Republicii Moldova, Curtea a recunoscut că aplicabilitatea celui de-
al doilea set de garanţii al art. 5 parag. 3 din Convenţie în toată amploarea sa, în
sensul că sunt necesare a fi prezentate motive relevante şi suficiente adiţionale
bănuielii rezonabile, depinde de o noţiune vagă de „un anumit interval de timp”. Prin
urmare, Curtea a considerat că autorităţile naţionale trebuie să prezinte motive
relevante şi suficiente pentru a justifica detenţia din momentul emiterii decizii privind
detenţia preventivă, altfel spus, imediat după arest.
Cu privire la arestul la domiciliu, Curtea a reiterat jurisprudenţa sa, în conformitate
cu care această măsură reprezintă o privare de libertate în sensul art. 5 CEDO. Mai
mult, Curtea nu a acceptat susţinerile Guvernului potrivit cărora atitudinea
reclamantului faţă de arestul la domiciliu şi omisiunea de a ataca această măsură au
constituit o renunţare la dreptul său la libertate. În continuare, Curtea a respins
obiecţia Guvernului cu privire la pierderea de către reclamant a calităţii de victimă,
deoarece arestul la domiciliu nu poate fi tratat ca o formă de compensaţie în sensul
art. 5 parag. 5 din Convenţie.
Totodată, Curtea a respins susţinerile Guvernului referitoare la faptul că pentru
justificarea arestului preventiv sunt necesare motive mai temeinice şi serioase decât
pentru arestul la domiciliu, care este o măsură mai blândă. Curtea a reiterat că art.
5 din Convenţie nu vizează condiţiile de detenţie, specificând că aplicabilitatea
acestui articol depinde de gradul de restricţionare a libertăţii persoanei, şi nu de
diferenţele de confort aferente diferitelor măsuri preventive.
Măsura arestului la domiciliu poate fi dispusă în faza de urmărire penală, în faza
camerei preliminare sau în cursul judecăţii.
Potrivit jurisprudenţei CtEDO, instanţele naţionale au obligaţia de a indica cu
claritate motivele de prelungire a stării privative de libertate, iar argumentele pro şi
contra menţinerii în detenţie nu trebuie să fie „generale, abstracte, stereotipe”. În
situaţia în care motivele invocate spre a justifica menţinerea stării privative de
libertate sunt particularizate la situaţia concretă existentă în cauză, iar durata
privării de libertate este una relativ scurtă, instanţa de contencios al drepturilor
omului este dispusă să reţină că „deşi încheierile instanţelor judecătoreşti naţionale
conţineau mai mult sau mai puţin aceleaşi temeiuri pentru justificarea menţinerii
reclamantului în stare de arest preventiv, analiza lor reflectă o examinare
individualizată a situaţiei de fiecare dată (…). Într-adevăr, având în vedere perioada
de timp relativ scurtă între respectivele încheieri judecătoreşti, este rezonabil faptul că
autorităţile competente au utilizat raţionamente similare întemeiate pe aceleaşi motive,
ceea ce demonstrează, de asemenea, coerenţa temeiurilor invocate pentru justificarea
deţinerii în stare de arest preventiv a reclamantului” (Tripăduş c. Republicii Moldova,
hotărârea din 22 aprilie 2014, parag. 123).
În data de 12 iunie 2015, în Monitorul Oficial nr. 419 a fost publicată D.C.C. nr. 361
din 7 mai 2015 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 218-
222 şi art. 241 alin. (11) lit. a) C.proc.pen., potrivit căreia s-a admis excepţia de
neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 222 C.proc.pen. Instanţa de contencios
constituţional a constatat că „normele procesual penale ale art. 222 cu denumirea
marginală «Durata arestului la domiciliu», prin faptul că nu reglementează nici
termenele pentru care poate fi dispusă şi nici durata maximă a acestei măsuri în
procedura de cameră preliminară şi de judecată în primă instanţă, sunt
neconstituţionale, de vreme ce organele judiciare pot dispune măsura arestului la
domiciliu pentru perioade nelimitate de timp, pe cale de consecinţă fiind restrâns, în
mod nelimitat temporal, exerciţiul drepturilor şi libertăţilor fundamentale vizate de
conţinutul acestei măsuri”. Pentru aceste considerente Curtea a constatat că „o
asemenea restrângere este neconstituţională, întrucât încalcă principiul
proporţionalităţii, afectând substanţa drepturilor fundamentale vizate,
nerezumându-se la restrângerea exerciţiului acestora”.
În consecinţă, pentru a elimina viciile de neconstituţionalitate ale art. 222
C.proc.pen. reţinute în D.C.C. nr. 361/2015, prin O.U.G. nr. 24/2015a fost
modificat alin. (12) al art. 222 C.proc.pen., în sensul stabilirii ca şi în procedura de
cameră preliminară sau în cursul judecăţii, măsura arestului la domiciliu să fie
dispusă pe o perioadă de cel mult 30 de zile. Totodată s-a precizat, prin aceeaşi normă
modificatoare, faptul că dispoziţiile art. 239 C.proc.pen. privind durata maximă
a arestării preventive a inculpatului în cursul judecăţii în primă instanţă se aplică în
mod corespunzător. În consecinţă, avându-se în vedere şi D.C.C. nr. 740 din 3
noiembrie 2015, în cursul judecăţii în primă instanţă, durata totală a măsurilor
preventive privative de libertate a inculpatului, începând cu data sesizării instanţei
sau cu data punerii în executare a măsurii, dacă aceasta este ulterioară primului
moment, nu poate depăşi un termen rezonabil, nu poate fi mai mare de jumătatea
maximului special prevăzut de lege pentru infracţiunea care face obiectul sesizării
instanţei de judecată şi, în nicio ipoteză mai mare de 5 ani. Nu trebuie uitat faptul că
maximul special prevăzut de lege pentru infracţiunea dedusă judecăţii poate varia în
funcţie de o eventuală schimbare a încadrării juridice dată faptei prin actul de
sesizare potrivit art. 386 C.proc.pen., situaţie în care va trebui să ne raportăm la
noua încadrare în analiza atingerii duratei maxime a măsurii preventive.
În acest context trebuie să reamintim dispoziţiile art. 187 C.pen., potrivit căruia prin
pedeapsă prevăzută de lege se înţelege pedeapsa prevăzută în textul de lege care
incriminează fapta săvârşită în formă consumată, fără luarea în considerare
a cauzelor de reducere sau de majorare a pedepsei. Textul reia dispoziţiile art.
1411 C.pen. din 1969, practica judecătorească anterioară intrării în vigoare
a C.proc.pen. fiind majoritară în a defini maximul special prevăzut de lege prin
raportare la sancţiunea aplicabilă în cazul infracţiunii consumate chiar dacă, în speţă
ea rămăsese în formă tentată (a se vedea C.A. Alba Iulia, Secţia penală, decizia nr.
460 din 30 iulie 2009şi C.A. Constanţa, Secţia penală şi pentru cauze penale cu minori
şi de familie, încheierea nr. 76/P din 29 iunie 2009 – opinie majoritară, nepublicate).
Cu referire la acelaşi aspect al maximului special prevăzut de lege pentru infracţiunea
care face obiectul sesizării trebuie amintită şi Decizia nr. 7 din 9 februarie
2009 a I.C.C.J., constituită în Secţii Unite, referitoare la admisibilitatea cererilor de
liberare provizorie sub control judiciar sau pe cauţiune în cazul săvârşirii
infracţiunilor privind iniţierea sau constituirea unui grup infracţional organizat ori
aderarea sau sprijinirea sub orice formă a unui asemenea grup, potrivit căreia în
aplicarea dispoziţiilor art. 1602 alin. (1) teza finală şi ale art. 1604 alin. (1) teza
finală C.proc.pen. din 1968, cererile de liberare provizorie sub control judiciar sau pe
cauţiune sunt admisibile în ipoteza săvârşirii infracţiunii prevăzute de art. 7 alin. (1)
din Legea nr. 39/2003, dacă pedeapsa prevăzută de lege pentru infracţiunea cea mai
gravă care intră în scopul grupului infracţional organizat nu depăşeşte 18 ani.
Reamintim că potrivit art. 1602 alin. (1) C.proc.pen. din 1968, „liberarea provizorie
sub control judiciar se poate acorda în cazul infracţiunilor săvârşite din culpă,
precum şi în cazul infracţiunilor intenţionate pentru care legea prevede pedeapsa
închisorii ce nu depăşeşte 18 ani”, iar potrivit art. 1604 alin. (1) C.proc.pen. din
1968 „liberarea provizorie pe cauţiune se poate acorda de instanţa de judecată, atât
în cursul urmăririi penale, cât şi al judecăţii, la cerere, când s-a depus cauţiunea şi
sunt îndeplinite condiţiile prevăzute în art. 1602alin. (1) şi (2)”. Pentru a dispune
astfel instanţa supremă a constatat că în cuprinsul art. 1411 C.pen. din 1969 s-a
explicat că „prin pedeapsă prevăzută de lege se înţelege pedeapsa prevăzută în textul
de lege care incriminează fapta săvârşită în forma consumată, fără luarea în
considerare a cauzelor de reducere sau de majorare a pedepsei”.
Or, a reţinut instanţa supremă, în raport cu acest înţeles dat de legiuitorul penal
noţiunii de pedeapsă prevăzută de lege, trebuie să se considere că, în accepţiunea
art. 1602 alin. (1) şi, implicit, a art. 1604 alin. (1) C.proc.pen. din 1968, sancţiunea
pentru infracţiunea reglementată de art. 7 alin. (1) din Legea nr. 39/2003 este cea
fixată în însuşi cuprinsul alineatului ce conţine dispoziţia de incriminare, numai în
măsura în care pedeapsa pentru infracţiunea cea mai gravă, care intră în scopul
grupului infracţional organizat, nu este mai uşoară decât aceea prevăzută în primul
alineat. În consecinţă, instanţa supremă a concluzionat că în cazul infracţiunii de
iniţiere sau constituire a unui grup infracţional organizat ori de aderare sau sprijinire
sub orice formă a unui astfel de grup, cererile de liberare provizorie sub control
judiciar sau pe cauţiune nu pot fi considerate inadmisibile în cazul unei atari
infracţiuni, dacă pedeapsa prevăzuta de lege pentru infracţiunea cea mai gravă, care
intră în scopul grupului infracţional organizat, nu depăşeşte 18 ani închisoare. În
opinia noastră raţionamentul este aplicabil, pentru identitate de raţiune, în cazul în
care se va reţine că art. 7 alin. (1) din Legea nr. 39/2003 este legea mai favorabilă
faţă de art. 367 C.pen., situaţie posibilă în cazul identificării legii penale mai
favorabile în mod global.
De asemenea, trebuie menţionat faptul că Decizia nr. 7 din 9 mai 2011 a I.C.C.J.,
Secţiile Unite, continuă să producă efecte, cu menţiunea că va fi avută în vedere şi
măsura preventivă a arestului la domiciliu în contextul soluţiilor de restituire dispuse
de judecătorul de cameră preliminară întemeiate pe dispoziţiile art. 346 alin. (3)
C.proc.pen., astfel că, în situaţia restituirii cauzei, dacă inculpatul este arestat şi
judecătorul de cameră preliminară menţine arestarea preventivă, termenul de 30 de
zile curge de la rămânerea definitivă a hotărârii prin care s-a dispus restituirea cauzei
la procuror în vederea refacerii urmăririi penale. Într-o astfel de situaţie, noul termen
de 30 de zile va fi cumulat cu durata măsurii preventive anterioare trimiterii în
judecată, neputându-se depăşi durata totală de 180 de zile impusă de alin. (9).
În ipoteza în care inculpatul este condamnat la o pedeapsă cu închisoarea, durata
măsurii arestului la domiciliu se deduce din pedeapsa aplicată prin echivalarea unei
zile de arest preventiv la domiciliu cu o zi din pedeapsă, potrivit art. 399 alin. (9)
C.proc.pen.
În acest context trebuie reamintită şi Decizia nr. 22 din 12 octombrie 2009, a I.C.C.J.,
Secţiile Unite, potrivit căreia în interpretarea şi aplicarea unitară a dispoziţiilor art.
18 din Legea nr. 302/2004, privind cooperarea judiciară internaţională în materie
penală, republicată, durata arestului la domiciliu, executat în străinătate, măsură
preventivă privativă de libertate, în accepţiunea art. 5 CEDO, trebuie luată în calcul
în cadrul procedurii penale române şi dedusă din durata închisorii aplicate de
instanţele române.
2. Procedură. Sesizarea judecătorului de drepturi şi libertăţi de la instanţa căreia i-
ar reveni competenţa să judece cauza în primă instanţă sau de la instanţa
corespunzătoare în grad acesteia în a cărei circumscripţie se află locul unde s-a
constatat săvârşirea infracţiunii ori sediul parchetului din care face parte procurorul
care efectuează sau supraveghează urmărirea penală se face de către procuror prin
propunere motivată, propunerea soluţionându-se cu citarea inculpatului, numai în
prezenţa avocatului ales sau desemnat din oficiu [asistenţa juridică fiind obligatorie
potrivit art. 90 lit. a) C.proc.pen.] şi cu participarea procurorului. Întocmirea minutei
este obligatorie potrivit dispoziţiilor art. 400 alin. (2) C.proc.pen.
Judecătorul de drepturi şi libertăţi admite sau respinge propunerea procurorului prin
încheiere motivată. Se constată că art. 222 alin. (7) C.proc.pen. nu prevede
posibilitatea înlocuirii măsurii arestului la domiciliu cu o altă măsură preventivă mai
puţin restrictivă de drepturi în ipoteza respingerii propunerii de prelungire a măsurii
arestului la domiciliu, astfel cum prevede art. 237 alin. (2) C.proc.pen. Practica
judecătorească în materia a acceptat însă această posibilitatea, aplicând pentru
identitatea de raţiune norma procesual penală menţionată anterior.
Potrivit alin. (4), judecătorul de drepturi şi libertăţi este sesizat în vederea prelungirii
măsurii de către procuror, prin propunere motivată, însoţită de dosarul cauzei, cu
cel puţin 5 zile înainte de expirarea duratei acesteia.
În opinia noastră, considerentele D.C.C. nr. 336 din 30 aprilie 2015 referitoare la
excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 235 alin. (1) C.proc.pen. sunt
aplicabile pentru identitate de raţiune şi în cazul sesizării judecătorului de drepturi
şi libertăţi în vederea prelungirii măsurii arestului la domiciliu, termenul de 5 zile
stipulat de art. 222 alin. (4) C.proc.pen. fiind un termen procedural, de regresiune,
peremptoriu.
Într-adevăr, posibilitatea prelungirii măsurii arestului la domiciliu în cursul urmăririi
penale, prin depunerea unui referat în acest sens la judecătorul de drepturi şi
libertăţi, este un drept procesual ce aparţine numai procurorului, iar nu o obligaţie
a acestuia, având în vedere şi faptul că prelungirea arestului la domiciliu în cursul
urmăririi penale este condiţionată de menţinerea temeiurilor care au determinat
luarea măsurii sau existenţa unor temeiuri noi care să justifice prelungirea măsurii.
În consecinţă, raţiunile pentru care s-a apreciat că decăderea operează în cazul
termenelor pentru declararea căilor de atac, care pot fi considerate similare
drepturilor propriu-zise, deoarece procurorul are facultatea de a renunţa la
exercitarea lor şi, totodată, neexercitarea căilor de atac nu împiedică desfăşurarea
sau finalizarea procesului penal, ci, dimpotrivă, îl apropie de final, sunt pe deplin
valabile şi în ceea ce priveşte dreptul procurorului de a depune propunerea de
prelungire a duratei arestului la domiciliu.
De asemenea, considerentele vizând dreptul la apărare, consacrat de art. 24 din
Constituţie şi de art. 5 parag. 4 CEDO, ultim articol ce impune respectarea similară
a garanţiilor instituite de art. 6 parag. 3 lit. b) şi c) CEDO, sunt valabile şi în ceea ce
priveşte ipoteza art. 222 alin. (4) C.proc.pen.
Fiind vorba despre un termen procedural stabilit pe zile, calcularea sa are loc
conform art. 269 alin. (1) şi (2) C.proc.pen., pe zile libere, ziua de la care începe să
curgă termenul şi ziua în care acesta se împlineşte nesocotindu-se. În consecinţă,
ziua în care începe să curgă termenul este ultima zi a măsurii arestului la domiciliu
a cărei prelungire se solicită, aceasta nefiind avută în vedere, în fapt ultima zi în care
se poate sesiza judecătorul de drepturi şi libertăţi fiind a opta zi anterior expirării
măsurii (a se vedea, în sens contrar, M. Udroiu, Procedură penală. Partea
generală. Noul Cod de procedură penală, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2016, p. 553,
potrivit autorului termenul de 5 zile fiind unul procedural, de regresiune, calculat pe
zile pline).
În ipoteza depăşirii termenului anterior menţionat, în opinia noastră, nu se poate
dispune ex oficio o soluţie de înlocuire a măsurii arestului la domiciliu cu o altă
măsură preventivă mai puţin restrictivă de drepturi, neexistând cadrul procesual
pentru a se proceda astfel. Într-adevăr, nerespectarea termenului de decădere
reglementat de legiuitor are drept consecinţă nulitatea actului efectuat peste termen,
respectiv nulitatea actului de sesizare, premisă ce nu permite adoptarea unei soluţii
de genul celei menţionate anterior. Soluţia este similară şi în ipoteza unei solicitări
orale, cu caracter subsidiar, de înlocuire a măsurii arestului la domiciliu cu o altă
măsură preventivă mai puţin restrictivă de drepturi, efectuate de către Ministerul
Public în acelaşi cadrul procesual, chiar dacă dispoziţiile art. 242 alin. (5) C.proc.pen.
impun condiţia ca cererea de înlocuire a măsurii preventive să fie formulată în scris
doar în cazul în care titularul acesteia este inculpatul.
În ipoteza în care organul de urmărire apreciază că se impune formularea unei cereri
de înlocuire există posibilitatea de a proceda la sesizarea judecătorului de drepturi şi
libertăţi în acest sens, cu respectarea principiului repartizării aleatorii a cauzelor.
Secţiunea a 6-a
Arestarea preventivă
Art. 223
Condiţiile şi cazurile de aplicare a măsurii arestării preventive

Isabelle Tocan

(1) Măsura arestării preventive poate fi luată de către judecătorul de drepturi şi


libertăţi, în cursul urmăririi penale, de către judecătorul de cameră preliminară,
în procedura de cameră preliminară, sau de către instanţa de judecată în faţa
căreia se află cauza, în cursul judecăţii, numai dacă din probe rezultă
suspiciunea rezonabilă că inculpatul a săvârşit o infracţiune şi există una dintre
următoarele situaţii:
a) inculpatul a fugit ori s-a ascuns, în scopul de a se sustrage de la urmărirea
penală sau de la judecată, ori a făcut pregătiri de orice natură pentru astfel de
acte;
b) inculpatul încearcă să influenţeze un alt participant la comiterea infracţiunii,
un martor ori un expert sau să distrugă, să altereze, să ascundă ori să sustragă
mijloace materiale de probă sau să determine o altă persoană să aibă un astfel
de comportament;
c) inculpatul exercită presiuni asupra persoanei vătămate sau încearcă să
realizeze o înţelegere frauduloasă cu aceasta;
d) există suspiciunea rezonabilă că, după punerea în mişcare a acţiunii penale
împotriva sa, inculpatul a săvârşit cu intenţie o nouă infracţiune sau pregăteşte
săvârşirea unei noi infracţiuni.
(2) Măsura arestării preventive a inculpatului poate fi luată şi dacă din probe
rezultă suspiciunea rezonabilă că acesta a săvârşit o infracţiune intenţionată
contra vieţii, o infracţiune prin care s-a cauzat vătămarea corporală sau
moartea unei persoane, o infracţiune contra securităţii naţionale prevăzută
de Codul penal şi alte legi speciale, o infracţiune de trafic de droguri, de
efectuare de operaţiuni ilegale cu precursori sau cu alte produse susceptibile de
a avea efecte psihoactive, o infracţiune privind nerespectarea regimului
armelor, muniţiilor, materialelor nucleare şi al materiilor explozive, trafic şi
exploatarea persoanelor vulnerabile, acte de terorism, spălare a banilor,
falsificare de monede, timbre sau de alte valori, şantaj, viol, lipsire de libertate
în mod ilegal, evaziune fiscală, ultraj, ultraj judiciar, o infracţiune de corupţie,
o infracţiune săvârşită prin sisteme informatice sau mijloace de comunicare
electronică sau o altă infracţiune pentru care legea prevede pedeapsa închisorii
de 5 ani ori mai mare şi, pe baza evaluării gravităţii faptei, a modului şi
a circumstanţelor de comitere a acesteia, a anturajului şi a mediului din care
acesta provine, a antecedentelor penale şi a altor împrejurări privitoare la
persoana acestuia, se constată că privarea sa de libertate este necesară pentru
înlăturarea unei stări de pericol pentru ordinea publică.
Corelaţii legislative: art. 97, art. 305 alin. (3), art. 309 alin. (1), art. 399 alin.
(10), art. 318, art. 336 alin. (2), art. 339 alin. (1), art. 340 alin. (1), art. 342
C.proc.pen.; art. 187, art. 272 C.pen.; Decizia-cadru 2009/829/JAI a Consiliului din
23 octombrie 2009 privind aplicarea, între statele membre ale Uniunii Europene,
a principiului recunoaşterii reciproce în materia deciziilor privind măsurile de
supraveghere judiciară ca alternativă la arestarea preventivă; Legea nr.
302/2004; Legea nr. 303/2004, republicată; Legea nr. 35/1997; art. 72 din
Constituţia României
Notă: Art. 223 alin. (2) a fost modificat prin O.U.G. nr. 18/2016.
Comentariu
1. Noţiune. Arestarea preventivă reprezintă măsura preventivă constând în privarea
de libertate într-un loc de detenţie, pe o perioadă mai mare decât măsura reţinerii,
a inculpatului acuzat de săvârşirea unei infracţiuni.
Măsura nu poate fi dispusă faţă de suspect, prin urmare la momentul întocmirii
propunerii de luare a măsurii preventive trebuie să se fi pus în mişcare acţiunea
penală, deci să existe probe din care rezultă că inculpatul a săvârşit o infracţiune şi
să nu existe vreunul dintre cazurile de împiedicare prevăzute de art. 16 alin. (1)
C.proc.pen. [art. 309 alin. (1) C.proc.pen.]. În cazul în care procurorul a dispus prin
acelaşi act efectuarea în continuare a urmăririi penale şi a pus în mişcare acţiunea
penală, fără a aduce la cunoştinţă calitatea de suspect, o eventuală vătămare
procesuală este acoperită prin comunicarea punerii în mişcare a acţiunii penale şi
audierea inculpatului, conform art. 309 C.proc.pen., fără a se impune anularea
propunerii de arestare preventivă.
Din analiza comparată a dispoziţiilor art. 307 şi art. 309 C.proc.pen. rezultă
că pentru continuarea urmăririi penale şi punerea în mişcare a acţiunii penale sunt
necesare aceleaşi condiţii [inexistenţa impedimentelor prevăzute de art. 16 alin. (1)
C.proc.pen.], suspectului şi inculpatului revenindu-i aceleaşi drepturi procesuale.
A impune procurorului obligaţia de a dispune prin două acte distincte asupra
a două măsuri, în aceste condiţii, ar fi excesiv şi lipsit de utilitate practică,
o asemenea practică fiind de natură a prelungi nejustificat durata procedurilor
prealabile formulării unei propuneri de arestare preventivă. În practica instanţelor de
judecată s-a concluzionat că într-o astfel de situaţie nu sunt incidente dispoziţiile art.
280 şi urm. C.proc.pen., în condiţiile în care nu s-au încălcat norme imperative şi
nici nu s-a adus atingere drepturilor inculpaţilor (Jud. sect. 2 Bucureşti, încheierea
din 8 februarie 2015, nepublicată).
2. Competenţă funcţională. Măsura poate fi dispusă exclusiv de judecător, în
funcţie de faza procesuală în care se află cauza (judecătorul de drepturi şi libertăţi,
în cursul urmăririi penale, judecătorul de cameră preliminară, în procedura de
cameră preliminară, sau instanţa de judecată, inclusiv instanţa de apel, în faţa căreia
se află cauza, în cursul judecăţii). După pronunţarea hotărârii de către prima
instanţă, până la sesizarea instanţei de apel, judecătorul poate dispune, la cerere sau
din oficiu, luarea măsurii arestării preventive cu privire la inculpatul condamnat [art.
399 alin. (10) C.proc.pen.].
Măsura nu poate fi luată de organele de cercetare penală sau de procuror. Opţiunea
legiuitorului cu privire la autoritatea judiciară competentă a dispune privarea de
libertate este în concordanţă cu standardele CEDO care impun evaluarea încă de la
început a măsurii arestării preventive de un magistrat independent şi imparţial, astfel
încât să fie asigurate garanţii efective împotriva unui eventual abuz de putere din
partea ofiţerilor care au competenţe de punere în aplicare a dispoziţiilor legale
(CtEDO, Ladent c. Polonia, hotărârea din 7 decembrie 2010, parag. 72).
3. Condiţii. Arestarea preventivă poate fi dispusă dacă sunt îndeplinite condiţiile
generale pentru luarea măsurilor preventive (a se vedea supracomentariul art. 202)
şi cele specifice acestei măsuri, stabilite de art. 223 C.proc.pen.:
a) este necesară în scopul asigurării bunei desfăşurări a procesului penal, al
împiedicării sustragerii suspectului ori a inculpatului de la urmărirea penală sau de
la judecată ori al prevenirii săvârşirii unei alte infracţiuni;
b) este proporţională cu gravitatea acuzaţiei aduse persoanei faţă de care este luată
şi necesară pentru realizarea scopului urmărit prin dispunere;
Gravitatea acuzaţiei este analizată atât la nivel abstract în raport de natura
infracţiunii şi de limitele de pedeapsă prevăzute de legiuitor, cât şi la nivel concret în
funcţie de circumstanţele concrete de săvârşire şi de persoana inculpatului.
c) nu există nicio cauză care împiedică punerea în mişcare sau exercitarea acţiunii
penale (condiţie care se impune şi în raport de dispoziţiile art. 309 alin. (1)
C.proc.pen., întrucât în prezenţa unui astfel de caz nu se poate pune în mişcare
acţiunea penală, deci persoana acuzată de săvârşirea unei infracţiuni nu poate
dobândi calitatea de inculpat);
d) din probe rezultă suspiciunea rezonabilă că inculpatul a săvârşit o infracţiune.
Nu prezintă importanţă forma în care a fost comisă infracţiunea: tentativă, faptă
consumată sau epuizată, dacă este o infracţiune pentru care acţiunea penală se pune
în mişcare la plângerea persoanei vătămate sau din oficiu, ori pentru care este
posibilă împăcarea părţilor. De asemenea, arestarea preventivă poate fi dispusă
indiferent de pedeapsa prevăzută de lege pentru infracţiunea de care este acuzat
inculpatul (detenţiunea pe viaţă, închisoare sau amendă), cu excepţia situaţiei în
care se invocă luarea măsurii pentru înlăturarea unei stări de pericol pentru
ordinea publică atunci când infracţiunea nu se numără printre cele expres
prevăzute de teza I a art. 223 alin. (2) C.proc.pen. şi maximul prevăzut de lege
trebuie să fie de 5 ani închisoare sau mai mare. Desigur, gravitatea infracţiunii
(inclusiv reflectată la nivelul limitelor de pedeapsă impuse de legiuitor) va fi unul
dintre criteriile de evaluare a proporţionalităţii măsurii.
Sub aspectul nivelului probatoriu impus de art. 223 alin. (1) C.proc.pen., este
suficient a fi dovedită o suspiciune rezonabilă că inculpatul a săvârşit o infracţiune,
suspiciune ce rezultă din administrarea mijloacelor de probă prevăzute sau
neinterzise de dispoziţiile legale, indiferent dacă sunt probe directe sau indirecte.
Pentru a fi luată măsura arestării preventive, este necesar ca în cadrul procesului
penal să se fi administrat mijloace de probă din care să rezulte că este posibil ca
inculpatul să fi săvârşit infracţiunea, fără a fi necesar a se dovedi acest lucru dincolo
de orice îndoială rezonabilă.
Potrivit art. 97 alin. (1) C.proc.pen., constituie probă orice element de fapt care
serveşte la constatarea existenţei sau inexistenţei unei infracţiuni, la identificarea
persoanei care a săvârşit-o şi la cunoaşterea împrejurărilor necesare pentru justa
soluţionare a cauzei şi care contribuie la aflarea adevărului în procesul penal.
Mijloacele de probă sunt mijloacele prevăzute de lege prin care se constată elementele
de fapt ce constituie probe, iar mijloacele care conţin probe pot fi obţinute de
autorităţile judiciare prin diferite procedee de probaţiune (Gr. Theodoru, Tratat de
drept procesual penal, Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2007, p. 330).
Indiciile reprezintă elemente care pot indica sau care pot fi revelatoare asupra unui
fapt sau asupra vinovăţiei celui care l-a comis. Indiciul conţine o ştiinţă sau
o cunoştinţă certă şi directă asupra unui fapt, circumstanţe, situaţii, iar prin
informaţia şi revelaţia produsă de această ştiinţă dă o probă indirectă cu privire la
existenţa infracţiunii şi vinovăţiei – proba indicială (C.A. Cluj, Secţia penală,
încheierea nr. 127 din 1 noiembrie 2011, în M. Udroiu, Procedură penală. Partea
generală. Noul Cod de procedură penală, op. cit., 2014, p. 405).
Chiar dacă inculpatul contestă dovezile prezentate de procuror (declaraţiile
denunţătorilor nu au fost luate în condiţii procedurale, acestea conţin inadvertenţe
sau nu reflectă realitatea), în această fază procesuală, judecătorul nu poate cenzura
corectitudinea administrării probelor de către organele de anchetă şi nici a verifica
apărări care ţin de fondul cauzei. Până la proba contrară, probele administrate de
procuror nu pot fi înlăturare de către judecătorul sesizat cu luarea unei măsuri
preventive [C.A. Cluj, Secţia penală şi de minori, decizia nr. 67/2006(www.legalis.ro)].
Împrejurarea că inculpatul nu-şi asumă în totalitate recunoaşterea infracţiunii
pentru care este cercetat reprezintă o prezumţie legală, respectată de autorităţi şi
care subzistă până la momentul pronunţării unei hotărâri judecătoreşti definitive de
condamnare.

În consecinţă, prin admiterea propunerii parchetului vizând luarea măsurii arestării


preventive, nu s-ar înlătura această prezumţie, ci doar s-ar verifica condiţiile
limitative prevăzute de art. 223 alin. (1) şi (2) C.proc.pen., în raport de materialul
probator administrat până în această fază a urmăririi penale.
Aprecierea probelor se va face de către instanţa de fond, sub aspectul reţinerii sau
nu a vinovăţiei inculpatului. În această fază a contestaţiei, judecătorul de drepturi şi
libertăţi nu are abilitatea de a cenzura corectitudinea administrării probelor de către
organele de anchetă şi nici de a verifica apărări care ţin de fondul cauzei. Până la
dovada contrarie, probele administrate de procuror nu pot fi înlăturate de către
judecătorul de drepturi şi libertăţi, sesizat cu luarea unei măsuri preventive [Trib.
Cluj, încheierea penală nr. 190 din 24 aprilie 2016 (www.legalis.ro)].

De altfel, în raport de art. 53 C.proc.pen., care reglementează competența judecătorului


de drepturi și libertăți, verificarea legalităţii administrării probelor şi a efectuării actelor
procesuale de către organele de urmărire penală nu intră în competenţa funcţională
a judecătorului de drepturi şi libertăţi, această atribuţie revenind fie procurorului
sau procurorului ierarhic superior în cursul urmăririi penale [art. 336 alin. (2)
C.proc.pen., art. 339 alin. (1) C.proc.pen.], fie judecătorului de cameră preliminară
după finalizarea urmăririi penale [art. 340 alin. (1) C.proc.pen., art. 342 C.proc.pen.].

Judecătorul de drepturi şi libertăţi nu va dispune nici schimbarea încadrării juridice


reţinute în propunerea procurorului şi nici nu va constata incidenţa vreunuia din
cazurile prevăzute de art. 16 C.proc.pen., având posibilitatea, însă, de a verifica dacă
încadrarea juridică, aşa cum rezultă din probele administrate, permite luarea
măsurii, respectiv dacă sunt îndeplinite condiţiile vreunuia dintre cazurile ce
împiedică punerea în mişcare sau exercitarea acţiunii penale, fără a pronunţa
o soluţie cu privire la urmărirea penală în caz afirmativ.
Încadrarea juridică ce urmează a fi stabilită în raport de legea penală mai favorabilă
este o chestiune ce priveşte fondul soluţionării cauzei va fi hotărâtă de instanţa de
fond după finalizarea cercetării judecătoreşti. Cu ocazia luării măsurii arestării
preventive, competenţa este limitată la a verifica dacă există suspiciunea rezonabilă
că inculpatul ar fi comis infracţiunea pentru care s-a dispus punerea în mişcare
a acţiunii penale şi dacă pedeapsa prevăzută de lege pentru această infracţiune este
de cel puţin 5 ani închisoare (C.A. Bucureşti, Secţia a II-a penală, încheierea din 27
august 2015, nepublicată).
Noţiunea de suspiciune rezonabilă trebuie raportată la sensul oferit de
jurisprudenţa CtEDO referitoare la existenţa unor date de natură a convinge un
observator obiectiv şi imparţial că este posibil ca o persoană să fi săvârşit
o infracţiune (CtEDO, Fox, Campbell şi Hartley c. Regatului Unit, hotărârea din 30
august 1990, parag. 32), fără a fi necesar ca autoritatea care dispune arestarea să fi
adunat probe suficiente pentru a formula o acuzare completă în momentul arestării
sau pe timpul reţinerii (CtEDO, Murray c. Regatului Unit, hotărârea din 28 octombrie
1994, parag. 56). Nu este suficient, însă, ca suspiciunea rezonabilă să se bazeze pe
buna-credinţă a autorităţilor, cărora le revine obligaţia să determine dacă, într-un
caz dat, arestarea preventivă este justificată (CtEDO, Gusinskiy c. Rusiei, hotărârea
din 19 mai 2004, parag. 53). Controlul exercitat de Curtea Europeană a Drepturilor
Omului asupra considerentelor instanţelor naţionale în acest context este foarte
limitat: Curtea va interveni numai dacă motivarea este arbitrară sau îi lipseşte orice
bază factuală (CtEDO, Khudobin c. Rusiei, hotărârea din 26 octombrie 2006, parag.
105).
Recunoaşterea prezumţiei de nevinovăţie nu exclude luarea măsurilor preventive,
ci garantează că acestea nu vor fi luate decât în cadrul şi în condiţiile riguros
prevăzute de normele constituţionale şi de dispoziţiile procedurii penale. Concilierea
dintre existenţa şi aplicarea măsurilor preventive privative de libertate şi
recunoaşterea şi prezenţa perpetuă a prezumţiei de nevinovăţie pe tot parcursul
procesului penal se realizează prin observarea dinamicii acesteia din urmă,
a modului în care, dintr-o noţiune abstractă cu valoare de garanţie a drepturilor
fundamentale ale individului, capătă substanţă pe măsura derulării procesului penal
[I.C.C.J., Secţia penală, decizia nr. 4284/2009(www.legalis.ro)].
e) audierea prealabilă a inculpatului de către judecător în prezenţa avocatului ales
ori numit din oficiu (a se vedea supra comentariul art. 225);
f) există unul dintre cazurile expres prevăzute de lege.
În cazul unor persoane care au calităţi speciale, legea impune respectarea
unor condiţii suplimentare:
pentru magistraţi şi magistraţi-asistenţi – încuviinţarea secţiei CSM corespunzătoare
funcţiei [art. 95 alin. (1) din Legea nr. 303/2004];
pentru deputaţi sau senatori – încuviinţarea Camerei din care fac parte şi ascultarea
lor [art. 72 alin. (2) din Constituţie];
Potrivit art. 24 din Legea nr. 96/2006 privind Statutul deputaţilor şi al senatorilor,
care reglementează „Procedura în caz de reţinere, arestare sau percheziţie”, cererea
de reţinere, arestare sau percheziţie a deputatului ori a senatorului se adresează de
către ministrul justiţiei preşedintelui Camerei din care face parte deputatul sau
senatorul, care aduce de îndată cererea la cunoştinţa Biroului permanent, după care
o trimite Comisiei juridice respective. Comisia întocmeşte un raport asupra căruia
hotărăşte prin votul secret al majorităţii membrilor săi. Cererea ministrului justiţiei,
însoţită de raportul Comisiei juridice, se supune spre dezbatere şi adoptare plenului
Camerei din care face parte deputatul sau senatorul, în termen de 5 zile de la
depunerea raportului. Potrivit alin. (4) al art. 24 din lege, „Camera hotărăşte asupra
cererii cu votul secret al majorităţii membrilor săi. Hotărârea Camerei se comunică
de îndată ministrului justiţiei şi se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I,
în termen de 3 zile. Data comunicării către ministrul justiţiei este data intrării în
vigoare a hotărârii”.
„Camera Parlamentului, respectând procedura constituţională şi legală, are
libertatea deplină de a decide cu privire la această cerere, prin hotărârea adoptată în
şedinţa plenului exercitându-şi dreptul de a aproba sau de a respinge cererea cu un
atare obiect. Nici Constituţia şi nici Legea nr. 96/2006 nu face distincţie între
hotărârile adoptate în funcţie de soluţia rezultată ca urmare a exprimării votului
membrilor Camerei respective: încuviinţarea reţinerii, arestării sau percheziţionării
deputatului ori a senatorului sau refuzul încuviinţării măsurilor procesual penale
menţionate” (D.C.C. nr. 261 din 8 aprilie 2015).
- pentru Avocatul Poporului – încuviinţarea preşedinţilor celor două Camere ale
Parlamentului, iar pentru adjuncţii Avocatului Poporului – înştiinţarea prealabilă
a Avocatului Poporului [art. 31 alin. (1) din Legea nr. 35/1997].
4. Cazuri. Arestarea preventivă poate fi luată dacă există unul dintre următoarele
cazuri:
a) inculpatul a fugit ori s-a ascuns, în scopul de a se sustrage de la urmărirea penală
sau de la judecată, ori a făcut pregătiri de orice natură pentru astfel de acte;
Este necesar ca din probele existente la dosar să rezulte că inculpatul, având
cunoştinţă de existenţa unui proces împotriva sa, a fugit sau s-a ascuns, situaţie în
care propunerea de arestare va fi discutată în lipsa inculpatului (a se
vedea supra comentariul art. 225) sau a făcut acte preparatorii în scopul sustragerii,
scop ce nu a fost, însă, atins.
Schimbarea locuinţei fără înştiinţarea organului judiciar nu atrage în mod automat
incidenţa acestui caz de arestare preventivă, fiind necesar a fi dovedit scopul indicat
de dispoziţia legală. Nu este suficient ca procesul-verbal de punere în executare
a mandatului de aducere să constate că inculpatul nu a fost găsit la adresa indicată
pentru a putea trage concluzia că inculpatul se sustrage.
Riscul sustragerii de la procedurile penale nu poate fi măsurat numai prin raportare
la severitatea pedepsei pe care o riscă inculpatul în caz de condamnare, ci trebuie
analizat din perspectiva unui număr de alţi factori relevanţi: personalitatea
inculpatului, moralitatea sa, domiciliul, profesia, resursele sale financiare, legăturile
sale familiale şi legăturile de orice natură cu statul în care are loc urmărirea penală
(CtEDO, Neumaister c. Austriei, hotărârea din 27 iunie 1968, parag. 10). Judecătorul
va avea în vedere, la evaluarea necesităţii măsurii preventive, şi posibilitatea
eliminării acestui risc prin alte mijloace, de exemplu depunerea unei cauţiuni sau
controlul judiciar (CtEDO, Tomasi c. Franţei, hotărârea din 27 august 1992, parag.
98). Totodată, în cazul inculpaţilor care nu au reşedinţa legală obişnuită pe teritoriul
României, judecătorul poate avea în vedere posibilitatea transferării supravegherii
obligaţiilor aferente unei măsuri alternative unui alt stat membru al Uniunii
Europene ce a implementat Decizia-cadru 2009/829/JAI a Consiliului din 23
octombrie 2009 privind aplicarea, între statele membre ale Uniunii Europene,
a principiului recunoaşterii reciproce în materia deciziilor privind măsurile de
supraveghere judiciară ca alternativă la arestarea preventivă (art. 1701 şi urm. din
Legea nr. 302/2004).
Tribunalul a avut în vedere şi faptul că inculpatul a dispărut de la adresa pe care el
însuşi a precizat-o în faţa primei instanţe, după cum rezultă din procesul-verbal de
punere în executare a mandatului de aducere, existând, astfel, date că va încerca să
fugă sau să se sustragă de la urmărirea penală, despre care avea cunoştinţă, fiind
reţinut şi prezentându-i-se învinuirile atât de organele de urmărire penală, cât şi de
prima instanţă (Trib. Bucureşti, Secţia a II-a penală, încheierea nr. 338 din 18 august
2008, nepublicată).
Totodată, în cazul inculpatului este incident şi cazul prevăzut de art. 148 lit. a)
C.proc.pen. din 1968, întrucât în cauză există indicii că avea cunoştinţă de existenţa
acestui dosar (după cum recunoaşte şi inculpatul, care a fost, în plus, reprezentat de
avocat ales în faţa instanţei care s-a pronunţat cu privire la propunerea de arestare
preventivă), iar după momentul punerii în libertate de autorităţile ungare nu s-a
întors în România pentru a se preda organelor judiciare (C.A. Bucureşti, Secţia a II-a
penală, decizia nr. 1276 din 4 iulie 2013, nepublicată).
Există indicii referitoare la riscul sustragerii inculpatului de la judecată (în condiţiile
în care anterior s-a sustras, fiind arestat în lipsă în aceeaşi cauză) şi la faptul că
a încercat a zădărnici aflarea adevărului prin exercitarea de presiuni asupra
persoanei vătămate, după cum rezultă din convorbirile telefonice interceptate,
purtate de inculpat cu fratele său (C.A. Bucureşti, Secţia a II-a penală, decizia nr. 1279
din 4 iulie 2013, nepublicată).
b) inculpatul încearcă să influenţeze un alt participant la comiterea infracţiunii, un
martor ori un expert sau să distrugă, să altereze, să ascundă ori să sustragă mijloace
materiale de probă sau să determine o altă persoană să aibă un astfel de
comportament;
În cazul în care din probele de la dosar rezultă că inculpatul încearcă să denatureze
probele ce pot rezulta din declaraţiile persoanelor ce urmează a fi audiate în cauză
(coparticipant, martor sau expert) sau din mijloacele materiale de probă (prin
distrugere, alterare, ascundere sau sustragere), se poate dispune arestarea
preventivă a inculpatului.
Codul de procedură penală face referire în cadrul acestui caz doar la influenţarea
participantului la comiterea infracţiunii, iar nu a părţilor; încercarea de influenţare
a persoanei vătămate este inclusă într-un temei separat.
Nu prezintă relevanţă dacă persoanele au fost deja audiate în cauză sau urmează a fi
audiate, iar în cazul în care au fost deja audiate, dacă au dat declaraţii în acuzarea
sau în favoarea inculpatului sau cu privire la un alt participant, dacă declaraţiile
privesc latura penală sau civilă. De asemenea, cazul de arestare este incident
indiferent dacă mijloacele materiale de probă au fost ridicate sau nu de la faţa locului
sau se află în custodia organelor judiciare ori a altor persoane. Trebuie evaluată însă,
în concret, posibilitatea inculpatului de a zădărnici aflarea adevărului în cauză prin
alterarea probelor, respectiv impactul asupra situaţiei juridice şi procesuale ca
urmare a modificării deja produse sau eventuale asupra probelor.
Influenţarea persoanelor ce pot fi audiate în cauză se poate concretiza în modalităţi
diferite: presiuni sau ameninţări asupra acestora, asupra membrilor familiilor sau
a persoanelor apropiate, corupere, înţelegeri frauduloase, îndemnuri, rugăminţi.
Riscul exercitării unor presiuni asupra martorilor poate justifica dispunerea arestării
preventive, dar acest risc trebuie evaluat periodic şi, în cazul în care s-a diminuat
sau chiar a dispărut, martorii fiind deja audiaţi şi neexistând dovezi în sensul
exercitării de presiuni din partea acuzatului, nu se mai justifică menţinerea privării
de libertate (CtEDO, Letellier c. Franţei, hotărârea din 26 iunie 1991, parag. 37-39).
Art. 223 alin. (1) C.proc.pen. prevede, înainte de enumerarea cazurilor de arestare,
că trebuie să existe cazul de arestare, suspiciunea rezonabilă referindu-se doar la
condiţia-premisă a săvârşirii infracţiunii de către inculpat. Faptul că martorul S.I.L.
a menţionat că a avut o discuţie telefonică cu inculpatul în luna anterioară nu poate
duce la această concluzie. Aşadar, în lipsa probei existenţei încercării de influenţare
a unui participant la comiterea infracţiunii, acest caz de arestare nu poate fi reţinut
de către judecător [C.A. Cluj, Secția penală, încheierea penală nr. 9/2016 din 15
ianuarie 2016 (www.rolii.ro)].
c) inculpatul exercită presiuni asupra persoanei vătămate sau încearcă să realizeze
o înţelegere frauduloasă cu aceasta;
Acest caz are ca scop fie protecţia persoanei vătămate (teza I), fie evitarea unui risc
de zădărnicire a aflării adevărului în cauză (teza a II-a). În ambele cazuri, din probele
administrate cu privire la acest aspect (declaraţii de martori, procese-verbale de
redare a convorbirilor interceptate, procese-verbale de constatare a organelor de
urmărire penală ori chiar indicii ce rezultă din modificarea substanţială
a declaraţiilor persoanei vătămate fără ca aceasta să ofere o explicaţie verosimilă)
trebuie să rezulte că inculpatul a întreprins, direct sau indirect, personal sau prin
intermediari, acţiuni în scopul determinării persoanei vătămate de a nu mai susţine
acuzaţiile penale formulate împotriva sa, în vederea împiedicării aflării adevărului în
cauză.
Nu poate justifica luarea măsurii preventive înţelegerea patrimonială dintre infractor
şi persoana vătămată, intervenită în cazul infracţiunilor pentru care acţiunea penală
se pune în mişcare la plângere prealabilă sau pentru care poate interveni împăcarea
(art. 272 C.pen.). În această situaţie, demersul inculpatului se încadrează în limite
legale şi are ca scop stingerea conflictului de drept penal prin încheierea unei
înţelegeri cu persoana vătămată în situaţiile în care acest lucru este permis de
dispoziţiile legale. Prin urmare, acest caz de arestare are în vedere doar infracţiunile
pentru care acţiunea penală se pune în mişcare din oficiu şi pentru care nu poate
interveni împăcarea părţilor sau, în cazul celorlalte infracţiuni, când intervine
o înţelegere care nu are caracter patrimonial cu persoana vătămată şi care are drept
scop obstrucţionarea cursului justiţiei.
Pentru a se asigura o bună desfăşurare a procesului penal, este nevoie ca organele
judiciare să aibă certitudinea ca declaraţiile persoanelor audiate corespund
adevărului. Or, din moment ce inculpaţii sunt trimişi în judecată pentru că au
încercat să determine persoanele vătămate să îşi schimbe declaraţiile date în cauză,
sunt îndeplinite condiţiile măsurii arestării preventive faţă de aceştia (C.A. Braşov,
Secția penală, decizia nr. 137/C din 10 octombrie 2014, în A. Barbu, Codul de
procedură penală adnotat, op. cit., p. 534).
d) există suspiciunea rezonabilă că, după punerea în mişcare a acţiunii penale
împotriva sa, inculpatul a săvârşit cu intenţie o nouă infracţiunesau pregăteşte
săvârşirea unei noi infracţiuni;
Cazul de arestare are în vedere două teze: fie inculpatul a săvârşit deja o altă
infracţiune, fie pregăteşte săvârşirea în viitor a unei noi infracţiuni. Ambele cazuri au
ca premisă situaţia în care inculpatul este cercetat deja pentru săvârşirea unei
infracţiuni pentru care s-a pus în mişcare acţiunea penală şi persistă într-o atitudine
antisocială, săvârşind o altă infracţiune sau efectuând acte preparatorii în acest scop.
Dacă inculpatul a precizat într-o primă declaraţie că ar mai fi încercat să săvârşească
fapte similare, nu se poate trage concluzia incidenţei acestui temei de arestare în
lipsa altor date (C.A. Braşov, Secţia penală, încheierea nr. 6/2003, în M. Udroiu,
Procedură penală. Partea generală. Noul Cod de procedură penală, op. cit., 2014, p.
413). De altfel, acest caz de arestare nu are în vedere situaţia în care inculpatul
a săvârşit şi alte fapte anterior punerii în mişcare a acţiunii penale, ci doar aceea în
care activitatea infracţională se prelungeşte în timp, intervenind după momentul în
care, existând probe cu privire la infracţiune, se pune în mişcare acţiunea penală.
Dacă nu se dovedesc cel puţin actele preparatorii, dar există riscul de a comite
o infracţiune intenţionată, atunci nu poate fi invocat cazul de arestare prevăzut
de art. 223 alin. (1) lit. d) C.proc.pen., ci, eventual, dacă sunt îndeplinite şi celelalte
condiţii, cel prevăzut de art. 223 alin. (2) C.proc.pen.
Propunerea de arestare urmează să se formuleze în cauza în care s-a pus deja în
mişcare acţiunea penală împotriva inculpatului şi nu în noul dosar, sancţionându-
se, astfel, conduita inculpatului care, fiind acuzat de comiterea unei infracţiuni şi
făcând obiectul unei proceduri judiciare împotriva sa, are în continuare, cu intenţie,
o conduită ilicită. De altfel, în cazul existenţei doar a riscului de săvârşire a unei
infracţiuni, pregătireanu poate susţine singură cercetarea penală, exercitarea
acţiunii penale şi, cu atât mai puţin, propunerea de arestare preventivă, deci nu poate
face obiectul unui dosar separat.

e) este necesară pentru înlăturarea unei stări de pericol pentru ordinea publică.
Pentru existenţa acestui caz de arestare este necesar să existe probe din care să
rezulte suspiciunea rezonabilă că inculpatul a săvârşit:
- una dintre infracţiunile expres prevăzute (o infracţiune intenţionată contra vieţii,
o infracţiune prin care s-a cauzat vătămarea corporală sau moartea unei persoane,
o infracţiune contra securităţii naţionale prevăzută de Codul penal şi alte legi
speciale, o infracţiune de trafic de droguri, de efectuare de operaţiuni ilegale cu
precursori sau cu alte produse susceptibile de a avea efecte psihoactive, o infracţiune
privind nerespectarea regimului armelor, muniţiilor, materialelor nucleare şi al
materiilor explozive, trafic şi exploatarea persoanelor vulnerabile, acte de terorism,
spălare a banilor, falsificare de monede, timbre sau de alte valori, şantaj, viol, lipsire
de libertate în mod ilegal, evaziune fiscală, ultraj, ultraj judiciar, o infracţiune de
corupţie, o infracţiune săvârşită prin sisteme informatice sau mijloace de comunicare
electronică), indiferent de pedeapsa prevăzută de lege pentru aceasta; sau
- o altă infracţiune pentru care legea prevede un maxim de cel puţin 5 ani închisoare.
În această ultimă ipoteză, trebuie avută în vedere pedeapsa stabilită pentru forma
consumată a infracţiunii, indiferent de cauzele legale de reducere sau de majorare
a pedepsei (art. 187 C.pen.).
Textul a fost modificat prin O.U.G. nr. 18/2016, urmărindu-se a fi pus în acord cu
D.C.C. nr. 553 din 16 iulie 2015, prin care s-a constatat că sintagma „trafic de
stupefiante” din cuprinsul dispoziţiilor art. 223 alin. (2) C.proc.pen. este
neconstituţională, reţinând că infracţiunea de trafic de stupefiante nu se regăseşte
definită în cuprinsul Codului penal sau al unei legi speciale. Sensul noţiunii de „trafic
de stupefiante”, folosită de legiuitor în textul criticat, ar putea fi dedus doar prin
interpretarea coroborată a art. (2) lit. d) din Legea nr. 339/2005 şi pct. I din anexa la
legea anterior arătată, precum şi art. 1 lit. b) şi art. 2-10 din Legea nr. 143/2000. Or,
lipsa unei definiţii clare a infracţiunii de „trafic de stupefiante” este de natură
a genera interpretări diferite de către instanţele de judecată, cu ocazia aplicării
dispoziţiilor art. 223 alin. (2) C.proc.pen., în contextul dispunerii măsurii arestării
preventive.
Curtea a reţinut că lipsa de claritate, precizie şi previzibilitate a normei criticate este
de natură a încălca dispoziţiile art. 21 alin. (3) din Constituţie, având în vedere că
persoana supusă măsurii arestării preventive nu poate beneficia de un proces corect
şi echitabil, de vreme ce norma în cauză poate fi interpretată de către instanţele de
judecată cu o marjă largă de apreciere a sferei infracţiunilor pentru care poate fi
dispusă această măsură.
În forma nouă, legiuitorul a optat pentru sintagma „infracţiune de trafic de droguri,
de efectuare de operaţiuni ilegale cu precursori sau cu alte produse susceptibile de
a avea efecte psihoactive”, fiind, astfel incluse atât infracţiunile prevăzute de Legea
nr. 143/2000 privind combaterea traficului şi consumului ilicit de droguri, cât şi cele
incriminate de Legea nr. 194/2011 privind combaterea operaţiunilor cu produse
susceptibile de a avea efecte psihoactive.
Prin O.U.G. nr. 18/2016 s-au modificat dispoziţiile care indicau şi alte infracţiuni
dintre cele enumerate în art. 223 alin. (2) C.proc.pen., corelându-le cu denumirea
folosită de Codul penal: nerespectarea regimului armelor în loc de trafic de arme,
trafic şi exploatarea persoanelor vulnerabile în locul traficului de persoane,
infracţiunea săvârşită prin sisteme informatice sau mijloace de comunicare
electronică. Astfel, indicându-se în mod direct denumirea folosită în C.pen. şi în legile
speciale, este înlăturată problema de previzibilitate şi accesibilitate a legii, constatată
anterior de Curtea Constituţională.
Pentru evaluarea stării de pericol pentru ordinea publică, C.proc.pen. indică
următoarele criterii:
circumstanţe factuale – gravitatea faptei, modul şi circumstanţele de comitere
a acesteia;
circumstanţe personale – anturajul şi mediul din care provine inculpatul,
antecedentele penale şi alte împrejurări privitoare la persoana acestuia.
Noţiunea de „ordine publică” din cuprinsul art. 223 alin. (2) C.proc.pen. nu
contravine celei de „ordine de drept” folosită de legiuitor în art. 131 alin. (1) din
Constituţie. Cele două noţiuni sunt interdependente, ordinea publică fiind asigurată
prin respectarea legii penale în cadrul ordinii de drept, considerent pentru care
prevederile art. 223 alin. (2) C.proc.pen. nu contravin normei constituţionale (D.C.C.
nr. 558 din 16 iulie 2015).
Din cauza gravităţii deosebite şi a reacţiei publicului faţă de acestea, unele infracţiuni
pot determina tulburări sociale care pot justifica arestarea preventivă, cel puţin
pentru o anumită perioadă de timp. Acest motiv trebuie considerat ca relevant şi
suficient numai dacă este bazat pe fapte de natură să demonstreze că eliberarea
acuzatului ar determina o tulburare reală a ordinii publice. În plus, privarea de
libertate va continua să fie legitimă numai dacă ordinea publică va fi pe mai departe
ameninţată, continuarea privării de libertate neputând fi folosită ca o anticipare
a pedepsei cu închisoarea (CtEDO, Letellier c. Franţei, hotărârea din 26 iunie 1991,
parag. 51). Pericolul pentru ordinea publică se poate aprecia şi în raport de alte
circumstanţe, cum ar fi, de pildă, caracterul celui vizat, moralitatea, domiciliul,
profesia, legăturile familiale (CtEDO, Jose Gomes Pires Coelho c. Spaniei, hotărârea
din 28 martie 2006).
Acest caz de arestare are în vedere, ca bază iniţială, gravitatea faptei care
determină o reacţie puternică a opiniei publice, însă privarea de libertate este
legitimă atâta vreme cât şi analiza celorlalte criterii, referitoare la persoana
inculpatului, confirmă faptul că în lipsa arestării preventive a acestuia s-ar produce
o tulburare efectivă a ordinii publice, dacă s-ar pune în primejdie raporturile sociale
şi normala lor desfăşurare.
Sintagma „pericol pentru ordinea publică” desemnează o stare – şi nu un fapt – ce ar
putea periclita în viitor, după punerea în libertate a inculpaţilor, normala desfăşurare
a unui segment din relaţiile sociale protejate în cadrul ordinii publice (...). Este
adevărat că pericolul pentru ordinea publică nu se confundă cu pericolul social ca
trăsătură esenţială a infracţiunii, dar aceasta nu înseamnă că în aprecierea
pericolului pentru ordinea publică trebuie făcută abstracţie de gravitatea faptei (...).
Prin urmare, la stabilirea pericolului public nu se pot avea în vedere doar date legate
de persoana inculpaţilor, ci şi date referitoare la faptă, date care în speţă sunt de
natură a crea un sentiment de insecuritate, credinţa că justiţia nu acţionează
îndeajuns împotriva infracţionalităţii, în lipsa luării măsurii arestării preventive (Jud.
Sectorului 1 Bucureşti, încheierea pronunţată în dosarul nr. 28947/299/2010, în N.
Cristuş, Arestarea preventivă. Practică judiciară 2006-2010, Ed. Hamangiu,
Bucureşti, 2010, p. 36).
Deşi nu mai este indicat în mod expres de C.pen., pericolul social al faptei poate fi
evaluat în raport de criteriile prevăzute de art. 318 C.proc.pen.: conţinutul faptei,
modul şi mijloacele de săvârşire, scopul urmărit, împrejurările concrete de săvârşire,
urmările produse sau care s-ar fi putut produce.
Neîntrunirea cumulativă a criteriilor stabilite de normele europene şi de cele
naţionale pentru a susţine luarea măsurii arestării preventive nu poate fi înlocuită
de alte considerente, cum ar fi calitatea sau funcţia inculpaţilor, mediatizarea
excesivă a inculpaţilor, absenţa sancţionării disciplinare sau a suspendării din
funcţie a inculpaţilor pe durata anchetei penale şi posibilitatea ca, în aceste
împrejurări, inculpaţii să comită noi infracţiuni din cauza continuării exerciţiului
funcţiei (C.A. Timişoara, Secţia penală, decizia nr. 1151/2010, în B.J. 2010, în M.
Udroiu, Procedură penală. Partea generală. Noul Cod de procedură penală, op. cit.,
2014, p. 417).
Gravitatea unei infracţiuni poate determina autorităţile să dispună şi să menţină
arestarea pentru împiedicarea săvârşirii de noi infracţiuni, dacă circumstanţele
cauzei, în special antecedentele şi personalitatea acuzatului, fac ca riscul săvârşirii
unei noi infracţiuni să fie plauzibil, iar măsura arestării adecvată (CtEDO, Dumont-
Maliverg c. Franţei, hotărârea din 31 mai 2005, parag. 65).
Art. 224
Propunerea de arestare preventivă a inculpatului în cursul urmăririi penale

