Sunteți pe pagina 1din 1130

Capitolul III Apelul

Art. 408
Hotărârile supuse apelului

Daniel Grădinaru

(1) Sentinţele pot fi atacate cu apel, dacă legea nu prevede altfel.


(2) Încheierile pot fi atacate cu apel numai odată cu sentinţa, cu excepţia
cazurilor când, potrivit legii, pot fi atacate separat cu apel.
(3) Apelul declarat împotriva sentinţei se socoteşte făcut şi împotriva
încheierilor.
Corelaţii legislative: art. 27, art. 281, art. 361 lit. a) şi b), art. 3851 C.proc.pen. din
1968, art. 38, art. 39, art. 40, art. 50 alin. (4), art. 51 alin. (6), art. 74, art. 284, art.
370, art. 408, art. 417, art. 432, art. 463, art. 465, art. 597 alin. (7) C.proc.pen.
Comentariu
1. Aspecte generale. Apelul reprezintă în actuala reglementare singura cale
ordinară de atac care devoluează fondul cauzei. Spunem asta deoarece, prin aceeaşi
reglementare a fost introdusă şi o nouă cale de atac, anume contestaţia, însă aceasta
din urmă, aşa după cum vom vedea, nu învesteşte instanţa superioară cu verificarea
chestiunilor ce ţin de fondul cauzei, ci privitor la aspecte în general adiacente
soluţionării acestuia (măsuri procesuale luate în cauză, ori chestiuni apărute ulterior
soluţionării definitive a cauzei, în faza de executare).
În doctrină sunt considerate căi ordinare de atac acelea pe care legea le conferă în
mod normal, fără a cere îndeplinirea vreunei condiţii excepţionale şi care se folosesc
contra hotărârilor nedefinitive, care nu au dobândit autoritate de lucru judecat (I.
Neagu, M. Damaschin, Tratat de procedură penală. Partea specială, Ed. Universul
Juridic, Bucureşti, 2015, p. 275).
În Codul de procedură penală din 1968, regula era că împotriva sentinţelor
(hotărârile pronunţate în primă instanţă) se puteau declara două căi ordinare de atac,
apelul şi recursul. Ulterior, prin Legea nr. 202/2010 privind unele masuri pentru
accelerarea soluţionării proceselor au fost aduse unele modificării Codului de
procedură penală (printre alte legi) în scopul declarat de a accelera soluţionarea
cauzelor. Una dintre acestea, importantă sub aspectul celor ce fac obiectul acestei
lucrări, a fost suprimarea căii de atac a apelului, prevăzut împotriva hotărârilor
pronunţate în primă instanţă de judecătorii. Astfel, au fost abrogate dispoziţiile art.
27 pct. (2) C.proc.pen. din 1968, care prevedeau că tribunalul, ca instanţa de apel,
judecă apelurile împotriva hotărârilor penale pronunţate de judecătorii în prima
instanţă. Corelativ, au fost modificate şi dispoziţiile art. 281 ale aceluiaşi Cod, care
reglementa competenţa curţilor de apel. Astfel, potrivit art. 281 alin. (1) pct. 3 curtea
de apel, ca instanţă de recurs, judeca recursurile împotriva hotărârilor penale
pronunţate de judecătorii în primă instanţă, cu excepţia celor date în competenţa
tribunalului, precum şi în alte cazuri anume prevăzute de lege. Conform aceleiaşi legi
(Legea nr. 202/2010) tribunalul, ca instanţă de recurs, urma să judece doar
recursurile împotriva sentinţelor pronunţate de judecătorii privind infracţiunile
pentru care punerea în mişcare a acţiunii penale se făcea la plângerea prealabilă
a persoanei vătămate, precum şi recursurile împotriva hotărârilor penale pronunţate
de judecătorii în materia măsurilor preventive, a liberării provizorii sau a măsurilor
asigurătorii, a hotărârilor penale pronunţate de judecătorii în materia executării
hotărârilor penale sau a reabilitării, şi în alte cazuri anume prevăzute de lege. În
completarea acestor modificării, au fost aduse unele amendamente la art. 361 lit. a)
şi b) C.proc.pen. din 1968, care prevedeau astfel că nu mai puteau fi atacate cu apel,
printre altele, sentinţele pronunţate de judecătorii şi cele pronunţate de tribunalele
militare, acestea putând fi atacate doar cu recurs potrivit art. 385 1 alin. (1) lit. a) şi
b). Rezultă, aşadar, că împotriva hotărârilor pronunţate de judecătorii nu se mai
putea exercita decât o cale ordinară de atac, respectiv recursul, care se judeca de
tribunal sau curte de apel, după distincţiile făcute în lege.
În acest context, Curtea Constituţională, fiind chemată să se pronunţe asupra
constituţionalităţii art. 361 alin. (1) lit. a) şi b) C.proc.pen. din 1968, modificat
prin Legea nr. 202/2010, a stabilit prin Decizia nr. 612 din 12 iunie 2012, că
dispoziţiile criticate sunt constituţionale. Astfel, Curtea a constatat că autorul
acesteia este nemulţumit de împrejurarea că prin Legea nr. 202/2010 s-a eliminat
calea de atac a apelului pentru sentinţele pronunţate de judecătorii. Dacă anterior
acestor modificări era posibilă atacarea cu apel a acelor sentinţe pronunţate de
judecătorii în cazurile prevăzute de lege (şi ulterior cu recurs – n.n.), de data aceasta,
legiuitorul a instituit o normă generală potrivit căreia orice hotărâre pronunţată la
nivelul judecătoriei va putea fi contestată uzând de o singură cale de atac, respectiv
a recursului. S-a mai reţinut că normele de reglementare a competenţei instanţelor
judecătoreşti, a gradelor de jurisdicţie, precum şi a căilor de atac, constituie reguli
de procedură, a căror stabilire, potrivit prevederilor art. 126 alin. (2) din Constituţie,
se poate face numai prin lege. Legea procesual penală (C.proc.pen. din 1968)
promovează, ca regulă generală, judecarea procesului penal în trei grade de
jurisdicţie: prima instanţă, apel şi recurs. În acelaşi timp, pentru anumite cazuri
speciale, determinate de natura infracţiunilor care constituie obiectul procesului
penal ori de calitatea făptuitorului, legea prevede, cu deplină justificare
constituţională, ca excepţie, existenţa doar a două grade de jurisdicţie: primă
instanţă şi recurs.
Reglementarea unei singure căi ordinare de atac nu este de natură să îngrădească
dreptul de acces liber la justiţie. Persoanele interesate se pot adresa atât primei
instanţe, cât şi celei de recurs, cu orice cerere procedurală prevăzută de lege,
indiferent de numărul gradelor de jurisdicţie. Părţile îşi pot exercita dreptul la apărare
în tot cursul procesului penal, inclusiv în faza de urmărire penală, în primă instanţă
ori în calea de atac. Criticile autorului nu au putut fi primite, deoarece stabilirea
competenţei, precum şi instituirea regulilor de desfăşurare a procesului în faţa
instanţelor judecătoreşti, deci şi reglementarea căilor de atac, este de competenţa
exclusivă a legiuitorului. Acesta este sensul art. 129 din Constituţie, text care face
referire la „condiţiile legii”, atunci când reglementează exercitarea căilor de atac. S-a
reţinut totodată că nu este încălcat nici principiul egalităţii cetăţenilor în faţa legii şi
a autorităţilor publice, consacrat de art. 16 alin. (1) din Constituţie, prin instituirea
unor reguli speciale, inclusiv în ceea ce priveşte căile de atac, cât timp este asigurată
egalitatea juridică a cetăţenilor în utilizarea lor. De asemenea, Curtea a argumentat
că părţile au posibilitatea de a beneficia de drepturile şi garanţiile procesuale
instituite prin lege, în cadrul unui proces public, judecat de către o instanţă
independentă, imparţială şi stabilită prin lege, într-un termen rezonabil, condiţii care
sunt asigurate şi în situaţia judecării cauzelor în primă instanţă de către judecătorii.
De asemenea este asigurat şi dreptul la două grade de jurisdicţie (judecata în primă
instanţă şi judecata în recurs) în materie penală, reglementat de art. 2 parag. 1 din
Protocolul nr. 7 adiţional la CEDO.
Prin urmare, câtă vreme sunt respectate aceste limite, legiuitorul naţional poate
introduce sau elimina, în funcţie de nevoile sociale care impun o anumită politică
penală, oricâte grade de jurisdicţie consideră necesare. Altfel spus, reglementările
internaţionale nu impun un anumit număr maxim al gradelor de jurisdicţie sau al
căilor de atac, ci numai un număr minim, care este deplin respectat.
Prin noul Cod de procedură penală a fost suprimată calea ordinară de atac
a recursului, fiind prevăzut doar apelul ca regulă generală, consacrându-se astfel
principiul dublului grad de jurisdicţie în materie penală (judecata în fond şi în apel),
impus prin Protocolul nr. 7 adiţional la CEDO. În acest sens, s-a prevăzut în
dispoziţiile art. 408 alin. (1) C.proc.pen. că sentinţele (hotărârile pronunţate în primă
instanţă) pot fi atacate cu apel, ca regulă generală. Totodată, conform art. 38 alin. (2)
C.proc.pen. curtea de apel judecă apelurile împotriva hotărârilor penale pronunţate
în primă instanţă de judecătorii şi tribunale, iar potrivit art. 39 alin. (2) din acelaşi
cod, curtea militară de apel judecă apelurile împotriva hotărârilor penale pronunţate
de tribunalele militare. De asemenea, conform art. 40 alin. (2), Înalta Curte de Casaţie
şi Justiţie judecă apelurile împotriva hotărârilor penale pronunţate în primă instanţă
de curţile de apel, de Curtea militară de apel şi de Secţia penală a Înaltei Curţi de
Casaţie şi Justiţie. În legătură cu ceastă chestiune s-a pronunţat şi Curtea
Constituţională, reţinând, printre altele, că „dispoziţiile art. 21 alin. (3) coroborate cu
cele ale art. 129, nu presupun însă accesul la toate căile de atac şi la toate categoriile
de instanţe, indiferent de obiectul cauzei ce se cere a fi soluţionată” (D.C.C. nr. 667
din 15 octombrie 2015, parag. 30).
Apelul este o cale de atac de reformare, fiind în competenţa de soluţionare
a instanţelor de control judiciar (curţile de apel pentru judecătorii şi tribunale şi
Înalta Curţi de Casaţie şi Justiţie pentru curţile de apel, dar şi a completului
competent de la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie pentru sentinţele pronunţate în
primă instanţă de către aceasta din urmă), completat de faptul că, în cazul în care se
consideră întemeiat, apelul fiind admis, cauza va fi rejudecată de către instanţa de
apel.
Apelul, astfel cum este reglementat în Codul de procedură penală este şi o cale de
anulare, întrucât în anumite cazuri, admiterea apelului atrage desfiinţare hotărârii
primei instanţe şi trimiterea acesteia spre rejudecare aceleiaşi instanţe ori instanţei
competente, după cum vom vedea.
Totodată, apelul este o cale de atac care devoluează cauza atât cu referire la situaţia
de fapt, cât şi la chestiuni de drept, nefiind limitat sub acest aspect. Acesta rezultă
în mod expres din dispoziţiile art. 417 C.proc.pen. (efectul devolutiv al apelului şi
limitele sale), care prevede în alin. (2) că, în cadrul limitelor prevăzute la alin. (1),
instanţa este obligată ca, în afară de temeiurile invocate şi cererile formulate de
apelant, să examineze cauza sub toate aspectele de fapt şi de drept.
2. Hotărârile supuse apelului. Sentinţele. Pornind de la felul hotărârilor, astfel
cum sunt clasificate în dispoziţiile art. 370 C.proc.pen., putem determina sfera
acestora. Astfel, potrivit dispoziţiilor amintite, sentinţa este hotărârea prin care cauza
este soluţionată de prima instanţă de judecată sau prin care aceasta se dezînvesteşte
fără a soluţiona cauza. De asemenea, se prevede că instanţa se pronunţă prin
sentinţă şi în alte situaţii prevăzute de lege. Având în vedere că în sistemul judiciar
din România toate instanţele de la toate nivelurile (judecătorie, tribunal, curte de apel
şi Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie) judecă în/şi în primă instanţă, hotărârile
pronunţate de către acestea cu ocazia judecării în fond a unei cauze pot fi atacate cu
apel. În legătură cu sentinţele de dezînvestire, trebuie spus că, în unele cazuri,
acestea nu pot fi atacate cu nicio cale de atac. Acesta este cazul hotărârilor prin care
instanţele îşi declină competenţa în favoarea altor instanţe, situaţie în care se prevede
expres că nu sunt supuse căilor de atac [art. 50 alin. (4) C.proc.pen.]. Există însă
anumite sentinţe (hotărâri pronunţate în primă şi ultimă instanţă) care, deşi nu sunt
de dezînvestire, nu sunt supuse niciunei căi de atac. Este cazul prevăzut în art. 74
C.proc.pen., care în alin. (1) prevede că Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie sau curtea
de apel competentă soluţionează cererea de strămutare prin sentinţă. Conform alin.
(6) al aceluiaşi articol, aceste sentinţe nu sunt supuse niciunei căi de atac.
Considerăm că această prevedere îşi are justificarea pe de o parte, în aceea că prin
sentinţele respective se soluţionează doar un aspect incidental, iar pe de altă parte,
este necesar a lămuri cu celeritate acest aspect, urmând ca respectiva cauză să fie
soluţionată de cea stabilită de instanţa care judecă cererea de strămutare. Totodată
apreciem că s-a avut în vedere de către legiuitor şi nivelul instanţelor care judecă
astfel de cereri, respectiv Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi curţile de apel.
Pe de altă parte, există mai multe hotărâri pronunţate în primă instanţă care pot fi
atacate cu calea de atac a contestaţiei. Aceasta este situaţia hotărârilor pronunţate
în procedurile reglementate în Titlul al V-lea din Partea specială a C.proc.pen. Astfel,
potrivit art. 597 alin. (7) C.proc.pen. „Hotărârile pronunţate în primă instanţă în
materia executării potrivit prezentului titlu pot fi atacate cu contestaţie la instanţa
ierarhic superioară, în termen de 3 zile de la comunicare”. Acestea nu sunt însă
singurele hotărâri care, deşi sunt sentinţe, nu sunt supuse căii de atac a apelului.
Spre exemplu, conform dispoziţiilor art. 107 alin. (1) din Legea nr. 302/2004 privind
cooperarea judiciară penală internaţională, republicată, în cazurile în care instanţele
române se pronunţă asupra unui mandat european de arestare, acestea o fac
prin sentinţă, iar conform art. 108 aceasta poate fi atacată cu contestaţie în termen
de 5 zile de la pronunţare, cu excepţia cazului în care persoana solicitată consimte
la predare, când hotărârea este definitivă.
Aşadar, ca să conchidem, regula este că sentinţele sunt supuse căii de atac a apelului
ori de câte ori legea nu prevede că sunt fără cale de atac sau că sunt supuse
contestaţiei.
Trebuie menţionat că pot face obiectul apelului şi unele hotărâri pronunţate în
soluţionarea unor căi extraordinare de atac. Este cazul prevăzut în dispoziţiile art.
432 C.proc.pen., care reglementează procedura de judecare a contestaţiei în anulare,
după admitere în principiu, şi în care se prevede că instanţa, dacă găseşte contestaţia
întemeiată, desfiinţează prin decizie sau, după caz, prin sentinţă ultima hotărâre sau
partea din ultima hotărâre cu privire la care există autoritate de lucru judecat.
Sentinţa dată în contestaţia în anulare este supusă apelului, iar decizia dată în apel
este definitivă. În cazul în care procedura nu a trecut de etapa admiterii în principiu,
instanţa respingând prin sentinţă sau decizie cererea de contestaţie în anulare
formulată ca inadmisibilă, aceasta nu mai poate fi atacată cu apel. În acest sens s-a
pronunţat Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie prin Decizia nr. 5 din 4 martie 2015,
fiind sesizată cu pronunţarea unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea unei
chestiuni de drept. Astfel, prin decizia amintită s-a statuat că hotărârea pronunţată
în procedura examinării admisibilităţii în principiu a contestaţiei în anulare
împotriva unei sentinţe pentru care nu este prevăzută o cale de atac, nu poate fi
suspusă apelului. În considerentele deciziei s-a arătat, printre altele, că nu sunt
incidente dispoziţiile art. 408 alin. (1) C.proc.pen., potrivit cărora „Sentinţele pot fi
atacate cu apel, dacă legea nu prevede altfel”. S-a considerat că aceste dispoziţii se
referă la sentinţele nedefinitive, pronunţate în procedura principală, iar nu în
procedura specifică unei căi de atac. În măsura în care sentinţa atacată pe calea
contestaţiei în anulare nu este susceptibilă de apel, fiind definitivă, sentinţa
pronunţată în procedura admiterii în principiu cu privire la o astfel de hotărâre nu
ar putea avea un regim juridic diferit din punctul de vedere al caracterului definitiv,
al posibilităţii exercitării căii de atac ordinare a apelului.
În cazul revizuirii, există dispoziţiile art. 463 C.proc.pen., în care se arată că sentinţa
prin care instanţa se pronunţă asupra cererii de revizuire, după judecarea cauzei,
este supusă aceleiaşi căi de atac ca şi hotărârea la care se referă. Având în vedere
însă care sunt hotărârile care pot fi atacate cu revizuire, cazurile de revizuire
reglementate de lege şi instanţele competente să le judece, rezultă că hotărârile care
pot fi atacate cu apel în aceste cazuri nu pot fi decât sentinţele (hotărâri pronunţate
în primă instanţă). Fiind sesizată cu pronunţarea unei hotărâri prealabile pentru
dezlegarea unei probleme de drept, Înalta Curte a hotărât însă, prin Decizia nr. 2 din
2 februarie 2015, că în urma desfiinţării deciziei date în recurs, în calea de atac
a revizuirii reglementată în procedura prevăzută de art. 465 C.proc.pen., în condiţiile
în care cauza a parcurs trei grade de jurisdicţie (primă instanţă, apel şi recurs), în
ultimă instanţă soluţionându-se recursul procurorului, calea de atac este recursul
în forma şi reglementarea prevăzută de lege la data judecării recursului iniţial.
Trebuie amintit că instanţa care a sesizat Înalta Curte era C.A. Timişoara, ce fusese
iniţial învestită cu judecarea unui apel, după intrarea în vigoare a C.proc.pen., în
condiţiile în care potrivit acestui cod nu mai există recursul, apelul fiind singura cale
de atac integral devolutivă, iar la epuizarea judecăţii în această cale de atac hotărârea
pronunţată este definitivă.
3. Încheierile. În ceea ce priveşte încheierile, în acelaşi art. 370 C.proc.pen., după
ce se definesc deciziile ca fiind hotărârile prin care instanţa se pronunţă asupra
apelului, recursului în casaţie şi recursului în interesul legii, se prevede că celelalte
hotărâri pronunţate de instanţe în cursul judecăţii se numesc încheieri. Referitor la
acestea, în alin. (2) al textului pe care îl analizăm, se prevede că pot fi atacate cu apel
numai odată cu fondul, cu excepţia celor care pot fi atacate separat cu apel. Evident,
este vorba despre încheierile premergătoare, pronunţate înaintea hotărârii finale.
Totodată, trebuie subliniat faptul că nu sunt avute în vedere unele încheieri, cum
sunt cele pronunţate în materia măsurilor preventive, care pot fi atacate cu calea de
atac a contestaţiei, şi nici cele care sunt fără nicio cale de atac. Pentru această din
urmă situaţie, avem în vedere dispoziţiile art. 51 alin. (6) C.proc.pen. în care se arată
că încheierile prin care se soluţionează conflictele de competenţă nu sunt supuse
niciunei căi de atac sau cele prin care instanţa se pronunţă asupra unei de cereri de
recuzare ori asupra unei declaraţii de abţinere.
Există însă şi încheieri prin care se soluţionează aspecte incidentale de către o altă
instanţă ce nu pot fi atacate cu nicio cale de atac. Este cazul reglementat în
dispoziţiile art. 76 C.proc.pen. (Desemnarea altei instanţe pentru judecarea cauzei),
care în alin. (5) prevede că Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie sau curtea de apel
dispune, prin încheiere motivată, fie respingerea cererii, fie admiterea cererii şi
desemnarea unei instanţe egale în grad cu cea căreia i-ar reveni competenţa să judece
cauza în primă instanţă, care să fie sesizată în cazul în care se va emite rechizitoriul.
Încheierea pronunţată în aceste situaţii nu este supusă niciunei căi de atac, conform
alin. (6).
O situaţie specială o au încheierile prin care instanţele resping cererile de sesizare
a Curţii Constituţionale pentru soluţionarea excepţiilor de neconstituţionalitate,
având în vedere dispoziţiile Legii nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea
Curţii Constituţionale, care nu au mai fost corelate cu cele ale Codului de procedură
penală. Astfel, potrivit art. 29 din această lege, dacă excepţia este inadmisibilă, fiind
contrară prevederilor alin. (1), (2) sau (3), instanţa respinge printr-o încheiere
motivată cererea de sesizare a Curţii Constituţionale. Încheierea poate fi atacată
numai cu recurs la instanţa imediat superioară, în termen de 48 de ore de la
pronunţare. Recursul se judecă în termen de 3 zile. Cum potrivit Codului de
procedură penală actual nu mai este prevăzut recursul drept cale ordinară de atac,
căile ordinare de atac fiind, aşa cum s-a arătat, apelul şi contestaţia, s-a pus
întrebarea care va fi calea cu care pot fi atacate aceste hotărâri. În această situaţie
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a stabilit în practica sa constantă că aceste hotărâri
pot fi atacate cu apel, faţă de dispoziţiile Legii nr. 255/2013 pentru punerea în
aplicare a Codului de procedură penală. Mai exact, s-a menţionat incidenţa
dispoziţiilor art. 8 din această lege, care prevăd că „hotărârile pronunţate în primă
instanţă după intrarea în vigoare a legii noi sunt supuse căilor de atac, termenelor şi
condiţiilor de exercitare ale acestora, prevăzute de legea nouă”. Totodată, potrivit art.
24 din aceeaşi lege, „dispoziţiile procesual penale din legile speciale se completează
cu cele ale Codului de procedură penală”. Aşadar, în temeiul art. 24 din Legea nr.
255/2013, dispoziţiile procesual penale din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi
funcţionarea Curţii Constituţionale se completează cu dispoziţiile Codului de
procedură penală, inclusiv cu cele care reglementează căile de atac [(în acelaşi sens
este şi I.C.C.J., Secţia penală, decizia nr. 113/A/2015 (www.scj.ro)]. Facem
precizarea că, în legătură cu problema pusă în discuţie, Înalta Curte de Casaţie şi
Justiţie, a fost sesizată, în temeiul art. 475 alin. (1) C.proc.pen. pentru pronunţarea
unei hotărâri prealabile, sesizare ce a fost respinsă ca inadmisibilă, considerându-se
că problema sesizată vizează materia incidentelor procedurale şi, în consecinţă, nu
poate constitui o chestiune de drept de a cărei lămurire depinde soluţionarea pe fond
a cauzei (I.C.C.J., Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, Decizia nr. 17
din 27 septembrie 2016).
În ceea ce priveşte încheierile judecătorului de drepturi şi libertăţi prin care s-a
respins cererea de anulare sau de reducere a amenzii judiciare aplicată de procuror,
considerăm că acestea nu pot fi atacate cu apel. Astfel, din dispoziţiile art. 284 alin.
(4) şi art. 409 alin. (1) lit. e) raportat la art. 408 alin. (2) teza finală, rezultă că
încheierile pronunţate de judecătorul de drepturi şi libertăţi nu pot fi atacate cu apel.
În ultimul alineat al art. 408 se arată că apelul declarat împotriva sentinţei se
socoteşte făcut şi împotriva încheierilor. Spre deosebire de dispoziţiile art. 361 alin.
(3) C.proc.pen. din 1968, în dispoziţiile analizate nu s-a mai prevăzut că se atacă
odată cu sentinţa şi încheierile ulterioare pronunţării acesteia. Considerăm că
aceasta nu înseamnă că încheierile ulterioare nu se atacă odată cu fondul.
Dimpotrivă, apreciem că încheierile prin care, spre exemplu, s-au îndreptat erorile
materiale strecurate în sentinţă ori s-au înlăturat omisiunile vădite se vor ataca odată
cu sentinţa. În final, precizăm că încheierile anterioare, care nu sunt supuse vreunei
căi de atac (de exemplu, în materia incompatibilităţilor) sau sunt supuse altei căi de
atac decât apelul (de exemplu, încheierile prin care s-a dispus începerea judecăţii),
nu pot fi atacate conform acestei dispoziţii.
Art. 409
Persoanele care pot face apel
Daniel Grădinaru