Isabelle Tocan
(1) Procurorul, dacă apreciază că sunt întrunite condiţiile prevăzute de lege,
întocmeşte o propunere motivată de luare a măsurii arestării preventive faţă de
inculpat, cu indicarea temeiului de drept.
(2) Propunerea prevăzută la alin. (1), împreună cu dosarul cauzei, se prezintă
judecătorului de drepturi şi libertăţi de la instanţa căreia i-ar reveni competenţa
să judece cauza în primă instanţă sau de la instanţa corespunzătoare în grad
acesteia în a cărei circumscripţie se află locul de reţinere, locul unde s-a
constatat săvârşirea infracţiunii ori sediul parchetului din care face parte
procurorul care a întocmit propunerea.
Corelaţii legislative: art. 209 alin. (7), art. 281, art. 282 alin. (1), art. 287 alin.
(2), art. 94 alin. (7), art. 41 alin. (1), art. 44 alin. (1), art. 330 C.proc.pen.
Comentariu
1. Sesizarea judecătorului în cursul urmăririi penale. Actul de sesizare
a judecătorului de drepturi şi libertăţi este propunerea motivată a procurorului în
care acesta arată situaţia de fapt, probele din care rezultă suspiciunea rezonabilă că
inculpatul a săvârşit o infracţiune şi motivează îndeplinirea condiţiilor şi cazurilor de
luare a măsurii arestării preventive. În cazul în care propunerea procurorului nu
îndeplineşte condiţiile de formă, sancţiunea care s-ar impune este nulitatea relativă
a acestui act, care poate fi invocată în condiţiile art. 282 alin. (1) C.proc.pen., dacă
s-a produs o vătămare care nu poate fi înlăturată altfel decât prin desfiinţarea
actului. În condiţiile în care judecătorul are obligaţia de a verifica el însuşi
îndeplinirea condiţiilor şi cazurilor de arestare preventivă, o eventuală vătămare ar
fi, în principiu, acoperită prin motivarea încheierii acestuia.
Judecătorul de drepturi şi libertăţi va analiza incidenţa tuturor cazurilor de arestare
preventivă, având posibilitatea să reţină un alt caz decât cel indicat în propunerea
procurorului sau cazuri suplimentare, alături de cele indicate de Ministerul Public,
fiind, însă, obligat să respecte limitele actului de sesizare referitoare la obiect
(propunere de arestare) şi subiect (inculpat).
Cu privire la încadrarea juridică corespunzătoare, în condiţiile în care aplicaţiile
pentru obţinerea fondurilor europene au fost respinse (formă consumată sau tentată)
sau în funcţie de participaţia inculpaţilor la săvârşirea unora dintre infracţiuni
pentru care subiectul activ este contribuabilul (autorat sau complicitate), procurorul
urmează să se pronunţe în funcţie de evoluţia cercetărilor. La acest moment
procesual, judecătorul de drepturi şi libertăţi nu poate cenzura încadrarea juridică
stabilită prin ordonanţele de punere în mişcare a acţiunilor penale, competenţa sa
limitându-se la a verifica dacă există probe din care rezultă suspiciunea rezonabilă
că inculpaţii ar fi săvârşit infracţiuni care se numără printre cele expres prevăzute
de lege sau pentru care legea prevede o pedeapsă de 5 ani închisoare sau mai mare
(C.A. Bucureşti, Secţia a II-a penală, încheierea judecătorului de drepturi şi libertăţi din
16 decembrie 2014, nepublicată).
Potrivit art. 287 alin. (2) C.proc.pen., procurorul va înainta copii numerotate şi
certificate de grefa parchetului de pe actele dosarului ori numai de pe cele care au
legătură cu cererea sau propunerea formulată; organul de urmărire penală va păstra
originalul actelor, în vederea continuării urmăririi penale. Cu toate acestea,
potrivit art. 94 alin. (7) C.proc.pen., avocatul inculpatului are dreptul de a lua
cunoştinţă de întreg materialul de urmărire penală în procedurile desfăşurate în faţa
judecătorului de drepturi şi libertăţi privind măsurile privative sau restrictive de
drepturi. Acest text trebuie interpretat în sensul acordării posibilităţii avocatului
inculpatului de a avea acces la toate actele de urmărire penală care vizează faptele şi
persoanele reţinute în propunerea de arestare (nu şi cu privire la alte fapte sau
persoane) pentru că numai acestea pot influenţa exercitarea deplină a dreptului la
apărare. Prin urmare, dacă se invocă omisiunea parchetului de a ataşa dosare de
urmărire penală care conţin probe în apărarea inculpatului, judecătorul va putea
dispune ataşarea acestora în măsura în care se dovedeşte că acestea există. Corelarea
celor două texte legislative trebuie să asigure un just echilibru între caracterul parţial
nepublic al urmăririi penale şi dreptul la apărare al inculpatului prin asigurarea
accesului la dosar.
Dacă mai mulţi procurori efectuează sau supraveghează urmărirea penală într-o
anumită cauză, legea nu cere ca propunerea de arestare preventivă să fie întocmită
şi semnată de toţi aceşti procurori, judecătorul de drepturi şi libertăţi fiind legal
sesizat chiar dacă propunerea de arestare este întocmită numai de o parte dintre
aceştia (Trib. Bucureşti, Secţia I penală, încheierea nr. 293 din 25 iunie 2010, în A.
Trancă, Măsuri preventive în procesul penal. Practică judiciară, Ed. Hamangiu,
Bucureşti, 2012).
Propunerea poate fi făcută şi la terminarea urmăririi penale, prin rechizitoriu,
potrivit art. 330 C.proc.pen., astfel încât acest act va trebui să conţină toate
menţiunile necesare referitoare la măsura preventivă.
Procurorul nu mai are obligaţia de a efectua vreo procedură prealabilă de audiere
a inculpatului cu privire la temeiurile privării de libertate, cu excepţia situaţiei în care
inculpatul este reţinut [art. 209 alin. (5) C.proc.pen.], urmând ca judecătorul de
drepturi şi libertăţi să procedeze la audierea inculpatului cu privire la acuzaţiile
aduse şi la motivele regăsite în propunerea formulată de procuror.
În cazul în care inculpatul este reţinut, sesizarea va fi făcută cu cel puţin 6 ore
înainte de expirarea duratei reţinerii. Practica instanţelor a fost în sensul că acest
termen este de recomandare, iar încălcarea acestei dispoziţii nu atrage incidenţa
vreunei sancţiuni procedurale, ci asigură posibilitatea punerii efective în executare
a măsurii arestării preventive, în cazul în care aceasta este dispusă de către
judecător, ca urmare a desfăşurării întregii proceduri de soluţionare a propunerii
înainte de expirarea duratei reţinerii. Nesesizarea instanţei de judecată înainte de
expirarea duratei reţinerii are doar consecinţa legală a expirării acestei durate, şi nu
a inadmisibilităţii ori nelegalităţii unei propuneri de arestare preventivă (C.A. Cluj,
Secţia penală, decizia nr. 1512 din 29 septembrie 2011, în A. Trancă, Măsuri
preventive în procesul penal. Practică judiciară, p. 24).
2. Competenţa materială şi teritorială. Dispoziţiile legale stabilesc, în mod
surprinzător, o competenţă alternativă a judecătorului de drepturi şi libertăţi de la
instanţa competentă material să soluţioneze propunerea sau de la instanţe
competente teritorial. În fapt, apreciem că textul urmăreşte să stabilească
o competenţă teritorială alternativă, competenţa materială stabilindu-se în funcţie de
natura infracţiunilor reţinute în ordonanţa de punere în mişcare a acţiunii penale
sau de calitatea persoanelor cercetate în cauză.
În cazul în care una dintre persoanele cercetate în cauză are o calitate specială ce ar
atrage competenţa unei alte instanţe, judecătorul de drepturi şi libertăţi de la aceasta
din urmă este competent să soluţioneze propunerea de arestare preventivă (chiar
dacă aceasta nu se referă şi la persoana ce are calitate specială, sub condiţia ca cel
puţin să se fi dispus continuarea cercetărilor faţă de acesta) întrucât aceasta este
competentă să soluţioneze întreaga cauză în primă instanţă în raport de
dispoziţiile art. 44 alin. (1) C.proc.pen. (e.g. în cazul în care urmărirea penală se
desfăşoară faţă de un ministru şi doi oameni de afaceri, iar faţă de ministru se
dispune măsura controlului judiciar, propunerea de arestare a celorlalţi doi inculpaţi
va fi soluţionată de I.C.C.J., instanţa competentă în raport de calitatea de ministru
a primului inculpat).
Faptul că se face referire în conţinutul ordonanţei (de extindere a urmăririi penale
– n.a.) la o pretinsă implicare şi a foştilor miniştri U. şi A. în activitatea infracţională
ce ar avea legătură cu faptele inculpaţilor cu privire la care s-a formulat propunerea
de arestare preventivă, fără, însă, ca la acest moment procesual faţă de ei să se fi
obţinut autorizaţia prealabilă în vederea începerii urmăririi penale, nu este de natură
să atragă competenţa I.C.C.J., pentru că dispoziţiile procedurale privind normele de
competenţă sunt de strictă interpretare, iar instanţa este obligată să le verifice în
raport de persoanele şi faptele cu care este învestită, şi nu de o eventuală şi posibilă
competenţă pe care ar genera-o îndeplinirea ulterioară a condiţiilor prevăzute de lege
(I.C.C.J., încheierea nr. 75 din 3 februarie 2015, în A. Barbu, Codul de procedură
penală adnotat, op. cit., 2016, p. 540).
Din punct de vedere teritorial, competent este judecătorul de drepturi şi libertăţi de
la instanţa competentă material să soluţioneze cauza în a cărei circumscripţie
teritorială se află locul de reţinere, locul unde s-a constatat săvârşirea infracţiunii
sau sediul parchetului din care face parte procurorul care a formulat propunerea.
Nerespectarea dispoziţiilor referitoare la competenţa materială atrage nulitatea
absolută doar dacă propunerea a fost soluţionată de un judecător de la o instanţă
inferioară [art. 281 alin. (1) lit. b) C.proc.pen.], iar nerespectarea celor referitoare la
competenţa teritorială atrage nulitatea relativă ce trebuie invocată în condiţiile art.
282 alin. (1) C.proc.pen.
Exigenţele impuse de către Curtea Europeană a Drepturilor Omului cât priveşte
noţiunea de „magistrat” sunt pe deplin respectate de reglementarea din Codul de
procedură penală referitoare la judecătorul de drepturi şi libertăţi: independenţa faţă
de executiv şi de părţi, o exigenţă de procedură, respectiv magistratul să asculte
personal persoana adusă în faţa sa, şi o exigenţă de fond, anume competenţa de
a examina circumstanţele care impun sau nu detenţia şi pe aceea de a se pronunţa,
pe criterii juridice, cu privire la existenţa raţiunilor care justifică arestarea, iar, în
absenţa lor, să poată ordona eliberarea persoanei arestate.
Normele procesual penale ce reglementează scopul şi condiţiile generale de aplicare
a măsurilor preventive, organele judiciare competente a dispune, în cursul urmăririi
penale, arestarea preventivă, procedura de aplicare a acestei măsuri privative de
libertate în cursul urmăririi penale, respectiv condiţiile şi cazurile de aplicare,
întocmirea/soluţionarea/admiterea propunerii de arestare preventivă, mandatul de
arestare preventivă sunt în deplin acord, atât cu dispoziţiile constituţionale ale art.
23 alin. (4) din Constituţie, cât şi cu art. 5 parag. 3 CEDO, de vreme ce judecătorul
de drepturi şi libertăţi îndeplineşte condiţiile stabilite, pe cale jurisprudenţială, de
către instanţa de contencios european al drepturilor omului, care constituie tot
atâtea garanţii pentru persoana arestată preventiv (D.C.C. nr. 339 din 30 aprilie
2015).
Art. 225
Soluţionarea propunerii de arestare preventivă în cursul urmăririi penale

Isabelle Tocan
(1) Judecătorul de drepturi şi libertăţi sesizat conform art. 224 alin. (2)
stabileşte termenul de soluţionare a propunerii de arestare preventivă, fixând
data şi ora la care soluţionarea va avea loc.
(2) În cazul inculpatului aflat în stare de reţinere, termenul de soluţionare
a propunerii de arestare preventivă trebuie fixat înainte de expirarea duratei
reţinerii. Ziua şi ora se comunică procurorului, care are obligaţia de a asigura
prezenţa inculpatului în faţa judecătorului de drepturi şi libertăţi. De asemenea,
ziua şi ora se aduc la cunoştinţa avocatului inculpatului, căruia, la cerere, i se
pune la dispoziţie dosarul cauzei pentru studiu.
(3) Inculpatul aflat în stare de libertate se citează pentru termenul fixat.
Termenul se aduce la cunoştinţa procurorului şi avocatului inculpatului,
acestuia din urmă acordându-i-se, la cerere, posibilitatea de a studia dosarul
cauzei.
(4) Soluţionarea propunerii de arestare preventivă se face numai în prezenţa
inculpatului, în afară de cazul când acesta lipseşte nejustificat, este dispărut,
se sustrage ori din cauza stării sănătăţii, din cauză de forţă majoră sau stare de
necesitate nu se prezintă sau nu poate fi adus în faţa judecătorului.
(5) În toate cazurile, este obligatorie asistenţa juridică a inculpatului de către
un avocat, ales sau numit din oficiu.
(6) Participarea procurorului este obligatorie.
(7) Judecătorul de drepturi şi libertăţi îl audiază pe inculpatul prezent despre
fapta de care este acuzat şi despre motivele pe care se întemeiază propunerea
de arestare preventivă formulată de procuror.
(8) Înainte de a proceda la ascultarea inculpatului, judecătorul de drepturi şi
libertăţi îi aduce la cunoştinţă infracţiunea de care este acuzat şi dreptul de
a nu face nicio declaraţie, atrăgându-i atenţia că ceea ce declară poate fi folosit
împotriva sa.
Corelaţii legislative: art. 203 alin. (5), art. 352 alin. (1), art. 67 alin. (6), art. 68 alin.
(6), art. 110 alin. (4), art. 209 alin. (5), art. 263 alin. (2) C.proc.pen.
Comentariu
1. Procedura de soluţionare a propunerii în cursul urmăririi penale. Termenul
de soluţionare este stabilit de judecătorul de drepturi şi libertăţi la primirea
propunerii şi a dosarului, în funcţie de complexitatea cauzei şi de numărul
inculpaţilor, astfel încât să se asigure atât studiul dosarului de către judecător, cât
şi exercitarea efectivă a dreptului la apărare al inculpaţilor şi accesul la dosar al
acestora. În cazul în care inculpatul se află în stare de reţinere, termenul va fi stabilit
înainte de expirarea acestei măsuri. Aceasta este o dispoziţie ce urmăreşte asigurarea
posibilităţii punerii efective în executare a măsurii arestării preventive, în cazul în
care aceasta este dispusă de către judecător, precum şi limitarea pe cât posibil
a timpului în care inculpatul este privat de libertate anterior controlului exercitat de
un magistrat independent şi imparţial. Nu este necesar, însă, ca propunerea de
arestare a inculpatului să fie judecată înainte de expirarea duratei reţinerii; în acest
caz, judecătorul de drepturi şi libertăţi va constata că a expirat durata măsurii
reţinerii şi că inculpatul se află în stare de libertate şi va continua soluţionarea
propunerii de arestare.
Împrejurarea că, la momentul judecării propunerii de arestare, durata reţinerii
a expirat nu afectează posibilitatea luării măsurii arestării, câtă vreme judecătorul,
analizând propunerea, constată că sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de Codul de
procedură penală (C.A. Cluj, Secţia penală şi de minori, decizia nr. 32/R din 16 martie
2010, în B.J. 2010).
Termenul de soluţionare este comunicat procurorului, avocatului inculpatului şi
acestuia din urmă, fie prin intermediul procurorului în cazul în care este reţinut,
situaţie în care acesta are obligaţia de a asigura prezenţa inculpatului, fie prin citaţie,
în cazul în care inculpatul se află în stare de libertate sau este în executarea unei
pedepse privative de libertate ori a unei alte măsuri privative de libertate luate într-o
altă cauză.
Neîndeplinirea procedurii de citare a inculpatului nu poate fi suplinită prin prezenţa
apărătorului acestuia, întrucât propunerea de arestare preventivă se soluţionează cu
prezenţa obligatorie a inculpatului, cazurile de soluţionare în lipsă fiind expres şi
limitativ prevăzute de lege. Neregularitatea privind procedura de citare a inculpatului
va putea fi invocată de acesta cu ocazia soluţionării contestaţiei, dar şi de procuror,
chiar dacă acesta din urmă nu a invocat-o la termen [art. 263 alin. (2) C.proc.pen.].
2. Prezenţa obligatorie a procurorului, avocatului ales sau din oficiu şi
a inculpatului. Propunerea de arestare se soluţionează cu prezenţa obligatorie
a procurorului, avocatului ales sau din oficiu şi a inculpatului,
cu excepţia situaţiilor în care inculpatul:
a) în stare de libertate şi legal citat, lipseşte nejustificat;
b) este dispărut;
c) se sustrage de la urmărirea penală;
d) în stare de libertate şi legal citat ori în stare de reţinere sau arestat în altă cauză
din cauza stării sănătăţii, din cauză de forţă majoră sau stare de necesitate, nu se
prezintă în faţa judecătorului de drepturi şi libertăţi.
Situaţiile în care propunerea de arestare preventivă poate fi soluţionată în absenţa
inculpatului trebuie să rezulte din actele dosarului (procese-verbale de punere în
executare a mandatului de aducere din care să rezulte că persoana, căutată în mod
repetat, nu poate fi găsită; declaraţii de martori sau procese-verbale de transcriere
a convorbirilor interceptate din care să rezulte că inculpatul are cunoştinţă de
existenţa procesului etc.).

ANUMITI INCULPATI PREZENTI, ALTII ABSENTI


Dacă prin aceeaşi propunere de arestare s-a solicitat luarea măsurii preventive atât
faţă de inculpaţi prezenţi, cât şi faţă de inculpaţi cu privire la care se susţine că sunt
îndeplinite condiţiile de luare a acesteia în lipsă, judecătorul de drepturi şi libertăţi
va disjunge propunerea referitoare la inculpaţii prezenţi (pe care o va soluţiona de
îndată) de propunerea privind pe ceilalţi inculpaţi, pe care o va soluţiona după
îndeplinirea procedurii de citare şi verificarea îndeplinirii condiţiilor prevăzute de
textul legal.
Pentru a se constata incidenţa în cauză a faptului că prezenţa inculpatului în faţa
judecătorului nu este posibilă, din cauze obiective sau subiective, este obligatorie
citarea persoanei în cauză, inclusiv când motivul este sustragerea de la urmărirea
penală, nefiind suficientă susţinerea procurorului în acest sens (C.A. Bucureşti, Secţia
a II-a penală, încheierea nr. 101/2005, în C.P.J.P. 2005, p. 84-85).
Pe tărâmul procedurilor care intră sub incidenţa art. 5 parag. 3 CEDO, Curtea
a arătat că instanţa naţională poate decide să nu aştepte până când persoana
privată de libertate alege să fie reprezentată de către avocat, iar autorităţile nu au
obligaţia de a-i asigura asistenţă juridică gratuită. Chiar şi în acest context, sosirea
întârziată a avocaţilor reclamantului poate justifica începerea şedinţei de judecată,
dar nu şi refuzul instanţei de a permite participarea acestora la şedinţa de judecată
(CtEDO, Lebedev c. Rusiei, hotărârea din 25 octombrie 2007, parag. 76, 88).

3. Soluţionarea propunerii în camera de consiliu. Propunerea de arestare


preventivă se soluţionează în cameră de consiliu, în şedinţă nepublică[art. 203 alin.
(5) C.proc.pen., art. 352 alin. (1) C.proc.pen.] de un singur judecător de drepturi şi
libertăţi, indiferent de natura infracţiunii. În cazul în care legea impune necesitatea
unui complet specializat faţă de natura infracţiunii (de exemplu, infracţiunile de
corupţie) sau de persoana inculpatului (de pildă, un minor), judecătorul de drepturi
şi libertăţi care soluţionează propunerea de arestare preventivă trebuie să fie
specializat în materia respectivă; nerespectarea regulii specializării nu atrage
nulitatea absolută a hotărârii pronunţate de un judecător din cadrul instanţei
competente (sau al secţiei penale a instanţei competente), care, deşi „nespecializat”,
satisface cerinţele de independenţă şi imparţialitate, dar poate ridica problema
răspunderii disciplinare.

RECUZAREA JUDECATORULUI DE DREPTURI SI LIBERTATI CHEMAT SA


SOLUTIONEZE PROPUNEREA DE ARESTARE PREVENTIVA A INCULPATULUI IN
CURSUL URMARIRII PENALE!
Formularea unei cereri de recuzare a judecătorului de drepturi şi libertăţi desemnat
să soluţioneze propunerea de arestare preventivă nu îl împiedică pe acesta să se
pronunţe asupra propunerii [art. 67 alin. (6) C.proc.pen.], iar în ipoteza admiterii
acestei cereri, judecătorul care a soluţionat-o va dispune şi anularea tuturor
actelor efectuate de judecătorul incompatibil, inclusiv a încheierii prin care
a soluţionat propunerea de arestare [art. 68 alin. (6) C.proc.pen.].
Înainte de a proceda la ascultarea inculpatului, judecătorul de drepturi şi libertăţi
îi aduce la cunoştinţă infracţiunea de care este acuzat şi dreptul de a nu face nicio
declaraţie, atrăgându-i atenţia că ceea ce declară poate fi folosit împotriva sa; în cazul
în care inculpatul consimte să dea declaraţie, judecătorul de drepturi şi libertăţi îl
va audia despre fapta de care este acuzat şi despre motivele pe care se întemeiază
propunerea de arestare preventivă formulată de procuror. Declaraţia inculpatului
este semnată de acesta şi de către avocatul său [art. 110 alin. (4) C.proc.pen.], de
judecătorul de drepturi şi libertăţi şi de grefier. Omisiunea judecătorului de la prima
instanţă de a-l audia pe inculpat poate fi acoperită de judecătorul de drepturi şi
libertăţi de la instanţa de control judiciar cu ocazia soluţionării contestaţiei sau la
orice moment ulterior în care acesta îşi manifestă voinţa de a da declaraţii în faţa
judecătorului care apreciază asupra măsurii preventive.
În cazul în care inculpatul doreşte să uzeze de dreptul la tăcere, refuzând să dea
declaraţii, acest refuz este consemnat fie într-un înscris separat semnat de către
inculpat, fie în practicaua încheierii.
C.proc.pen. nu mai prevede obligativitatea audierii inculpatului de către organul de
urmărire penală anterior sesizării judecătorului de drepturi şi libertăţi, cu excepţia
situaţiei în care acesta este reţinut, când este obligatorie audierea sa, în prezenţa
avocatului ales sau din oficiu [art. 209 alin. (5) C.proc.pen.].
PROBE - ADMISIBILITATE
Legea nu interzice administrarea de probe cu ocazia soluţionării propunerii de
arestare preventivă, însă aprecierea asupra utilităţii şi concludenţei probei trebuie să
ia în considerare necesitatea soluţionării în condiţii de celeritate şi a verificării doar
a suspiciunii rezonabile că a fost săvârşită infracţiunea.
După ascultarea inculpatului prezent ori după ce acesta declară că înţelege să uzeze
de dreptul de a păstra tăcerea, judecătorul de drepturi şi libertăţi dă cuvântul
procurorului şi avocatului inculpatului pentru dezbaterea propunerii de arestare, cu
asigurarea exigenţelor de contradictorialitate, inculpatul având ultimul cuvânt.

Art. 226
Admiterea propunerii de arestare preventivă în cursul urmăririi penale

Isabelle Tocan

(1) Judecătorul de drepturi şi libertăţi, dacă apreciază că sunt întrunite


condiţiile prevăzute de lege, admite propunerea procurorului şi dispune
arestarea preventivă a inculpatului, prin încheiere motivată.
(2) Arestarea preventivă a inculpatului poate fi dispusă pentru cel mult 30 de
zile. Durata reţinerii nu se deduce din durata arestării preventive.
(3) După luarea măsurii, inculpatului i se aduc la cunoştinţă, de îndată, în limba
pe care o înţelege, motivele pentru care s-a dispus arestarea preventivă.
Corelaţii legislative: art. 203 alin. (5), art. 203 alin. (7), art. 226 alin. (2) C.proc.pen.
Comentariu
1. Act procesual. Dacă sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de lege, judecătorul de
drepturi şi libertăţi admite propunerea şi dispune arestarea inculpatului, prin
încheiere care se pronunţă în camera de consiliu [art. 203 alin. (5) C.proc.pen.].
Soluţia este consemnată în minuta întocmită în două exemplare.
Minuta leagă judecătorul sau instanţa şi constituie o garanţie că la redactarea
încheierii nu va omite, adăuga sau schimba ceva privind soluţia şi, de aceea, în
special în cazul încheierilor care pot fi atacate separat, se impune ca rezultatul
deliberării să fie consemnat într-o minută. În lipsa minutei nu ar putea fi realizat
controlul judiciar asupra rezultatului deliberării şi nici asupra modului în care au
fost respectate dispoziţiile relative la compunerea completului de judecată, dispoziţii
prevăzute sub sancţiunea nulităţii absolute (I.C.C.J., Secţiile Unite, Decizia nr.
XVII/2005).

INCULPAT ARESTAT SAU DETINUT IN ALTA CAUZA – ADMISIBILA ARESTAREA


Împrejurarea că inculpatul se află în executarea unui alt mandat de arestare
preventivă în altă cauză (I.C.C.J., Secţia penală, decizia nr. 6090/2005) sau a unei
pedepse privative de libertate nu constituie un impediment pentru arestarea
preventivă a acestuia (C.A. Braşov, decizia penală nr. 322/R din 9 aprilie 2004, în M.
Udroiu, Procedură penală. Partea generală. Noul Cod de procedură penală, op. cit.,
2014, p. 431).
2. Durata măsurii. Soluţia trebuie să indice expres durata măsurii, care nu poate
depăşi 30 de zile. Spre deosebire de reglementarea anterioară, din această durată nu
se deduce durata reţinerii şi nici a conducerii administrative la sediul poliţiei [art.
226 alin. (2) teza a II-a C.proc.pen.].
În cazul în care judecătorul de drepturi şi libertăţi de la prima instanţă respinge
propunerea de arestare preventivă şi dispune luarea măsurii arestului la domiciliu,
apreciem că judecătorul de la instanţa de control judiciar nu poate dispune măsura
arestării preventive decât pentru durata rămasă până la împlinirea duratei maxime
de 30 de zile, cu luarea în considerare a duratei măsurii arestului la domiciliu până
la momentul soluţionării contestaţiei. Concluzia se impune în raport de natura
similară a celor două măsuri, astfel cum se desprinde din jurisprudenţa Curţii
Constituţionale şi a Curţii Europene a Drepturilor Omului.
Spre deosebire de măsura arestului preventiv, care determină plasarea persoanei în
cauză într-un centru de arestare preventivă, fiind izolat şi supus unei supravegheri
permanente, măsura arestului la domiciliu are ca efect rămânerea persoanei în cauză
la domiciliul personal, în prezenţa propriei familii. Cu toate acestea, părăsirea incintei
propriului domiciliu nu poate fi realizată decât pentru prezentarea în faţa organelor
judiciare, la chemarea acestora, iar pentru alte motive doar dacă judecătorul de
drepturi şi libertăţi, judecătorul de cameră preliminară sau instanţa de judecată, prin
încheiere, i-a permis acest lucru. Din această perspectivă s-a apreciat că, din modul
de reglementare a măsurii arestului la domiciliu, aceasta reprezintă o afectare
a drepturilor persoanei care, prin intensitate şi modul de aplicare/de punere în
executare, afectează libertatea persoanei, având caracteristicile unei privări de
libertate (…). Eventuala diferenţă de confort sau regim intern existentă la un moment
dat între diferitele locaţii privative de libertate nu este o condiţie a stabilirii dacă
măsura respectivă este sau nu o măsură privativă de libertate, altele fiind condiţiile
ce trebuie îndeplinite în acest sens.
Totodată, Curtea reţine că instanţa de la Strasbourg a stabilit că măsura arestului la
domiciliu reprezintă o măsură privativă de libertate, în accepţiunea art. 5 din
Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale. În acest
sens sunt: hotărârea din 2 august 2001, pronunţată în Cauza Mancini c. Italiei;
hotărârea din 28 noiembrie 2002, pronunţată în Cauza Lavents c. Letoniei; hotărârea
din 8 iulie 2004, pronunţată în Cauza Vachev c. Bulgariei; hotărârea din 30
septembrie 2004, pronunţată în Cauza Nikolova c. Bulgariei (nr. 2); hotărârea din 30
martie 2006, pronunţată în Cauza Pekov c. Bulgariei; hotărârea din 7 noiembrie
2013, pronunţată în Cauza Ermakov c. Rusiei (D.C.C. nr. 650 din 11 noiembrie 2014).
Art. 23 alin. (5) din Constituţia României stabileşte o durată maximă a măsurii
arestării preventive în cursul urmăririi penale, fără, însă, a se referi şi la arestul la
domiciliu, ca urmare a faptului că la momentul ultimei revizuiri (2003), această
măsură preventivă nu exista în sistemul judiciar român, fiind introdusă
prin C.proc.pen., de la 1 februarie 2014. Acest articol trebuie, însă, interpretat din
perspectiva noilor opţiuni ale legiuitorului cu privire la măsurile preventive, ca
referindu-se la privarea de libertate dispusă în cadrul procesului penal, indiferent de
măsura preventivă concretă ce are acest efect. Astfel, niciuna dintre cele două măsuri
preventive privative de libertate, fiecare în parte sau cumulat, nu poate depăşi durata
maximă de 30 de zile prevăzută de art. 23 alin. (5) din Constituţia României.
În practică au fost pronunţate soluţii divergente în ipoteza în care judecătorul de
drepturi şi libertăţi din cadrul primei instanţe de judecată a respins propunerea de
arestare preventivă şi a luat măsura arestului la domiciliu, iar judecătorul de
drepturi şi libertăţi din cadrul instanţei de control judiciar a admis contestaţia,
a desfiinţat încheierea contestată, a admis propunerea Ministerului Public şi a luat
măsura arestării preventive (a se vedea I.C.C.J., Secţia penală, încheierea din 14
decembrie 2015 şi, în sens contrar, I.C.C.J, Secţia penală, încheierea din 23 decembrie
2015, nepublicate).
3. Comunicare. Motivele arestării sunt comunicate de îndată, prin pronunţarea
soluţiei în prezenţa inculpatului, prin înmânarea mandatului de arestare preventivă
sau comunicarea unei copii de pe încheiere în cazul în care nu a fost prezent la
pronunţare [art. 203 alin. (7) C.proc.pen.]. C.proc.pen. nu prevede obligaţia organelor
judiciare de a traduce mandatul de arestare preventivă sau încheierea prin care s-a
dispus măsura, ci numai să asigure încunoştinţarea, prin interpret, a inculpatului
cu privire la motivele privării de libertate.
CtEDO reaminteşte că art. 5 parag. 2 CEDO enunţă o garanţie fundamentală: orice
persoană arestată trebuie să ştie de ce a fost privată de libertate. Această garanţie
obligă la semnalarea către o asemenea persoană, într-un limbaj simplu, accesibil,
a motivelor juridice şi de fapt ale privării sale de libertate, astfel încât să poată discuta
cu privire la legalitatea acesteia în faţa unei instanţe în temeiul parag. 4. Persoana în
cauză trebuie să beneficieze de aceste informaţii într-un termen cât mai scurt, dar
poliţistul care o arestează poate să nu i le ofere în întregime la faţa locului. Pentru
a stabili dacă a primit destule informaţii şi suficient de repede, trebuie să se ţină
seama de particularităţile cauzei (CtEDO, Scundeanu c. României, hotărârea din 2
februarie 2010, parag. 72).
Art. 227
Respingerea propunerii de arestare preventivă în cursul urmăririi penale

Isabelle Tocan

(1) Judecătorul de drepturi şi libertăţi, dacă apreciază că nu sunt întrunite


condiţiile prevăzute de lege pentru arestarea preventivă a inculpatului,
respinge, prin încheiere motivată, propunerea procurorului, dispunând punerea
în libertate a inculpatului reţinut.
(2) Dacă sunt întrunite condiţiile prevăzute de lege, judecătorul de drepturi şi
libertăţi poate dispune aplicarea uneia dintre măsurile preventive prevăzute la
art. 202 alin. (4) lit. b)-d).
(3) Abrogat.
Corelaţii legislative: art. 209 C.proc.pen.
Comentariu
1. Punerea în libertate a inculpatului. În cazul în care apreciază că nu sunt
îndeplinite condiţiile pentru luarea măsurii preventive, se respinge propunerea şi se
dispune punerea în libertate a inculpatului, dacă nu este arestat în altă cauză, la
expirarea măsurii reţinerii. Inculpatul nu este pus în libertate imediat după
pronunţarea soluţiei întrucât nu este folosită sintagma „de îndată”, iar măsura
reţinerii (în vigoare pe durata stabilită prin ordonanţa organului de urmărire penală)
nu face obiectul cenzurii judecătorului de drepturi şi libertăţi învestit cu soluţionarea
propunerii de arestare [împotriva acestei ordonanţe se poate face plângere potrivit
art. 209 alin. (14), (15) C.proc.pen. la procurorul care supraveghează urmărirea
penală sau la procurorul ierarhic superior, după caz].
În cazul în care judecătorul apreciază că nu sunt îndeplinite condiţiile arestării
preventive, dar pentru atingerea scopurilor prevăzute de art. 202 alin. (1) C.proc.pen.
este suficientă şi necesară o altă măsură preventivă, va dispune respingerea
propunerii parchetului şi luarea uneia dintre măsurile prevăzute de art. 202 alin. (4)
lit. b)-d) C.proc.pen.: controlul judiciar, controlul judiciar pe cauţiune sau arestul la
domiciliu. Dacă propunerea de arestare preventivă este respinsă ca urmare
a admiterii contestaţiei formulate de către inculpat, judecătorul de drepturi şi
libertăţi de la instanţa superioară nu va dispune înlocuirea arestării preventive luate
de judecătorul primei instanţe cu o altă măsură, ci va respinge propunerea şi va
dispune luarea unei măsuri alternative.
De altfel, judecătorul are obligaţia de a lua în considerare măsuri preventive mai
blânde în temeiul art. 5 parag. 3 CEDO pentru a asigura buna desfăşurare
a procesului penal (CtEDO, Vrecev c. Serbiei, hotărârea din 23 septembrie
2008; Lelievre c. Belgiei, hotărârea din 8 noiembrie 2007).
Alin. (3) al art. 227, care făcea trimitere la art. 215 alin. (9) C.proc.pen. [la rândul
său, o normă de trimitere la dispoziţiile alin. (8) teza I al art. 215 C.proc.pen., ce
reglementa posibilitatea impunerii de către procuror de noi obligaţii inculpatului
supus controlului judiciar], dispoziţie ce a fost interpretată de instanţele de judecată
anterior pronunţării Deciziei nr. 4/2015 a I.C.C.J. de soluţionare a recursului în
interesul legii, ca permiţând judecătorului de drepturi şi libertăţi să modifice
obligaţiile aferente măsurii controlului judiciar, a fost abrogat prin O.U.G. nr.
18/2016. Modificarea obligaţiilor aferente acestei măsuri îi revine în competenţă
procurorului pe parcursul urmăririi penale, chiar dacă măsura a fost dispusă de
judecătorul de drepturi şi libertăţi.
2. Măsura controlului judiciar pe cauţiune. Probleme poate pune luarea măsurii
controlului judiciar pe cauţiune întrucât aceasta presupune parcurgerea a două
etape: admisibilitatea în principiu şi stabilirea cauţiunii (etapă ce se desfăşoară
contradictoriu), urmată de pronunţarea la un alt termen asupra măsurii. Prin
urmare, judecătorul va trebui să admită în principiu şi să stabilească cauţiunea şi
termenul de depunere a acesteia prin încheierea de respingere a propunerii de
arestare preventivă şi să hotărască ulterior cu privire la aceasta în funcţie de
depunerea sau nu a cauţiunii de către inculpat.
În cazul în care se ia o măsură preventivă alternativă, se va dispune punerea de
îndată în libertate a inculpatului, întrucât încheierea prin care se dispune luarea
unei măsuri preventive este executorie din momentul pronunţării [art. 204 alin. (3)
C.proc.pen.], iar cele două măsuri sunt incompatibile (măsura reţinerii şi o altă
măsură neprivativă de libertate).
Art. 228
Încunoştinţarea despre arestarea preventivă şi locul de deţinere a inculpatului
arestat preventiv

Isabelle Tocan

(1) Abrogat.
(2) Persoanei faţă de care s-a dispus măsura arestării preventive i se comunică,
sub semnătură, în scris, drepturile prevăzute la art. 83, dreptul prevăzut la art.
210 alin. (1) şi (2), precum şi dreptul de acces la asistenţă medicală de urgenţă,
dreptul de a contesta măsura şi dreptul de a solicita revocarea sau înlocuirea
arestării cu o altă măsură preventivă, iar în cazul în care nu poate ori refuză să
semneze, se va încheia un proces-verbal.
(3) Imediat după luarea măsurii arestării preventive, judecătorul de drepturi şi
libertăţi de la prima instanţă sau de la instanţa ierarhic superioară, care
a dispus măsura, încunoştinţează despre aceasta un membru al familiei
inculpatului ori o altă persoană desemnată de acesta. Dispoziţiile art. 210 alin.
(2) se aplică în mod corespunzător. Efectuarea încunoştinţării se consemnează
într-un proces-verbal.
(4) Îndată după introducerea sa într-un loc de deţinere, inculpatul are dreptul
de a încunoştinţa personal sau de a solicita administraţiei locului respectiv să
încunoştinţeze persoanele prevăzute la alin. (3) despre locul unde este deţinut.
(5) Dispoziţiile alin. (4) se aplică în mod corespunzător şi în cazul schimbării
ulterioare a locului de deţinere, imediat după producerea schimbării.
(6) Administraţia locului de deţinere are obligaţia de a aduce la cunoştinţa
inculpatului arestat preventiv dispoziţiile alin. (2)-(5), precum şi de a consemna
într-un proces-verbal modul în care s-a realizat încunoştinţarea.
(7) Inculpatului arestat preventiv nu i se poate refuza exercitarea dreptului de
a face personal încunoştinţarea decât pentru motive temeinice, care se
consemnează în procesul-verbal întocmit potrivit alin. (6).
Corelaţii legislative: art. 83, art. 210, art. 226 alin. (3) C.proc.pen.; Legea nr.
122/2006; Directiva 2012/13/UE a Parlamentului European şi a Consiliului din 22
mai 2012 privind dreptul la informare în cadrul procedurilor penale; art. 5 parag. 2
CEDO
Comentariu
1. Procedura ulterioară luării măsurii arestării
preventive. C.proc.pen. a prevăzut o serie de drepturi pentru inculpatul arestat şi,
corelativ, obligaţia organelor judiciare de a i le aduce la cunoştinţă, sub semnătură,
în scris:
a) drepturile prevăzute la art. 83 C.proc.pen.;
b) drepturile prevăzute la art. 210 alin. (1) şi (2) C.proc.pen. (dreptul la
încunoştinţarea membrilor de familie sau a reprezentanţilor diplomatici);
c) dreptul de acces la asistenţa medicală de urgenţă;
d) dreptul de a solicita revocarea sau înlocuirea arestării cu o altă măsură preventivă;
e) dreptul de a face plângere împotriva măsurii dispuse.
În cazul în care persoana arestată nu poate ori refuză să semneze dovada de
comunicare, se va încheia un proces-verbal.
2. Dreptul la informare în cadrul procedurilor penale. Textul este în concordanţă
cu dispoziţiile Directivei 2012/13/UE a Parlamentului European şi a Consiliului din
22 mai 2012 privind dreptul la informare în cadrul procedurilor penale, potrivit
cărora persoanele suspectate sau acuzate sunt informate prompt cu privire la cel
puţin următoarele drepturi procedurale, astfel cum se aplică în dreptul intern, pentru
a asigura posibilitatea exercitării efective a drepturilor respective: a) dreptul de a fi
asistat de un avocat; b) orice drept la consiliere juridică gratuită şi condiţiile pentru
obţinerea unei astfel de consilieri; c) dreptul de a fi informat cu privire la acuzare, în
conformitate cu art. 6; d) dreptul la interpretare şi traducere; e) dreptul de a păstra
tăcerea; f) dreptul de acces la materialele cauzei; g) dreptul de a informa autorităţile
consulare şi o persoană şi h) dreptul de acces la asistenţă medicală de urgenţă,
precum şi informaţii de bază cu privire la orice posibilitate, în temeiul dreptului
intern, de a contesta legalitatea arestării, de a obţine o revizuire a detenţiei sau de
a solicita eliberarea provizorie. Totodată, se constată faptul că norma procesual-
penală impune comunicarea acestor drepturi în scris, soluţie impusă şi de dispoziţiile
art. 4 al directivei anterior menţionate, potrivit cărora persoanelor suspectate sau
acuzate care sunt arestate sau reţinute li se furnizează cu promptitudine o notă
scrisă privind drepturile. Persoanelor în cauză li se va oferi oportunitatea de a citi
nota privind drepturile şi li se va permite să păstreze această notă pe toată perioada
în care sunt private de libertate.
Aceeaşi cerinţă este impusă şi de art. 5 parag. 2 CEDO ce enunţă o garanţie
elementară: orice persoană privată de libertate trebuie să ştie de ce s-a dispus
măsura în cauză. Această garanţie implică informarea persoanei, într-un limbaj
simplu şi accesibil pentru ea, despre motivele în drept şi în fapt ale privării sale de
libertate, astfel încât persoana în cauză să poată pune în discuţie legalitatea şi
temeinicia privării de libertate în faţa unui „tribunal”, conform garanţiei prevăzute de
parag. 4. Ea trebuie să beneficieze de aceste informaţii „în termenul cel mai scurt”.
O.U.G. nr. 18/2016 a înlăturat dispoziţia care prevedea obligaţia de a se aduce la
cunoştinţa inculpatului motivele pentru care s-a dispus arestarea preventivă îndată
după luarea măsurii, obligaţie care era deja prevăzută de art. 226 alin. (3) C.proc.pen.
Totodată, măsura se comunică:
- familiei inculpatului sau unei alte persoane indicate de către acesta; familiei
inculpatului i se comunică şi locul de deţinere unde inculpatul este predat, precum
şi orice modificare ulterioară a acestuia (personal de către inculpat sau de către
administraţia locului de deţinere);
- reprezentatului legal al inculpatului minor;
- misiunii diplomatice ori oficiului consular al statului al cărui cetăţean este sau,
după caz, unei organizaţii internaţionale umanitare, dacă nu doreşte să beneficieze
de asistenţa autorităţilor din ţara sa de origine, ori reprezentanţei organizaţiei
internaţionale competente, dacă este refugiat sau, din orice alt motiv, se află sub
protecţia unei astfel de organizaţii; în cazul acestei categorii de persoane, este
informat şi Inspectoratul General pentru Imigrări (Legea nr. 122/2006).
Cu privire la îndeplinirea acestei obligaţii se întocmeşte un proces-verbal de către
grefier sau de către administraţia locului de deţinere.
Din momentul în care o persoană este arestată, faptul ca aceasta să poată comunica
urgent cu familia sa se poate dovedi de o importanţă capitală. Dispariţia inexplicabilă
a unui membru de familie, chiar şi pentru o scurtă perioadă de timp, poate genera
o puternică nelinişte (CtEDO, Sari şi Çolak c. Turciei, hotărârea din 4 aprilie 2006,
parag. 36).
Art. 229
Luarea măsurilor de ocrotire în caz de arestare preventivă în cursul urmăririi penale

Isabelle Tocan

(1) Când măsura arestării preventive a fost luată faţă de un inculpat în a cărui
ocrotire se află un minor, o persoană pusă sub interdicţie, o persoană căreia i s-
a instituit tutela sau curatela ori o persoană care, datorită vârstei, bolii sau altei
cauze, are nevoie de ajutor, autoritatea competentă este încunoştinţată, de
îndată, în vederea luării măsurilor legale de ocrotire pentru persoana respectivă.
(2) Obligaţia de încunoştinţare revine judecătorului de drepturi şi libertăţi de la
prima instanţă sau de la instanţa ierarhic superioară, care a luat măsura
arestării preventive, modul de îndeplinire a acestei obligaţii fiind consemnat
într-un proces-verbal.
Corelaţii legislative: Legea nr. 272/2004; Legea nr. 287/2009 privind Codul
civil; Legea nr. 448/2006; Legea nr. 17/2000
Comentariu
Arestarea preventivă este comunicată către autoritatea competentă să ia măsuri
pentru ocrotirea minorilor sau a altor persoane aflate în situaţii vulnerabile (faţă de
care s-a luat măsura interdicţiei judecătoreşti, tutela, curatela ori persoane care, din
cauza vârstei, bolii, au nevoie de ajutor), care s-au aflat în supravegherea şi ocrotirea
inculpatului arestat, astfel încât acestea să nu fie lipsite de protecţie în perioada în
care inculpatul va fi privat de libertate.
Această obligaţie revine judecătorului de drepturi şi libertăţi care a dispus măsura,
de la prima instanţă sau de la instanţa ierarhic superioară, în cazul în care măsura
a fost luată ca urmare a admiterii contestaţiei.
Situaţiile pentru care este necesară luarea măsurilor de ocrotire presupun incidenţa
diferitelor acte normative care le reglementează:
- în cazul minorilor lipsiţi de ocrotirea părintească, măsurile de ocrotire [de regulă,
plasamentul, dar şi orice altă măsură considerată necesară de către instanţa
competentă – tribunalul de la domiciliul copilului – sau, după caz, de către instituţiile
cu atribuţii în domeniul protecţiei copilului] sunt dispuse potrivit Legii nr.
272/2004 privind protecţia şi promovarea drepturilor copilului, cu modificările şi
completările ulterioare, respectiv a Codului civil (art. 110 şi urm.);
- în cazul minorilor cu privire la care s-a instituit tutela, al persoanelor puse sub
interdicţie şi al celor cu privire la care s-a instituit măsura curatelei, măsurile pot fi
dispuse în temeiul Codului civil. Astfel, instanţa de tutelă competentă – judecătoria
de la domiciliul minorului – poate dispune fie măsura provizorie a instituirii unui
tutore sau curator provizoriu (art. 116 C.civ.), fie îndepărtarea tutorelui (art. 158
C.civ.) sau numirea unui nou curator (art. 178-186 C.civ.);
- în cazul persoanelor care din cauza vârstei, bolii sau altei cauze au nevoie de ajutor,
măsurile pot fi dispuse de instanţa de tutelă competentă – judecătoria de la domiciliul
persoanei aflate în nevoie, după caz, atât în temeiul art. 178-186 C.civ. (măsura
curatelei), cât şi în temeiul legilor speciale care reglementează măsurile de ocrotire în
cazul persoanelor aflate în situaţii speciale – vârstă înaintată, boală etc. (cu titlu de
exemplu, menţionăm măsurile speciale care pot fi dispuse de direcţiile generale de
asistenţă socială şi protecţia copilului de la nivel judeţean sau de comisia de evaluare
a persoanelor adulte cu handicap, potrivit Legii nr. 448/2006 privind protecţia şi
promovarea drepturilor persoanelor cu handicap, republicată, cu modificările şi
completările ulterioare, Legii nr. 17/2000 privind asistenţa socială a persoanelor
vârstnice, republicată, cu modificările şi completările ulterioare etc.).
Art. 230
Mandatul de arestare preventivă

Isabelle Tocan

(1) În baza încheierii prin care s-a dispus arestarea preventivă a inculpatului,
judecătorul de drepturi şi libertăţi de la prima instanţă sau, după caz, de la
instanţa ierarhic superioară emite de îndată mandatul de arestare preventivă.
(2) Dacă, prin aceeaşi încheiere, s-a dispus arestarea preventivă a mai multor
inculpaţi, se emite câte un mandat pentru fiecare dintre ei.
(3) În mandatul de arestare preventivă se arată:
a) instanţa din care face parte judecătorul de drepturi şi libertăţi care a dispus
luarea măsurii arestării preventive;
b) data emiterii mandatului;
c) numele, prenumele şi calitatea judecătorului de drepturi şi libertăţi care
a emis mandatul;
d) datele de identitate ale inculpatului;
e) durata pentru care s-a dispus arestarea preventivă a inculpatului, cu
menţionarea datei la care încetează;
f) arătarea faptei de care este acuzat inculpatul, cu indicarea datei şi locului
comiterii acesteia, încadrarea juridică, infracţiunea şi pedeapsa prevăzută de
lege;
g) temeiurile concrete care au determinat arestarea preventivă;
h) ordinul de a fi arestat inculpatul;
i) indicarea locului unde va fi deţinut inculpatul arestat preventiv;
j) semnătura judecătorului de drepturi şi libertăţi;
k) semnătura inculpatului prezent. În cazul în care acesta refuză să semneze,
se va face menţiune corespunzătoare în mandat.
(4) Când mandatul de arestare a fost emis după ascultarea inculpatului,
judecătorul care a emis mandatul înmânează un exemplar al mandatului
persoanei arestate şi organului de poliţie.
(41) Mandatul de arestare poate fi transmis organelor de poliţie şi prin fax, poştă
electronică sau prin orice mijloc în măsură să producă un document scris în
condiţii care să permită autorităţilor destinatare să îi stabilească
autenticitatea.
(5) Dacă persoana vătămată a solicitat înştiinţarea sa cu privire la eliberarea în
orice mod sau evadarea persoanei arestate, judecătorul care a emis mandatul
consemnează aceasta într-un proces-verbal, pe care îl predă organului de poliţie.
(6) Organul de poliţie predă exemplarul original al mandatului de arestare
preventivă şi procesul-verbal prevăzut la alin. (5) administraţiei locului de
deţinere.
Corelaţii legislative: art. 278 C.proc.pen.; Legea nr. 254/2013
Notă: Alin. (5) al art. 230 C.proc.pen. a fost modificat prin O.U.G. nr. 18/2016.
Comentariu
1. Mandatul de arestare preventivă. Noţiune. Mandatul de arestare preventivă este
actul procedural prin care se pune în executare dispoziţia judecătorului de drepturi
şi libertăţi de arestare a inculpatului. În temeiul acestui act, organele de poliţie vor
priva de libertate pe inculpat şi îl vor preda administraţiei locului de deţinere.
2. Competenţă. Mandatul de arestare preventivă este întocmit şi semnat de
judecătorul de drepturi şi libertăţi care a luat măsura, fie cel de la prima instanţă, fie
cel de la instanţa ierarhic superioară în cazul în care măsura a fost dispusă ca
urmare a admiterii contestaţiei.
În situaţia în care în urma admiterii contestaţiei se modifică durata măsurii arestării
preventive, se rectifică mandatul de arestare emis iniţial de către judecătorul delegat
la Biroul de executări penale al primei instanţe, fără a se dispune anularea primului
mandat şi emiterea unuia nou. Soluţia este impusă de dispoziţiile art. 230 alin. (1)
C.proc.pen. care permit judecătorului de drepturi şi libertăţi de la instanţa superioară
să emită mandatul de arestare preventivă în baza încheierii prin care s-a dispus
arestarea preventivă a inculpatului. Norma legală urmăreşte corelarea actului
procesual (dispoziţia de luare a măsurii arestării preventive din încheiere) şi a actului
procedural prin care se aduce la îndeplinire manifestarea de voinţă (mandatul de
arestare preventivă), astfel încât actul procedural să fie întocmit de acelaşi organ
judiciar care a dispus cu privire la măsura preventivă. Or, în condiţiile în care
încheierea de luare a măsurii arestării preventive aparţine judecătorului de drepturi
şi libertăţi de la prima instanţă, care a emis deja un mandat de arestare preventivă
în baza acestei manifestări de voinţă, iar judecătorul de drepturi şi libertăţi de la
instanţa superioară nu dispune luarea măsurii, ci doar modificarea duratei, soluţia
ce se impune este cea a modificării actului procedural întocmit corespunzător
modificărilor impuse în urma admiterii contestaţiei. În practică, însă, se întâlneşte şi
soluţia anulării primului mandat şi emiterii unui nou mandat de judecătorul de
drepturi şi libertăţi de la instanţa superioară.
C.proc.pen. a adus unele modificări sub aspectul elementelor cuprinse în mandatul
de arestare preventivă, menţinând dispoziţiile referitoare la organul judiciar care l-a
emis, datele privind inculpatul şi cele privind acuzaţia şi impunând suplimentar
indicarea duratei pentru care măsura a fost luată şi semnătura inculpatului prezent
prin care se atestă faptul că acesta a luat cunoştinţă de act. În cazul în care
judecătorul de drepturi şi libertăţi a apreciat că nu sunt îndeplinite condiţiile luării
măsurii pentru o parte din faptele cuprinse în propunerea de arestare [de exemplu,
pedeapsa prevăzută de lege este sub 5 ani închisoare pentru cazul de arestare
prevăzut de art. 223 alin. (2) teza finală C.proc.pen.], aceste fapte nu se vor regăsi în
cuprinsul mandatului.
Lipsa unor elemente esenţiale din conţinutul mandatului (de exemplu, datele de
identificare ale inculpatului) poate atrage nulitatea relativă a acestuia în
condiţiile art. 282 C.proc.pen. În situaţia în care mandatul de arestare conţine erori
materiale, dar permite identificarea persoanei şi stabilirea măsurii dispuse în raport
cu datele de identificare ale persoanei existente în evidenţele organelor de poliţie şi
hotărârea judecătorului de drepturi şi libertăţi, organul de poliţie execută măsura,
solicitând, în acelaşi timp, judecătorului de drepturi şi libertăţi, îndreptarea erorilor
materiale sesizate. Îndreptarea erorilor materiale va fi realizată de judecătorul de
drepturi şi libertăţi prin încheiere, conform art. 278 C.proc.pen. şi poate privi fie
încheierea de arestare preventivă şi mandatul de arestare, fie doar mandatul, în
situaţia în care elementele au fost reţinute în mod corect în încheiere şi menţionate
greşit în mandat.
Mandatul se emite în 3 exemplare: pentru inculpat, pentru locul de deţinere şi un
exemplar care va rămâne la dosarul instanţei. Organelor de poliţie li se poate
comunica mandatul în copie, prin fax, poştă electronică sau prin orice mijloc în
măsură să producă un document scris în condiţii care să permită autorităţilor
destinatare să îi stabilească autenticitatea, însă la locul de deţinere se predă
mandatul în original.
Dacă este cazul, mandatul va fi însoţit de un proces-verbal întocmit de judecătorul
de drepturi şi libertăţi prin care acesta constată că persoana vătămată a solicitat
înştiinţarea sa cu privire la eliberarea în orice mod sau evadarea inculpatului,
obligaţie care va fi adusă la îndeplinire de administraţia locului de deţinere.
3. Punerea în executare. În cazul în care propunerea de arestare a fost soluţionată
în prezenţa inculpatului, iar acesta este prezent la pronunţarea soluţiei (în stare
de reţinere sau de libertate), acestuia îi este înmânat sub semnătură mandatul de
arestare şi este predat de organele de poliţie locului de deţinere împreună cu un
exemplar original al mandatului. În cazul în care inculpatul a fost audiat de
judecătorul de drepturi şi libertăţi, dar nu este prezent la pronunţarea
soluţiei (măsura reţinerii a expirat, iar inculpatul a părăsit sediul instanţei), două
exemplare ale mandatului vor fi predate organelor de poliţe care îl vor pune în
executare.
În ipoteza admiterii propunerii de arestare preventivă, durata măsurii curge de la
data pronunţării încheierii, neputând fi amânată executarea acesteia până la
expirarea reţinerii (C.A. Bucureşti, Secţia a II-a penală, încheierea nr. 971 din 18
septembrie 2015, nepublicată).
În cursul urmăririi penale, arestarea preventivă se execută în centrele de reţinere şi
arestare preventivă, organizate în subordinea Ministerului Afacerilor Interne (art. 108
din Legea nr. 254/2013). Primirea în centrele de reţinere şi arestare preventivă
a persoanelor faţă de care s-a dispus arestarea preventivă se face pe baza mandatului
de arestare preventivă, după stabilirea identităţii acestora [art. 109 alin. (1) din Legea
nr. 254/2013].
Art. 231
Executarea mandatului de arestare preventivă emis în lipsa inculpatului

Isabelle Tocan

(1) Când măsura arestării preventive a fost dispusă în lipsa inculpatului, două
exemplare originale ale mandatului emis se înaintează organului de poliţie de
la domiciliul sau reşedinţa inculpatului în vederea executării. În cazul în care
inculpatul nu are domiciliul sau reşedinţa în România, exemplarele se
înaintează organului de poliţie în raza teritorială a căruia se află instanţa de
judecată.
(2) Mandatul de arestare poate fi transmis organului de poliţie şi prin fax, poştă
electronică sau prin orice mijloc în măsură să producă un document scris în
condiţii care să permită autorităţilor destinatare să îi stabilească
autenticitatea.
(3) În situaţia în care mandatul de arestare conţine erori materiale dar permite
identificarea persoanei şi stabilirea măsurii dispuse în raport cu datele de
identificare ale persoanei existente în evidenţele organelor de poliţie şi
hotărârea instanţei de judecată, organul de poliţie execută măsura, solicitând
în acelaşi timp instanţei de judecată îndreptarea erorilor materiale sesizate.
(4) Organul de poliţie procedează la arestarea persoanei arătate în mandat,
căreia îi predă un exemplar al acestuia, într-una din formele prevăzute la alin.
(1) sau (2), după care o conduce în cel mult 24 de ore la judecătorul de drepturi
şi libertăţi care a dispus măsura arestării preventive sau, după caz, la
judecătorul de cameră preliminară ori completul la care se află spre soluţionare
dosarul cauzei.
(5) În vederea executării mandatului de arestare preventivă, organul de poliţie
poate pătrunde în domiciliul sau reşedinţa oricărei persoane fizice, fără învoirea
acesteia, precum şi în sediul oricărei persoane juridice, fără învoirea
reprezentantului legal al acesteia, dacă există indicii temeinice din care să
rezulte bănuiala rezonabilă că persoana din mandat se află în domiciliul sau
reşedinţa respectivă.
(6) În cazul în care arestarea preventivă a inculpatului a fost dispusă în lipsă
din cauza stării sănătăţii, din cauză de forţă majoră sau stare de necesitate,
inculpatul este prezentat, la încetarea acestor motive, judecătorului de drepturi
şi libertăţi care a luat măsura ori, după caz, judecătorului de cameră preliminară
sau completului la care se află spre soluţionare dosarul cauzei.
(7) Judecătorul de drepturi şi libertăţi procedează la audierea inculpatului
conform art. 225 alin. (7) şi (8), în prezenţa avocatului acestuia, şi, evaluând
declaraţia inculpatului în contextul probelor administrate şi al motivelor avute
în vedere la luarea măsurii, dispune prin încheiere, după audierea concluziilor
procurorului, confirmarea arestării preventive şi a executării mandatului ori,
după caz, în condiţiile prevăzute de lege, revocarea arestării preventive sau
înlocuirea acesteia cu una dintre măsurile preventive prevăzute la art. 202 alin.
(4) lit. b)-d) şi punerea în libertate a inculpatului, dacă nu este arestat în altă
cauză.
Corelaţii legislative: art. 225 alin. (4) C.proc.pen.
Comentariu
1. Mandatul de arestare preventivă emis în lipsă. Competenţa punerii în
executare. Mandatul emis în lipsa inculpatului este pus în executare de către poliţia
de la domiciliul sau reşedinţa inculpatului sau în a cărei rază teritorială se află sediul
instanţei de judecată în cazul în care inculpatul nu are domiciliul sau reşedinţa în
România.
2. Executarea mandatului. Două exemplare ale mandatului de arestare preventivă
sunt înmânate organului de poliţie competent care îl localizează pe inculpat, îl
identifică, îl arestează şi îi înmânează un exemplar al mandatului, după care îl predă
centrului de arestare preventivă.
În vederea punerii în executare a mandatului, poliţia poate pătrunde în domiciliul
sau reşedinţa oricărei persoane fizice, fără învoirea acesteia, precum şi în sediul
oricărei persoane juridice, fără învoirea reprezentantului legal al acesteia, dacă există
indicii temeinice din care să rezulte bănuiala rezonabilă că persoana din mandat se
află în domiciliul sau reşedinţa respectivă. În acest caz nu este necesară obţinerea
unei autorizaţii de percheziţie domiciliară, mandatul de arestare preventivă emis de
judecătorul de drepturi şi libertăţi încorporând dreptul de a intra în spaţii private
pentru a prinde pe inculpatul arestat în lipsă. Această dispoziţie este aplicabilă şi în
cazul în care inculpatul a fost prezent la soluţionarea propunerii de arestare, dar nu
şi la pronunţarea soluţiei, astfel încât mandatul a fost emis în lipsa acestuia.
3. Procedura-remediu. În cazul în care inculpatul nu a fost prezent la soluţionarea
propunerii de arestare (lipseşte nejustificat, este dispărut, se sustrage ori din cauza
stării sănătăţii, din cauză de forţă majoră sau stare de necesitate nu se prezintă sau
nu poate fi adus în faţa judecătorului), legiuitorul a prevăzut o procedură-remediu
pentru a asigura prezenţa personală, audierea nemijlocită şi exercitarea dreptului la
apărare al inculpatului, oferind posibilitatea judecătorului ca, reevaluând actele
dosarului prin prisma celor învederate şi dovedite de către acesta, să confirme sau
nu măsura.
Inculpatul arestat în lipsă este prezentat, în cel mult 24 de ore de la arestare sau de
la încetarea cauzelor care au generat imposibilitatea de prezentare, judecătorului de
drepturi şi libertăţi care a emis mandatul (de la prima instanţă sau de la instanţa
superioară în cazul în care măsura a fost luată ca urmare a admiterii contestaţiei)
sau judecătorului de cameră preliminară ori instanţei de judecată, în funcţie de
stadiul procesual în care se află cauza la momentul depistării inculpatului. Termenul
de 24 de ore este unul de recomandare, iar depăşirea acestuia nu afectează legalitatea
privării de libertate a inculpatului şi nu are consecinţa încetării măsurii.
Procedura se desfăşoară cu participarea procurorului şi asigurarea asistenţei juridice
a inculpatului, în camera de consiliu (dacă dosarul se află în cursul urmăririi penale
sau în procedura camerei preliminare) sau în şedinţă publică (dacă dosarul se află în
cursul judecăţii în faţa primei instanţe sau în apel).
În cadrul acestei proceduri inculpatul este audiat în prezenţa apărătorului (în cazul
în care nu doreşte să păstreze tăcerea), după ce i se duc la cunoştinţă drepturile
procesuale, acuzaţiile aduse şi temeiurile propunerii şi este reluată dezbaterea
contradictorie cu privire la necesitatea luării măsurii preventive.
Judecătorul de drepturi şi libertăţi poate dispune, prin încheiere motivată,
pronunţată în camera de consiliu:
a) confirmarea măsurii arestării preventive şi a executării mandatului de arestare;
b) revocarea măsurii arestării preventive şi punerea în libertate a inculpatului, dacă
nu este reţinut sau arestat în altă cauză (în cazul în care procedura se desfăşoară în
faţa judecătorului de drepturi şi libertăţi de la instanţa superioară care a revocat
măsura ca urmare a admiterii contestaţiei, se dispune punerea în libertate de îndată
a inculpatului);
c) înlocuirea măsurii arestării preventive cu măsura arestului la domiciliu,
controlului judiciar sau controlului judiciar pe cauţiune şi punerea în libertate
a inculpatului dacă nu este reţinut sau arestat în altă cauză.
Este obligatorie întocmirea minutei în două exemplare originale, iar încheierea
judecătorului de drepturi şi libertăţi se comunică inculpatului şi procurorului care
au lipsit de la pronunţare.
Împotriva încheierii prin care judecătorul de drepturi şi libertăţi de la prima instanţă
s-a pronunţat în procedura-remediu se poate face contestaţie în termen de 48 de ore
de la pronunţare pentru procurorul şi inculpatul care au fost prezenţi la pronunţare
sau, după caz, de la comunicare, pentru inculpatul şi procurorul care au lipsit de la
pronunţare. Încheierea judecătorului de drepturi şi libertăţi de la instanţa superioară
care a luat măsura ca urmare a admiterii contestaţiei este definitivă.
Această procedură se desfăşoară doar în cazul în care propunerea de arestare
preventivă a fost soluţionată în lipsa inculpatului [art. 225 alin. (4) C.proc.pen.], nu
şi în cazul în care inculpatul a fost prezent la soluţionarea cauzei, dar nu şi la
pronunţarea soluţiei (întrucât faţă de acesta fie nu era luată măsura reţinerii, fie
aceasta expirase), astfel încât mandatul a fost emis în lipsă şi pus în executare
potrivit procedurii indicate în art. 231 alin. (1)-(3) C.proc.pen. În această situaţie nu
mai este necesară aducerea inculpatului în faţa judecătorului de drepturi şi libertăţi
în vederea ascultării şi a confirmării măsurii arestării preventive, durata arestării
preventive începând să curgă de la încarcerare.
În cazul în care mandatul de arestare a fost emis în lipsă, până la momentul punerii
în executare a acestuia, nu se pune problema prelungirii sau menţinerii acesteia,
termenele la care urmează a fi efectuate aceste verificări urmând a fi calculate în
raport de acest moment.
Art. 232
Negăsirea persoanei prevăzute în mandatul de arestare preventivă

Isabelle Tocan

Când persoana menţionată în mandatul de arestare preventivă nu a fost găsită,


organul de poliţie însărcinat cu executarea mandatului încheie un proces-verbal
prin care constată aceasta şi înştiinţează judecătorul de drepturi şi libertăţi
care a dispus măsura arestării preventive, precum şi organele competente
pentru darea în urmărire şi în consemn la punctele de trecere a frontierei.
Corelaţii legislative: art. 521 C.proc.pen.; Legea nr. 302/2004; H.G. nr. 445/2002
Comentariu
Darea în urmărire şi în consemn. În cazul în care inculpatul nu este localizat în
urma verificărilor organelor de poliţie la domiciliul sau locuinţa sa obişnuită sau
a investigaţiilor suplimentare, acesta va fi dat în urmărire şi în consemn la punctele
de trecere a frontierei, potrivit procedurii reglementate de art. 521 C.proc.pen.
Darea în urmărire se solicită de organul de poliţie care a constatat imposibilitatea
punerii în executare a mandatului şi se dispune prin ordin de către Inspectoratul
General al Poliţiei Române. În cadrul acestei proceduri, pentru localizarea
inculpatului arestat, pot fi dispuse supravegherea tehnică, reţinerea, predarea şi
percheziţionarea corespondenţei şi a obiectelor, percheziţia, ridicarea de obiecte sau
înscrisuri.
Consemnul la frontieră se realizează prin comunicarea informaţiilor referitoare la
inculpaţi şi la măsură poliţiei de frontieră şi autorităţii vamale, informaţii ce vor fi
verificate cu ocazia efectuării controlului de trecere a frontierei de stat (art. 24 din
H.G. nr. 445/2002). Solicitarea pentru darea în consemn este aprobată de
Inspectoratul General al Poliţiei Române.
Ulterior, judecătorul de drepturi şi libertăţi va fi înştiinţat şi va aprecia asupra
necesităţii emiterii mandatului de urmărire internaţională (art. 65 din Legea nr.
302/2004) sau a mandatului european de arestare (art. 88 şi urm. din Legea nr.
302/2004).
Art. 233
Durata arestării preventive a inculpatului în cursul urmăririi penale

Isabelle Tocan

(1) În cursul urmăririi penale, durata arestării preventive a inculpatului nu


poate depăşi 30 de zile, în afară de cazul când este prelungită în condiţiile legii.
(2) Termenul prevăzut la alin. (1) curge de la data punerii în executare a măsurii
faţă de inculpatul arestat preventiv.
(3) Când o cauză este trecută pentru continuarea urmăririi penale de la un organ
de urmărire la altul, arestarea preventivă dispusă sau prelungită anterior
rămâne valabilă. Durata arestării preventive se calculează potrivit dispoziţiilor
alin. (1) şi (2).
Corelaţii legislative: art. 226, art. 209, art. 241 alin. (1) lit. a) C.proc.pen.
Comentariu
Durată. În faza urmăririi penale arestarea preventivă a inculpatului poate fi luată pe
o durată de cel mult 30 de zile; spre deosebire de vechiul Cod, potrivit C.proc.pen.,
nici durata reţinerii şi nici a conducerii la sediul poliţiei nu se deduc din durata
arestării preventive (a se vedea supracomentariul art. 226, art. 209).
Durata măsurii arestării preventive se calculează, potrivit art. 271 C.proc.pen.:
- de la data emiterii mandatului, când arestarea a fost dispusă după ascultarea
inculpatului reţinut sau în lipsa inculpatului reţinut care nu a putut fi adus în faţa
judecătorului din cauza stării sănătăţii sale, a unei cauze de forţă majoră sau a stării
de necesitate;
- de la data punerii în executare a mandatului de arestare preventivă când arestarea
a fost luată în lipsa inculpatului aflat în stare de libertate care, deşi legal citat,
lipseşte nejustificat la dezbaterea propunerii, a inculpatului care se sustrage, este
dispărut sau nu se prezintă în faţa judecătorului din cauza stării sănătăţii sale,
a unei cauze de forţă majoră sau a stării de necesitate ori atunci când a expirat
durata reţinerii, iar propunerea de arestare s-a soluţionat cu inculpatul în stare de
libertate.
Ziua în care începe şi în care se sfârşeşte durata arestării preventive intră în calculul
acesteia (a se vedea infra comentariul art. 271).
În cazul în care durata maximă a expirat fără ca judecătorul de drepturi şi libertăţi
să dispună prelungirea măsurii (sau, după caz, fără ca judecătorul de cameră
preliminară să fi verificat legalitatea şi temeinicia măsurii preventive), inculpatul va
fi pus de îndată în libertate, măsura fiind încetată de drept potrivit art. 241 alin. (1)
lit. a) C.proc.pen.
În cazul în care măsura a fost luată ca urmare a admiterii contestaţiei formulate
împotriva încheierii prin care a fost respinsă propunerea de arestare preventivă şi s-
a dispus luarea măsurii arestului la domiciliu, măsura arestării preventive se dispune
pe durata de timp rămasă până la împlinirea termenului de 30 zile. Deşi nu există
o dispoziţie legală care să prevadă expres că din durata de 30 zile solicitată de
procuror se deduc zilele în care inculpatul a fost plasat în arest la domiciliu – de la
momentul pronunţării asupra propunerii de arestare şi până la soluţionarea
contestaţiei declarate de procuror – a aprecia în sens contrar echivalează cu
dispunerea măsurii arestării preventive pentru o durată mai mare de 30 zile, ceea ce
contravine dispoziţiilor art. 233 alin. (1) C.proc.pen., art. 23 alin. (5) din Constituţia
României.
Art. 23 alin. (5) din Constituţia României stabileşte o durată maximă a măsurii
arestării preventive în cursul urmăririi penale, fără, însă, a se referi şi la arestul la
domiciliu, ca urmare a faptului că la momentul ultimei revizuiri (2003), această
măsură preventivă nu exista în sistemul judiciar român, fiind introdusă
prin C.proc.pen. de la 1 februarie 2014. Acest articol trebuie, însă, interpretat din
perspectiva noilor opţiuni ale legiuitorului cu privire la măsurile preventive, ca
referindu-se la privarea de libertate dispusă în cadrul procesului penal, indiferent de
măsura preventivă concretă ce are acest efect. Astfel, niciuna dintre cele două măsuri
preventive privative de libertate, fiecare în parte sau cumulat, nu poate depăşi durata
maximă de 30 de zile prevăzută de art. 23 alin. (5) din Constituţia României.
În practică au fost pronunţate soluţii divergente în ipoteza în care judecătorul de
drepturi şi libertăţi din cadrul primei instanţe de judecată a respins propunerea de
arestare preventivă şi a luat măsura arestului la domiciliu, iar judecătorul de
drepturi şi libertăţi din cadrul instanţei de control judiciar a admis contestaţia,
a desfiinţat încheierea contestată, a admis propunerea Ministerului Public şi a luat
măsura arestării preventive (a se vedea I.C.C.J., Secţia penală, încheierea din 14
decembrie 2015 şi, în sens contrar, I.C.C.J., Secţia penală, încheierea din 23
decembrie 2015, nepublicate).
Art. 234
Prelungirea arestării preventive în cursul urmăririi penale

Isabelle Tocan

(1) Arestarea preventivă a inculpatului poate fi prelungită, în cursul urmăririi


penale, dacă temeiurile care au determinat arestarea iniţială impun în
continuare privarea de libertate a inculpatului sau există temeiuri noi care
justifică prelungirea măsurii.
(2) Prelungirea arestării preventive se poate dispune numai la propunerea
motivată a procurorului care efectuează sau supraveghează urmărirea penală.
(3) În cazul prevăzut la alin. (1), prelungirea arestării preventive poate fi dispusă
de către judecătorul de drepturi şi libertăţi de la instanţa căreia i-ar reveni
competenţa să judece cauza în primă instanţă sau de la instanţa
corespunzătoare în grad acesteia în a cărei circumscripţie se află locul de
deţinere, locul unde s-a constatat săvârşirea infracţiunii ori sediul parchetului
din care face parte procurorul care a întocmit propunerea.
(4) Dacă arestarea preventivă a fost dispusă iniţial de către un judecător de
drepturi şi libertăţi de la o instanţă inferioară celei căreia i-ar reveni
competenţa să judece cauza în primă instanţă, prelungirea acestei măsuri se
poate dispune numai de un judecător de drepturi şi libertăţi de la instanţa
competentă în momentul soluţionării propunerii de prelungire sau de la
instanţa corespunzătoare în grad acesteia în a cărei circumscripţie se află locul
de deţinere, locul unde s-a constatat săvârşirea infracţiunii ori sediul
parchetului din care face parte procurorul care a întocmit propunerea.
(5) Când, în aceeaşi cauză, se găsesc mai mulţi inculpaţi arestaţi pentru care
durata arestării preventive expiră la date diferite, procurorul poate sesiza
judecătorul de drepturi şi libertăţi cu propunerea de prelungire a arestării
preventive pentru toţi inculpaţii.
Corelaţii legislative: art. 209 alin. (7), art. 282 alin. (1), art. 287 alin. (2), art. 94 alin.
(7), art. 41 alin. (1) C.proc.pen.
Comentariu
1. Prelungirea arestării preventive. Cazuri. Măsura arestării preventive poate fi
prelungită dacă temeiurile de fapt şi de drept care au impus luarea măsurii subzistă
şi impun în continuare privarea de libertate sau există temeiuri noi care să justifice
privarea de libertate.
Judecătorul de drepturi şi libertăţi analizează dacă în cauză există în continuare
suspiciunea rezonabilă că inculpatul a săvârşit infracţiunea şi dacă există unul
dintre cazurile de arestare prevăzute de art. 223 C.proc.pen., iar măsura este
necesară pentru atingerea scopurilor prevăzute de art. 202 alin. (1) C.proc.pen.
Persistenţa motivelor plauzibile de a bănui că persoana privată de libertate ar fi
comis o infracţiune este o condiţie sine qua non a regularităţii menţinerii în detenţie,
dar, după un anumit timp, ea nu mai este suficientă. Curtea trebuie atunci să
stabilească dacă celelalte motive invocate de autorităţile judiciare continuă să
legitimeze privarea de libertate. Când se dovedesc „suficiente” şi „pertinente”, ea
cercetează dacă autorităţile naţionale competente au abordat continuarea procedurii
cu o diligenţă particulară. Complexitatea şi particularităţile cauzei sunt elemente ce
trebuie luate în considerare în această privinţă (CtEDO, Tomasi c. Franţei, hotărârea
din 27 august 1992, parag. 102; Letellier c. Franţei, hotărârea din 26 iunie 1991,
parag. 35; Scott c. Spaniei, hotărârea din 18 decembrie 1996, parag. 74; Labita c.
Italiei, hotărârea din 6 aprilie 2000, parag. 153).
Nu este nicio îndoială că, chiar şi în situaţia în care un acuzat este menţinut în
detenţie în baza unor necesităţi de ordine publică, poate exista o încălcare a art. 5
parag. 3 CEDO dacă, pentru acest motiv, procedura se prelungeşte pentru o perioadă
de timp considerabilă (CtEDO, Wemhoff c. Austriei, hotărârea din 27 iunie 1968,
parag. 16). Totuşi, celeritatea particulară la care un acuzat deţinut are dreptul nu
trebuie să afecteze eforturile magistraţilor de a-şi îndeplini sarcina cu diligenţa
necesară pentru a face lumină în acea cauză (CtEDO, Wemhoff c. Austriei, hotărârea
din 27 iunie 1968, parag. 17). Imperativele instrucţiei nu sunt suficiente după
o anumită perioadă pentru a justifica menţinerea în detenţie (CtEDO, Richet c.
Franţei, hotărârea din 13 februarie 2001, parag. 66).
În prezent, în această cauză sunt cercetate mai multe persoane făcând parte din
această reţea de trafic de droguri internaţional, dar inculpaţii sunt cercetaţi pentru
o singură faptă pentru care, în principiu, urmărirea penală este finalizată, fiind
necesare doar copii certificate de pe actele de constatare şi de pe raportul de
constatare tehnico-ştiinţifică privind cantitatea şi calitatea heroinei depistate asupra
inculpaţilor, acte cu privire la care a fost efectuată comisie rogatorie internaţională.
Întocmirea proceselor-verbale cu notele de redare a convorbirilor telefonice purtate
de inculpaţi, invocate în referatul Parchetului ca motiv de prelungire a arestării
preventive a inculpaţilor, priveşte alţi inculpaţi cercetaţi în cauză, astfel încât nu
poate justifica o menţinere a privării de libertate a inculpaţilor. Dispoziţiile art. 136
C.proc.pen. din 1968 trebuie interpretate în sensul permiterii luării măsurilor
preventive pentru a se asigura buna desfăşurare a procesului penal şi în vederea
finalizării urmăririi penale cu privire la persoana inculpatului arestat şi la faptele
pentru care s-a stabilit existenţa indiciilor temeinice, şi nu cu privire la alţi făptuitori
şi alte fapte. Efectuarea cercetărilor cu privire la alte persoane poate fi realizată prin
disjungerea materialului de urmărire penală pentru a nu permite prelungirea în mod
nejustificat a privării de libertate a inculpaţilor cu privire la care cercetările sunt
finalizate (Trib. Bucureşti, Secţia a II-a penală, încheierea din 20 august 2010,
nepublicată).
2. Competenţă materială şi teritorială. Din punct de vedere material, competent
să soluţioneze propunerea de prelungire a arestării preventive este judecătorul de
drepturi şi libertăţi de la instanţa căreia i-ar reveni competenţa să soluţioneze cauza
în primă instanţă, în funcţie de natura infracţiunilor reţinute în ordonanţa de punere
în mişcare a acţiunii penale sau de calitatea persoanelor cercetate în cauză.
În cazul în care una dintre persoanele cercetate în cauză are o calitate specială ce ar
atrage competenţa unei alte instanţe, judecătorul de drepturi şi libertăţi de la aceasta
din urmă este competent să soluţioneze propunerea de prelungire a arestării
preventive (chiar dacă aceasta nu se referă şi la persoana ce are calitate specială, sub
condiţia ca cel puţin să se fi dispus continuarea cercetărilor faţă de acesta), întrucât
aceasta este competentă să soluţioneze întreaga cauză în primă instanţă în raport de
dispoziţiile art. 44 alin. (1) C.proc.pen.
Competenţa materială se stabileşte în raport de infracţiunile sau calitatea
persoanelor urmărite la momentul întocmirii propunerii de prelungire. Astfel, dacă
se constată că, în urma evoluţiei anchetei, s-a modificat competenţa materială, iar
măsura a fost luată de o instanţă inferioară, competentă însă la acel moment,
propunerea de prelungire va fi soluţionată de judecătorul de drepturi şi libertăţi de
la instanţa competentă în momentul soluţionării acesteia.
Din punct de vedere teritorial, competent este judecătorul de drepturi şi libertăţi de
la instanţa competentă material să soluţioneze cauza în a cărei circumscripţie
teritorială se află locul de deţinere, locul unde s-a constatat săvârşirea infracţiunii
sau sediul parchetului din care face parte procurorul care a formulat propunerea.
Nerespectarea dispoziţiilor referitoare la competenţa materială atrage nulitatea
absolută doar dacă propunerea a fost soluţionată de un judecător de la o instanţă
inferioară [art. 281 alin. (1) lit. b) C.proc.pen.], iar a celor referitoare la competenţa
teritorială, nulitatea relativă ce trebuie invocată în condiţiile art. 282 alin. (1)
C.proc.pen.
3. Sesizare. Propunerea de prelungire a măsurii arestării preventive se înaintează
judecătorului competent de procurorul care supraveghează sau efectuează urmărirea
penală şi trebuie să cuprindă motivele care impun, din perspectiva reprezentantului
Ministerului Public, privarea de libertate.
Dacă în cauză există mai mulţi inculpaţi arestaţi, iar măsura preventivă expiră la
date diferite (indiferent de perioada rămasă până la expirare), procurorul are
posibilitatea (şi nu obligaţia) de a sesiza judecătorul de drepturi şi libertăţi în acelaşi
timp pentru toţi inculpaţii sau separat, în funcţie de desfăşurarea urmăririi penale.
Art. 235
Procedura prelungirii arestării preventive în cursul urmăririi penale

Isabelle Tocan

(1) Propunerea de prelungire a arestării preventive împreună cu dosarul cauzei


se depun la judecătorul de drepturi şi libertăţi cu cel puţin 5 zile înainte de
expirarea duratei arestării preventive.
(2) Judecătorul de drepturi şi libertăţi fixează termen pentru soluţionarea
propunerii de prelungire a arestării preventive înainte de expirarea măsurii.
Ziua şi ora stabilite se comunică procurorului, care are obligaţia de a asigura
prezenţa în faţa judecătorului de drepturi şi libertăţi a inculpatului arestat
preventiv. Avocatul inculpatului este încunoştinţat şi i se acordă, la cerere,
posibilitatea de a studia dosarul cauzei.
(3) Inculpatul este ascultat de judecătorul de drepturi şi libertăţi asupra tuturor
motivelor pe care se întemeiază propunerea de prelungire a arestării preventive,
în prezenţa unui avocat, ales sau numit din oficiu. Ascultarea inculpatului se
poate face cu acordul acestuia şi în prezenţa unui apărător ales sau numit din
oficiu şi, după caz, şi a unui interpret, şi prin videoconferinţă, la locul de
deţinere.
(4) În cazul în care inculpatul arestat preventiv se află internat în spital şi din
cauza stării sănătăţii nu poate fi adus în faţa judecătorului de drepturi şi
libertăţi sau când, din cauză de forţă majoră ori stare de necesitate, deplasarea
sa nu este posibilă, propunerea va fi examinată în lipsa inculpatului, dar numai
în prezenţa avocatului acestuia, căruia i se dă cuvântul pentru a pune concluzii.
Dispoziţiile art. 204 alin. (7) teza finală se aplică în mod corespunzător.
(5) Participarea procurorului este obligatorie.
(6) Judecătorul de drepturi şi libertăţi se pronunţă asupra propunerii de
prelungire a arestării preventive înainte de expirarea duratei acesteia.
Corelaţii legislative: art. 287 alin. (2), art. 364 alin. (4) C.proc.pen.; Hotărârea nr.
1375/2015 a CSM pentru aprobarea R.O.I.I.J.
Notă: Alin. (3) şi (4) ale art. 235 au fost modificate prin O.U.G. nr. 18/2016.
Comentariu
1. Prelungirea arestării preventive în cursul urmăririi penale. Termen de
sesizare. Procurorul are obligaţia înaintării dosarului la instanţă, împreună cu
propunerea de prelungire a arestării preventive, cu cel puţin 5 zile înainte de
expirarea duratei arestării preventive.
Prin Decizia nr. 336 din 30 aprilie 2015, Curtea Constituţională a admis excepţia de
neconstituţionalitate şi a constatat că dispoziţiile art. 235 alin. (1) C.proc.pen. sunt
constituţionale în măsura în care nerespectarea termenului „cu cel puţin 5 zile înainte
de expirarea duratei arestării preventive” atrage incidenţa art. 268 alin. (1)
C.proc.pen. Curtea a reţinut că nerespectarea termenului de depunere a propunerii
de prelungire a arestării preventive la judecătorul de drepturi şi libertăţi „cu cel puţin
5 zile înainte de expirarea duratei arestării preventive” este de natură să cauzeze
o vătămare procesuală, concretizată în încălcarea dreptului fundamental la apărare
al inculpatului arestat, consacrat de art. 24 din Constituţie şi de art. 6 parag. 3 lit.
b) CEDO, pe de o parte, şi încalcă dispoziţiile constituţionale ale art. 124 privind
înfăptuirea justiţiei, pe de altă parte. Prin urmare, Curtea Constituţională a constatat
că nedepunerea propunerii de prelungire a arestării preventive cu cel puţin 5 zile
înainte de expirarea duratei arestării preventive atrage incidenţa normelor procesual-
penale ale art. 268 alin. (1) C.proc.pen., sancţiunea fiind decăderea procurorului
din exerciţiul dreptului de a depune propunerea de prelungire a duratei
arestului preventiv şi nulitatea actului făcut peste termen.
Curtea a pus în discuţie însăşi constituţionalitatea interpretării cvasiunanime
a instanţelor care au apreciat acest termen ca fiind unul de recomandare,
interpretare bazată pe faptul că procurorul nu are un drept procesual (o facultate cu
privire la care să poată dispune), ci obligaţia de a sesiza judecătorul de drepturi şi
libertăţi în cazul în care apreciază că se impune prelungirea măsurii. Curtea a reţinut
că posibilitatea prelungirii arestării preventive în cursul urmăririi penale, prin
depunerea unui referat în acest sens la judecătorul de drepturi şi libertăţi, este un
drept procesual ce aparţine numai procurorului, iar nu o obligaţie a acestuia, iar
procurorul are facultatea de a renunţa la exercitarea acestui drept, acest fapt
neîmpiedicând desfăşurarea sau finalizarea procesului penal.
Curtea Constituţională a constatat că în cazurile în care propunerea de prelungire
a arestării preventive se depune cu mai puţin de 5 zile înainte de expirarea duratei
măsurii, intervalul de timp rămas până la soluţionarea propunerii este insuficient
pentru pregătirea unei apărări efective şi pentru studierea de către judecător
a cauzei, pentru derularea şedinţei şi pentru soluţionarea propunerii în raport cu
dispoziţiile referitoare la înfăptuirea justiţiei.
În raport de considerentele deciziei Curţii Constituţionale, termenul de sesizare
a judecătorului de drepturi şi libertăţi cu propunerea de prelungire a arestării
preventive este un termen procedural (disciplinează actele procesuale şi
procedurale) de regresiune (se calculează în sens invers curgerii timpului, având ca
moment de început ziua în care expiră durata arestării preventive)
şi imperativ (propunerea de prelungire a arestării preventive trebuie depusă
înăuntrul duratei sale) şi se calculează fără a lua în considerare ziua la care începe
să curgă şi nici ziua în care se împlineşte [art. 269 alin. (2) C.proc.pen.].
Deşi cel puţin surprinzătoare sub aspectul existentei unui drept al procurorului de
a sesiza judecătorul de drepturi şi libertăţi şi al interpretării dispoziţiilor art. 146 din
Constituţie, referitoare la competenţa Curţii Constituţionale ca incluzând atributul
modificării practicii prin care instanţele de judecată interpretează dispoziţiile legale,
ca şi al stabilirii unui termen minim abstract, singurul de natură a garanta
exercitarea efectivă a dreptului la apărare (ignorându-se aspectele de fapt ce ţin de
individualitatea fiecărui caz în parte), Decizia Curţii Constituţionale a condus la
conturarea unei jurisprudenţe prin care instanţele de judecată au respins
propunerile de prelungire a arestării preventive ca tardive în cazul în care sesizarea
instanţei s-a făcut cu mai puţin de 5 zile înainte de expirarea măsurii preventive.
Totodată, parchetele şi-au adaptat practica la noua interpretare impusă de Curtea
Constituţională, sesizând instanţele de judecată cu respectarea termenului de 5 zile.
Termenul prevăzut de art. 235 alin. (1) C.proc.pen. este unul procedural, aspect ce
rezultă din considerentele D.C.C. nr. 336 din 30 aprilie 2015, obligatorii în egală
măsură ca şi dispozitivul hotărârii, potrivit D.C.C. nr. 1 din 17 ianuarie 1995. După
criteriul sensului de calcul, acest termen este de regresiune, calculându-se în sens
invers celui al curgerii timpului, începând de la data stabilită ca limită a exercitării
dreptului procesual, spre trecut. Fiind vorba despre un termen procedural stabilit pe
zile, calcularea sa are loc conform art. 269 alin. (1) şi (2) C.proc.pen., pe zile libere,
ziua de la care începe să curgă termenul şi ziua în care acesta se împlineşte,
nesocotindu-se. Ultima zi în care procurorul ar mai fi avut posibilitatea să sesizeze
instanţa cu propunerea de prelungire a măsurii arestării preventive este 20 mai 2015,
formularea sesizării în data de 21 mai 2015 fiind tardivă. În ceea ce priveşte
posibilitatea de a se dispune înlocuirea măsurii arestării preventive cu o măsură
preventivă mai blândă, judecătorul a apreciat că ipoteza art. 237 alin. (2) C.proc.pen.,
este aceea în care nu sunt întrunite condiţiile art. 234 alin. (1) C.proc.pen., şi anume,
temeiurile care au determinat arestarea iniţială nu mai impun în continuare privarea
de libertate şi nu au apărut temeiuri noi, care să justifice prelungirea măsurii
preventive. Or, în cazul de faţă, nu se poate face abstracţie de aspectul nulităţii
actului de sesizare, pentru a analiza dacă nu s-ar impune înlocuirea măsurii arestării
preventive cu o măsură preventivă mai blândă (Trib. Bucureşti, Secţia I penală,
încheierea nr. 538/Co/DL din 25 mai 2015, nepublicată).
Potrivit art. 287 alin. (2) C.proc.pen., în cazurile în care procurorul sesizează
judecătorul de drepturi şi libertăţi în vederea soluţionării propunerii de prelungire
a arestării preventive, va înainta copii numerotate şi certificate de grefa parchetului
de pe actele dosarului ori numai de pe cele care au legătură cu cererea sau
propunerea formulată; organul de urmărire penală va păstra originalul actelor, în
vederea continuării urmăririi penale. Potrivit art. 94 alin. (7) C.proc.pen., avocatul
inculpatului are dreptul de a lua cunoştinţă de întreg materialul de urmărire penală
în procedurile desfăşurate în faţa judecătorului de drepturi şi libertăţi privind
măsurile privative sau restrictive de drepturi. Acest text trebuie interpretat în sensul
acordării posibilităţii avocatului inculpatului de a avea acces la toate actele de
urmărire penală care vizează faptele şi persoanele reţinute în propunerea de
prelungire a arestării (nu şi cu privire la alte fapte sau persoane) pentru că numai
acestea pot influenţa exercitarea deplină a dreptului la apărare. Prin urmare, în
măsura în care se invocă omisiunea parchetului de a ataşa dosare de urmărire penală
care conţin probe în apărarea inculpatului, judecătorul va putea dispune ataşarea
acestora în măsura în care se dovedeşte că ele există. Corelarea celor două texte
legislative trebuie să asigure un just echilibru între caracterul parţial nepublic al
urmăririi penale şi dreptul la apărare al inculpatului prin asigurarea accesului la
dosar.
Chiar dacă mai mulţi procurori efectuează sau supraveghează urmărirea penală într-
o anumită cauză, legea nu cere ca propunerea de prelungire a arestării preventive să
fie întocmită şi semnată de toţi aceşti procurori, judecătorul de drepturi şi libertăţi
fiind legal sesizat chiar dacă propunerea de prelungire a arestării este întocmită
numai de o parte din aceştia.
2. Procedura de soluţionare. Judecătorul de drepturi şi libertăţi
fixează termen pentru soluţionarea propunerii de prelungire a arestării preventive
înainte de expirarea măsurii, ce se comunică procurorului, care are obligaţia de
a asigura prezenţa în faţa judecătorului de drepturi şi libertăţi a inculpatului arestat
preventiv. În cazul în care propunerea de prelungire nu se poate soluţiona înainte de
expirarea măsurii dispuse anterior (nu este respectat termenul de sesizare şi nu sunt
îndeplinite condiţiile de soluţionare a propunerii în lipsa inculpatului), judecătorul
de drepturi şi libertăţi va constata măsura încetată de drept.
Avocatul inculpatului este încunoştinţat şi i se acordă, la cerere, posibilitatea de
a studia dosarul cauzei. Avocatului ales sau din oficiu al inculpatului i se vor asigura
timpul şi înlesnirile necesare pentru studierea dosarului şi a propunerii de prelungire
a arestării preventive, fără ca prin aceasta să se poată ajunge la o întârziere
nerezonabilă a procedurii de soluţionare a propunerii.
Avocatul nu poate asista sau reprezenta părţi cu interese contrare în aceeaşi cauză
sau în cauze conexe şi nu poate pleda împotriva părţii care l-a consultat mai înainte
în legătură cu aspectele litigioase concrete ale pricinii. Dispoziţiile art. 46 alin. (1) din
Legea nr. 51/1995 nu sunt incidente, în cazul în care avocatul ales al inculpatului
în procedura prelungirii duratei arestării preventive în cursul urmăririi penale
a acordat asistenţă juridică unui coinculpat în procedura arestării preventive,
inculpaţii au interese comune, apărarea unuia dintre inculpaţi nu urmăreşte
învinuirea coinculpatului, iar pledoaria avocatului nu a fost formulată împotriva
coinculpatului care îl consultase anterior, ci împotriva propunerii procurorului de
prelungire a arestării preventive (I.C.C.J., Secţia penală, încheierea nr. 440 din 2
octombrie 2010, în B.J. 2010, p. 630).
Dacă avocatul ales al inculpatului nu se prezintă nejustificat în ziua şi la ora stabilite
de judecător şi nici nu asigură substituirea, pleacă sau refuză să efectueze apărarea,
organul judiciar ia măsuri pentru desemnarea unui avocat din oficiu care să-l
înlocuiască, acordându-i timpul necesar pentru pregătirea apărării.
Din documentele puse la dispoziţie de către Guvern, Curtea a reţinut că avocaţii
inculpaţilor nu au avut acces la dosarul cauzei, nici în faţa primei instanţe şi nici
în faţa instanţei recurs, cererile avocaţilor de amânare pentru a lua cunoştinţă de
actele din dosar fiind respinse. Mai mult, dosarul de urmărire penală nu a fost adus
în sala de judecată la instanţa de fond, ci numai la instanţa de recurs. Prin urmare,
a existat o încălcare a art. 5 parag. 4 din Convenţie (CtEDO, Irinel Popa ş.a. c.
României, hotărârea din 1 decembrie 2009).
La cererea de prelungire a arestării preventive formulată de către Ministerul Public
erau ataşate un număr de documente care au fost făcute publice şi inculpatului.
După şedinţa de judecată, înainte de a se retrage pentru a delibera, preşedintele
completului de judecată a solicitat întreg dosarul de urmărire penală, la care
inculpatul nu a avut acces. Curtea a arătat că, indiferent dacă judecătorul a avut în
vedere numai materiale prezentate şi inculpatului sau şi cele care nu au fost
prezentate, modul în care preşedintele de complet a procedat este în sine suficient
pentru a concluziona că inculpatul a fost privat de posibilitatea efectivă de a formula
apărări faţă de cererea Ministerului Public, ceea ce a dus la încălcarea art. 5 parag.
4 (CtEDO, Piruşan c. Armeniei, hotărârea din 26 iunie 2012, parag. 117-118).
Propunerea de prelungire a arestării se soluţionează în camera de consiliu, de un
singur judecător de drepturi şi libertăţi, indiferent de natura infracţiunii, în prezenţa
inculpatului a cărui asistenţă juridică este obligatorie şi cu participarea
procurorului.
Soluţionarea propunerii de prelungire a arestării preventive în şedinţă publică, iar nu
în camera de consiliu, nu atrage nulitatea absolută a hotărârii, întrucât aceste
dispoziţii sancţionează cu nulitatea absolută numai nerespectarea dispoziţiilor
referitoare la publicitatea şedinţei de judecată. Nerespectarea dispoziţiilor privitoare
la soluţionarea în şedinţă nepublică a cererii de prelungire a măsurii arestării
preventive este sancţionată cu nulitatea relativă, care poate duce la anularea
hotărârii numai dacă se constată existenţa unei vătămări ce nu ar putea fi înlăturată
decât prin desfiinţarea actului (I.C.C.J., Secţia penală, încheierea nr. 3440 din 2
octombrie 2010, în B.J. 2010, p. 630).
În cazul în care inculpatul arestat preventiv se află internat în spital şi din cauza
stării sănătăţii nu poate fi adus în faţa judecătorului de drepturi şi libertăţi sau când,
din cauză de forţă majoră ori stare de necesitate, deplasarea sa nu este posibilă,
propunerea va fi examinată în lipsa inculpatului, dar numai în prezenţa avocatului
acestuia, căruia i se dă cuvântul pentru a pune concluzii. Intr-o astfel de situaţie,
cauzata de imposibilitatea obiectiva de deplasare a inculpatului în faţa judecătorului
de drepturi şi libertăţi, ascultarea acestuia se poate face şi prin videoconferinţă, cu
acordul acestuia, în prezenţa unui avocat ales sau numit din oficiu şi a unui
interpret. În cazul propunerii de prelungire a arestării preventive nu sunt aplicabile
dispoziţiile art. 364 alin. (4) C.proc.pen., care prevăd posibilitatea inculpatului de
a solicita judecarea în lipsă, întrucât această procedură este specială şi stabileşte
expres cazurile în care se poate desfăşura în absenţa inculpatului.
Judecătorul de drepturi şi libertăţi care a soluţionat propunerea de luare a măsurii
arestării preventive nu este incompatibil să participe la soluţionarea propunerii de
prelungire a măsurii arestării preventive; tot astfel, judecătorul de drepturi şi libertăţi
care a soluţionat o propunere de prelungire a măsurii arestării preventive poate
participa la soluţionarea unei alte propuneri de prelungire a arestării preventive. De
altfel, potrivit art. 102 alin. (5) din Hotărârea nr. 1375/2015 a CSM pentru aprobarea
Regulamentului de ordine interioară al instanţelor judecătoreşti, judecătorul de
drepturi şi libertăţi care soluţionează o primă cerere, propunere, plângere sau
contestaţie soluţionează, de regulă, şi următoarele cereri, propuneri, plângeri ori
contestaţii formulate în cursul urmăririi penale în cadrul aceluiaşi dosar de urmărire
penală dacă prin hotărâre a colegiului de conducere nu s-a stabilit altfel. Spre
deosebire de vechiul Cod, C.proc.pen. actual prevede obligativitatea ascultării
inculpatului şi în cadrul procedurii de prelungire a măsurii arestării preventive;
inculpatul este ascultat de judecătorul de drepturi şi libertăţi asupra tuturor
motivelor pe care se întemeiază propunerea de prelungire a arestării preventive.
Ascultarea inculpatului se concretizează într-o declaraţie a acestuia sau în
menţionarea în cuprinsul practicalei încheierii a celor arătate de acesta. Ascultarea
inculpatului se poate face şi prin videoconferinţă, cu acordul acestuia, situaţie în
care inculpatul, aflat la locul de deţinere, va avea asigurată asistenţa juridică de un
avocat ales sau numit din oficiu şi traducerea de către un interpret, în cazul în care
este necesar.
Judecătorul de drepturi şi libertăţi dă cuvântul procurorului şi avocatului
inculpatului pentru dezbaterea, cu asigurarea exigenţelor de contradictorialitate,
a propunerii de prelungire a arestării preventive formulată de parchet, inculpatul
având ultimul cuvânt.
Art. 236
Admiterea propunerii de prelungire a arestării preventive în cursul urmăririi penale

Isabelle Tocan
(1) Judecătorul de drepturi şi libertăţi, dacă apreciază că sunt întrunite
condiţiile prevăzute de lege, admite propunerea procurorului şi dispune
prelungirea arestării preventive a inculpatului, prin încheiere motivată.
(2) Prelungirea arestării preventive a inculpatului se poate dispune pentru
o durată de cel mult 30 de zile.
(3) Judecătorul de drepturi şi libertăţi poate acorda în cursul urmăririi penale
şi alte prelungiri, fiecare neputând depăşi 30 de zile. Dispoziţiile alin. (1) se
aplică în mod corespunzător.
(4) Durata totală a arestării preventive a inculpatului în cursul urmăririi penale
nu poate depăşi un termen rezonabil şi nu poate fi mai mare de 180 de zile.
Corelaţii legislative: art. 222 C.proc.pen.
Comentariu
1. Act procesual. Judecătorul de drepturi şi libertăţi va admite propunerea de
prelungire a arestării preventive înainte de expirarea duratei acesteia
prin încheiere motivată pronunţată în camera de consiliu şi va prelungi măsura pe
o durată de cel mult 30 de zile, verificând în acelaşi timp ca durata totală a privării
de libertate în cursul urmăririi penale să nu depăşească un termen rezonabil şi, în
orice caz, nu mai mult de 180 de zile (inclusiv în situaţia în care inculpaţii sunt minori
cu vârsta cuprinsă între 14 şi 18 ani).
Judecătorul de drepturi şi libertăţi poate acorda în cursul urmăririi penale şi alte
prelungiri, fiecare neputând depăşi 30 de zile, însă trebuie să aibă în vedere ca prin
măsura dispusă să nu fie depăşit termenul rezonabil al arestării preventive prin
raportare la jurisprudenţa Curţii Europene. Durata privării de libertate dispuse prin
măsura arestului la domiciliu se ia în considerare pentru calculul duratei maxime
a măsurii arestării preventive a inculpatului în cursul urmăririi penale (a se
vedea supra comentariul art. 222).
Este obligatorie întocmirea minutei în două exemplare originale. Încheierea
judecătorului de drepturi şi libertăţi se comunică inculpatului şi procurorului care
au lipsit de la pronunţare.
La evaluarea caracterului rezonabil al măsurii, judecătorul de drepturi şi libertăţi va
avea în vedere şi durata privării de libertate de până la acel moment, numărul, natura
şi complexitatea actelor necesare finalizării urmăririi penale, precum şi atitudinea
autorităţilor în desfăşurarea anchetei.
2. Condiții. Persistenţa suspiciunii rezonabile că persoana arestată a comis
o infracţiune este o condiţie sine qua non pentru legalitatea arestării prelungite, însă
după un interval de timp aceasta nu mai este suficientă. În astfel de cazuri, CtEDO
trebuie să stabilească dacă celelalte motive oferite de autorităţile judiciare au
justificat în continuare privarea de libertate. În cazul în care aceste justificări sunt
„relevante” şi „suficiente”, Curtea trebuie, de asemenea, să stabilească dacă
autorităţile naţionale competente au demonstrat o „diligenţă specială” în
desfăşurarea procedurilor. Deşi unele dintre deciziile pentru prelungirea arestării
preventive au reiterat motivarea din deciziile anterioare, Curtea ţine cont şi de faptul
că toate aceste decizii au fost luate într-un interval de timp destul de scurt, de 6 luni.
Nu se poate considera că motivarea iniţială şi-a pierdut relevanţa în acest interval.
Mai mult, Curtea este mulţumită de faptul că instanţele interne, în deciziile de
revizuire a necesităţii prelungirii arestării reclamantului, nu s-au bazat pe motive
stereotipe. Curtea observă că ancheta era destul de complexă, având în vedere
caracterul infracţiunilor, numărul de persoane acuzate, procedurile probatorii ample
şi aplicarea unor măsuri speciale necesare în cazurile de crimă organizată. De
asemenea, reiese că ancheta a devenit mai complexă pe măsură ce se desfăşura,
demonstrând implicarea în activităţile infracţionale a multor alte persoane,
necesitând aşadar interogarea suplimentară a unor noi persoane acuzate,
confruntări între inculpaţi, colectarea de informaţii financiare suplimentare de la
toate societăţile private care au livrat bunurile în litigiu. În aceste împrejurări, Curtea
constată că autorităţile au acţionat cu diligenţa necesară în instrumentarea cauzei
(CtEDO, Erimescu c. României, hotărârea din 18 ianuarie 2011, parag. 27-34).
3. Cale de atac. Împotriva încheierii prin care judecătorul de drepturi şi libertăţi
dispune asupra propunerii de prelungire a măsurii arestării preventive se poate face
contestaţie în termen de 48 de ore de la pronunţare pentru procurorul şi inculpatul
care au fost prezenţi la pronunţare, sau, după caz, de la comunicare pentru
procurorul şi inculpatul care au lipsit de la pronunţare. Contestaţia formulată
împotriva încheierii prin care se dispune prelungirea arestării nu are efect suspensiv,
dispoziţiile din această încheiere fiind executorii din momentul pronunţării.
Contestaţia se soluţionează prin încheiere pronunţată în cameră de consiliu.
Soluţionarea contestaţiei declarate de inculpat după expirarea duratei arestării
preventive dispuse anterior nu atrage nici nulitatea hotărârii pronunţate de
judecătorul de drepturi şi libertăţi de la prima instanţă prin care s-a dispus
prelungirea măsurii arestării preventive, nici încetarea de drept a măsurii arestării
preventive şi nici respingerea/admiterea contestaţiei, C.proc.pen. neprevăzând nici
explicit şi nici implicit astfel de soluţii; în acest caz încheierea judecătorului de
drepturi şi libertăţi de la prima instanţă se bucură de o prezumţie de legalitate şi
temeinicie, iar cel mai eficient remediu pentru persoana privată de libertate este
soluţionarea contestaţiei prin care aceasta critică legalitatea sau temeinicia încheierii
prin care s-a dispus prelungirea arestării preventive.
Dacă încheierea judecătorului de drepturi şi libertăţi de la prima instanţă nu este
atacată cu contestaţie, acesta restituie dosarul procurorului în termen de 48 de ore
de la expirarea termenului de contestaţie.
Faptul că din eroare s-a dispus prin încheierea nr. 102 din 29 iulie 2014
a Tribunalului Constanţa prelungirea măsurii arestării preventive a inculpatului [...]
pe o durată de 30 de zile începând cu data de 3 august 2014 şi până la 1 septembrie
2014, inclusiv, depăşindu-se astfel perioada maximă de 180 de zile prevăzute de art.
236 alin. (4) C.proc.pen. a arestării preventive din cursul urmării penale nu este în
măsură să înlăture aplicarea unor dispoziţii legale imperative cu privire la durata
maximă a arestării preventive, care au drept consecinţă constatarea încetării de drept
a măsurii arestării preventive [C.A. Constanţa, încheierea nr. 98 din 4 august
2014 (www.legalis.ro)].
Prelungirea măsurii arestării preventive nu poate veni decât în continuarea duratei
arestării anterioare. Orice discontinuitate între măsura preventivă în fiinţă şi aceeaşi
măsură subsecventă poate implica doar o nouă dispoziţie de luare a măsurii
preventive, dacă sunt îndeplinite condiţiile, şi nicidecum o dispoziţie de prelungire
a măsurii preventive iniţiale. În cauză, calculul eronat al detenţiei preventive iniţiale,
precum şi faptul că acest calcul nu a fost corectat în timp util, încât să nu se ajungă
la expirarea faptică a măsurii preventive, nu pot duce decât la concluzia că durata
arestării preventive s-a împlinit înainte de prelungirea acesteia, prelungire care este
lipsită de eficienţă juridică, de vreme ce nu au intervenit motive noi care să justifice
o dispoziţie de rearestare preventivă a inculpatului (...). O eroare de calcul este
covârşitoare atunci când această eroare se repercutează asupra libertăţii individului
şi, dacă nu a fost corectată la timpul ei, remediul este încetarea de drept a măsurii
arestării preventive [C.A. Târgu Mureş, încheierea nr. 19/CU/DL din 17 aprilie
2015 (http://portal.just.ro)].
Art. 237
Respingerea propunerii de prelungire a arestării preventive în cursul urmăririi penale

Isabelle Tocan

(1) Judecătorul de drepturi şi libertăţi, dacă apreciază că nu sunt întrunite


condiţiile prevăzute de lege pentru prelungirea arestării preventive
a inculpatului, respinge, prin încheiere motivată, propunerea procurorului,
dispunând punerea în libertate a inculpatului la expirarea duratei acesteia, dacă
nu este arestat în altă cauză.
(2) Dacă sunt întrunite condiţiile prevăzute de lege, judecătorul de drepturi şi
libertăţi poate dispune înlocuirea arestării preventive cu una dintre măsurile
preventive prevăzute la art. 202 alin. (4) lit. b)-d).
Corelaţii legislative: art. 204, art. 241 C.proc.pen.
Comentariu
1. Respingerea propunerii. Dacă apreciază că nu sunt întrunite condiţiile prevăzute
de lege pentru prelungirea arestării preventive a inculpatului, judecătorul de drepturi
şi libertăţi respinge ca neîntemeiată propunerea procurorului,
prin încheiere motivată pronunţată în cameră de consiliu.
Propunerea va fi respinsă ca inadmisibilă în cazul în care până la momentul
soluţionării măsura a fost revocată, înlocuită cu altă măsură sau s-a constatat
încetarea ei.
În cazul în care propunerea de prelungire a arestării preventive este respinsă,
judecătorul de drepturi şi libertăţi dispune punerea în libertatea inculpatului la
expirarea duratei măsurii anterioare, dacă nu este arestat în altă cauză. Încheierea
nu are caracter executoriu, iar contestaţia declarată de parchet are caracter
suspensiv (a se vedea supra comentariul art. 204), astfel încât inculpatul va fi pus în
libertate după respingerea căii de atac, întrucât aceasta trebuie soluţionată înainte
de expirarea duratei măsurii preventive dispuse anterior. În cazul în care contestaţia
nu se soluţionează înainte de expirarea duratei măsurii preventive dispuse anterior,
se va constata încetarea de drept a măsurii, în raport de dispoziţiile art. 241
C.proc.pen.
Judecătorul de drepturi şi libertăţi are posibilitatea să dispună înlocuirea măsurii
arestării preventive cu măsura arestului la domiciliu, controlului judiciar sau
a controlului judiciar pe cauţiune, dacă se constată că arestarea preventivă nu este
necesară sau proporţională cu scopul urmărit, însă sunt îndeplinite condiţiile
prevăzute de art. 218 C.proc.pen., respectiv art. 211 C.proc.pen. sau art. 216
C.proc.pen.
Este obligatorie întocmirea minutei în două exemplare originale. Încheierea
judecătorului de drepturi şi libertăţi se comunică inculpatului şi procurorului care
au lipsit de la pronunţare.
2. Cale de atac. Împotriva încheierii prin care judecătorul de drepturi şi libertăţi
dispune asupra propunerii de prelungire a măsurii arestării preventive se poate face
contestaţie în termen de 48 de ore de la pronunţare pentru procurorul şi inculpatul
care au fost prezenţi la pronunţare sau, după caz, de la comunicare pentru
procurorul şi inculpatul care au lipsit de la pronunţare. Contestaţia formulată
împotriva încheierii prin care se dispune înlocuirea măsurii arestării preventive cu
măsura arestului la domiciliu, controlului judiciar sau a controlului judiciar pe
cauţiune după respingerea propunerii de prelungire este suspensivă.
Contestaţia formulată împotriva încheierii de respingere a propunerii de prelungire
a arestării preventive se soluţionează înainte de expirarea duratei măsurii dispuse
anterior, potrivit art. 204 alin. (5) C.proc.pen. În cazul în care contestaţia se
soluţionează după expirarea măsurii anterioare, consecinţa este constatarea încetării
de drept a măsurii de către judecătorul de drepturi şi libertăţi de la instanţa de
control judiciar, inclusiv în cazul în care s-a dispus ca urmare a respingerii
propunerii de prelungire a arestării preventive, înlocuirea sa cu o măsură preventivă
mai uşoară. Apreciem că dispoziţia de înlocuire nu poate fi menţinută doar ca urmare
a faptului că judecătorul care se pronunţă asupra contestaţiei nu dispune el însuşi
înlocuirea măsurii arestării preventive cu o altă măsură preventivă (ceea ce nu ar fi
legal posibil, măsura arestării preventive încetând deja), ci doar menţine hotărârea
atacată, prin care s-a dispus înlocuirea arestării preventive cu o altă măsură, înainte
ca cea dintâi să fi expirat. Este adevărat că încheierea atacată cuprinde două
dispoziţii, una de respingerea a propunerii de prelungire a arestării preventive şi una
de înlocuire a acesteia cu o altă măsură preventivă, însă, în cazul ambelor dispoziţii
contestaţia trebuie soluţionată înainte de expirarea măsurii anterioare, iar acest
termen a fost impus tocmai pentru ca judecătorul care soluţionează contestaţia să
fie liber să aleagă între soluţiile legal posibile, inclusiv cea respinsă de judecătorul de
la prima instanţă, ceea ce nu ar putea face în situaţia în care măsura anterioară
a încetat ca urmare a expirării termenului pentru care a fost dispusă anterior. În
plus, deşi dispoziţia de înlocuire a fost luată de judecătorul de drepturi şi libertăţi de
la prima instanţă la momentul la care măsura anterioară nu expirase, aceasta nu
produce efecte decât la momentul rămânerii definitive a încheierii, întrucât
contestaţia, în acest caz, este suspensivă de executare, prin urmare, până la
momentul soluţionării contestaţiei, noua măsură nu există din punct de vedere legal
şi nu produce niciun fel de efect. Această măsură nu are o existenţă independentă
de evaluarea făcută de judecătorul de drepturi şi libertăţi din cadrul instanţei de
control judiciar şi nu poate fi validată de acesta dacă la momentul realizării judecăţii
soluţia înlocuirii nu mai era posibilă, întrucât măsura iniţială a încetat de drept. De
altfel, aplicând raţionamentul contrar se ajunge la soluţii absurde, în care
judecătorul care soluţionează contestaţia se pronunţă pe fondul măsurilor
preventive, deşi respinge contestaţia (mutatis mutandis C.A. Bucureşti, încheierea de
cameră preliminară nr. 189//C/CP din 6 mai 2016, nepublicată, se constată încetată
de drept măsura arestării preventive, se dispune punerea de îndată în libertate
a inculpaţilor şi se constată că faţă de inculpaţi s-a dispus măsura preventivă
a arestului la domiciliu prin încheierea judecătorului de la prima instanţă).
Dacă încheierea judecătorului de drepturi şi libertăţi de la prima instanţă nu este
atacată cu contestaţie, acesta restituie dosarul procurorului în termen de 48 de ore
de la expirarea termenului de contestaţie.
Art. 238
Arestarea preventivă a inculpatului în procedura de cameră preliminară şi în cursul
judecăţii