(1) Pot face apel:


a) procurorul, referitor la latura penală şi latura civilă;
b) inculpatul, în ceea ce priveşte latura penală şi latura civilă;
c) partea civilă, în ceea ce priveşte latura penală şi latura civilă, şi partea
responsabilă civilmente, în ceea ce priveşte latura civilă, iar referitor la latura
penală, în măsura în care soluţia din această latură a influenţat soluţia în latura
civilă;
d) persoana vătămată, în ceea ce priveşte latura penală;
e) martorul, expertul, interpretul şi avocatul, în ceea ce priveşte amenzile
judiciare aplicate prin sentinţă, precum şi în ceea ce priveşte cheltuielile
judiciare şi indemnizaţiile cuvenite acestora;
f) orice persoană fizică ori juridică ale cărei drepturi legitime au fost vătămate
nemijlocit printr-o măsură sau printr-un act al instanţei, în ceea ce priveşte
dispoziţiile care au provocat asemenea vătămare.
(2) Pentru persoanele prevăzute la alin. (1) lit. b)-f), apelul poate fi declarat şi de
către reprezentantul legal ori de către avocat, iar pentru inculpat, şi de către
soţul acestuia.
Corelaţii legislative: art. 362 C.proc.pen. din 1968, art. 33, art. 34, art. 272-276, art.
283, art. 284, art. 353 alin. (1), art. 366 alin. (3), art. 410 C.proc.pen.
Comentariu
1. Procurorul şi părţile. În privinţa persoanelor care au îndreptăţirea să declare
calea de atac a apelului, remarcăm că sunt aproximativ aceleaşi cu cele din vechea
reglementare, cu unele menţiuni. Astfel, procurorul poate declara apel atât în ceea
ce priveşte latura penală, cât şi latura civilă, fără nicio restricţie, îndepărtându-se de
la soluţia aleasă de Codul de procedură penală din 1968, după modificarea adusă
prin Legea nr. 356/2006, care prevedea că apelul procurorului în ceea ce priveşte
latura civilă este inadmisibil în lipsa apelului formulat de partea civilă, cu excepţia
cazurilor în care acţiunea civilă se exercită din oficiu. Apreciem că soluţia aleasă de
actualul legiuitor nu ţine seama de împrejurarea că latura civilă a unei cauze penale,
care vizează repararea prejudiciului produs persoanei vătămate, constituită parte
civilă în cauză, este o chestiune privată, cu privire la care părţile pot acţiona dacă se
simt lezate prin hotărârea pronunţată, având chiar posibilitatea de a renunţa la
despăgubirile acordate. Aceasta este însă în concordanţă cu jurisprudenţa Curţii
Constituţionale, care prin Decizia nr. 190 din 26 februarie 2008a statuat că limitarea
prevăzută de art. 362 alin. (1) lit. a) teza a II-a C.proc.pen. din 1968 este
neconstituţională, deoarece art. 131 alin. (1) din Legea fundamentală stabileşte în
mod clar şi categoric sfera atribuţiilor procurorului. Este adevărat că în alin. (2) al
art. 131 se prevede că „Ministerul Public îşi exercită atribuţiile prin procurori
constituiţi în parchete, în condiţiile legii”, dar este evident că referirea la condiţiile
legii priveşte organizarea parchetelor, şi nu exercitarea atribuţiilor stabilite în alin.
(1). S-a mai reţinut în aceeaşi decizie că procurorul nu este adversarul vreuneia din
părţi, ci el intervine în proces pentru a veghea la respectarea legii. Textul
constituţional, referindu-se la apărarea drepturilor şi libertăţilor cetăţenilor, nu are
în vedere transformarea procurorului într-un avocat al uneia dintre părţi, ci de
a veghea la respectarea legii în procesele care pun în discuţie astfel de drepturi şi
libertăţi. Deşi este vorba despre latura civilă din cadrul unui proces penal, este de
netăgăduit că şi în acest domeniu există interese generale care trebuie apărate, iar
în activitatea judiciară Constituţia a stabilit acest rol de apărător pentru procuror.
Pe de altă parte, principiul disponibilităţii, care guvernează procesul civil,
funcţionează în continuare, deoarece prin declararea apelului de către procuror
părţile nu sunt împiedicate să-şi manifeste dreptul de dispoziţie, întrucât, în
condiţiile legii, ele pot renunţa la dreptul subiectiv, pot achiesa la pretenţiile
adversarului sau pot încheia o tranzacţie, potrivit normelor civile şi procesual civile.
Cu toate acestea, într-o cauză s-a reţinut că, în condiţiile în care părţile civile cărora
li s-a respins acţiunea civilă de către prima instanţă nu au înţeles să formuleze apel,
apelul procurorului sub acest aspect echivalează cu exercitarea acţiunii civile, de
către procuror, din oficiu, în calea de atac. Or, dacă la judecata în primă instanţă
procurorul nu putea exercita acţiunea civilă din oficiu, în numele părţilor civile, cu
atât mai puţin acesta ar putea declara apel sub acest aspect. Incidenţa
dispoziţiilor art. 409 alin. (1) lit. a) C.proc.pen., potrivit cărora procurorul poate face
apel referitor şi la latura civilă este condiţionată de respectarea principiului
disponibilităţii, iar în speţă singura concluzie la care se poate ajunge este că prin
neexercitarea apelului împotriva hotărârii prin care i-a fost respinsă acţiunea civilă,
partea civilă a renunţat la pretenţiile sale (C.A. Bucureşti, Secţia a II-a penală, decizia
nr. 876/A din 10 iunie 2015, nepublicată).
Tot în legătură cu legitimarea procurorului de a declara apel, trebuie amintită
şi Decizia nr. 21 din 12 octombrie 2009 prin care I.C.C.J. a admis recursul în
interesul legii declarat de procurorul general al Parchetului de pe lângă I.C.C.J.,
stabilind că procurorul din cadrul D.I.I.C.O.T. poate exercita calea ordinară de atac
împotriva hotărârii pronunţate de instanţa de judecată într-o cauză de competenţa
direcţiei, în condiţiile în care, la judecată, a participat un procuror de la parchetul de
pe lângă instanţa competentă (de la parchetul de drept comun – n.n.).
În continuare se prevede că inculpatul poate face apel în ceea ce priveşte latura
penală şi latura civilă. Această prevedere este firească, având în vedere că prin
exercitarea acţiunii penale se urmăreşte tragerea la răspundere penală
a inculpatului, iar prin exercitarea acţiunii civile tragerea la răspundere civilă
a acestuia, astfel că inculpatul trebuie să fie îndreptăţit să poată ataca hotărârea
primei instanţe atât pe latură penală, cât şi pe latură civilă. În ceea ce priveşte latura
penală, inculpatul poate să declare apel indiferent de soluţia primei instanţe, aceasta
putând fi chiar de achitare sau de încetare a procesului penal, împrejurare în care
apelul va viza temeiul soluţiei pronunţate. În Codul de procedură penală anterior se
prevedea expres, în art. 362 alin. (1) lit. b), că împotriva sentinţei de achitare sau de
încetare a procesului penal, inculpatul poate declara apel şi în ce priveşte temeiurile
achitării sau încetării procesului penal. Deşi o prevedere expresă în acest sens nu
mai există în C.proc.pen., considerăm că în continuare inculpatul poate face apel în
această situaţie, criticând temeiurile achitării sau încetării procesului penal.
În ceea ce o priveşte pe partea civilă, se prevede că aceasta poate declara apel atât pe
latură penală, cât şi pe latura civilă, având în vedere că partea civilă este persoana
vătămată care a suferit un prejudiciu prin săvârşirea infracţiunii şi care a solicitat
tragerea la răspundere civilă a inculpatului în cadrul procesului penal, prin
constituirea ca parte civilă.
Partea responsabilă civilmente, deşi este parte în procesul penal, poate declara apel
numai în ceea ce priveşte latura civilă, iar referitor la latura penală, numai în măsura
în care soluţia din această latură a influenţat soluţia în latura civilă. Soluţia aleasă
de legiuitor este firească, având în vedere că partea responsabilă civilmente este cea
faţă de care se exercită acţiunea civilă, alături de inculpat. Trebuie spus că în forma
iniţială a C.proc.pen. se prevedea că partea civilă şi partea responsabilă civilmente
pot face apel în ceea ce priveşte latura civilă, iar referitor la latura penală, în măsura
în care soluţia din această latură a influenţat soluţia în latura civilă (textul iniţial
al Legii nr. 135/2010 a fost modificat prin Legea nr. 255/2013).
2. Subiecţii procesuali. Persoana vătămată poate face apel numai în ceea ce
priveşte latura penală, având în vedere că aceasta este persoana care a fost vătămată
prin săvârşirea infracţiunii, care nu s-a constituit parte civilă în cauză. Aşadar, cum
nu a formulat pretenţii civile faţă de inculpat în cadrul procesului penal, aceasta nici
nu poate ataca hotărârea primei instanţe sub aspectul laturii civile.
Este prevăzut, într-o formă diferită de Codul de procedură penală din 1968, şi dreptul
martorului, expertului, interpretului şi avocatului de a declara apel împotriva
hotărârilor primei instanţe. Astfel, în vechea reglementare se prevedea dreptul acestor
persoane de a face apel numai în privinţa cheltuielilor judiciare cuvenite acestora, în
timp ce în reglementarea în vigoare dreptul acestora de a declara calea de atac
a apelului poate viza, pe lângă cheltuielile judiciare avansate, indemnizaţiile cuvenite
acestora şi amenzile judiciare aplicate. Conform C.proc.pen. (aşa cum a fost publicat
la intrarea în vigoare), „Pot face apel (...) martorul, expertul, interpretul şi avocatul,
în ceea ce priveşte cheltuielile judiciare, indemnizaţiile cuvenite acestora şi amenzile
judiciare aplicate”. Arătam privitor la aceste dispoziţii că trebuiau privite în corelare
cu cele ale art. 272-276 C.proc.pen., care reglementează regimul cheltuielilor
judiciare efectuate, precum şi sumele cuvenite martorului, expertului şi
interpretului. De asemenea, trebuiau avute în vedere şi cele ale art. 283 şi 284
C.proc.pen. privitoare la amenzile judiciare, asupra acestora prima instanţă
putându-se pronunţa fie printr-o încheiere intermediară, fie prin sentinţă.
Consideram, totodată că, dacă în legătură cu posibilitatea de a ataca hotărârile prin
care prima instanţă s-a pronunţat asupra cheltuielilor judiciare şi a sumelor cuvenite
martorilor, experţilor şi interpreţilor nu erau comentarii suplimentare de făcut,
referitor la cele prin care s-a pronunţat asupra amenzilor judiciare trebuiau făcute
unele observaţii, având în vedere dispoziţiile art. 284 alin. (2)-(5) C.proc.pen. Aceasta
deoarece, potrivit dispoziţiilor menţionate, persoana amendată poate cere anularea
ori reducerea amenzii într-un termen de 10 zile de la comunicarea încheierii de
aplicare a amenzii. Or, faţă de aceste dispoziţii prin care i se dă dreptul persoanei
amendate să ceară anularea ori reducerea amenzii judiciare, se punea întrebarea
dacă, după exercitarea acestui drept, mai poate face apel sub acelaşi aspect. Din
modalitatea în care era reglementat acest drept, neexistând nicio condiţionare în
sensul ca aceasta să nu fi putut să exercite dreptul de a cere anularea sau reducerea
amenzii conform art. 284 C.proc.pen., dar şi de termenul în care poate declara apel,
conform art. 410 alin. (2) C.proc.pen., reieşea că hotărârile primei instanţe prin care
s-a pronunţat asupra acestor sume puteau fi atacate cu apel fără nicio restricţie, în
afara celei privitoare la termenul prevăzut pentru declararea apelului.
Dispoziţiile art. 409 alin. (1) lit. e) C.proc.pen. au fost însă modificate prin art. II pct.
105 din O.U.G. nr. 18/2016, în sensul că pot face apel martorul, expertul,
interpretul şi avocatul, în ceea ce priveşte amenzile judiciare aplicate prin sentinţă,
precum şi în ceea ce priveşte cheltuielile judiciare şi indemnizaţiile cuvenite
acestora. Rezultă, aşadar, în opinia noastră, că prin reglementarea actuală s-au
lămurit problemele apărute referitoare la modalitatea în care pot fi
„contestate/atacate” dispoziţiile privitoare la aplicarea amenzilor judiciare de către
instanţa de judecată.
3. Alte persoane. În final, în textul supus analizei se prevede şi că orice altă
persoană fizică sau juridică ale cărei drepturi legitime au fost vătămate nemijlocit
printr-o măsură sau act al instanţei poate declara apel, dar numai în ceea ce priveşte
dispoziţiile care au provocat asemenea vătămare. Evident, aceste persoane nu sunt
subiecţi ai raporturilor de conflict, nici de drept penal, nici de drept civil şi nu intră
nici în categoria subiecţilor procesuali, astfel cum sunt determinaţi în dispoziţiile art.
33 şi art. 34 C.proc.pen. Considerăm că aceste persoane sunt cele cu privire la care
prima instanţă a dispus o măsură prin care le-au fost vătămate drepturile, persoane
care fie au participat, fie nu, cu ocazia judecăţii în primă instanţă. În situaţia în care
instanţa a dispus sau urmează să dispună o astfel de măsură cu privire la aceste
persoane, are obligaţia de a le cita, conform art. 353 alin. (1) teza a II-
a C.proc.pen. Astfel, este posibil ca instanţa să dispună indisponibilizarea unor
bunuri care nu aparţin inculpatului sau părţii responsabile civilmente ori să dispună
confiscarea unor astfel de bunuri prin hotărâre. În această situaţie instanţa este
obligată să le citeze, putând să participe astfel la judecată fie personal, fie prin
apărător. În acest sens sunt dispoziţiile art. 366 alin. (3) C.proc.pen., care prevăd că
persoanele ale căror bunuri sunt supuse confiscării pot fi reprezentate de avocat şi
pot formula cereri, ridica excepţii şi pune concluzii cu privire la măsura confiscării.
De asemenea, prima instanţă poate să dispună desfiinţarea unor înscrisuri de care
sunt legate drepturi ale altor persoane care nu au participat la prima judecată
a cauzei. De aceea, dispoziţiile art. 410 alin. (3) C.proc.pen prevăd că pentru ele
termenul de declarare a apelului curge de la data la care au aflat despre actul sau
măsura dispusă, moment care poate fi ulterior pronunţării hotărârii.
Legea prevede şi posibilitatea ca apelul să fie declarat pentru persoanele arătate mai
sus de către reprezentatul legal sau avocatul acestora, iar pentru inculpat şi de
către soţul acestuia.
Reprezentaţii convenţionali trebuie să-şi justifice calitatea prin procură specială
depusă alături de cererea de apel.
În ceea îl priveşte pe avocat, în practică s-a considerat că acesta (atât cel ales, cât şi
cel din oficiu) acţionează în calitate de substituit procesual, exercitând drepturi
procesuale proprii, însă în interesul altei persoane, respectiv în interesul
inculpatului. Astfel, în cazul în care inculpatul nu are interesul să formuleze apel,
fiind mulţumit de soluţia pronunţată de prima instanţă şi manifestându-şi în mod
expres voinţa de a nu îşi însuşi apelul declarat de apărător, acesta apare ca
inadmisibil (Trib. Bucureşti, Secţia I penală, decizia nr. 559/2006, publicată în L. Mera,
L. Rog, L. Savonea, R. Budăi, Codul de procedură penală, Ed. C.H. Beck, Bucureşti,
2008, p. 1037). Într-o altă cauză s-a decis în legătură cu aceeaşi situaţie că, în cazul
în care inculpatul învederează instanţei că nu-şi însuşeşte calea de atac promovată
de apărătorul său din oficiu, instanţa urmează a lua act de retragerea acesteia (C.A.
Bucureşti, Secţia a II-a penală, decizia nr. 507/1994, în L. Mera, L. Rog, L. Savonea,
R. Budăi, Codul de procedură penală, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2008, p. 1037).
Referitor la substituiţii procesuali, în doctrină se consideră că aceştia apar ca
subiecţi în cadrul procesului penal datorită unui drept procesual al lor, dar pentru
valorificarea unui interes al altuia (I. Neagu, Tratat de procedură penală. Partea
specială, Ed. PRO, Bucureşti 1997, p. 77). Acesta este cazul reglementat în
dispoziţiile art. 409 alin. (2) teza finală C.proc.pen., în care se prevede că apelul poate
fi declarat pentru inculpat şi de către soţul acestuia. În legătură cu aceştia, într-o
cauză s-a decis că este inadmisibil apelul declarat de bunicul inculpatei minore sau
de părinţii inculpatului major, întrucât aceştia nu figurează printre subiecţii
procesuali care au dreptul la exercitarea căii de atac a apelului, iar dispoziţiile
procesuale sunt de strictă interpretare (C.A. Bacău, Secţia penală, decizia nr.
120/1998, respectiv C.A. Iaşi, Secţia penală, decizia nr. 74/2000, în L. Mera, L. Rog,
L. Savonea, R. Budăi, Codul de procedură penală, op. cit., p. 1037). Pe de altă parte,
dispoziţiile art. 409 alin. (2) teza finală C.proc.pen. nu se aplică în cazurile unor
proceduri speciale, cu reglementări proprii. De exemplu într-o cauză Înalta Curte
a decis că este inadmisibil apelul declarat de soţia persoanei condamnate (în cadrul
procedurii recunoaşterii unei hotărâri judecătoreşti străine în vederea executării
pedepsei în România), faţă de dispoziţiile art. 160 alin. (7) din Legea nr.
302/2004 care prevăd că, împotriva sentinţei pot declara apel, în termen de 10
zile, procurorul şi persoana condamnată. Pentru procuror, termenul curge de la
pronunţare. Pentru persoana condamnată, termenul curge de la pronunţare sau, în
cazul în care a lipsit atât de la dezbateri, cât şi de la pronunţare, de la comunicarea
copiei de pe dispozitiv (I.C.C.J., Secţia penală, decizia nr. 394 din 14 octombrie 2016,
nepublicată).
Art. 410
Termenul de declarare a apelului

Daniel Grădinaru

(1) Pentru procuror, persoana vătămată şi părţi, termenul de apel este de 10


zile, dacă legea nu dispune altfel, şi curge de la comunicarea copiei minutei.
(2) În cazul prevăzut la art. 409 alin. (1) lit. e), apelul poate fi exercitat de îndată
după pronunţarea încheierii prin care s-a dispus asupra cheltuielilor judiciare
şi indemnizaţiilor şi cel mai târziu în 10 zile de la pronunţarea sentinţei prin
care s-a soluţionat cauza sau, după caz, în termen de 10 zile de la comunicarea
sentinţei prin care a fost aplicată amenda judiciară sau prin care s-a dispus
asupra cheltuielilor judiciare sau indemnizaţiilor.
(3) Pentru persoanele prevăzute la art. 409 alin. (1) lit. f), termenul de apel este
de 10 zile şi curge de la data la care acestea au aflat despre actul sau măsura
care a provocat vătămarea.
Corelaţii legislative: art. 363 C.proc.pen. din 1968, art. 34, art. 169, art. 270, art.
284, art. 407 alin. (1) C.proc.pen.
Comentariu
1. Durata. Legiuitorul a prevăzut anumite termene în care se poate declara apelul,
fixarea acestora justificându-se prin necesitatea de a se asigura principiul
promptitudinii represiunii. Lipsa prevederii unui termen în care se poate declara
apelul ar conduce fie la executarea de îndată a hotărârii, fie la posibilitatea atacării
oricând cu apel a hotărârilor. Astfel, privitor la termenul de apel, acesta este unul
peremptoriu sub aspectul exercitării dreptului de apel de către titular şi dilatoriu sub
aspectul posibilităţii de punere în executare a hotărârii judecătoreşti (I. Neagu, Tratat
de procedură penală, Ed. PRO, Bucureşti, 1997, p. 546-547).
Aşa cum se poate observa, legiuitorul a păstrat termenul de 10 zile din vechiul Cod
de procedură penală (art. 363), aducând modificări referitoare la momentul de la care
termenul începe să curgă. Astfel, în C.proc.pen. din 1968 termenul de declarare
a apelului începea să curgă diferit pentru procuror şi părţi, după cum aceştia au
participat sau nu la dezbateri sau la pronunţare, respectiv acesta începea să curgă,
după caz, de la pronunţare sau de la comunicarea unei copii de pe dispozitiv.
În noul Cod s-a prevăzut o soluţie unitară, în sensul că termenul începe să curgă
de la comunicarea unei copii a minutei. Această dispoziţie trebuie văzută în
corelaţie cu cele din art. 407 alin. (1) din acelaşi Cod în care se arată că, după
pronunţare, o copie a minutei hotărârii se comunică procurorului, părţilor, persoanei
vătămate şi, în cazul în care inculpatul este arestat, administraţiei locului de
deţinere, în vederea exercitării căii de atac. Aşadar, legiuitorul actual a renunţat la
prezumţia că procurorul sau partea care a participat la dezbateri are cunoştinţă de
hotărârea ce se va pronunţa, stabilind că acest termen curge de la comunicarea unei
copii a minutei, indiferent dacă au participat sau nu la dezbateri sau/şi la
pronunţarea hotărârii. Cu toate acestea, există unele situaţii în care termenul de apel
curge de la un alt moment. Este cazul prevăzut în dispoziţiile art. 135 din Legea nr.
302/20004 privind cooperarea judiciară internaţională în materie penală, când
instanţa se pronunţă asupra cererii privind recunoaşterea şi executarea pedepsei
aplicate de o instanţa străină prin sentinţă. Această sentinţă poate fi atacată cu apel,
în termen de 10 zile, de procuror, din oficiu sau la cererea ministrului justiţiei,
precum şi de către persoana condamnată. Pentru procuror, termenul curge de la
pronunţare. Pentru persoana condamnată, termenul curge de la comunicarea
copiei de pe dispozitiv.
Totodată, potrivit dispoziţiilor art. 29 din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi
funcţionarea Curţii Constituţionale, încheierea prin care instanţa respinge cererea de
sesizare a Curţii Constituţionale, excepţia de neconstituţionalitate fiind inadmisibilă,
poate fi atacată cu apel în 48 de ore de la pronunţare (conform practicii constante
a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie A se vedea supra comentariul art. 408).
Pentru subiecţii procesuali la care se referă dispoziţiile art. 409 alin. (1) lit. e) –
martorul, expertul, interpretul şi avocatul – termenul de declarare a apelului este tot
de 10 zile, existând însă dispoziţii speciale privitoare la momentul de la care acesta
începe să curgă.
În final, pentru persoanele ale căror drepturi legitime au fost vătămate nemijlocit
printr-o măsură sau vreun act al instanţei, termenul de apel de 10 zile curge de la
data la care acestea au aflat despre actul sau măsura care a provocat vătămarea.
Evident, este vorba de persoane care nu au participat la judecata în primă instanţă,
pentru că în situaţia în care ar fi participat termenul de apel ar începe sa curgă fie
potrivit alin. (1), fie conform alin. (2) al acestui articol.
2. Modul de calcul. În legătură cu modul de calcul, acesta fiind un termen
procedural, trebuie avute în vedere şi dispoziţiile art. 169 C.proc.pen. Astfel, la
calcularea acestuia se porneşte de la ziua prevăzută în actul care a provocat curgerea
termenului şi nu se socoteşte ziua de la care începe să curgă termenul, nici ziua în
care acesta se împlineşte. Când ultima zi a unui termen cade într-o zi nelucrătoare,
termenul expiră la sfârşitul primei zile lucrătoare care urmează. De asemenea,
trebuie avute în vedere şi dispoziţiile art. 270 C.proc.pen. privitoare la actele
considerate în termen. Astfel, conform acestora, apelul depus înăuntrul termenului
prevăzut de lege la administraţia locului de deţinere ori la unitatea militară sau la
oficiul poştal prin scrisoare recomandată este considerat ca făcut în termen.
Înregistrarea sau atestarea făcută de către administraţia locului de deţinere pe actul
depus, recipisa oficiului poştal, precum şi înregistrarea ori atestarea făcută de
unitatea militară pe actul depus servesc ca dovadă a datei depunerii actului. Dacă
un act care trebuia făcut într-un anumit termen a fost comunicat sau transmis, din
necunoaştere ori dintr-o greşeală vădită a expeditorului, înainte de expirarea
termenului, unui organ judiciar care nu are competenţă, se consideră că a fost depus
în termen, chiar dacă actul ajunge la organul judiciar competent după expirarea
termenului fixat.
Totodată, acesta este un termen legal şi imperativ, nerespectarea lui atrăgând
sancţiunea decăderii din dreptul de a declara apel şi respingerea acestuia,
declarat ulterior, ca tardiv (Gr. Theodoru, Tratat de drept procesual penal, ed.
a 3-a, Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2013, p. 633). În ceea ce priveşte momentul de
la care începe să curgă (dies a quo), în principiu, acesta este comunicarea copiei
minutei. S-a pus întrebarea ce se întâmplă cu un apel declarat înainte de
momentul în care începe să curgă. Într-o decizie de speţă, s-a considerat că
dispoziţiile art. 363 alin. (1) şi (3) C.proc.pen. din 1968, referitoare la termenul
de apel şi data de la care curge acesta au ca finalitate, în intenţia legiuitorului,
sancţionarea părţii care nu a fost diligentă să exercite calea de atac într-un
anumit interval de timp. Cum partea civilă şi-a manifestat această diligenţă
anterior datei de la care curge termenul de apel, nu poate fi sancţionată prin
respingerea ca inadmisibil a apelului, dispoziţiile procedurale în vigoare
neprezentând nicio sancţiune pentru astfel de situaţii (C.A. Iaşi, Secţia penală
şi pentru cauze cu minori, decizia penală nr. 209/2001, în Revista de drept
penal. Studii de practică judiciară 1994-2006, ed. îngrijită de G. Antoniu, Ed.
Hamangiu, Bucureşti, 2006, p. 103-104). Art. 411
Repunerea în termen