Isabelle Tocan

(1) Arestarea preventivă a inculpatului poate fi dispusă în procedura de cameră


preliminară şi în cursul judecăţii, de către judecătorul de cameră preliminară
sau de către instanţa de judecată în faţa căreia se află cauza, din oficiu ori la
propunerea motivată a procurorului, pentru o perioadă de cel mult 30 de zile,
pentru aceleaşi temeiuri şi în aceleaşi condiţii ca şi arestarea preventivă
dispusă de către judecătorul de drepturi şi libertăţi în cursul urmăririi penale.
Dispoziţiile art. 225-232 se aplică în mod corespunzător.
(2) În cursul judecăţii, măsura prevăzută la alin. (1) se poate dispune de către
instanţa de judecată în compunerea prevăzută de lege. În acest caz, mandatul
de arestare preventivă este emis de către preşedintele completului.
(3) Faţă de inculpatul care a mai fost anterior arestat preventiv în aceeaşi cauză,
în cursul urmăririi penale, al procedurii de cameră preliminară sau al judecăţii,
se poate dispune din nou această măsură numai dacă au intervenit temeiuri noi
care fac necesară privarea sa de libertate.
Corelaţii legislative: art. 330, art. 203 alin. (5), art. 205, art. 206, art. 346, art. 348
alin. (2), art. 399 alin. (1), (10), art. 232 C.proc.pen.
Notă: Art. 238 alin. (1) a fost modificat prin O.U.G. nr. 18/2016
Comentariu
1. Arestarea preventivă în procedura de cameră preliminară
1.1. Sesizare. După înaintarea rechizitoriului, până la începerea judecăţii,
judecătorul de cameră preliminară poate dispune arestarea preventivă, din oficiu sau
la propunerea motivată a procurorului. Propunerea procurorului poate fi făcută în
scris, prin rechizitoriu (art. 330 C.proc.pen.) ori printr-un referat înaintat ulterior.
Sesizarea din oficiu este consemnată într-o rezoluţie sau o încheiere.
1.2. Competenţă. În cursul procedurii de cameră preliminară, până la pronunţarea
încheierii în temeiul art. 346 C.proc.pen., competent să soluţioneze propunerea de
luare a măsurii arestării preventive este judecătorul de cameră preliminară de la
instanţa sesizată prin rechizitoriu. După ce se dispune începerea judecăţii, până la
rămânerea definitivă a încheierii pronunţate în temeiul art. 346 alin. (1) C.proc.pen.
(prin expirarea termenului de formulare a contestaţiei sau prin pronunţarea
judecătorului de cameră preliminară de la instanţa superioară cu privire la
contestaţia formulată), competent să se pronunţe asupra unei eventuale propuneri
de luare a măsurii arestării preventive este tot judecătorul de cameră preliminară de
la prima instanţă întrucât, potrivit art. 348 alin. (2) C.proc.pen., judecătorul de
cameră preliminară de la instanţa ierarhic superioară verifică doar legalitatea şi
temeinicia măsurii preventive, luate anterior faţă de inculpat, în acest mod
asigurându-se şi exercitarea unui dublu control jurisdicţional cu privire la măsura
preventivă. Soluţia aleasă de legiuitor cu privire la acest aspect ar putea pune, însă,
probleme în situaţia în care judecătorul de cameră preliminară care soluţionează
contestaţia împotriva încheierii de începere a judecăţii decide să excludă probele
administrate în cursul urmăririi penale, probe ce fundamentează suspiciunea
rezonabilă a săvârşirii infracţiunii pe care se întemeiază propunerea de arestare
preventivă.
Prin Decizia nr. 5/2014, pronunţată de I.C.C.J. în soluţionarea recursului în
interesul legii, s-a stabilit că „judecătorul de cameră preliminară de la instanţa
sesizată prin rechizitoriu, a cărui încheiere prin care s-a dispus începerea judecăţii
a fost atacată cu contestaţie, are competenţa de a se pronunţa asupra măsurilor
preventive, conform dispoziţiilor legale care reglementează măsurile preventive în
procedura de cameră preliminară, până la soluţionarea contestaţiei prevăzute în art.
347 din Codul de procedură penală”. Instanţa supremă a reţinut că o interpretare
contrară a dispoziţiilor legale, în sensul că judecătorul de cameră preliminară de la
instanţa ierarhic superioară sau, după caz, completul format din 2 judecători de
cameră preliminară de la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, sesizat cu judecarea
contestaţiei prevăzute în art. 347 C.proc.pen., ar avea competenţa de a se pronunţa
cu privire la măsurile preventive, ar conduce fie la excluderea căii de atac
a contestaţiei împotriva încheierii prin care se dispune asupra măsurilor preventive
în procedura de cameră preliminară, soluţie care contravine flagrant dispoziţiilor art.
205 C.proc.pen., fie la soluţia atribuirii competenţei de a judeca această contestaţie
judecătorului de cameră preliminară de la instanţa ierarhic superioară în raport cu
instanţa care exercită controlul judiciar pe calea contestaţiei prevăzute în art. 347
C.proc.pen., deşi nu există nicio prevedere legală care să reglementeze această
competenţă.
Această decizie produce în continuare efecte în situaţiile în care judecătorul de
cameră preliminară este sesizat cu cereri de luare, înlocuire, revocare sau încetare
de drept a măsurii arestării preventive, de competenţa judecătorului de la instanţa
sesizată prin rechizitoriu, întrucât competenţa judecătorului de cameră preliminară
de la instanţa de control judiciar se limitează în privinţa măsurilor preventive la
verificarea legalităţii şi temeiniciei măsurii preventive, ca urmare a modificării art.
348 alin. (2) C.proc.pen. prin Legea nr. 75/2016.
1.3. Procedură. Procedura de luare a măsurii urmează aceleaşi etape ca şi cea
prevăzută în cazul soluţionării propunerii de arestare preventivă de către judecătorul
de drepturi şi libertăţi în cursul urmăririi penale.
Inculpatul este citat la termenul fixat de judecătorul de cameră preliminară sau
prezentat de către procuror în cazul în care este reţinut. Soluţionarea propunerii se
poate face în lipsa inculpatului dacă lipseşte nejustificat, este dispărut, se sustrage
ori din cauza stării sănătăţii, din cauză de forţă majoră sau stare de necesitate nu se
prezintă sau nu poate fi adus în faţa judecătorului. Procedura se desfăşoară
în camera de consiliu, potrivit art. 203 alin. (5) C.proc.pen., în prezenţa
procurorului şi cu asigurarea asistenţei juridice a inculpatului.
1.4. Soluţii. Ca şi judecătorul de drepturi şi libertăţi, judecătorul de cameră
preliminară poate fie să respingă propunerea, fie să dispună arestarea preventivă pe
o perioadă de maximum 30 de zile. Durata măsurii trebuie menţionată expres în
minuta încheierii şi începe să curgă de la momentul pronunţării soluţiei. Judecătorul
de cameră preliminară va putea respinge propunerea procurorului şi va putea lua
orice măsură preventivă alternativă pe care o apreciază ca fiind necesară şi suficientă
pentru atingerea scopurilor prevăzute de art. 202 alin. (1) C.proc.pen. De altfel,
judecătorul are obligaţia de a lua în considerare măsuri preventive mai blânde în
temeiul art. 5 parag. 3 CEDO, pentru a asigura buna desfăşurare a procesului penal
(CtEDO, Vrecev c. Serbiei, hotărârea din 23 septembrie 2008; Lelievre c. Belgiei,
hotărârea din 8 noiembrie 2007).
Judecătorul apreciază că procedura camerei preliminare nu este o procedură statică,
de natură a conduce la concluzia unei atitudini pasive din partea autorităţilor, care
să aibă impact la evaluarea duratei rezonabile a măsurii privative de libertate. Prin
atitudine pasivă, în accepţiunea jurisprudenţei CEDO, se înţelege lăsarea dosarului
în nelucrare şi nu parcurgerea etapelor procedurale impuse de dispoziţiile legale,
chiar şi atunci când acest lucru presupune respectarea unor termene stabilite pentru
asigurarea garanţiilor aferente unui proces echitabil (C.A. Bucureşti, Secţia a II-a
penală, încheierea din 13 august 2015, nepublicată).
2. Arestarea preventivă în cursul judecăţii
2.1. Competenţă. Cu respectarea aceloraşi condiţii, măsura arestării preventive
poate fi luată de către prima instanţă sau de instanţa de apel în tot cursul judecăţii
cauzei în primă instanţă, respectiv în apel.
După pronunţarea hotărârii, până la sesizarea instanţei de apel, instanţa poate
dispune, la cerere sau din oficiu, luarea măsurii preventive cu privire la inculpatul
condamnat, în condiţiile legii, potrivit art. 399 alin. (10) C.proc.pen. Prin urmare,
între momentul condamnării inculpatului de către prima instanţă şi cel al redactării
hotărârii şi înaintării dosarului la instanţa de apel, deşi prima instanţă s-a desesizat
din momentul pronunţării soluţiei, este competentă să dispună cu privire la măsurile
preventive. Dacă se pronunţă o altă soluţie decât cea de condamnare
(renunţarea/amânarea aplicării pedepsei, achitarea sau încetarea procesului penal),
nu este posibilă luarea măsurii arestării preventive.
Instanţa competentă să dispună asupra arestării preventive a inculpatului în cursul
judecăţii, după condamnarea acestuia în primă instanţă şi învestirea instanţei de
apel cu judecarea apelului declarat în cauză, este instanţa de apel pe rolul căreia se
află dosarul în curs de judecată (I.C.C.J., Secţia penală, încheierea nr. 730 din 3
februarie 2006, în Jurisprudenţa Secţiei penale 2006, p. 120-121).
2.2. Procedură. Propunerea se soluţionează în şedinţă publică, cu citarea şi
ascultarea inculpatului în cazul în care acesta este prezent. Propunerea se poate
soluţiona în lipsa inculpatului dacă inculpatul lipseşte nejustificat, este dispărut, se
sustrage ori din cauza sănătăţii, din cauză de forţă majoră sau stare de necesitate,
nu se prezintă sau nu poate fi adus în faţa judecătorului. Instanţa se pronunţă
prin încheiere, pronunţată în şedinţă publică.
Spre deosebire de Codul de procedură penală din 1968, instanţa nu mai poate
dispune luarea măsurii arestării preventive prin hotărâre, odată cu pronunţarea
soluţiei pe fondul cauzei [art. 350 alin. (1) C.proc.pen. din 1968], art. 399 alin. (1)
C.proc.pen. prevăzând obligaţia instanţei de a dispune doar menţinerea, revocarea
sau înlocuirea măsurii preventive.
În lipsa apelului declarat în defavoarea inculpatului de procuror sau de alte părţi
care pot face apel în ceea ce priveşte latura penală, în cursul judecării apelului
declarat numai de inculpat, instanţa nu poate dispune arestarea sa preventivă
deoarece ar încălca prevederile art. 372 alin. (1) C.proc.pen. din 1968, creându-i
o situaţie mai grea în propriul apel (I.C.C.J., Secţia penală, decizia nr. 5217 din 15
septembrie 2005).
Cererea de redeschidere a procesului penal are caracterul unei căi de atac şi astfel
este incidentă o regulă fundamentală a procesului penal, şi anume aceea
a neagravării situaţiei în propria cale de atac, cale de atac exercitată în cauză numai
de către condamnat. Privit prin această regulă, a neagravării situaţiei în propria cale
de atac, în raport şi de faptul că în cursul judecării cauzei nu a fost dispusă nicio
măsură preventivă, Curtea reţine că nici în actuala procedură, deschisă la iniţiativa
condamnatului nu se poate lua împotriva acestuia o măsură preventivă, prin
reţinerea unor temeiuri incidente nu la momentul actual, ci la data săvârşirii faptelor
[C.A. Alba Iulia, decizia nr. 57 din 1 iunie 2016 (www.rolii.ro)].
2.3. Durată. Măsura arestării preventive dispusă de judecătorul de cameră
preliminară în cursul procedurii de cameră preliminară, de către prima instanţă în
cursul judecării cauzei în primă instanţă sau de către instanţa de apel în cursul
soluţionării apelului se ia pe o durată maximă de 30 de zile, astfel încât prima
verificare a măsurii arestării preventive se va face înainte de expirarea celor 30 de
zile, iar cele ulterioare înainte de expirarea celor 30 de zile, dacă dosarul se află în
procedura de cameră preliminară, respectiv 60 de zile dacă se află în cursul judecăţii
în primă instanţă sau în apel.
Dacă măsura a fost luată în urma admiterii contestaţiei formulate împotriva
încheierii de respingere a luării măsurii, termenul de 30 de zile se va calcula de la
momentul punerii în executare a măsurii.
După pronunţarea soluţiei, judecătorul de cameră preliminară sau, după caz,
preşedintele completului de judecată emite mandatul de arestare preventivă care va
fi pus în executare urmând procedura stabilită de art. 232-232 C.proc.pen.
3. Cale de atac. Împotriva încheierii prin care judecătorul de cameră preliminară sau
prima instanţă dispune luarea măsurii preventive se poate formula contestaţie în
condiţiile art. 205 C.proc.pen., respectiv art. 206 C.proc.pen. Încheierea prin care
instanţa de apel ia măsura arestării preventive este definitivă.
4. Motive noi. În cazul în care inculpatul a fost arestat preventiv, iar măsura
a încetat (prin expirarea termenelor, a fost revocată sau înlocuită), o nouă măsură
preventivă poate fi luată în aceeaşi cauză doar dacă intervin temeiuri noi (sub
aspectul faptelor sau cazurilor de arestare) care să justifice privarea sa de libertate.
Pentru a preîntâmpina abuzul şi pentru a accentua diferenţele ce trebuie să existe
între propunerile formulate, legiuitorul a prevăzut o condiţie specială de soluţionare
a unei noi propuneri de arestare preventivă, respectiv existenţa unor elemente noi.
Cu toate că prevederile legale sunt inserate în art. 238 C.proc.pen. cu denumirea
marginală „Arestarea preventivă a inculpatului în procedura de cameră preliminară
şi în cursul judecăţii”, ele se aplică şi în cursul urmăririi penale, neexistând nicio
dispoziţie legală care să interzică formularea, cu privire la acelaşi inculpat şi în
aceeaşi cauză penală, a unei noi propuneri de arestare preventivă în cursul urmăririi
penale.
În plus, deşi textul de lege se referă în mod expres la situaţia în care faţă de inculpat
s-a luat măsura arestării, dispoziţia legală trebuie avută în vedere şi în cazul în care
prima propunere de arestare a fost respinsă, iar ulterior s-a formulat o nouă
propunere. Această interpretare este în concordanţă cu efectele relative ale autorităţii
de lucru judecat în materia arestării preventive, în sensul că, deşi acest principiu nu
are efecte depline, asemenea hotărâri trebuie respectate, pentru a nu se ajunge la
rejudecarea aceleiaşi propuneri cu privire la care judecătorul s-au pronunţat
anterior. Din aceste motive, raportarea la hotărârile judecătoreşti anterioare este
necesară, nefiind însă permis a se pune la îndoială sau a se formula critici cu privire
la soluţiile definitive ce au fost pronunţate prin raportare la materialul probatoriu
administrat până la acea dată.
Noua propunere se poate întemeia din punct de vedere formal pe aceleaşi cazuri de
arestare, însă trebuie fundamentată pe existenţa unor elemente cu caracter de
noutate, deci inexistente sau necunoscute de judecătorul care a soluţionat prima
propunere de arestare, fiind vorba despre împrejurări de fapt sau temeiuri de drept
ce nu au fost analizate anterior şi care, din punct de vedere cronologic, au fost
relevate după soluţionarea primei propuneri.
Nu poate fi vorba despre noi mijloace de probă care confirmă fapte deja dovedite prin
mijloacele de probă administrate până la momentul soluţionării primei propuneri de
arestare, ci despre probe sau indicii noi, respectiv orice element de fapt care serveşte
la constatarea existenţei sau inexistenţei unei infracţiuni, la identificarea persoanei
care a săvârşit-o şi la cunoaşterea împrejurărilor necesare pentru justa soluţionare
a cauzei. Fiind vorba despre arestarea preventivă, aceste elemente noi trebuie să
vizeze fapta şi persoana inculpatului. În cauză, după soluţionarea primei propuneri,
în cursul urmăririi penale a fost administrat un amplu material probatoriu ce relevă
elemente de fapt cu caracter de noutate. Punerea în mişcare a acţiunii penale
împotriva inculpatului nu constituie un element de noutate, fiind vorba despre
o măsură procesuală ce exprimă voinţa procurorului, nerelevantă din perspectiva
evidenţierii unor elemente de fapt. În egală măsură, schimbarea încadrării juridice
nu constituie un element nou, fiind vorba despre calificarea dată de organul de
urmărire penală aceleiaşi situaţii de fapt, prin raportare la o nouă normă de
incriminare (C.A. Bucureşti, Secţia a II-a, încheierea nr. 419 din 5 decembrie 2012,
nepublicată).
Art. 239
Durata maximă a arestării preventive a inculpatului în cursul judecăţii în primă
instanţă

Isabelle Tocan

(1) În cursul judecăţii în primă instanţă, durata totală a arestării preventive


a inculpatului nu poate depăşi un termen rezonabil şi nu poate fi mai mare de
jumătatea maximului special prevăzut de lege pentru infracţiunea care face
obiectul sesizării instanţei de judecată. În toate cazurile, durata arestării
preventive în primă instanţă nu poate depăşi 5 ani.
(2) Termenele prevăzute la alin. (1) curg de la data sesizării instanţei de
judecată, în cazul în care inculpatul se află în stare de arest preventiv, şi,
respectiv, de la data punerii în executare a măsurii, când faţă de acesta s-a
dispus arestarea preventivă în procedura de cameră preliminară sau în cursul
judecăţii sau în lipsă.
(3) La expirarea termenelor prevăzute la alin. (1), instanţa de judecată poate
dispune luarea unei alte măsuri preventive, în condiţiile legii.
Corelaţii legislative: art. 5 parag. 3 lit. a), c) CEDO
Comentariu
În cursul judecăţii în primă instanţă, durata totală a arestării preventive
a inculpatului nu poate depăşi un termen rezonabil şi nu poate fi mai mare de
jumătatea maximului special prevăzut de lege pentru infracţiunea care face obiectul
sesizării instanţei de judecată. În ceea ce priveşte maximul special al pedepsei, se va
avea în vedere limita maximă prevăzută de lege pentru infracţiunea consumată, fără
luarea în considerare a cauzelor de agravare sau de atenuare; în niciun caz durata
arestării preventive în primă instanţă nu poate depăşi 5 ani. Maximul special
prevăzut de lege pentru infracţiunea dedusă judecăţii trebuie raportat la încadrarea
juridică dată faptei, astfel cum este reţinută la momentul analizării duratei măsurii
(fie cea stabilită prin actul de sesizare potrivit art. 386 C.proc.pen., fie prin încheierea
sau hotărârea primei instanţe).
Aceste termene curg de la data sesizării instanţei de judecată, în cazul în care
inculpatul se află în stare de arest preventiv, şi, respectiv, de la data punerii în
executare a măsurii, când faţă de acesta s-a dispus arestarea preventivă în procedura
de cameră preliminară sau în cursul judecăţii sau în lipsă (deci fără a fi luată în
considerare durata măsurii arestării preventive din cursul urmăririi penale şi/sau
din camera preliminară).
Potrivit art. 239 alin. (3) C.proc.pen., la expirarea termenelor maximale prevăzute de
art. 239 alin. (1) – 5 ani sau jumătate din maximul special prevăzut de lege – este
posibilă luarea unei alte măsuri preventive, dacă aceasta este proporţională cu
gravitatea acuzaţiei şi necesară pentru realizarea scopului prevăzut de art. 202 alin.
(1) C.proc.pen. Apreciem că această opţiune nu este valabilă în situaţia în care
a expirat termenul de maxim 60 de zile în care instanţa avea obligaţia de a verifica
dacă se menţin temeiurile arestării preventive, soluţie întâlnită în practica instanţelor
de judecată. Această dispoziţie legală a fost prevăzută pentru situaţia în care procesul
penal se prelungeşte dincolo de durata prevăzută de art. 239 alin. (1) C.proc.pen.,
dar este în continuare nevoie de o măsură preventivă pentru atingerea scopului
prevăzut de art. 202 alin. (1) C.proc.pen. şi nu pentru cazul în care măsura arestării
preventive este încetată de drept, ca urmare a omisiunii instanţei de a verifica
necesitatea menţinerii acesteia. O astfel de practică ocoleşte, în fapt, dispoziţiile
referitoare la încetarea de drept a măsurilor preventive şi a celor care stabilesc
condiţiile de înlocuire a acestora pe parcursul procesului penal.
Apreciem că pentru identitate de raţiune sunt aplicabile considerentele reţinute în
D.C.C. nr. 740 din 3 noiembrie 2015, în care s-a reţinut că măsura arestului la
domiciliu este similară măsurii arestului preventiv, atât sub aspectul includerii sale
de către legiuitor în categoria măsurilor preventive, cât şi sub aspectul naturii sale
privative de libertate, al identităţii cauzelor şi condiţiilor în care cele două măsuri pot
fi dispuse şi al modului similar de dispunere şi prelungire. Aşadar, pentru a se stabili
dacă s-a atins durata maximă prevăzută de art. 239 alin. (1) C.proc.pen., trebuie
avută în vedere atât măsura arestării preventive, cât şi cea a arestului la domiciliu.
Deşi art. 222 alin. (10) C.proc.pen. a fost modificat prin Legea nr. 116/2016, urmând
ca durata privării de libertate dispusă prin măsura arestului la domiciliu să fie luată
în considerare la calculul duratei maxime a arestării preventive în cursul urmăririi
penale (astfel cum s-a reţinut prin D.C.C. nr. 740 din 3 noiembrie 2015), apreciem
că nu există nicio justificare obiectivă pentru a face o diferenţiere între privarea de
libertate din cursul urmăririi penale şi cea din cursul judecăţii, pe parcursul ambelor
faze procesuale cele două măsuri preventive având aceeaşi natură privativă de
libertate care justifică cumularea lor la stabilirea duratei maxime permise de
dispoziţiile legale.
Durata rezonabilă. Criterii. Durata rezonabilă a arestării preventive trebuie
verificată în orice moment şi în orice fază procesuală se află cauza şi este evaluată în
funcţie de criteriile stabilite de CtEDO în jurisprudenţa sa referitoare la aplicarea art.
5 §1 lit. c) (pentru detenţia provizorie până la momentul pronunţării unei hotărâri în
primă instanţă) şi art. 5 parag. 1 lit. a) (pentru detenţia provizorie după momentul
pronunţării unei hotărâri în primă instanţă).
Conceptul termenului rezonabil nu poate fi exprimat printr-un număr fix de zile,
săptămâni, luni sau ani sau în diferite perioade de timp în funcţie de gravitatea
infracţiunii (CtEDO, Stogmuller c. Austriei, hotărârea din 10 noiembrie 1969, parag.
4).
Caracterul rezonabil al unei perioade de detenţie nu poate fi apreciat in abstracto, ci
de la caz la caz, în funcţie de trăsăturile specifice ale acestuia, de motivele prezentate
în hotărârile instanţelor naţionale şi de faptele documentate prezentate de persoana
respectivă în cererea sa de punere în libertate (CtEDO, Chraidi c. Germaniei,
hotărârea din 26 octombrie 2006, parag. 33).
Menţinerea stării de detenţie poate fi justificată, într-un caz concret, numai dacă
există indicii precise în sensul unei necesităţi reale şi de interes public care, în pofida
prezumţiei de nevinovăţie, prevalează asupra regulilor privind libertatea individuală
(CtEDO, W c. Elveţiei, hotărârea din 26 ianuarie 1993, parag. 30).
În măsura în care motivele invocate de autorităţile naţionale satisfac cerinţele
menţionate mai sus, CtEDO trebuie să stabilească dacă autorităţile naţionale
competente au depus o „diligenţă specială” în desfăşurarea procedurii, care nu a fost
prelungită cu perioade în care detenţia putea fi evitată (CtEDO, Chraidi c. Germaniei,
hotărârea din 26 octombrie 2006, parag. 36).
În ceea ce priveşte modul în care s-a desfăşurat procedura în faţa autorităţilor
naţionale, trebuie ţinut seama de complexitatea cazului, dar nu trebuie pierdut din
vedere că, dacă un acuzat în stare de detenţie are dreptul la tratarea cu prioritate şi
celeritate a cazului său, aceasta nu trebuie să dăuneze eforturilor judecătorilor de
a lămuri toate aspectele de fapt, de a da atât apărării, cât şi acuzării posibilitatea de
a-şi furniza probele şi argumentele şi de a nu se pronunţa decât după o matură
chibzuinţă asupra existenţei infracţiunii şi a pedepsei (CtEDO, B c. Austriei,
hotărârea din 28 martie 1990, parag. 45).
Trebuie avute în vedere volumul dosarului (CtEDO, Scott c. Spaniei, hotărârea din 18
decembrie 1996, parag. 83), prelungirea procedurii într-o cauză nu foarte complexă
datorită conexării acesteia cu o altă cauză de o mare complexitate vizând săvârşirea
infracţiunilor de trafic de droguri de către o grupare infracţională (CtEDO, Van der
Tang c. Spaniei, hotărârea din 13 iulie 1995, parag. 75), numărul martorilor citaţi
pentru a fi audiaţi şi diligenţa manifestată de instanţă în aducerea martorilor
(CtEDO, în cauza Trzaska c. Poloniei, hotărârea din 11 iulie 2000, parag. 68),
complexitatea anchetei, numărul inculpaţilor, necesitatea administrării unor
mijloace de probă prin comisie rogatorie internaţională (CtEDO, Matzenetter c.
Austriei, hotărârea din 10 noiembrie 1969, parag. 12), atitudinea procesuală
a reclamantului (CtEDO, Kalashnikov c. Rusiei, hotărârea din 18 septembrie 2001,
parag. 75).
Nu se impune ca reclamanţii să aibă o atitudine de cooperare cu autorităţile judiciare
şi nu pot fi acuzaţi că profită de prevederile legii naţionale în scopul apărării propriilor
drepturi. Există o diferenţă fină între această situaţie şi comportamentul procesual
ce depăşeşte această limită, constând în atitudinea de obstrucţionare a justiţiei, ce
contribuie la întârzierea procedurilor. De asemenea, trebuie ţinut seama şi de
perioadele de timp în care ancheta a stagnat sau de lentoarea procedurii. În privinţa
complexităţii cauzei, CtEDO a arătat că procedura în materia cauzelor vizând grupuri
criminale organizate este incontestabil un factor ce atrage o investigaţie complexă şi
de lungă durată. Cu toate acestea, nu poate fi justificată nici în această materie
o arestare preventivă de mai mult de cinci ani prin raportare la exigenţele art. 5 parag.
3 CEDO (CtEDO, Celejewski c. Poloniei, hotărârea din 4 mai 2006, parag. 40).
Durata arestării preventive în procedura de cameră preliminară se apreciază în raport
de criteriile indicate şi nu este limitată la durata recomandată ca fiind maximă pentru
desfăşurarea acestei proceduri, fiind, totodată, inclusă în perioada maximă de 5 ani
prevăzută de art. 239 alin. (1) C.proc.pen. ca plafon maximal pentru arestarea
preventivă în cursul judecăţii în primă instanţă [art. 239 alin. (2) C.proc.pen. impune
calcularea acestei durate de la sesizarea instanţei, fiind, astfel, inclusă şi durata
arestului preventiv din cursul procedurii de cameră preliminară]. Prin urmare,
apreciem că depăşirea termenului de 60 de zile prevăzut pentru finalizarea procedurii
de cameră preliminară din cauze obiective şi neimputabile autorităţilor judiciare nu
conduce la încetarea de drept a măsurii preventive, durata rezonabilă fiind evaluată
în raport criteriile avute în vedere de jurisprudenţa CEDO cu privire la aplicarea art.
5 parag. 3 lit. c) (C.A. Bucureşti, Secţia a II-a penală, încheierea nr. 771 din 22 iulie
2015, nepublicată).
Între condamnare şi detenţie trebuie să existe o legătură de cauzalitate suficientă
(CtEDO, Bozano c. Franţei, hotărârea din 18 decembrie 1986, parag. 53), legătură
care poate să se subţieze sau chiar să se rupă odată cu scurgerea timpului, dacă
această prelungire a detenţiei se bazează pe motive străine obiectivelor deciziei
iniţiale sau pe o apreciere nerezonabilă cu privire la aceste obiective, într-un
asemenea caz, o privare de libertate legală la origine putându-se transforma într-o
privare de libertate arbitrară şi, în consecinţă, incompatibilă cu art. 5
(CtEDO, Eriksen c. Norvegiei, hotărârea din 27 mai 1997, parag. 78).
Art. 240
Tratamentul medical sub pază permanentă

Isabelle Tocan

(1) În cazul în care, pe baza actelor medicale, se constată că cel arestat


preventiv suferă de o boală care nu poate fi tratată în reţeaua medicală
a Administraţiei Naţionale a Penitenciarelor, administraţia locului de deţinere
dispune efectuarea tratamentului sub pază permanentă în reţeaua medicală
a Ministerului Sănătăţii. Motivele care au determinat luarea acestei măsuri sunt
comunicate de îndată procurorului, în cursul urmăririi penale, judecătorului de
cameră preliminară, în cursul acestei proceduri, sau instanţei de judecată, în
cursul judecăţii.
(2) Timpul în care inculpatul este internat sub pază permanentă, conform alin.
(1), intră în durata arestării preventive.
Corelaţii legislative: Legea nr. 254/2013
Comentariu
În cazul în care starea de sănătate a inculpatului o impune, acesta va primi îngrijiri
medicale în reţeaua medicală a Administraţiei Naţionale a Penitenciarelor sau, în
cazul în care aceasta nu dispune de mijloacele necesare tratării patologiei prezentate
de către inculpat, acestuia i se asigură paza permanentă în reţeaua medicală
a Ministerului Sănătăţii.
1. Competenţă. Măsura este luată de către Administraţia Naţională
a Penitenciarelor pe baza înscrisurilor medicale (nu este necesară efectuarea unei
expertize medico-legale) şi este comunicată organului judiciar în faţa căruia se află
cauza, în funcţie de stadiul procesual.
Transferarea temporară într-un penitenciar-spital se face de către şeful centrului de
reţinere şi arestare preventivă, cu aprobarea directorului spitalului, ţinând seama şi
de gradul de ocupare a penitenciarului-spital. Dacă, pe parcursul internării în
penitenciarul-spital se impune internarea persoanei arestate preventiv aflate în curs
de urmărire penală într-un spital din reţeaua sanitară publică, organele de poliţie din
cadrul structurii teritoriale pe raza căreia se află unitatea medicală asigură paza şi
supravegherea persoanei private de libertate (art. 115 din Legea nr. 254/2013).
În cazul refuzului de hrană, inculpatul este transferat temporar într-o instituţie
medicală din reţeaua medicală a Ministerului Sănătăţii, administraţia locului de
deţinere având obligaţia de a înştiinţa familia inculpatului sau o persoană apropiată
acestuia, în cazul în care îi este afectată în mod grav sănătatea ori integritatea
corporală din acest motiv (art. 52 din Legea nr. 254/2013).
În aceste cazuri, măsura preventivă nu se întrerupe, ci executarea ei va continua cu
inculpatul beneficiind de tratament sub pază permanentă. Îngrijirile medicale pot fi
acordate fie ca urmare a internării inculpatului într-un spital civil, fie prin
prezentarea periodică a acestuia.
2. Deducere. Această perioadă se ia în calcul la durata arestării preventive, chiar
dacă inculpatul nu o execută în centrele de arestare preventivă. Legea procesuală nu
face nicio distincţie în privinţa obligaţiei de deducere a perioadei de internare în
reţeaua medicală a Ministerului Sănătăţii în raport de cauza bolii de care suferă
inculpatul (dacă aceasta a fost provocată voit sau nu), ca în cazul pedepsei cu
închisoarea [art. 71 alin. (3) C.pen.].
Obligaţia autorităţilor să ia măsurile necesare pentru a proteja viaţa persoanelor ce
intră sub jurisdicţia lor se concretizează, în cazul deţinuţilor, şi în obligaţia de
a proteja sănătatea persoanelor deţinute, care se găsesc, aşadar, într-un raport de
dependenţă faţă de ele (CtEDO, Scavuzzo ş.a. c. Elveţiei, hotărârea din 7 februarie
2006, parag. 51). Prin urmare, obligaţia pozitivă de a proteja viaţa persoanelor
deţinute implică acordarea îngrijirilor medicale, în scopul prevenirii morţii
(CtEDO, Anguelova c. Bulgariei, hotărârea din 13 iunie 2002, parag. 110).
Dacă un deţinut se întoarce de la un spital cu antecedente medicale cunoscute,
autorităţile sunt obligate să asigure supravegherea sa medicală independent de
iniţiativa deţinutului respectiv (CtEDO, Tarariyeva c. Rusiei, hotărârea din 14
noiembrie 2006, parag. 80).
Dacă nu se poate deduce o obligaţie generală de a repune în libertate sau de
a transfera într-un spital civil un deţinut, chiar dacă acesta suferă de o boală foarte
dificil de îngrijit, art. 3 CEDO impune în toate cazurile statelor contractante să
protejeze integritatea fizică a persoanelor lipsite de libertate (CtEDO, Kotsaftis c.
Greciei, hotărârea din 12 iunie 2008, parag. 49).
Într-o cauză dată, detenţia unei persoane atinse de o afecţiune incurabilă sau
a cărei stare este incompatibilă în mod durabil cu viaţa carcerală poate să pună
probleme din punctul de vedere al art. 3 CEDO (CtEDO, Balyemez c. Turciei,
hotărârea din 22 noiembrie 2005, parag. 87). Curtea nu exclude ca, în condiţii
suficient de grave, să poată exista situaţii în care o bună administrare a justiţiei să
impună luarea unor măsuri de natură umanitară pentru rezolvarea acestor situaţii
(CtEDO, Mirco Martinelli c. Italiei, hotărârea din 24 ianuarie 2006).
CtEDO ţine seama de trei elemente atunci când examinează compatibilitatea unei
stări de sănătate îngrijorătoare cu menţinerea în detenţie a reclamantului: a) condiţia
deţinutului; b) calitatea îngrijirilor acordate; c) oportunitatea menţinerii detenţiei
dată fiind starea de sănătate a reclamantului (CtEDO, Matencio c. Italiei, hotărârea
din 15 ianuarie 2004, parag. 80). Aceste principii au fost aplicate şi pentru a analiza
compatibilitatea detenţiei cu vârsta înaintată, în situaţia unei persoane paralizate
sau bolnave mintal (CtEDO, Papon c. Franţei, hotărârea din 25 iulie 2000;
CtEDO, Keenan c. Regatului Unit, hotărârea din 3 aprilie 2002).
Secţiunea a 7-a
Încetarea de drept, revocarea şi înlocuirea măsurilor preventive
Art. 241
Încetarea de drept a măsurilor preventive

Isabelle Tocan

(1) Măsurile preventive încetează de drept:


a) la expirarea termenelor prevăzute de lege sau stabilite de organele judiciare
ori, în cursul urmăririi penale sau în cursul judecăţii în primă instanţă, la
împlinirea duratei maxime prevăzute de lege;
b) în cazurile în care procurorul dispune o soluţie de netrimitere în judecată ori
instanţa de judecată pronunţă o hotărâre de achitare, de încetare a procesului
penal, de renunţare la aplicarea pedepsei sau de amânare a aplicării pedepsei
ori o pedeapsă cu amendă, care nu însoţeşte pedeapsa închisorii, chiar
nedefinitivă;
c) la data rămânerii definitive a hotărârii prin care s-a dispus condamnarea
inculpatului;
d) în alte cazuri anume prevăzute de lege.
e) Abrogată
f) Abrogată
g) Abrogată
(1¹) Arestarea preventivă şi arestul la domiciliu încetează de drept şi în
următoarele situaţii:
a) la pronunţarea în primă instanţă a unei hotărâri de condamnare cu
suspendarea executării pedepsei sub supraveghere sau la o pedeapsă cu
închisoare cel mult egală cu durata reţinerii, arestului la domiciliu şi arestării
preventive ori, după caz, a unei hotărâri prin care s-a aplicat o măsură
educativă neprivativă de libertate;
b) în apel, dacă durata măsurii a atins durata pedepsei pronunţate în hotărârea
de condamnare.
(2) Organul judiciar care a dispus această măsură sau, după caz, procurorul,
judecătorul de drepturi şi libertăţi, judecătorul de cameră preliminară ori
instanţa de judecată în faţa căreia se află cauza constată, prin ordonanţă sau
încheiere, din oficiu, la cerere sau la sesizarea administraţiei locului de
deţinere, încetarea de drept a măsurii preventive, dispunând, în cazul celui
reţinut sau arestat preventiv, punerea de îndată în libertate, dacă nu este
reţinut ori arestat în altă cauză.
(3) Judecătorul de drepturi şi libertăţi, judecătorul de cameră preliminară sau
instanţa de judecată se pronunţă, prin încheiere motivată, asupra încetării de
drept a măsurii preventive chiar şi în lipsa inculpatului. Asistenţa juridică
a inculpatului şi participarea procurorului sunt obligatorii.
(4) Persoanei faţă de care s-a dispus măsura preventivă, precum şi tuturor
instituţiilor cu atribuţii în executarea măsurii li se comunică de îndată câte
o copie de pe ordonanţa sau încheierea prin care organul judiciar constată
încetarea de drept a măsurii preventive.
Corelaţii legislative: art. 72 C.pen.; art. 229 alin. (9), art. 236 alin. (4), art. 239 alin.
(1), art. 2151, art. 202 alin. (2), art. 318 alin. (8), art. 315 alin. (4), art. 399 alin. (3)
C.proc.pen.
Notă: Art. 214 alin. (1) lit. a), b), alin. (11) a fost modificat prin O.U.G. nr. 18/2016.
Comentariu
1. Noţiune. Reprezintă încetarea efectelor măsurilor preventive ope legis ca urmare
a intervenirii unor cauze incompatibile cu menţinerea acestora. Legiuitorul
a reglementat anumite cazuri în care, independent de subzistenţa temeiurilor,
măsurile preventive nu pot continua.
2. Cazuri. Măsurile preventive încetează de drept:
a) la expirarea termenelor prevăzute de lege sau stabilite de organele judiciare ori la
împlinirea duratei maxime prevăzute de lege;
În cursul urmăririi penale:
- la depăşirea termenelor pentru care s-a dispus de către organele judiciare luarea
sau prelungirea măsurii (maximum 24 de ore pentru reţinere, 30 de zile pentru
arestul la domiciliu şi arestul preventiv, respectiv 60 de zile pentru controlul judiciar
şi controlul judiciar pe cauţiune), fără ca măsura să fi fost anterior prelungită, iar
consecinţa este încetarea de drept a măsurii preventive la expirarea ultimei zile
a termenului pentru care aceasta a fost dispusă;
- la împlinirea termenului maxim de 180 de zile pentru arestul la domiciliu şi arestul
preventiv [art. 222 alin. (9) C.proc.pen., art. 236 alin. (4) C.proc.pen.];
- la împlinirea termenului maxim de 1 an pentru controlul judiciar şi controlul
judiciar pe cauţiune în cazul infracţiunilor pentru care pedeapsa prevăzută de lege
este amenda sau închisoarea de cel mult 5 ani şi a termenului maxim de 2 ani în
cazul infracţiunilor pentru care pedeapsa prevăzută de lege este detenţia pe viaţă sau
închisoarea mai mare de 5 ani [art. 2151 C.proc.pen.];
În cursul procedurii de cameră preliminară:
- arestarea preventivă sau arestul la domiciliu încetează de drept la expirarea
termenului de 30 de zile dacă judecătorul de cameră preliminară nu a procedat la
verificarea legalităţii şi temeiniciei măsurii;
- controlul judiciar şi controlul judiciar pe cauţiune încetează de drept la expirarea
termenului de 60 de zile dacă judecătorul de cameră preliminară nu a procedat la
verificarea legalităţii şi temeiniciei măsurii;
În cursul judecăţii în primă instanţă:
- arestarea preventivă, arestul la domiciliu, controlul judiciar şi controlul judiciar pe
cauţiune încetează de drept la expirarea termenului de 60 de zile dacă instanţa nu
a procedat la verificarea legalităţii şi temeiniciei măsurii;
- arestarea preventivă şi arestul la domiciliu încetează de drept când durata a atins
jumătate din maximul special prevăzut de lege pentru infracţiunea care face obiectul
sesizării instanţei [art. 239 alin. (1) C.proc.pen.]; în cazul unui concurs de infracţiuni,
în lipsa unor dispoziţii exprese, va fi avut în vedere maximul prevăzut de lege pentru
cea mai gravă dintre infracţiuni. Maximul special se raportează la pedeapsa
prevăzută în textul de lege care incriminează fapta săvârşită în formă consumată,
fără luarea în considerare a cauzelor de reducere sau de majorare a pedepsei;
- la împlinirea termenului maxim de 5 ani pentru arestul preventiv, arestul la
domiciliu, controlul judiciar şi controlul judiciar pe cauţiune [art. 239 alin. (1)
C.proc.pen., art. 222 alin. (12) C.proc.pen., art. 2151 C.proc.pen.].
În cursul judecăţii în apel:
- arestarea preventivă, arestul la domiciliu, controlul judiciar şi controlul judiciar pe
cauţiune încetează de drept la expirarea termenului de 60 de zile dacă instanţa nu
a procedat la verificarea legalităţii şi temeiniciei măsurii.
În cazul în care se dispune restituirea cauzei la procuror, măsura arestării preventive
a inculpatului va putea fi menţinută şi după restituire, pe o perioadă de cel mult 30
de zile, dar nu poate fi mai mare decât diferenţa dintre termenul maxim de 180 de
zile şi timpul în care inculpatul a fost arestat preventiv, în aceeaşi cauză, anterior
sesizării instanţei prin rechizitoriu.
Pentru garantarea dreptului fundamental la libertate şi la siguranţa persoanei, se
impune să se considere că, într-o astfel de materie, nerespectarea cerinţelor privind
verificarea legalităţii şi temeiniciei măsurii arestării preventive constituie o încălcare
a normelor procedurale ce asigură justa soluţionare a cauzei, astfel că aceasta nu se
poate îndrepta decât prin încetarea de drept a măsurii arestării preventive, ca efect
al nerespectării termenelor imperative privind verificarea legalităţii şi temeiniciei
acesteia. Neverificarea de către instanţă, în cursul judecăţii, a legalităţii şi temeiniciei
arestării preventive a inculpatului major înainte de împlinirea duratei de 60 de zile,
atrage încetarea de drept a măsurii arestării preventive luate faţă de inculpaţi şi
punerea lor de îndată în libertate (I.C.C.J., Secţiile Unite, Decizia nr. 7 din 20 februarie
2006). Apreciem că decizia pronunţată de I.C.C.J. produce în continuare efecte, iar
argumentele regăsite în considerentele sale sunt valabile şi în raport de celelalte
măsuri preventive pentru care legiuitorul a prevăzut obligaţia verificării periodice.
În cauză, calculul eronat al detenţiei preventive iniţiale, precum şi faptul că acest
calcul nu a fost corectat în timp util, încât să nu se ajungă la expirarea faptică
a măsurii preventive, nu pot duce decât la concluzia că durata arestării preventive s-
a împlinit înainte de prelungirea acesteia, prelungire care este lipsită de eficienţă
juridică, de vreme ce nu au intervenit motive noi care să justifice o dispoziţie de
rearestare preventivă a inculpatului (...). O eroare de calcul este covârşitoare atunci
când această eroare se repercutează asupra libertăţii individului şi, dacă nu a fost
corectată la timpul ei, remediul este încetarea de drept a măsurii arestării preventive
[C.A. Târgu Mureş, încheierea nr. 19/CU/DL din 17 aprilie 2015 (http://portal.just.ro)].
b) în cazul în care procurorul dispune clasarea sau renunţarea la urmărirea penală;
În aceste cazuri procesul penal este încheiat printr-o soluţie de netrimitere în
judecată, iar măsura preventivă nu poate subzista dincolo de limitele temporale ale
procesului penal în considerarea căruia a fost luată. Într-o astfel de situaţie,
procurorul constată incidenţa unei cauze care împiedică punerea în mişcare sau
exercitarea acţiunii penale, dispărând astfel condiţia generală impusă de art. 202
alin. (2) C.proc.pen. pentru luarea, confirmarea, prelungirea sau menţinerea oricărei
măsuri preventive.
În situaţia renunţării la urmărire penală, măsura preventivă încetează la momentul
la care se dispune această soluţie, chiar înainte de confirmarea acesteia de
judecătorul de cameră preliminară, faţă de dispoziţiile art. 318 alin. (8) raportat la art.
315 alin. (4) C.proc.pen.
c) în ipoteza în care instanţa de judecată pronunţă o hotărâre de achitare, de încetare
a procesului penal, de renunţare la aplicarea pedepsei, de amânare a aplicării
pedepsei ori o pedeapsă cu amenda care nu însoţeşte pedeapsa închisorii;
În aceste cazuri, fie dispare temeiul de fapt avut în vedere la luarea măsurii, fie soluţia
pronunţată, alta decât cea de condamnare la o pedeapsă privativă de libertate ce
urmează a fi executată în regim închis, nu mai justifică o restrângere a drepturilor
inculpatului, infracţiunea comisă fiind de o gravitate redusă ce justifică aplicarea
unei soluţii de renunţare la aplicarea pedepsei, de amânare a aplicării pedepsei ori
de condamnare la o pedeapsă pecuniară.
Deşi potrivit art. 399 alin. (3) lit. c) C.proc.pen., în cazul condamnării la o pedeapsă
cu amenda care nu însoţeşte pedeapsa închisorii, inculpatul arestat preventiv va fi
pus de îndată în libertate, textul sugerând că doar măsurile preventive privative de
libertate încetează de drept într-un astfel de caz, art. 241 alin. (1) C.proc.pen. impune
încetarea de drept a oricărei măsuri preventive şi nu doar a celor prevăzute de art.
202 alin. (4) lit. d) şi e) C.proc.pen. Dacă amenda însoţeşte pedeapsa închisorii, dar
se dispune suspendarea sub supraveghere, arestul preventiv şi arestul la domiciliu
încetează de drept ca urmare a acestei din urmă soluţii.
d) arestarea preventivă şi arestul la domiciliu încetează de drept la pronunţarea în
primă instanţă a unei hotărâri de condamnare cu suspendarea executării pedepsei sub
supraveghere sau a unei hotărâri prin care s-a aplicat o măsură educativă neprivativă
de libertate;
Pronunţarea unei soluţii de condamnare la pedeapsa închisorii cu suspendarea
executării sub supraveghere sau aplicarea unei măsuri educative neprivative de
libertate nu conduce la încetarea de drept a oricărei măsuri preventive. Potrivit art.
399 alin. (3) C.proc.pen., instanţa dispune punerea în libertate a inculpatului arestat
preventiv în cazul în care pronunţă o pedeapsă cu închisoarea cu suspendarea
executării sub supraveghere sau o măsură educativă neprivativă de libertate, în
aceste cazuri fiind posibilă menţinerea altor măsuri preventive decât arestarea
preventivă.
În urma modificărilor aduse prin O.U.G. nr. 18/2016, controlul judiciar şi controlul
judiciar pe cauţiune nu mai încetează de drept în situaţia suspendării sub
supraveghere a executării pedepsei, astfel încât prima instanţă poate dispune
menţinerea acestor măsuri prin hotărârea pronunţată, în cazul în care apreciază că
sunt necesare în continuare pentru buna desfăşurare a procesului penal.
În cazul inculpaţilor minori, doar aplicarea unei măsuri educative neprivative de
libertate determină încetarea de drept a măsurilor preventive şi doar a celor privative
de libertate. Soluţia legislativă s-a impus ca urmare a D.C.C. nr. 44 din 16 februarie
2016, prin care instanţa de control constituţional a constatat că dispoziţiile art. 399
alin. (3) lit. d) C.proc.pen. (în forma anterioară modificării prin O.U.G. nr. 18/2016,
textul se referea la toate măsurile educative, privative sau nu de libertate, text
interpretat de I.C.C.J., Completul competent să judece recursul în interesul legii
prin Decizia nr. 7/2015, în sensul că pronunţarea unei măsuri educative, indiferent
de natura acesteia, atrage încetarea de drept a măsurii arestării preventive) sunt
constituţionale în măsura în care se referă numai la măsurile educative neprivative
de libertate. Curtea Constituţională a reţinut că în cazul soluţionării, în primă
instanţă, a acţiunii penale prin pronunţarea unei măsuri educative privative de
libertate, soluţia legislativă referitoare la încetarea de drept a măsurii arestării
preventive şi la punerea de îndată în libertate a inculpatului arestat preventiv încalcă
prevederile constituţionale ale art. 1 alin. (3) privind statul de drept – în componentele
sale referitoare la apărarea ordinii publice şi a siguranţei publice – prin crearea unei
stări de pericol pentru o serie de valori constituţionale, între care se regăsesc viaţa şi
integritatea fizică şi psihică, proprietatea privată şi inviolabilitatea domiciliului.
e) când instanţa pronunţă o hotărâre de condamnare la pedeapsa închisorii egală cu
durata reţinerii şi arestării preventive [art. 399 alin. (3) lit. a) C.proc.pen.];
Inculpatul condamnat de prima instanţă şi aflat în stare de arest preventiv este
liberat de îndată ce durata reţinerii şi cea a arestării devin egale cu durata pedepsei
pronunţate, deşi hotărârea nu este definitivă. Liberarea se dispune de administraţia
locului de deţinere, căreia i se comunică, îndată după pronunţarea hotărârii, o copie
de pe dispozitiv sau extras.
f) în apel, dacă durata măsurii arestării preventive sau arestului la domiciliu a atins
durata pedepsei pronunţate în sentinţa de condamnare;
În cazul în care prima instanţă a dispus prin hotărârea de condamnare pentru
infracţiuni comise în stare de recidivă postcondamnatorie şi revocarea suspendării
sub supraveghere a executării unei pedepse anterioare/liberării condiţionate, prin
„pedeapsă pronunţată” se va înţelege pedeapsa aplicată pentru infracţiunea sau
infracţiunile deduse judecăţii, la care se adaugă pedeapsa devenită executabilă ca
urmare a revocării sub supraveghere a executării pedepsei/liberării condiţionate.
Se va constata încetarea de drept a măsurii arestării preventive şi în ipoteza în care
instanţa de apel admite calea de atac declarată numai de inculpat şi trimite cauza
spre rejudecare la prima instanţă, dacă durata pedepsei pronunţate în prima instanţă
este egală cu durata măsurii arestării preventive; în acest caz, ca urmare a aplicării
principiului non reformatio in peius, instanţele nu vor putea aplica o pedeapsă mai
mare decât pedeapsa aplicată iniţial.
Dacă faţă de inculpat au fost luate în cadrul aceluiaşi proces atât măsura arestării
preventive, cât şi a arestului la domiciliu, va fi avută în vedere durata cumulată
a celor două măsuri preventive, ambele fiind privative de libertate şi deduse din
pedeapsă în temeiul art. 72 C.pen. Deşi art. 222 alin. (10) C.proc.pen. arată că durata
privării de libertate dispuse prin măsura arestului la domiciliu se ia în considerare
pentru calculul duratei maxime a măsurii arestării preventive a inculpatului în
cursul urmăririi penale, apreciem că, pentru identitate de raţiune, soluţia se impune
şi pentru calcul duratei maxime a măsurii preventive în cursul judecăţii, având în
vedere natura similară a celor două măsuri. Soluţia are în vedere prezumţia de
legalitate şi temeinicie de care se bucură hotărârea judecătorească, chiar nedefinitivă,
şi care a stabilit pedeapsa corespunzătoare gravităţii infracţiunii şi periculozităţii
sociale a inculpatului şi care nu poate fi depăşită prin privarea de libertate
a inculpatului în temeiul măsurilor preventive.
g) la data rămânerii definitive a hotărârii de condamnare
Persoana condamnată la pedeapsa închisorii cu executare în regim de detenţie va
rămâne privată de libertate, dar nu în temeiul măsurii preventive, ci în executarea
pedepsei stabilite de instanţă.
3. Procedură. Judecătorul de drepturi şi libertăţi, judecătorul de cameră preliminară
sau instanţa de judecată are obligaţia să constate încetarea de drept a măsurii
preventive şi să dispună punerea de îndată în libertate a celui arestat (dacă nu este
reţinut sau arestat în altă cauză), trimiţând administraţiei locului de deţinere o copie
de pe dispozitiv.
Încetarea de drept a măsurii arestării preventive şi arestului la domiciliu trebuie să
fie constatată şi de procurorul care dispune clasarea sau renunţarea la urmărirea
penală în chiar cuprinsul ordonanţei prin care se dispune această soluţie. Procurorul
are obligaţia de a comunica de îndată administraţiei locului de deţinere o copie
a ordonanţei de clasare sau de renunţare la urmărirea penală pentru a se dispune
cât mai rapid punerea în libertate a persoanei private de libertate.
Deşi un anumit termen de executare a unei hotărâri de punere în libertate este
adesea inevitabil, acesta trebuie redus la minimum. Curtea reaminteşte că, la
examinarea termenului de executare a hotărârilor de repunere în
libertate a reclamanţilor în cauze în care condiţiile cerute pentru eliberare erau
îndeplinite la o oră la care angajatul închisorii însărcinat cu operaţiunile necesare în
acest sens nu era prezent din cauza programului de lucru, aceasta nu a exclus
perioade precum seara şi noaptea. Curtea nu poate accepta ca, din cauza
programului de lucru al secretariatului, administraţia unei închisori să nu ia măsuri
pentru recepţionarea, vineri, la începutul după-amiezii, a unui document trimis prin
fax, necesar repunerii în libertate a unui deţinut, ştiind că închiderea secretariatului
va avea drept consecinţă menţinerea părţii interesate în detenţie pentru o durată
suplimentară de mai mult de patruzeci şi opt de ore. În opinia Curţii, o asemenea
întârziere nu poate constitui „o întârziere minimă inevitabilă” pentru executarea unei
hotărâri definitive având drept efect repunerea în libertate a unui individ
(CtEDO, Ogică c. României, hotărârea din 27 mai 2010, parag. 61-65).
În cursul procesului penal, inculpatul sau administraţia locului de deţinere poate
solicita judecătorului de drepturi şi libertăţi/judecătorului de cameră
preliminară/instanţei de judecată să constate încetarea de drept a măsurii
preventive.
Cererea/sesizarea se soluţionează în cameră de consiliu (în situaţia în care cauza se
află în cursul urmăririi penale sau în faza camerei preliminare), respectiv în şedinţă
publică atunci când cauza se află în cursul judecăţii (în primă instanţă sau în apel),
cu participarea procurorului şi, în principiu, a inculpatului asistat de avocatul său
ales sau desemnat din oficiu. În vederea soluţionării cu celeritate a cererii/sesizării,
pentru evitarea prelungirii privării de libertate dincolo de întârzierea minimă
inevitabilă, soluţionarea poate avea loc şi în lipsa inculpatului, în prezenţa avocatului
său.
Cererea/sesizarea se soluţionează prin încheiere, sentinţă sau decizie, în funcţie de
stadiul procesual în care se află cauza.
4. Cale de atac. Împotriva încheierii prin care judecătorul de drepturi şi libertăţi,
judecătorul de cameră preliminară sau instanţa de judecată se pronunţă cu privire
la încetarea de drept a măsurii preventive (indiferent de soluţia pronunţată) pot
formula contestaţie procurorul sau inculpatul în termen de 48 de ore de la
pronunţare pentru cei prezenţi, respectiv de la comunicare pentru procurorul sau
inculpatul care au lipsit de la pronunţare.
Contestaţia formulată împotriva încheierii prin care s-a constatat încetarea de drept
a măsurii nu este suspensivă de executare, încheierea fiind executorie.
Persoanei faţă de care s-a dispus măsura preventivă, precum şi tuturor instituţiilor
cu atribuţii în executarea măsurii li se comunică de îndată câte o copie de pe
ordonanţa sau încheierea prin care organul judiciar constată încetarea de drept
a măsurii preventive.
Art. 242
Revocarea măsurilor preventive şi înlocuirea unei măsuri preventive cu o altă măsură
preventivă

Isabelle Tocan

(1) Măsura preventivă se revocă, din oficiu sau la cerere, în cazul în care au
încetat temeiurile care au determinat-o ori au apărut împrejurări noi din care
rezultă nelegalitatea măsurii, dispunându-se, în cazul reţinerii şi arestării
preventive, punerea în libertate a suspectului ori a inculpatului, dacă nu este
arestat în altă cauză.
(2) Măsura preventivă se înlocuieşte, din oficiu sau la cerere, cu o măsură
preventivă mai uşoară, dacă sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de lege pentru
luarea acesteia şi, în urma evaluării împrejurărilor concrete ale cauzei şi
a conduitei procesuale a inculpatului, se apreciază că măsura preventivă mai
uşoară este suficientă pentru realizarea scopului prevăzut la art. 202 alin. (1).
(3) Măsura preventivă se înlocuieşte, din oficiu sau la cerere, cu o măsură
preventivă mai grea, dacă sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de lege pentru
luarea acesteia şi, în urma evaluării împrejurărilor concrete ale cauzei şi
a conduitei procesuale a inculpatului, se apreciază că măsura preventivă mai
grea este necesară pentru realizarea scopului prevăzut la art. 202 alin. (1).
(4) În cazul în care măsura preventivă a fost luată în cursul urmăririi penale de
către procuror sau de către judecătorul de drepturi şi libertăţi, organul de
cercetare penală are obligaţia să îl informeze de îndată, în scris, pe procuror
despre orice împrejurare care ar putea conduce la revocarea sau înlocuirea
măsurii preventive. Dacă apreciază că informaţiile comunicate justifică
revocarea sau înlocuirea măsurii preventive, procurorul dispune aceasta sau,
după caz, sesizează judecătorul de drepturi şi libertăţi care a luat măsura, în
termen de 24 de ore de la primirea informării. Procurorul este obligat să sesizeze
şi din oficiu judecătorul de drepturi şi libertăţi, când constată el însuşi existenţa
vreunei împrejurări care justifică revocarea sau înlocuirea măsurii preventive
luate de acesta.
(4¹) În cursul urmăririi penale, revocarea măsurilor preventive ale controlului
judiciar şi controlului judiciar pe cauţiune, precum şi înlocuirea acestor măsuri
între ele se dispun de procuror, chiar dacă măsura a fost luată de către
judecătorul de drepturi şi libertăţi. La înlocuirea măsurii preventive
a controlului judiciar cu măsura controlului judiciar pe cauţiune, dispoziţiile
art. 216 alin. (1) şi (3) şi art. 217 se aplică în mod corespunzător.
(4²) Împotriva ordonanţei procurorului, dispuse potrivit alin. (4^1), se poate
formula plângere, în condiţiile art. 213.
(5) Cererea de revocare sau înlocuire a măsurii preventive formulată de inculpat
se adresează, în scris, procurorului, judecătorului de drepturi şi libertăţi,
judecătorului de cameră preliminară sau instanţei de judecată, după caz.
(6) În cursul urmăririi penale, procurorul înaintează judecătorului de drepturi şi
libertăţi dosarul cauzei sau copie de pe acesta certificată de grefa parchetului,
în termen de 24 de ore de la solicitarea acestuia de către judecător.
(7) În vederea soluţionării cererii, judecătorul de drepturi şi libertăţi,
judecătorul de cameră preliminară sau instanţa de judecată fixează data de
soluţionare a acesteia şi dispune citarea inculpatului.
(8) Când inculpatul este prezent, soluţionarea cererii se face numai după
ascultarea acestuia asupra tuturor motivelor pe care se întemeiază cererea, în
prezenţa unui avocat ales sau numit din oficiu. Cererea se soluţionează şi în
lipsa inculpatului, atunci când acesta nu se prezintă, deşi a fost legal citat sau
când, din cauza stării de sănătate, din cauză de forţă majoră ori stare de
necesitate, nu poate fi adus, dar numai în prezenţa avocatului, ales sau numit
din oficiu, căruia i se dă cuvântul pentru a pune concluzii.
(9) Participarea procurorului este obligatorie.
(10) Dacă cererea are ca obiect înlocuirea măsurii arestării preventive sau
a măsurii arestului la domiciliu cu măsura controlului judiciar pe cauţiune, dacă
găseşte cererea întemeiată, judecătorul de drepturi şi libertăţi, judecătorul de
cameră preliminară sau instanţa de judecată, prin încheiere, dată în camera de
consiliu, admite în principiu cererea şi stabileşte valoarea cauţiunii, acordând
inculpatului termen pentru depunerea ei.
(11) Dacă se depune cauţiunea în termenul fixat, judecătorul de drepturi şi
libertăţi, judecătorul de cameră preliminară sau instanţa de judecată, prin
încheiere dată în camera de consiliu, admite cererea de înlocuire a măsurii
preventive cu măsura controlului judiciar pe cauţiune, stabileşte obligaţiile ce
vor reveni inculpatului pe durata măsurii şi dispune punerea de îndată în
libertate a inculpatului, dacă nu este arestat în altă cauză.
(12) Dacă nu se depune cauţiunea în termenul fixat, judecătorul de drepturi şi
libertăţi, judecătorul de cameră preliminară sau instanţa de judecată, prin
încheiere dată în camera de consiliu, în lipsa inculpatului şi a procurorului,
respinge ca neîntemeiată cererea formulată de inculpat.
(13) Termenul prevăzut la alin. (10) curge de la data rămânerii definitive
a încheierii prin care se stabileşte valoarea cauţiunii.
Corelaţii legislative: art. 5 parag. 1 CEDO; art. 202 alin. (1) C.proc.pen.
Notă: Alin. (41) şi (42) ale art. 242 au fost introduse prin O.U.G. nr. 18/2016.
Alin. (5) al art. 242 a fost modificat prin O.U.G. nr. 18/2016.
Comentariu
1. Revocarea măsurilor preventive
1.1. Noţiune. Revocarea măsurii preventive constă în manifestarea de voinţă
a organului judiciar în baza căreia încetează efectele măsurii ca urmare a modificării
situaţiei avute în vedere la luarea, prelungirea sau menţinerea acesteia.
1.2. Cazuri. Măsura preventivă este revocată fie dacă au încetat temeiurile care au
determinat-o (încetarea existenţei tuturor temeiurilor de fapt şi de drept ce au fost
avute în vedere la luarea, prelungirea sau menţinerea măsurii), fie dacă au apărut
împrejurări noi din care rezultă nelegalitatea măsurii.
Motivele de nelegalitate a măsurii care au fost invocate cu ocazia discutării luării
măsurii şi asupra cărora organele judiciare s-au pronunţat nu mai pot fi invocate la
un moment ulterior.
Cerinţa unui temei juridic continuu pentru fiecare privare de libertate se extinde pe
toată perioada arestării. Această cerinţă impusă la art. 5 parag. 1 CEDO are ca scop
să asigure că nimeni nu este privat de libertate în mod arbitrar. Astfel, în principiu,
temeiul legal al oricărei arestări trebuie să existe din momentul în care măsura este
luată împotriva persoanei în cauză, iar aceasta trebuie să acopere întreaga perioadă
a arestării (CtEDO, Bujac c. României, hotărârea din 2 noiembrie 2011).
Pentru a stabili dacă art. 5 parag. 1 din Convenţie a fost respectat, este cazul să se
facă o distincţie clară între actele privind detenţia categoric nevalabile – de exemplu,
cele care sunt emise de o instanţă în afara competenţei sale – şi actele privind
detenţia care sunt prima facie valabile şi eficiente până în momentul în care sunt
anulate de o altă instanţă internă (CtEDO, Lloyd ş.a. c. Regatului Unit, hotărârea din
1 martie 2005, parag. 83, 108, 113 şi 116; Khoudoyorov c. Rusiei, hotărârea din 8
noiembrie 2005, parag. 128-129).
Din jurisprudenţa Curţii rezultă că au fost considerate încălcări flagrante ale
dispoziţiilor legale depăşirea competenţei instanţei, nelegala citare a inculpatului în
cazul arestării preventive a acestuia în lipsă, neaudierea inculpatului în cadrul
procedurii prevăzute de art. 5 parag. 3 din Convenţie, absenţa oricărei motivări
a actului procesual prin care s-a dispus măsura privativă de libertate. Se constată
astfel că Instanţa de la Strasbourg consideră a fi flagrante doar încălcări ale
dispoziţiilor legale interne care privesc aspecte esenţiale ce vizează protecţia
individului contra oricărei forme de privare arbitrară, şi nu orice potenţială încălcare
a dispoziţiilor interne. În consecinţă, în măsura în care ne aflăm în ipoteza încălcării
unor astfel de dispoziţii legale (e.g. cele privind competenţa) standardul de protecţie
oferit de blocul convenţional este superior celui intern şi ar trebui aplicat cu prioritate
potrivit art. 20 alin. (2) din Constituţie.
În cazul luării măsurii arestării preventive în lipsă nu există niciun impediment legal
pentru formularea unei cereri de revocare a măsurii, chiar înainte de punerea în
executare a mandatului de arestare, atunci când sunt îndeplinite condiţiile prevăzute
de art. 242 alin. (1) C.proc.pen.; o cerere de revocare astfel formulată nu poate fi
respinsă ca inadmisibilă, judecătorul având obligaţia procedurală pozitivă să verifice
legalitatea măsurii preventive chiar înainte de încarcerare pentru a se evita riscul
unei privări arbitrare de libertate (de pildă, în ipoteza în care singurul temei al
arestării a fost cel al existenţei riscului influenţării martorilor, iar după emiterea
mandatului de arestare preventivă urmărirea penală a fost efectuată în bune condiţii,
fiind administrate toate probele necesare trimiterii în judecată înainte de încarcerarea
inculpatului).
2. Înlocuirea măsurilor preventive
2.1. Noţiune. Înlocuirea măsurii preventive constă în manifestarea de voinţă
a organului judiciar în baza căreia o măsură preventivă este înlocuită cu o alta, mai
uşoară sau mai grea, suficientă şi necesară pentru atingerea scopului prevăzut
de art. 202 alin. (1) C.proc.pen., ca urmare a modificării situaţiei avute în vedere la
luarea, prelungirea sau menţinerea celei dintâi.
2.2. Cazuri. Măsura preventivă luată poate fi înlocuită cu una mai uşoară dacă,
reevaluându-se împrejurările concrete ale cauzei şi atitudinea procesuală
a inculpatului, o altă măsură este suficientă pentru atingerea scopului prevăzut
de art. 202 alin. (1) C.proc.pen., sau cu una mai grea dacă cea iniţială nu mai este
suficientă pentru atingerea scopurilor avute în vedere la momentul luării.
Şi în ipoteza în care judecătorul de drepturi şi libertăţi/de cameră preliminară sau
instanţa de judecată constată că în cauza pe care o examinează a fost depăşit
termenul rezonabil al arestării preventive poate dispune înlocuirea măsurii arestării
preventive cu măsura arestului la domiciliu/controlului judiciar/controlului judiciar
pe cauţiune, această încălcare a dispoziţiilor art. 5 parag. 3 CEDO echivalând cu
schimbarea temeiurilor avute în vedere la momentul luării măsurii arestării
preventive.
Arestarea preventivă nu poate fi înlocuită cu măsura reţinerii, internării nevoluntare
în vederea efectuării expertizei medico-legale psihiatrice sau a internării medicale
provizorii.
3. Revocarea şi înlocuirea măsurilor preventive. Procedură
3.1. Sesizare. Revocarea sau înlocuirea măsurilor preventive poate fi solicitată prin
cererea scrisă a inculpatului sau a procurorului sau poate fi invocată din oficiu.
Cât priveşte posibilitatea instanţei de a dispune cu ocazia soluţionării contestaţiei şi
alte măsuri alternative decât cele solicitate în faţa primei instanţe, apreciem că nu
există această posibilitate în situaţia în care se formulează o cerere din partea
inculpatului. Este adevărat că art. 206 alin. (7) C.proc.pen. permite instanţei ce
soluţionează contestaţia împotriva încheierii prin care prima instanţă dispune asupra
măsurilor preventive să ia una dintre măsurile prevăzute de art. 202 alin. (4) lit. b)-
d) C.proc.pen. sau majorarea cauţiunii, însă acest alineat trebuie interpretat în
raport de obligaţiile pe care le are instanţa cu privire la măsurile preventive. Astfel,
atunci când verifică dacă se impune menţinerea privării de libertate, instanţa are
obligaţia ca, din oficiu, chiar şi în absenţa unei cereri exprese a inculpatului, să
analizeze dacă ar fi suficientă o măsură preventivă alternativă care să asigure
atingerea scopurilor prevăzute de art. 202 alin. (1) C.proc.pen. Dacă, însă, inculpatul
formulează o cerere de revocare sau înlocuire, instanţa este ţinută de limitele actului
de sesizare şi se va pronunţa cu privire la obiectul cererii, fără a extinde analiza şi la
alte posibile cereri neformulate expres; astfel, atunci când inculpatul solicită
înlocuirea măsurii arestării preventive cu arestul la domiciliu, instanţa nu are
obligaţia de a analiza dacă este posibilă înlocuirea arestării preventive cu măsura
controlului judiciar sau a controlului judiciar pe cauţiune (C.A. Bucureşti, Secţia a II-
a penală, decizia nr. 483 din 7 iulie 2014, nepublicată).
În cazul în care măsura preventivă a fost luată în cursul urmăririi penale de către
procuror sau de către judecătorul de drepturi şi libertăţi, organul de cercetare penală
are obligaţia să îl informeze de îndată, în scris, pe procuror despre orice împrejurare
care ar putea conduce la revocarea sau înlocuirea măsurii preventive. Dacă apreciază
că informaţiile comunicate justifică revocarea sau înlocuirea măsurii preventive,
procurorul dispune aceasta sau, după caz, sesizează judecătorul de drepturi şi
libertăţi care a luat măsura, în termen de 24 de ore de la primirea informării.
Procurorul este obligat să sesizeze şi din oficiu judecătorul de drepturi şi libertăţi,
când constată el însuşi existenţa vreunei împrejurări care justifică revocarea sau
înlocuirea măsurii preventive luate de acesta.
În cursul urmăririi penale, procurorul va înainta şi dosarul cauzei sau o copie
a acestuia certificată de grefa parchetului, în termen de 24 de ore de la solicitarea sa
de către judecător sau odată cu actul de sesizare în cazul în care procurorul solicită
revocarea sau înlocuirea măsurii.
3.2. Competenţă. Cererea de revocare a măsurii preventive este soluţionată fie de
organul judiciar care a luat-o (organul de cercetare penală poate revoca reţinerea,
procurorul poate revoca controlul judiciar sau controlul judiciar pe cauţiune), fie de
organul judiciar care controlează activitatea celui care a dispus-o (procurorul poate
revoca reţinerea luată de organul de cercetare penală, judecătorul de drepturi şi
libertăţi poate revoca măsura controlului judiciar sau a controlului judiciar pe
cauţiune dispusă sau prelungită de procuror cu ocazia soluţionării plângerii
împotriva ordonanţei procurorului) sau de organul judiciar în faţa căruia se află
cauza, în raport de stadiul procesual (judecătorul de cameră preliminară, prima
instanţă, instanţa de apel).
În cazul în care măsura controlului judiciar sau a controlului judiciar pe cauţiune
a fost luată de judecătorul de drepturi şi libertăţi ca urmare a respingerii propunerii
de luare sau de prelungire a arestării preventive sau a arestului la domiciliu, în
cursul urmăririi penale, procurorul este organul judiciar competent a dispune
revocarea acestora sau înlocuirea acestor măsuri între ele.
Dacă cererea este formulată în cursul soluţionării contestaţiei declarate împotriva
încheierii pronunţate în temeiul art. 346 C.proc.pen., competent să o soluţioneze este
judecătorul de cameră preliminară de la instanţa sesizată prin rechizitoriu, întrucât
competenţa judecătorului de cameră preliminară de la instanţa superioară este
limitată în materia măsurilor preventive de art. 348 alin. (2) C.proc.pen. la verificarea
legalităţii şi temeinicia măsurii preventive.
Prin Decizia nr. 5/2014, pronunţată de I.C.C.J. în soluţionarea recursului în
interesul legii, s-a stabilit că „judecătorul de cameră preliminară de la instanţa
sesizată prin rechizitoriu, a cărui încheiere prin care s-a dispus începerea judecăţii
a fost atacată cu contestaţie, are competenţa de a se pronunţa asupra măsurilor
preventive, conform dispoziţiilor legale care reglementează măsurile preventive în
procedura de cameră preliminară, până la soluţionarea contestaţiei prevăzute în art.
347 din Codul de procedură penală”. Instanţa supremă a reţinut că o interpretare
contrară a dispoziţiilor legale, în sensul că judecătorul de cameră preliminară de la
instanţa ierarhic superioară sau, după caz, completul format din 2 judecători de
cameră preliminară de la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, sesizat cu judecarea
contestaţiei prevăzute în art. 347 C.proc.pen., ar avea competenţa de a se pronunţa
cu privire la măsurile preventive, ar conduce fie la excluderea căii de atac
a contestaţiei împotriva încheierii prin care se dispune asupra măsurilor preventive
în procedura de cameră preliminară, soluţie care contravine flagrant dispoziţiilor art.
205 C.proc.pen., fie la soluţia atribuirii competenţei de a judeca această contestaţie
judecătorului de cameră preliminară de la instanţa ierarhic superioară în raport cu
instanţa care exercită controlul judiciar pe calea contestaţiei prevăzute în art. 347
C.proc.pen., deşi nu există nicio prevedere legală care să reglementeze această
competenţă.
Această decizie produce în continuare efecte în situaţiile în care judecătorul de
cameră preliminară este sesizat cu cereri de luare, înlocuire, revocare sau încetare
de drept a măsurilor preventive de competenţa judecătorului de la instanţa sesizată
prin rechizitoriu.
Dacă măsura controlului judiciar a fost luată de judecătorul de cameră preliminară
care a dispus restituirea cauzei la parchet, cererea de revocare a măsurii va fi
adresată procurorului, organul judiciar în faţa căruia se află cauza la momentul
formulării cererii.
3.3. Soluţionare. Cererea de înlocuire sau revocare a măsurii preventive se
soluţionează cu citarea inculpatului, căruia i se asigură asistenţă juridică, şi cu
participarea procurorului. Şedinţa este publică sau se desfăşoară în camera de
consiliu, în funcţie de stadiul procesual al cauzei (în cursul urmăririi penale şi al
procedurii de cameră preliminară cererea se soluţionează în camera de consiliu, iar
în cursul judecăţii în primă instanţă şi în apel, în şedinţă publică). În mod
surprinzător, art. 242 alin. (10)-(12) C.proc.pen. prevede că admisibilitatea în
principiu şi soluţionarea cererii de înlocuire a măsurii arestării preventive sau
arestului la domiciliu cu măsura controlului judiciar pe cauţiune presupun
desfăşurarea unei proceduri în camera de consiliu, inclusiv în faza de judecată.
Inculpatul prezent este ascultat cu privire la motivele pe care îşi întemeiază cererea.
Cauza poate fi soluţionată în lipsa inculpatului când acesta nu se prezintă, deşi a fost
legal citat sau când, din cauza stării de sănătate, din cauză de forţă majoră ori stare
de necesitate nu poate fi adus.
În cazul în care măsura preventivă este înlocuită cu o măsură privativă de libertate,
în lipsa inculpatului, legislaţia naţională nu prevede o procedură similară celei
stabilite de art. 231 alin. (7) C.proc.pen., care să permită prezentarea personală şi
ascultarea inculpatului de către magistratul care hotărăşte privarea sa de libertate şi
impusă de garanţiile cerute de art. 5 parag. 3 CEDO, inclusiv în situaţia în care
privarea de libertate a fost dispusă de un judecător (CtEDO, Bergmann c. Estoniei,
hotărârea din 28 mai 2008, parag. 45; Harkmann c. Estoniei, hotărârea din 11 iulie
2006, parag. 38). Controlul judiciar impus de art. 5 parag. 3 trebuie să îndeplinească
anumite condiţii, una dintre acestea fiind aceea ca magistratul să asculte, personal,
inculpatul, anterior pronunţării unei soluţii în cauză (CtEDO, De Jong, Baljet şi Van
den Brink c. Olandei, parag. 51; Aquilina c. Maltei, parag. 50).
Prin urmare, dacă una dintre masurile neprivative de libertate a fost înlocuită cu
arestul preventiv sau cu arestul la domiciliu în lipsa inculpatului, apreciem că se
impune efectuarea procedurii de audiere a acestuia, prevăzute de art. 231
C.proc.pen. Raţiunile avute în vedere de legiuitor pentru audierea inculpatului
arestat în lipsă sunt valabile şi în cazul în care măsura privativă de libertate se
dispune ca urmare a înlocuirii unei alte măsuri, astfel încât acesta să aibă
posibilitatea de a-şi formula apărările personal, iar judecătorul sau instanţa să poată
evalua personalitatea inculpatului ca urmare a audierii sale nemijlocite.
3.4. Soluţii. În urma deliberării, procurorul, judecătorul (de drepturi şi libertăţi sau
de cameră preliminară) sau instanţa poate dispune prin încheiere una dintre
următoarele soluţii:
admiterea cererii de revocare sau de înlocuire a măsurii preventive;
respingerea cererii de revocare sau de înlocuire a măsurii preventive;
ia act de retragerea cererii de revocare sau de înlocuire a măsurii arestării preventive.
În cazul în care sunt formulate atât cereri de revocare, cât şi cereri de înlocuire
a măsurii arestării preventive (fie pe cale principală, fie în subsidiar) în faţa aceleiaşi
instanţe, aceasta nu poate dispune în acelaşi timp atât revocarea măsurii arestării
preventive, cât şi înlocuirea acesteia cu măsura arestului la domiciliu/controlului
judiciar/controlului judiciar pe cauţiune; judecătorul (de drepturi şi libertăţi sau de
cameră preliminară) sau instanţa poate respinge ambele cereri ori poate admite pe
una dintre ele respingând-o pe cealaltă.
Menţinerea măsura arestării preventive în aceeaşi zi cu admiterea cererii de înlocuire
cu măsura controlului judiciar de acelaşi judecător este un non-sens logico-juridic,
cele două măsuri excluzându-se reciproc, întrucât menţinerea unei măsuri
presupune concluzia necesităţii sale, în timp ce înlocuirea exact contrariul: măsura
nu mai este necesară, fiind suficientă o măsură mai blândă pentru asigurarea
scopurilor prevăzute de art. 202 alin. (1) C.proc.pen. (C.A. Bucureşti, Secţia a II-a
penală, decizia nr. 398 din 29 iulie 2016, nepublicată).
În ipoteza în care cererea de revocare sau de înlocuire a fost formulată cu ocazia
dezbaterilor, instanţa de judecată se va pronunţa asupra acesteia prin
sentinţă/decizie. Potrivit art. 399 alin. (1) şi (4) C.proc.pen., instanţa are obligaţia ca,
prin hotărâre, să se pronunţe asupra menţinerii, revocării, înlocuirii ori încetării de
drept a măsurii preventive dispuse pe parcursul procesului penal cu privire la
inculpat, hotărârea pronunţată cu privire la măsurile preventive fiind executorie; prin
urmare, în cazul în care instanţa dispune revocarea măsurii preventive sau înlocuirea
acesteia cu o altă măsură preventivă, dispoziţia din minută este executorie.
Omisiunea instanţei de fond de a se pronunţa asupra măsurilor preventive
a inculpaţilor constituie o eroare judiciară, nicidecum o eroare materială în
sensul art. 278 C.proc.pen. Aşa fiind, se constată că menţinerea măsurii arestării
preventive a inculpaţilor a fost dispusă după expirarea termenului de 60 de zile în
care trebuia verificată în mod legal această măsură preventivă. Pe cale de consecinţă,
faţă de dispoziţiile art. 241 alin. (1) lit. a) C.proc.pen., măsura arestării preventive
a încetat de drept, la data la care prima instanţă a dispus înlocuirea sa. Prin urmare,
faţă de dispoziţiile art. 242 alin. (1) C.proc.pen., înlocuirea măsurii arestării
preventive a inculpaţilor cu măsura arestului la domiciliu având loc în mod nelegal,
se impune revocarea acestei măsuri preventive (C.A. Bucureşti, Secţia a II-a penală,
încheierea din 24 septembrie 2015, nepublicată).
În cazul în care, pe durata măsurii controlului judiciar inculpatul încalcă, cu rea-
credinţă, obligaţiile care îi revin sau există suspiciunea rezonabilă că a săvârşit cu
intenţie o nouă infracţiune pentru care s-a dispus punerea în mişcare a acţiunii
penale împotriva sa, judecătorul de drepturi şi libertăţi, judecătorul de cameră
preliminară sau instanţa de judecată, la cererea procurorului ori din oficiu, poate
dispune înlocuirea acestei măsuri cu măsura arestului la domiciliu sau a arestării
preventive, în condiţiile prevăzute de lege. Se constată că cel de-al doilea motiv pentru
care s-ar putea înlocui măsura controlului judiciar cu măsura arestului la domiciliu
sau cu măsura arestării preventive se suprapune celui prevăzut de art. 223 alin. (1)
lit. d) C.proc.pen., însă în situaţia în care ne aflăm în ipoteza primei teze, respectiv
inculpatul a încălcat, cu rea-credinţă, obligaţiile care îi revin, dacă nu sunt
îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 218 C.proc.pen. sau, respectiv, de art. 223
C.proc.pen. conduita inculpatului va conduce cel mult la înăsprirea controlului
exercitat de organul judiciar prin impunerea unor noi obligaţii pentru inculpat, fără
a se putea dispune înlocuirea măsurii controlului judiciar cu măsura arestului la
domiciliu sau cu măsura arestării preventive. Deşi au fost exprimate şi opinii în sens
contrar, soluţia propusă este susţinută de faptul că noua normă procesual-penală
nu a reluat dispoziţiile art. 148 alin. (1) lit. a1) C.proc.pen. din 1968, potrivit cărora
măsura arestării preventive a inculpatului putea fi luată dacă erau întrunite
condiţiile prevăzute în art. 143 şi inculpatul a încălcat, cu rea-credinţă, măsura
obligării de a nu părăsi localitatea sau ţara ori obligaţiile care îi revin pe durata
acestor măsuri.
Măsura controlului judiciar poate fi înlocuită cu măsura preventivă a arestului la
domiciliu sau a arestării preventive în condiţiile art. 242 alin. (3) C.proc.pen.,
respectiv dacă sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 218 C.proc.pen. sau,
respectiv, de art. 223 C.proc.pen. şi, în urma evaluării împrejurărilor concrete ale
cauzei şi a conduitei procesuale a inculpatului, se apreciază că măsura preventivă
mai grea este necesară pentru realizarea scopului prevăzut la art. 202 alin. (1)
C.proc.pen.
Având în vedere că textul legal nu impune o înlocuire automată cu o măsură mai
grea în toate situaţiile în care s-au încălcat obligaţiile aferente, fiind lăsată la
aprecierea judecătorului sau instanţei de judecată, luând în considerare că
inculpatul şi-a îndeplinit în mod corespunzător obligaţiile aferente atât arestului la
domiciliu, cât şi controlului judiciar pe durata acestora, că acesta s-a prezentat chiar
a doua zi la organul de supraveghere, nerezultând că exista o intenţie de a se
sustrage controlului exercitat de organele judiciare, instanţa apreciază că încălcarea
obligaţiei aferente controlului judiciar nu este suficient de gravă astfel încât să
afecteze însăşi substanţa măsurii şi să nu asigure în continuare buna desfăşurare
a procesului penal (C.A. Bucureşti, Secţia a II-a penală, decizia nr. 169 din 1 aprilie
2016, nepublicată).
Reaua-credinţă poate fi calificată ca acea atitudine a unei persoane care săvârşeşte
un fapt sau un act contrar legii sau celorlalte norme de convieţuire socială, pe deplin
conştientă de caracterul ilicit al conduitei sale. În ceea ce priveşte analizarea relei-
credinţe în raport de încălcarea obligaţiilor care îi revin unei persoane în cadrul
controlului judiciar, Curtea consideră că aceasta este o atitudine psihică ce
conturează o poziţie subiectivă a persoanei, concretizată în faptul de a acţiona cu
intenţie cu scopul de a încălca obligaţiile impuse. Curtea apreciază că sintagma „cu
rea-credinţă”, din cuprinsul art. 215 alin. (7) C.proc.pen., întruneşte condiţiile
calitative impuse atât de Constituţie, cât şi de Convenţia pentru apărarea drepturilor
omului şi a libertăţilor fundamentale, fiind enunţată cu suficientă precizie pentru
a permite cetăţeanului să îşi adapteze conduita în funcţie de aceasta, astfel încât să
fie capabil să prevadă, într-o măsură rezonabilă, faţă de circumstanţele speţei,
consecinţele care ar putea rezulta dintr-o anumită faptă şi să îşi corecteze conduita
(D.C.C. nr. 439 din 21 iunie 2016).
Particularităţi prezintă procedura de soluţionare a cererii de înlocuire a măsurii
arestării preventive cu controlul judiciar pe cauţiune, remarcându-se printr-un
caracter cu totul inedit în care temeinicia pe fond a cererii ţine de depunerea sau nu
a cauţiunii; astfel, potrivit art. 242 alin. (10) C.proc.pen., dacă găseşte cererea
întemeiată, judecătorul de drepturi şi libertăţi, judecătorul de cameră preliminară
sau instanţa de judecată, prin încheiere, dată în camera de consiliu, admite în
principiu cererea şi stabileşte valoarea cauţiunii, acordând inculpatului termen
pentru depunerea ei. Rezultă din dispoziţia Codului că şi pentru faza de judecată
această procedură este nepublică, desfăşurându-se în camera de consiliu, iar
judecătorul/instanţa în etapa admisibilităţii în principiu analizează inclusiv
temeinicia cererii; dacă cererea nu este întemeiată, judecătorul dispune respingerea
acesteia.
Împotriva acestei încheieri (indiferent de soluţia pronunţată) pot formula contestaţie
procurorul sau inculpatul în termen de 48 de ore de la pronunţare pentru cei
prezenţi, respectiv de la comunicare pentru procurorul sau inculpatul care au lipsit
de la pronunţare. Termenul fixat pentru depunerea cauţiunii curge de la data
rămânerii definitive a hotărârii de admitere în principiu.
Dacă se depune cauţiunea în termenul fixat, judecătorul/instanţa, prin încheiere
dată în camera de consiliu, admite cererea de înlocuire a măsurii preventive cu
măsura controlului judiciar pe cauţiune, stabileşte obligaţiile ce vor reveni
inculpatului pe durata măsurii şi dispune punerea de îndată în libertate
a inculpatului, dacă nu este arestat în altă cauză.
Dacă nu se depune cauţiunea în termenul fixat, judecătorul/instanţa, prin încheiere
dată în camera de consiliu, în lipsa inculpatului şi a procurorului, respinge ca
neîntemeiată cererea formulată de inculpat.
Şi împotriva acestei a doua încheieri (atât în cazul admiterii cererii, cât şi atunci când
cererea este respinsă ca neîntemeiată) pot formula contestaţie procurorul sau
inculpatul în termen de 48 de ore de la pronunţare pentru cei prezenţi, respectiv de
la comunicare pentru procurorul sau inculpatul care au lipsit de la pronunţare.
În materia controlului judiciar pe cauţiune, legiuitorul a optat pentru o altă
procedură decât cea avută în vedere potrivit Codului de procedură penală din
1968 cu privire la liberarea provizorie, pentru a se evita depunerea cauţiunii în
situaţiile în care cererea nu este întemeiată. Astfel, potrivit C.proc.pen., instanţa
analizează dacă cererea este temeinică şi doar în caz afirmativ admite în principiu
cererea şi stabileşte cauţiunea, urmând ca, după depunerea acesteia, să admită
cererea în camera de consiliu, fără participarea procurorului sau a inculpatului
(reluarea procedurii orale şi nemijlocite nu mai este necesară întrucât instanţa deja
a analizat temeinicia cererii), analiza privind exclusiv îndeplinirea condiţiei privitoare
la depunerea cauţiunii. Prin urmare, în situaţia în care instanţa apreciază că nu sunt
îndeplinite condiţiile de admitere a cererii, o va respinge ca inadmisibilă, fără a exista
obligaţia prealabilă pentru inculpat de a depune cauţiunea (C.A. Bucureşti, Secţia a II-
a penală, decizia nr. 483 din 7 iulie 2014, nepublicată).
Reglementarea din C.proc.pen. din 1968 referitoare la liberarea provizorie pe
cauţiune condiţiona admiterea în principiu a cererii de depunerea dovezii de
consemnare a cauţiunii, după care se proceda la soluţionarea fondului cererii, prin
analiza temeiniciei acesteia, cu consecinţa restituirii cauţiunii în situaţia în care
cererea era apreciată ca fiind neîntemeiată. Potrivit C.proc.pen., la înlocuirea măsurii
arestării preventive sau a arestului la domiciliu cu măsura controlului judiciar pe
cauţiune se analizează mai întâi temeinicia cererii de înlocuire şi, dacă aceasta este
întemeiată, judecătorul de drepturi şi libertăţi, judecătorul de cameră preliminară
sau instanţa de judecată admite în principiu cererea şi stabileşte, totodată, cauţiunea
şi termenul pentru depunerea ei, urmând să admită propriu-zis cererea numai dacă
se depune cauţiunea în termenul fixat, iar, în caz contrar, să respingă ca
neîntemeiată cererea formulată de inculpat. O atare reglementare sporeşte eficienţa
procedurii şi respectă, totodată, condiţiile generale referitoare la luarea măsurii
controlului judiciar pe cauţiune prevăzute de art. 216 C.proc.pen., care în alin. (2)
stabileşte că această măsură poate fi dispusă faţă de inculpat în procedura de cameră
preliminară sau în cursul judecăţii numai dacă sunt întrunite cerinţele prevăzute la
alin. (1), printre care şi cea referitoare la depunerea cauţiunii.
Prin urmare, dispoziţiile art. 242 alin. (11) C.proc.pen. nu aduc atingere unicităţii,
imparţialităţii şi egalităţii justiţiei, independenţei judecătorilor şi dreptului la un
proces echitabil, în condiţiile în care judecătorul de drepturi şi libertăţi, judecătorul
de cameră preliminară şi instanţa de judecată verifică, potrivit art. 242 alin. (10)
C.proc.pen., temeinicia cererii de înlocuire a măsurii arestării preventive sau
a arestului la domiciliu cu măsura controlului judiciar pe cauţiune, prilej cu care
evaluează împrejurările concrete ale cauzei şi conduita procesuală a inculpatului, ca
garanţie a respectării principiilor fundamentale invocate de autoarea excepţiei (D.C.C.
nr. 582 din 21 octombrie 2014).
3.5. Cale de atac. Împotriva ordonanţei procurorului se poate formula plângere în
condiţiile art. 213 C.proc.pen., iar împotriva încheierii prin care judecătorul de
drepturi şi libertăţi, judecătorul de cameră preliminară sau prima instanţă de
judecată se pronunţă cu privire la revocarea sau înlocuirea măsurii preventive (atât
în cazul admiterii cererii, cât şi atunci când cererea este respinsă ca neîntemeiată)
pot formula contestaţieprocurorul sau inculpatul în termen de 48 de ore de la
pronunţare pentru cei prezenţi, respectiv de la comunicare pentru procurorul sau
inculpatul care au lipsit de la pronunţare.
Atât în cursul urmăririi penale, cât şi în procedura de cameră preliminară sau în
cursul judecăţii, contestaţia formulată împotriva încheierii prin care s-a dispus
revocarea măsurii preventive sau înlocuirea acesteia este suspensivă de executare.
Procedura de soluţionare a contestaţiei este cea generală prevăzută de art. 204-206
C.proc.pen., în funcţie de faza în care se află procesul penal.
Potrivit art. 204 alin. (5) C.proc.pen., art. 205 alin. (5) C.proc.pen., art. 206 alin. (6)
C.proc.pen., contestaţia formulată de procuror împotriva unei încheieri prin care s-a
dispus revocarea unei măsuri preventive sau înlocuirea unei măsuri preventive cu
o altă măsură preventivă se soluţionează înainte de expirarea duratei măsurii
preventive dispuse anterior. Deşi norma procesual-penală face referire exclusiv la
situaţia contestaţiei exercitate de reprezentantul Ministerului Public, soluţia este
identică şi în cazul contestaţiei exercitate de inculpat împotriva unei soluţii de
înlocuire sau revocare a măsurii preventive, întrucât soluţia înlocuirii sau revocării
presupune ca situaţie premisă o măsură preventivă iniţială în derulare. În
consecinţă, în stabilirea termenului pentru soluţionarea unor cereri de revocare sau
înlocuire a măsurii preventive se va avea în vedere necesitatea expirării celor 48 de
ore atât pentru inculpat cât şi pentru Ministerul Public înaintea expirării duratei
măsurii dispuse anterior.
Contestaţia formulată împotriva încheierii prin care se dispune înlocuirea unei
măsuri preventive este suspensivă de executare, concluzie ce rezultă din
interpretarea per a contrario a dispoziţiilor art. 204 alin. (3) C.proc.pen., art. 205
alin. (3) C.proc.pen., art. 206 alin. (4) C.proc.pen. Prin urmare, şi în situaţia în care
s-a dispus înlocuirea controlului judiciar sau a controlului judiciar pe cauţiune cu
arestarea preventivă, contestaţia formulată de inculpat va suspenda executarea
încheierii primei instanţe, iar mandatul de arestare preventivă va fi emis la momentul
rămânerii definitive a încheierii. Apreciem că dispoziţiile art. 230 C.proc.pen. care
impun emiterea mandatului de arestare preventivă de îndată sunt aplicabile doar în
cazul în care nu există o altă măsură preventivă luată în cauză (aspect de natură
a justifica punerea în executare a măsurii înainte de cenzura efectuată de judecătorul
de la instanţa de control judiciar), nu şi în situaţia în care o altă măsură preventivă
este înlocuită cu arestarea preventivă, prezumată a fi suficientă pentru atingerea
scopurilor prevăzute de art. 202 alin. (1) C.proc.pen. până la momentul rămânerii
definitive a încheierii.
În practică au existat şi soluţii contrare, în care s-a apreciat că încheierea prin care
se dispune înlocuirea unei alte masuri cu măsura arestării preventive este executorie,
iar mandatul de arestare preventivă este emis înainte de rămânerea definitivă
a încheierii, întrucât înlocuirea se dispune pentru aceleaşi raţiuni sau chiar raţiuni
mai grave decât cele pentru care se dispune arestarea preventivă (C.A. Bucureşti,
Secţia a II-a penală, încheierea din 23 iulie 2014, în A. Barbu, Codul de procedură
penală, op. cit., p. 563). Deşi un astfel de raţionament ar putea justifica
o propunere de lege ferenda, în forma actuală a legislaţiei nu are suport legal şi se
bazează pe diferenţieri care nu se regăsesc în normele procedural-penale, între
situaţia în care se înlocuieşte o măsură preventivă cu arestarea preventivă (dar nu şi
cu arestul la domiciliu, deşi condiţiile de luare sunt similare) şi cea în care se
înlocuieşte măsura arestării preventive sau arestul la domiciliu cu măsura
controlului judiciar sau a controlului judiciar pe cauţiune ori se înlocuiesc măsurile
neprivative de libertate între ele.
În cazul în care contestaţia formulată împotriva încheierii prin care s-a dispus
revocarea sau înlocuirea măsurii preventive se soluţionează după expirarea duratei
măsurii anterioare, consecinţa este constatarea încetării de drept a măsurii de către
judecătorul de drepturi şi libertăţi/judecătorul de cameră preliminară de la instanţa
de control judiciar, inclusiv în cazul în care s-a dispus ca urmare a respingerii
propunerii de prelungire a arestării preventive înlocuirea sa cu o măsură preventivă
mai uşoară. Apreciem că dispoziţia de înlocuire nu poate fi menţinută doar ca urmare
a faptului că judecătorul care se pronunţă asupra contestaţiei nu dispune el însuşi
înlocuirea măsurii arestării preventive cu o altă măsură preventivă, ceea ce nu ar fi
legal posibil, măsura arestării preventive încetând deja, ci doar menţine hotărârea
atacată, prin care s-a dispus înlocuirea arestării preventive cu o altă măsură, înainte
ca cea dintâi să fi expirat. Este adevărat că încheierea atacată cuprinde două
dispoziţii, una de respingerea a propunerii de prelungire a arestării preventive şi una
de înlocuire a acesteia cu o altă măsură preventivă, însă, în cazul ambelor dispoziţii
contestaţia trebuie soluţionată înainte de expirarea măsurii anterioare, iar acest
termen a fost impus tocmai pentru ca judecătorul care soluţionează contestaţia să
fie liber să aleagă între soluţiile legal posibile, inclusiv cea respinsă de judecătorul de
la prima instanţă, ceea ce nu ar putea face în situaţia în care măsura anterioară
a încetat ca urmare a expirării termenului pentru care a fost dispusă anterior. În
plus, deşi dispoziţia de înlocuire a fost luată de judecătorul de drepturi şi libertăţi de
la prima instanţă la momentul la care măsura anterioară nu expirase, aceasta nu
produce efecte decât la momentul rămânerii definitive a încheierii, întrucât
contestaţia în acest caz este suspensivă de executare, prin urmare, până la momentul
soluţionării contestaţiei, noua măsură nu există din punct de vedere legal şi nu
produce niciun fel de efect. Această măsură nu are o existenţă independentă de
evaluarea făcută de judecătorul de drepturi şi libertăţi din cadrul instanţei de control
judiciar şi nu poate fi validată de acesta dacă la momentul realizării judecăţii soluţia
înlocuirii nu mai era posibilă, întrucât măsura iniţială a încetat de drept. De altfel,
aplicând raţionamentul contrar se ajunge la soluţii absurde, în care judecătorul care
soluţionează contestaţia se pronunţă pe fondul măsurilor preventive, deşi respinge
contestaţia (mutatis mutandis C.A. Bucureşti, încheierea de cameră preliminară nr.
189//C/CP din 6 mai 2016, nepublicată; se constată încetată de drept măsura
arestării preventive, se dispune punerea de îndată în libertate a inculpaţilor şi se
constată că faţă de inculpaţi s-a dispus măsura preventivă a arestului la domiciliu
prin încheierea judecătorului de la prima instanţă).
Secţiunea a 8-a
Dispoziţii speciale privind măsurile preventive aplicate minorilor
Art. 243
Condiţii speciale de aplicare faţă de minori a măsurilor preventive

Isabelle Tocan

(1) Faţă de suspectul şi inculpatul minor se pot dispune măsuri preventive


potrivit dispoziţiilor prevăzute în secţiunile 1-7 din prezentul capitol, cu
derogările şi completările prevăzute în prezentul articol.
(2) Reţinerea şi arestarea preventivă pot fi dispuse faţă de un minor, în mod
excepţional, numai dacă efectele pe care privarea de libertate le-ar avea asupra
personalităţii şi dezvoltării acestuia nu sunt disproporţionate faţă de scopul
urmărit prin luarea măsurii.
(3) La stabilirea duratei pentru care se ia măsura arestării preventive se are în
vedere vârsta inculpatului de la data când se dispune asupra luării, prelungirii
sau menţinerii acestei măsuri.
(4) Când s-a dispus reţinerea sau arestarea preventivă a unui minor,
încunoştinţarea prevăzută la art. 210 şi 228 se face, în mod obligatoriu, şi către
reprezentantul legal al acestuia sau, după caz, către persoana în îngrijirea ori
supravegherea căreia se află minorul.
Corelaţii legislative: art. 113, art. 127, art. 72 C.pen., Directiva
2013/48/UE a Parlamentului European şi a Consiliului din 22 octombrie 2013 privind
dreptul de a avea acces la un avocat în cadrul procedurilor penale şi al procedurilor
privind mandatul european de arestare, precum şi dreptul ca o persoană terţă să fie
informată în urma privării de libertate şi dreptul de a comunica cu persoane terţe şi cu
autorităţi consulare în timpul privării de libertate
Notă: Alin. (2) al art. 243 C.proc.pen. a fost modificat prin O.U.G. nr. 18/2016.
Comentariu
Faţă de minorii care răspund penal (minorul care a împlinit vârsta de 16 ani şi cel
care are vârsta între 14 şi 16 ani, dacă a săvârşit fapta cu discernământ) poate fi
luată oricare dintre măsurile preventive prevăzute pentru inculpaţii majori, cu
respectarea aceloraşi condiţii şi pe aceeaşi durată, dar și a cerinţei suplimentare în
cazul reţinerii şi arestării preventive ca efectele pe care privarea de libertate le-ar
avea asupra personalităţii şi dezvoltării acestora să nu fie disproporţionate faţă de
scopul urmărit prin luarea măsurii. Arestarea preventivă şi arestul la domiciliu vor
fi verificate înainte de expirarea termenului de 30 de zile în procedura de cameră
preliminară, respectiv de 60 de zile în cursul judecăţii.
Spre deosebire de Codul de procedură penală din 1968, noul Cod de procedură
penală nu mai impune un plafon minim de pedeapsă raportat la maximul special
prevăzut de legea penală pentru fapta de care un inculpat între 14 şi 16 ani este
învinuit şi nici o durată inferioară celei prevăzute pentru luarea măsurii pentru
majori.
Potrivit art. 127 C.pen. raportat la art. 72 C.pen., durata măsurii preventive privative
de libertate se scade din durata măsurii educative privative de libertate.
Măsura arestării preventive poate fi luată faţă de minorul între 14 şi 16 ani dacă
acesta răspunde penal, existenţa discernământului fiind dovedită pe baza expertizei
medico-legale psihiatrice (C.A. Braşov, încheierea penală nr. 4 din 9 iulie 2003, în
C.P.J.P. 2003-2004, p. 224-226).
Despre măsura reţinerii şi arestării preventive inculpatului minor este înştiinţat
reprezentantul său legal sau persoana în îngrijirea căreia se află minorul. Textul este
în concordanţă cu art. 5 din Directiva 2013/48/UE privind dreptul de a avea acces la
un avocat în cadrul procedurilor penale şi al procedurilor privind mandatul european
de arestare, precum şi dreptul ca o persoană terţă să fie informată în urma privării de
libertate şi dreptul de a comunica cu persoane terţe şi cu autorităţi consulare în timpul
privării de libertate, care impune statelor membre obligaţia de a se asigura că titularul
răspunderii părinteşti a copilului (o persoană care nu a împlinit vârsta de 18 ani) este
informat neîntârziat cu privire la lipsirea de libertate şi motivele acesteia, cu excepţia
cazului în care acest lucru ar fi contrar intereselor superioare ale copilului, situaţie
în care este informat un alt adult adecvat.
Art. 244
Condiţii speciale de executare a reţinerii şi arestării preventive dispuse faţă de minori

Isabelle Tocan

Regimul special de detenţie al minorilor, în raport cu particularităţile vârstei,


astfel încât măsurile preventive luate faţă de aceştia să nu prejudicieze
dezvoltarea lor fizică, psihică sau morală, va fi stabilit prin legea privind
executarea pedepselor şi a măsurilor dispuse de organele judiciare în cursul
procesului penal.
Corelaţii legislative: Legea nr. 254/2013
Comentariu
Pentru evitarea impactului negativ al contactului cu mediul carceral asupra
personalităţii în dezvoltare a minorului, legiuitorul a prevăzut dispoziţii speciale,
derogatorii, cu privire la regimul de executare a măsurilor privative în cazul acestuia.
Pe timpul executării arestării preventive, minorii sunt cazaţi separat de persoanele
adulte, li se acordă asistenţă psihologică în vederea diminuării efectelor negative ale
privării de libertate asupra dezvoltării lor fizice, psihice sau morale şi, în măsura în
care nu se împiedică buna desfăşurare a procesului penal, li se asigură posibilitatea
menţinerii legăturii cu persoanele cu care au relaţii familiale sau puternice legături
afective, prin suplimentarea dreptului la vizite, convorbiri telefonice sau on-line (art.
117 din Legea nr. 254/2013).
În cursul judecăţii, minorii arestaţi preventiv execută măsura preventivă în centre de
detenţie sau în centre de arestare preventivă, iar la împlinirea vârstei de 18 ani,
minorul arestat rămâne sau este transferat în centrul de detenţie (art. 123 din Legea
nr. 254/2013).
Plasarea minorului într-o închisoare, în regim de izolare virtuală şi fără a beneficia
de asistenţă din partea unui personal calificat, nu poate fi considerată o măsură ce
urmăreşte un scop educativ (CtEDO, Bouamar c. Belgiei, hotărârea din 29 februarie
1988, parag. 52).
Capitolul II Aplicarea provizorie a măsurilor de siguranţă cu caracter medical
Secţiunea 1 - Obligarea provizorie la tratament medical(Art. 245 - Art. 246) Art.
245
Condiţiile de aplicare şi conţinutul măsurii

Victor Horia Dimitrie Constantinescu

(1) Judecătorul de drepturi şi libertăţi, pe durata urmăririi penale, judecătorul


de cameră preliminară, în cursul procedurii de cameră preliminară, sau
instanţa, în cursul judecăţii, poate dispune obligarea provizorie la tratament
medical a suspectului sau inculpatului, dacă se află în situaţia prevăzută de art.
109 alin. (1) din Codul penal.
(2) Măsura prevăzută la alin. (1) constă în obligarea suspectului sau inculpatului
să urmeze în mod regulat tratamentul medical prescris de un medic de
specialitate, până la însănătoşire sau până la obţinerea unei ameliorări care să
înlăture starea de pericol.
(3) Judecătorul de drepturi şi libertăţi şi judecătorul de cameră preliminară se
pronunţă asupra măsurii prevăzute la alin. (1) în camera de consiliu, prin
încheiere motivată. Instanţa se pronunţă asupra măsurii prin încheiere
motivată.
Corelaţii legislative: Protocolul nr. 4 adiţional la CEDO; Legea nr. 487/2002; art. 109
C.pen.
Comentariu
1. Cadru general. Standard convenţional. Pe tot parcursul procesului penal,
legiuitorul a acordat posibilitatea judecătorului de drepturi şi libertăţi, de cameră
preliminară sau instanţei de judecată de a dispune obligarea la tratament medical
a suspectului sau inculpatului. Posibilitatea luării măsurii de siguranţă în mod
provizoriu, înainte de soluţionarea definitivă a cauzei penale este explicabilă prin
necesitatea înlăturării unei stări de pericol pentru societate care poate fi aparentă
încă din cursul procesului. Spre deosebire de internarea medicală provizorie
prevăzută de art. 247 C.pen., obligarea la tratament medical provizoriu nu implică
întrunirea unor condiţii suplimentare în afară de cele prevăzute de art. 109 alin. (1)
C.pen., cum ar fi existenţa unui pericol actual şi concret pentru siguranţa publică.
În ceea ce priveşte caracterul măsurii, conform jurisprudenţei Curţii, noţiunea de
„libertate” este utilizată atât în art. 5 parag. 1 din Convenţie, cât şi în art. 2 din
Protocolul nr. 4 adiţional la Convenţie. Art. 5 parag. 1 se referă la libertatea fizică
a persoanei, având ca scop împiedicarea privării de libertate a unei persoane în mod
arbitrar. Pe de altă parte, art. 2 din Protocolul nr. 4 al Convenţiei priveşte simplele
limitări ale libertăţii de circulaţie. Distincţia dintre privarea de libertate şi restricţia
privind libertatea de circulaţie este una de forţă sau de intensitate, şi nu una de
natură sau de substanţă (CtEDO, Guzzardi c. Italiei, Marea Cameră, hotărârea din 6
noiembrie 1980). Având în vedere că, prin impunerea măsurii, suspectul sau
inculpatul este obligat numai să se prezinte la unitatea sanitară pentru urmarea
tratamentului medical, aceasta nu poate constitui o privare de libertate, ci reprezintă
o simplă restrângere a libertăţii de a circula (mutatis mutandis, CtEDO, Villa c. Italiei,
hotărârea din 20 aprilie 2010, parag. 43). Orice măsură care restrânge exerciţiul
dreptului la liberă circulaţie trebuie să fie prevăzută de lege, să urmărească unul
dintre scopurile legitime stabilite de parag. 3 al art. 2 din Protocolul nr. 4 şi să
menţină un just echilibru între interesul general şi drepturile persoanei în cauză.
2. Conţinutul măsurii. În cazul în care judecătorul de drepturi şi libertăţi, cel de
cameră preliminară sau instanţa de judecată constată că sunt îndeplinite condiţiile
de admisibilitate şi de fond pentru dispunerea măsurii, suspectul sau inculpatul va
fi obligat să urmeze un tratament medical prescris de un medic de specialitate până
la însănătoşire sau până la obţinerea unei ameliorări care să înlăture starea de
pericol.
Organul judiciar care dispune măsura nu are obligaţia stabilirii în concret a unităţii
sanitare sau a tipului de tratament ce trebuie urmat. Astfel, unitatea sanitară va fi
stabilită de către autoritatea de sănătate publică din judeţul în care locuieşte
suspectul sau inculpatul, în cursul procedurii de executare a măsurii provizorii. De
asemenea, tratamentul va fi stabilit de către un medic de specialitate din cadrul
unităţii sanitare stabilite de către autoritatea de sănătate publică.
3. Existenţa unui suspect sau inculpat în cauză. Obligarea provizorie la tratament
medical poate fi dispusă oricând în cursul urmăririi penale, al camerei preliminare
sau al judecăţii, fie în primă instanţă, fie în apel. De asemenea, din acelaşi text rezultă
că, pentru a dispune în mod provizoriu această măsură de siguranţă, este necesar ca
persoana să aibă sau să fi avut calitatea de suspect sau inculpat în cauză.
Înainte ca alin. (13) să fie adăugat în cadrul art. 246 C.proc.pen. prin O.U.G. nr.
18/2016, am arătat că Ministerul Public va putea sesiza judecătorul de drepturi şi
libertăţi, judecătorul de cameră preliminară sau instanţa de judecată privind luarea
provizorie a măsurii obligării la tratament medical numai pe parcursul desfăşurării
procesului penal. După dispunerea soluţiei de clasare în cauză, sesizarea cu luarea
provizorie a măsurii obligării la tratament medical era inadmisibilă. Singura excepţie
în această materie este dată de sesizarea instanţei în vederea dispunerii internării
nevoluntare conform procedurii prevăzute de art. 53 şi urm. din Legea nr. 487/2002.
Ca urmare a inserării textului prevăzut de art. 246 alin. (13) C.proc.pen., procurorul
poate dispune prin ordonanţa de clasare sau de renunţare la urmărirea penală
sesizarea judecătorului de cameră preliminară pentru confirmarea, înlocuirea sau
încetarea măsurii obligării provizorii la tratament medical. Altfel spus, atunci când
măsura a fost luată în timpul urmăririi penale, iar procurorul dispune o soluţie de
netrimitere în judecată, acesta din urmă are obligaţia procedurală pozitivă de a sesiza
judecătorul de cameră preliminară care va hotărî asupra temeiniciei şi
proporţionalităţii măsurii, putând să o confirme, să o înlocuiască cu măsura
internării medicale sau să dispună încetarea acesteia.
În situaţia în care obligaţia nu a fost impusă în mod provizoriu în timpul urmăririi
penale, sesizarea pentru luarea măsurii în mod provizoriu conform art. 246 alin. (13)
C.proc.pen., după dispunerea netrimiterii în judecată, rămâne în continuare
inadmisibilă. Din enumerarea limitativă a textului rezultă că judecătorul de cameră
preliminară poate dispune numai confirmarea, înlocuirea sau încetarea măsurii,
luarea acesteia nefiind posibilă.
Procurorul poate însă dispune sesizarea judecătorului de cameră preliminară în
temeiul art. 315 alin. (2) lit. e) C.proc.pen. pentru obligarea la tratament medical
prevăzută de art. 109 C.pen., sesizare care însă nu va viza luarea măsurii de
siguranţă în mod provizoriu, ci cu caracter nedeterminat, întrucât prin definiţie nu
mai există un proces penal în desfăşurare care să justifice o măsură provizorie.
Art. 246
Procedura de aplicare şi de ridicare a măsurii