Daniel Grădinaru

(1) Apelul declarat după expirarea termenului prevăzut de lege este considerat
ca fiind făcut în termen dacă instanţa de apel constată că întârzierea a fost
determinată de o cauză temeinică de împiedicare, iar cererea de apel a fost
făcută în cel mult 10 zile de la încetarea acesteia.
(2) Hotărârea este definitivă până la momentul în care instanţa de apel admite
cererea de repunere în termen.
(3) Până la soluţionarea repunerii în termen, instanţa de apel poate suspenda
executarea hotărârii atacate.
(4) Dispoziţiile alin. (1) şi (3) nu se aplică în situaţia redeschiderii procesului
penal cerute de persoana condamnată în lipsă.
Corelaţii legislative: art. 268, art. 410, art. 421, art. 551 C.proc.pen.
Comentariu
1. Justificare. Regula privitoare la durata termenului în care se poate face apel este
cea prezentată la art. 410 C.proc.pen. Depăşirea termenului de 10 zile atrage
decăderea titularului din dreptul de a mai face apel, fiind aplicabile întocmai
dispoziţiile art. 268 C.proc.pen. Apelul declarat după depăşirea termenului prevăzut
de lege atrage respingerea acestuia ca tardiv, conform dispoziţiilor art. 421 pct. (1)
lit. a) C.proc.pen.
Pot exista însă situaţii în care cel îndreptăţit să declare apel nu poate să o facă în
termenul prevăzut, împiedicat fiind de anumite împrejurări. În această situaţie
legiuitorul a prevăzut posibilitatea ca apelul să poată fi exercitat şi după expirarea
termenului dacă sunt îndeplinite anumite condiţii. Prima dintre acestea este ca
întârzierea să fi fost determinată de o cauză temeinică de împiedicare, iar cea de-a
doua este ca cererea de apel să fi fost făcută în cel mult 10 zile de la încetarea
acesteia.
2. Condiţii. Trebuie spus că repunerea în termenul de apel era reglementată şi
în C.proc.pen. din 1968, în art. 364, iar referitor la condiţiile în care poate fi declarat
un astfel de apel, acestea erau identice cu cele din prezentul Cod.
În ceea ce priveşte prima condiţie, s-a considerat că este necesar ca persoana să se
fi aflat într-un caz fortuit sau caz de forţă majoră, respectiv să fi intervenit un
eveniment care a împiedicat-o să acţioneze, eveniment ce nu putea fi prevăzut sau
înlăturat, practica judiciară validând această interpretare. Astfel, s-a decis că pentru
a fi considerată cauză temeinică de împiedicare în sensul art. 364 C.proc.pen. din
1968, împrejurarea invocată trebuie să aibă caracterul forţei majore sau al cazului
fortuit, adică să exprime o imposibilitate obiectivă a subiectului procesual de
a exercita în termen calea de atac. Aşadar, s-a considerat că efectuarea concediului
de odihnă nu poate fi considerată o cauză temeinică de împiedicare, întrucât nu
creează o imposibilitate obiectivă de a acţiona, dimpotrivă, efectuarea acestuia
implică voinţa titularului (Trib. Bucureşti, Secţia I penală, decizia nr. 452/R din 4
aprilie 2003, în C.P.J.P. 2000-2004, Ed. Wolters Kluwer, Bucureşti, 2007, p. 968-
970). Într-o altă speţă, s-a reţinut că reprezintă cauză temeinică de împiedicare faptul
că în perioada în care a început să curgă termenul de declarare a căii de atac
apelantul-inculpat, suferind de mai multe afecţiuni, a fost netransportabil. Totodată,
prin aceeaşi decizie s-a reţinut şi că, în aceeaşi perioadă, în localitatea de domiciliu
a apelantului-inculpat s-au produs inundaţii care au afectat mijloacele de
comunicare şi de transport. În aceste împrejurări, s-a considerat că au existat cauze
temeinice care au condus la depăşirea termenului legal de declarare a apelului (C.A.
Bucureşti, Secţia a II-a penală, decizia nr. 87 din 19 ianuarie 2006, în C.P.J.P. 2006,
Ed. Wolters Kluwer, Bucureşti, 2007, p. 518-520).
În practică s-a reţinut ca fiind cauză temeinică de împiedicare, în sensul art. 411
C.proc.pen., internarea medicală în regim de urgenţă a inculpatului. Astfel, a reieşit
din biletul de ieşire din spital, depus la dosarul cauzei, că inculpatul a fost internat
în procedură de urgenţă în data de 22 aprilie 2014 şi a fost externat la data de 30
aprilie 2014, ceea ce constituie o cauză temeinică de împiedicare în sensul textului
de lege arătat. Cum calea de atac a fost promovată la data de 12 mai 2014 (ultima zi
fiind data de 11 mai 2014, care a fost o zi de duminică, zi nelucrătoare) a rezultat că
inculpatul a exercitat calea de atac în condiţiile art. 411 C.proc.pen., astfel că cererea
sa de repunere în termenul de apel a fost admisă ca fondată (C.A. Cluj, Secţia penală
şi de minori, decizia nr. 606/A din 24 iunie 2014, în Buletinul Jurisprudenţei.
Repertoriu anual 2014, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2014, p. 747).
Într-o altă cauză s-a considerat că cererea inculpatului de repunere în termenul de
apel este fondată şi a fost admisă. Astfel, din actele dosarului a rezultat că inculpatul
nu a fost prezent la judecarea cauzei la fond, iar hotărârea nu i-a fost comunicată,
apelul inculpatului fiind formulat în termenul de 10 zile de la începerea executării,
moment la care a luat cunoştinţă de existenţa acesteia. Având în vedere cele arătate,
precum şi faptul că instanţa de fond a reţinut în mod eronat că dreptul la calea de
atac al inculpatului curge de la pronunţarea hotărârii, emiţând ulterior formele de
executare, Curtea a dispus repunerea inculpatului în termenul de apel, anularea
mandatului de executare a pedepsei emis înainte de rămânerea definitivă a hotărârii
şi a judecat pe fond apelului inculpatului (C.A. Cluj, Secţia penală şi de minori, decizia
nr. 134/A din 4 martie 2014, în Buletinul Jurisprudenţei. Repertoriu anual 2014, Ed.
Universul Juridic, Bucureşti, 2014, p. 745). Decizia este criticabilă, având în vedere
constatarea că inculpatului nu îi fusese comunicată hotărârea primei instanţe,
împrejurare care face ca termenul de declararea a apelului pentru acesta să nu fi
început să curgă. Astfel, aşa cum s-a arătat (a se vedea supra comentariul de la art.
410), de regulă, termenul pentru declararea apelului curge de la comunicarea copiei
minutei hotărârii primei instanţe. Cum în cauză s-a reţinut că inculpatului nu i se
comunicase hotărârea (copia minutei hotărârii – n.n.), termenul pentru acesta nu
începuse să curgă, aşa încât considerăm apelul acestuia a fost declarat în termen,
nefiind incidente dispoziţiile privitoare la repunerea în termenul de apel.
Cea de-a doua condiţie prevăzută de lege este ca apelul să fie declarat în cel mult 10
zile de la data la care a încetat cauza de împiedicare.
Evident că, la expirarea termenului de 10 zile în care se poate declara apel, hotărârea
devine definitivă şi executorie, dacă nu s-a făcut apel în termen, astfel cum dispune
art. 551 pct. (1) lit. a) C.proc.pen. De altfel, în alineatul al doilea al articolului analizat
se prevede expres acest fapt, respectiv că, până la data admiterii cererii de repunere
în termenul de apel, hotărârea este definitivă. Aşa fiind, în momentul declarării unui
astfel de apel însoţit de o cerere de repunere în termenul de apel, este posibil să se fi
început executarea pedepsei. În această situaţie, până la soluţionarea repunerii în
termen, instanţa de apel are posibilitatea să dispună suspendarea executării
hotărârii atacate.
Art. 412
Declararea şi motivarea apelului

Daniel Grădinaru

(1) Apelul se declară prin cerere scrisă, care trebuie să conţină următoarele:
a) numărul dosarului, data şi numărul sentinţei sau încheierii atacate;
b) denumirea instanţei care a pronunţat hotărârea atacată;
c) numele, prenumele, codul numeric personal, calitatea şi domiciliul, reşedinţa
sau locuinţa, precum şi semnătura persoanei care declară apelul.
(2) Pentru persoana care nu poate să semneze, cererea va fi atestată de un
grefier de la instanţa a cărei hotărâre se atacă sau de avocat.
(3) Cererea de apel nesemnată ori neatestată poate fi confirmată în instanţă de
parte ori de reprezentantul ei la primul termen de judecată cu procedura legal
îndeplinită.
(4) Apelul se motivează în scris, arătându-se motivele de fapt şi de drept pe care
se întemeiază.
Corelaţii legislative: art. 366 C.proc.pen. din 1968, art. 409 C.proc.pen.
Comentariu
1. Declararea apelului. Fiind mijlocul de învestire a instanţei de control judiciar,
apelul nu se poate declara decât prin cerere scrisă. Aceasta este o primă diferenţă
faţă de vechea reglementare care prevedea în dispoziţiile art. 366 alin. (4) că
procurorul şi oricare dintre părţile prezente la pronunţarea hotărârii pot declara apel
oral în şedinţa în care s-a pronunţat hotărârea, luându-se act şi consemnându-se
aceasta într-un proces-verbal. Pe lângă faptul că apelul se poate declara doar prin
cerere scrisă, este reglementat şi conţinutul acesteia. Elementele pe care trebuie să
le conţină declaraţia de apel nu erau prevăzute în art. 366 alin. (1) C.proc.pen. din
1968, până la modificarea acestuia prin Legea nr. 202/2010, prevăzându-se doar că
declaraţia de apel trebuie semnată de către persoana care o face. După modificarea
acestui articol prin legea amintită, au fost introduse elementele care sunt prevăzute
şi în prezentul articol. Trebuie spus că această modificare nu a condus la
o schimbare de atitudine a celor care exercită calea de atac, întrucât în continuare
părţile declară apel fie direct, fie prin apărătorii lor, fără să respecte întocmai
conţinutul reglementat în alin. (1) al acestui articol. De altfel, legiuitorul nu
a prevăzut nicio sancţiune pentru nerespectarea acestor dispoziţii. Este important să
existe însă elementele de identificare ale apelantului, respectiv numele complet al
acestuia, numărul sentinţei sau al dosarului în care s-a pronunţat hotărârea şi,
foarte important, semnătura apelantului. În vechea reglementare, dispoziţiile
privitoare la declararea recursului făceau trimitere la cele privitoare la apel. Astfel,
deciziile pronunţate de către instanţe în interpretarea şi aplicarea
dispoziţiilor Codului de procedură penală din 1968 îşi păstrează valabilitatea. S-a
decis că recursul va fi respins ca inadmisibil în situaţia în care cererea de declarare
a recursului nu este semnată de partea care a formulat declaraţia, purtând doar
o semnătură indescifrabilă cu menţiunea „pt. av.”, necertificată prin aplicarea
ştampilei, iar în instanţă, deşi legal citată, partea nu s-a prezentat nici personal, nici
prin reprezentant pentru a confirma cererea de recurs în condiţiile art. 3854 raportat
la art. 366 alin. (3) C.proc.pen. din 1968 (Trib. Bucureşti, Secţia I penală, decizia nr.
356/R din 10 februarie 2006, în C.P.J.P. 2005-2006, Ed. Wolters Kluwer, Bucureşti,
2006, p. 1042).
Soluţia instanţei îşi păstrează valabilitatea şi în condiţiile intrării în vigoare a noului
Cod de procedură penală, având în vedere că în alin. (3) al acestui articol se prevede
posibilitatea ca cererea de apel nesemnată sau neatestată să fie confirmată în
instanţă de parte ori de reprezentantul ei la primul termen de judecată cu procedura
legal îndeplinită.
De asemenea, se prevede că, pentru persoana care nu poate să semneze, cererea va
fi atestată de un grefier de la instanţa a cărei hotărâre se atacă sau de avocat. În
legătură cu atestarea semnăturii de către avocat, trebuie arătat că, potrivit
dispoziţiilor art. 409 alin. (2) C.proc.pen., acesta poate chiar să declare apel pentru
partea pe care o asistă, aşa încât nu se prea vede care este utilitatea acestei prevederi.
Sigur că, pentru cel care nu poate să semneze, indiferent de cauza de împiedicare,
un grefier de la instanţa care a pronunţat hotărârea poate atesta depunerea cererii
de apel de către titular. În mod obişnuit, cererile prin care se sesizează instanţa,
inclusiv cele de apel, se depun la registratură şi sunt primite de către un grefier care
exercită atribuţiile de grefier registrator. Astfel, acest grefier registrator poate fi
persoana care să ateste depunerea cererii de apel de către titularul dreptului de
a declara apel. În art. 366 alin. (2) C.proc.pen. din 1968 se prevedea că cererea de
apel nesemnată de către titular, aflat în imposibilitatea de a semna, putea fi atestată,
pe lângă grefier sau apărător, şi de către primarul sau secretarul consiliului local ori
de funcţionarul desemnat de aceştia, din localitatea în care domicilia titularul. Cum
astfel de situaţii nu au existat în practică, probabil acesta a fost motivul pentru care
actualul legiuitor a renunţat la această posibilitate de atestare.
2. Motivarea cererii de apel. În alineatul final al acestui articol se prevede că apelul
se motivează în scris, arătându-se motivele de fapt şi de drept pe care se întemeiază.
Apelul poate fi motivat atât în cuprinsul cererii de apel, cât şi ulterior printr-un
memoriu separat. Având în vedere însă că termenul de declarare a apelului curge, ca
regulă generală, de la comunicarea unei copii a minutei, este foarte probabil ca
cererea de apel să se facă fără arătarea motivelor, întrucât la acel moment hotărârea
nu este redactată, necunoscându-se astfel motivarea acesteia. Astfel, ulterior
declarării apelului, luând cunoştinţă şi de motivele care au stat la baza pronunţării
acelei soluţii, se pot formula în concret motivele de apel. Trebuie arătat însă că, în
ciuda acestei reglementări, nemotivarea apelului în scris nu atrage nicio sancţiune,
astfel încât arătarea motivelor poate fi făcută şi oral în faţa instanţei, cu ocazia
dezbaterii apelului. În vechea reglementare nu exista o astfel de dispoziţie privitoare
la arătarea în scris a motivelor de apel, însă apelul era prima cale ordinară de atac,
hotărârea pronunţată în apel putând fi ulterior atacată cu recurs, aceasta fiind
a doua cale ordinară atac.
Prin art. 38510 C.proc.pen. din 1968, în variantă iniţială, conform Legii nr. 45/1993,
se prevedea că recursul trebuie motivat, iar motivele de recurs se formulează în scris
prin cererea de recurs sau printr-un memoriu separat, care trebuie depus la instanţa
de recurs cu cel puţin 5 zile înaintea primului termen de judecată.
Erau exceptate de la această regulă numai recursurile declarate împotriva hotărârilor
care nu puteau fi atacate cu apel, recursul fiind singura cale ordinară de atac, situaţie
în care recursul putea fi motivat şi oral în ziua judecăţii. Ulterior, aceste dispoziţii au
fost modificate prin legi succesive (Legea nr. 141/1996 şi Legea nr. 281/2003),
păstrându-se în principiu aceeaşi regulă, în sensul că acesta trebuia motivat în scris
prin cererea de recurs sau printr-un memoriu separat, care trebuia depus cu cel
puţin 5 zile înaintea primului termen de judecată, iar oral numai în cazul în care
recursul era singura cale ordinară de atac.
Aşadar, cum potrivit actualei reglementări, apelul este singura cale de atac, chiar
dacă se prevede că apelul trebuie motivat în scris, nemotivarea în scris nu împiedică
partea să îl susţină oral, personal sau prin avocat, în faţa instanţei. Mai mult,
instanţa este obligată să examineze cauza sub toate aspectele de fapt şi de drept,
nefiind limitată doar la cele invocate în apel, chiar şi atunci când nu au fost invocate
deloc motive de apel. Aşadar, un apel nemotivat în scris şi nici susţinut oral de către
apelant sau reprezentantul ori apărătorul acestuia trebuie să fie examinat sub toate
aspectele de fapt şi de drept de către instanţa de apel.
Art. 413
Instanţa la care se depune apelul

Daniel Grădinaru

(1) Cererea de apel întocmită în condiţiile prevăzute la art. 412 se depune la


instanţa a cărei hotărâre se atacă.
(2) Persoana care se află în stare de deţinere poate depune cererea de apel şi la
administraţia locului de deţinere.
(3) Cererea de apel înregistrată sau atestată în condiţiile alin. (2) ori procesul-
verbal întocmit de administraţia locului de deţinere se înaintează de îndată
instanţei a cărei hotărâre este atacată.
Corelaţii legislative: art. 367 C.proc.pen. din 1968, art. 270, art. 416, art. 553
C.proc.pen.
Comentariu
1. Instanţa la care se depune cererea. Cererea de apel, motivată sau nu, se depune
la instanţa a cărei hotărâre se atacă, care este şi instanţa de executare, conform
dispoziţiilor art. 553 alin. (1) C.proc.pen. Apelul declarat poate fi prezentat instanţei
direct sau expediat prin poştă, curier, fax sau poştă electronică. În cazul în care
cererea de apel este expediată prin poştă, la aceasta se ataşează şi plicul cu care
a fost expediată. Este foarte important întrucât data depunerii la oficiul poştal este
considerată ca fiind data declarării apelului şi nu cea la care a fost înregistrat apelul
la instanţă, care este ulterioară. Aşadar, cererea trebuie să fie depusă la instanţa
a cărei hotărâre se atacă, de aceasta legându-se producerea unor efecte importante
pentru participanţi. Astfel, potrivit art. 416 C.proc.pen., apelul declarat în termen
este suspensiv de executare, atât în ceea ce priveşte latura penală, cât şi în ceea ce
priveşte latura civilă, în afară de cazul când legea dispune altfel. Pentru a se produce
acest efect este necesar să fie înregistrat la instanţa de executare, astfel că
registratorul va înainta cererea de apel grefierului delegat cu efectuarea lucrărilor de
executări penale. Acesta din urmă va face menţiune despre declararea apelului la
poziţia corespunzătoare în registrul de executări penale şi va verifica dacă au sosit
dovezile de comunicare a copiilor minutei către toate persoanele cărora trebuia să li
se comunice. După expirarea termenului de 10 zile pentru toate persoanele, acelaşi
grefier pregăteşte dosarul pentru a fi înaintat instanţei competente să judece apelul.
Pe de altă parte, persoanele îndreptăţite nu sunt obligate să cunoască instanţa
competentă, aşa încât vor înregistra apelul la instanţa la care a avut loc judecata în
fond, aceasta fiindu-le cunoscută.
Deşi, ca regulă generală, cererea de apel se depune la instanţa a cărei hotărâre se
atacă, potrivit celor de mai sus, cu toate efectele care decurg din aceasta, legiuitorul
a asimilat cererilor declarate conform legii şi pe cele depuse la alte organe judiciare.
Astfel, potrivit art. 270 alin. (2) C.proc.pen., dacă un act care trebuia făcut într-un
anumit termen a fost comunicat sau transmis, din necunoaştere ori dintr-o greşeală
vădită a expeditorului, înainte de expirarea termenului, unui organ judiciar care nu
are competenţă, se consideră că a fost depus în termen, chiar dacă actul ajunge la
organul judiciar competent după expirarea termenului fixat. Aşadar, se poate
întâmpla ca partea care nu are cunoştinţe juridice sau dintr-o eroare să expedieze
cererea de apel unui alt organ judiciar, situaţie în care organul care primeşte o astfel
de cerere trebuie să o înainteze instanţei competente. În Codul de procedură penală
din 1968, nu exista o dispoziţie similară, însă practica judiciară a validat această
soluţie. Astfel, s-a decis că cererea de apel împotriva sentinţei pronunţate de tribunal,
depusă la judecătorie şi trimisă de aceasta tribunalului după împlinirea termenului
de apel nu este tardivă, deoarece art. 367 alin. (1) C.proc.pen. din 1968 nu prevede
o sancţiune procesuală în cazul în care cererea de apel se depune greşit la o altă
instanţă (C.S.J., Secţia penală, decizia nr. 1460/2003, în B.J. – Bază de date).
2. Apelul declarat de persoanele deţinute. În dispoziţiile articolului analizat
legiuitorul a prevăzut şi că persoana care se află în stare de deţinere poate depune
cererea de apel şi la administraţia locului de deţinere. Sigur, aceasta este o dispoziţie
specială pentru persoanele care se află în stare de deţinere, având în vedere situaţia
în care se află, fiind lipsite de libertate. Acestea au însă şi posibilitatea de a formula
cereri de apel personal şi de a le expedia prin poştă, având în vedere că au dreptul de
petiţionare, putând astfel sesiza orice instituţie sau organ, inclusiv un organ judiciar.
Cererea de apel înregistrată sau atestată în condiţiile alin. (2) ori procesul-verbal
întocmit de administraţia locului de deţinere se înaintează de îndată instanţei a cărei
hotărâre este atacată. În această situaţie, actul depus înăuntrul termenului prevăzut
de lege la administraţia locului de deţinere este considerat ca făcut în termen.
Înregistrarea sau atestarea făcută de către administraţia locului de deţinere pe actul
depus serveşte ca dovadă a datei depunerii actului.
Art. 414
Renunţarea la apel
Daniel Grădinaru

(1) După pronunţarea hotărârii şi până la expirarea termenului de declarare


a apelului, părţile şi persoana vătămată pot renunţa în mod expres la această
cale de atac.
(2) Asupra renunţării, cu excepţia apelului care priveşte latura civilă a cauzei,
se poate reveni înăuntrul termenului pentru declararea apelului.
(3) Renunţarea sau revenirea asupra renunţării poate să fie făcută personal sau
prin mandatar special.
Corelaţii legislative: art. 81, art. 83, art. 85, art. 87, art. 409, art. 551 C.proc.pen.
Comentariu
1. Renunţarea la dreptul de a face apel. Părţile şi persoana vătămată au drepturile
prevăzute în dispoziţiile art. 81, art. 83, art. 85 şi art. 87 C.proc.pen., printre care se
află şi dreptul de a formula cereri ce ţin de soluţionarea laturii penale sau/şi a laturii
civile, după caz. Acesta se referă şi la dreptul de a declara căile ordinare sau
extraordinare de atac. De altfel, în dispoziţiile art. 409 se prevede expres care sunt
persoanele care au dreptul să declare apel. Aceasta nu înseamnă că toate aceste
persoane atacă hotărârea pronunţată în primă instanţă. Hotărârea pronunţată în
primă instanţă poate să mulţumească participanţii la procesul penal, astfel că este
posibil ca o hotărâre să nu fie atacată de niciuna dintre aceste persoane. În această
situaţie, fie nu declară apel, caz în care hotărârea va rămâne definitivă la expirarea
termenului de apel, conform art. 551 pct. 2 C.proc.pen., fie declară că nu fac apel,
caz în care hotărârea rămâne definitivă tot la expirarea termenului. Aceasta deoarece,
potrivit alin. (2) al articolului analizat, asupra renunţării se poate reveni înăuntrul
termenului pentru declararea apelului, renunţarea fiind revocabilă. Aşadar, chiar
dacă s-a făcut o declaraţie de renunţare la apel, nu se poate şti dacă până la expirarea
termenului, titularul cererii nu revine şi nu declară apel. Pe latură civilă însă,
renunţarea la calea de atac este irevocabilă, astfel încât declararea unui apel care ar
viza doar latura civilă a cauzei, după renunţarea la aceasta, ar fi inadmisibil, întrucât
dreptul său procesual s-a stins în această modalitate.
2. Condiţii. Renunţarea la apel presupune faptul că nu a fost declarat apel înainte,
iar renunţarea să fi intervenit până la expirarea termenului. Dacă însă titularul
a declarat anterior apel în termenul legal, iar ulterior îşi schimbă atitudinea, în
sensul că renunţă la apelul declarat, nu vom mai fi în faţa unei renunţări la apel, ci
a retragerii apelului. În acest caz, considerăm că ar trebui înaintat dosarul cauzei
instanţei de apel care va lua act de retragerea apelului, moment în care va rămâne
definitivă hotărârea primei instanţe, conform art. 551 pct. 3 teza I C.proc.pen.
Renunţarea sau revenirea asupra renunţării poate fi făcută personal sau prin
mandatar special, astfel că, dacă în afară de persoanele arătate în art. 409 alin. (1)
C.proc.pen. pot face apel pentru acestea şi reprezentantul legal ori avocatul, iar
pentru inculpat şi soţul acestuia, renunţarea la apel nu poate fi făcută de către aceste
persoane, în lipsa unui mandat special dat în acest sens de către titular.
Renunţarea la apel trebuie făcută expres, respectiv în termeni care să nu fie echivoci
sau legaţi de condiţionări; de exemplu, nu s-ar putea renunţa la calea de atac cu
condiţia ca o altă parte din proces să nu declare apel (N. Volonciu, Tratat de procedură
penală. Partea specială, ed. a 3-a, vol. II, Ed. Paideia, Bucureşti, 1994, p. 255).
Art. 415
Retragerea apelului