Victor Horia Dimitrie Constantinescu

(1) În cursul urmăririi penale sau al procedurii de cameră preliminară, dacă


apreciază că sunt întrunite condiţiile prevăzute de lege, procurorul înaintează
judecătorului de drepturi şi libertăţi sau judecătorului de cameră preliminară
de la instanţa căreia i-ar reveni competenţa să judece cauza în primă instanţă
o propunere motivată de luare faţă de inculpat a măsurii obligării provizorii la
tratament medical.
(2) Propunerea prevăzută la alin. (1) va fi însoţită de expertiza medico-legală din
care să rezulte necesitatea aplicării măsurii obligării la tratament medical.
(3) Judecătorul sesizat conform alin. (1) fixează termen de soluţionare
a propunerii în cel mult 5 zile de la data înregistrării acesteia şi dispune citarea
suspectului sau inculpatului.
(4) Când suspectul sau inculpatul este prezent, soluţionarea propunerii se face
numai după audierea acestuia, în prezenţa unui avocat, ales sau numit din
oficiu. Propunerea se soluţionează şi în lipsa suspectului sau inculpatului,
atunci când acesta nu se prezintă, deşi a fost legal citat, dar numai în prezenţa
avocatului, ales sau numit din oficiu, căruia i se dă cuvântul pentru a pune
concluzii.
(5) Participarea procurorului este obligatorie.
(6) Suspectul sau inculpatul are dreptul ca la soluţionarea propunerii de luare
a măsurii obligării provizorii la tratament medical să fie asistat şi de către un
medic desemnat de acesta, care poate prezenta concluzii judecătorului de
drepturi şi libertăţi. Suspectul sau inculpatul are dreptul să fie asistat de
medicul specialist desemnat de acesta şi la alcătuirea planului terapeutic.
(7) Judecătorul se pronunţă asupra propunerii printr-o încheiere, care poate fi
contestată în 5 zile de la pronunţare. Contestarea nu suspendă punerea în
aplicare a măsurii de siguranţă.
(8) Dacă admite propunerea, judecătorul dispune obligarea provizorie la
tratament medical a suspectului sau inculpatului şi efectuarea unei expertize
medico-legale, în cazul în care aceasta nu a fost depusă potrivit alin. (2).
(9) În cazul când după dispunerea măsurii s-a produs însănătoşirea suspectului
sau inculpatului ori a intervenit o ameliorare a stării sale de sănătate care
înlătură starea de pericol pentru siguranţa publică, judecătorul de drepturi şi
libertăţi sau judecătorul de cameră preliminară care a luat măsura dispune, la
sesizarea procurorului ori a medicului de specialitate sau la cererea suspectului
ori inculpatului sau a unui membru de familie al acestuia, ridicarea măsurii
luate. Dispoziţiile alin. (2)-(7) se aplică în mod corespunzător.
(10) Dacă după dispunerea măsurii a fost sesizată instanţa prin rechizitoriu,
ridicarea acesteia, potrivit alin. (9), se dispune de către judecătorul de cameră
preliminară sau, după caz, de către instanţa de judecată în faţa căreia se află
cauza.
(11) În cursul judecăţii în primă instanţă şi în apel, la propunerea procurorului
ori din oficiu, inculpatul poate fi obligat provizoriu la tratament medical de
către instanţa de judecată în faţa căreia se află cauza, care solicită acte
medicale concludente sau efectuarea unei expertize medico-legale. Dispoziţiile
alin. (4)-(9) se aplică în mod corespunzător.
(12) Dacă suspectul sau inculpatul încalcă cu rea-credinţă măsura obligării
provizorii la tratament medical, judecătorul de drepturi şi libertăţi, judecătorul
de cameră preliminară sau instanţa care a luat măsura ori în faţa căreia se află
cauza dispune, la sesizarea procurorului sau a medicului de specialitate ori din
oficiu, internarea medicală provizorie a suspectului sau inculpatului, în
condiţiile prevăzute la art. 247.
(13) În cazul în care dispune o soluţie de netrimitere în judecată, procurorul
sesizează judecătorul de cameră preliminară pentru confirmarea ori, după caz,
înlocuirea sau încetarea măsurii. Acesta, în camera de consiliu, cu participarea
procurorului, ascultă, dacă este posibil, persoana supusă măsurii provizorii, în
prezenţa avocatului său, şi, după efectuarea unei expertize medico-legale, se
pronunţă prin încheiere motivată. Împotriva încheierii se poate formula
contestaţie, în termen de 3 zile de la pronunţare, care se soluţionează de către
judecătorul de cameră preliminară de la instanţa ierarhic superioară celei
sesizate sau, după caz, de completul competent de la Înalta Curte de Casaţie şi
Justiţie, în camera de consiliu.
Corelaţii legislative: Protocolul nr. 4 al Convenţiei; Legea nr. 487/2002; art. 109
C.pen.; art. 184, art. 4251, art. 567, art. 572 C.proc.pen.
Comentariu
1. Procedura de aplicare a măsurii în timpul urmăririi penale. După efectuarea
în continuare a urmăririi penale faţă de suspect, atunci când consideră că sunt
îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 109 C.pen., procurorul va dispune efectuarea
unei expertize medico-legale psihiatrice, în condiţiile art. 184 C.proc.pen. Condiţiile
de efectuare a expertizei medico-legale, inclusiv în ceea ce priveşte internarea
nevoluntară, se aplică în mod corespunzător (a se vedea supra comentariul art. 184).
După examinarea suspectului sau inculpatului de către comisia de expertiză şi
redactarea raportului, procurorul, analizând raportul de expertiză şi recomandările
comisiei, poate sesiza judecătorul de drepturi şi libertăţi pentru obligarea provizorie
la tratament medical a suspectului sau inculpatului.
Competenţa de soluţionare a propunerii aparţine judecătorului de drepturi şi libertăţi
de la instanţa căreia i-ar reveni competenţa să judece cauza în primă instanţă,
procurorul neputând sesiza judecătorul din cadrul instanţei corespunzătoare în grad
acesteia în a cărei circumscripţie se află sediul parchetului.
Termenul pentru soluţionarea propunerii este de cel mult 5 zile, iar în cazurile în care
suspectul sau inculpatul este în stare de libertate, acesta va fi citat la soluţionarea
propunerii. Având în vedere termenul scurt stabilit de lege, considerăm că
judecătorul de drepturi şi libertăţi poate dispune citarea acestuia prin agentul
procedural al instanţei sau prin intermediul poliţiei locale, în condiţiile art. 257 alin.
(2) C.proc.pen.
Prezenţa acestuia nu este obligatorie, cu excepţia cazului când este privat de
libertate. Având în vedere că judecătorul de drepturi şi libertăţi va analiza pericolul
pe care suspectul sau inculpatul îl prezintă pentru societate, considerăm că este
importantă realizarea tuturor demersurilor pentru a asigura prezenţa acestuia în faţa
judecătorului, putând fi, în acest sens, emis un mandat de aducere conform art. 265
alin. (2) C.proc.pen. încă de la momentul stabilirii termenului de judecată. În acest
sens trebuie interpretată şi obligaţia judecătorului de a-l audia pe suspect sau
inculpat în cazul în care acesta este prezent, în vederea analizării periculozităţii pe
care suspectul sau inculpatul o reprezintă pentru societate.
Audierea suspectului sau inculpatului prezent, precum şi dezbaterile asupra
propunerii au loc în camera de consiliu, cu prezenţa obligatorie a procurorului şi
a avocatului ales sau numit din oficiu.
În ceea ce priveşte situaţiile în care expertiza medico-legală nu a fost dispusă de către
procuror, judecătorul de drepturi şi libertăţi poate dispune obligarea suspectului sau
inculpatului la tratament medical în mod provizoriu şi efectuarea expertizei prin
aceeaşi încheiere. Dacă putem deduce că efectuarea expertizei nu este o condiţie de
admisibilitate, trebuie însă observat că această ipoteză este considerată de către
legiuitor excepţia, şi nu regula. Considerăm că, în principiu, procurorul are obligaţia
de a dispune efectuarea expertizei înainte de sesizarea judecătorului, iar numai în
cauze excepţionale (spre exemplu, unui suspect sau inculpat agresiv care suferă de
o afecţiune cunoscută şi pentru care există documente medicale recente) aceasta va
fi dispusă de către judecător după obligarea la tratament. În lipsa unor astfel de cauze
excepţionale, restrângerea libertăţii de circulaţie riscă să nu respecte justul echilibru
între interesul general şi drepturile persoanei în cauză şi să aibă un vădit caracter
arbitrar, întrucât lipseşte o opinie de specialitate din care să rezulte necesitatea
măsurii. Chiar şi în aceste situaţii, considerăm că judecătorul trebuie să se îşi
întemeieze soluţia pe acte medicale concludente şi recente pentru a stabili existenţa
bolii de care suferă suspectul sau inculpatul.
În cazul în care nu a fost dispusă efectuarea unei expertize de către procuror,
judecătorul de drepturi şi libertăţi poate aprecia că nu poate fi stabilită în mod
concludent necesitatea aplicării măsurii obligării la tratament medical, fără a exista
o cauză excepţională care să justifice luarea măsurii în absenţa expertizei (spre
exemplu, suspectul sau inculpatul nu este agresiv, nu are un istoric de manifestări
agresive faţă de alţi membri ai societăţii). Deşi în cazul obligării la tratament medical
nu există o menţiune expresă cum este cea prevăzută de art. 248 alin. (5) C.proc.pen.
pentru internarea provizorie, considerăm că atunci când judecătorul de drepturi şi
libertăţi apreciază necesară dispunerea expertizei medicale, aceasta poate fi efectuată
şi în cursul soluţionării propunerii. Împrejurarea că propunerea se soluţionează în
cel mult 5 zile nu înlătură această posibilitate, întrucât textul pleacă de la premisa
că toate actele şi mijloacele de probă necesare sunt la dosarul cauzei, neputând fi
interpretat în sensul că în nicio situaţie nu ar putea fi acordat un nou termen (spre
exemplu, imposibilitatea de executare a mandatului de aducere, lipsa de diligenţă
a Ministerului Public de a ataşa toate actele la dosar). Nu în ultimul rând, dacă
judecătorul ar trebui să respingă ca neîntemeiată propunerea procurorului, acesta
din urmă procedând la efectuarea expertizei şi eventual sesizarea judecătorului
pentru internare nevoluntară prevăzută de art. 184 C.proc.pen. şi ulterior cu o nouă
propunere de obligare la tratament medical, s-ar ajunge la o procedură mult mai
lungă şi lipsită de urgenţă.
Pentru ca suspectul sau inculpatul să aibă posibilitatea de a formula apărări
pertinente în faţa judecătorului, precum şi luând în considerare că raportul de
expertiză medico-legală conţine termeni de specialitate, art. 246 alin. (6) C.proc.pen.
prevede posibilitatea ca la termenul în care se discută propunerea Ministerului Public
să fie asistat de către un medic desemnat de acesta. Deşi numai teza a II-a
a articolului se referă la medicul specialist, considerăm că ambele teze au în vedere
asistarea suspectului sau inculpatului de către un medic specialist, în principiu,
medic psihiatru. Acelaşi medic poate asista suspectul sau inculpatul şi la alcătuirea
planului terapeutic.
Încheierea pronunţată de către judecător este executorie şi poate fi contestată în
termen de 5 zile de la pronunţare. Nici contestaţia declarată de către procuror şi nici
cea declarată de către suspect sau inculpat nu suspendă executarea măsurii. Având
în vedere că textul nu prevede dispoziţii speciale cu privire la soluţionarea
contestaţiei, vor fi incidente prevederile art. 4251 C.proc.pen.
Punerea în executare a măsurii va fi realizată conform art. 572 C.proc.pen. de către
judecătorul de drepturi şi libertăţi care a luat măsura, în condiţiile art. 566-567
C.proc.pen. Spre deosebire de internarea medicală provizorie, care poate fi pusă în
executare cu sprijinul organelor de poliţie, în cazul obligării la tratament medical
suspectul sau inculpatul nu poate fi adus împotriva voinţei sale la unitatea sanitară
unde se va efectua tratamentul, dar, în cazul în care nu respectă măsura, se poate
lua faţă de acesta măsura internării.
Măsura obligării la tratament medical nu va fi luată pentru un anumit termen,
aceasta va dura până la rămânerea definitivă a hotărârii, cu excepţia situaţiei în care
se dispune ridicarea ei. Spre deosebire de măsura internării medicale, judecătorul
delegat cu executarea de la judecătoria în a cărei circumscripţie se află unitatea
sanitară nu are obligaţia de a verifica periodic dacă măsura mai este necesară.
Conform art. 567 alin. (1) C.proc.pen. raportat la art. 572 C.proc.pen., unitatea
sanitară la care suspectul sau inculpatul a fost repartizat pentru efectuarea
tratamentului medical are obligaţia de a comunica judecătorului de drepturi şi
libertăţi: (i) dacă persoana obligată la tratament s-a prezentat pentru a urma
tratamentul şi dacă se sustrage de la efectuarea acestuia, după prezentare; (ii) dacă
se constată o înrăutăţire a stării de sănătate şi este necesară internarea; (iii) dacă
starea de sănătate a suspectului sau inculpatului s-a ameliorat şi efectuarea
tratamentului nu se mai impune.
2. Procedura de confirmare, înlocuire sau încetare a măsurii în cazul unei
soluţii de netrimitere în judecată. Modalitate de reglementare stabilită anterior
modificărilor aduse prin O.U.G. nr. 18/2016 ridica două probleme majore în cazul în
care procurorul dispunea o soluţie de netrimitere în judecată: (i) obligarea provizorie
la tratament medical înceta odată cu procesul penal, procurorul având posibilitatea
să sesizeze fie instanţa civilă conform art. 62 din Legea nr. 487/2008 în vedere
internării nevoluntare, fie să sesizeze o unitate sanitară specializată în vederea
stabilirii programului terapeutic de către medicul psihiatru; (ii) era inadmisibilă
luarea măsurii după dispunere soluţiei de netrimitere în judecată.
Prima problema menţionată a primit o rezolvare din partea legiuitorului prin
introducerea art. 246 alin. (13) C.proc.pen. care stabileşte procedura incidentă
atunci când faţă de suspect sau inculpat a fost dispusă obligarea provizorie la
tratament medical, iar ulterior procuror dispune o soluţie de netrimitere în judecată.
În ceea ce priveşte dispunere unei soluţii de clasare, constatăm că, spre deosebire
de măsurile preventive, obligarea provizorie la tratament medical nu va înceta de
drept, ci aceasta va continua să rămână în fiinţă până la momentul în judecătorul de
cameră preliminară va pronunţa o soluţie de confirmare, înlocuire sau încetare, care
capătă caracter definitiv. Din formularea art. 246 alin. (13) rezultă că procurorul nu
are posibilitatea de a aprecia dacă sesizarea judecătorului de cameră preliminară este
oportună, ci are o obligaţia procesuală pozitivă de a formula această sesizare pentru
a permite judecătorului să stabilească dacă obligaţia mai este necesară şi
proporţională sau este necesară dispunerea internării sau revocarea obligării la
tratament medical.
Art. 246 alin. (13) C.proc.pen. nu face nicio distincţie în funcţie de temeiul ordonanţei
de clasare însă nu trebuie pierdută din vedere natura juridică a soluţiei de
confirmare, respectiv de înlocuire a măsurii. Astfel, prin confirmarea măsurii
provizorii a obligării la tratament medical este realizată transformarea măsurii cu
caracter temporar într-o măsură de siguranţă cu caracter definitiv prevăzută de art.
109 C.pen. În egală măsură, înlocuirea va fi dispusă din măsura provizorie în măsura
de siguranţă a internării medicale prevăzută de art. 110 C.pen. şi nu în măsura
internării medicale provizorii prevăzută de art. 247 C.proc.pen.
Aşadar, pentru a dispune confirmarea sau înlocuirea, judecătorul de cameră
preliminară va trebui să constate că persoana faţă de care a fost luată în mod
provizoriu măsura a comis o faptă prevăzută de legea penală, nejustificată,
conform art. 107 alin. (2) C.pen. Astfel, nu poate fi dispusă confirmarea sau
înlocuirea atunci când este dispusă clasarea pentru că fapta nu există [art. 16 alin.
(1) lit. a)], nu este prevăzută de legea penală [art. 16 alin. (1) lit. b) teza I], nu există
probe că o persoană a săvârşit infracţiunea [art. 16 alin. (1) lit. c)] sau există o cauză
justificativă [art. 16 alin. (1) lit. d) teza I C.proc.pen.].
În cazul în care ordonanţa de clasare se întemeiază pe unul dintre temeiurile
enumerate anterior, atunci procurorul va sesiza judecătorul de cameră preliminară
în vederea încetării măsurii.
Chiar şi în situaţia în care nu poate fi reţinut că persoana supusă măsurii a comis
o faptă prevăzută de legea penală, în mod nejustificat, afecţiunea medicală de care
suferă poate necesita tratament de specialitate. În aceste situaţii, procurorul, deşi nu
poate sesiza instanţa penală, poate formula o sesizare la o unitate sanitară sau chiar
la medicul psihiatru pentru internarea nevoluntară conform legii civile. Astfel, dacă
din înscrisurile medicale depuse la dosarul cauzei, precum şi a expertizei psihiatrice
administrate rezultă necesitatea obligării la tratament medical, chiar şi fără obţinerea
consimţământului persoanei vizate, procurorul poate dispune sesizarea unei unităţi
sanitare specializate în sănătate mintală conform art. 29 alin. (2) din Legea nr.
487/2002. De asemenea, atunci când faţă de patologia suspectului sau inculpatului
este necesară internarea nevoluntară, aceasta poate fi solicitată de către procuror
medicului specialist conform art. 56 alin. (1) lit. d) din Legea nr. 487/2002. Astfel,
observăm că prin modificarea art. 315 alin. (1) lit. e) prin O.U.G. nr. 18/2016 dispare
temeiul juridic care permitea procurorului să sesizeze direct instanţa civilă pentru
luarea măsurii internării nevoluntare conform legii sănătăţii mintale, iar singura
posibilitate lăsată la dispoziţia procurorului în acest moment este de a formula
sesizarea conform art. 56 alin. (1) lit. d) din Legea nr. 487/2002, urmând să fie
declanşată procedura obişnuită conform legii speciale.
Dispoziţia de sesizare a judecătorului de cameră preliminară va fi menţionată în
aceeaşi ordonanţă prin care a fost dispusă clasarea cauzei. În ceea ce priveşte
momentul efectiv în care procurorul va dispune sesizarea judecătorului, observăm
că, spre deosebire de procedura de confiscare sau desfiinţare a unui înscris prevăzută
de art. 5491 C.proc.pen., legiuitorul nu a impus condiţia ca la momentul sesizării să
fi expirat termenul pentru formularea plângerii împotriva ordonanţei de clasare sau
plângerea să fi fost respinsă. Am arătat în paragraful anterior însă, că soluţia asupra
sesizării este influenţată în mod direct de temeiul soluţiei de clasare, iar în cadrul
sesizării prevăzute de art. 246 alin. (13) C.proc.pen. judecătorul nu poate analiza
temeinicia şi legalitatea soluţiei de clasare, împotriva acesteia existând o cale specială
de contestare. Confirmarea sau înlocuirea măsurii şi ulterior desfiinţarea ordonanţei
de clasare sau schimbarea temeiului reţinut ar putea lipsi de orice temei măsura de
siguranţă şi ar genera o situaţie pentru care legiuitorul nu a prevăzut o procedură de
revocare sau încetare a măsurii (spre exemplu, judecătorul de cameră preliminară
admite plângerea şi schimbă temeiul de drept al soluţiei de clasare din
iresponsabilitate în „fapta nu există”). Pentru aceste considerente, apreciem că
sesizarea judecătorului conform art. 246 alin. (13) C.proc.pen. va fi realizată numai
după ce termenele pentru formularea plângerii prevăzute de art. 339, respectiv
340 C.proc.pen. s-au împlinit, plângerea a fost respinsă de către judecătorul de
cameră preliminară sau plângerea a fost admisă, iar temeiul ordonanţei de clasare
a fost schimbat cu un temei compatibil cu dispunerea acestei măsuri.
Considerăm că este regretabil faptul că legiuitorul nu a impus un termen-limită
pentru sesizarea judecătorului de cameră preliminară, existând astfel riscul ca
măsura să devină disproporţionată în acele situaţii în care sesizarea judecătorului
este realizată după o lungă perioadă de inactivitate a organelor judiciare (spre
exemplu, procurorul nu este anunţat că s-a împlinit termenul de formulare
a plângerii împotriva ordonanţei de clasare, iar dosarul rămâne în nelucrare la
parchet fără ca măsura să fie confirmată de către judecător).
În ceea ce priveşte ordonanţa de renunţare la urmărire penală, apreciem că
procurorul va putea să sesizeze concomitent judecătorul de cameră preliminară atât
pentru confirmarea soluţiei de renunţare, cât şi pentru a confirma, înlocui sau înceta
măsura obligării provizorii la tratament medical. Astfel, respectând cadrul procesual
extins prevăzut de art. 318 alin. (12) C.proc.pen., judecătorul va delibera cu prioritate
asupra soluţiei de renunţare, iar în situaţia în care o va confirma în mod definitiv se
va putea pronunţa şi asupra solicitării procurorului formulate conform art. 246 alin.
(13) C.proc.pen. În egală măsură, atunci când judecătorul de cameră preliminară
desfiinţează ordonanţa de renunţare la urmărire penală şi dispune clasarea, reţinând
un temei compatibil cu măsura de siguranţă, va pronunţa o soluţie de confirmare,
înlocuire sau încetare cu privire la măsura de siguranţă provizorie. În mod firesc,
contestaţia va putea fi exercitată numai împotriva soluţiei pronunţate cu privire la
măsura cu caracter medical.
Trecând la procedura de soluţionare a sesizării, observăm că legiuitorul nu
a stabilit norme de competenţă speciale, fiind astfel incidente normele generale
privind judecarea în fond a cauzei. Sesizarea va fi soluţionată în cameră de consiliu,
cu participarea obligatorie a procurorului. În ceea ce priveşte participarea persoanei
supuse măsurii provizorii, legiuitorul nu a stabilit obligativitatea prezenţei acesteia.
Raţiunea este aceea de a nu bloca în mod artificial soluţionarea sesizării în acele
situaţii în care există certitudinea că persoana supusă măsurii încearcă să se
ascundă de organele judiciare. Cu toate acestea, în procesul penal, în general, şi, în
special atunci când este analizată situaţia medicală a unei persoane, prezenţa
acesteia căpătă un rol fundamental, judecătorul de cameră preliminară având
obligaţia de a depune toate diligenţele pentru a asigura prezenţa persoanei supuse
măsurii (spre exemplu, citarea la toate domiciliile cunoscute, emiterea mandatului
de aducere).
Referitor la audierea persoanei supuse măsurii, art. 246 alin. (13) C.proc.pen.
impune acest procedeu probatoriu, în măsura în care este posibil. Textul se referă la
posibilitatea audierii prin raportare la afecţiunea de care suferă persoana supusă
măsurii, existând situaţii în care persoanele nu se pot exprima (utilizează sunete fără
legătură şi care nu formează cuvinte), precum şi la tratamentul care îi este
administrat la momentul respectiv. Imposibilitatea de deplasare a persoanei suspuse
măsurii nu este un motiv suficient pentru ca judecătorul să nu o audieze, importanţa
crucială de examinare nemijlocită a persoanei impunând deplasarea judecătorului la
locul în care se află bolnavul.
În ceea ce priveşte efectuarea expertizei medico-legale psihiatrice, din textul art. 246
alin. (13) C.proc.pen. rezultă că aceasta este obligatorie, indiferent dacă a fost sau nu
dispusă în procedura luării măsurii provizorii sau la un moment ulterior. A fost arătat
în mod judicios că în cazurile în care procurorul a dispus o soluţie de clasare imediat
după primirea expertizei medico-legale din care rezulta iresponsabilitatea
suspectului sau inculpatului, precum şi necesitatea obligării la tratament medical
a acestuia, judecătorul de cameră preliminară va putea avea în vedere concluziile
acestei expertize şi a celorlalte acte medico-legale existente în dosarul de urmărire
penală, fără a fi necesară dispunerea efectuării unei noi expertize medico-legale în
cadrul procedurii prevăzute de art. 246 alin. (13) C.proc.pen. (M. Udroiu, Procedură
penală. Partea generală, ed. 3, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2016, p. 738).
Mai mult, dispunerea expertizei medico-legale psihiatrice în cursul procedurii
prevăzute de art. 246 alin. (13) C.proc.pen. va atrage o dificultate particulară, din
moment ce nu mai există suspect sau inculpat în cauză. Astfel cum am arătat la
capitolul relevant (a se vedea supracomentariul art. 184), emiterea mandatului de
aducere, precum şi internarea nevoluntară pentru examinarea complexă pot fi
dispuse numai faţă de suspect sau inculpat.
Prin urmare, având în vedere modalitatea de reglementare a celor două instituţii,
considerăm că efectuarea expertizei medico-legale psihiatrice în cadrul
procedurii art. 246 alin. (13) C.proc.pen. depinde în exclusivitate de bună-voinţa
persoanei supuse măsurii provizorii de obligare la tratament medical de a se prezenta
în faţa comisiei şi absenţa necesităţii unei examinări complexe. În cazul în care
judecătorul va dispune o măsură care implică privarea de libertate (mandat de
aducere, internare nevoluntară), în lipsa calităţii de suspect sau inculpat, perioada
petrecută sub puterea acestei măsuri poate fi considerată o privare nelegală de
libertate.
Analizând sesizarea formulată de către procuror, judecătorul de cameră preliminară
va dispune confirmarea măsurii atunci când: (i) din actele medico-legale,
înscrisurile medicale, precum şi din examinarea directă a persoanei rezultă că
aceasta prezintă pericol pentru societate din cauza unei boli, inclusiv cea provocată
de consumul cronic de alcool sau de alte substanţe psihoactive, iar menţinerea
măsurii de a se prezenta în mod regulat la tratament medical este necesară până la
însănătoşire sau până la obţinerea unei ameliorări care să înlăture starea de pericol
şi (ii) din ordonanţa de clasare, respectiv de renunţare la urmărire penală rezultă că
persoana supusă măsurii a săvârşit o faptă prevăzută de legea penală, nejustificată.
Înlocuirea obligării provizorii la tratament medical cu internarea medicală poate fi
dispusă în trei cazuri distincte: (i) persoana supusă provizoriu la tratament medical
nu s-a prezentat pentru a urma tratamentul, fără a exista o justificare
obiectivă; (ii) persoana supusă provizoriu la tratament medical se sustrage
tratamentului medical; (iii) din cauza înrăutăţirii stării de sănătate a persoanei faţă
de care s-a luat măsura obligării provizorii la tratament medical, este necesară
internarea medicală. Pentru fiecare dintre aceste cazuri este necesară respectarea
condiţiei generale ca din ordonanţa de clasare, respectiv de renunţare la urmărire
penală să rezulte că persoana supusă măsurii a săvârşit o faptă prevăzută de legea
penală, nejustificată.
Atât măsura obligării la tratament medical confirmată de judecător, cât şi internarea
medicală vor fi executate ca orice altă măsură de siguranţă cu caracter medical
dispusă prin hotărâre, potrivit art. 566 și art. 569 C.proc.pen.
Judecătorul de cameră preliminară va dispune încetarea măsurii atunci
când: (i) a avut loc o ameliorare a stării de sănătate a persoanei supuse măsurii, iar
efectuarea tratamentului medical nu se mai impune; (ii) procurorul a dispus clasarea
pe motiv că fapta nu există, nu este incriminată de legea penală, nu a fost săvârşită
de suspect sau inculpat ori a fost comisă în condiţiile unei cauze justificative.
Judecătorul se pronunţă prin încheiere motivată, împotriva căreia poate fi formulată
contestaţie în 3 zile de pronunţare. În lipsa unei menţiuni exprese, este incidentă
regula generală prevăzută de art. 550 alin. (1) C.proc.pen., iar dispoziţia de luare,
înlocuire sau încetare este lipsită de executorialitate înainte de rămânerea definitivă
a încheierii. Până la acel moment însă va continua să existe obligaţia provizorie luată
iniţial în cursul urmăririi penale.
Contestaţia se soluţionează de judecătorul de cameră preliminară de la instanţa
ierarhic superioară celei sesizate sau, după caz, de completul competent de la Înalta
Curte de Casaţie şi Justiţie, în camera de consiliu, fiind aplicabile regulile generale
prevăzute de art. 4251 C.proc.pen.
3. Luarea măsurii obligării la tratament medical după dispunerea unei soluţii de
netrimitere în judecată. Astfel cum am arătat anterior, înainte de modificările aduse
prin O.U.G. nr. 18/2016, după dispunerea unei soluţii de netrimitere în judecată era
inadmisibilă sesizarea judecătorului de drepturi şi libertăţi pentru dispunerea
obligaţiei urmare a tratamentului medical. Prin modificarea art. 315 alin. (2) lit. e)
C.proc.pen. legiuitorul a instituit posibilitatea ca procurorul să sesizeze judecătorul
de cameră preliminară cu luarea măsurii de siguranţă a obligării la tratament
medical.
Ipoteza cea mai frecvent întâlnită va fi aceea în care situaţia medicală a suspectului
sau inculpatului nu a necesitat luarea acestei măsuri în timpul urmăririi penale, însă
după efectuarea expertizei medico-legale psihiatrice, rezultă că acuzatul nu a avut
discernământ la momentul săvârşirii faptei, iar comisia de specialitate recomandă
obligarea la tratament medical. În această situaţie, prin aceeaşi ordonanţă,
procurorul va dispune clasarea cauzei şi va sesiza judecătorul de cameră preliminară
pentru luarea măsurii de siguranţă prev. de art. 109 C.pen.
Spre deosebire de procedura confirmării descrisă anterior (a se vedea supra pct. 2)
observăm că, pe de o parte, măsura de siguranţă nu a fost luată în mod provizoriu în
timpul urmăririi penale şi, pe de altă parte, măsura de siguranţă nu este dispusă în
mod provizoriu şi ulterior transformată în măsură pe o durată nedeterminată, ci
aceasta este luată în mod direct pentru o perioadă nedeterminată, având în vedere
că, prin ipoteză, nu mai există o urmărire penală în desfăşurare. Apreciem prin
urmare că sesizarea judecătorului de cameră preliminară pentru luarea
obligării provizorii la tratament medical este în continuarea inadmisibilă, judecătorul
având posibilitatea de a dispune numai măsura de siguranţă cu caracter
nedeterminat prevăzută de art. 109 C.pen.
Având în vedere că în ceea ce priveşte procedura de soluţionare art. 315 alin. (2) lit.
e) C.proc.pen. trimite la dispoziţiile art. 246 alin. (13) C.proc.pen. considerentele
învederate anterior urmează să se aplice în mod corespunzător.
Măsura obligării la tratament medical dispusă de judecător va fi executată ca orice
altă măsură de siguranţă cu caracter medical dispusă prin hotărâre, potrivit art. 566
C.proc.pen.
4. Procedura de aplicare a măsurii în camera preliminară. În cursul desfăşurării
camerei preliminare, procurorul poate solicita obligarea inculpatului la tratament
medical în mod provizoriu în aceleaşi condiţii ca cele expuse la pct. 1.
5. Procedura de aplicare a măsurii în cursul judecăţii. În cursul judecăţii în primă
instanţă sau în apel, instanţa învestită cu judecarea cauzei poate dispune obligarea
inculpatului la tratament medical în mod provizoriu. Măsura poate fi dispusă la
solicitarea procurorului de şedinţă sau din oficiu, de către instanţă.
Considerentele expuse anterior cu privire la necesitatea expertizei medico-legale (a se
vedea supra pct. 1) se aplică în mod corespunzător şi în cazul procedurii în faţa
instanţei. Asistenţa juridică este obligatorie pentru inculpat la termenul la care se
discută luarea măsurii, chiar dacă nu este incident niciunul dintre cazurile prevăzute
de art. 90 C.proc.pen. Cererea este discutată, în principiu, în şedinţă publică, cu
excepţia cazurilor în care judecata se desfăşoară în şedinţă nepublică, conform
dispoziţiilor speciale aplicabile fazei judecăţii [spre exemplu, în cazul inculpatului
minor, conform art. 509 alin. (2) C.proc.pen.].
6. Ridicarea măsurii sau internarea medicală provizorie. Dispoziţiile art. 246 alin.
(9) şi (12) C.proc.pen. prevăd posibilitatea judecătorului care a luat măsura sau
judecătorului de cameră preliminară, respectiv a instanţei în faţa căreia se află cauza
să dispună ridicarea măsurii provizorii sau să dispună înlocuirea măsurii cu
internarea medicală provizorie. Dispoziţiile menţionate se completează cu
reglementările art. 568 raportat la art. 572 C.proc.pen., care conferă competenţă
alternativă judecătoriei în a cărei circumscripţie se află unitatea sanitară.
Măsura medicală poate fi ridicată atunci când acuzatul s-a însănătoşit sau când
starea de sănătate a acestuia s-a ameliorat, fiind înlăturată starea de pericol pentru
siguranţa publică.
În acest sens, în jurisprudenţă s-a reţinut că este îndeplinită condiţia de încetare
a măsurii de siguranţă a tratamentului medical constând în aceea că „a intervenit
o ameliorare a stării sale de sănătate care înlătură starea de pericol pentru siguranţa
publică”, chiar dacă afecţiunea petentului este nevindecabilă, dar se menţine într-o
stare ameliorată sub tratament şi supraveghere medicală de specialitate. Se au în
vedere, de asemenea, posibilitatea de a se asigura o supraveghere din partea
persoanelor care locuiesc cu făptuitorul, comportamentul petentului pe parcursul
executării măsurii de siguranţă şi gradul de integrare socială de la momentul
formulării cererii/sesizării de încetare a măsurii. Gradul de integrare socială se
analizează în mod particular prin date, precum ocuparea unui loc de muncă de către
făptuitor ori săvârşirea unor noi fapte antisociale şi legătura acestora cu afecţiunea
făptuitorului (Jud. Sectorului 6 Bucureşti, Secţia penală, sentinţa nr. 234 din 29 martie
2010, nepublicată).
Sesizarea poate fi realizată de către procuror, de medicul de specialitate din cadrul
unităţii sanitare care asigură tratamentul suspectului sau inculpatului, la cererea
persoanei obligate la tratament medical sau a unui membru de familie al acesteia
sau de către unitatea sanitară care asigură tratamentul medical, prin reprezentant
legal. Conform art. 602 C.proc.pen., se va avea în vedere definiţia membrului de
familie din cadrul art. 177 C.pen.
În cazul în care suspectul sau inculpatul încalcă cu rea-credinţă măsura obligării
provizorii la tratament medical, calitatea procesuală activă pentru sesizarea înlocuirii
tratamentului medical cu internarea medicală este limitată la procuror şi medicul de
specialitate din cadrul unităţii sanitare care asigură tratamentul sau de către
unitatea sanitară prin reprezentantul legal, fiind posibilă, de asemenea, înlocuirea
din oficiu. Atunci când internarea medicală este necesară din cauza înrăutăţirii stării
de sănătate, art. 567 alin. (1) lit. c) C.proc.pen. acordă calitate procesuală activă
numai unităţii sanitare, având în vedere că acest caz nu este enumerat în cadrul
dispoziţiilor art. 246 alin. (12) C.proc.pen.
Procedura de soluţionare a sesizărilor este comună cu cea a judecării propunerii de
luare a măsurii, cu derogările prevăzute de art. 568 C.proc.pen., respectiv: (i) în cazul
în care se solicită internarea sau ridicarea măsurii din cauza unor motive medicale,
este obligatorie efectuarea expertizei medico-legale cu privire la starea de sănătate
a suspectului sau inculpatului, cu excepţia situaţiilor de urgenţă, conform art. 247
C.proc.pen. (a se vedea infra comentariul art. 248, pct. 1.1.); deşi art. 567-568
C.proc.pen. au în vedere numai sesizarea formulată de către unitatea sanitară,
considerăm că, pentru identitate de raţiune, indiferent cine este autorul sesizării,
judecătorul sau instanţa are obligaţia de a stabili starea de sănătate actuală
a suspectului sau inculpatului, neputând, în principiu, dispune efectuarea expertizei
după ridicarea măsurii sau internarea medicală provizorie. Ca diferenţă însă, reţinem
că, dacă în situaţia sesizării de către unitatea sanitară dispunerea expertizei este
obligatorie, în cazul în care sesizarea este realizată de către celelalte persoane cu
calitate procesuală activă, utilitatea efectuării expertizei va fi analizată de către
judecător sau instanţă la termenul de judecată, putând fi respinsă în anumite situaţii
(spre exemplu, în cazul unor cereri repetate formulate de către inculpat, având în
vedere că a fost efectuată recent o expertiză medico-legală); (ii) persoana obligată la
tratament medical are posibilitatea de a fi examinată de un medic specialist, care
însă nu va prezenta opinia personal în faţa instanţei, ci va trimite concluziile sale
scrise, cu excepţia cazului în care judecătorul sau instanţa consideră necesară
prezenţa personală a acestuia; (iii) sesizarea va fi soluţionată în şedinţă publică.
Procedura în faţa judecătorului de drepturi şi libertăţi sau a celui de cameră
preliminară se desfăşoară în camera de consiliu, pronunţarea având loc, prin
încheiere, tot în cameră de consiliu.
Procedura în faţa instanţei de judecată se desfăşoară în şedinţă publică, pronunţarea
având loc, prin încheiere, tot în şedinţă publică.
Soluţiile au caracter executoriu de la pronunţare şi sunt supuse contestaţiei în
termen de 5 zile de la pronunţare.
Secţiunea a 2-a
Internarea medicală provizorie
Art. 247
Condiţiile de aplicare şi conţinutul măsurii

Victor Horia Dimitrie Constantinescu

(1) Judecătorul de drepturi şi libertăţi, în cursul urmăririi penale, judecătorul


de cameră preliminară, pe durata procedurii de cameră preliminară, sau
instanţa, în cursul judecăţii, poate dispune internarea medicală provizorie
a suspectului sau inculpatului care este bolnav mintal ori consumator cronic de
substanţe psihoactive, dacă luarea măsurii este necesară pentru înlăturarea
unui pericol concret şi actual pentru siguranţa publică.
(2) Măsura prevăzută la alin. (1) constă în internarea medicală nevoluntară
a suspectului sau inculpatului într-o unitate specializată de asistenţă medicală,
până la însănătoşire sau până la ameliorarea care înlătură starea de pericol ce
a determinat luarea măsurii.
(3) Dispoziţiile art. 245 alin. (3) se aplică în mod corespunzător.
Corelaţii legislative: art. 5 CEDO; Legea nr. 487/2002; art. 110 C.pen.; art. 184, art.
223 C.proc.pen.
Comentariu
1. Cadru general. Standard convenţional. Internarea medicală provizorie constituie
o măsură procesuală privativă de libertate, dispusă de judecătorul de drepturi şi
libertăţi, de cameră preliminară sau de către instanţă în cazul unui suspect sau
inculpat, dacă acesta este bolnav mintal ori consumator cronic de substanţe
psihoactive, atunci când luarea măsurii este necesară pentru înlăturarea unui pericol
concret şi actual pentru siguranţa publică. Din punct de vedere al tehnicii legislative,
observăm că, dacă în cazul obligării la tratament medical prevăzut de art. 247
C.proc.pen. se face trimitere expresă la art. 109 C.pen., fără adăugarea unor condiţii
substanţiale suplimentare, în cazul internării a fost preluată o condiţie substanţială
legată de starea de sănătate a suspectului sau inculpatului, acesta fiind bolnav
mintal sau consumator cronic de substanţe psihoactive şi a fost adăugată un test de
necesitate al măsurii pentru înlăturarea unui pericol concret şi actual pentru
siguranţa publică. Sub acest aspect, măsura internării provizorii se aseamănă cu
măsura arestului preventiv sau la domiciliu întemeiată pe dispoziţiile art. 223 alin.
(2) C.proc.pen. Spre deosebire de cazul de privare de libertate menţionat, pericolul
este creat de afecţiunea medicală de care suferă suspectul sau inculpatul.
Spre deosebire de internarea medicală provizorie prevăzută de art. 247 C.proc.pen.,
care poate fi dispusă pentru înlăturarea unui pericol concret şi actual pentru
siguranţa publică, internarea nevoluntară prevăzută de art. 184 alin. (3) C.proc.pen.
nu este condiţionată de existenţa unui pericol pentru siguranţa publică, putând fi
dispusă în cazurile în care sunt necesare examinări complexe pentru stabilirea stării
de sănătate psihică a suspectului sau inculpatului.
O persoană nu poate fi considerată alienată mintal şi privată de libertate ca urmare
a acestei stări decât dacă sunt îndeplinite următoarele trei condiţii
minimale: (i) trebuie stabilit în mod elocvent printr-o expertiză medicală
independentă că este alienat mintal; (ii) tulburarea trebuie să aibă un caracter sau
o amploare de natură a justifica şi impune internarea; (iii) validitatea menţinerii
internării depinde de persistenţa tulburării.
CEDO a arătat că, dacă este adevărat că art. 5 parag. 1 lit. e) autorizează internarea
unei persoane care suferă de tulburări mentale, o astfel de măsură trebuie să fie în
mod corespunzător justificată de gravitatea stării de sănătate a reclamantului, cu
scopul de a asigura propria protecţie sau protecţia altuia. Nicio privare de libertate
a unei persoane considerate alienată nu poate fi întemeiată pe art. 5 parag. 1 lit. e)
dacă este dispusă fără a se cere avizul unui medic specialist. Ţinând cont de marja
de apreciere de care dispun statele contractante în aceste cazuri de internare cu titlu
de urgenţă, este acceptat ca, în cazuri urgente, de risc, atunci când o persoană este
internată în urma comportamentului său violent, un astfel de aviz să fie obţinut
imediat după internare, dar în orice alte cazuri, o consultare prealabilă este
indispensabilă. În cazul în care nu există această posibilitate, atunci când de pildă
persoana refuză să se prezinte la un examen, trebuie cel puţin să se ceară evaluarea
unui medic expert, pe baza dosarului, în caz contrar neputându-se susţine că
alienarea acesteia a fost stabilită pe bază de probe (CtEDO, Varbanov c. Bulgariei,
hotărârea din 5 octombrie 2000, parag. 47).
Spre deosebire de măsurile preventive privative de libertate, unde, potrivit art. 202
C.proc.pen., legiuitorul a stipulat printre condiţiile necesare pentru luarea,
prelungirea sau menţinerea acestora şi pe cele ale existenţei unei suspiciuni
rezonabile cu privire la comiterea unei infracţiuni, precum şi a unor teste de
necesitate şi proporţionalitate ale măsurilor preventive cu scopurile urmărite prin
dispunea lor, în cazul măsurii procesuale provizorii a internării medicale art. 247
C.proc.pen. nu prevede explicit între condiţiile necesare pentru dispunerea măsurii
nici pe cea a existenţei unei suspiciuni rezonabile cu privire la comiterea unei
infracţiuni şi nici testul de subsidiaritate a măsurii; totuşi, prin raportare la subiecţii
care pot fi supuşi măsurii internării medicale provizorii şi la definiţia suspectului [art.
77 C.proc.pen. coroborat cu art. 305 alin. (3) C.pen.], respectiv a inculpatului (art.
82 C.proc.pen. coroborat cu art. 309 C.pen.), condiţia existenţei unei suspiciuni
rezonabile cu privire la comiterea unei infracţiuni este subînţeleasă; deopotrivă, faţă
de jurisprudenţa Curţii potrivit căreia măsura internării trebuie să fie necesară
pentru înlăturarea pericolului concret şi actual pentru siguranţa publică, iar
judecătorul are obligaţia de a lua în considerare şi măsura obligării la tratament
medical şi de a arăta de ce, având în vedere circumstanţele cauzei, aceasta ar fi
insuficientă (CtEDO, Stanev c. Bulgariei, Marea Cameră, hotărârea din 17 ianuarie
2012, parag. 143), apreciem că şi în privinţa măsurii internării medicale provizorii
testul de subsidiaritate constituie o condiţie esenţială.
Privarea de libertate este o măsură gravă care nu se justifică decât dacă alte măsuri
mai puţin severe au fost considerate ca insuficiente pentru a garanta interesul public
sau exigenţele publice ale detenţiei. Astfel, trebuie stabilit că privarea de libertate
a fost indispensabilă în circumstanţele date (M. Udroiu, O. Predescu, Protecţia
europeană a drepturilor omului şi procesul penal român, op. cit., 2008, p. 447).
În ceea ce priveşte internarea unei persoane care suferă de tulburări mintale într-o
instituţie, Curtea a arătat că noţiunea de privare de libertate a unei persoane nu este
alcătuită numai dintr-o latură obiectivă, respectiv deţinerea unei persoane într-un
spaţiu limitat pentru o perioadă de timp care nu poate fi considerată neglijabilă.
O persoană va fi considerată privată de libertate dacă, în cadrul laturii subiective,
aceasta nu şi-a exprimat în mod valabil consimţământul cu privire la detenţia
respectivă (CtEDO, Storck c. Germaniei, hotărârea din 16 iunie 2006, parag. 74).
Curtea a considerat că a existat o privare de libertate în următoarele cauze: (i) atunci
când reclamantul, care a fost declarat incapabil şi admis într-un spital psihiatric la
cererea reprezentantului său legal, a încercat fără succes să părăsească spitalul
(CtEDO, Shtukaturov c. Rusiei, hotărârea din 27 martie 2008, parag. 108); (ii) atunci
când reclamantul a fost de acord cu internarea sa, însă ulterior a încercat să evadeze
(CtEDO, Storck c. Germaniei, precitată); (iii) atunci când reclamantul era un adult
incapabil de a-şi manifesta consimţământul pentru a fi admis într-o instituţie pe
care, în orice caz, nu a încercat niciodată să o părăsească (CtEDO, H.L. c. Regatului
Unit, hotărârea din 5 octombrie 2004, parag. 89-94). În acest sens, Curtea a arătat
că dreptul la libertate este mult prea important într-o societate democratică pentru
a pierde beneficiul protecţiei din partea Convenţiei pentru simplul motiv că persoana
a acceptat să fie privată de libertate, în special atunci când nu există niciun dubiu
că persoana este incapabilă din punct de vedere legal să consimtă sau să refuze calea
propusă (H.L. c. Regatului Unit, parag. 90).
În privinţa consumatorului cronic de substanţe psihoactive, a fost arătat că sunt
incidente principii similare cu cele aplicabile persoanelor alcoolice (M. Morariu,
în D.C. Bunea ş.a., Dicţionar de drepturile omului, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2013,
p. 408). Curtea a arătat că există o legătură între toate persoanele enumerate de art.
5 parag. 1 lit. e) din Convenţie în sensul că pot fi private de libertate fie pentru a le fi
administrat un tratament medical, fie din considerente dictate de politică, precum şi
din ambele motive cumulate. Prin urmare, motivul pentru care Convenţia permite ca
persoanele enumerate la art. 5 parag. 1 lit. e) să fie private de libertate nu este numai
pentru că prezintă un pericol pentru siguranţa publică, ci şi pentru că această privare
poate fi necesară pentru a asigura propriile interese ale persoanelor vizate
(CtEDO, Witold Litwa c. Poloniei, hotărârea din 4 aprilie 2000, parag. 60-63).
Observăm că, deşi standardul convenţional permite, art. 247 C.proc.pen. se referă
numai la bolnavii mintali ori consumatorii cronici de substanţe psihoactive,
excluzând persoanele alcoolice. În cazul acestei ultime categorii de persoane, este
posibilă numai obligarea provizorie la tratament medical, conform art. 245
C.proc.pen. şi numai în mod indirect se poate lua ulterior măsura internării, dacă
suspectul sau inculpatul încalcă cu rea-credinţă măsura provizorie sau starea sa de
sănătate s-a înrăutăţit şi este necesară internarea provizorie.
2. Cazuri. Conţinutul măsurii. În esenţă, având în vedere caracterul excepţional al
măsurii internării, în general, şi în mod particular al celei luate înainte de finalizarea
procesului, legiuitorul impune nu numai existenţa unei afecţiuni medicale, ci să fie
stabilit că din cauza acesteia acuzatul prezintă pericol concret şi actual pentru
siguranţa publică.
A fost arătat în practica judiciară în mod întemeiat că pericolul concret şi actul pentru
siguranţa publică există atunci când afecţiunea psihică de care suferă suspecta
prezintă un risc crescut de acţiuni necontrolate, având potenţial vătămător, atât în
privinţa sa, cât şi a celorlalţi şi este de natură să afecteze capacitatea acesteia de a-
şi stăpâni voinţa, de a discerne între bine şi rău. În continuare s-a arătat că se
impune tratamentul suspectei într-o instituţie de specialitate, unde s-ar putea realiza
o supraveghere efectivă şi reală, efectuarea unui atare tratament cu suspecta în
libertate fiind de natură a prezenta un pericol crescut, iminent pentru ordinea
publică, întrucât aceasta reprezintă la acest moment un pericol pentru sine, dar mai
ales pentru membrii familiei sale şi pentru persoanele ce vin în contact cu aceasta.
Măsura internării provizorii poate fi luată în cazul suspectului sau inculpatului
bolnav mintal sau consumator cronic de substanţe psihoactive. Ca o deosebire faţă
de internarea medicală prevăzută de art. 110 C.pen., observăm că legiuitorul nu
permite luarea măsurii internării medicale provizorii în cazul unui suspect sau
inculpat care suferă de o boală infectocontagioasă. În astfel de cazuri, organul
judiciar poate dispune obligarea provizorie la tratament medical, în condiţiile art.
245, şi numai în mod indirect poate lua ulterior măsura internării, dacă suspectul
sau inculpatul încalcă cu rea-credinţă măsura provizorie sau starea sa de sănătate
s-a înrăutăţit şi este necesară internarea provizorie.
Măsura procesuală privativă de libertate constă în internarea medicală nevoluntară
a suspectului sau inculpatului într-o unitate specializată de asistenţă medicală, până
la finalizarea procesului penal, cu excepţia cazului în care măsura este ridicată ca
urmare a însănătoşirii sau a ameliorării care înlătură starea de pericol ce
a determinat luarea măsurii.
Măsura internării provizorii poate fi luată atât faţă de suspectul sau inculpatul care
răspunde penal, cât şi faţă de iresponsabili. Astfel, chiar dacă din cadrul expertizei
medico-legale psihiatrice rezultă că fapta de care este acuzat a fost săvârşită fără
discernământ, procurorul poate dispune sesizarea judecătorului de drepturi şi
libertăţi, nefiind obligat să dispună cu prioritate soluţia de clasare, aceasta din urmă
putând fi dispusă după internarea şi administrarea tratamentului iniţial pentru
stabilizarea stării de sănătate a suspectului sau inculpatului.
3. Existenţa unui suspect sau inculpat în cauză. Considerentele anterior expuse
privind necesitatea existenţei unui suspect sau inculpat în cauză se aplică în mod
corespunzător în cazul internării medicale provizorii (a se vedea supra comentariul
art. 247, pct. 3). În acest sens, în practica judiciară recentă s-a arătat că, din moment
ce urmărirea penală a fost începută numai cu privire la faptă şi nu s-a dispus
efectuarea în continuare a urmăririi penale faţă de suspect, nu sunt îndeplinite
condiţiile prevăzute de art. 247 alin. (1) C.proc.pen. (C.A. Iaşi, Secţia penală şi pentru
cauze cu minori, decizia nr. 2 din 25 iunie 2014, nepublicată).
Art. 248
Procedura de aplicare şi de ridicare a măsurii

Victor Horia Dimitrie Constantinescu

(1) În cursul urmăririi penale sau al procedurii de cameră preliminară, dacă


apreciază că sunt întrunite condiţiile prevăzute de lege, procurorul înaintează
judecătorului de drepturi şi libertăţi sau judecătorului de cameră preliminară
de la instanţa căreia i-ar reveni competenţa să judece cauza în primă instanţă
o propunere motivată de luare faţă de suspect sau inculpat a măsurii internării
medicale provizorii.
(2) Propunerea prevăzută la alin. (1) va fi însoţită de acte medicale concludente
sau de expertiza medico-legală psihiatrică.
(3) Judecătorul sesizat conform alin. (1) fixează de îndată termen de soluţionare
a propunerii şi dispune aducerea cu mandat a suspectului sau a inculpatului.
(4) Soluţionarea propunerii se face numai după audierea suspectului sau
inculpatului, dacă starea sa de sănătate o permite, în prezenţa unui avocat, ales
sau numit din oficiu. Când suspectul sau inculpatul se află deja internat într-o
unitate de asistenţă medicală şi deplasarea sa nu este posibilă, judecătorul de
drepturi şi libertăţi procedează la audierea acestuia, în prezenţa avocatului, în
locul unde se află.
(5) Când propunerea prevăzută la alin. (1) nu este însoţită de expertiza medico-
legală psihiatrică, instanţa sesizată dispune efectuarea acesteia, luând, dacă
este cazul, şi măsura internării necesare pentru efectuarea expertizei.
(6) Participarea procurorului este obligatorie.
(7) Suspectul sau inculpatul are dreptul ca la soluţionarea propunerii de luare
a măsurii internării medicale ori la alcătuirea concretă a planului terapeutic să
fie asistat şi de către un medic desemnat de acesta, ale cărui concluzii sunt
înaintate judecătorului de drepturi şi libertăţi.
(8) Judecătorul se pronunţă de îndată asupra propunerii, printr-o încheiere care
poate fi contestată în 5 zile de la pronunţare. Contestarea nu suspendă punerea
în aplicare a măsurii de siguranţă.
(9) Dacă admite propunerea, judecătorul dispune internarea medicală provizorie
a suspectului sau inculpatului şi ia măsuri pentru efectuarea unei expertize
medico-legale psihiatrice, dacă aceasta nu a fost făcută potrivit alin. (2).
(10) Dacă judecătorul dispune internarea medicală provizorie, se iau şi măsurile
prevăzute la art. 229.
(11) Dacă după dispunerea măsurii s-a produs însănătoşirea suspectului sau
inculpatului ori a intervenit o ameliorare a stării sale de sănătate care înlătură
starea de pericol, judecătorul de drepturi şi libertăţi sau judecătorul de cameră
preliminară care a luat măsura dispune, prin încheiere, la sesizarea procurorului
ori a medicului curant sau la cererea suspectului ori inculpatului sau a unui
membru de familie al acestuia, efectuarea unei expertize medico-legale
psihiatrice în vederea ridicării măsurii aplicate.
(12) Dacă după dispunerea măsurii a fost sesizată instanţa prin rechizitoriu,
ridicarea acesteia, potrivit alin. (11), se dispune de către judecătorul de cameră
preliminară sau, după caz, de către instanţa de judecată în faţa căreia se află
cauza.
(13) În cursul judecăţii în primă instanţă şi în apel, faţă de inculpat se poate
dispune internarea medicală provizorie, la propunerea procurorului ori din
oficiu, de către instanţa în faţa căreia se află cauza, pe baza expertizei medico-
legale psihiatrice. Dispoziţiile alin. (4)-(11) se aplică în mod corespunzător.
(14) Dispoziţiile art. 246 alin. (13) se aplică în mod corespunzător.
Corelaţii legislative: art. 5 CEDO; Legea nr. 487/2002; O.G. nr. 1/2000; art. 184,
art. 4251, art. 568, art. 571 C.proc.pen.
Comentariu
1. Procedura de aplicare a măsurii în timpul urmăririi penale. După efectuarea
în continuare a urmăririi penale faţă de suspect, atunci când consideră că sunt
îndeplinite condiţiile prevăzut de art. 247 alin. (1) C.proc.pen., procurorul va dispune
efectuarea unei expertize medico-legale psihiatrice, în condiţiile art. 184 C.proc.pen.
Condiţiile de efectuare a expertizei medico-legale, inclusiv în ceea ce priveşte
internarea nevoluntară, se aplică în mod corespunzător (a se
vedea supra comentariul art. 184). După examinarea suspectului sau inculpatului
de către comisia de expertiză şi redactarea raportului, procurorul, analizând raportul
de expertiză şi recomandările comisiei, poate sesiza judecătorul de drepturi şi libertăţi
pentru internarea medicală provizorie a suspectului sau inculpatului.
Competenţa de soluţionare a propunerii aparţine judecătorului de drepturi şi libertăţi
de la instanţa căreia i-ar reveni competenţa să judece cauza în primă instanţă,
procurorul neputând sesiza judecătorul din cadrul instanţei corespunzătoare în grad
acesteia în a cărei circumscripţie se află sediul parchetului.
Având în vedere urgenţa măsurii, precum şi importanţa asigurării prezenţei
personale a suspectului sau inculpatului în faţa judecătorului de drepturi şi libertăţi,
acesta va stabili termen de soluţionare de îndată şi va dispune emiterea mandatului
de aducere prin rezoluţie. Spre deosebire de propunerea de obligare provizorie la
tratament medical sau propunerea de arestare preventivă, art. 248 alin. (4)
C.proc.pen. nu permite soluţionarea propunerii în lipsa suspectului sau inculpatului.
Dispoziţia permite ca judecătorul să nu îl audieze pe suspect sau inculpat în cazul în
care starea sa de sănătate face imposibilă audierea (spre exemplu, din cauza bolii
psihice suspectul este în imposibilitate de a forma cuvinte inteligibile), însă textul nu
permite ca suspectul sau inculpatul să fie fizic absent de la dezbaterea propunerii,
cu excepţia situaţiei în care starea de sănătate a acestuia nu permite deplasarea. În
această situaţie [spre exemplu, ca urmare a unor agresiuni sau ca urmare
a internării nevoluntare prevăzute de art. 184 alin. (6) C.proc.pen.] judecătorul are
obligaţia de a audia suspectul sau inculpatul, în prezenţa avocatului ales sau numit
din oficiu, la locul în care este internat.
Audierea suspectului sau inculpatului prezent, precum şi dezbaterile asupra
propunerii au loc în camera de consiliu, cu prezenţa obligatorie a procurorului şi
a avocatului ales sau numit din oficiu.
Pentru ca suspectul sau inculpatul să aibă posibilitatea de a formula apărări
pertinente în faţa judecătorului, precum şi luând în considerare că raportul de
expertiză medico-legală conţine termeni de specialitate, art. 248 alin. (7) C.proc.pen.
prevede dreptul suspectului sau inculpatului de a fi asistat de către un medic, atât
la momentul luării măsurii, cât şi ulterior, la momentul întocmirii planului
terapeutic. Spre deosebire de măsura obligării provizorii la tratament medical,
medicul nu are posibilitatea de a fi prezent în faţa judecătorului, concluziile sale
scrise urmând să fie înaintate judecătorului de drepturi şi libertăţi. Considerăm că
deosebirea nu este justificată, din moment ce măsura internării are consecinţe mult
mai severe asupra suspectului sau inculpatului decât obligarea la tratament medical,
fiind cu atât mai util ca judecătorului de drepturi şi libertăţi să-i fie prezentată
o a doua opinie de specialitate în mod nemijlocit în camera de consiliu, putând fi
astfel lămurite imediat eventualele contradicţii faţă de concluziile raportului de
expertiză medico-legală.
Legiuitorul a stabilit că judecătorul se pronunţă de îndată asupra propunerii
formulate de către procuror. Formularea utilizată nu trebuie să ducă la concluzia că
amânarea cauzei este nepermisă (spre exemplu, imposibilitatea de executare
a mandatului de aducere sau stabilirea termenului în vederea audierii suspectului la
unitatea sanitară), legiuitorul stabilind numai că procedura de soluţionare este una
urgentă. Încheierea pronunţată de către judecător este executorie, iar contestaţia
care poate fi declarată în termen de 5 zile de la pronunţare nu suspendă executarea.
Având în vedere că textul nu prevede dispoziţii speciale cu privire la soluţionarea
contestaţiei, vor fi incidente prevederile art. 4251C.proc.pen.
Instanţele naţionale au dispus internarea medicală provizorie în următoarele
situaţii: (i) în cazul săvârşirii unei tentative de omor, în urma unui conflict spontan
cu tatăl său, suspectul aplicându-i acestuia mai multe lovituri cu un obiect tăietor-
înţepător, în urma expertizei fiind stabilit diagnosticul de „tulburare psihotică
polimorfă cu simptome de schizofrenie”, fapta fiind comisă fără discernământ; (ii) în
cazul săvârşirii unei tentative de omor, în urma unui conflict spontan cu persoana
vătămată, pe fondul consumului de alcool, suspectul aplicându-i acesteia mai multe
lovituri cu un obiect tăietor-înţepător, în urma expertizei fiind stabilit diagnostic
„Oligofrenie gr. II cu tulburări de comportament”, fapta fiind comisă fără
discernământ; (iii) în cazul săvârşirii unei tentative de omor, suspecta, după un
conflict cu vecinii, a hotărât să se sinucidă şi totodată să-şi ia copilul în vârstă de 8
ani cu ea „într-o lume mai liniştită”, administrându-i copilului său şi sieşi mai multe
pastile, în urma expertizei medico-legale fiind stabilit că suspecta prezintă
diagnosticul „tulburare psihotică acută polimorfă cu simptome de schizofrenie”, iar
fapta ce i se impută a fost comisă fără discernământ; (iv) în situaţia unei infracţiuni
de distrugere, suspectul pătrunzând pe poarta de acces neasigurată a imobilului
proprietatea persoanei vătămate, în grădina locuinţei, unde, cu ajutorul unei
brichete, a incendiat şura de fân, incendiul propagându-se şi cauzând un prejudiciu
estimat la valoarea de 15.000 lei, iar expertiza medico-legală a concluzionat că
suspectul a prezentat un episod schizo-afectiv de tip maniacal pe fondul unei
tulburări de personalitate schizotipală, iar discernământul său, raportat la faptele
comise, precum şi la momentul examinării, este absent.
Măsura internării medicale provizorii nu va fi luată pentru un anumit termen, aceasta
va dura până la rămânerea definitivă a hotărârii, cu excepţia situaţiei în care se
dispune ridicarea ei. Punerea în executare a măsurii va fi realizată conform art. 572
C.proc.pen. de către judecătorul de drepturi şi libertăţi care a luat măsura, în
condiţiile art. 569-571 C.proc.pen. Spre deosebire de obligarea provizorie la
tratament medical, măsura internării poate fi adusă la îndeplinire prin constrângere,
cu sprijinul organelor de poliţie.
Având în vedere că măsura internării provizorii este o măsură privativă de libertate,
legiuitorul impune ca judecătorul de drepturi şi libertăţi să dispună măsurile de
ocrotire prevăzute de art. 229 C.proc.pen.
După luarea măsurii internării medicale, asistenţa juridică a suspectului sau
inculpatului devine obligatorie, potrivit art. 90 lit. a) C.proc.pen., la efectuarea actelor
şi procedeelor probatorii ulterioare. Conform art. 404 alin. (4) lit. a) C.proc.pen.,
internarea medicală provizorie se deduce din pedeapsa aplicată inculpatului, în cazul
în care expertiza medico-legală va constata existenţa discernământului la momentul
săvârşirii faptei.
1.1. Necesitatea efectuării expertizei medico-legale. Având în vedere standardul
convenţional anterior expus (a se vedea supra comentariul art. 247 pct. 1), art. 248
alin. (2) stabileşte că propunerea procurorului va fi însoţită de acte medicale
concludente sau de expertiză medico-legală psihiatrică. Deşi din text rezultă că
procurorul poate opta oricând pentru întemeierea propunerii pe acte medicale (în
general, istoricul bolilor psihice de care a suferit suspectul sau inculpatul) prin care
să fie relevată starea de sănătate psihică a suspectului sau inculpatului, considerăm
că pentru întrunirea standardului convenţional este necesar ca înainte de dispunerea
unei măsuri privative de libertate o comisie de experţi să stabilească starea actuală
de sănătate a persoanei, precum şi modalitatea în care aceasta poate crea un pericol
concret şi actual pentru siguranţa publică. Pentru majoritatea cauzelor, art. 184
C.proc.pen. stabileşte o procedură dinamică în vederea efectuării expertizei chiar în
absenţa consimţământului suspectului sau inculpatului, asigurând în mod eficient
echilibrul între drepturile suspectului şi interesele societăţii.
În cazuri excepţionale şi cu caracter urgent, internarea provizorie poate fi dispusă în
absenţa unei expertize medico-legale, fiind necesară însă stabilirea atât a existenţei
bolii sau a consumului cronic de substanţe psihoactive, cât şi a indicilor privind
pericolul actual prin prezentarea unor acte medicale recente întocmite de medici de
specialitate prin care să fie stabilit un diagnostic şi o recomandare de tratament în
regim de internare într-o unitate sanitară. În acest sens, considerăm că este
criticabilă soluţia din practica judiciară în care judecătorul s-a întemeiat pe înscrisuri
medicale (bilet de ieşire din spital, referat medical) întocmite cu 2 ani înainte de data
soluţionării propunerii şi din care nu reieşea necesitatea internării într-o unitate
sanitară.
Apreciem că a existat caracterul urgent pentru internarea suspectului, fără
efectuarea expertizei, acuzat de săvârşirea mai multor infracţiuni cu violenţă, la
intervale scurte, din adresa unităţii medicale reieşind că suspectul era internat cu
diagnosticul „tulburare schizo-afectivă episod actual mixt cu agitaţie psihomotorie”.
În practica judiciară s-a pus în discuţie posibilitatea judecătorului de drepturi şi
libertăţi de a dispune efectuarea expertizei medico-legale psihiatrice în cadrul
soluţionării propunerii de internare provizorie. Într-o opinie s-a arătat că, având în
vedere urgenţa cu care se soluţionează cauza, nu se poate dispune efectuarea
expertizei medico-legale în cursul procedurii, ci numai în ipoteza în care, pe baza
actelor medicale concludente, se admite propunerea prin încheierea prin care se
dispune internarea, dispunându-se totodată şi efectuarea expertizei. Într-o altă
opinie, judecătorul a dispus efectuarea unui nou raport de expertiză medico-legală
psihiatrică având în vedere că suspectul a fost expertizat la data de 14 martie 2013
(sesizarea fiind făcută după mai mult de un an de la acest moment), astfel încât – în
lipsa unei expertize actuale – nu se poate aprecia asupra oportunităţii luării vreunei
măsuri de siguranţă faţă de suspect.
Considerăm că a doua opinie este cea corectă, întrucât art. 248 alin. (5) C.proc.pen.,
care se referă la etapa premergătoare pronunţării asupra propunerii, permite în mod
expres judecătorului de drepturi şi libertăţi să dispună efectuarea expertizei atunci
când aceasta nu este însoţită de expertiza medico-legală psihiatrică. Argumentul în
sensul că propunerea se soluţionează de îndată îl considerăm neconvingător, întrucât
textul pleacă de la premisa că toate actele şi mijloacele de probă necesare sunt la
dosarul cauzei, neputând fi interpretat în sensul că în nicio situaţie nu ar putea fi
acordat un nou termen (spre exemplu, imposibilitatea de executare a mandatului de
aducere, lipsa de diligenţă a Ministerului Public de a ataşa toate actele la dosar). Nu
în ultimul rând, dacă judecătorul ar trebui să respingă ca neîntemeiată propunerea
procurorului, acesta din urmă procedând la efectuarea expertizei şi eventual
sesizarea judecătorului pentru internare nevoluntară prevăzută de art. 184
C.proc.pen. şi ulterior cu o nouă propunere de internare provizorie, s-ar ajunge la
o procedură mult mai lungă şi lipsită de urgenţă.
Astfel, judecătorul de drepturi libertăţi, atunci când consideră că actele medicale nu
sunt concludente pentru a stabili starea de sănătate actuală a suspectului sau
inculpatului sau atunci când expertiza medico-legală a fost efectuată la o perioadă
considerabilă faţă de data propunerii, poate dispune efectuarea unei expertize
medico-legale psihiatrice în condiţiile art. 184 C.proc.pen. Consimţământul
inculpatului la efectuarea expertizei şi, după caz, la internarea medicală nevoluntară
în vederea efectuării expertizei va fi consemnat de către judecător într-o declaraţie,
în prezenţa avocatului ales sau din oficiu. În cazul în care suspectul sau inculpatul
se opune, mandatul de aducere, respectiv dispoziţia de internare nevoluntară va fi
pronunţată de către judecătorul de drepturi şi libertăţi învestit cu soluţionarea
propunerii de internare medicală provizorie (a se vedea supra comentariul art. 184).
Expertiza medico-legală psihiatrică va avea în principiu aceleaşi obiective ca în
ipoteza celei efectuate atunci când organul judiciar are o îndoială asupra
discernământului acuzatului la momentul săvârşirii faptei (a se
vedea supra comentariul art. 184, pct. 2.1.3.), întrucât oportunitatea luării unei
măsuri de siguranţă provizorii este în general analizată în astfel de cazuri.
Expertiza medico-legală trebuie să respecte aceeaşi condiţie de a fi efectuată recent,
pentru ca judecătorul care dispune asupra internării să aibă o imagine cât mai
recentă asupra stării de sănătate a suspectului sau inculpatului. În mod corect a fost
apreciat că un raport de expertiză întocmit în urmă cu 2 ani şi 5 luni, conţine
concluzii care nu sunt actuale şi nu pot fundamenta raţionamentul că luarea măsurii
internării provizorii a suspectului este necesară pentru înlăturarea unui pericol
actual pentru siguranţa publică.
Chiar dacă expertiza medico-legală concluzionează că internarea suspectului sau
inculpatului este necesară, judecătorul are obligaţia de a realiza o analiză critică
asupra motivelor avansate de către experţi pentru această măsură privativă de
libertate. Simpla concluzie formulată de către comisie nu obligă instanţa să dispună
internarea atunci când raportul nu conţine motive convingătoare prin care să fie
arătat modul în care boala de care suferă suspectul sau inculpatul poate reprezenta
un pericol concret pentru siguranţa publică (CtEDO, Raudevs c. Letoniei, hotărârea
din 17 decembrie 2013, parag. 71). În cazul existenţei unor expertize medico-legale
contradictorii, judecătorul are obligaţia de solicita motivele pentru care există
o diferenţă de opinii între experţi (CtEDO, Anatoliy Rudenko c. Ucrainei, hotărârea din
17 aprilie 2014, parag. 112) prin solicitarea avizului de la Comisia superioară de
medicină-legală de pe lângă Institutul Naţional de Medicină Legală „Mina Minovici”,
conform art. 24 alin. (1) din O.G. nr. 1/2000 (a se vedea supra comentariul art. 184,
pct. 2).
1.2. Verificarea periodică a necesităţii măsurii. Existenţa bolii, precum şi
a pericolului pentru siguranţa publică trebuie să se constate nu numai la luarea
măsurii internării medicale provizorii, instanţele naţionale având obligaţia de
a verifica periodic dacă internarea mai este necesară. Art. 569 alin. (3) C.proc.pen.
stabileşte că această verificare va avea loc cel târziu după un interval de 12 luni.
Înainte de expirarea acestei durate, judecătorul delegat cu executarea va dispune
efectuarea unei noi expertize medico-legale, întrucât cea care a fundamentat soluţia
de luare nu mai poate fi avută în vedere pentru a stabili starea de sănătate actuală
a suspectului sau inculpatului şi pericolul pe care acesta îl reprezintă pentru
siguranţa publică (a se vedea infra comentariul art. 569).
2. Procedura de confirmare, înlocuire sau încetare a măsurii în cazul unei
soluţii de netrimitere în judecată. Modalitatea de reglementare stabilită anterior
modificărilor aduse prin O.U.G. nr. 18/2016 ridica două probleme majore în cazul în
care procurorul dispunea o soluţie de netrimitere în judecată: (i) internarea medicală
provizorie înceta odată cu procesul penal, procurorul având posibilitatea să sesizeze
instanţa civilă conform art. 62 din Legea nr. 487/2008 în vederea internării
nevoluntare; (ii) era inadmisibilă luarea măsurii după dispunere soluţiei de
netrimitere în judecată.
Prin adăugarea art. 248 alin. (14) C.proc.pen., care face trimitere la dispoziţiile art.
246 alin. (13) C.proc.pen. a fost creată obligaţia procedurală pozitivă în sarcina
procurorului ca atunci când dispune clasarea cauzei sau renunţarea la urmărire
penală, iar în cursul urmăririi penale a fost luată măsura internării medicale
provizorii, să sesizeze judecătorul de cameră preliminară pentru confirmarea,
înlocuirea sau încetarea măsurii.
Având în vedere că legiuitorul face trimitere la dispoziţiile art. 246 alin. (13)
considerente pe care le-am arătat la articolul respectiv se aplică în mod
corespunzător şi în ceea ce priveşte măsura internării medicale provizorii (a se
vedea supra comentariul art. 246, pct. 2). Bineînţeles, soluţia de înlocuire a măsurii
va viza schimbarea măsurii internării medicale provizorii cu măsura de siguranţă
a obligării la tratament medical prevăzută de art. 109 C.pen. şi va fi, în principiu,
determinată de îmbunătăţirea stării de sănătate a persoanei supuse măsurii de
siguranţă cu caracter medical.
În analiza sesizării pentru confirmarea măsurii internării medicale judecătorul de
cameră preliminară nu va mai avea în vedere standardul strict al pericolului concret
şi actual pentru siguranţa publică, ci pe cel mai permisiv al pericolului pentru
societate prevăzut de art. 110 C.pen. Astfel cum am arătat şi în cazul obligării la
tratament medical, dispoziţia de confirmare are rolul de a transforma măsura
internării medicale provizorii în măsura de siguranţă a internării medicale prevăzută
de art. 110 C.pen. pe o durată nedeterminată.
La fel ca în cazul confirmării obligării la tratament medical, soluţiile pronunţate de
către judecătorul de cameră preliminară în cadrul procedurii confirmării, înlocuirii
sau încetării internării medicale nu au caracter executoriu, având în vedere lipsa
oricărei dispoziţii în acest sens. Prin urmare, deşi măsura internării medicale
provizorii va rămâne în fiinţă indiferent de soluţia judecătorului de cameră
preliminară de la prima instanţă şi va constitui astfel temei pentru privarea de
libertate a persoanei supuse măsurii, lipsa unor termene-limită care vizează în
special obligaţia de sesizare a judecătorului şi durata totală a procedurii riscă să
transforme privarea de libertate într-una arbitrară.
3. Luarea măsurii internării medicale după dispunerea unei soluţii de
netrimitere în judecată. Astfel cum am arătat anterior, înainte de modificările aduse
prin O.U.G. nr. 18/2016, după dispunerea unei soluţii de netrimitere în judecată era
inadmisibilă sesizarea judecătorului de drepturi şi libertăţi pentru dispunerea
internării medicale. Prin modificarea art. 315 alin. (2) lit. e) C.proc.pen. legiuitorul
a instituit posibilitatea ca procurorul să sesizeze judecătorul de cameră preliminară
cu luarea măsurii de siguranţă a internării medicale prevăzută de art. 110 C.pen.
Considerentele care au fost anterior expuse cu privire la obligarea la tratament
medical se aplică în mod corespunzător şi cu privire la măsura internării medicale (a
se vedea supra comentariul art. 246, pct. 3).
4. Procedura de aplicare a măsurii în timpul camerei preliminare. În cursul
desfăşurării camerei preliminare, procurorul poate solicita internarea inculpatului în
mod provizoriu în aceleaşi condiţii ca cele expuse la pct. 1.
5. Procedura de aplicare a măsurii în faza judecăţii. Luarea măsurii internării
provizorii poate fi dispusă în cursul judecăţii în primă instanţă sau în apel, la
propunerea procurorului sau de către instanţă din oficiu. Având în vedere că o astfel
de procedură are un caracter de excepţie, întrucât până la momentul judecării cauzei
în primă instanţa este, în general, stabilită şi cunoscută organelor judiciare starea de
sănătatea psihică a inculpatului, legiuitorul impune ca măsura internării provizorii
să fie întemeiată numai pe o expertiză medico-legală psihiatrică, fiind exclusă luarea
măsurii în baza unor acte medicale. Chiar dacă textul nu precizează, considerăm că
expertiza trebuie efectuată, în principiu, în cursul judecăţii, întrucât este necesară
evaluarea stării de sănătate la un moment cât mai apropiat de dispunerea măsurii.
6. Înlocuirea măsurii obligării la tratament medical cu internarea. În
condiţiile art. 567 şi art. 246 alin. (12) C.proc.pen., măsura obligării la tratament în
mod provizoriu poate fi înlocuită cu internarea medicală provizorie dacă suspectul
sau inculpatul nu se prezintă la unitatea sanitară pentru a urma tratamentul sau
dacă acesta se sustrage de la efectuarea tratamentului. Măsura poate fi, de
asemenea, înlocuită atunci când, din cauza înrăutăţirii stării de sănătate a persoanei
obligate la tratament medical, este necesară internarea. Deşi art. 568 alin. (1)
C.proc.pen. nu impune efectuarea unei expertize medicale atunci când suspectul sau
inculpatul nu îşi respectă obligaţiile de prezentare şi urmare a tratamentului, art.
246 alin. (12) arată că şi în aceste cazuri internarea provizorie va fi dispusă în
condiţiile prevăzute de art. 247 C.proc.pen. Prin urmare, considerentele expuse
anterior cu privire la necesitatea efectuării expertizei se aplică în mod corespunzător.
De asemenea, considerăm că nu orice încălcare a măsurii va atrage înlocuirea, ci
numai acelea care au fost săvârşite cu rea-credinţă, astfel cum prevede expres art.
246 alin. (12) C.proc.pen., deşi art. 568 alin. (1) C.proc.pen. nu adaugă această
condiţie suplimentară (spre exemplu, imposibilitatea obiectivă de a se prezenta la
unitatea sanitară nu va atrage înlocuirea măsurii). În cazul înlocuirii fundamentate
pe înrăutăţirea stării de sănătate a suspectului sau inculpatului este necesară
efectuarea expertizei medico-legale prin care să fie constatată această înrăutăţire
a stării de sănătate şi să se arate motivele pentru care internarea este necesară.
7. Ridicarea măsurii internării medicale provizorii sau înlocuirea cu
tratamentul medical. Măsura internării medicale provizorii poate fi ridicată atunci
când a intervenit o însănătoşire a suspectului sau inculpatului sau o ameliorare
a stării de sănătate a acestuia care înlătură starea de pericol pentru siguranţa
publică, nemaifiind necesară nici măsura internării şi nici cea a obligării la tratament
medical în mod provizoriu. Măsura internării poate fi înlocuită cu obligarea provizorie
la tratament medical atunci când starea de sănătate psihică a suspectului sau
inculpatului necesită în continuare aplicarea unui tratament, însă acesta poate fi
administrat în condiţiile măsurii de siguranţă care nu implică privarea de libertate,
existând implicit o diminuarea a stării de pericol pentru siguranţa publică.
Dispoziţiile art. 248 alin. (11) C.proc.pen. se completează cu reglementările art. 571
C.proc.pen., care conferă competenţă alternativă judecătoriei în a cărei
circumscripţie se află unitatea sanitară. Sesizarea în vederea ridicării sau înlocuirii
măsurii poate fi formulată de către procuror, de medicul de specialitate din cadrul
unităţii sanitare la care s-a făcut internarea, la cererea suspectului sau inculpatului
ori a unui membru de familie al acestuia, sau de către unitatea sanitară care asigură
internarea, prin reprezentant legal. Conform art. 602 C.proc.pen., se va avea în
vedere definiţia membrului de familie din cadrul art. 177 C.pen.
Din punct de vedere al tehnicii legislative, observăm că în cazul ridicării sau înlocuirii
măsurii internării legiuitorul nu mai trimite la dispoziţiile aplicabile în cazul luării
măsurii, ca în cazul obligării provizorii la tratament medical, fiind astfel aplicabilă
procedura prevăzută de art. 571 C.proc.pen. Astfel, la primirea sesizării, judecătorul
care a dispus măsura, instanţa în faţa căreia se află cauza sau judecătoria în a cărei
circumscripţie se află unitatea sanitară va dispune efectuarea unei noi expertize
medico-legale psihiatrice. Sesizarea va fi soluţionată în camera de consiliu dacă
procedura se desfăşoară în faţa judecătorului de drepturi şi libertăţi sau
a judecătorului de cameră preliminară, respectiv în şedinţă publică dacă procedura
se desfăşoară în faţa instanţei de judecată. Este obligatorie prezenţa procurorului şi
a avocatului ales sau numit din oficiu, cu posibilitatea ascultării unuia dintre experţii
care a participat la efectuarea expertizei. Spre deosebire de măsura obligării la
tratament medical, nu mai este prevăzută posibilitatea prezentării de către medicul
care îl asistă pe suspect sau inculpat a concluziilor scrise asupra oportunităţii
ridicării sau înlocuirii internării (a se vedea infra comentariul art. 571).
Judecătorul sau instanţa se va pronunţa asupra sesizării prin încheiere. Soluţiile au
caracter executoriu de la pronunţare şi sunt supuse contestaţiei în termen de 5 zile
de la pronunţare.
Capitolul III Măsurile asigurătorii, restituirea lucrurilor şi restabilirea situaţiei
anterioare
săvârşirii infracţiunii
Art. 249
Condiţiile generale de luare a măsurilor asigurătorii

Andra-Roxana Trandafir

(1) Procurorul, în cursul urmăririi penale, judecătorul de cameră preliminară sau


instanţa de judecată, din oficiu sau la cererea procurorului, în procedura de
cameră preliminară ori în cursul judecăţii, poate lua măsuri asigurătorii, prin
ordonanţă sau, după caz, prin încheiere motivată, pentru a evita ascunderea,
distrugerea, înstrăinarea sau sustragerea de la urmărire a bunurilor care pot
face obiectul confiscării speciale sau al confiscării extinse ori care pot servi la
garantarea executării pedepsei amenzii sau a cheltuielilor judiciare ori
a reparării pagubei produse prin infracţiune.
(2) Măsurile asigurătorii constau în indisponibilizarea unor bunuri mobile sau
imobile, prin instituirea unui sechestru asupra acestora.
(3) Măsurile asigurătorii pentru garantarea executării pedepsei amenzii se pot
lua numai asupra bunurilor suspectului sau inculpatului.
(4) Măsurile asigurătorii în vederea confiscării speciale sau confiscării extinse
se pot lua asupra bunurilor suspectului sau inculpatului ori ale altor persoane
în proprietatea sau posesia cărora se află bunurile ce urmează a fi confiscate.
(5) Măsurile asigurătorii în vederea reparării pagubei produse prin infracţiune şi
pentru garantarea executării cheltuielilor judiciare se pot lua asupra bunurilor
suspectului sau inculpatului şi ale persoanei responsabile civilmente, până la
concurenţa valorii probabile a acestora.
(6) Măsurile asigurătorii prevăzute la alin. (5) se pot lua, în cursul urmăririi
penale, al procedurii de cameră preliminară şi al judecăţii, şi la cererea părţii
civile. Măsurile asigurătorii luate din oficiu de către organele judiciare
prevăzute la alin. (1) pot folosi şi părţii civile.
(7) Măsurile asigurătorii luate în condiţiile alin. (1) sunt obligatorii în cazul în
care persoana vătămată este o persoană lipsită de capacitate de exerciţiu sau
cu capacitate de exerciţiu restrânsă.
(8) Nu pot fi sechestrate bunuri care aparţin unei autorităţi sau instituţii publice
ori unei alte persoane de drept public şi nici bunurile exceptate de lege.
Corelaţii legislative: art. 44, art. 136 din Constituţie; art. 25, art. 27-28, art. 153, art.
202, art. 250, art. 252-254, art. 315, art. 330, art. 393, art. 397, art. 404, art. 422, art.
5491, art. 561 C.proc.pen.; art. 63, art. 112-1121 C.pen.; art. 353, art. 358, art.
546, art. 583, art. 627, art. 629, art. 1365, art. 1559, art. 2328-2329 C.civ.; art. 727-
729, art. 774, art. 781, art. 813-818, art. 857, art. 863, art. 865, art. 883, art. 963, art.
970 C.proc.civ.; art. 170 C.proc.fisc.; art. 20 din Legea nr. 78/2000; art. 32, art. 33
alin. (6) din Legea nr. 656/2002; art. 11 din Legea nr. 241/2005; art. 153 din Legea
nr. 71/2011; art. 6, art. 8 din Directiva 2014/42/UEa Parlamentului European şi
a Consiliului.
Comentariu
1. Noţiuni generale. Măsurile asigurătorii au fost definite de doctrină ca fiind măsuri
procesuale care constau în indisponibilizarea, pe parcursul procesului penal,
a bunurilor unor persoane, pentru ca acestea să nu le înstrăineze până la sfârşitul
procesului penal şi să devină insolvabile (a se vedea, de exemplu, I. Neagu, Tratat de
procedură penală. Partea generală, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2010, p. 622).
Având în vedere extinderea obiectului măsurilor asigurătorii, apreciem că acestui
scop trebuie să i se adauge şi altele, specifice finalităţilor acestor măsuri – de
exemplu, asigurarea înlăturării unei stări de pericol ori a prevenirii săvârşirii de noi
infracţiuni în cazul măsurilor de siguranţă.
Potrivit art. 249 alin. (2) C.proc.pen., măsurile asigurătorii constau în
indisponibilizarea unor bunuri mobile sau imobile, prin instituirea
unui sechestru asupra acestora. În acest sens, s-a arătat că noţiunea
de sechestru este noţiunea generică pentru indisponibilizarea bunurilor, acesta
putându-se obiectiva şi în inscripţii (notări) ipotecare sau popriri (a se vedea M.
Udroiu, Procedură penală. Partea generală, ed. 3, op. cit., 2016, p. 753). Pentru
organele penale, sechestrul pare într-adevăr a fi genul proxim şi reprezintă o noţiune
pe care o folosesc indiferent de bunurile care fac obiectul măsurilor asigurătorii.
În ceea ce ne priveşte, oricare ar fi denumirea generică folosită, apreciem că din
lecturarea tuturor dispoziţiilor Capitolului III rezultă, fără putinţă de tăgadă, că
legiuitorul nu a avut în intenţie să ignore distincţiile dintre măsurile asigurătorii în
funcţie de obiectul acestora (a se vedea, pentru relevanţa folosirii uneia sau alteia
dintre denumiri, infra pct. 4). Astfel, se poate afirma că legiuitorul a avut în vedere
atât sechestrul penal asupra bunurilor mobile corporale (art. 252 C.proc.pen.), cât şi
pe cel asupra bunurilor imobile – notarea ipotecară [art. 253 alin. (4) C.proc.pen.] şi
poprirea (art. 254 C.proc.pen.). În acelaşi sens sunt şi dispoziţiile art. 1559 C.civ.,
potrivit cărora principalele măsuri asigurătorii sunt sechestrul şi poprirea.
2. Organele judiciare care pot lua măsuri asigurătorii şi actele procesuale
incidente. Condiţii. Codul de procedură penală prevede că luarea măsurilor
asigurătorii poate fi efectuată:
- în cursul urmării penale, de procuror, prin ordonanţă motivată în fapt şi în drept,
potrivit art. 286 alin. (1) lit. d) C.proc.pen. Organele de cercetare penală nu pot
dispune măsuri asigurătorii;
- în procedura de cameră preliminară, de judecătorul de cameră preliminară, prin
încheiere motivată;
- în cursul judecăţii, de instanţa de judecată, prin încheiere motivată;
- prin hotărârea privind fondul cauzei, de instanţa de judecată [a se
vedea infra comentariul art. 393 – în special alin. (3) – şi art. 397 – în special alin. (2),
(4) şi (5)].
- măsurile asigurătorii pot fi luate şi în apel, potrivit art. 422 C.proc.pen.
Necesitatea luării măsurilor asigurătorii de organele judiciare explicit menţionate de
lege este respectată dacă actul procesual este emis de acestea, dar adus la îndeplinire
de alte organe (a se vedea infra comentariul art. 251).
Ordonanţa sau, respectiv, încheierea prin care se iau măsuri asigurătorii trebuie să
cuprindă toate menţiunile prevăzute de lege pentru aceste acte procesuale [a se
vedea infra comentariile art. 286, art. 315 – în special alin. (2) lit. a) – şi, respectiv,
art. 370].
Motivarea actului procesual prin care se iau măsuri asigurătorii trebuie să fie efectivă
atât în fapt, cât şi în drept; prin urmare, nu este suficientă menţionarea faptului că
a fost începută urmărirea penală ori că s-a dispus trimiterea în judecată
a inculpatului şi că se impune luarea unor măsuri asigurătorii, ci trebuie menţionate,
în concret, motivele care au condus la aceste măsuri. Motivarea este indisolubil legată
de cauza măsurilor asigurătorii şi de finalitatea acestora.
Astfel, cu toate că în Codul de procedură penală nu există vreo cerinţă (aşa cum
există în cazul măsurilor preventive) cu privire la existenţa de probe ori indicii
temeinice (art. 202 C.proc.pen.) sau motive temeinice (art. 493 C.proc.pen.) din care
să rezulte suspiciunea rezonabilă privind săvârşirea unei infracţiuni (art. 202
C.proc.pen.) ori a unei fapte prevăzute de legea penală (art. 493 C.proc.pen.),
măsurile asigurătorii nu trebuie luate în orice condiţii (a se vedea în acest sens, M.
Udroiu, Procedură penală. Partea Generală, ed. 3, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2016, p.
753). Prin urmare, deşi asemenea principii nu sunt prevăzute în mod expres de
legiuitor, apreciem că luarea măsurilor asigurătorii trebuie să fie, la rândul său,
guvernată de principiile proporţionalităţii şi necesităţii, similar situaţiei existente în
cazul măsurilor preventive [art. 202 alin. (1), (3) C.proc.pen, art. 493 alin. (1)
C.proc.pen. şi jurisprudenţa instanţei supreme în materia măsurilor preventive
aplicabile persoanei juridice – a se vedea I.C.C.J., Secţia penală, decizia nr. 2550 din
13 august 2012, definitivă şi comentată în A.R. Ilie, Răspunderea persoanei juridice.
Jurisprudenţă rezumată şi comentată, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2013, p. 374 şi
urm.]. Cu alte cuvinte, măsurile asigurătorii trebuie să fie luate doar dacă ele sunt
proporţionale cu gravitatea acuzaţiei şi dacă sunt necesare în raport de scopul
urmărit. Aceasta înseamnă, desigur, că organul care dispune înfiinţarea măsurii,
trebuie să facă şi aprecieri cu privire la valoarea bunului raportată la valoarea
prejudiciului, a amenzii, a cheltuielilor judiciare ori a sumei care trebuie confiscată.
3. Persoanele care pot cere luarea măsurilor asigurătorii. Măsurile asigurătorii
pot fi luate:
- de procuror, din oficiu sau la cererea părţii civile (în această din urmă situaţie, doar
dacă măsura se ia în vederea reparării pagubei produse prin infracţiune şi pentru
garantarea executării cheltuielilor judiciare ale acesteia);
- de judecătorul de cameră preliminară, din oficiu, la cererea procurorului sau
a părţii civile (în aceleaşi condiţii ca acelea menţionate anterior). Cererea procurorului
de luare a măsurilor asigurătorii se poate face inclusiv prin rechizitoriu, în
conformitate cu dispoziţiile art. 330 C.proc.pen. Ipoteza luării măsurilor asigurătorii
la cererea părţii civile în procedura de cameră preliminară era greu de imaginat
anterior D.C.C. nr. 641 din 11 noiembrie 2014, câtă vreme partea civilă nu participa
la o asemenea procedură. Singura modalitate prin care se putea ajunge la o astfel de
situaţie era ca, odată înregistrat dosarul pe rolul instanţei, partea civilă să fi depus
o cerere de luare a măsurilor asigurătorii la dosarul cauzei, judecătorul de cameră
preliminară urmând să se pronunţe cu privire la această cerere. În prezent, accesul
părţii civile la această procedură este neîngrădit, judecătorul de cameră preliminară
având obligaţia de a cita partea civilă, astfel încât ipoteza este perfect aplicabilă;
- de instanţă, din oficiu, la cererea procurorului sau a părţii civile (în aceleaşi condiţii
ca acelea menţionate anterior cu privire la scopul luării măsurii asigurătorii).
4. Natura şi obiectul măsurilor asigurătorii. Aşa cum arătam, legiuitorul a avut în
vedere atât sechestrul penal asupra bunurilor mobile corporale (art. 252 C.proc.pen.),
cât şi pe cel asupra bunurilor imobile – notarea ipotecară [art. 253 alin. (4)
C.proc.pen.] şi poprirea (art. 254 C.proc.pen.).
Luarea măsurilor asigurătorii asupra bunurilor imobile nu ridică probleme majore în
practică, fiind indiferent dacă măsura se numeşte notare ipotecară sau sechestru. Nu
acelaşi lucru se întâmplă însă atunci când se pune în discuţie diferenţa
între sechestru şi poprire. În opinia noastră, este neîndoielnic faptul că, atunci când
măsura asigurătorie priveşte sumele de bani din conturi sau sumele de bani datorate
de terţi persoanei faţă de care se ia măsura asigurătorie (de pildă, salarii, chirii etc.),
în realitate nu este vorba de sechestru asupra bunurilor mobile corporale, ci
de poprire asigurătorie (a se vedea infra pct. 8.3 şi comentariul art. 254. În acelaşi
sens, a se vedea M. Avram, A.R. Ilie, Concursul între poprirea asigurătorie înfiinţată
în materie civilă sau penală şi poprirea executorie asupra conturilor bancare, în C.J.
nr. 5/2012, p. 278 şi urm. În sensul că organele judiciare ar putea alege între
sechestru şi poprire atunci când este vorba de sume de bani aflate în conturi, efectele
fiind diferite, a se vedea I.C.C.J., Secţia penală, decizia nr. 1741 din 24 mai 2012).
Fără a fi o problemă de nelegalitate a măsurii asigurătorii, problema denumirii
prezintă totuşi relevanţă practică, întrucât efectele măsurilor sunt diferite [de
exemplu, sechestrul are în vedere bunurile existente la momentul indisponibilizării,
în timp ce poprirea are în vedere şi bunuri viitoare – a se vedea, în acest sens, M.
Avram. A.R. Ilie, Sechestrul asigurător asupra conturilor bancare: confuzie
terminologică sau manifestare a autonomiei normelor penale (www.juridice.ro)].
Pe cale de consecinţă, obiectul măsurilor asigurătorii îl reprezintă bunurile mobile
corporale, dar şi incorporale (în cazul sechestrului) ori sumele de bani sau bunurile
incorporale/corporale (în mod excepţional) datorate de către terţi celui faţă de care
se ia măsura (în cazul popririi) şi bunurile imobile (în cazul notării ipotecare) [a se
vedea, pentru aceste distincţii, T.C. Briciu, A.R. Trandafir (Ilie), Incidenţa
dispoziţiilor Codului de procedură civilă sau ale Codului de procedură fiscală în
materia măsurilor asigurătorii luate în procesul penal. Concursul între măsurile
asigurătorii luate în procesul penal şi titlurile executorii, în R.R.D.P. nr. 4/2014, p.
33].
5. Cauza măsurilor asigurătorii. Măsurile asigurătorii se iau pentru a evita
ascunderea, distrugerea, înstrăinarea sau sustragerea de la urmărire a bunurilor.
Deşi textul de lege prevede în mod expres acest lucru, aceasta nu înseamnă că
organul care înfiinţează măsura trebuie să facă dovada că se pregăteşte o astfel de
operaţiune cu privire la bunurile respective.
Ascunderea presupune orice modalitate prin care se încearcă inducerea în eroare
a organelor judiciare, astfel încât să piardă urma bunurilor respective. Poate fi avută
în vedere ascunderea propriu-zisă a unor bunuri mobile ori, de exemplu, transferul
unor sume de bani într-un cont din străinătate.
Distrugerea înseamnă orice acţiune ori inacţiune prin care se aduce atingere bunului
în substanţa sa, fie că acestea se realizează prin distrugere propriu-zisă, degradare
ori aducere în stare de neîntrebuinţare (definiţia poate fi completată cu
dispoziţiile art. 253 C.pen.). În doctrină, s-a arătat că distrugerea poate fi realizată şi
prin dezmembrarea în părţi componente (a se vedea C.M. Chiriţa, în N. Volonciu, A.S.
Uzlău ş.a., Noul Cod de procedură penală comentat, 2014, p. 567), astfel încât
valoarea bunului să scadă considerabil ori să i se piardă urma.
Înstrăinarea se referă la orice act de dispoziţie prin care bunul iese din patrimoniul
persoanei faţă de care se ia măsura asigurătorie, precum vânzarea ori donaţia.
Sustragerea de la urmărire are un înţeles larg, incluzând orice metodă prin care bunul
nu ar mai putea servi vreuneia dintre finalităţile măsurilor asigurătorii, cum ar fi
constituirea unei ipoteci (în sensul că garanţiile ar reprezenta de fapt o înstrăinare,
a se vedea C.M. Chiriţă, în N. Volonciu, A.S. Uzlău ş.a., Noul Cod de procedură
penală comentat, op. cit., 2014, p. 567) ori a unei clauze de inalienabilitate privind
bunul respectiv.
6. Finalitatea măsurilor asigurătorii. Codul de procedură penală prevede că
măsurile asigurătorii pot fi luate:
- în vederea reparării pagubei produse prin infracţiune. În această situaţie, măsura
asigurătorie se ia până la concurenţa valorii (probabile) a pagubei, motiv pentru care
ordonanţa sau, după caz, hotărârea prin care se ia măsura asigurătorie trebuie să
menţioneze întinderea prejudiciului, aşa cum prevede în mod expres art. 249 alin. (5)
C.proc.pen. Practica cunoaşte însă numeroase situaţii în care o asemenea valoare nu
este precizată, mai ales în cazul popririi, ceea ce conduce la blocarea întregii sume
aflate în conturi, până când persoana faţă de care se ia măsura asigurătorie contestă
măsura ori solicită ridicarea parţială a acesteia (a se vedea infra pct. 12 şi
comentariul art. 250).
- pentru a servi la garantarea executării cheltuielilor judiciare. Acest scop al măsurilor
asigurătorii a fost introdus prin Codul de procedură penalăşi presupune, ca şi în
cazul anterior, indisponibilizarea bunurilor până la concurenţa valorii (probabile)
a acestor cheltuieli. Asemenea cheltuieli pot fi datorate atât statului, cât şi părţii
civile, caz în care luarea măsurii asigurătorii se poate dispune şi la cererea acesteia.
- pentru a servi la garantarea executării pedepsei amenzii. Valoarea maximă a măsurii
asigurătorii este maximul special al pedepsei amenzii prevăzute de lege pentru
infracţiunea respectivă. Apreciem că luarea măsurilor asigurătorii pentru garantarea
executării pedepsei amenzii este utilă mai ales pentru persoanele juridice suspecte
sau inculpate, întrucât, în caz de neexecutare, se poate demara executarea silită (a
se vedea infra comentariul art. 497). Însă, în cazul amenzii aplicabile persoanei fizice,
în caz de neexecutare, nu se poate efectua executarea silită împotriva acesteia. Astfel,
potrivit art. 559 alin. (1) C.proc.pen., persoana condamnată la pedeapsa amenzii este
obligată să depună recipisa de plată integrală a amenzii la judecătorul delegat cu
executarea, în termen de 3 luni de la rămânerea definitivă a hotărârii. În cazul în care
persoana fizică nu îşi îndeplineşte cu rea-credinţă această obligaţie, pedeapsa se va
înlocui cu cea a închisorii, potrivit art. 63 C.pen. şi art. 561 C.proc.pen. Pe cale de
consecinţă, măsurile asigurătorii luate pentru garantarea pedepsei amenzii ce ar
putea fi stabilită în sarcina persoanei fizice (de altfel, rare în practică, mai ales sub
imperiul Codului penal din 1968 care prevedea puţine situaţii în care această
pedeapsă era incidentă) ar putea să nu conducă, în realitate, la garantarea executării
acestei pedepse, dacă persoana condamnată decide să nu plătească totuşi amenda.
Cu toate acestea, ele sunt utile pentru a-l împiedica pe suspect sau inculpat să
cheltuiască toate sumele de bani de care dispune şi să solicite apoi înlocuirea amenzii
cu munca în folosul comunităţii, deşi, în realitate, ar fi vorba de o neexecutare cu
rea-credinţă a pedepsei.
Cu privire la această finalitate a măsurilor asigurătorii, trebuie menţionat şi faptul
că în doctrină s-a arătat că ea vine în contradicţie flagrantă cu exigenţele garantării
principiului prezumţiei de nevinovăţie (a se vedea A. Zarafiu, Procedură penală.
Partea generală. Partea specială, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2014, p. 244).
- în vederea confiscării speciale sau a confiscării extinse. Dacă măsura asigurătorie se
ia în acest scop, trebuie avute în vedere dispoziţiile art. 112 şi 1121 C.pen. cu privire
la bunurile şi persoanele faţă de care se poate lua măsura, precum şi dispoziţiile art.
306 alin. (7) C.proc.pen. Totodată, în ipoteza în care măsura asigurătorie se ia în
vederea confiscării extinse, este necesar ca bunurile care formează obiectul măsurii
să fi fost dobândite după intrarea în vigoare a Legii nr. 63/2012, potrivit D.C.C. nr.
356 din 25 iunie 2014 privind dispoziţiile art. 1182 alin. (2) lit. a) C.pen. din 1968 şi
D.C.C. nr. 11 din 15 ianuarie 2015 privind dispoziţiile art. 1122 alin. (2) lit. a) C.pen.,
iar infracţiunile să fi fost săvârşite după intrarea în vigoare a Legii nr. 63/2012, aşa
cum arată Curtea Constituţională în Decizia nr. 78 din 11 februarie 2014 (M.Of. nr.
273 din 14 aprilie 2014). În legătură cu corelaţia dintre măsurile asigurătorie şi
condiţiile prevăzute la art. 112 şi 1121 C.pen., în doctrină s-a arătat totodată că „nu
se poate dispune confiscarea de bunuri sau alte valori în solidar sau global de la mai
multe persoane, deoarece în această materie nu sunt aplicabile prevederile referitoare
la indivizibilitatea sau solidaritatea răspunderii civile şi nici măsura asigurătorie nu
poate fi instituită în vederea confiscării pe o sumă globală cu privire la mai multe
persoane” (a se vedea M. Udroiu, Procedură penală, op. cit., 2016, p. 756; în acelaşi
sens, a se vedea A. Zarafiu, op. cit., p. 271). Şi măsura asigurătorie dispusă în
vederea confiscării trebuie să respecte aceleaşi reguli.
7. Persoanele ale căror bunuri pot forma obiectul măsurilor asigurătorii. În
funcţie de finalitatea lor, măsurile asigurătorii pot viza anumite categorii de persoane
fizice sau juridice (în acest sens, pentru cazul în care persoana juridică este suspect
sau inculpat, a se vedea infra comentariul art. 497), după cum urmează (a se vedea
şi situaţia imobilelor proprietate comună – infra pct. 8.1):
- măsurile asigurătorii în vederea reparării pagubei produse prin infracţiune se pot
lua asupra bunurilor suspectului sau inculpatului şi ale persoanei responsabile
civilmente;
- măsurile asigurătorii în vederea garantării executării cheltuielilor judiciare se pot
lua asupra bunurilor suspectului sau inculpatului şi ale persoanei responsabile
civilmente;
- măsurile asigurătorii pentru garantarea executării pedepsei amenzii se pot lua
numai asupra bunurilor suspectului sau inculpatului, prevedere firească având în
vedere caracterul personal al răspunderii penale (cu privire la bunurile aparţinând
minorilor şi interzişilor, a se vedea infra pct. 8.1);
- măsurile asigurătorii în vederea confiscării speciale sau confiscării extinse se pot
lua asupra bunurilor suspectului sau inculpatului ori ale altor persoane în
proprietatea sau posesia cărora se află bunurile ce urmează a fi confiscate, în
conformitate însă cu dispoziţiile art. 112 şi art. 1121C.pen.
8. Bunurile supuse măsurilor asigurătorii. Regula în această materie este că
bunurile, mobile sau imobile, sunt supuse măsurilor asigurătorii. În ceea ce priveşte
măsurile luate în vederea confiscării speciale, aşa cum am arătat, pot face obiectul
măsurilor asigurătorii doar bunurile prevăzute în art. 112 C.pen.
În vederea dispunerii măsurilor asigurătorii, este nevoie de identificarea bunurilor.
O asemenea identificare se face, de exemplu, pe calea unor adrese transmise către
Agenţia Naţională de Administrare Fiscală ori către Ministerul Justiţiei, prin mandat
de supraveghere tehnică ori, după caz, pe calea procedurii prevăzute de art. 153
C.proc.pen., prin comisii rogatorii etc.
Ca excepţie, Codul de procedură penală prevede că nu pot fi sechestrate bunuri care
aparţin unei autorităţi sau instituţii publice ori unei alte persoane de drept public şi
nici bunurile exceptate de lege. Dacă, în ceea ce priveşte bunurile autorităţilor ori
instituţiilor publice sau ale altor persoane de drept public, lucrurile sunt clare, mai
multe precizări se impun în ceea ce priveşte bunurile exceptate de lege, atât în cazul
bunurilor imobile, cât şi în cazuri bunurilor mobile corporale sau incorporale. În cele
ce urmează, vom detalia categoriile de bunuri ce pot face obiectul măsurilor
asigurătorii, urmând ca procedura de luare şi aducere la îndeplinire a acestor măsuri
să fie detaliată la articolele care le reglementează (a se vedea infra comentariile art.
252-254).
8.1. Bunurile imobile. Este evident că sintagma „bunurile exceptate de lege” la care
se referă art. 249 alin. (8) C.proc.pen. nu poate avea în vedere decât o lege
extrapenală, întrucât Codul de procedură penală nu cuprinde vreo dispoziţie în acest
sens. Cele mai importante prevederi legale în această materie sunt cuprinse, desigur,
în Codul de procedură civilă, care, de altfel, conţine o prevedere similară, la art. 812
alin. (3).
Astfel, potrivit art. 813 C.proc.civ, imobilele (definite la art. 538 C.civ.) pot fi urmărite.
Pot fi urmărite şi dreptul de uzufruct şi dreptul de superficie, iar dreptul de servitute
poate fi urmărit silit numai odată cu fondul dominant căruia îi profită. Dreptul de uz
şi dreptul de abitaţie nu pot face obiectul urmăririi silite, având în vedere caracterul
lor personal [a se vedea, pentru situaţia bunurilor pentru care s-au constituit
dezmembrăminte, T.C. Briciu, A.R. Trandafir (Ilie), Incidenţa dispoziţiilor Codului de
procedură civilă…, loc. cit., p. 41]. În orice caz, în practica judiciară penală sunt
cvasi-inexistente situaţiile în care sunt sechestrate alte imobile decât construcţii şi
terenuri. Imobilele înscrise în cartea funciară se urmăresc în întregime. Se pot urmări
în mod separat construcţiile ce formează o proprietate distinctă de sol, drepturile
privitoare la proprietatea pe tronsoane, pe etaje sau pe apartamente, precum şi orice
alte drepturi privitoare la bunuri pe care legea le declară imobile. Urmărirea se întinde
şi asupra accesoriilor imobilului prevăzute de art. 546 C.civ., precum şi asupra
fructelor şi veniturilor. În mod evident, accesoriile nu pot fi urmărite decât odată cu
imobilul.
În ceea ce priveşte instituirea unui sechestru asupra unui bun cu privire la care
există o clauză de inalienabilitate stabilită prin convenţie sau testament, potrivit art.
627 C.civ., sau cu privire la care a fost încheiat un antecontract de vânzare, caz în
care clauza de inalienabilitate este subînţeleasă, în conformitate cu art. 627 alin. (4)
C.civ., apreciem că nimic nu se opune luării unei astfel de măsuri asigurătorii. Totuşi,
având în vedere că, potrivit art. 629 alin. (3) C.civ., pe durata cât clauza produce
efecte, bunurile nu pot fi supuse urmăririi (în sens contrar, având în vedere interesul
general pentru care se iau măsurile asigurătorii, a se vedea M. Udroiu, Procedură
penală. Partea generală, ed. 3, op. cit., 2016, p. 761), interesul măsurii asigurătorii
ar trebui raportat la mai multe aspecte, dintre care sunt indispensabile durata
clauzei de inalienabilitate (de pildă, o durată de 49 de ani care abia a început să curgă
face inutilă luarea unei măsuri asigurătorii) şi stadiul procesului penal în raport cu
această durată (de pildă, dacă procesul penal urmează a fi finalizat în curând, iar
clauza de inalienabilitate mai este valabilă câteva luni, măsura asigurătorie prezintă
interes). Ceea ce este important de reţinut este că o clauză de
inalienabilitate/insesizabilitate stipulată cu respectarea tuturor condiţiilor prevăzute
de lege (deci, inclusiv buna-credinţă a terţilor) şi cu privire la care s-au făcut
formalităţile cerute de lege este opozabilă chiar şi organelor penale care o înfiinţează
ori organele statului care ar vrea să treacă la executare [a se vedea, pentru aceste
aspecte şi pentru particularităţi privind situaţia confiscării speciale, T.C. Briciu, A.R.
Trandafir (Ilie), Incidenţa dispoziţiilor Codului de procedură civilă…, loc. cit., p. 40].
Potrivit art. 816 alin. (1) C.proc.civ., imobilele minorilor şi interzişilor nu pot fi
urmărite înaintea urmăririi mobilelor acestora. Aceste prevederi sunt perfect
aplicabile şi în ceea ce priveşte luarea măsurilor asigurătorii; cu alte cuvinte, se pot
lua măsuri asupra bunurilor imobile numai dacă bunurile mobile nu sunt suficiente
pentru finalitatea măsurii. Totodată, trebuie precizat că imobilele minorilor nu vor
putea fi sechestrate în vederea garantării executării pedepsei amenzii, întrucât faţă
de minori nu se pot pronunţa pedepse, ci doar măsuri educative neprivative sau
privative de libertate.
Cu privire la imobilele proprietate comună, apreciem că faţă de acestea pot fi luate
măsuri asigurătorii. Într-o astfel de situaţie, în ceea ce priveşte bunurile deţinute în
devălmăşie, apreciem că persoana faţă de care nu a fost luată măsura asigurătorie
(de pildă, soţul/soţia suspectului sau inculpatului) nu poate formula, din acest
motiv, o contestaţie împotriva măsurii asigurătorii solicitând ridicarea sechestrului
asupra unei cote de 1/2, întrucât o asemenea soluţie încalcă regulile proprietăţii în
devălmăşie şi este, de altfel, lipsită de efecte juridice, câtă vreme o eventuală vânzare
sau urmărire a dreptului de proprietate asupra pretinsei cote de 1/2 nesechestrate
nu ar putea fi făcută decât după partaj, aşa cum prevăd art. 353 C.civ. şi art. 818
C.proc.civ. Singura posibilitate pe care o are o asemenea persoană este facultatea (iar
nu obligaţia) codevălmaşului care nu este parte în procesul penal de a cere partajul,
fără a putea face însă uz de dispoziţiile art. 358 alin. (1) C.civ. care prevăd partajul
prin bună învoială. În măsura în care codevălmaşul neimplicat în procesul penal nu
doreşte partajul, apreciem că are la dispoziţie şi o acţiune în constatarea cotei sale
ideale din dreptul asupra bunului respectiv, iar după determinarea acesteia prin
hotărârea judecătorească, să solicite ridicarea sechestrului asupra cotei ideale ce îi
revine. În cazul în care nu se foloseşte de niciuna dintre aceste proceduri, bunul va
rămâne supus în totalitate măsurii asigurătorii [a se vedea, pentru toate aceste
aspecte, T.C. Briciu, A.R. Trandafir (Ilie), Incidenţa dispoziţiilor Codului de procedură
civilă..., loc. cit., p. 43; în acelaşi sens, a se vedea C.A. Bucureşti, Secţia a II-a penală,
decizia nr. 824/2005, în C.P.J.P. 2005, p. 272-273, apud M. Udroiu, Procedură
penală. Partea generală, ed. 3, op. cit., 2016, p. 762].
8.2. Bunurile mobile corporale. Cu privire la bunurile mobile corporale, excepţiile
prevăzute de lege sunt menţionate la art. 727-729 C.proc.civ., precum şi în alte texte
legale (de exemplu, art. 963 C.proc.civ. privind interdicţia sechestrării navelor gata
de plecare).
În temeiul art. 727 C.proc.civ., nu pot fi sechestrate bunurile de uz personal sau
casnic indispensabile traiului debitorului şi familiei sale şi obiectele de cult, dacă nu
sunt mai multe de acelaşi fel; obiectele indispensabile persoanelor cu handicap şi
cele destinate îngrijirii bolnavilor; alimentele necesare debitorului şi familiei sale pe
timp de 3 luni, iar dacă debitorul se ocupă exclusiv cu agricultura, alimentele
necesare până la noua recoltă, animalele destinate obţinerii mijloacelor de
subzistenţă şi furajele necesare pentru aceste animale până la noua recoltă;
combustibilul necesar debitorului şi familiei sale socotit pentru 3 luni de iarnă;
scrisorile, fotografiile şi tablourile personale sau de familie şi altele asemenea;
bunurile declarate neurmăribile în cazurile şi în condiţiile prevăzute de lege.
În ceea ce priveşte bunurile destinate exercitării profesiei sau meseriei, menţionate
la art. 728 C.proc.civ., apreciem, de asemenea, că acestea nu pot face obiectul
măsurilor asigurătorii decât în condiţiile prevăzute de acest text de lege. Astfel,
potrivit art. 729 alin. (1) teza I C.proc.civ. şi în acord cu art. 2324 C.civ., bunurile
mobile care fac obiectul unei diviziuni a patrimoniului afectate exerciţiului unei
profesii autorizate nu pot fi urmărite decât de către creditorii ale căror creanţe s-au
născut în legătură cu exercitarea profesiei respective. Aceasta înseamnă că, în
principiu, bunurile care fac obiectul unei diviziuni a patrimoniului pot fi sechestrate
de organele penale doar dacă infracţiunea a fost săvârşită în legătură cu exercitarea
profesiei respective. Conform art. 728 alin. (1) teza a II-a C.proc.civ., dacă bunurile
nu sunt afectate unui patrimoniu profesional individual, însă servesc la exercitarea
ocupaţiei sau profesiei debitorului persoană fizică, pot fi supuse urmăririi silite
numai dacă nu există alte bunuri urmăribile şi numai pentru obligaţii de întreţinere
sau alte creanţe privilegiate asupra mobilelor. Apreciem că textul nu se
opune luăriimăsurii asigurătorii, însă executarea va fi permisă doar cu respectarea
condiţionării prevăzute de lege [a se vedea, pentru toate aceste aspecte, T.C. Briciu,
A.R. Trandafir (Ilie), Incidenţa dispoziţiilor Codului de procedură civilă…, loc. cit., p.
45-47]. Potrivit art. 728 alin. (2) C.proc.civ., dacă debitorul se ocupă cu agricultura,
nu vor fi urmărite, în măsura necesară continuării lucrărilor în agricultură,
inventarul agricol, inclusiv animalele de muncă, furajele pentru aceste animale şi
seminţele pentru cultura pământului, în afară de cazul în care asupra acestor bunuri
există un drept real de garanţie sau un privilegiu pentru garantarea creanţei. În mod
evident, aceste bunuri nu pot fi nici sechestrate (decât dacă partea civilă din procesul
penal ar fi avut anterior constituit un drept real de garanţie asupra acelui bun),
întrucât nu se poate vorbi despre un drept real sau privilegiu anterior constituit
asupra acestor bunuri.
În ceea ce priveşte limitele urmăririi veniturilor băneşti, prevăzute de art. 729
C.proc.civ., trebuie avut în vedere faptul că salariile şi alte venituri periodice, pensiile
acordate în cadrul asigurărilor sociale, precum şi alte sume ce se plătesc periodic
debitorului şi sunt destinate asigurării mijloacelor de existenţă ale acestuia pot fi
urmărite până la jumătate din venitul lunar net, pentru sumele datorate cu titlu de
obligaţie de întreţinere sau alocaţie pentru copii şi până la o treime din venitul lunar
net, pentru orice alte datorii. Dacă sunt mai multe sechestre penale ori acestea există
împreună cu sechestre civile (sau chiar atunci când sechestrul penal coexistă cu
o executare silită – a se vedea infra pct. 11), limita este de 1/2 în conformitate cu art.
729 alin. (2) C.proc.civ. Sunt în egală măsură aplicabile prevederile art. 729 alin. (3)
C.proc.civ., potrivit cărora veniturile din muncă sau orice alte sume ce se plătesc
periodic debitorului şi sunt destinate asigurării mijloacelor de existenţă ale acestuia,
în cazul în care sunt mai mici decât cuantumul salariului minim net pe economie,
pot fi urmărite numai asupra părţii ce depăşeşte jumătate din acest cuantum.
Totodată, se aplică în cazul sechestrului şi alin. (4) al aceluiaşi text, rezultând că nu
pot fi sechestrate ajutoarele pentru incapacitate temporară de muncă, compensaţia
acordată salariaţilor în caz de desfacere a contractului individual de muncă pe baza
oricăror dispoziţii legale, precum şi sumele cuvenite şomerilor, potrivit legii, decât
pentru sume datorate cu titlu de despăgubiri pentru repararea daunelor cauzate prin
moarte sau prin vătămări corporale şi doar în limita a jumătate din cuantumul
acestora. În fine, alocaţiile de stat şi indemnizaţiile pentru copii, ajutoarele pentru
îngrijirea copilului bolnav, ajutoarele de maternitate, cele acordate în caz de deces,
bursele de studii acordate de stat, diurnele, precum şi orice alte asemenea
indemnizaţii cu destinaţie specială, stabilite potrivit legii, nu pot fi urmărite pentru
niciun fel de datorii; prin urmare, sumele de bani având o astfel de provenienţă nu
pot fi sechestrate nici de organele penale. Aceste reguli îşi găsesc aplicarea şi în ceea
ce priveşte urmărirea silită privind creanţele, după cum vom arăta în cele ce urmează.
8.3. Bunurile mobile incorporale. În ceea ce priveşte obiectul popririi asigurătorii,
acesta constă în sume de bani datorate ori care vor fi datorate de terţi suspectului,
inculpatului sau părţii responsabile civilmente (a se vedea infra comentariul art.
254). Textul art. 254 C.proc.pen. se completează însă cu dispoziţiile art. 970
C.proc.civ. şi chiar cu cele ale art. 781 C.proc.civ., potrivit cărora poprirea are în
vedere şi titlurile de valoare sau alte bunuri mobile incorporale urmăribile datorate ori
deţinute în numele său de o a treia persoană sau pe care aceasta din urmă i le va
datora în viitor, în temeiul unor raporturi juridice existente.
Prin urmare, în temeiul acestor texte de lege, pot face obiectul măsurii asigurătorii
nu doar (creanţele privind) sumele de bani, cât şi (cele privind) titlurile de valoare sau
alte bunuri mobile incorporale (de pildă, acţiuni sau părţi sociale, întrucât, în
realitate, ceea ce se popreşte este creanţa acţionarului sau asociatului faţă de
societate, decurgând din această calitate). Un asemenea aspect nu este, de altfel,
contestat de organele penale, care înfiinţează adesea măsuri asigurătorii asupra
titlurilor de valoare, fără a avea în vedere faptul că art. 254 C.proc.pen. vorbeşte doar
de sume de bani datorate (în sens contrar, a se vedea D. Atasiei, în N. Volonciu, A.S.
Uzlău ş.a., Noul Cod de procedură penalăcomentat, op. cit., 2014, p. 578). Măsura
asigurătorie înfiinţată asupra acţiunilor sau părţilor sociale nu se întinde şi asupra
dividendelor, dacă acest lucru nu a fost menţionat expres în actul prin care s-a
dispus luarea măsurii, întrucât poprirea acţiunilor/părţilor sociale are în vedere doar
contravaloarea acestora, iar nu orice drepturi care decurg din ele (tot astfel cum
sechestrul asupra unui imobil nu cuprinde şi chiria obţinută din exploatarea sa).
Dacă măsura înfiinţată este poprirea, rezultă că pot face obiectul măsurii şi sumele ce
vor fi datorate în viitor (cu care vor fi alimentate conturile, de pildă, sau salariile
viitoare). Nici această posibilitate nu pare a fi contestată de organele penale, care iau
de multe ori măsuri asigurătorii şi asupra sumelor de bani cu care vor fi alimentate
conturile (de altfel, pentru multe organe penale, aşa cum arătam, acesta este şi
criteriul de distincţie între sechestru şi poprire – prima măsură vizează doar sumele
existente, iar cea de-a doua permite şi asigurarea sumelor viitoare), deşi art. 254
C.proc.pen. se referă doar la sumele datorate, iar nu şi la cele care vor fi datorate.
Din nou, rezultă că dispoziţiile art. 781 C.proc.civ. sunt aplicabile.
Dacă măsura luată are în vedere bunuri incorporale, rezultă că ea nu se înfiinţează
decât pentru creanţele decurgând din raporturile juridice existente. Aceasta înseamnă
că, dacă, de exemplu, suspectul îşi schimbă locul de muncă după ce se înfiinţase
o poprire la angajator, iar noul angajator nu a fost notificat potrivit art. 786
C.proc.civ., acestuia nu îi poate fi opusă măsura iniţială (comunicată celui dintâi
angajator). Totodată, dacă suspectul îşi deschide un nou cont (în temeiul unui nou
contract încheiat cu banca), ulterior înfiinţării popririi cu privire la creanţele privind
sumele de bani din conturile de la acel moment, sumele de bani din acest nou cont nu
vor intra sub incidenţa popririi, întrucât nu mai suntem în prezenţa unor raporturi
juridice existente la data înfiinţării popririi. În acest sens sunt şi unele ordonanţe de
înfiinţare a măsurilor asigurătorii asupra sumelor de bani aflate în conturi, dar
numai când măsura luată este sechestrul (adică, în opinia parchetelor, când nu se au
în vedere şi încasările viitoare), întrucât, arată organele penale, „textul legal care
reglementează sechestrul nu permite să se ia măsuri asupra conturilor viitoare”.
Raţionamentul este eronat: sechestrul nu vizează conturile, în nicio situaţie; asupra
acestora se poate institui doar o poprire şi nici măcar această măsură nu permite
luarea de măsuri asupra conturilor viitoare, întrucât nu ne mai aflăm în prezenţa
unor raporturi juridice existente [a se vedea T.C. Briciu, A.R. Trandafir (Ilie), Incidenţa
dispoziţiilor Codului de procedură civilă…, loc. cit., p. 49 şi urm.].
Posibilitatea înfiinţării doar a măsurii popririi asigurătorii asupra sumelor de bani
aflate în conturi ori a celor datorate de un terţ suspectului, inculpatului sau părţii
responsabile civilmente determină şi aplicarea art. 781 alin. (2) C.proc.civ. într-o
asemenea situaţie.
Am arătat deja că obiectul popririi poate fi reprezentat şi de sumele pe care terţul
poprit le va datora în viitor, adică inclusiv de încasările viitoare din conturi. Chiar şi
într-o asemenea situaţie, menţionează textul de lege, limitele prevăzute de art. 729
C.proc.civ. sunt aplicabile. Aceasta înseamnă că, dacă în conturile bancare se află
sau se vor afla sume de bani provenind din salarii ori dacă poprirea asigurătorie se
înfiinţează la angajator, ea nu va putea privi decât 1/3 sau, după caz, 1/2 (dacă sunt
mai multe popriri asigurătorii penale) din sumele având o astfel de provenienţă. În
concluzie, ori de câte ori instituţiile bancare primesc ordonanţe sau hotărâri de
înfiinţare a unei măsuri asigurătorii asupra sumelor de bani din conturi sau în
celelalte situaţii când măsura este, în realitate o poprire, înfiinţarea acesteia ar trebui
să se facă în limitele prevăzute de art. 729 C.proc.civ. şi art. 781 C.proc.civ.
Dacă dispoziţiile art. 781 alin. (3) şi (4) C.proc.civ. nu ridică probleme, fiind pe deplin
aplicabile în cazul popririi, câteva discuţii trebuie făcute în legătură cu alin. (5) al
aceluiaşi articol, care exclude de la urmărire silită: sumele care sunt destinate unei
afectaţiuni speciale prevăzute de lege şi asupra cărora debitorul este lipsit de dreptul
de dispoziţie; sumele reprezentând credite nerambursabile ori finanţări primite de la
instituţii sau organizaţii naţionale şi internaţionale pentru derularea unor programe
ori proiecte; sumele aferente plăţii drepturilor salariale viitoare (fondul de salarii al
angajatorului), pe o perioadă de 3 luni de la data înfiinţării popririi. Apreciem că
aceste reguli sunt pe deplin aplicabile şi în cazul popririi asigurătorii înfiinţate de
organele penale, pentru aceleaşi raţiuni ca şi cele expuse mai sus – câtă vreme aceste
categorii de bunuri nu vor putea fi urmărite în cazul în care s-ar pronunţa o hotărâre
judecătorească definitivă de condamnare, rezultă că ele nu pot fi nici poprite, întrucât
măsura ar fi lipsită de finalitate. Prin urmare, dacă organele penale ar institui totuşi
măsura asigurătorie cu privire la aceste bunuri, terţul poprit ar trebui să nu instituie
o astfel de măsură (indiferent de denumirea acesteia) ori să nu aplice măsura pe
perioada de 3 luni prevăzută la art. 781 alin. (5) lit. c) C.proc.civ. cu privire la sumele
destinate plăţii salariilor şi să informeze organul penal cu privire la acest aspect.
În ceea ce priveşte situaţia unei scrisori de garanţie bancară ori a unui acreditiv (în
ambele situaţii, este vorba de un angajament privind plata unei sume de bani de
către banca emitentă faţă de o persoană, denumită beneficiar, în conformitate cu
instrucţiunile clientului său, denumit ordonator), trebuie făcută o distincţie în
funcţie de persoana faţă de care se ia măsura asigurătorie:
- dacă măsura se înfiinţează faţă de beneficiarul scrisorii ori al acreditivului,
înseamnă că în realitate obiectul măsurii este reprezentat de o creanţă la termen
sau/şi sub condiţie (suspensivă), care poate fi poprită, în condiţiile art. 781 alin. (4)
C.proc.civ. Altfel spus, în momentul în care termenul ori condiţia de plată se
împlineşte, banca emitentă (dacă aceasta a primit adresa de înfiinţare a popririi
pentru beneficiar) va proceda conform instrucţiunilor organului care înfiinţează
poprirea, respectiv va consemna suma respectivă la dispoziţia respectivului organ,
ori banca beneficiarului (dacă aceasta a primit poprirea) va bloca suma respectivă în
contul acestuia (în acest caz însă, în temeiul popririi având ca obiect sumele din
conturile clientului);
- dacă măsura se înfiinţează faţă de ordonatorul scrisorii ori al acreditivului, trebuie
distins în funcţie de modalitatea de funcţionare a respectivului angajament de plată.
Astfel, dacă scrisoarea ori acreditivul funcţionează fără garanţii ori cu orice altă
garanţie decât o sumă depusă de client la bancă (cash collateral), acestea reprezintă,
în realitate, un credit acordat clientului, astfel încât, la împlinirea termenului de plată
sau a condiţiei de plată, banca emitentă pune la dispoziţie creditul respectiv, urmând
să îşi recupereze suma respectivă de la client. Pe cale de consecinţă, în această
situaţie, nu există nicio sumă care să fie poprită, întrucât nu există nicio datorie
a băncii faţă de client, ci doar o obligaţie a băncii faţă de o terţă persoană
(beneficiarul), pe care aceasta şi-o execută. Dacă însă scrisoarea de garanţie ori
acreditivul se garantează cu cash collateral (sume de bani aflate la bancă, asupra
cărora ordonatorul nu are drept de dispoziţie până la împlinirea termenului
angajamentului de plată ori până se împlineşte condiţia de plată – rezolutorie, pentru
ordonator), înseamnă că în realitate se popreşte tot o creanţă cu termen sau sub
condiţie. Dacă termenul sau condiţia se împlineşte (deci, banca trebuie să facă plata
către beneficiar), înseamnă că dreptul clientului asupra sumei respective a fost
desfiinţat cu efect retroactiv ca efect al condiţiei rezolutorii, astfel încât el nu mai are,
în realitate, nicio creanţă faţă de bancă pentru această sumă, poprirea fiind lipsită
de obiect (evident, pentru această sumă). Dacă însă se împlineşte termenul de
expirare a scrisorii de garanţie (acreditivul nu expiră – n.n.), suma de bani va fi
blocată în cont în temeiul popririi. Aceeaşi este situaţia şi în cazul în care condiţia de
plată nu se împlineşte.
Trebuie totodată menţionat că, în temeiul Legii insolvenţei nr. 85/2014, contul de
insolvenţă deschis în condiţiile art. 39 alin. (2) din respectiva lege nu poate face
obiectul măsurilor asigurătorii (cu privire la situaţia măsurilor asigurătorii dispuse
asupra altor bunuri, în cazul în care se iau faţă de o persoană juridică aflată în
procedura insolvenţei, a se vedea infra comentariul art. 494).
Astfel, în conformitate cu dispoziţiile art. 39 alin. (2) din Legea nr. 85/2014, după
deschiderea procedurii insolvenţei, toate plăţile se vor face dintr-un cont deschis la
o unitate a unei bănci, pe bază de dispoziţii emise de debitor cu avizarea/sub
supravegherea administratorului judiciar (dacă îşi păstrează dreptul de administrare)
sau, după caz, de administratorul judiciar (dacă s-a ridicat dreptul de administrare
şi nu s-a trecut la faliment) ori de lichidatorul judiciar (în cursul falimentului) – a se
vedea în acest sens infra comentariul art. 491).
Aşa cum prevede în mod expres art. 163 alin. (3), contul de insolvenţă deschis în
condiţiile art. 39 alin. (2) din Legea nr. 85/2014 „nu va putea fi în niciun mod
indisponibilizat prin nicio măsură de natură penală, civilă sau administrativă dispusă
de organele de cercetare penală, de organele administrative sau de instanţele
judecătoreşti”. Prin urmare, nu se poate institui măsura popririi (şi, evident, nici cea
a sechestrului) cu privire la un astfel de cont, nici măcar în vederea confiscării
speciale sau extinse.
În practică, atunci când o persoană juridică intră în insolvenţă şi se deschide contul
prevăzut la art. 39 alin. (2) din Legea nr. 85/2014, nu înseamnă că se închid celelalte
conturi ale entităţii în cauză (în care aceasta încasează sume de bani). Conturile
respective pot intra sub incidenţa măsurilor asigurătorii dacă acestea au fost
instituite anterior deschiderii procedurii, conform art. 91 din Legea insolvenţei. Din
interpretarea dispoziţiilor legale incidente (în special, cele ale art. 88 care vor fi
explicate mai jos), rezultă că (sumele de bani din) aceste conturi nu pot nici ele să fie
supuse măsurilor asigurătorii, întrucât ele sunt destinate plăţilor ce urmează a fi
efectuate prin contul unic de insolvenţă, care, aşa cum am arătat, nu poate fi supus
niciunei măsuri asigurătorii. Or, dacă s-ar accepta posibilitatea popririi acestor
conturi (a sumelor de bani aflate în aceste conturi), ar însemna să se eludeze, pe
această cale, dispoziţiile art. 163 alin. (3) din Legea nr. 85/2014.
Tot în acest context, se cuvin a fi menţionate dispoziţiile art. 75 alin. (7) din Legea
insolvenţei, potrivit cu care sumele de bani existente în contul (sau conturile)
debitorului la data deschiderii procedurii şi asupra cărora este constituită o ipotecă
mobiliară, precum şi garanţiile în numerar (cash colateral) vor fi distribuite la simpla
cerere a creditorului de către administratorul judiciar/lichidatorul judiciar
creditorului titular al ipotecii mobiliare, pentru acoperirea creanţelor exigibile ale
acestuia, în termen de 5 zile de la cererea creditorului. Aceste dispoziţii legale sunt
incidente indiferent dacă există măsuri asigurătorii cu privire la sumele aflate în
conturile respective, potrivit aceloraşi principii care guvernează şi executarea silită (a
se vedea infra, nr. 11): o asemenea executare demarată de un creditor garantat, al
cărui drept a devenit opozabil anterior luării măsurii asigurătorii, nu este temporizată
sau împiedicată de existenţa unei măsuri asigurătorii [pentru aceste aspecte, a se
vedea A. Şinc, A.R. Trandafir, Insuportabila uşurătate a legăturii dintre insolvenţă şi
dreptul penal (https://www.juridice.ro/482688/insuportabila-usuratate-a-legaturii-
dintre-insolventa-si-dreptul-penal.html)].
8.4. Concluzie cu privire la bunurile ce pot face obiectul măsurilor
asigurătorii. Sintetizând, constatăm că în practică se pot identifica următoarele
situaţii:
- atunci când este vorba de bunuri corporale, indiferent de împrejurarea că acestea
sunt sau nu în posesia suspectului, inculpatului sau părţii responsabile civilmente,
în principiu, trebuie să se recurgă la măsura sechestrului, cu menţiunile sus-arătate;
- atunci când este vorba de sume de bani (cash), titluri de valoare sau alte bunuri
mobile incorporale care se află în posesia suspectului, inculpatului sau părţii
responsabile civilmente, se va aplica măsura sechestrului, în limitele sus-arătate;
- atunci când este vorba de sume de bani aflate în conturile bancare sau datorate de
un terţ în baza unui raport prezent, poprirea asiguratorie este singura măsura
aplicabilă, cu limitările menţionate;
- atunci când este vorba de titluri de valoare sau alte bunuri mobile incorporale aflate
doar în mâinile unui terţ, se va aplica poprirea asigurătorie [a se vedea, pentru aceste
concluzii şi discuţiile aferente, T.C. Briciu, A.R. Trandafir (Ilie), Incidenţa
dispoziţiilor Codului de procedură civilă…, loc. cit., p. 48].
9. Obligativitatea luării măsurilor asigurătorii. Ca regulă, luarea măsurilor
asigurătorii este lăsată la aprecierea organelor penale (procuror, judecător de cameră
preliminară sau instanţă).
Luarea măsurilor asigurătorii este însă obligatorie dacă persoana vătămată este
o persoană lipsită de capacitate de exerciţiu sau cu capacitate de exerciţiu restrânsă,
potrivit art. 249 alin. (7) C.proc.pen.
În cazul săvârşirii anumitor infracţiuni, luarea măsurilor asigurătorii este, de
asemenea, obligatorie [a se vedea, de exemplu, dispoziţiile art. 20 din Legea nr.
78/2000 pentru prevenirea, descoperirea şi sancţionarea faptelor de corupţie, art.
32 şi art. 33 alin. (6) din Legea nr. 656/2002pentru prevenirea şi sancţionarea
spălării banilor, precum şi pentru instituirea unor măsuri de prevenire şi combatere
a finanţării terorismului, art. 11 din Legea nr. 241/2005 pentru prevenirea şi
combaterea evaziunii fiscale].
10. Efectele măsurilor asigurătorii. Aşa cum dispune în mod expres art. 249 alin.
(2) C.proc.pen., măsurile asigurătorii au ca efect indisponibilizarea bunurilor.
Această noţiune presupune că titularul bunului nu mai poate dispune liber de el, în
sensul că nu îl poate înstrăina, greva cu sarcini, dona, închiria; mai exact, acesta
nu poate face niciun act voluntar care ar putea conduce la scăderea valorii
bunului ori la sustragerea lui de la urmărire.
Noţiunea nu se confundă însă cu cea de inalienabilitate, prevăzută de art. 136
Constituţie ori de Codul civil şi cu atât mai mult nu este similară cu cea
de insesizabilitate prevăzută de art. 2329 alin. (2) C.civ. ori de Codul de procedură
civilă prin sintagma „nu pot fi urmărite...”, la art. 729, 781, 818 C.proc.civ. [în acelaşi
sens, a se vedea O. Popescu, C. Dobre, Concursul dintre executarea silită a ipotecii
convenţionale înscrisă în cartea funciară şi sechestrul asigurător (www.juridice.ro)].
Instanţele civile au arătat în această privinţă că „interdicţia de înstrăinare instituită
prin măsura asigurătorie penală priveşte doar transmiterea voluntară a proprietăţii şi
îl vizează doar pe proprietarul bunului sechestrat”, aşa încât, indiferent care au fost
motivele care au determinat luarea măsurii asigurătorii„nu există nicio justificare
pentru a considera bunul imobil supus executării ca fiind unul sustras de la urmărirea
silită imobiliară” (a se vedea Jud. Arad, sentinţa civilă nr. 2527 din 29 mai 2003 şi Trib.
Arad, decizia nr. 637/R din 23 iulie 2003, prin care s-a respins recursul; Jud. Piatra
Neamţ, sentinţa civilă nr. 3330 din 11 august 2009, nepublicată).
Indisponibilizarea bunului nu conduce aşadar la insesizabilitatea lui, ceea ce
presupune, după cum vom arăta, că poate fi efectuată o executare silită cu privire la
bunul supus măsurii asigurătorii.
Indisponibilizarea bunului nu are ca efect nici scoaterea sa din patrimoniul persoanei
faţă de care s-a luat măsura asigurătorie (I.C.C.J., Secţia civilă, decizia nr. 494 din 23
ianuarie 2004); o asemenea operaţiune poate fi efectuată doar ca efect al soluţionării
definitive a procesului penal, prin hotărâre prin care se dispune confiscarea specială
sau extinsă ori ca urmare a executării silite privind cheltuielile judiciare, repararea
prejudiciului ori amenda penală (dacă este aplicată persoanei juridice). Pe cale de
consecinţă, până la soluţionarea procesului penal bunurile nu sunt confiscate (a se
vedea, în acest sens, I.C.C.J., Secţia penală, încheierea din 4 martie 2011) şi nici nu
pot servi la repararea prejudiciului dacă asupra lor există drepturi constituite
anterior înfiinţării măsurii asigurătorii de terţi de bună-credinţă [în sensul că nici
măcar confiscarea nu poate aduce atingere drepturilor terţilor de bună-credinţă, a se
vedea art. 6 alin. (2) din Directiva 2014/42/UE a Parlamentului European şi
a Consiliului din 3 aprilie 2014, având termen de transpunere 4 octombrie 2016; a se
vedea şi art. 8 alin. (9) din aceeaşi directivă; pentru aceeaşi soluţie în cazul confiscării
extinse, a se vedea F.M. Vasile, în G. Bodoroncea ş.a., Codul penal. Comentariu pe
articole, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2014, p. 265 şi urm., precum şi I.C.C.J., Secţia
penală, decizia nr. 1922 din 5 iunie 2013].
11. Posibilitatea executării silite asupra bunurilor supuse măsurilor
asigurătorii. În ipoteza în care un creditor de bună-credinţă (deci, care nu are nicio
legătură cu procesul penal) doreşte să execute silit bunul ce face obiectul măsurii
asigurătorii, practica judiciară cunoaşte o serie de soluţii neunitare cu privire la acest
conflict [pentru situaţia în care creditorul face executarea în procedura insolvenţei şi
alte probleme legate de măsurile asigurătorii care au ca obiect bunurile unei persoane
juridice aflate în insolvenţă, a se vedea infra comentariul art. 493, nr. 8 şi art. 494].
Întrucât această problemă a făcut obiectul unor ample comentarii în doctrină [a se
vedea O. Popescu, C. Dobre, Concursul dintre executarea silită…, loc. cit.; M. Avram.
A.R. Ilie, Concursul între poprirea asigurătorie înfiinţată în materie civilă…, loc.
cit.; T.C. Briciu, A.R. Trandafir (Ilie), Incidenţa dispoziţiilor Codului de procedură
civilă…, loc. cit.; problema a făcut, totodată, obiectul unei sesizări privind
pronunţarea unei hotărâri prealabile în materie civilă, aflată pe rolul Înaltei Curţi de
Casaţie şi Justiţie, respinsă ca inadmisibilă prin Decizia nr. 8 din 27 aprilie 2015, în
considerentele căreia se reţin totuşi argumente importante în sprijinul tezei pe care
o propunem], în cele ce urmează vom rezuma principalele argumente pentru care
îmbrăţişăm soluţia potrivit căreia existenţa unei măsuri asigurătorii nu determină nici
suspendarea şi nici executarea silită asupra bunului respectiv.
11.1. Preferinţa statului. Un prim argument are în vedere preferinţa statului. În
acest sens, în practica judiciară s-a arătat că „în cazul în care vinovăţia inculpatului
ar fi stabilită în mod definitiv şi faţă de acesta s-ar dispune măsura confiscării speciale,
având în vedere interesul general pentru care a fost constituit sechestrul asigurător,
acesta ar avea un rang preferat” (a se vedea C.A. Ploieşti, decizia nr. 807 din 16 august
2010, nepublicată). În ceea ce ne priveşte, apreciem că instituirea măsurii
asigurătorii nu naşte în patrimoniul statului (în calitate de potenţial creditor) un
drept de preferinţă faţă de alţi creditori, decât în condiţiile şi limitele impuse de
legislaţia în vigoare, aşa cum prevede în mod expres art. 2328 C.civ. şi art. 153 din
Legea nr. 71/2011 de punere în aplicare a Codului civil. Cu atât mai mult, nicio
dispoziţie legală nu conferă statului o prioritate în ipoteza în care asupra unui bun
ipotecat au fost instituite măsuri asigurătorii în procesul penal (de exemplu, pentru
acoperirea prejudiciului cauzat ca urmare a săvârşirii unei infracţiuni de evaziune
fiscală sau în vederea confiscării speciale sau extinse). Această măsură nu poate
dobândi, eo ipso, o prioritate de executare, după cum vom arăta în cele ce urmează.
11.2. Interesul general sau interesul superior al copilului. Un al doilea argument
vizează noţiunea de interes general al statului, al altor creditori din procesul penal
ori interesul superior al copilului (când măsura asigurătorie se ia pentru garantarea
reparării pagubei produse acestuia), care are prioritate faţă de interesul particular al
creditorului ipotecar. În acest sens, s-a decis, de exemplu, că existenţa unei creanţe
puse în executare în cazul în care există şi o măsură asigurătorie luată de organele
penale „nu reclamă necesitatea satisfacerii prioritare a respectivei creanţe, rămânând
desigur la latitudinea creditorului care prin intermediul executorului judecătoresc
solicită înfiinţarea popririi asupra debitoarei, dacă îşi păstrează opţiunea pentru
această formulă de executare silită sau apelează la o alta dintre cele reglementate
de Codul de procedură civilă pentru îndestularea creanţei sale” (C.A. Bucureşti, Secţia
I penală, încheierea din 27 ianuarie 2014), iar în doctrină s-a arătat că „măsurile
asigurătorii dispuse în procesul penal au prioritate absolută” (a se vedea A. Zarafiu,
Procedură penală. Partea generală. Partea specială, op. cit., 2014, p. 243).
În ceea ce ne priveşte, apreciem că, atunci când se iau măsuri asigurătorii, nu este
vorba de un interes general al statului sau al creditorilor din procesul penal, ci tot de
un interes particular al acestora, pentru care legea nu stabileşte o preferinţă în raport
de creditorii garantaţi. În mod similar, atunci când s-ar pune în discuţie interesul
superior al copilului (când măsura asigurătorie se ia pentru garantarea reparării
pagubei produse acestuia), noţiune care este, de altfel, specifică relaţiilor de familie,
tot un interes particular este avut în vedere, care nu are prioritate faţă de interesul
particular al creditorului ipotecar.
Chiar dacă s-ar putea considera că măsurile luate într-un proces penal servesc unui
interes general (mai ales în cazul confiscării speciale sau extinse), acestea nu respectă
principiul proporţionalităţii dacă ar împiedica executarea silită a bunului de către un
creditor (garantat). Astfel, din perspectiva art. 1 din Protocolul nr. 1 CEDO, potrivit
jurisprudenţei Curţii, sechestrele reprezintă o limitare a dreptului de proprietate care
ţine de reglementarea folosirii bunurilor, potrivit celui de-al doilea paragraf al acestui
articol; astfel, cu privire la sechestrarea temporară a unei nave şi a cargo-ului
acesteia, Curtea a reţinut că „nu a existat în cauză nici confiscare şi nici
sechestru (executoriu – n.n.), întrucât societatea reclamantă şi-a recuperat posesia
după o indisponibilizare temporară a navei. Este vorba, deci, despre o reglementare
a folosirii bunurilor. Prin urmare va fi aplicabil parag. 2 al art. 1” (a se vedea
cauza Islamic Republic of Iran Shipping lines c. Turcia, 13 septembrie 2007, parag. 87;
a se vedea A.R. Trandafir, Protecţia drepturilor fundamentale ale persoanelor juridice
în jurisprudenţa CEDO, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2015, nr. 67).
O asemenea ingerinţă în dreptul de proprietate trebuie să fie prevăzută de lege, să
apere un interes general şi să fie proporţională. Această din urmă condiţie nu este
însă îndeplinită dacă un creditor (mai ales garantat) se vede în imposibilitate de a-şi
valorifica creanţa din cauza sechestrului. Soluţia a fost consacrată de jurisprudenţa
civilă, arătându-se că: „prin recunoaşterea dreptului său de creanţă (...),
ea (creditoarea – n.n.) beneficiază de un bun asupra căruia are un drept de proprietate
ce trebuie protejat şi apărat în contextul şi interpretarea art. 1 din Primul Protocol
adiţional la Convenţie, astfel cum acest text de lege a fost interpretat de Curtea
Europeană a Drepturilor Omului”. Din acest punct de vedere, consideră instanţa,
măsura asigurătorie „reprezintă o ingerinţă asupra dreptului de proprietate al
creditoarei, care are un bun, o creanţă certă. Ingerinţa este legală; măsura fiind luată
într-un proces penal, poate fi considerată ca apărând un interes general, dar nu
respectă principiul proporţionalităţii între exigenţele interesului general al comunităţii
şi imperativele apărării drepturilor individuale, deoarece creditoarea nu a primit nicio
despăgubire pentru imposibilitatea executării ca urmare a blocării conturilor debitorului
său de către un organ al statului şi nu a fost stabilit niciun termen în care situaţia
creată va lua sfârşit, incertitudinea asupra datei la care hotărârea judecătorească ar
putea fi executată fiind totală şi în acelaşi mod păgubitoare în mod continuu pentru
creditoare” (a se vedea C.A. Bucureşti, decizia penală nr. 2068 din 17 noiembrie 2006,
nepublicată).
Soluţia se desprinde, de altfel, şi din jurisprudenţa secţiei penale a Înaltei Curţi de
Casaţie şi Justiţie, care a reţinut că un bun ipotecat poate face obiectul confiscării
(extinse, în speţa respectivă), iar ipoteca urmăreşte bunul confiscat. Astfel, arată
instanţa supremă: „în ceea ce priveşte posibilitatea confiscării unui bun ipotecat, Înalta
Curte reţine că, potrivit art. 1746 C.civ., în vigoare la data încheierii contractelor de
ipotecă, precum şi dispoziţiilor din noul C.civ., art. 2327, 2345 şi 2360, care preiau
dispoziţiile din reglementarea anterioară, garanţia imobiliară urmăreşte bunul
indiferent de proprietar, nu este o piedică în translatarea proprietăţii şi a devenit
opozabilă erga omnes prin înscrierea sa în C.F. (…). Ca urmare, trecerea bunului în
proprietatea statului, prin confiscare, nu va prejudicia nici interesul părţii civile, întrucât
nu va avea nicio influenţă asupra dreptului băncii de a urmări silit acest bun în baza
ipotecii de rangul 1” (I.C.C.J., Secţia penală, decizia nr. 1992 din 5 iunie 2013).
Legislaţiile penale ale altor state prevăd în mod expres această soluţie; de exemplu,
potrivit art. 131-21 alin. (10) C.pen. francez: „bunul confiscat este, cu excepţia cazului
în care există dispoziţie specială privind distrugerea sau atribuirea sa, trecut în
proprietatea statului, dar rămâne grevat, până la concurenţa valorii sale, de drepturile
reale constituite în mod licit în favoarea terţilor”. Cu atât mai mult argumentul este
valabil atunci când vine vorba de un sechestru instituit în vederea confiscării (în
acelaşi sens, a se vedea art. 6 alin. (2) din Directiva 2014/42/UEa Parlamentului
European şi a Consiliului din 3 aprilie 2014, având termen de transpunere 4
octombrie 2016). Tot în dreptul francez, chiar dacă se recunoaşte că sechestrul
instituit în vederea confiscării speciale suspendă (temporar, deci) executarea silită
(aspect ce poate fi de îndată schimbat de judecător), potrivit unei Circulare din 22
decembrie 2010, aceasta „nu modifică ordinea de preferinţă a creditorilor şi nici nu
conferă vreun privilegiu statului. În cazul în care cuantumul creanţelor civile anterioare
sechestrului penal este mai mare decât preţul de vânzare, nicio sumă nu va reveni
Statului”.
11.3. Penalul ţine în loc civilul. Un alt argument invocat în legătură cu aceste
aspecte se referă la principiul potrivit căruia penalul ţine în loc civilul. Este adevărat
că executarea silită este una dintre etapele procesului civil, iar măsurile asigurătorii
sunt dispuse în cursul procesului penal, însă art. 27 alin. (1) C.proc.pen. are în
vedere suspendarea judecăţii în faţa instanţei civile până la soluţionarea cauzei
penale în primă instanţă, iar art. 28 C.proc.pen. stabileşte autoritatea de lucru
judecat a hotărârii penale în faţa instanţei civile care judecă acţiunea civilă, cu privire
la existenţa faptei şi a persoanei care a săvârşit-o, urmând a fi corelat cu art. 1365
C.civ. (a se vedea, în acest sens, şi A. Crişu, Drept procesual penal, ed. 3, Ed.
Hamangiu, Bucureşti, 2011, p. 169). Prin urmare, ipoteza avută în vedere este aceea
a acţiunii civile care are ca obiect repararea pagubei produse prin infracţiune.
Principiul nu este însă, în mod evident, aplicabil în ipoteza analizată, când un terţ
creditor, fără nicio legătură cu procesul penal, dar care are un titlu executoriu, îl
pune în executare silită. Faptul că debitorul său este suspect, inculpat sau persoană
responsabilă civilmente într-un proces penal este o împrejurare exterioară, fără nicio
legătură cu executarea silită a creanţei sale şi care are alt temei. Într-o asemenea
situaţie, în practica judecătorească s-a arătat pe bune dreptate că „nu este vorba de
existenţa pe rolul instanţelor de judecată a două cauze, una civilă şi una penală, ci
doar a unei cauze penale, în cadrul căreia s-a dispus înfiinţarea unui sechestru asupra
imobilelor învinuitului/inculpatului, în timp ce o altă persoană juridică deţine un titlu
executoriu împotriva acestuia, care nu are nicio legătură cu cauza penală ce se află în
desfăşurare şi care solicită executorului judecătoresc competent vânzarea la licitaţie
publică a imobilului sechestrat” (a se vedea Trib. Constanţa, decizia civilă nr. 46 din 23
ianuarie 2014, definitivă, nepublicată).
11.4. Suspendarea executării silite. Cu privire la suspendarea executării silite ca
urmare a existenţei unei măsuri asigurătorii, în doctrină s-a arătat că instituirea
măsurii asigurătorii în procesul penal face ca ipoteca/ile cu rang superior (şi, cu atât
mai mult, adăugăm noi, alte titluri care nu conferă prioritate creditorului) să nu poată
fi executate până la momentul revocării măsurilor asigurătorii, al dispunerii unei
soluţii de netrimitere în judecată de către procuror, respectiv al rămânerii definitive
a hotărârii penale (a se vedea pentru o astfel de opinie A. Zarafiu, Procedură penală.
Partea generală. Partea specială, op. cit., 2014, p. 243). Pe de altă parte, în favoarea
soluţiei pe care o îmbrăţişăm, s-a arătat că „instituirea sechestrului penal nu poate
duce la suspendarea legală a executării silite în cazul în care un alt creditor ce deţine
un titlu executoriu împotriva suspectului sau inculpatului a solicitat executarea silită
a imobilului sechestrat, întrucât cauzele privind suspendarea legală a executării silite
sunt expres şi limitativ prevăzute de lege, iar printre acestea nu se regăsesc şi cele
privind instituirea unui sechestru penal asupra bunurilor mobile sau imobile ale
persoanei urmărite penal” (a se vedea I. Gârbuleţ, Vânzarea la licitaţie publică
a bunurilor imobile sechestrate în cadrul procesului penal, în R.R.E.S. nr. 1/2010,
p. 16; în acelaşi sens, a se vedea şi Jud. Piteşti, sentinţa civilă nr. 16455/280/2010,
publicată în arhiva instanţei). Prin urmare, în absenţa unei dispoziţii legale exprese
în sensul suspendării, nimic nu justifică, la acest moment, suspendarea executării
silite. De altfel, o asemenea soluţie ar fi greu de primit, mai ales în situaţia în care
executarea se face la cererea unui creditor garantat care, oricum, ar avea prioritate
în ceea ce priveşte distribuirea sumei.
11.5. Sustragerea de sub sechestru. O altă susţinere se referă la ipoteza că fapta
de sustragere a bunurilor legal sechestrate ar constitui infracţiunea de sustragere de
sub sechestru. Or, în cazul executării bunului lipseşte în mod evident latura
subiectivă specifică acestei infracţiuni. În orice caz, „scoaterea” bunurilor de sub
incidenţa măsurii asigurătorii nu este nelegală, ci reprezintă o exercitare
a drepturilor recunoscute de lege creditorului ipotecar.
11.6. Ridicarea măsurii asigurătorii pe o cale neprevăzută de lege. Un alt
argument în favoarea soluţiei pe care nu o îmbrăţişăm are în vedere faptul că prin
executarea silită se încearcă o ridicare a măsurii asigurătorii instituite de organul
penal pe o altă cale decât cea prevăzută de lege (contestarea măsurii la organul penal
potrivit art. 250 C.proc.pen.). Apreciem că prin executarea silită nu se încearcă
o ridicare a măsurii asigurătorii instituite de organul penal pe o altă cale decât cea
prevăzută de lege câtă vreme măsura asigurătorie rămâne în fiinţă asupra sumei de
bani obţinute din vânzare, soluţie care se desprinde, în materie imobiliară, şi din art.
883 C.proc.civ. În toate situaţiile, dacă există creditori care au drepturi de preferinţă,
aceştia pot fi plătiţi cu prioritate, aşa cum arată art. 865 C.proc.civ. sau art. 170
C.proc.fisc. Astfel, în doctrină s-a arătat în mod judicios că „este cert că dreptul unui
creditor de a-şi realiza creanţa pe calea procedurii de executare silită nu este
validat/confirmat de legalitatea sau nu a unei măsuri asigurătorii (...), procedură
independentă şi separată atât ca finalitate, cât şi ca scop de cea a executării silite”.
Prin urmare, se arată că nu se poate accepta nici ideea potrivit căreia creditorul
titular al unei creanţe „ar trebui să obţină cu prioritate o hotărâre a instanţei penale
de ridicare a sechestrului, într-un astfel de caz singurul aspect pe care instanţa de
judecată îl poate verifica fiind cel al legalităţii măsurii, iar nu al restabilirii ordinii de
preferinţă în caz de concurs” (a se vedea O. Popescu, C. Dobre, Concursul dintre
executarea silită…, loc. cit.). Pe cale de consecinţă, în situaţia executării silite
a bunului ce face obiectul sechestrului, creditorul (chirografar sau ipotecar) nu
trebuie să parcurgă procedura contestaţiei împotriva măsurii asigurătorii prevăzută
de art. 250 C.proc.pen., iar în ipoteza în care o astfel de contestaţie este totuşi
promovată şi nu există aspecte de nelegalitate ce l-ar putea afecta pe creditorul
urmăritor (de pildă, măsura sechestrului a fost luată asupra unui bun aparţinând
altei persoane decât cele prevăzute de lege, care este urmărit de creditor), această
cale de atac trebuie respinsă ca neîntemeiată, întrucât, aşa cum am arătat,
executarea silită nu este condiţionată de şi nu determină ridicarea sechestrului, iar,
odată finalizată procedura, sechestrul se va strămuta asupra sumei de bani obţinute
din vânzare care a rămas după plata creanţei creditorului urmăritor, bunul
rămânând liber de orice sarcini potrivit art. 774 alin. (4) ori art. 857 alin. (3)
C.proc.civ. [pentru aceste aspecte, a se vedea T.C. Briciu, A.R. Trandafir (Ilie),
Incidenţa dispoziţiilor Codului de procedură civilă…, loc. cit., p. 65].
În acelaşi sens a reţinut instanţa supremă într-o acţiune având ca obiect ridicarea
sechestrului asigurător ca urmare a vânzării, în procedura executării silite,
a imobilului supus măsurii asigurătorii, arătând că „executorul s-a găsit în faţa unui
concurs între o creanţă ipotecară şi o prezumtivă creanţă a unor prezumtivi creditori
chirografari. Ca atare, creanţa ipotecară a avut prioritate şi are prioritate chiar şi în
ipoteza în care părţile vătămate au un drept de creanţă împotriva proprietarului
imobilului, dar fiind vorba de creditori chirografari, aceştia îşi vor satisface pretenţiile
în măsura în care va mai rămâne ceva din acel bun”. În continuare, arată
instanţa: „chiar în cazul în care se va încuviinţa şi se va dispune despăgubirea părţilor
vătămate care au formulat cereri de constituire de parte civilă, acestea vin în concurs
cu petenta din prezenta cauză, B.D., creditoare ipotecară, care în această împrejurare
are prioritate, urmând a fi satisfăcută prima, întrucât ipoteca este un drept real
accesoriu ce acordă titularului său un drept de urmărire a bunului în mâna oricui s-ar
găsi şi un drept de preferinţă în privinţa satisfacerii creanţei sale faţă de ceilalţi
creditori” (I.C.C.J., Secţia penală, decizia nr. 1392 din 23 aprilie 2013). Această soluţie
este de altfel reţinută de instanţa supremă pentru a justifica respingerea cererii
privind pronunţarea unei hotărâri prealabile în materie civilă asupra problemei în
discuţie: „Înalta Curte, Secţia penală s-a pronunţat punctual asupra chestiunii de drept
a cărei rezolvare se solicită” (I.C.C.J., Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de
drept, Decizia nr. 8 din 27 aprilie 2015). În plus, Înalta Curte a mai reţinut în aceeaşi
decizie că „reglementările anterioare au fost analizate în doctrina mai veche, problema
de drept cercetată în prezentul raport fiind soluţionată în sensul că în situaţia în care
sechestrul asigurător nu a devenit definitiv, chiar dacă creanţa respectivă are un grad
de preferinţă superior, în lipsa altor bunuri urmăribile, nu va putea fi împiedicată
urmărirea pornită de către un creditor chirografar sau pentru o creanţă cu un rang de
preferinţă inferior, dar care posedă un titlu executoriu”. Cu toate că, aşa cum am
arătat, practica în materie a fost neunitară până la pronunţarea hotărârii prealabile
menţionate, instanţa supremă reţine totodată că: „din studierea jurisprudenţei puse
la dispoziţie de curţile de apel se observă că instanţele au pe rol cauze similare de
o bună perioadă de timp, pronunţând în această materie hotărâri definitive. În acest
moment, practica este orientată majoritar către acelaşi gen de soluţie. Astfel, hotărârile
judecătoreşti aflate la dosar cuprind, în cele mai multe cazuri, soluţia de respingere
a contestaţiilor la executare formulate de parchet, reţinându-se, în principal, că
o măsură asigurătorie instituită într-un dosar penal nu poate constitui un impediment
la iniţierea sau continuarea executării silite, iar creanţa ipotecară are prioritate chiar şi
în ipoteza în care o parte vătămată ar avea un drept de creanţă împotriva proprietarului
imobilului supus urmăririi silite. Prin urmare, chestiunea de drept a cărei dezlegare se
solicită şi-a clarificat înţelesul în practica instanţelor, acestea stabilind, în marea lor
majoritate, aceeaşi interpretare. Pe de altă parte, doctrina apărută după
adoptarea noului Cod de procedură civilă este constantă în a afirma că instituirea unui
sechestru asigurător nu poate constitui un impediment la iniţierea şi/sau continuarea
executării silite, indiferent de materia în care acesta a fost instituit”. Având în vedere
tranşarea acestei chestiuni prin această decizie, lucrurile sunt în prezent clare şi nu
ar trebui sa lase niciun loc de dubiu.
De altfel, în cadrul Minutei Întâlnirii reprezentanţilor Consiliului Superior al
Magistraturii cu preşedinţii secţiilor penale ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi
curţilor de apel, Sibiu, 24-25 septembrie 2015 (www.inm-lex.ro), se reţine
că „procedura de executare silită nu este afectată de instituirea unei măsuri
asigurătorii, iar la finalizarea acesteia sechestrul trece asupra sumei ce revine
suspectului sau inculpatului, după îndestularea creditorilor privilegiaţi” (a se vedea p.
17).
11.7. Incidenţa art. 863 C.proc.civ. În fine, un alt argument se referă la
incidenţa art. 863 C.proc.civ., care ar reclama posibilitatea executării doar după ce
ar fi consemnată suma necesară executării măsurilor asigurătorii [în acest sens, a se
vedea Nota de studiu a Ministerului Public din 22 august 2011 (www.mpublic.ro)].
Este însă lesne de observat că acest articol instituie o protecţie suplimentară în
favoarea creditorului urmăritor al imobilului, din moment ce suma de bani se
consemnează la dispoziţia sa. Mai mult decât atât, textul se referă la măsurile
asigurătorii sau de executare efectuate de către executorul judecătoresc la cererea
creditorului, iar nu şi la cele înfiinţate potrivit Codului de procedură penală. Este deci
evident că pe o astfel de cale s-ar putea ajunge la desfiinţarea măsurii asigurătorii
luate de organele penale pe o altă cale decât cea prevăzută de art. 250 C.proc.pen.
12. Durata măsurilor asigurătorii. Măsurile asigurătorii durează pe tot parcursul
procesului penal, dacă nu se dispune ridicarea (revocarea) acestora.
Ridicarea măsurilor asigurătorii, fără a fi expres reglementată în Codul de procedură
penală în cursul procesului penal [în ceea ce priveşte ridicarea măsurilor asigurătorii
odată cu clasarea, a se vedea art. 315 alin. (2) C.proc.pen.; a se vedea, totodată, art.
5491 C.proc.pen.], se poate dispune de aceleaşi organe care pot lua astfel de măsuri,
în funcţie de faza procesuală, similar contestaţiei prevăzute de art. 250 C.proc.pen.
(altfel spus, chiar dacă măsura a fost luată de procuror, ridicarea măsurii asigurătorii
va putea fi dispusă de instanţă, dacă ne aflăm în faza judecăţii) şi art.
2501 C.proc.pen. Ridicarea măsurii asigurătorii poate fi dispusă atât din oficiu, cât şi
la cererea procurorului, a suspectului sau inculpatului, a părţii responsabile
civilmente ori a altei persoane interesate.
În practică, există numeroase situaţii în care ridicarea măsurii asigurătorii se solicită
când a expirat termenul de contestaţie prevăzut de art. 250 C.proc.pen., deşi motivele
de ridicare reprezintă, în realitate, motive de contestaţie. Pentru a se da eficienţă
ambelor instituţii, ar trebui ca ridicarea să poată fi solicitată dacă nu mai subzistă
motivele care au determinat luarea măsurii (de pildă, suspectul sau inculpatul
a consemnat toată suma pentru care s-a dispus măsura asigurătorie la dispoziţia
organelor penale, astfel încât nu se mai impune măsura asigurătorie asupra locuinţei
sale – practic, se schimbă obiectul sechestrului, situaţia fiind întâlnită în practică şi
perfect legală, deşi nu este expres reglementată procedural), pe când contestaţia
împotriva măsurii asigurătorii ar trebui formulată pentru motive de nelegalitate
a luării măsurii (de pildă, a fost sechestrat bunul aparţinând unei persoane străine
de săvârşirea faptei ori s-a dispus sechestrul în vederea confiscării extinse asupra
unui bun achiziţionat înainte de intrarea în vigoare a Legii nr. 63/2012 pentru
modificarea şi completarea Codului penal). Desigur, având în vedere termenul extrem
de scurt în care se poate face contestaţia împotriva măsurii asigurătorii
potrivit Codului de procedură penală (3 zile) şi în asemenea situaţii ar trebui să se
permită totuşi o cale de atac, motiv pentru care ridicarea măsurii ar trebui să fie
admisibilă. O soluţie mai echitabilă ar fi, poate, renunţarea la termenul de 3 zile,
urmând ca şi contestaţia să poată fi făcută în tot cursul procesului penal, întocmai
ca în Codul de procedură penală din 1968 (pentru opinia potrivit căreia oricum s-ar
putea face plângere împotriva actelor procurorului şi există şi posibilitatea
controlului ierarhic din oficiu, a se vedea M. Udroiu, Procedură penală. Partea
generală, ed. 3, op. cit., 2016, p. 771).
Apreciem totodată că ridicarea măsurii asigurătorii ar trebui să fie posibilă şi atunci
când durata efectivă a acesteia este exagerat de mare în raport de durata şi evoluţia
procedurii şi consecinţele pe care le produce depăşesc efectele normale ale unei astfel
de măsuri (de exemplu, activitatea unei societăţi ale cărei conturi sunt poprite este
grav perturbată astfel încât nu s-au mai plătit salariile angajaţilor de o perioadă
foarte mare de timp). Altfel spus, aşa cum am mai arătat, şi în menţinerea măsurii
asigurătorii trebuie făcut testul de proporţionalitate. În acest sens, CtEDO a reţinut,
de exemplu, că suspendarea dreptului unei companii de a dispune de acţiunile sale
mai mult de 11 ani nu respectă cerinţa proporţionalităţii între interesele generale ale
societăţii şi interesele companiei, sarcina fiind excesivă [a se vedea CtEDO,
cauza Forminster Entreprises Limited c. Republici Cehe, hotărârea din 9 ianuarie
2009, parag. 76-78 (www.hudoc.echr.coe.int)]. Însă, o durată a măsurii asigurătorii
de 5 ani a fost considerată de Curte ca fiind proporţională, dacă, având în vedere
complexitatea cauzei, organele penale nu au rămas în pasivitate în această perioadă,
strângând probe, audiind martori şi efectuând mai multe solicitări de asistenţă
judiciară (a se vedea CtEDO, cauza Benet Praha SPOL S.R.O. c. Republicii Cehe,
hotărârea din 28 septembrie 2010, parag. 103 şi urm.).
Prin pronunţarea hotărârii, procurorul sau instanţa dispune şi cu privire la
menţinerea măsurilor asigurătorii, în acest caz măsurile servind finalităţilor pentru
care au fost înfiinţate [a se vedea, în acest sens, art. 315 alin. (2), art. 393 alin. (3) şi
art. 397 alin. (2), art. 404 alin. (4), precum şi art. 422 C.proc.pen. în materia
apelului].
Un caz special de încetare a măsurilor asigurătorii este prevăzut la art. 397 alin. (5)
C.proc.pen., potrivit căruia măsurile asigurătorii încetează de drept în termen de 30
de zile de la pronunţarea hotărârii prin care acţiunea civilă a fost lăsată nesoluţionată
în temeiul art. 25 alin. (5) C.proc.pen., iar persoana vătămată nu a introdus acţiune
la instanţa civilă.
Art. 250
Contestarea măsurilor asigurătorii