Daniel Grădinaru

(1) Până la închiderea dezbaterilor la instanţa de apel, persoana vătămată şi


oricare dintre părţi îşi pot retrage apelul declarat. Retragerea trebuie să fie
făcută personal de parte sau prin mandatar special, iar dacă partea se află în
stare de deţinere, printr-o declaraţie atestată sau consemnată într-un proces-
verbal de către administraţia locului de deţinere. Declaraţia de retragere se
poate face fie la instanţa a cărei hotărâre a fost atacată, fie la instanţa de apel.
(2) Reprezentanţii legali pot retrage apelul, cu respectarea, în ceea ce priveşte
latura civilă, a condiţiilor prevăzute de legea civilă. Inculpatul minor nu poate
retrage apelul declarat personal sau de reprezentantul său legal.
(3) Apelul declarat de procuror poate fi retras de procurorul ierarhic superior.
(4) Apelul declarat de procuror şi retras poate fi însuşit de partea în favoarea
căreia a fost declarat.
Corelaţii legislative: art. 369 C.proc.pen. din 1968, art. 275, art. 551 C.proc.pen.
Comentariu
Retragerea apelului. Condiţii. Legiuitorul a prevăzut posibilitatea ca titularul care
a declarat apel să îl poată retrage, posibilitate recunoscută acestuia şi în vechea
reglementare, dispoziţiile actualului Cod referitoare la această materie preluând în
totalitate dispoziţiile art. 369 C.proc.pen. din 1968. Referitor la momentul până la
care se poate retrage apelul, legiuitorul a prevăzut că retragerea se poate face oricând
după declararea acestuia, până la închiderea dezbaterilor asupra apelului. Diferenţa
dintre retragerea apelului şi renunţarea la apel este dată tocmai de împrejurarea că
retragerea apelului presupune existenţa unui apel declarat. Aşadar, retragerea
apelului se poate face chiar înainte de expirarea termenului de declarare a apelului,
situaţie în care hotărârea rămâne definitivă la data expirării acestui termen,
conform art. 551 pct. 2 lit. b) C.proc.pen.; fiind un act de dispoziţie, retragerea
apelului nu poate fi făcută decât de titular personal sau prin mandatar cu procură
specială în acest sens.
Dacă partea se află în stare de deţinere, retragerea apelului se poate face printr-o
declaraţie atestată sau consemnată într-un proces-verbal de către administraţia
locului de deţinere.
Declaraţia de retragere se poate face fie la instanţa a cărei hotărâre a fost atacată, fie
la instanţa de apel. În situaţia în care declaraţia de retragere a apelului este depusă
la instanţa a cărei hotărâre a fost atacată, aceasta va fi înaintată instanţei sesizate
cu judecarea apelului, aceasta fiind competentă să soluţioneze apelul, inclusiv să ia
act de retragere.
Declaraţia orală de retragere a apelului se poate face numai în faţa instanţei de apel.
Instanţa va lua act, în toate cazurile, de manifestarea de voinţă a apelantului,
neputând să dispună respingerea cererii de apel, cu excepţia cazului în care apelul
a devenit inadmisibil ori când anterior retragerii apelului a intervenit ex lege o cauză
de stingere a acţiunii penale. Hotărârea prin care instanţa ia act de retragerea
apelului este o decizie, şi nu o simplă încheiere, fiind un mod de rezolvare a căii atac
prevăzute de lege (Gh. Mateuţ, Procedură penală. Partea specială, vol. II, Ed. Lumina
Lex, Bucureşti, 1998, p. 252).
Reprezentanţii legali pot retrage apelul, cu respectarea, în ceea ce priveşte latura
civilă, a condiţiilor prevăzute de legea civilă. În practică s-a decis că inculpatul minor
nu poate retrage apelul declarat personal sau de reprezentantul său legal, potrivit art.
369 alin. (2) C.proc.pen. din 1968. Ca atare, luarea declaraţiei de renunţare la apel
de către inculpatul minor, în lipsa părinţilor şi a autorităţii tutelare, atrage casarea
hotărârii instanţei de apel (I.C.C.J., Secţia penală, decizia nr. 2704/2004, în Studii de
practică judiciară 1994-2006, Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2006, p. 116). Însă
declaraţia de retragere a apelului nu trebuie să îmbrace vreo formă specială, fiind
necesar să se stabilească fără echivoc că autorul este persoana îndreptăţită să facă
o declaraţie în acest sens. În acest sens a decis şi Înalta Curte, reţinând că pentru
termenul de judecată din 23 septembrie 2014, apelantul contestator a depus prin
serviciul de registratură un înscris prin care învedera instanţei că îşi retrage apelul
declarat. Aşa fiind, având în vedere dispoziţiile art. 415 C.proc.pen., potrivit cărora,
până la închiderea dezbaterilor la instanţa de apel, oricare dintre părţi îşi poate
retrage apelul declarat în condiţiile arătate în textul de lege menţionat, constatând
îndeplinite cerinţele respective, Înalta Curte urmează a luat act de voinţa apelantului
contestator, valabil exprimată, de retragere a apelului (I.C.C.J., Secţia penală, decizia
nr. 276/A din 23 septembrie 2014).
Declaraţia de retragere a apelului se poate face şi în şedinţa, la termenul stabilit
pentru judecată. În acest sens a procedat şi instanţa supremă într-o cauză, reţinând
că, în şedinţă publică, apelanta inculpată a arătat că îşi retrage apelul declarat
împotriva hotărârii instanţei de fond, solicitând să se ia act de manifestarea sa de
voinţă. Potrivit dispoziţiilor art. 415 alin. (1) C.proc.pen., până la închiderea
dezbaterilor la instanţa de apel, persoana vătămată şi oricare dintre părţi îşi pot
retrage apelul declarat. Retragerea trebuie făcută personal de parte sau prin
mandatar special, iar dacă partea se află în stare de deţinere, printr-o declaraţie
atestată sau consemnată într-un proces-verbal de către administraţia locului de
deţinere, declaraţia de retragere putând fi făcută fie la instanţa a cărei hotărâre se
atacă, fie la instanţa de apel. În speţă, apelanta inculpată, prezentă în faţa instanţei,
a declarat că îşi retrage apelul formulat împotriva hotărârii instanţei de fond.
Constatând că în cauză sunt întrunite condiţiile prevăzute de art. 415 alin. (1)
C.proc.pen., Înalta Curte a luat act de retragerea apelului declarat de inculpata
împotriva sentinţei penale a Curţii de Apel Bucureşti, Secţia I penală (I.C.C.J., Secţia
penală, decizia nr. 161/A din 5 iunie 2014).
Actualul Cod, ca şi cel anterior, recunoaşte procurorului dreptul de a retrage apelul,
însă acesta poate fi retras de către procurorul ierarhic superior. S-a considerat că
prin această dispoziţie s-a urmărit a se asigura un control eficient asupra modului
în care procurorii de la parchetele ierarhic inferioare exercită calea de atac şi,
totodată, a se evita ca apelurile apreciate ca fiind neîntemeiate să încarce inutil
activitatea instanţelor judecătoreşti (V. Papadopol, C. Turianu, Apelul penal, Casa de
Editură şi Presă „Şansa” SRL, Bucureşti, 1994, p. 118). Această dispoziţie este
firească, având în vedere că prin declararea apelului este învestită instanţa de control
judiciar (ierarhic superioară), la judecarea apelului participând procurori de la
parchetul de pe lângă această din urmă instanţă. Astfel, într-o decizie Înalta Curte
de Casaţie şi Justiţie a constatat că la termenul din 16 septembrie 2015,
reprezentantul Ministerului Public a solicitat să se ia act de retragerea apelului
declarat, având în vedere motivarea Curţii Constituţionale din cuprinsul Deciziei nr.
363 din 7 mai 2015. Potrivit dispoziţiilor art. 415 alin. (1) C.proc.pen., până la
închiderea dezbaterilor la instanţa de apel, persoana vătămată şi oricare dintre părţi
îşi pot retrage apelul declarat. Retragerea trebuie făcută personal de parte sau prin
mandatar special, iar dacă partea se află în stare de deţinere, printr-o declaraţie
atestată sau consemnată într-un proces-verbal de către administraţia locului de
deţinere, declaraţia de retragere putând fi făcută fie la instanţa a cărei hotărâre se
atacă, fie la instanţa de apel. În speţă, reprezentantul Parchetului (de la instanţa la
care se judecă apelul – n.n.) a solicitat retragerea apelului formulat în cauză având
în vedere motivarea D.C.C. nr. 363 din 7 mai 2015. Văzând faptul că retragerea unei
căi de atac este un act de dispoziţie, care odată exercitată, duce la pierderea unui
drept şi constatând că sunt îndeplinite condiţiile impuse de art. 415 C.proc.pen.,
Înalta Curte a lua act de retragerea apelului declarat de Parchetul de pe lângă Curtea
de Apel Cluj (I.C.C.J., Secţia penală, decizia nr. 307/A din 16 septembrie 2015). Facem
menţiunea că, potrivit art. 7 alin. (7) şi (8) din Regulamentul de ordine interioară al
parchetelor aprobat prin Ordinul ministrului justiţiei nr. 2632/C/2014 (M.Of. nr.
623 bis din 26 august 2014), procurorii din fiecare parchet sunt subordonaţi
conducătorului parchetului, iar conducătorul fiecărui parchet este subordonat
conducătorului parchetului ierarhic superior din aceeaşi circumscripţie. Rezultă
aşadar că apelul nu poate fi retras decât de conducătorul parchetului ierarhic
superior şi nu de orice procuror de la această unitate de parchet.
Apelul declarat de procuror şi retras în condiţiile arătate mai sus poate fi însă însuşit
de către partea în favoarea căreia s-a declarat. S-a considerat că prin aceasta se tinde
a se înlătura o inechitate, căci se poate presupune că partea nu a uzat de calea de
atac ştiind că există apelul procurorului declarat în favoarea sa (V. Papadopol, C.
Turianu, Apelul penal, op. cit., 1994, p. 118).
Retragerea apelului dezînvesteşte instanţa sesizată prin declaraţia de apel, aceasta
luând act de declaraţia făcută. Cel care îşi retrage apelul va fi obligat la plata
cheltuielilor judiciare avansate de stat, conform dispoziţiilor art. 275 alin. (2)
C.proc.pen.
Art. 416
Efectul suspensiv al apelului

Daniel Grădinaru

Apelul declarat în termen este suspensiv de executare, atât în ceea ce priveşte


latura penală, cât şi în ceea ce priveşte latura civilă, în afară de cazul când legea
dispune altfel.
Corelaţii legislative: art. 399, art. 550, art. 551 C.proc.pen.
Comentariu
Efectul suspensiv al apelului. Aşa cum s-a arătat, termenul de declarare a apelului
este unul dilatoriu, în sensul că până la expirarea lui nu se poate pune în executare
hotărârea primei instanţe. Aceasta rezultă din dispoziţiile art. 550 C.proc.pen., în
care se prevede că hotărârile instanţelor penale devin executorii la data când au
rămas definitive, ca regulă generală, hotărârile nedefinitive fiind executorii numai
atunci când legea dispune aceasta. Referitor la momentul rămânerii definitive
a hotărârii există mai multe dispoziţii în art. 551 C.proc.pen., însă cele care ne
interesează în această materie sunt cele care prevăd că hotărârea primei instanţe
rămâne definitivă la expirarea termenului de apel, când nu s-a declarat apel sau când
apelul declarat a fost retras înăuntrul termenului. Rezultă aşadar că, până la
expirarea termenului de declarare a apelului, hotărârea primei instanţe nu este
definitivă şi drept urmare, ca regulă, nu este nici executorie. Dacă însă s-a declarat
apel în termenul legal, acesta suspendă executarea hotărârii primei instanţe atât în
ceea ce priveşte latura penală, cât şi în ceea ce priveşte latura civilă, dacă legea nu
dispune altfel.
Există însă situaţii în care anumite dispoziţii ale hotărârilor primei instanţe sunt
executorii chiar dacă împotriva acestora s-a exercitat apelul în termenul prevăzut de
lege. O astfel de împrejurare este cea reglementată în art. 399 C.proc.pen., potrivit
căruia instanţa are obligaţia ca, prin hotărâre, să se pronunţe asupra menţinerii,
revocării, înlocuirii ori încetării de drept a măsurii preventive dispuse pe parcursul
procesului penal cu privire la inculpat. În cazul în care prima instanţă, în funcţie de
soluţia pronunţată pe fondul cauzei în ceea ce priveşte latura penală, dispune şi
punerea de îndată în libertate a inculpatului care fusese arestat preventiv în cauză,
hotărârea este executorie referitor la aceste dispoziţii, conform art. 399 alin. (4)
C.proc.pen., deşi nu este definitivă.
Art. 417
Efectul devolutiv al apelului şi limitele sale

Daniel Grădinaru

(1) Instanţa judecă apelul numai cu privire la persoana care l-a declarat şi la
persoana la care se referă declaraţia de apel şi numai în raport cu calitatea pe
care apelantul o are în proces.
(2) În cadrul limitelor prevăzute la alin. (1), instanţa este obligată ca, în afară
de temeiurile invocate şi cererile formulate de apelant, să examineze cauza sub
toate aspectele de fapt şi de drept.
Corelaţii legislative: art. 371 C.proc.pen. din 1968, art. 409 C.proc.pen.
Comentariu
1. Efectul devolutiv al apelului. Noţiune. Prin efectul devolutiv al declaraţiei de
apel, instanţa de apel capătă împuternicirea de a realiza o nouă judecată, verificând
cu această ocazie legalitatea şi temeinicia hotărârii atacate (I. Neagu, Tratat de
procedură penală, 1997, p. 556). Aşadar, instanţa de apel nu va determina
o rejudecare a cauzei, ci va face o nouă judecată, cu caracter autonom, ce are ca
obiect reexaminarea acelor dispoziţii din hotărâre care au fost greşit sau nelegal
soluţionate (Gr. Theodoru, Tratat de drept procesual penal, 2013, p. 640). Dar efectul
devolutiv al apelului trebuie văzut în corelaţie cu obiectul judecăţii în primă instanţă.
Astfel, potrivit art. 371 C.proc.pen., judecata se mărgineşte la faptele şi persoanele
arătate în actul de sesizare a instanţei. Dacă prima instanţă, cu ocazia judecăţii,
a omis să se pronunţe asupra unuia sau unora dintre inculpaţi ori cu privire la una
sau mai multe fapte se impune trimiterea cauzei spre rejudecare, altfel prin
pronunţarea pentru prima dată a unei hotărâri penale cu privire la aceste fapte sau
persoane s-ar încălca dreptul la dublul grad de jurisdicţie în materie penală
garantat de art. 2 din Protocolul nr. 7 adiţional la CEDO.
2. Limite. Efectul devolutiv al cererii de apel nu presupune însă că de fiecare dată
când s-a declarat apel de către un participant cauza va fi examinată sub toate
aspectele de drept şi de fapt cu privire la toate persoanele. Unii dintre participanţii la
judecata în fond a cauzei pot fi mulţumiţi de soluţia primei instanţe şi să nu o atace.
Dacă însă alţi participanţi declară apel, evident că, în principiu, apelul declarat, care
nu îl vizează pe cel mulţumit de soluţie, nu produce efecte şi în privinţa sa. De
exemplu, dacă în cauză sunt mai mulţi inculpaţi şi numai unul a declarat apel, fiind
nemulţumit de pedeapsa aplicată (acesta fiind singurul apel declarat în cauză), acesta
nu va produce efecte în privinţa celorlalţi, adică instanţa de apel va examina cauza
numai cu privire la inculpatul care a declarat apel. Aceasta deoarece în dispoziţiile
articolului analizat se prevăd limitele efectului devolutiv, stipulându-se că instanţa
judecă apelul numai cu privire la persoana care l-a declarat şi la persoana la care se
referă declaraţia de apel şi numai în raport cu calitatea pe care apelantul o are în
proces. În situaţia în care prima instanţă nu se mărgineşte să judece cauza în limitele
cu care a fost sesizată şi se pronunţă şi referitor la persoane sau fapte cu privire la
care aceasta nu a fost sesizată, instanţa de apel, examinând apelul, va pronunţa
o nouă hotărâre, numai în limitele în care a fost sesizată.
Această dispoziţie trebuie analizată în corelaţie cu art. 409 C.proc.pen., în care se
arată persoanele care pot declara apel şi limitele în care acestea o pot face. Astfel,
procurorul, inculpatul şi partea civilă pot face apel atât în ceea priveşte latura penală,
cât şi în ceea ce priveşte latura civilă (privitor la calitatea părţii civile de a face apel
şi în ceea ce priveşte latura penală, a se vedea comentariile de la art. 409). Partea
responsabilă civilmente poate, în principiu, ataca hotărârea primei instanţe numai
în ceea ce priveşte latura civilă. În măsura în care latura penală a cauzei a influenţat
latura civilă, aceasta este îndreptăţită să facă apel şi pe latură penală.
Instanţa este obligată însă ca, în afară de temeiurile invocate şi cererile formulate de
apelant, să examineze cauza sub toate aspectele de fapt şi de drept, în cadrul limitelor
arătate. Aceasta înseamnă că, în apelul declarat de către un inculpat prin care se
critică pedeapsa aplicată acestuia, instanţa de apel poate constata că nu sunt probe
temeinice pentru condamnare şi, drept urmare, să pronunţe o soluţie de achitare
a acestuia. În niciun caz nu ar putea să agraveze situaţia apelantului, altfel
încălcându-se principiul non reformatio in peius consacrat în art. 418 C.proc.pen.
(care urmează a fi tratat într-o secţiune ulterioară). De asemenea, instanţa de apel
nu s-ar putea pronunţa cu privire la alte persoane care nu au declarat apel sau pe
care acesta nu îi vizează, decât în condiţiile art. 419 C.proc.pen., respectiv fără să se
poată crea acestor părţi o situaţie mai grea.
În legătură cu limitele judecării apelului, este de amintit o decizie de speţă în care s-
a hotărât că efectul devolutiv al apelului reglementat în art. 371 C.proc.pen. din
1968 se completează, în aplicaţiile sale practice, atât cu efectul extensiv al acestei căi
de atac, cât şi cu regula neagravării situaţiei în propriul apel. Dacă apelul
procurorului – aşa cum a fost făcut sau completat până la expirarea termenului de
apel – este limitat la unul dintre inculpaţi şi dacă a fost declarat în defavoare, efectul
devolutiv al apelului este mărginit la acest inculpat, astfel că situaţia celorlalţi
inculpaţi nu mai poate fi pusă în discuţie pentru a se putea obţine o agravare
a situaţiei lor. Soluţia decurge din dispoziţiile art. 373 C.proc.pen. din 1968 care,
obligând instanţa de apel să examineze cauza, prin extindere, şi cu privire la părţile
la care apelul nu se referă, interzice a se crea acestora o situaţie mai grea. Atâta
vreme cât, în speţă, apelul – în defavoare – al procurorului s-a referit în mod explicit
numai la unul dintre inculpaţi, achitaţi în instanţă, în mod greşit instanţa de apel
a luat act de declaraţia orală făcută de procurorul de şedinţă, după expirarea
termenului de apel, că extinde apelul cu privire la un coinculpat, cerând majorarea
pedepsei, şi, ca urmare, a aplicat acestuia o pedeapsă mai grea (C.A. Bucureşti, Secţia
a II-a penală, decizia nr. 725/1997, în C.P.J.P. 1997, p. 29).
Într-o altă cauză, apărătorul desemnat din oficiu pentru persoana vătămată minoră
a invocat, potrivit C.proc.pen., nulitatea absolută a hotărârii primei instanţe, pe
motiv că prima instanţă nu i-a desemnat un apărător din oficiu acesteia. Curtea
a reţinut că, într-adevăr, potrivit art. 93 alin. (4) C.proc.pen., asistenţa juridică este
obligatorie atunci când persoana vătămată este lipsită de capacitatea de exerciţiu ori
cu capacitatea restrânsă de exerciţiu, după cum este de netăgăduit că art. 281 alin.
(1) lit. f) C.proc.pen. prevede expres că încălcarea dispoziţiilor privind asistarea de
către avocat a părţilor când asistenţa este obligatorie, determină întotdeauna aplicare
nulităţii. Curtea nu a constatat însă nulitatea absolută a hotărârii primei instanţe,
datorită dispoziţiilor art. 417 C.proc.pen. referitoare la efectul devolutiv al apelului şi
limitele sale; astfel, se prevede expres că apelul se judecă numai cu privire la
persoana care l-a declarat şi la persoana la care se referă declaraţia de apel şi numai
în raport de calitatea pe care apelantul o are în proces. În cauză, s-a reţinut că doar
în cadrul acestor limite se examinează cauza sub toate aspectele de fapt şi de drept,
deci în cadrul apelului declarat de parchet şi referitor doar la inculpat, curtea
neputând nici la cerere, nici din oficiu extinde cu de la sine putere efectele limitelor
legale ale apelului prin modificarea declaraţiei de apel a parchetului pentru ca
această declaraţie să o vizeze şi pe parte vătămată. În consecinţă, nu au putut fi
primite concluziile procurorului de şedinţă care a achiesat la concluziile apărătorului
din oficiu al părţii vătămate (C.A. Cluj, Secţia penală şi de minori, decizia nr. 296/A
din 4 aprilie 2014, în Buletinul Jurisprudenţei – Repertoriu anual 2014, Ed.
Universul Juridic, Bucureşti, 2014, p. 754).
Art. 418
Neagravarea situaţiei în propriul apel

Daniel Grădinaru

(1) Instanţa de apel, soluţionând cauza, nu poate crea o situaţie mai grea pentru
cel care a declarat apel.
(2) De asemenea, în apelul declarat de procuror în favoarea unei părţi, instanţa
de apel nu poate agrava situaţia acesteia.
Corelaţii legislative: art. 372 C.proc.pen. din 1968
Comentariu
Regula non reformatio in peius. Aceasta este una dintre limitele impuse de
legiuitor efectului devolutiv al apelului, neagravarea situaţiei în propriul apel, regulă
exprimată în adagiul non reformatio in peius. Justificarea acestei limitări poate consta
în aceea că părţile ar putea fi descurajate să exercite această cale de atac, existând
riscul să li se agraveze situaţia juridică, împrejurare în care hotărâri nelegale sau
netemeinice ar urma să producă efecte în ciuda neregulilor existente. Această regulă
constituie o derogare de la principiile legalităţii şi aflării adevărului, fiindcă instanţa
de apel, în cazul în care ar constata că o hotărâre este nelegală şi netemeinică, nu
are căderea de a o anula şi posibilitatea să pronunţe o hotărâre prin care s-ar
înrăutăţi situaţia părţii care a declarat apel (V. Dongoroz ş.a., Explicaţii teoretice
ale Codului de procedură penală român, Partea specială, vol. II, Ed. Academiei,
Bucureşti, 1976, p. 228).
În doctrină s-a considerat că regula non reformatio in peius este limitată la folosirea
căii proprii de atac, însă folosirea de către o parte a unei căi de atac nu exclude
posibilitatea agravării situaţiei sale în calea de atac folosită de altcineva (N. Volonciu,
Tratat de procedură penală. Partea specială, vol. II, 1994, p. 259).
Regula non reformatio in peius este aplicabilă însă tuturor titularilor care pot exercita
apelul, cu excepţia procurorului. Se consideră că excluderea este întemeiată, fiindcă
raţiunile care justifică admiterea regulii respective pentru părţi nu îşi găsesc
explicaţie în ipoteza apelului introdus de procuror, care nu urmăreşte obţinerea unei
situaţii mai favorabile pentru sine, ci exercită căile de atac în scopul justei soluţionări
a cauzelor penale (N. Volonciu, Tratat de procedură penală. Partea specială, vol. II,
1994, p. 263-264).
Astfel, în practică s-a decis că pedeapsa poate fi redusă în apelul parchetului, chiar
dacă este declarat în defavoarea inculpatului, în condiţiile în care s-a schimbat
modalitatea de executare a acesteia, dispunându-se executarea efectivă a pedepsei
(C.A. Bucureşti, Secţia I penală, decizia nr. 355 din 3 mai 2006, în C.P.J.P. 2006, p.
255).
În aplicarea acestei reguli s-a stabilit că, în cazul în care hotărârea a fost atacată cu
apel numai de către inculpat, instanţa de control judiciar nu poate să majoreze
pedeapsa aplicată de instanţa de fond şi nici să dispună revocarea suspendării
condiţionate a executării pedepsei aplicate printr-o hotărâre de condamnare
anterioară, întrucât ar aduce atingere principiului non reformatio in peius (Trib.
Bucureşti, Secţia I penală, decizia nr. 29/A din 14 ianuarie 2005, în C.P.J.P. 2005-
2006, Ed. Wolters Kluwer, Bucureşti, 2008, p. 1017).
De asemenea, într-o cauză recentă s-a reţinut că poziţia procesuală a inculpatului,
urmată de administrarea probelor pe situaţia de fapt şi coroborată cu concluziile
scrise prin care a solicitat achitarea sa, susţinând că nu sunt întrunite elementele
constitutive ale infracţiunii pentru care a fost trimis în judecată, nu îndreptăţeau
instanţa de fond să aplice în cauză dispoziţiile legale referitoare la procedura
simplificată de judecată prevăzute de art. 3201 C.proc.pen. anterior cu consecinţa
reducerii limitelor speciale legale ale pedepsei. În această privinţă, Curtea a constatat
că hotărârea pronunţată este greşită, în condiţiile în care în considerentele sentinţei
nu s-a argumentat de ce este incidentă procedura simplificată de judecată ale cărei
cerinţe nu sunt îndeplinite, iar pedeapsa de 8 luni închisoare aplicată inculpatului
este nelegală fiind redusă nejustificat sub limita minimă specială prevăzută de lege,
însă reformarea sentinţei în sensul îndreptării nelegalităţii nu poate fi făcută în
singura cale de atac exercitată în cauză, numai de inculpat, fiindcă i-ar agrava
situaţia, ceea nu este admisibil (C.A. Ploieşti, Secţia penală şi pentru cauze cu minori
şi de familie, decizia nr. 506 din 12 mai 2014, nepublicată).
Mai mult, principiul îşi găseşte aplicare nu numai cu ocazia rejudecării cauzei în
apel, ci şi în orice alt cadru procesual care a urmat admiterii numai a apelului
inculpatului. Astfel, s-a decis că în cazul în care s-a dispus rejudecarea cauzei în
fond ca urmare a admiterii apelului declarat de către inculpat, instanţa nu poate
aplica acestuia o pedeapsă mai mare decât cea stabilită prin hotărârea desfiinţată,
deoarece principiul non reformatio in peius trebuie să-şi producă efectele în orice
cadru procesual, şi nu numai cu ocazia judecării apelului (Trib. Bucureşti, Secţia a II-
a penală, decizia nr. 22/A din 9 martie 2006, în C.P.J.P. 2005-2006, p. 1024). Aceeaşi
este situaţia şi atunci când a fost promovat doar de către parchet apelul, dar în
favoarea inculpatului. Astfel, s-a stabilit că, atacarea sentinţei fiind făcută în favoarea
inculpatului (ad mitiorem), nu poate fi făcută sub nicio formă o reformatio in peius,
instanţa de apel fiind obligată să nu reformeze sentinţa atacată decât în favoarea
inculpatului. Astfel, apelul procurorului făcut în favoarea unei părţi este considerat
ca şi cum ar fi fost făcut de acea parte, producând aceleaşi efecte şi fiind supus
restricţiilor prevăzute de art. 372 alin. (1) C.proc.pen. din 1968 (C.A. Braşov, Secţia
penală şi pentru cauze cu minori şi familie, decizia nr. 204/2004, în C.P.J.P. 2004, p.
282-283). În acelaşi sens s-au pronunţat instanţele şi recent, după intrarea în
vigoarea a noului Cod de procedură penală. Astfel, s-a stabilit că sentinţa primei
instanţe nu poate fi desfiinţată în calea de atac a apelului declarat de unitatea de
parchet, calificat ca fiind în favoarea inculpatului, deoarece s-a solicitat aplicarea
unei măsuri educative în locul pedepsei cu închisoarea, având în vedere situaţia
juridică concretă a inculpatului, respectiv că pedeapsa de 1 an închisoare stabilită
de judecătorul fondului a fost integral executată de acesta în arest preventiv până la
pronunţarea sentinţei şi, ca atare, procedând în sensul solicitat, s-ar impune, în
aplicarea oricăreia dintre legile penale succesive, luarea unei măsuri educative, ceea
ce ar echivala cu o dublă sancţiune (în cauză s-a pus problema aplicării legii penale
mai favorabile – n.n.). Pentru considerentele expuse, Curtea, constatând că nu se
impune desfiinţarea sentinţei, astfel cum s-a solicitat, în temeiul art. 421 alin. (1) pct.
2 lit. b) C.proc.pen., a dispus respingerea apelului declarat de parchet, ca nefondat
(C.A. Ploieşti, Secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie, decizia nr. 981 din
16 octombrie 2014, nepublicată).
Art. 419
Efectul extensiv al apelului

Daniel Grădinaru
Instanţa de apel examinează cauza prin extindere şi cu privire la părţile care nu
au declarat apel sau la care acesta nu se referă, putând hotărî şi în privinţa lor,
fără să poată crea acestor părţi o situaţie mai grea.
Comentariu
1. Efectul extensiv. Noţiune. Efectul extensiv al apelului trebuie văzut numai în
legătură cu cauzele care au mai multe părţi (inculpaţi/părţi civile). În astfel de cauze
prima instanţă dispune cu privire la toţi prin aceeaşi hotărâre (dacă nu disjunge
cauza pentru unii dintre ei), putând adopta chiar aceeaşi soluţie pentru unii dintre
ei. Din anumite raţiuni, unii dintre aceştia pot să nu atace hotărârea primei instanţe
cu apel, fiind mulţumiţi cu ceea ce s-a hotărât în privinţa lor, iar sentinţa să fie
apelată de ceilalţi. Pentru aceia care nu au atacat hotărârea instanţei de fond, aceasta
rămâne definitivă la data expirării termenului de apel (a se vedea supra efectul
suspensiv al apelului). Pentru cei care au atacat-o aceasta rămâne definitivă după
soluţionarea apelului. Această situaţie poate fi generatoare de inechităţi atunci când
în aceeaşi cauză sunt mai mulţi inculpaţi, care au participat la săvârşirea aceleiaşi
sau aceloraşi fapte, sau mai multe părţi civile ori părţi responsabile civilmente, şi
unele şi altele cu interese comune (V. Papadopol, C. Turianu, Apelul penal, 1994, p.
161).
Efectul extensiv este prevăzut de lege pentru a oferi posibilitatea ca o cale de atac
introdusă de o parte să folosească tuturor părţilor care aparţin aceluiaşi grup
procesual (consortium litis), cu privire la care există o indivizibilitate de situaţie sau
care au interes comun cu inculpatul (N. Volonciu, Tratat de procedură penală. Partea
specială, vol. II, 1994, p. 264). Dacă nu ar exista posibilitatea extinderii efectelor
apelului şi către ceilalţi participanţi este posibil să se ajungă să se pronunţe
o hotărâre ce conţine soluţii diferite pentru părţile care au aceeaşi situaţie juridică.
Astfel a procedat Înalta Curte într-o cauză, referitor la soluţionarea laturii civile,
apreciind că se impune reducerea despăgubirilor civile la care au fost obligaţi
inculpații către partea civilă, probele administrate demonstrând că prejudiciul era
mai mic. În consecinţă, apelurile declarate de apelanţii-inculpaţi au fost admise,
extinzându-se efectul acestora şi asupra intimaţilor-inculpaţi, dispunând reducerea
despăgubirilor la care fuseseră obligaţi în primă instanţă (I.C.C.J., Secţia
penală, decizia nr. 131 din 1 aprilie 2016).
S-a decis însă că apelul declarat de o parte profită şi celor care nu au declarat apel,
chiar dacă faţă de apelant calea de atac este nefondată, neputându-se subordona
situaţia părţilor care nu au declarat apel temeiniciei apelului părţii apelante (Trib.
Suprem, Secţia penală, Completul militar, decizia nr. 88/1970, în V. Papadopol, M.
Popovici, Repertoriu… 1969-1975, p. 374). În acelaşi sens s-a pronunţat fostul
Tribunal Suprem cu privire la dispoziţiile similare existente în Codul de procedură
penală din 1936 (publicat în Broşură din 1960, în vigoare de la 1 decembrie 1960
până la 31 decembrie 1968), stabilind prin decizia de îndrumare nr. 3 din 25
februarie 1960 că în înţelesul dispoziţiilor art. 383 şi 4003C.proc.pen. recursul
declarat de un inculpat poate profita inculpaţilor care nu au declarat recurs, chiar
dacă faţă de recurent calea de atac este nefondată. În sprijinul acesteia s-a reţinut
că, din formularea textelor, se desprinde ideea că însuşi exerciţiul căii de atac – iar
nu efectul acesteia – poate profita inculpaţilor nerecurenţi. Totodată, s-a considerat
că aceste dispoziţii legale reprezintă o garanţie procesuală a stabilirii adevărului
obiectiv şi o expresie a principiului oficialităţii, care presupune posibilitatea
instanţelor de a pronunţa o soluţie conformă probelor faţă de toţi inculpaţii din
proces, indiferent de motivul care a justificat admiterea recursului în privinţa
recurentului şi chiar dacă faţă de acesta recursul este nefondat (în Culegere de decizii
ale Tribunalului Suprem pe anul 1960, p. 42).
2. Limite. Aşa cum se observă, extinderea efectelor apelului către părţile care nu l-
au declarat sau la care nu se referă are o limitare, şi anume să nu se creeze acestora
o situaţie mai grea. Se consideră că extinderea apelului, însemnând amplificarea
efectului apelului la celelalte părţi din acelaşi grup procesual, produce acelaşi efect,
ca şi cum cei care nu au declarat apel l-ar fi introdus ei înşişi. Or, din moment ce
situaţia celui care a folosit calea de atac nu poate fi agravată, nici situaţia celorlalţi,
în folosul cărora se extinde calea de atac, nu poate fi înrăutăţită (N. Volonciu, Tratat
de procedură penală. Partea specială, vol. II, 1994, p. 265).
Art. 420
Judecarea apelului

Daniel Grădinaru

(1) Judecarea apelului se face cu citarea părţilor şi a persoanei vătămate.


(2) Judecarea apelului nu poate avea loc decât în prezenţa inculpatului, când
acesta se află în stare de deţinere.
(3) Participarea procurorului la judecarea apelului este obligatorie.
(4) Instanţa de apel procedează la ascultarea inculpatului, când aceasta este
posibilă, potrivit regulilor de la judecata în fond.
(5) Instanţa de apel poate readministra probele administrate la prima instanţă
şi poate administra probe noi, în condiţiile art. 100.
(6) Când apelul este în stare de judecată, preşedintele completului dă cuvântul
apelantului, apoi intimatului şi pe urmă procurorului. Dacă între apelurile
declarate se află şi apelul procurorului, primul cuvânt îl are acesta.
(7) Procurorul şi părţile au dreptul la replică cu privire la chestiunile noi ivite
cu ocazia dezbaterilor. Inculpatului i se acordă ultimul cuvânt.
(8) Instanţa verifică hotărârea atacată pe baza lucrărilor şi a materialului din
dosarul cauzei, precum şi a oricăror probe administrate în faţa instanţei de apel.
(9) În vederea soluţionării apelului, instanţa, motivat, poate da o nouă apreciere
probelor.
(10) Instanţa se pronunţă asupra tuturor motivelor de apel invocate.
(11) La judecarea apelului se aplică regulile de la judecata în fond, în măsura în
care în prezentul titlu nu există dispoziţii contrare.
(12) Apelul împotriva încheierilor care, potrivit legii, pot fi atacate separat se
judecă în camera de consiliu fără prezenţa părţilor, care pot depune concluzii
scrise, cu excepţia cazurilor în care legea dispune altfel ori a celor în care
instanţa apreciază că este necesară judecata în şedinţă publică.
Corelaţii legislative: art. 100, art. 364, art. 394, art. 478-488, art. 489-503, art. 504-
520 C.proc.pen.
Comentariu
1. Reguli generale. Trebuie spus că dispoziţiile privind apelul sunt cuprinse în
Capitolul III al Titlului III din Partea specială a Codului de procedură penală, acesta
fiind precedat în mod firesc de Capitolul I, intitulat „Dispoziţii generale” (privind
judecata). Dispoziţiile privitoare la apel se completează cu cele generale privind
judecata în fond, dispoziţii ce se regăsesc în Capitolul II al aceluiaşi titlu, existând în
acest sens şi o prevedere în alin. (11) al articolului analizat. Astfel, conform acestuia,
la judecarea apelului se aplică regulile de la judecata în fond, în măsura în care în
prezentul titlu nu există dispoziţii contrare.
Totodată, dispoziţiile privitoare la apel se completează cu cele din procedurile speciale
reglementate în art. 478-488 C.proc.pen. (acordul de recunoaştere a vinovăţiei), art.
489-503 C.proc.pen. (procedura privind tragerea la răspundere penală a persoanei
juridice), art. 504-520 C.proc.pen. (procedura în cauzele cu minori), art. 543-547
C.proc.pen. (procedura în caz de dispariţie a dosarelor judiciare şi a înscrisurilor
judiciare).
2. Participanţii la judecată. Revenind la dispoziţiile privind judecarea apelului, în
primul alineat se prevede că judecarea apelului se face cu citarea părţilor şi
a persoanei vătămate. Aceasta nu înseamnă că vor fi citate toate persoanele care au
figurat şi la judecata în primă instanţă, ci doar cele care au declarat apel şi cele la
care apelul se referă. Pentru celelalte persoane (persoana vătămată sau părţi)
hotărârea primei instanţe a rămas definitivă la data expirării termenului de
declararea a apelului pentru acestea.
O dispoziţie care a suscitat unele discuţii în practică este cea de la alin. (2), în care
se prevede că judecarea apelului nu poate avea loc decât în prezenţa inculpatului,
când acesta se află în stare de deţinere. Legat de această problemă, unii au considerat
că aceasta ar fi o normă imperativă şi, în consecinţă, apelul nu s-ar putea judeca
decât în prezenţa inculpatului aflat în stare de deţinere, nefiind aplicabile dispoziţiile
privind judecata în lipsă a inculpatului arestat conform art. 364 C.proc.pen. Potrivit
acestuia din urmă, judecata cauzei are loc în prezenţa inculpatului, iar aducerea
inculpatului aflat în stare de deţinere la judecată este obligatorie. Cu toate acestea,
în alin. (4) al aceluiaşi articol se prevede că pe tot parcursul judecăţii, inculpatul,
inclusiv în cazul în care este privat de libertate, poate cere, în scris, să fie judecat în
lipsă, fiind reprezentat de avocatul său ales sau din oficiu.
Participarea procurorului la judecarea apelului este obligatorie. Această dispoziţie
reia practic dispoziţiile art. 363 din acelaşi Cod, care, aşa cum am arătat, se aplică
tuturor procedurilor de judecată, dacă nu există dispoziţii contrare. Aşadar,
considerăm că ar fi putut să nu mai existe dispoziţia specială din cadrul judecării
apelului, ci ar fi fost necesar să existe o dispoziţie specială privitoare la această
împrejurare numai dacă se dispunea contrariul, respectiv că procurorul nu ar
participa la această procedură. Reglementarea anterioară (care era în acelaşi sens)
îşi avea raţiunea, întrucât, potrivit C.proc.pen. din 1968, participarea procurorului
era reglementată în capitolul privind judecata în primă instanţă, şi nu în cel referitor
la dispoziţiile generale privind judecata, ca în prezent.
3. Procedura de judecată. Judecata în faţa instanţei de apel poate avea loc într-o
formă simplificată, atunci când se invocă doar chestiuni de nelegalitate, putând lipsi
etapa cercetării judecătoreşti, procedura limitându-se doar la dezbaterile asupra
chestiunilor de nelegalitate invocate. Chiar şi în această situaţie, instanţa de apel
trebuie să procedeze la ascultarea inculpatului, când aceasta este posibilă, potrivit
regulilor de la judecata în fond. Atunci când se invocă numai chestiuni de nelegalitate
însă, este posibil ca la judecata în faţa instanţei de apel să aibă loc o cercetare
judecătorească. Astfel, dacă se invocă nelegalitatea administrării unor probe sau
greşita respingere a solicitării de administrare a unor probe de către prima instanţă,
instanţa de apel va proceda, în cazul în care găseşte întemeiate criticile, la
administrarea acestor probe, evident după ascultarea inculpatului în condiţiile alin.
(4).
Atunci când instanţa de apel consideră că prima instanţă nu a epuizat probatoriul
relevant pentru cauză ori a apărut necesitatea administrării unor probe noi, de
asemenea, în faţa instanţei de apel va avea loc o cercetarea judecătorească, după
încuviinţarea probelor noi sau a readministrării celor prezentate în faţa primei
instanţe. În acest sens sunt dispoziţiile alin. (5), care prevăd că instanţa de apel poate
administra probele administrate la prima instanţă sau poate administra probe noi,
în condiţiile art. 100.
Fie că are loc o cercetarea judecătorească, fie că nu există această etapă, după
ascultarea inculpatului, se va trece în etapa dezbaterilor asupra apelului/apelurilor
declarate în cauză. Astfel, se prevede că, atunci când apelul este în stare de judecată,
preşedintele completului dă cuvântul mai întâi apelantului, apoi intimatului şi pe
urmă procurorului. Dacă între apelurile declarate se află şi apelul procurorului,
primul cuvânt îl are acesta. Procurorul şi părţile au dreptul la replică cu privire la
chestiunile noi ivite cu ocazia dezbaterilor, după care se acordă ultimul cuvânt
inculpatului. Trebuie subliniat că ultimul cuvânt al inculpatului reprezintă un
moment distinct de ascultarea inculpatului de către instanţa de apel conform
dispoziţiilor alin. (4), despre care s-a făcut vorbire mai sus.
După încheierea dezbaterilor, cu toate etapele sale, instanţa de apel păstrează cauza
în pronunţare. Instanţa verifică hotărârea atacată pe baza lucrărilor şi a materialului
din dosarul cauzei, precum şi a oricăror probe administrate în faţa instanţei de apel.
În cazul în care s-au administrat noi probe, este posibil să se constate existenţa unei
alte situaţii de fapt decât cea reţinută de către prima instanţă. Este posibil însă ca,
şi atunci când nu se administrează noi probe, instanţa de apel să ajungă la o altă
situaţie de fapt, putând da o nouă apreciere probelor administrate de către prima
instanţă. Cu ocazia examinării cauzei, instanţa de apel este obligată să se pronunţe
asupra tuturor motivelor de apel invocate.
Hotărârea pronunţată de către instanţa de apel se ia conform dispoziţiilor art. 394
C.proc.pen., respectiv cu unanimitatea voturilor membrilor completului de judecată.
Când nu se poate întruni unanimitatea cu privire la toate aspectele supuse judecăţii,
hotărârea se ia cu majoritate. În cazul judecării apelului, aceste dispoziţii sunt
aplicabile numai apelurilor soluţionate de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie
(completurile de apel la această instanţă fiind compuse din 3, respectiv din 5
judecători, după cum hotărârea ce face obiectul apelului a fost pronunţată în primă
instanţă de către curţile de apel sau chiar de către Înalta Curte). În cazul în care
apelul se judecă de către curţile de apel (completurile de apel fiind compuse din 2
judecători), dacă nu se poate întruni unanimitatea membrilor, cauza se va repune pe
rol, iar dezbaterile în apel se vor relua în complet de divergenţă. Completul de
divergenţă se va constitui din judecătorii cu opinii divergente, cărora li se va alătura
preşedintele sau vicepreşedintele instanţei, preşedintele secţiei ori judecătorul din
planificarea de permanenţă. În acest caz hotărârea se ia de către completul de
divergenţă cu majoritate.
O dispoziţie nouă este cea prevăzută în alineatul final al articolului analizat, în care
se prevede că apelul împotriva încheierilor care, potrivit legii, pot fi atacate separat
se judecă în camera de consiliu fără prezenţa părţilor, care pot depune concluzii
scrise, cu excepţia cazurilor în care legea dispune altfel ori a celor în care instanţa
apreciază că este necesară judecata în şedinţă publică.
Art. 421
Soluţiile la judecata în apel

Daniel Grădinaru

Instanţa, judecând apelul, pronunţă una dintre următoarele soluţii:


1. respinge apelul, menţinând hotărârea atacată:
a) dacă apelul este tardiv sau inadmisibil;
b) dacă apelul este nefondat;
2. admite apelul şi:
a) desfiinţează sentinţa primei instanţe şi pronunţă o nouă hotărâre procedând
potrivit regulilor referitoare la soluţionarea acţiunii penale şi a acţiunii civile la
judecata în fond. Instanţa de apel readministrează declaraţiile pe care prima
instanţă şi-a întemeiat soluţia de achitare, dispoziţiile art. 374 alin. (7)-(10) şi
ale 383 alin. (3) şi (4) aplicându-se în mod corespunzător.
b) desfiinţează sentinţa primei instanţe şi dispune rejudecarea de către instanţa
a cărei hotărâre a fost desfiinţată pentru motivul că judecarea cauzei la acea
instanţă a avut loc în lipsa unei părţi nelegal citate sau care, legal citată, a fost
în imposibilitate de a se prezenta şi de a înştiinţa instanţa despre această
imposibilitate, invocată de acea parte. Rejudecarea de către instanţa a cărei
hotărâre a fost desfiinţată se dispune şi atunci când instanța nu s-a pronunțat
asupra unei fapte reținute în sarcina inculpatului prin actul de sesizare sau
asupra acțiunii civile ori când există vreunul dintre cazurile de nulitate
absolută, cu excepţia cazului de necompetenţă, când se dispune rejudecarea de
către instanţa competentă.
Corelaţii legislative: art. 379 C.proc.pen. din 1968, art. 50, art. 281, art. 374, art.
183, art. 370, art. 396, art. 397, art. 424, art. 551 C.proc.pen.
Comentariu
1. Soluţiile în apel. Aspecte generale. Sub aspectul soluţiilor ce pot fi pronunţate
de către instanţa de apel, precizăm că articolul din C.proc.pen.este similar cu cel
din art. 379 C.proc.pen. din 1968, după modificarea intervenită prin Legea nr.
356/2006.
De asemenea, facem menţiunea că instanţa soluţionează apelul prin decizie, faţă de
dispoziţiile art. 370 alin. (2) C.proc.pen., care prevăd că hotărârea prin care instanţa
se pronunţă asupra apelului, recursului în casaţie şi recursului în interesul legii se
numeşte decizie. În acelaşi sens sunt şi dispoziţiile art. 424 C.proc.pen. din capitolul
analizat, în care se reglementează conţinutul deciziei instanţei de apel şi comunicarea
acesteia.
2. Cazurile de respingere a apelului. Potrivit pct. 1 al acestui articol, instanţa
respinge apelul declarat, menţinând hotărârea atacată dacă apelul
este tardiv sau inadmisibil ori dacă este nefondat.
Instanţa respinge apelul ca tardiv atunci când declaraţia de apel nu a fost făcută în
termenul prevăzut de lege ori atunci când instanţa de control judiciar respinge
cererea de repunere în termenul de apel.
În cazul în care se constată că apelul este tardiv formulat, instanţa respinge apelul
astfel declarat fără a mai analiza alte aspecte ce ţin de fondul cauzei, apelul nefiind
apt să învestească instanţa de control judiciar. În acest caz hotărârea primei instanţe
rămâne definitivă la data expirării termenului de apel, conform dispoziţiilor art. 551
pct. 2 lit. a) C.proc.pen. În raport cu această situaţie, apreciem că tardivitatea
apelului se va analiza cu prioritate faţă de manifestarea de voinţă a apelantului de a-
şi retrage apelul tardiv, această din urmă opţiune presupunând existenţa unui apel
susceptibil de a învesti instanţa de control judiciar.
Într-o altă cauză s-a reţinut că, în conformitate cu dispoziţiile art. 29 alin. (5) din
Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale,
încheierea prin care s-a respins ca inadmisibilă cererea de sesizare a Curţii
Constituţionale poate fi atacată numai cu apel la instanţa imediat superioară, în
termen de 48 de ore de la pronunţare. Aşa cum a precizat şi apărarea, pronunţarea
asupra cererii de sesizare a Curţii Constituţionale cu excepţia de
neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 466 alin. (2) C.proc.pen. s-a realizat la data
de 24 februarie 2016, prin decizia Curţii de Apel Cluj, Secţia penală şi de minori.
Conform art. 269 alin. (1) şi (2) C.proc.pen., la calcularea termenelor procedurale se
porneşte de la ora, ziua, luna sau anul prevăzut în actul care a provocat curgerea
termenului, în afară de cazul când legea dispune altfel. Totodată, la calcularea
termenelor pe ore sau pe zile nu se socoteşte ora sau ziua de la care începe să curgă
termenul, nici ora sau ziua în care acesta se împlineşte. Înalta Curte a constatat că
ora pronunţării deciziei apelate nu era menţionată nici în cuprinsul acesteia, nici al
minutei, fapt pentru care, pornind de la ultima oră a zilei, a reţinut că termenul în
care petentul avea posibilitatea legală să exercite calea de atac a apelului s-a împlinit
la data de 27 februarie 2016, ora 00:59:59. Cum apelul petentului a fost depus la
administraţia locului de deţinere la data de 28 martie 2016, la o lună de la împlinirea
termenului de 48 de ore prevăzut de art. 29 alin. (5) din Legea nr. 47/1992 privind
organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie
a constatat depăşirea termenului prevăzut de lege pentru declararea căii de atac,
aspect faţă de care, în baza 421 pct. (1) lit. a) C.proc.pen., a respins, ca tardiv
formulat, apelul declarat de petentul A. (I.C.C.J., Secţia penală, decizia nr. 174/A din
25 aprilie 2016).
Pentru inculpaţii arestaţi, administraţia locului de deţinere trebuie să ateste
depunerea cererii de apel, atestarea făcută de către administraţia locului de deţinere
pe actul depus servind ca dovadă a datei depunerii actului. În practică s-a decis că,
atâta vreme cât inculpatul a depus actul la administraţia locului de deţinere, însă
cererea de apel nu este datată şi nici nu poartă data înregistrării sale la administraţia
penitenciarului, acest apel nu poate fi respins ca tardiv chiar dacă inculpatul a primit
dispozitivul hotărârii de condamnare la 20 septembrie 1993 [conform art. 363 alin.
(3) teza a II-a C.proc.pen. din 1968, pentru inculpatul deţinut care a lipsit de la
pronunţare, termenul de apel curgea de la comunicarea copiei de pe dispozitiv – n.n.],
iar apelul a fost înregistrat la instanţă la data de 14 octombrie 1993 (în Revista de
drept penal. Studii şi practică judiciară 1994-2006, p. 116). În acelaşi sens, s-a
hotărât într-o altă cauză că, întrucât declaraţia de apel nu are menţionată de inculpat
data redactării şi nici instituţia penitenciară nu i-a stabilit dată certă, nu se poate
stabili data reală a declarării apelului. În raport cu această situaţie, instanţa
respingând ca tardiv apelul în lipsa unor date certe că inculpatul nu a declarat apelul
în termen, recursul a fost admis şi, casând decizia, s-a trimis cauza pentru judecarea
apelului (în Revista de drept penal. Studii şi practică judiciară 1994-2006, p. 117).
Aşa cum s-a arătat, instanţa poate respinge apelul şi ca inadmisibil în anumite
împrejurări. Inadmisibilitatea în acest context este văzută ca o sancţiune procesuală
îndreptată împotriva unui act pe care legea nu îl prevede sau îl exclude (I. Neagu,
Tratat de procedură penală, 1997, p. 568).
Apelul este inadmisibil când este îndreptat împotriva unei hotărâri pe care legea nu
o supune apelului sau atunci când a fost declarat de către o persoană căreia legea
nu îi conferă dreptul de a declara apel (Gr. Theodoru, Tratat de drept procesual penal,
2013, p. 660). Aşa cum s-a arătat, hotărârile prin care instanţele îşi declină
competenţa în favoarea altor instanţe sunt definitive, conform art. 50 alin. (4)
C.proc.pen., astfel că un apel declarat împotriva unei astfel de hotărâri va fi respins
ca inadmisibil. Este de asemenea inadmisibil apelul declarat împotriva unei hotărâri
rămase definitivă după soluţionarea căii ordinare de atac. Astfel, într-o cauză s-a
reţinut că împotriva hotărârii pronunţată de instanţa de fond, inculpatul a exercitat
calea de atac prevăzută de lege, respectiv apel, soluţionată prin decizia curţii de apel.
Împotriva deciziei pronunţate în apel, inculpatul a declarat contestaţie în anulare, în
temeiul art. 426 C.proc.pen., cale extraordinară de atac soluţionată prin decizia
aceleiaşi curţi de apel, care este o hotărâre penală definitivă. Împotriva deciziei
pronunţate în contestaţia în anulare, contestatorul a declarat apel. Ca atare,
declarând apel împotriva unei hotărâri definitive, contestatorul a învestit Înalta Curte
de Casaţie şi Justiţie cu soluţionarea unei căi de atac ce nu întruneşte cerinţele
textelor de lege şi, în consecinţă, nu este admisibilă potrivit dreptului comun. Or,
recunoaşterea unei căi de atac în situaţii neprevăzute de legea procesual penală
constituie o încălcare a principiului legalităţii căilor de atac şi, din acest motiv, apare
ca o soluţie inadmisibilă în ordinea de drept. Faţă de aceste considerente, în baza art.
421 pct. (1) lit. a) teza a II-a, Înalta Curte a respins ca inadmisibil apelul declarat de
contestator (I.C.C.J., Secţia penală, decizia nr. 102/A din 25 martie 2015).
Totodată, un apel declarat de către o persoană care nu a figurat ca parte la judecata
în primă instanţă şi faţă de care nu s-a dispus nimic prin hotărârea atacată este
inadmisibil. Tot astfel, este inadmisibil apelul declarat de un substituit procesual pe
care partea sau subiectul procesual nu doreşte să şi-l însuşească, respingând
posibilitatea de a critica hotărârea primei instanţe sau apelul declarat de către
o persoană necunoscută (partea sau subiectul procesual arătând explicit că nu
a formulat apel în cauză). Considerăm că şi în cazul în care apelul este respins ca
inadmisibil hotărârea primei instanţe rămâne definitivă la data expirării termenului
de apel pentru persoanele îndreptăţite să declare apel, conform dispoziţiilor art. 551
pct. 2 lit. a) C.proc.pen. În situaţia în care apelul a fost respins ca inadmisibil pentru
că hotărârea nu este supusă apelului, sentinţa rămâne definitivă la data pronunţării
acesteia, potrivit dispoziţiilor art. 551 pct. 1 C.proc.pen. În cazul apelului inadmisibil
nu se va mai analiza legalitatea şi temeinicia hotărârii atacate, apelul nefiind apt să
învestească instanţa de control judiciar; apreciem că testul de inadmisibilitate este
prioritar faţă de cel de tardivitate şi implicit faţă de manifestarea de voinţă de
retragere a căii de atac.
Apelul este respins ca nefondat în situaţia în care criticile formulate sunt
neîntemeiate, constatându-se că hotărârea primei instanţe este temeinică şi legală.
Spre deosebire de cazurile în care instanţa respinge ca tardiv sau inadmisibil apelul,
atunci când instanţa respinge ca nefondat apelul, aceasta face o judecată de valoare
asupra hotărârii atacate, trebuind să examineze şi fondul cauzei (N. Volonciu, Tratat
de procedură penală. Partea specială, 1994, p. 271).
3. Cazurile de admitere a apelului. Instanţa admite apelul în cazurile prevăzute la
pct. 2. Când instanţa de apel constată că apelul este declarat în termenul prevăzut
de lege de către o persoană îndreptăţită să-l declare, va trece la examinarea în fond
a cauzei. Aşa cum s-a arătat mai sus, instanţa poate să respingă ca nefondat apelul,
menţinând hotărârea primei instanţe, sau poate admite apelul şi desfiinţa hotărârea
primei instanţe, pronunţând o nouă hotărâre, urmând a proceda potrivit regulilor
referitoare la soluţionarea acţiunii penale şi a acţiunii civile la judecata în fond.
Aşa cum s-a arătat la secţiunea privind judecarea apelului, instanţa de apel poate să
soluţioneze cauza pe baza probelor administrate în prima instanţă şi, pe baza
situaţiei de fapt reţinute de prima instanţă, să ajungă la o altă concluzie privind
încadrarea juridică dată faptei ori o altă chestiune de drept ce vizează fondul cauzei.
Totodată, instanţa de apel poate ajunge la o altă situaţie decât cea reţinută de către
prima instanţă în urma reaprecierii probelor administrate la judecata în fond. De
asemenea, aceasta poate readministra probele sau administra probe noi, putând
reţine o altă situaţie de fapt. În toate aceste cazuri, făcând o nouă judecată, instanţa
de apel va putea reforma hotărârea primei instanţe numai cu privire la una sau mai
multe părţi (având în vedere limitele învestirii sau ale admiterii apelului/apelurilor)
ori numai sub aspectul laturii civile sau penale. Astfel, în cazul admiterii apelului, va
pronunţa una dintre soluţiile prevăzute la art. 396 şi/sau art. 397 C.proc.pen. Pe
latură penală, instanţa de apel, după desfiinţarea hotărârii primei instanţe, va
pronunţa, după caz, condamnarea, renunţarea la aplicarea pedepsei, amânarea
aplicării pedepsei, achitarea sau încetarea procesului penal. În ceea ce priveşte latura
civilă, instanţa poate admite în tot sau în parte acţiunea civilă, în măsura în care este
întemeiată, o poate respinge atunci când nu este întemeiată sau o poate lăsa
nesoluţionată.
Prin art. II pct. 107 din O.U.G. nr. 18/2016, dispoziţiile art. 421 pct. 2 lit. a)
C.proc.pen. au fost completate, prevăzându-se că instanţa de apel readministrează
declaraţiile pe care prima instanţă şi-a întemeiat soluţia de achitare, dispoziţiile art.
374 alin. (7)-(10) şi ale art. 383 alin. (3) şi (4) aplicându-se în mod corespunzător.
Prin această modificare s-au pus în acord dispoziţiile C.proc.pen. cu Convenţia
europeană, mai exact cu dispoziţiile art. 6 ale acesteia, privitoare la dreptul la un
proces echitabil, astfel cum a fost interpretat de Curtea de la Strasbourg.
Astfel, în cauza Manolachi c. României, Curtea a reţinut că atunci când o instanţă de
control judiciar este competentă să analizeze atât situaţia de fapt, cât şi chestiunile
de drept şi să studieze în ansamblu problema vinovăţiei, ea nu poate, din motive ce
ţin de echitatea procedurii, să tranşeze asupra chestiunilor respective fără o apreciere
nemijlocită a declaraţiilor persoanei care susţine că nu a comis actul considerat ca
infracţiune (cauza Ekbatani c. Suediei, hotărârea din 26 mai 1988, pct. 32, seria A
nr. 134 şi Constantinescu c. României, nr. 28871/95, pct. 55, CEDO 2000-VIII). Or,
din dosar a reieşit că reclamantul a fost condamnat fără ca acesta sau martorii să fie
audiaţi personal de către C.A. Iaşi şi Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie. Prin urmare,
pentru a stabili dacă a avut loc o încălcare a art. 6, s-a apreciat necesar să se
examineze rolul celor două instanţe şi natura problemelor pe care acestea trebuia să
le judece. Astfel, Curtea a constatat că, potrivit dispoziţiilor Codului de procedură
penală în vigoare la data faptelor, instanţa sesizată cu apelul nu era obligată să
pronunţe o nouă hotărâre pe fond, ci doar avea această posibilitate. În speţă, C.A.
Iaşi s-a prevalat de această posibilitate şi a desfiinţat hotărârea de achitare
a reclamantului. Aspectele pe care această instanţă a trebuit să le analizeze pentru
a se pronunţa asupra vinovăţiei reclamantului aveau, în speţă, un caracter faptic
predominant, ceea ce ar fi justificat audierea inculpatului, cu atât mai mult cu cât
a fost prima instanţă care l-a condamnat. Din documentele aflate la dosar, a reieşit
însă că reclamantul nu a fost audiat personal în apel. A reieşit, totodată, că instanţa
de apel nu i-a audiat din nou pe martori şi a folosit declaraţiile date de aceştia din
urmă în faţa poliţiei şi parchetului, cu toate că unii dintre aceştia îşi retrăseseră
declaraţiile în faţa tribunalului. Curtea a mai constatat că, atunci când Curtea de
apel şi Înalta Curte au înlocuit cu o hotărâre de condamnare hotărârea iniţială de
achitare, acestea nu dispuneau de nicio probă nouă. Or, jurisprudenţa Curţii
subliniază în acest sens că posibilitatea unui acuzat de a se confrunta cu un martor
în faţa instanţei care se pronunţă în ultimul grad cu privire la acuzaţie constituie
o garanţie a unui proces echitabil, în măsura în care observaţiile instanţei cu privire
la comportamentul şi credibilitatea unui martor pot avea consecinţe pentru acuzat [a
se vedea cauza P.K. c. Finlandei (dec.), nr. 37442/97, hotărârea din 9 iulie 2002
şi mutatis mutandis cauza Pittkänen c. Finlandei, nr. 30508/96, pct. 62-65,
hotărârea din 9 martie 2004, precum şi cauza Milan c. Italiei (dec.), nr. 32219/02,
hotărârea din 4 decembrie 2003]. Aceste elemente au fost considerate suficiente
Curţii pentru a constata că hotărârea de condamnare a reclamantului, pronunţată
fără audierea sa în persoană de către instanţele de apel şi de recurs şi fără audierea
martorilor, cu toate că reclamantul fusese achitat în primă instanţă, nu se
conformează cerinţelor unui proces echitabil. Drept urmare, Curtea a constatat
încălcate dispoziţiile art. 6 parag. 1 CEDO
(http://www.csm1909.ro/csm/index.php?cmd=950301).
În situaţia admiterii apelului, instanţa trimite cauza spre rejudecare în cazurile
menţionate la pct. 2 lit. b). Se pronunţă o astfel de soluţie atunci când judecarea
cauzei la prima instanţă a avut loc în lipsa unei părţi nelegal citate sau care, legal
citată, a fost în imposibilitate de a se prezenta şi de a înştiinţa instanţa despre
această imposibilitate, invocată de acea parte. Acest caz exista şi în Codul de
procedură penală din 1968, mai puţin ultima menţiune, respectiv dacă aceasta a fost
invocată de partea care s-a aflat în situaţia respectivă. Trebuie subliniat că prin
această adăugare s-a făcut textul mai clar sub aspectul condiţiilor pentru invocarea
acestui motiv de apel. Însă, chiar şi în lipsa acestei menţiuni finale în Codul anterior,
practica judiciară a validat această soluţie, respectiv s-a trimis cauza spre rejudecare
la aceeaşi instanţă numai când nelegala citare viza chiar persoana care a invocat-o
ca motiv de apel, avându-se în vedere regimul nulităţilor. Astfel, nelegala citare a unei
părţi constituia un caz de nulitate relativă, fiind supusă condiţiilor art. 197 alin. (1)
şi (4) C.proc.pen. din 1968, respectiv ca încălcarea dispoziţiilor să fi produs
o vătămare unei părţi ce nu putea fi înlăturată în alt mod, iar invocarea acesteia să
se facă de către cel vătămat, în termenul prevăzut de lege.
Instanţa de apel va trimite cauza spre rejudecare şi atunci când există vreunul dintre
cazurile de nulitate absolută. Cazurile de nulitate absolută sunt cele prevăzute în art.
281 C.proc.pen., această sancţiune intervenind atunci când s-au încălcat dispoziţiile
privind compunerea completului de judecată, competenţa materială şi competenţa
personală a instanţelor judecătoreşti, doar atunci când judecata a fost efectuată de
o instanţă inferioară celei legal competente, publicitatea şedinţei de judecată,
participarea procurorului, atunci când participarea sa este obligatorie potrivit legii,
inculpatului, atunci când participarea sa este obligatorie potrivit legii, asistarea de
către avocat a inculpatului, precum şi a celorlalte părţi, atunci când asistenţa este
obligatorie. Nulitatea absolută se constată din oficiu sau la cerere şi poate fi invocată
ca motiv de apel numai dacă încălcările dispoziţiilor legale au avut loc în faţa instanţei
de judecată, după ce s-a parcurs procedura camerei preliminare. Motivele de nulitate
absolută apărute în faza de urmărire penală sau în camera preliminară pot fi invocate
numai până la terminarea procedurii de cameră preliminară, inclusiv în procedura
soluţionării contestaţiei împotriva încheierii de terminare a acestei proceduri. O altă
noutate în ceea ce priveşte cazurile de desfiinţare cu trimitere spre rejudecare
o reprezintă şi prevederea potrivit căreia încălcarea dispoziţiilor privitoare la
competenţa după materie şi competenţa personală a instanţelor judecătoreşti va
conduce la această soluţie doar atunci când judecata a fost efectuată de o instanţă
inferioară celei legal competente. Practic, legiuitorul a prevăzut în noua reglementare
o situaţie în care un motiv de nulitate absolută se acoperă, deşi aceasta este specifică
doar nulităţilor relative. În cazurile de la pct. 2 analizate, instanţa de apel, dacă
găseşte întemeiate motivele invocate, va admite apelul, va desfiinţa hotărârea primei
instanţe, dispunând trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiaşi instanţe, cu excepţia
cazului în care s-a constatat că judecata în primă instanţă s-a efectuat de către
o instanţă necompetentă (cu observaţiile făcute mai sus), când va trimite, în mod
firesc, cauza instanţei competente, care va realiza o nouă judecată în fond. Astfel,
într-o cauză s-a reţinut că, din practicaua hotărârii apelate, a reieşit faptul că
inculpatei nu i-a fost asigurată asistenţa juridică obligatorie, instanţa apreciind că
nu se impune aceasta. Din actele dosarului s-a constatat că inculpata a fost trimisă
în judecată pentru comiterea infracţiunii de furt prevăzută de art. 208 alin. (1) şi (2)
C.pen. din 1969, pedepsită de lege cu închisoare de la 1 la 12 ani, situaţie în care
asistenţa juridică era obligatorie, conform art. 90 lit. c) C.proc.pen. Chiar dacă prima
instanţă a dispus condamnarea pentru infracţiunea de furt în încadrarea furt
prevăzută de art. 228 alin. (1) şi (3) C.pen. din 1969 (infracţiune pentru care asistenţa
juridică nu este obligatorie conform art. 90 C.proc.pen., faţa de maximul special
prevăzut de lege – 3 ani închisoare – n.n.), aceasta era ţinută de încadrarea juridică
pentru care s-a dispus trimiterea în judecată întrucât, până la momentul deliberării
şi pronunţării hotărârii, nu se cunoştea care este legea mai favorabilă şi, implicit,
limitele de pedeapsă ale infracţiunii de furt care să atragă sau nu obligaţia asigurării
apărării. Faţă de cele arătate, având în vedere incidenţa cazului de nulitate absolută
arătat mai sus, în baza art. 421 pct. (2) lit. b) C.proc.pen., s-a admis apelul declarat
de parchet, s-a desfiinţat sentinţa penală apelată şi s-a dispus trimiterea cauzei spre
rejudecare la aceeaşi instanţă, menţinându-se actele procedurale efectuate până la
19 mai 2014 (C.A. Galaţi, Secţia penală şi pentru cauze cu minori, decizia nr. 816/A
din 9 octombrie 2014, nepublicată). Într-o altă cauză s-a constatat că instanţa de fond
nu a aplicat dispoziţiile art. 6 alin. (2) din Legea nr. 255/2013, soluţionând cauza pe
fond, cu încălcarea normelor de competenţă materială şi personală prevăzute de lege
la data de 20 martie 2014, nefiind reglementat niciun temei care ar fi justificat în
continuare judecarea cauzei de către tribunal. Faptul că decizia instanţei de control
judiciar dispune trimiterea cauzei spre rejudecare la aceeaşi instanţă care
a pronunţat hotărârea desfiinţată nu poate reprezenta un temei în sensul reţinerii
competenţei de soluţionare a cauzei în favoarea tribunalului, cât timp această decizie
este pronunţată la data de 23 septembrie 2013, deci sub imperiul C.proc.pen. din
1968, iar înregistrarea pe rolul instanţei a cărei hotărâre a fost casată a intervenit la
data de 20 martie 2014, deci ulterior intrării în vigoare a Legii nr. 255/2013 (C.A.
Ploieşti, Secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie, decizia nr. 800 din 11
septembrie 2015, nepublicată).
În vederea respectării standardelor de protecţie a drepturilor fundamentale şi
a jurisprudenţei CtEDO, practica judiciară mai relevă o ipoteză de trimitere a cauzei
spre rejudecare în urma admiterii apelului atunci când a fost încălcat dreptul la un
proces echitabil în primă instanţă sau există vreun alt viciu semnificativ şi
substanţial care conduce la încălcarea dreptului la dublul grad de jurisdicţie în
materie penală garantat de art. 2 din Protocolul nr. 7 adiţional la CEDO. În acest
sens, în jurisprudenţă s-a reţinut „faptul că, după prinderea sa în flagrant, inculpata
nu a mai putut fi găsită, fiind trimisă în judecată fără a putea fi audiată în faza de
urmărire penală şi nu s-a prezentat nici în faţa primei instanţe, fiind reprezentată de
un avocat desemnat din oficiu, avocat care nu a formulat nicio cerere, ci doar
concluzii. În acest context, prima instanţă a soluţionat cauza fără a administra
nemijlocit nicio probă, prevalându-se de posibilitatea conferită de art. 374 alin. (7)
C.proc.pen. în sensul că «Probele administrate în cursul urmăririi penale şi
necontestate de către părţi nu se readministrează în cursul cercetării judecătoreşti»
şi fără a avea în vedere că această dispoziţie reprezintă o facultate pentru instanţă,
care în raport cu rolul său, astfel cum este conturat de art. 349 alin. (1) C.proc.pen.,
are obligaţia de a garanta respectarea drepturilor subiecţilor procesuali şi asigurarea
administrării probelor pentru lămurirea completă a împrejurărilor cauzei în scopul
aflării adevărului. De altfel, din coroborarea textelor menţionate cu dispoziţiile art.
349 alin. (2) şi art. 374 alin. (8) C.proc.pen., reiese în mod evident că norma de care
s-a prevalat prima instanţă nu poate fi interpretată literal, izolat, aceasta conferind
instanţei posibilitatea de a nu readministra probele administrate în cursul urmăririi
penale, nu doar atunci când acestea nu sunt contestate, ci şi dacă instanţa apreciază
că administrarea din oficiu nu se impune pentru aflarea adevărului şi justa
soluţionare a cauzei. Or, în situaţia în care inculpata lipsă nici nu a avut posibilitatea
reală de a contesta probele şi de a-şi exprima explicit poziţia procesuală în faţa
instanţei, Curtea consideră că se impunea reaudierea martorului audiat în faza de
urmărire penală pentru a garanta respectarea dreptului la un proces echitabil. Deşi
lipsa cercetării judecătoreşti nu constituie o cauză de nulitate absolută, astfel încât
nu se încadrează ca atare printre motivele care pot atrage desfiinţarea sentinţei şi
trimiterea cauzei spre rejudecare în conformitate cu art. 421 pct. 2 lit. b) C.proc.pen.,
Curtea constată că soluţia se impune pentru a garanta respectarea dreptului la două
grade de jurisdicţie în materie penală garantat de art. 2 din Protocolul nr. 7 adiţional
la CEDO, în contextul în care lipsa cercetării judecătoreşti echivalează cu lipsa
judecăţii în primă instanţă, iar efectuarea acesteia pentru prima oară în apel privează
partea de calea de atac, instanţa de apel având obligaţia de a se asigura că drepturile
garantate de Convenţie «să fie concrete şi efective, nu teoretice şi iluzorii». Este
adevărat că apelul, în dreptul procesual penal român, constituie o cale de atac
devolutivă, instanţa de apel având plenitudine de jurisdicţie, putând reaprecia şi
statua asupra vinovăţiei, însă această caracteristică nu echivalează cu a statua în
primă şi ultimă instanţă asupra situaţiei de fapt, apelul fiind în principal o cale de
atac şi, prin urmare, presupune în mod necesar realizarea controlului judiciar,
control judiciar ce nu poate fi realizat în concret în lipsa unei judecăţi efective în
primă instanţă. Aşadar, Curtea, în temeiul art. 421 pct. 2 lit. b) C.proc.pen., a admis
apelul declarat de Parchet, a desfiinţat sentinţa penală apelată şi a trimis cauza spre
rejudecare” (C.A. Bucureşti, Secţia a II-a penală, decizia nr. 1337/2014, nepublicată).
Tocmai pentru a acoperi şi situaţii de genul celor expuse mai sus, în vederea
garantării respectării dreptului la dublul grad de jurisdicţie în materie penală
garantat de art. 2 din Protocolul nr. 7 adiţional la CEDO, prin O.U.G. nr. 18/2016 au
fost modificate şi dispoziţiile lit. b) de la pct. (2) al art. 421, adăugând faptul că
rejudecarea de către instanţa a cărei hotărâre a fost desfiinţată se dispune şi atunci
când instanţa nu s-a pronunţat asupra unei fapte reţinute în sarcina inculpatului
prin actul de sesizare. Mai mult, s-a prevăzut în actul modificator că rejudecarea de
către aceeaşi instanţă se dispune şi atunci când prima instanţa a omis să soluţioneze
acţiunea civilă exercitată în cadrul procesului penal.
Art. 422
Chestiunile complementare