Andra-Roxana Trandafir

(1) Împotriva măsurii asigurătorii luate de procuror sau a modului de aducere la


îndeplinire a acesteia suspectul ori inculpatul sau orice altă persoană interesată
poate face contestaţie, în termen de 3 zile de la data comunicării ordonanţei de
luare a măsurii sau de la data aducerii la îndeplinire a acesteia, la judecătorul
de drepturi şi libertăţi de la instanţa căreia i-ar reveni competenţa să judece
cauza în fond.
(2) Contestaţia nu este suspensivă de executare.
(3) Procurorul înaintează judecătorului de drepturi şi libertăţi dosarul cauzei, în
termen de 24 de ore de la solicitarea dosarului de către acesta.
(4) Soluţionarea contestaţiei se face în camera de consiliu, cu citarea celui care
a făcut contestaţia şi a persoanelor interesate, prin încheiere motivată, care
este definitivă. Participarea procurorului este obligatorie.
(5) Dosarul cauzei se restituie procurorului în termen de 48 de ore de la
soluţionarea contestaţiei.
(51) Dacă, până la soluţionarea contestaţiei formulate conform alin. (1), a fost
sesizată instanţa prin rechizitoriu, contestaţia se înaintează, spre competentă
soluţionare, judecătorului de cameră preliminară. Dispoziţiile alin. (4) se aplică
în mod corespunzător.
(6) Împotriva modului de aducere la îndeplinire a măsurii asigurătorii luate de
către judecătorul de cameră preliminară ori de către instanţa de judecată,
procurorul, suspectul ori inculpatul sau orice altă persoană interesată poate
face contestaţie la acest judecător ori la această instanţă, în termen de 3 zile
de la data punerii în executare a măsurii.
(7) Contestaţia nu suspendă executarea şi se soluţionează, în şedinţă publică,
prin încheiere motivată, cu citarea părţilor, în termen de 5 zile de la
înregistrarea acesteia. Participarea procurorului este obligatorie.
(8) După rămânerea definitivă a hotărârii, se poate face contestaţie potrivit legii
civile numai asupra modului de aducere la îndeplinire a măsurii asigurătorii.
(9) Întocmirea minutei este obligatorie.
Corelaţii legislative: art. 90, art. 249, art. 2501, art. 269, art. 304, art. 336, art.
347, art. 353, art. 366, art. 409, art. 422, art. 426 C.proc.pen.; art. 729 C.proc.civ.; art.
6, art. 13 CEDO
Comentariu
1. Obiectul contestaţiei. În materia măsurilor asigurătorii, contestaţia poate avea
ca obiect atât măsura propriu-zisă, cât şi modalitatea de aducere la îndeplinire
a acesteia. În urma modificărilor aduse Codului de procedură penală prin O.U.G. nr.
18/2016, art. 250 reglementează în prezent, pe de o parte, contestaţia împotriva
măsurii asigurătorii dispuse în faza de urmărire penală de către procuror [alin. (1)
teza I din textul de lege], cât şi, pe de altă parte, contestaţia împotriva modului de
aducere la îndeplinire a măsurilor asigurătorii, indiferent de organul care le-a dispus
[alin. (1) teza a II-a, pentru măsurile luate de procuror şi alin. (6) pentru măsurile
luate de judecătorul de cameră preliminară ori de instanţa de judecată]. Contestaţia
împotriva măsurilor asigurătorii dispuse în faza judecăţii este în prezent reglementată
prin art. 2501C.proc.pen.
Contestaţia împotriva măsurii asigurătorii dispuse de procuror [art. 250 alin. (1) teza I
C.proc.pen.] se întemeiază pe motive de nelegalitate a acesteia, de pildă: au fost
sechestrate bunuri ale unei autorităţi sau instituţii publice ori alte bunuri exceptate
de lege, au fost sechestrate bunuri aparţinând altor persoane decât cele faţă de care
se poate lua măsura, valoarea bunurilor sechestrate depăşeşte cu mult valoarea
prejudiciului stabilit în cauză etc. (a se vedea supra comentariul art. 249; a se vedea
şi M. Udroiu, Procedură penală. Partea generală, ed. 3, op. cit., 2016, p. 770; C.M.
Chiriţa, în N. Volonciu, A.S. Uzlău ş.a., Noul Cod de procedură penală comentat, Ed.
Hamangiu, Bucureşti, 2014, p. 571).
Contestaţia împotriva modului de aducere la îndeplinire a măsurii
asigurătorii, indiferent de organul care a dispus-o [alin. (1) teza a II-a, pentru
măsurile luate de procuror şi alin. (6) pentru măsurile luate de judecătorul de cameră
preliminară ori de instanţa de judecată] vizează aspecte referitoare la punerea în
aplicare a măsurii asigurătorii de către organele care au această competenţă
potrivit art. 251 C.proc.pen. (de pildă, procesul-verbal de sechestru menţionează
bunuri care nu au fost prevăzute în ordonanţa procurorului de luare a acestei măsuri
asigurătorii) sau de către alte persoane în mâinile cărora s-ar afla bunurile (de
exemplu, a fost instituită poprirea pe întreaga sumă provenind din salarii, deşi actul
prin care se înfiinţează măsura asigurătorie prevede respectarea limitelor de la art.
729 C.proc.civ.).
2. Titularii contestaţiei. Contestaţia împotriva măsurii asigurătorii luate de
procuror sau a modului de aducere la îndeplinire a acesteia poate fi făcută atât de
suspect ori de inculpat, cât şi de orice altă persoană interesată, inclusiv deci de
partea responsabilă civilmente. Persoana interesată poate fi însă şi străină de
procesul penal (de exemplu, rude ale inculpatului ale căror bunuri au fost sechestrate
cu ocazia unei percheziţii domiciliare). În opinia noastră, ar trebui ca şi contestaţia
împotriva modului de aducere la îndeplinire a măsurii asigurătorii luate
de procuror să poată fi făcută şi de acesta. Deşi textul de lege nu prevede acest lucru,
s-ar putea totuşi ajunge la această soluţie printr-o interpretare largă (şi nu foarte
corectă) a noţiunii de „persoană interesată”. Desigur, problema este mai mult
teoretică, având în vedere dispoziţiile art. 304 C.proc.pen.
Contestaţia împotriva modului de aducere la îndeplinire a măsurii asigurătorii luate
de judecătorul de cameră preliminară ori de către instanţa de judecată poate fi făcută
şi de procuror, pe lângă persoanele expres menţionate mai sus (suspect, inculpat şi
orice persoană interesată).
3. Termenul de formulare a contestaţiei. Contestaţia împotriva măsurii
asigurătorii luate de procuror poate fi făcută în termen de 3 zile de la data comunicării
ordonanţei de luare a măsurii. Termenul este unul procedural, care se calculează pe
zile libere, potrivit art. 269 alin. (2) C.proc.pen. Cu privire la persoanele faţă de care
măsura nu se comunică, textul de lege trebuie interpretat în sensul că termenul de
trei zile curge de la data la care au luat cunoştinţă de măsura asigurătorie (de
exemplu, titularii unor garanţii pot formula contestaţia în termenul de 3 zile de la
data când măsura asigurătorie a fost înscrisă în cartea funciară a imobilului şi
această înscriere le-a fost comunicată).
Contestaţia împotriva modului de aducere la îndeplinire a măsurii asigurătorii luate
de procuror, de judecătorul de cameră preliminară ori de către instanţa de
judecată poate fi făcută în termen de 3 zile de la data punerii în executare a măsurii
(şi ajungerea la cunoştinţa persoanei care face contestaţie – ex. de la comunicarea
înscrierii în cartea funciară).
4. Procedura de soluţionare a contestaţiei. Contestaţia împotriva măsurii
asigurătorii luate de procuror sau a modului de aducere la îndeplinire a acesteia este
de competenţa judecătorului de drepturi şi libertăţi de la instanţa căreia i-ar reveni
competenţa să judece cauza în fond. Contestaţia se depune, aşadar, la acest
judecător; dacă totuşi contestaţia s-a depus la procuror, acesta va înainta dosarul
judecătorului de drepturi şi libertăţi (pentru această soluţie, a se vedea C.M. Chiriţa,
în N. Volonciu, A.S. Uzlău ş.a., Noul Cod de procedură penală comentat, op. cit., 2014,
p. 572). Procurorul înaintează judecătorului de drepturi şi libertăţi dosarul cauzei, în
termen de 24 de ore de la solicitarea dosarului de către acesta.
În practică s-a pus problema competenţei de soluţionare a contestaţiei în cazul în
care, de la sesizarea judecătorului de drepturi şi libertăţi şi până la data judecării
contestaţiei, a fost emis rechizitoriul şi cauza a ajuns la judecătorul de cameră
preliminară. Într-o opinie, s-a apreciat că, la primirea dosarului cauzei de către
judecătorul de cameră preliminară, acesta devine competent să soluţioneze
plângerea. Potrivit altei opinii, dispoziţiile art. 250 alin. (1) C.proc.pen. prevăd
competenţa exclusivă a judecătorului de drepturi şi libertăţi pentru soluţionarea
contestaţiei împotriva măsurilor asigurătorii luate de către procuror, iar judecătorul
de cameră preliminară poate soluţiona doar contestaţia împotriva modului de
aducere la îndeplinire a măsurii asigurătorii luate de către acesta, conform art. 250
alin. (6) C.proc.pen. Apreciam (a se vedea ediţia I a prezentei lucrări), în acord cu
opinia exprimată la întâlnirea reprezentanţilor Consiliului Superior al Magistraturii
cu preşedinţii secţiilor penale ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi curţilor de apel,
dedicată discutării aspectelor de practică neunitară în materia dreptului penal şi
procesual penal, din 27-28 noiembrie 2014 [pentru minuta întâlnirii, a se vedea
(www.inm-lex.ro)], că primul punct de vedere este cel corect, deoarece nu ne mai
aflăm în faza de urmărire penală, deci judecătorul de drepturi şi libertăţi nu mai este
competent a se pronunţa în cauză, întocmai cum, în temeiul Codului de procedură
penală din1968, competenţa de soluţionare a plângerii aparţinea procurorului dacă
ne aflam în faza de urmărire penală şi instanţei în cazul în care cauza se afla în stare
de judecată, indiferent de organul care luase măsura asigurătorie (în acest sens era
Decizia I.C.C.J. nr. LXXI/2007 pronunţată în recurs în interesul legii). Această
soluţie a fost expres consacrată prin adoptarea O.U.G. nr. 18/2016, care a introdus
alin. (51) la art. 250 C.proc.pen., potrivit cu care, dacă, până la soluţionarea
contestaţiei formulate conform alin. (1), a fost sesizată instanţa prin rechizitoriu,
contestaţia se înaintează, spre competentă soluţionare, judecătorului de cameră
preliminară. Dispoziţiile alin. (4) se aplică în mod corespunzător.
Contestaţia împotriva măsurii asigurătorii luate de procuror sau a modului de
aducere la îndeplinire a acesteia nu este suspensivă de executare, iar soluţionarea
acesteia se face în camera de consiliu, cu citarea celui care a făcut contestaţia şi
a persoanelor interesate (de exemplu, partea civilă, persoana vătămată, titularii unor
garanţii asupra bunurilor, dacă acestea rezultă din înscrisurile aflate la dosarul
cauzei), prin încheiere motivată, care este definitivă. Participarea procurorului este
obligatorie; asistenţa juridică nu este însă obligatorie, cu excepţia situaţiilor
prevăzute de art. 90 C.proc.pen. Pronunţarea se face tot în camera de consiliu, iar
minuta este obligatorie. Dosarul cauzei se restituie procurorului în termen de 48 de
ore de la soluţionarea contestaţiei.
Contestaţia împotriva modului de aducere la îndeplinire a măsurii asigurătorii luate
de către judecătorul de cameră preliminară ori de către instanţa de judecată este de
competenţa organului care a dispus măsura, respectiv a judecătorului de cameră
preliminară sau a instanţei.
Nici această cale de atac nu este suspensivă de executare; soluţionarea acesteia se
face în şedinţă publică, prin încheiere motivată, cu citarea părţilor, în termen de 5
zile de la înregistrarea acesteia. Participarea procurorului este obligatorie. În acest
caz, pronunţarea se face tot în şedinţă publică, minuta fiind obligatorie. Hotărârea
este definitivă. Dacă, ulterior pronunţării hotărârii, se descoperă sau intervin
elemente noi din care rezultă nelegalitatea măsurii asigurătorii, procurorul o poate
revoca; în toate celelalte cazuri, el este ţinut de hotărârea judecătorului de drepturi
şi libertăţi.
Art. 2501
Contestarea măsurilor asigurătorii dispuse în cursul judecăţii

Andra-Roxana Trandafir

(1) Împotriva încheierii prin care s-a dispus luarea unei măsuri asigurătorii de
către judecătorul de cameră preliminară, de instanţa de judecată sau de
instanţa de apel, inculpatul, procurorul sau orice altă persoană interesată poate
face contestaţie, în termen de 48 de ore de la pronunţare sau, după caz, de la
comunicare. Contestaţia se depune, după caz, la judecătorul de cameră
preliminară, instanţa de judecată sau instanţa de apel care a pronunţat
încheierea atacată şi se înaintează, împreună cu dosarul cauzei, după caz,
judecătorului de cameră preliminară de la instanţa ierarhic superioară,
respectiv instanţei ierarhic superioare, în termen de 48 de ore de la înregistrare.
(2) Contestaţia împotriva încheierii prin care judecătorul de cameră preliminară
de la Secţia penală a Înaltei Curte de Casaţie şi Justiţie a luat o măsură
asigurătorie se soluţionează de un complet format din 2 judecători de cameră
preliminară, iar contestaţia împotriva încheierii prin care Secţia penală
a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, în primă instanţă sau în apel, a luat
o măsură asigurătorie se soluţionează de Completul de 5 judecători.
(3) Contestaţia formulată potrivit alin. (1) nu este suspensivă de executare.
Contestaţia se soluţionează în termen de 5 zile de la înregistrare, în şedinţă
publică, cu participarea procurorului şi cu citarea inculpatului şi a părţilor
interesate care au formulat-o. Prevederile art. 4251 şi următoarele se aplică în
mod corespunzător.
Corelaţii legislative: art. 90, art. 249, art. 250, art. 269, art. 304, art. 336, art.
347, art. 353, art. 366, art. 409, art. 422, art. 426 C.proc.pen.; art. 729 C.proc.civ.; art.
6, art. 13 CEDO
Comentariu
Istoricul reglementării. Din interpretarea dispoziţiilor Codului de procedură
penală, aşa cum acesta a intrat în vigoare la 1 februarie 2014, rezulta că este posibilă
doar contestarea împotriva măsurii asigurătorii luate de procuror (într-o opinie,
alternativ se putea folosi procedura prevăzută de art. 336 şi urm. C.proc.pen.; a se
vedea M. Udroiu, Procedură penală. Partea generală. Noul Cod de procedură penală,
op. cit., 2014, p. 604; în sens contrar, a se vedea A. Zarafiu, Procedură penală. Partea
generală. Partea specială, op. cit., 2014, p. 248), iar nu şi împotriva celei luate de
judecătorul de cameră preliminară ori de instanţă în cursul procesului penal,
justificarea fiind aceea că într-o asemenea situaţie controlul judiciar este încorporat.
Am arătat, la acel moment (a se vedea ediţia I a prezentei lucrări) că, în opinia
noastră, o asemenea prevedere este neconstituţională în măsura în care nu permite
nicio cale de atac pentru o măsură asigurătorie nelegală, mai ales în cazul în care
o terţă persoană interesată nu a avut ocazia să facă apărări cu privire la luarea
măsurii. Arătam cu aceeaşi ocazie că, de exemplu, dacă judecătorul de cameră
preliminară ori instanţa de judecată decidea să ia o măsură asigurătorie cu privire la
un bun aparţinând unei persoane faţă de care nu pot fi luate astfel de măsuri ori faţă
de o persoană care pretinde drepturi asupra bunului respectiv (de pildă, un drept
real de ipotecă) şi care nu au fost citate în procesul penal [în ciuda dispoziţiilor art.
366 alin. (3) C.proc.pen., în cazul confiscării, ori a posibilităţii de citare a altor
persoane potrivit art. 353 alin. (1) C.proc.pen.], ar fi rezultat că o asemenea măsură
nu poate fi contestată (în multe situaţii, nici măcar pe calea contestaţiei prevăzute
la art. 347 C.proc.pen., întrucât titularii acesteia nu pot fi decât părţile). Eventual,
cu precizările de mai sus, s-ar fi putut solicita ridicarea măsurii asigurătorii (a se
vedea supra comentariul art. 249, pct. 12), fiind totuşi evidentă, în acest caz,
problema de reglementare a contestaţiei prevăzute de art. 250 C.proc.pen.
Desigur, dacă măsura asigurătorie era luată în aceste condiţii (deci, fără citare) de
prima instanţă prin hotărârea pronunţată pe fondul cauzei, această soluţie putea fi
atacată prin intermediul căii de atac a apelului [în acest sens, art. 409 alin. (1) lit. f)
C.proc.pen. recunoaşte posibilitatea formulării apelului oricărei persoane vătămate
printr-o măsură sau un act al instanţei]. Acest text permitea şi formularea apelului
pe motivul nelegalităţii luării unei măsuri asigurătorii de către instanţa de fond; cu
toate acestea, textul de lege nu oferea o cale de atac rapidă cu privire la măsurile
asigurătorii luate de instanţa de fond şi nici nu rezolva problema măsurilor luate de
instanţa de apel în cursul judecăţii. Iar dacă măsura asigurătorie era luată direct
prin hotărârea instanţei de apel, în conformitate cu art. 422, nu mai exista decât
posibilitatea contestării modului de aducere la îndeplinire a măsurii la instanţa civilă,
potrivit art. 250 alin. (8) C.proc.pen. (în acest sens, a se vedea şi A. Crişu, Drept
procesual penal, ed. a 3-a, Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2011, p. 351) ori cea
a contestaţiei la executare, dar în niciuna dintre situaţii nu ar fi putut fi invocate
motive ce ţineau de nelegalitatea măsurii. Contestaţia în anulare întemeiată pe
motivul prevăzut de art. 426 lit. a) C.proc.pen. nu ar fi fost nici ea admisibilă, întrucât
nu ar fi fost vorba de lipsa citării unei părţi.
Având în vedere cele expuse mai sus, apreciam că ar trebui să se recunoască în mod
expres o cale de atac efectivă împotriva luării măsurii asigurătorii dispuse de
judecătorul de cameră preliminară ori de instanţă, cel puţin în cazurile în care
persoana căreia îi aparţin bunurile ori care invocă alte drepturi asupra lor nu a putut
face apărări în acest sens; în prezent, o asemenea cale de atac ar putea fi promovată
doar în temeiul garanţiilor instituite de art. 6 şi 13 din Convenţia europeană
a drepturilor omului (subliniem că este vorba despre garanţiile recunoscute în
materie civilă, iar nu penală; a se vedea şi A.R. Trandafir, Protecţia drepturilor
fundamentale ale persoanelor juridice în jurisprudenţa CEDO, Ed. C.H. Beck.
Bucureşti, 2015, nr. 85).
Această problemă a fost supusă controlului Curţii Constituţionale, însă, iniţial,
soluţia oferită de instanţa de contencios constituţional nu înlătura dubiile. Astfel,
prin Decizia nr. 207 din 31 martie, s-a reţinut că instituirea sechestrului nu
reprezintă o acuzaţie în materie penală, astfel încât nu este necesară respectarea
dublului grad de jurisdicţie; în măsura în care sechestrul a fost înfiinţat de instanţă,
controlul judecătoresc există, aceasta fiind singura cerinţă dedusă jurisprudenţa
Curţii Europene a Drepturilor Omului. Trebuie menţionat că, în dosarul în care s-a
ridicat excepţia de neconstituţionalitate, măsura luată de instanţa de fond putea fi
contestată pe calea apelului, iar persoana ale cărei bunuri formau obiectul
sechestrului era chiar inculpatul (în acelaşi sens, a se vedea şi Decizia nr. 497 din
23 iunie 2015). Soluţia ar fi fost poate justă dacă ea ar fi rămas aplicabilă strict în
situaţia expusă (măsură luată faţă de inculpat, de instanţa de fond). În mod
regretabil, interpretarea a fost extinsă cu titlu de principiu; astfel, în Decizia nr.
543/3015 – în care problema fusese ridicată de o persoană care nu era parte în
procesul penal, ale cărei bunuri fuseseră sechestrate în vederea confiscării speciale
de către instanţa de apel – se face trimitere la aceleaşi argumente anterior
menţionate.
Însă, prin Decizia nr. 24 din 20 ianuarie 2016, Curtea Constituţională a decis
că „soluţia legislativă cuprinsă în art. 250 alin. (6) din Codul de procedură penală, care
nu permite şi contestarea luării măsurii asigurătorii de către judecătorul de cameră
preliminară ori de către instanţa de judecată, este neconstituţională. Curtea a reţinut
că dispoziţiile criticate contravin prevederilor constituţionale ale art. 21 coroborate cu
cele ale art. 129, referitoare la accesul liber la justiţie şi exercitarea căilor de atac,
precum şi prevederilor art. 44 din Legea fundamentală, care consacră dreptul de
proprietate privată”. Motivarea acestei hotărâri nu lasă niciun fel de dubiu cu privire
la soluţia adoptată. Astfel, Curtea a plecat de la premisa că „în cazul în care măsura
a fost luată cu prilejul soluţionării apelului, contestarea ei nu mai este posibilă,
neexistând nicio cale de atac. Aşa fiind, prin prisma acestei noi abordări, Curtea
consideră necesară reconsiderarea jurisprudenţei în materie, urmând să admită
excepţia de neconstituţionalitate invocată în prezenta cauză” (parag. 18). În esenţă,
Curtea a statuat că inculpatul, persoana responsabilă civilmente, ori alte persoane
interesate sunt lipsite de dreptul de acces la justiţie, întrucât legea nu dispune de
nicio cale de atac împotriva măsurii, hotărârea prin care a fost luată măsura
asigurătorie în apel nemaiputând fi atacată, astfel încât „excluderea de la controlul
judecătoresc imediat a încheierii prin care judecătorul de cameră preliminară sau
instanţa de judecată dispune cu privire la măsuri asigurătorii în procesul penal
determină o încălcare a accesului liber la justiţie, întrucât, pe de o parte, persoanele
interesate sunt private de o garanţie procedurală efectivă pentru apărarea dreptului lor
de proprietate afectat prin instituirea acestor măsuri, iar, pe de altă parte, se aduce
atingere substanţei dreptului statuat prin dispoziţiile art. 21 alin. (1) din Legea
fundamentală în ipoteza în care măsura asiguratorie a fost dispusă în apel” (parag.
21). Mai departe, arată Curtea, „exigenţa este cu atât mai evidentă cu cât hotărârea
instanţei de fond, punând capăt conflictului de drept penal, intră în categoria actelor
prin care se înfăptuieşte justiţia şi a căror verificare de către instanţa de apel se
realizează, din perspectiva asigurării unui standard cât mai apropiat de cel al unei
protecţii normale a dreptului la un proces echitabil, într-un timp mult prea mare” (parag.
25). Imposibilitatea atacării hotărârii a fost considerată aşadar ca aducând atingere
nu doar dreptului de acces la justiţie, dar şi dreptului de proprietate („în lipsa
asigurării unui control judecătoresc eficient asupra măsurii de indisponibilizare
a bunurilor în cursul unui proces penal, statul nu-şi îndeplineşte obligaţia
constituţională de a garanta proprietatea privată persoanei fizice/juridice” – parag. 30)
şi dreptului la apărare, prin exercitarea căilor legale de atac (parag. 28).
Obiectul reglementării. În lumina Deciziei Curţii Constituţionale menţionate mai
sus, a devenit, aşadar, posibilă şi contestaţia împotriva luării măsurii asigurătorii
dispuse de judecătorul de cameră preliminară sau de instanţă. Consacrarea pe plan
legislativ a acestei soluţii a venit prin O.U.G. nr. 18/2016, care a introdus art.
2501 C.proc.pen. Acesta reglementează modalitatea de contestare a măsurilor
asigurătorii dispuse de judecătorul de cameră preliminară, de instanţa de judecată
ori de instanţa de apel în cursul judecăţii. Pentru a asigura o reglementare echilibrată,
ar fi fost poate potrivit ca art. 250 să se refere la contestaţia împotriva măsurilor
asigurătorii dispuse de procuror ori a modului de aducere la îndeplinire a acestora,
iar art. 2501 să aibă în vedere atât contestaţia împotriva măsurilor asigurătorii
dispuse în cursul judecăţii.
Pe de altă parte, se poate observa că, în mod regretabil, nici noua reglementare nu
rezolvă problema măsurilor asigurătorii dispuse direct prin decizia instanţei de apel,
împrejurare care este de natură să ridice noi critici de neconstituţionalitate în situaţia
în care persoana vizată de respectivele măsuri nu a fost citată sau/şi nu a putut face
apărări cu privire la luarea măsurilor asigurătorii [de regulă, asemenea contestaţii
sunt calificate drept contestaţii împotriva aducerii la îndeplinire a măsurilor
asigurătorii-a se vedea, pentru o soluţie anterioară modificării Codului de procedură
penală prin O.U.G. nr. 18/2016, C.A. Bucureşti, Secţia penală, decizia nr. 303 din 21
august 2014 (www.rolii.ro)]. Până la reglementarea expresă a acestei situaţii, rămâne
deschisă posibilitatea unei contestaţii întemeiate pe dispoziţiile art. 6 şi 13 din
Convenţie.
Titularii contestaţiei. Contestaţia prevăzută de art. 2501 C.proc.pen. poate fi
formulată de inculpat, procuror sau orice altă persoană interesată, fiind valabile
consideraţiile efectuate anterior (a se vedea supra comentariul art. 250).
Termenul de formulare a contestaţiei. Spre deosebire de contestaţia prevăzută
la art. 250 C.proc.pen., contestaţia împotriva măsurilor asigurătorii dispuse de
judecătorul de cameră preliminară, de instanţa de judecată ori de instanţa de apel
poate fi introdusă în termen de 48 de ore de la pronunţare sau, după caz, de la
comunicare. Pentru uşurinţa reglementării, nu vedem niciun motiv pentru care
legiuitorul nu ar fi putut prevedea acelaşi termen de 3 zile ca în cazul contestaţiei
prevăzute de art. 250 C.proc.pen.
Procedura de soluţionare a contestaţiei. Contestaţia se depune în termenul
prevăzut de lege la judecătorul de cameră preliminară ori la instanţa care a pronunţat
încheierea. Aceasta se înaintează, împreună cu dosarul cauzei, după caz,
judecătorului de cameră preliminară de la instanţa ierarhic superioară, respectiv
instanţei ierarhic superioare, în termen de 48 de ore de la înregistrare (acest termen
fiind unul de recomandare). În cazul în care se contestă o încheiere dispusă de
I.C.C.J., va fi competent un complet format din 2 judecători de cameră preliminară
sau, respectiv, Completul de 5 judecători, atunci când măsura asigurătorie este luată
de Secţia penală a instanţei supreme, ca instanţă de fond sau de apel.
Contestaţia nu este suspensivă de executare şi se soluţionează în termen de 5 zile de
la înregistrare, în şedinţă publică, cu participarea procurorului şi cu citarea
inculpatului şi a părţilor interesate care au formulat-o. Prevederile art. 4251 care se
referă la soluţionarea contestaţiei şi următoarele se aplică în mod corespunzător.
Art. 251
Organele care aduc la îndeplinire măsurile asigurătorii

Andra-Roxana Trandafir

Ordonanţa sau încheierea de luare a măsurii asigurătorii se aduce la îndeplinire


de către organele de cercetare penală, precum şi de către organele competente
potrivit legii, din dispoziţia organului de urmărire penală sau a judecătorului de
cameră preliminară ori a instanţei de judecată, după caz.
Corelaţii legislative: art. 57, art. 253, art. 553, art. 574, art. 578, art. 581
C.proc.pen.; art. 7 din Legea nr. 188/2000; art. 955 C.proc.civ.; art. 20, 27, 28 din
Legea nr. 318/2015; art. 10, 11 din H.G. nr. 358/2016
Comentariu
1. Aducerea la îndeplinire a măsurilor asigurătorii luate de procuror. Textul
iniţial al art. 251 C.proc.pen. prevedea că măsurile asigurătorii luate de procuror
sunt aduse la îndeplinire de organele de cercetare penală. Puteau fi avute în vedere
atât organele de cercetare penală ale poliţiei judiciare, cât şi cele speciale, potrivit art.
57 C.proc.pen. Desigur, nimic nu împiedică procurorul, în cursul urmăririi penale,
să îşi aducă la îndeplinire propriile măsuri, respectiv să transmită terţilor popriţi
ordonanţa de înfiinţare a popririi asigurătorii ori să dispună notarea în cartea
funciară a măsurii asigurătorii (cum, de altfel, prevede şi art. 253 alin. (4) C.proc.pen.
în această din urmă situaţie), aspecte des întâlnite în practică. Considerentele rămân
valabile şi în noua configurare a art. 215 C.proc.pen. (după intrarea în vigoare
a O.U.G. nr. 18/2016), cu menţiunea că există prevăzută în mod expres posibilitatea
ca procurorul să apeleze la alte organe competente care îşi pot da concursul, de
exemplu Agenţia Naţionala de Administrare Fiscală, Agenţia Naţională pentru
Administrarea Bunurilor Indisponibilizate – a se vedea art. 20, 27şi 28 din Legea nr.
318/2015 pentru înfiinţarea, organizarea şi funcţionarea Agenţiei Naţionale de
Administrare a Bunurilor Indisponibilizate şi pentru modificarea şi completarea unor
acte normative şi art. 10, 11 din H.G. nr. 358/2016 privind aprobarea
Regulamentului de organizare şi funcţionare a Agenţiei Naţionale de Administrare
a Bunurilor Indisponibilizate, a organigramei, a parcului auto şi a modului de
utilizare a acestuia, precum şi pentru completarea Hotărârii Guvernului nr.
652/2009 privind organizarea şi funcţionarea Ministerului Justiţiei).
2. Aducerea la îndeplinire a măsurilor asigurătorii luate de judecătorul de
cameră preliminară sau de instanţă. În doctrina apărută înainte de
adoptarea O.U.G. nr. 18/2016, prin care a fost modificat textul art. 251 C.proc.pen.,
s-a arătat că măsurile asigurătorii dispuse de judecătorul de cameră preliminară ori
de instanţa de judecată sunt aduse la îndeplinire de executorii judecătoreşti
potrivit art. 7 lit. e) din Legea nr. 188/2000privind executorii judecătoreşti (M.Of. nr.
738 din 20 octombrie 2011), care prevede că aceştia au printre atribuţii aplicarea
măsurilor asigurătorii dispuse de instanţa judecătorească (în acest sens, a se
vedea M. Udroiu, Procedură penală. Partea generală. Noul Cod de procedură penală,
op. cit., 2014, p. 603; C.M. Chiriţa, în N. Volonciu, A.S. Uzlău ş.a., Noul Cod de
procedură penală comentat, op. cit., 2014, p. 573; A. Zarafiu, Procedură penală.
Partea generală. Partea specială, op. cit., 2014, p. 246; la aceeaşi concluzie duce
şi art. 28 alin. (2) din Legea nr. 318/2015), după cum prevedea şi art. 164 alin. (2)
C.proc.pen. din 1968. Apreciem totuşi că textul de lege a fost redactat pentru
a acoperi situaţiile în care executorul judecătoresc are atribuţii în ceea ce priveşte
măsurile asigurătorii luate în cadrul proceselor civile, la cererea creditorului, care,
ulterior, solicită executorului să efectueze demersurile necesare, potrivit art. 955
C.proc.civ., înţelegându-se asupra unui onorariu. Prin urmare, în opinia noastră,
textul Legii nr. 188/2000 nu poate fi aplicabil în cadrul procesului penal, întrucât
executorul judecătoresc nu poate lucra fără a fi plătit; or, s-ar putea ajunge la situaţia
ca din eventuala val