Daniel Grădinaru

Instanţa, deliberând asupra apelului, face, atunci când este cazul, aplicarea
dispoziţiilor privitoare la reluarea dezbaterilor şi a celor privind rezolvarea
acţiunii civile, măsurile asigurătorii, cheltuielile judiciare şi orice alte aspecte
de care depinde soluţionarea completă a apelului. De asemenea, instanţa de
apel verifică dacă s-a făcut o justă aplicare de către prima instanţă
a dispoziţiilor privitoare la deducerea duratei reţinerii, arestării preventive,
arestului la domiciliu sau internării medicale şi adaugă, dacă este cazul, timpul
de arestare scurs după pronunţarea hotărârii atacate cu apel.
Corelaţii legislative: art. 381 C.proc.pen. din 1968, art. 421 C.proc.pen.
Comentariu
Chestiuni complementare fondului. Instanţa de apel se pronunţă prin aceeaşi
decizie nu numai asupra aspectelor ce ţin de fondul cauzei (atât latura penală, cât şi
latura civilă), dar şi asupra aspectelor complementare, adiacente fondului, ce ţin de
procedura de judecată. Astfel, asemănător cu dispoziţiile art. 381 C.proc.pen. din
1968, se prevede că instanţa, deliberând asupra apelului, face, atunci când este
cazul, aplicarea dispoziţiilor privitoare la reluarea dezbaterilor şi a celor privind
rezolvarea acţiunii civile, măsurile asigurătorii, cheltuielile judiciare şi orice alte
aspecte de care depinde soluţionarea completă a apelului.
În legătură cu această dispoziţie, în practică s-a decis că, atâta vreme cât instanţa de
apel este obligată să verifice dacă s-a făcut o justă aplicare a dispoziţiilor referitoare
la computarea reţinerii şi a arestării preventive şi să adauge, când este cazul, timpul
de arest scurs de la pronunţarea hotărârii atacate, omisiunea de a computa – pe
lângă durata arestării – şi timpul reţinerii nu este de natură a duce la admiterea
apelului, ci urmează ca, în asemenea situaţie, instanţa de apel să procedeze direct,
fără desfiinţarea hotărârii atacate, la înlăturarea omisiunii (C.A. Bucureşti, Secţia I
penală, decizia nr. 30/A/1988, în Revista de drept penal. Studii de practică judiciară
1994-2006, p. 102; în acelaşi sens, şi C.A. Bucureşti, Secţia a II-a penală, decizia nr.
90/2001, în L. Mera, L. Rog, L. Savonea, R. Budăi, Codul de procedură penală, op.
cit., p. 1074). S-a hotărât însă că, în cazul în care instanţa de apel are în vedere
omisiunea instanţei de fond de a scădea din pedeapsa rezultantă durata prevenţiei
executate de inculpat din pedeapsa anterioară, ca efect al reţinerii stării de recidivă
prevăzută de art. 37 lit. a) şi al aplicării dispoziţiilor art. 83 C.pen. din 1969, de
revocare a suspendării condiţionate, această deducere reprezintă o modificare
a hotărârii primei instanţe, modificare care nu ţine de aplicarea art. 381 C.proc.pen.
din 1968 şi, ca atare, nu putea fi făcută decât în condiţiile unui apel admis (C.A.
Bucureşti, Secţia a II-a penală, decizia nr. 268/2001, în L. Mera, L. Rog, L. Savonea, R.
Budăi, Codul de procedură penală, op. cit., p. 1075).
Considerăm că aplicarea dispoziţiilor privind rezolvarea acţiunii civile nu reprezintă
rezolvarea unor chestiuni complementare, ci a fondului cauzei sub aspectul laturii
civile. De altfel, în dispoziţiile art. 421 pct. 2 lit. a) se prevede că instanţa admite
apelul, desfiinţează sentinţa primei instanţe şi pronunţă o nouă hotărâre, procedând
potrivit regulilor referitoare la soluţionarea acţiunii penale şi a acţiunii civile la
judecata în fond. Aşadar, instanţa de apel se pronunţă, când soluţionează acţiunea
civilă, asupra fondului cauzei, şi nu asupra unei chestiuni complementare.
Totodată, instanţa de apel verifică dacă s-a făcut o justă aplicare de către prima
instanţă a dispoziţiilor privitoare la deducerea duratei reţinerii, arestării preventive,
arestului la domiciliu sau internării medicale şi adaugă, dacă este cazul, timpul de
arestare scurs după pronunţarea hotărârii atacate cu apel. Faţă de reglementarea
anterioară, s-a adăugat necesitatea verificării şi deducerii perioadei de arest la
domiciliu şi a internării medicale, instituţii introduse prin Codul de procedură
penală în vigoare.
Referitor la deducerea perioadei cât inculpatul a fost arestat preventiv, în practică s-
a decis că aceste dispoziţii se aplică şi în situaţia în care apelul declarat a fost retras
de către inculpat (C.A. Bucureşti, Secţia a II-a penală, decizia nr. 922 din 17 iunie
2015, nepublicată).
Art. 423
Desfiinţarea hotărârii

Daniel Grădinaru

(1) În caz de admitere a apelului, hotărârea atacată se desfiinţează, în limitele


dispoziţiilor privind efectul devolutiv şi extensiv al apelului.
(2) Hotărârea poate fi desfiinţată numai cu privire la unele fapte sau persoane
ori numai în ceea ce priveşte latura penală sau civilă, dacă aceasta nu împiedică
justa soluţionare a cauzei.
(3) În caz de desfiinţare a hotărârii, instanţa de apel poate menţine măsura
arestării preventive.
Corelaţii legislative: art. 382 C.proc.pen. din 1968, art. 417, art. 418, art. 419, art.
421, art. 450-452 C.proc.pen.
Comentariu
1. Limitele desfiinţării hotărârii. Dispoziţiile textului analizat sunt aproape
identice cu cele ale art. 382 C.proc.pen. din 1968, care are şi aceeaşi denumire
marginală. Aşa cum s-a arătat şi la secţiunea privind efectul devolutiv al apelului,
instanţa judecă apelul numai cu privire la persoana care l-a declarat şi la persoana
la care se referă declaraţia de apel şi numai în raport cu calitatea pe care apelantul
o are în proces (art. 417 C.proc.pen.). Aşadar, este posibil ca o hotărâre care vizează
mai mulţi inculpaţi să fi fost atacată cu apel numai de către unul sau numai cu
privire la unul dintre aceştia, aşa cum se poate ca hotărârea să fie apelată numai sub
aspectul laturii penale ori doar pe latură civilă. Având în vedere aceste menţiuni,
precum şi dispoziţiile privitoare la neagravarea situaţiei în propriul apel (art. 418
C.proc.pen.) şi la efectul extensiv al apelului (art. 419 C.proc.pen.), în caz de admitere
a apelului, sentinţa primei instanţe poate fi desfiinţată numai cu privire la unele fapte
sau persoane ori numai în ceea ce priveşte latura penală sau latura civilă, dacă
aceasta nu împiedică justa soluţionare a cauzei.
Hotărârea primei instanţe este desfiinţată în întregime atunci când toate dispoziţiile
privind latura penală şi latura civilă sunt desfiinţate, urmând ca ele să fie înlocuite
cu hotărârea instanţei de apel sau cu ocazia rejudecării cauzei de către prima
instanţă. Hotărârea primei instanţe este desfiinţată parţial atunci când apelul se
admite numai cu privire la unele fapte sau persoane, dispoziţiile privind celelalte
persoane fiind menţinute. În această situaţie, instanţa de apel arată în minuta şi
dispozitivul deciziei dispoziţiile hotărârii instanţei de fond pe care le modifică sau le
înlătură şi trebuie să existe expres dispoziţia de menţinere a celorlalte dispoziţii. În
lipsa unei astfel de dispoziţii, este posibil, în cazul hotărârilor complexe (cu mai mulţi
inculpaţi sau mai multe infracţiuni), să apară anumite neclarităţi şi să fie necesară
formularea unei contestaţii la executare întemeiată pe dispoziţiile art. 598 alin. (1)
lit. c) C.proc.pen. Desfiinţarea parţială a hotărârii apelate se dispune atunci când
prin aceasta nu se împiedică justa soluţionare a cauzei în continuare şi se poate referi
la încadrarea juridică, durata pedepsei, modalitatea de executare, la obligaţiile civile
(Gr. Theodoru, Tratat de drept procesual penal, op. cit., 2013, p. 663). Spre exemplu,
nu s-ar putea desfiinţa hotărârea numai sub aspectul laturii civile sau penale, în
cazul infracţiunilor aşa-zise de prejudiciu, situaţie în care întinderea prejudiciului
produs prin infracţiune atrage încadrarea juridică a faptei în varianta tip
a infracţiunii sau în varianta agravată, cum ar fi infracţiunea prevăzută la art. 309
C.pen.
Trebuie subliniat că poate să fie declarat un apel prin care se critică hotărârea sub
toate aspectele, adică un apel care devoluează fondul cauzei în întregime, însă
instanţa de apel să constate că acesta este fondat numai sub anumite aspecte, caz
în care va desfiinţa sentinţa numai cu privire la acestea, după distincţiile arătate mai
sus, şi nu integral.
2. Menţinerea arestului preventiv. În ultimul alineat se arată că, în caz de
desfiinţare a hotărârii, instanţa de apel poate menţine măsura arestării preventive.
Considerăm că se are în vedere situaţia în care există un inculpat arestat în cauză,
iar instanţa admite apelul, desfiinţează hotărârea primei instanţe şi trimite cauza
spre rejudecare instanţei de fond, în cazurile arătate la art. 421 pct. 2 lit. b)
C.proc.pen. În celelalte situaţii, fie că s-a respins apelul, fie că s-a admis, decizia
instanţei de apel rămâne definitivă conform art. 551 pct. 4, respectiv art. 552 alin.
(1) C.proc.pen., devenind şi executorie potrivit art. 550 alin. (1) C.proc.pen. Aşadar,
dacă s-a dispus condamnarea inculpatului la pedeapsa închisorii cu executare sau
detenţiunea pe viaţă, acesta fiind arestat în cauză, instanţa de apel nu se va mai
pronunţa prin decizie asupra menţinerii măsurii arestării preventive, întrucât,
hotărârea fiind definitivă şi executorie, se va emite mandatul de executarea
a pedepsei, acesta fiind temeiul detenţiei sale.
În final, arătăm că, în cazul desfiinţării cu trimitere spre rejudecare, instanţa de apel
poate menţine măsura arestării preventive, în condițiile art. 362 C.proc.pen.
Art. 424
Conţinutul deciziei instanţei de apel şi comunicarea acesteia

Daniel Grădinaru

(1) Decizia instanţei de apel trebuie să cuprindă în partea introductivă


menţiunile prevăzute la art. 402, iar în expunere temeiurile de fapt şi de drept
care au dus, după caz, la respingerea sau admiterea apelului, precum şi
temeiurile care au dus la adoptarea oricăreia dintre soluţiile prevăzute la art.
421. Dispozitivul cuprinde soluţia dată de instanţa de apel, data pronunţării
deciziei şi menţiunea că pronunţarea s-a făcut în şedinţă publică.
(2) Instanţa de apel se pronunţă asupra măsurilor preventive potrivit
dispoziţiilor referitoare la conţinutul sentinţei; când s-a dispus trimiterea
cauzei spre rejudecare primei instanţe sau instanţei competente, instanţa de
apel poate face aplicarea corespunzătoare a art. 399 alin. (10).
(3) În cazul în care inculpatul se află în stare de arest preventiv sau de arest la
domiciliu, în expunere şi dispozitiv se arată timpul care se deduce din pedeapsă.
(4) Când s-a dispus rejudecarea, decizia trebuie să indice care este ultimul act
procedural rămas valabil de la care procesul penal trebuie să îşi reia cursul, în
caz contrar toate actele procedurale fiind desfiinţate de drept.
(5) Decizia instanţei de apel se comunică procurorului, părţilor, persoanei
vătămate şi administraţiei locului de deţinere.
Corelaţii legislative: art. 396, art. 397, art. 399, art. 401-404, art. 421, art. 435
C.proc.pen., art. 72 C.pen.
Comentariu
1. Structura şi conţinutul deciziei din apel. Referitor la conţinutul deciziei
instanţei de apel este de menţionat faptul că aceasta, ca orice hotărâre, are trei părţi:
partea introductivă sau practicaua, o expunere şi dispozitivul, astfel cum rezultă din
alin. (1) al articolului analizat raportat la art. 401-404 C.proc.pen.
Decizia instanţei de apel trebuie să cuprindă în partea introductivă menţiunile
prevăzute la art. 402 C.proc.pen., menţiuni pe care nu le vom relua aici, fiind tratate
la capitolul respectiv.
În ceea ce priveşte expunerea, decizia instanţei de apel are un conţinut diferit de
hotărârea primei instanţe, aceasta trebuind să conţină temeiurile de fapt şi de drept
care au dus, după caz, la respingerea sau admiterea apelului, precum şi temeiurile
care au dus la adoptarea oricăreia dintre soluţiile prevăzute la art. 421. Aşadar,
instanţa de apel va examina cauza sub toate aspectele numai în cazurile în care se
devoluează cauza în întregime, în celelalte situaţii apelul fiind limitat, astfel cum s-a
arătat anterior. În urma examenului făcut, instanţa de apel poate respinge apelul
declarat, menţinând hotărârea primei instanţe. Şi în acest caz, instanţa de apel este
obligată să arate temeiurile pentru care a procedat în acest mod, răspunzând în
principal criticilor formulate de către apelant.
Aşa cum s-a arătat (a se vedea supra comentariul art. 420), instanţa de apel trebuie
să se pronunţe asupra tuturor motivelor de apel invocate, ceea ce presupune ca în
expunerea hotărârii instanţa să răspundă tuturor criticilor formulate. În vechea
reglementare, nerespectarea acestei obligaţii era sancţionată cu casarea hotărârii şi
trimiterea cauzei spre rejudecarea apelului conform art. 38515 pct. 2 lit. c) raportat
la art. 3859alin. (1) pct. 10 C.proc.pen. din 1968 („instanţa nu s-a pronunţat
asupra… unei cereri esenţiale pentru părţi, de natură să garanteze drepturile acesteia
şi să influenţeze soluţia procesului”). În practică, în aplicarea dispoziţiilor vechiului
Cod, s-a hotărât că, soluţionând apelul, instanţa este obligată, potrivit art. 378 alin.
(5) C.proc.pen. din 1968, să se pronunţe asupra tuturor motivelor de apel invocate.
Nerespectarea acestei obligaţii atrage casarea deciziei în temeiul art. 385 9 alin. (1)
pct. 171 C.proc.pen. din 1968 (când hotărârea este contrară legii sau când prin
hotărâre s-a făcut o greşită aplicare a legii) din acelaşi cod şi rejudecarea apelului
(Revista de drept penal. Studii şi practică judiciară 1994-2006, p. 115). În noul Cod,
nerespectarea acestor dispoziţii a rămas practic fără sancţiune, având în vedere că
acest motiv nu poate fi invocat prin nicio cale extraordinară de atac, nefiind prevăzut
ca vreunul dintre cazurile prevăzute expres pentru contestaţia în anulare, recursul
în casaţie sau revizuire. Cu toate acestea, CtEDO a decis că dispoziţiile art. 6 din
Convenţie obligă tribunalele să-şi motiveze hotărârile, obligaţie care nu are a fi
înţeleasă în sensul că ele trebuie să răspundă detaliat la fiecare argument al părţilor
procesului. Întinderea obligaţiei de motivare a deciziilor variază în funcţie de natura
acestora. Este necesar să se ţină seama în special de diversitatea capetelor de cerere
ale acţiunilor şi de motivele formulate în căile de atac exercitate de părţi, de
diferenţele existente între statele contractante cu privire la izvoarele dreptului –
dispoziţii legale, cutume, concepţii doctrinare, de diferenţele privitoare la prezentarea
şi redactarea deciziilor şi hotărârilor judecătoreşti (C. Bîrsan, Convenţia europeană
a drepturilor omului. Comentariu pe articole, Vol. I. Drepturi şi libertăţi, Ed. C.H.
Beck, Bucureşti, 2005, p. 525).
Dispozitivul trebuie să cuprindă soluţia dată de instanţa de apel, data pronunţării
deciziei şi menţiunea că pronunţarea s-a făcut în şedinţă publică. Dispozitivul
deciziei din apel poate fi simplu în situaţia în care respinge apelul, existând doar
această dispoziţie, cea privitoare la cheltuielile judiciare şi menţiunea că pronunţarea
s-a făcut în şedinţă publică, respectiv data pronunţării. În cazul în care se admite
apelul şi se dispune trimiterea cauzei spre rejudecare primei instanţe, dispozitivul
este, de asemenea, simplu, pe lângă dispoziţia de admitere a apelului existând cea
de trimitere a cauzei spre rejudecare instanţei de fond, cea privitoare la cheltuielile
judiciare şi menţiunea că pronunţarea s-a făcut în şedinţă publică şi data
pronunţării.
Dispozitivul este mai complex în cauzele ce au ca obiect mai multe infracţiuni, iar
instanţa admite apelul, conform art. 421 pct. 2 lit. a) C.proc.pen., iar pe fond
pronunţă una dintre soluţiile prevăzute de art. 396 şi 397 C.proc.pen., după caz.
În cazul în care există inculpaţi faţă de care s-au luat în cursul judecăţii măsuri
preventive, instanţa de apel trebuie să se pronunţe prin dispozitiv asupra acestora
potrivit dispoziţiilor referitoare la conţinutul sentinţei. Astfel, potrivit art. 399
C.proc.pen., instanţa are obligaţia ca, prin hotărâre, să se pronunţe asupra
menţinerii, revocării, înlocuirii ori încetării de drept a măsurii preventive dispuse pe
parcursul procesului penal cu privire la inculpat. Având în vedere că decizia instanţei
de apel rămâne definitivă la data pronunţării şi devine executorie la aceeaşi dată (a
se vedea supracomentariul art. 423), în cazul respingerii apelului sau al admiterii şi
rejudecării de către instanţa de apel, nu se mai pune problema menţinerii sau
înlocuirii măsurilor preventive. În aceste cazuri prin decizie s-ar putea constata însă
încetarea de drept a măsurii preventive.
În cazul admiterii apelului şi rejudecării de către instanţa de apel, se poate ajunge la
oricare dintre soluţiile prevăzute în art. 396 C.proc.pen. (a se vedea supra art. 412).
Astfel, instanţa de apel va dispune punerea de îndată în libertate a inculpatului
potrivit dispoziţiilor art. 399 alin. (2)-(5) C.proc.pen. în aceste cazuri. De asemenea,
va face aplicarea şi a dispoziţiilor alin. (7)-(9) din acelaşi articol, dacă este cazul.
Prin art. II pct. 108 din O.U.G. nr. 18/2016 a fost modificat alin. (2) al art. 424,
completându-l în sensul că atunci când s-a dispus trimiterea spre rejudecare primei
instanţe sau instanţei competente [conform art. 421 pct. 2 lit. b)], instanţa de apel
poate face aplicarea corespunzătoare a dispoziţiilor art. 399 alin. (10) C.proc.pen.
Aşadar, instanţa de apel, în caz de desfiinţare a sentinţei de fond, cu trimiterea cauzei
aceleiaşi instanţe, va putea, după pronunţarea deciziei din apel, să dispună, prin
încheiere, la cerere sau din oficiu, luarea, revocarea, înlocuirea sau menţinerea unei
măsuri preventive cu privire la inculpat, în condiţiile prevăzute în dispoziţiile vizând
măsurile preventive.
În cazul în care inculpatul se află în stare de arest preventiv sau de arest la domiciliu,
în expunere şi dispozitiv se arată timpul care se deduce din pedeapsă.
Astfel, potrivit art. 72 C.pen, perioada în care o persoană a fost supusă unei măsuri
preventive privative de libertate se scade din durata pedepsei închisorii pronunţate.
Scăderea se face şi atunci când condamnatul a fost urmărit sau judecat, în acelaşi
timp ori în mod separat, pentru mai multe infracţiuni concurente, chiar dacă a fost
condamnat pentru o altă faptă decât cea care a determinat dispunerea măsurii
preventive. Perioada în care o persoană a fost supusă unei măsuri preventive
privative de libertate se scade şi în caz de condamnare la pedeapsa amenzii, prin
înlăturarea în tot sau în parte a zilelor-amendă. În cazul amenzii care însoţeşte
pedeapsa închisorii, perioada în care o persoană a fost supusă unei măsuri
preventive privative de libertate se scade din durata pedepsei închisorii.
O ultimă dispoziţie privitoare la conţinutul deciziei este cea privitoare la indicarea
ultimului act procedural rămas valabil de la care procesul penal trebuie să îşi reia
cursul, în cazul desfiinţării cu trimiterea cauzei spre rejudecare primei instanţe.
Evident că indicarea ultimului act rămas valabil se va face în partea de expunere
a deciziei, şi nu în dispozitivul acesteia. Întrucât cazurile de desfiinţare cu trimitere
spre rejudecare sunt limitativ prevăzute de lege (a se vedea supra art. 421), se poate
lesne observa momentul la care a apărut încălcarea legii ce a atras rejudecarea.
Astfel, dacă a fost nelegal citat unul dintre participanţi doar la ultimul termen de
judecată, când au avut loc dezbaterile asupra fondului, în cazul admiterii apelului,
rejudecarea se va relua de la acel moment. Însă în cazul în care judecata în fond s-a
realizat de către o instanţă necompetentă material sau după calitatea persoanei (cu
distincţiile făcute la art. 421), rejudecarea cauzei se va realiza de către instanţa de
rejudecare de la primul act de procedură. Dacă însă s-a dispus rejudecarea cauzei ca
urmare a faptului că prima instanţă a omis să se pronunţe asupra unei fapte reţinute
în sarcina inculpatului sau asupra acţiunii civile, rejudecarea cauzei are loc numai
cu privire la acea faptă sau a acţiunii civile şi nu asupra tuturor aspectelor ce au
făcut obiectul primei judecăţii în fond. Considerăm că instanţa de control judiciar
trebuie să indice în cuprinsul deciziei ultimul act de la care se reia judecata pentru
stabilirea exactă a cadrului în care instanţa de rejudecare va proceda. Pe de altă
parte, este utilă şi părţilor pentru a-şi putea pregăti apărările în raport de limitele
stabilite de instanţa de apel.
În acest sens s-au pronunţat instanţele sub imperiul vechiului cod, reţinând că, dacă
actul procesual declarat nevalabil, de la care urma să se reia judecata, era încheierea
de amânare a pronunţării, în mod corect instanţa de rejudecare nu a refăcut celelalte
acte procesuale efectuate pe parcursul cercetării judecătoreşti, care şi-au păstrat
valabilitatea (C.A. Bucureşti, Secţia a II-a penală, decizia nr. 332/1998, în C.P.J.P.
1998, p. 16-17).
2. Comunicarea deciziei. În final, a fost introdusă o dispoziţie nouă, respectiv că
decizia instanţei de apel se comunică procurorului, părţilor, persoanei vătămate şi
administraţiei locului de deţinere. Deşi decizia pronunţată de către instanţa de apel
este definitivă, aceasta se comunică procurorului şi părţilor, întrucât, potrivit art.
435 C.proc.pen., recursul în casaţie poate fi introdus de către părţi sau procuror în
termen de 30 de zile de la data comunicării deciziei instanţei de apel.
Art. 425
Limitele rejudecării

Daniel Grădinaru

(1) Instanţa de rejudecare trebuie să se conformeze hotărârii instanţei de apel,


în măsura în care situaţia de fapt rămâne cea avută în vedere la soluţionarea
apelului.
(2) Dacă hotărârea a fost desfiinţată în apelul procurorului, declarat în
defavoarea inculpatului sau în apelul persoanei vătămate, instanţa care
rejudecă poate agrava soluţia dată de prima instanţă.
(3) Când hotărârea este desfiinţată numai cu privire la unele fapte sau persoane
ori numai în ceea ce priveşte latura penală sau civilă, instanţa de rejudecare se
pronunţă în limitele în care hotărârea a fost desfiinţată.
Corelaţii legislative: art. 379, art. 385 C.proc.pen. din 1968
Comentariu
Limitele rejudecării cauzei după admiterea apelului. Dispoziţiile prezentului
articol sunt aproape identice cu cele ale art. 385 C.proc.pen. din 1968 şi
reglementează modalitatea în care are loc rejudecarea după admiterea apelului, atât
atunci când se dispune trimiterea cauzei spre rejudecare primei instanţe, cât şi
atunci când rejudecarea se realizează de către aceeaşi instanţă. Astfel, instanţa de
rejudecare procedează la soluţionarea cauzei în conformitate cu dispoziţiile
referitoare la judecarea cauzei în fond. Aceasta este obligată să se conformeze
hotărârii instanţei de apel, în măsura în care situaţia de fapt rămâne aceeaşi.
Considerăm că această din urmă menţiune a primului alineat nu mai are justificare,
având în vedere că motivele pentru care se poate dispune trimiterea spre rejudecare
primei instanţe vizează încălcarea unei dispoziţii legale privind desfăşurarea
procedurii de judecată, care atrage nulitatea hotărârii, şi nu chestiuni ce ţin de
temeinicia hotărârii sub aspectul situaţiei de fapt. Astfel, instanţa de apel nu ar
putea, faţă de modul în care este conceput în noua reglementare apelul, să dea
îndrumări instanţei de rejudecare în ceea ce priveşte situaţia de fapt. În realitate, aşa
cum am arătat mai sus, actualul cod a preluat aproape într-o formă identică
dispoziţiile art. 385 C.proc.pen. din 1968, însă în acesta din urmă unul dintre
motivele de desfiinţare cu trimitere potrivit art. 379 pct. 2 lit. b) (înainte de
modificarea intervenită prin Legea nr. 365/2006) era şi nesoluţionarea în fond
a cauzei, împrejurare în care instanţa de apel putea da îndrumări instanţei de
rejudecare şi în ceea ce priveşte situaţia de fapt.
Când hotărârea este desfiinţată numai cu privire la unele fapte sau persoane ori
numai în ceea ce priveşte latura penală sau civilă, instanţa de rejudecare se pronunţă
în limitele în care hotărârea a fost desfiinţată. În acest sens, în practică s-a decis că
instanţa de rejudecare trebuie să se conformeze hotărârii instanţei de apel, în măsura
în care situaţia de fapt rămâne cea avută în vedere la soluţionarea apelului. Când
hotărârea este desfiinţată numai cu privire la latura penală sau civilă, instanţa de
rejudecare se pronunţă în limitele în care hotărârea a fost desfiinţată. În speţă,
instanţa de apel a respins apelul declarat de inculpat şi, ca urmare a admiterii
apelului formulat de partea civilă, a desfiinţat parţial sentinţa atacată pentru
neintroducerea în cauză a părţii responsabile civilmente, trimiţând cauza spre
rejudecarea acţiunii civile la prima instanţă. Această instanţă, în loc să se limiteze la
soluţionarea acţiunii civile, înscriindu-se în limitele ce i se fixaseră de către instanţa
de apel, a soluţionat şi latura penală a cauzei, pronunţând condamnarea
inculpatului, deşi cu privire la acest aspect sentinţa de condamnare rămăsese
definitivă, conform art. 461 pct. 4 lit. c) C.proc.pen. din 1968. Ca atare, s-a admis
recursul declarat de parchet, casându-se în parte cele două hotărâri, înlăturându-se
din conţinutul acestora dispoziţiile referitoare la acţiunea penală (C.A. Bucureşti,
Secţia a II-a penală, decizia nr. 27/1988, în C.P.J.P. 1998, p. 15).
O problemă apărută în practica instanţelor potrivit noii reglementări a fost a se stabili
momentul de la care procedează la rejudecarea cauzei, în condiţiile în care, există şi
procedura de cameră preliminară. Considerăm că în această situaţie rejudecarea
cauzei la instanţa de fond începe de la primul termen al judecăţii în fond sau de la
ultimul act procedural valabil indicat de instanţa de control judiciar, şi nu din camera
preliminară. Aceasta deoarece procedura de cameră preliminară s-a finalizat prin
încheiere rămasă definitivă, după caz, prin neexercitarea căi de atac a contestaţiei
sau după soluţionarea acesteia. În plus, procedura de cameră preliminară este o fază
distinctă a procesului penal şi nu o etapă a judecăţii, astfel că rejudecarea nu va
putea avea în vedere decât reluarea acestei din urmă faze procesuale.
Instanţa de rejudecare, în limitele arătate mai sus, va pronunţa o nouă hotărâre fără
însă a încălca principiul non reformatio in peius. O dispoziţie specială în legătură cu
acest principiu există în alin. (2), prevăzându-se că, dacă hotărârea a fost desfiinţată
în apelul procurorului, declarat în defavoarea inculpatului sau în apelul persoanei
vătămate, instanţa care rejudecă poate agrava soluţia dată de prima instanţă.
Instanţele au decis în acest sens, stabilind că dispoziţiile art. 385 C.proc.pen. din
1968 (care conţine o reglementare aproape identică sub acest aspect) permit
instanţei de rejudecare să pronunţe o pedeapsă mai grea numai dacă hotărârea a fost
desfiinţată în apelul procurorului declarat în defavoarea inculpatului sau în calea de
atac folosită de partea vătămată. Per a contrario, trebuie dedus că în cadrul
rejudecării care are loc ca urmare a admiterii căii de atac exercitate de inculpat nu
se poate agrava pedeapsa aplicată acestuia. Pentru acelaşi motiv, instanţa de
rejudecare nu se poate pronunţa asupra altei infracţiuni care rezultă din situaţia de
fapt reţinută prin actul de trimitere în judecată, dar care nu a făcut obiectul unei
judecăţi anterioare (C.A. Bucureşti, Secţia a II-a penală, decizia nr. 3/1998, în C.P.J.P.
1998, p. 13).
Capitolul III1 Contestaţia
Art. 4251
Declararea şi soluţionarea contestaţiei

Daniel Grădinaru, Alexandra Mihaela Șinc

(1) Calea de atac a contestaţiei se poate exercita numai atunci când legea
o prevede expres, prevederile prezentului articol fiind aplicabile când legea nu
prevede altfel.
(2) Pot face contestaţie procurorul şi subiecţii procesuali la care hotărârea
atacată se referă, precum şi persoanele ale căror interese legitime au fost
vătămate prin aceasta, în termen de 3 zile, care curge de la pronunţare pentru
procuror şi de la comunicare pentru celelalte persoane, dispoziţiile art. 411 alin.
(1) aplicându-se în mod corespunzător.
(3) Contestaţia se depune la judecătorul de drepturi şi libertăţi, judecătorul de
cameră preliminară sau, după caz, la instanţa care a pronunţat hotărârea care
se atacă şi se motivează până la termenul stabilit pentru soluţionare,
dispoziţiile art. 415 aplicându-se în mod corespunzător.
(4) La soluţionarea contestaţiei, dispoziţiile art. 416 şi art. 418 se aplică în mod
corespunzător; în cadrul acestor limite, la soluţionarea contestaţiei împotriva
încheierii privind o măsură preventivă se poate dispune o măsură mai puţin
gravă decât cea solicitată sau decât cea dispusă prin încheierea contestată ori
se pot modifica obligaţiile din conţinutul măsurii contestate.
(5) Contestaţia se soluţionează de către judecătorul de drepturi şi libertăţi,
respectiv de către judecătorul de cameră preliminară de la instanţa superioară
celei sesizate sau, după caz, de către instanţa superioară celei sesizate,
respectiv de completul competent al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, în
şedinţă publică, cu participarea procurorului.
(6) La soluţionarea contestaţiei se citează persoana care a făcut contestaţia,
precum şi subiecţii procesuali la care hotărârea atacată se referă, dispoziţiile
art. 90 şi art. 91 aplicându-se în mod corespunzător.
(7) Contestaţia se soluţionează prin decizie, care nu este supusă niciunei căi de
atac, putându-se pronunţa una dintre următoarele soluţii:
1. respingerea contestaţiei, cu menţinerea hotărârii atacate:
a) când contestaţia este tardivă sau inadmisibilă;
b) când contestaţia este nefondată;
2. admiterea contestaţiei şi:
a) desfiinţarea hotărârii atacate şi soluţionarea cauzei;
b) desfiinţarea hotărârii atacate şi dispunerea rejudecării cauzei de către
judecătorul sau completul care a pronunţat-o, atunci când se constată că nu au
fost respectate dispoziţiile privind citarea.
Corelaţii legislative: art. 184 alin. (14), art. 246, art. 248, art. 535, art. 597
C.proc.pen.
Comentariu
1. Contestaţia. Aspecte generale. Contestaţia este o nouă cale de atac introdusă
prin C.proc.pen., fiind concepută ca o cale ordinară de atac, alături de apel. Dacă
apelul este calea ordinară de atac care vizează hotărârile pronunţate în primă
instanţă asupra fondului, adică atunci când se soluționează conflictul de drept penal,
contestaţia se exercită împotriva celorlalte hotărâri pronunţate în primă instanţă,
care se referă la unele măsuri procesuale luate de către instanţă în faza de urmărire
penală, în procedura de cameră preliminară sau în faza de judecată, ori ulterior
condamnării (în timpul executării pedepsei) sau chiar şi după executarea pedepsei.
Pe de altă parte, contestaţia este o cale de atac de reformare, deoarece se
soluţionează de instanţa de control judiciar. Astfel că, spre deosebire de apel, cale de
atac care se soluţionează numai de curţile de apel şi Înalta Curte de Casaţie şi
Justiţie, contestaţia se soluţionează în cele mai multe cazuri de instanţa imediat
superioară. În acest sens sunt dispoziţiile art. 36 alin. (2) teza a II-a C.proc.pen., care
prevăd că tribunalul soluţionează şi contestaţiile împotriva hotărârilor pronunţate de
judecătorie în cazurile prevăzute de lege şi art. 38 alin. (3) teza a II-a, care dau în
competenţa curţilor de apel soluţionarea contestaţiilor formulate împotriva
hotărârilor pronunţate de tribunale în cazurile prevăzute de lege. Totodată, în
dispoziţiile art. 40 alin. (4) din acelaşi Cod se prevede că Înalta Curte de Casaţie şi
Justiţie soluţionează, printre altele, contestaţiile formulate împotriva hotărârilor
pronunţate de curţile de apel. Potrivit Legii nr. 304/2004 privind organizarea
judiciară însă, instanţa supremă soluţionează şi contestaţiile declarate împotriva
unor hotărâri pronunţate chiar de aceasta, în anumite cazuri, aşa cum vom arăta
mai jos.
Contestaţia este şi o cale de atac de anulare, instanţa de control judiciar putând
desfiinţa hotărârea primei instanţe, urmând ca rejudecarea cauzei să se facă de
judecătorul sau completul competent, în cazul în care nu au fost respectate
dispoziţiile privitoare la citare.
Trebuie spus că, deşi contestaţia era prevăzută în mai multe secţiuni ca mijloc prin
care se pot ataca unele hotărâri, iniţial nu erau prevăzute reguli minime privind
judecarea acesteia, fapt ce ar fi condus la unele interpretări diferite de către instanţe,
aspect semnalat de către practicieni şi corectat de către legiuitor. Astfel, după câteva
zile de la intrarea în vigoare a C.proc.pen., a fost adoptată O.U.G. nr. 3/2014, care
introdus şi art. 4251, stabilindu-se reguli de procedură, inclusiv soluţiile care pot fi
pronunţate de instanţă. Totodată, prin aceeaşi ordonanţă s-au introdus şi norme
privitoare la compunerea completului de judecată, nefiind prevăzute astfel de reguli
în Legea nr. 303/2004 privind organizarea judiciară. Conform notei de fundamentare
a Ordonanţei, contestaţia reprezintă o cale de atac în materii urgente şi pentru
hotărâri restrictive de drepturi şi libertăţi fundamentale.
Există foarte multe cazuri în care împotriva unei hotărâri se poate exercita calea de
atac a contestaţiei.
Acestea se pot grupa în funcţie de faza procesului penal în care intervin, în:
contestaţii formulate în faza de urmărire penală sau în legătură cu această fază,
contestaţii formulate în procedura camerei preliminare, contestaţii formulate în
cursul judecăţii şi contestaţii formulate în faza executării hotărârilor penale sau în
legătură cu aceasta.
Contestaţiile se pot grupa şi în raport de funcţia judiciară în exercitarea căreia a fost
pronunţată hotărârea atacată, în contestaţii împotriva hotărârilor pronunţate de
judecătorul de drepturi şi libertăţi, de judecătorul de cameră preliminară şi de
instanţa de judecată.
Cea mai importantă materie în care regăsim calea de atac a contestaţiei este aceea
a măsurilor preventive, ce se pot lua în cursul procesului penal, urmărire penală,
cameră preliminară şi judecată în primă instanţă. Astfel, se poate formula contestaţie
împotriva următoarelor tipuri de încheieri:
1. încheierea prin care, în cursul urmăririi penale, judecătorul de drepturi şi libertăţi
dispune asupra măsurilor preventive (art. 204 C.proc.pen.);
2. încheierea prin care, în procedura camerei preliminare, judecătorul de cameră
preliminară dispune asupra măsurilor preventive (art. 205 C.proc.pen.);
3. încheierea prin care, în cursul judecăţii, instanţa dispune, în primă instanţă,
asupra măsurilor preventive (art. 206 C.proc.pen.);
4. încheierea prin care se dispun sau se revocă măsurile preventive faţă de persoana
juridică (art. 493 C.proc.pen.).
În legătură cu aceste încheieri, trebuie făcută observaţia că, potrivit alin. (7),
împotriva acestora se poate face contestaţie la judecătorul de drepturi şi libertăţi sau,
după caz, la judecătorul de cameră preliminară ori instanţa ierarhic superioară, fără
a se face vreo distincţie după cum este vorba despre instanţa de fond sau de apel.
Considerăm că aceste dispoziţii trebuie interpretate în sensul că pot fi atacate cu
contestaţie numai încheierile prin care judecătorul de cameră preliminară de la
prima instanţă sau această din urmă instanţă de judecată se pronunţă asupra
măsurilor preventive faţă de persoanele juridice pot fi atacate cu contestaţie la
instanţa superioară sau completul competent de la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.
Credem că aceasta a fost intenţia legiuitorului, în sprijinul acestei opinii fiind şi
dispoziţiile care reglementează regimul juridic la încheierilor pronunţate în această
materie de către instanţa de judecată privitor la persoanele fizice. Astfel, iniţial
dispoziţiile art. 205 şi art. 206 C.proc.pen. (calea de atac împotriva încheierilor prin
care se dispune asupra măsurilor preventive în procedura camerei preliminare,
respectiv în cursul judecăţii) nu făceau această precizarea, însă, prin modificările
survenite (O.U.G. nr. 3/2014 şi O.U.G. nr. 82/2014), s-a prevăzut expres că pot fi
atacate cu contestaţie doar încheierile prin care judecătorul de cameră
preliminară sesizat cu rechizitoriu sau prima instanţă se pronunţă asupra
măsurilor preventive. Rezultă, aşadar, că aceasta este concepţia legiuitorului în
materia analizată, dispoziţiile art. 493 alin. (7) C.proc.pen. fiind doar necorelate cu
cele din aceeaşi materie privitoare la măsurile preventive luate faţă de persoanele
fizice.
O altă materie importantă în care regăsim calea de atac a contestaţiei este aceea
a executării hotărârilor penale. Trebuie reţinut, ca regulă generală, că aceasta este
singura materie în care contestaţia se poate declara şi împotriva sentinţelor, nu doar
a încheierilor.
Astfel, fac parte din această categorie contestaţiile declarate împotriva următoarelor
tipuri de hotărâri:
1. hotărârea prin care judecătoria soluţionează cererea/propunerea de liberare
condiţionată (art. 587 C.proc.pen.);
2. hotărârea prin care instanţa se pronunţă asupra cererii de amânare a executării
pedepsei (art. 589 C.proc.pen.);
3. hotărârea prin care instanţa se pronunţă asupra cererii de întrerupere a executării
pedepsei (art. 592 C.proc.pen.);
4. încheierea prin care judecătorul se pronunţă cu privire la aplicarea amnistiei şi
a graţierii, atunci când intervin după rămânerea definitivă a hotărârii (art. 596
C.proc.pen.);
5. hotărârile pronunţate în primă instanţă în materia executării potrivit Titlului V al
Părţii speciale („Executarea hotărârilor penale”) (art. 597 C.proc.pen.).
Deşi nu este o hotărâre dată în faza executării hotărârilor penale, amintim şi
contestaţia declarată împotriva sentinţei prin care instanţa rezolvă cererea de
reabilitare (art. 535 C.proc.pen.).
O altă categorie de contestaţii sunt cele în materia măsurilor de siguranţă, cu
caracter medical sau patrimonial. Sunt astfel de contestaţii cele declarate împotriva
încheierilor prin care s-a dispus luarea sau ridicarea măsurii obligării provizorii la
tratament medical a suspectului sau inculpatului (art. 245 C.proc.pen.), respectiv
luarea măsurii internării medicale provizorii a suspectului sau inculpatului (art.
248 şi art. 246 C.proc.pen.).
Mai există o contestaţie, care, deşi se exercită în materia mijloacelor de probă, este,
prin caracterul medical al măsurii luate, asemănătoare cu cele de mai sus. Este vorba
de încheierea prin care judecătorul de drepturi şi libertăţi sau instanţa dispun luarea
măsurii internării nevoluntare în vederea efectuării expertizei medico-legale
psihiatrice, precum şi prelungirea acestei măsuri (art. 184 C.proc.pen.).
Există şi o măsură de siguranţă de natură patrimonială în legătură cu care întâlnim
instituţia contestaţiei. Este vorba de încheierea prin care judecătorul de cameră
preliminară se pronunţă asupra cererii procurorului de luare a măsurii de siguranţă
a confiscării speciale, după adoptarea unei soluţii de netrimitere în judecată, care
potrivi art. 5491 C.proc.pen., poate fi atacată cu contestaţie în 3 zile de la
comunicarea acesteia.
Totodată, în cuprinsul aceluiaşi articol (art. 5491) este reglementată o procedură care,
deşi nu vizează tot o măsură de siguranţă, ci rezolvarea unui aspect al laturii civile,
prevede şi dreptul de a declara contestaţie care se judecă după reguli identice. Este
vorba de încheierea prin care judecătorul de cameră preliminară se pronunţă asupra
cererii procurorului de anulare a unui înscris falsificat după adoptarea unei soluţii
de netrimitere în judecată, potrivit art. 5491 C.proc.pen.
O altă materie importantă în care se exercită calea de atac a contestaţiei este aceea
a măsurilor asigurătorii. Este, mai exact, vorba despre:
1. încheierea prin care au fost luate măsuri asiguratorii în procedura camerei
preliminare sau în cursul judecăţii (art. 2501 C.proc.pen.);
2. încheierea prin care judecătorul de drepturi şi libertăţi soluţionează propunerea
procurorului de valorificare a bunurilor mobile sechestrate în cursul urmăririi penale
[art. 2521 alin. (4) C.proc.pen.].
O altă materie în care întâlnim contestaţia este aceea a controlului actelor
procurorului.
Fac parte din această categorie contestaţiile declarate împotriva următoarelor tipuri
de încheieri:
1. încheierea prin care judecătorul de cameră preliminară, soluţionând plângerea
împotriva soluţiilor de neurmărire sau netrimitere în judecată, verifică legalitatea
administrării probelor şi a efectuării urmăririi penale, exclude probele nelegal
administrate ori, după caz, sancţionează potrivit art. 280-282 C.proc.pen. actele de
urmărire penală efectuate cu încălcarea legii şi admite plângerea, desfiinţează soluţia
atacată şi dispune începerea judecăţii cu privire la faptele şi persoanele pentru care,
în cursul cercetării penale, a fost pusă în mişcare acţiunea penală [art. 341 alin. (9)
C.proc.pen.];
2. încheierea judecătorului de cameră preliminară, în condiţiile art. 346 alin. (1)-
(41) C.proc.pen. şi art. 347 C.proc.pen.
O altă categorie de contestaţii sunt cele împotriva încheierilor de suspendare, după
cum urmează:
1. încheierea prin care s-a dispus suspendarea executării hotărârii supuse revizuirii,
odată cu admiterea în principiu a cererii de revizuire sau ulterior acesteia (art. 460
C.proc.pen.);
2. încheierea dată în primă instanţă prin care s-a dispus suspendarea judecării
cauzei (art. 367 C.proc.pen.);
3. încheierea prin care s-a dispus suspendarea judecăţii în caz de extrădare activă
(art. 368 C.proc.pen.).
Legiuitorul nu a fost însă consecvent, folosind termenul de contestaţie în mai multe
dispoziţii procedurale, dar care nu are natura căii ordinare de atac care este tratată
în această secţiune. Spre exemplu, în dispoziţiile art. 250 alin. (1) C.proc.pen. se
prevede că, împotriva măsurii asigurătorii luate de procuror sau a modului de
aducere la îndeplinire a acesteia, suspectul ori inculpatul sau orice persoană
interesată poate face contestaţie, în termen de 3 zile de la data comunicării
ordonanţei de luare a măsurii sau de la data aducerii la îndeplinire a acesteia, la
judecătorul de drepturi şi libertăţi de la instanţa căreia i-ar reveni competenţa să
judece cauza în fond. Vedem, aşadar, că această „contestaţie” este de fapt o plângere
împotriva actelor sau măsurilor dispuse de procuror în faza de urmărire penală, cu
reguli proprii de soluţionare. Despre aceeaşi „contestaţie” se face vorbire şi în
dispoziţiile art. 2524 C.proc.pen. (contestarea modului de valorificare a bunurilor
mobile sechestrate). De asemenea, contestaţia privind durata procesului penal,
prevăzută de art. 4881 C.proc.pen. nu are natura unei căi de atac, ci a unui remediu
în cazul depăşirii duratei rezonabile a procesului penal.
2. Reguli privind procedura de judecată. În primul alineat al art. 4251 se stabilesc
două reguli privind contestaţia, şi anume că poate fi exercitată această cale de atac
împotriva hotărârilor numai atunci când legea o prevede expres, iar procedura de
judecată din acest articol se aplică doar atunci când legea nu prevede altfel.
2.1. Hotărârile supuse contestaţiei. Hotărârile ce pot fi atacate cu contestaţie sunt
de regulă încheieri, având în vedere că prin acestea se dispun măsuri în cursul
procesului penal, în faza de urmărire penală, în procedura de cameră preliminară
sau în cursul judecăţii în fond, iar uneori şi în apel (a se vedea dispoziţiile art. 250 1),
şi nu se soluţionează în fond o cauză penală. Uneori însă, legiuitorul a prevăzut că
pot fi atacate cu această cale de atac şi sentinţele. O astfel de prevedere există în
dispoziţiile art. 535 C.proc.pen., în care se arată că sentinţa prin care instanţa rezolvă
cererea de reabilitare este supusă contestaţiei în termen de 10 zile de la comunicare.
Sunt de asemenea sentinţe care pot fi atacate cu calea de atac a contestaţiei, cele
pronunţate conform art. 597 alin. (7) C.proc.pen., în care se prevede că hotărârile
pronunţate în primă instanţă în materia executării pot fi atacate cu contestaţie la
instanţa ierarhic superioară în termen de 3 zile de la comunicare. Aceste dispoziţii se
explică prin aceea că, deşi contestaţia vizează sentinţe, prin acestea nu se
soluţionează chestiuni privind fondul cauzei (conflictul de drept penal), ci care sunt
ulterioare judecării definitive a acestuia. Astfel de reglementări există şi în Legea nr.
302/2004 privind cooperarea judiciară internaţională în materie penală, republicată.
Este cazul reglementat în art. 52 alin. (8) care prevede că hotărârea asupra extrădării
poate fi atacată cu contestaţie de procurorul general competent şi de persoana
extrădabilă, în termen de 5 zile de la pronunţare, la Secţia penală a Înaltei Curţi de
Casaţie şi Justiţie, sau cel din art. 108 alin. (2) din aceeaşi lege, în care se prevede
că hotărârea pronunţă asupra executării mandatului european de arestare poate fi
atacată cu contestaţie în termen de 5 zile de la pronunţare, cu excepţia cazului în
care persoana solicitată consimte la predare, când hotărârea este definitivă.
În acelaşi alineat se prevede că dispoziţiile prezentului articol sunt aplicabile ori de
câte ori legea nu prevede altfel. Astfel, sunt dispoziţii speciale care derogă de la
procedura reglementată în prezentul articol privitor fie la termenul de declarare
a contestaţiei, fie la procedura de judecată.
2.2. Termenul de declarare a contestaţiei. Termenul general de declarare
a contestaţiei este de 3 zile, care curge diferit pentru procuror şi pentru ceilalţi
participanţi, însă există unele dispoziţii derogatorii de la acestea. Spre exemplu, în
dispoziţiile art. 184 C.proc.pen. este reglementată, printre altele, procedura internării
medicale nevoluntare, prevăzându-se că împotriva încheierii prin care judecătorul de
drepturi şi libertăţi dispune cu privire la propunerea de luare, respectiv prelungire
a acestei măsuri, se poate se poate face contestaţie la judecătorul de drepturi şi
libertăţi de la instanţa superioară de către suspect, inculpat sau procuror în termen
de 24 de ore de la pronunţare. În alin. (26) al aceluiaşi articol, se prevede că, în cazul
în care, înainte de expirarea duratei internării nevoluntare se constată că aceasta nu
mai este necesară, se dispune revocarea măsurii, încheierea prin care judecătorul de
drepturi şi libertăţi sau instanţa se pronunţă nefiind supusă niciunei căi de atac.
Totodată, în materia măsurilor preventive, se prevede că judecătorul de drepturi şi
libertăţi, judecătorul de cameră preliminară sau instanţa de judecată se pronunţă
asupra acestora prin încheiere care poate fi atacată cu contestaţie în 48 de ore (art.
204, art. 205, art. 207).
De asemenea, în dispoziţiile art. 246 şi art. 248 C.proc.pen., care vizează măsurile de
siguranţă cu caracter medical, termenul de contestaţie prevăzut este de 5 zile şi
curge de la pronunţare. Tot derogatoriu este şi termenul de contestaţie prevăzut în
art. 535 (în materia reabilitării), de 10 zile, care curge de la comunicare.
Termenul general de contestaţie este de 3 zile, aşa cum am văzut, şi curge de la
pronunţare pentru procuror şi de la comunicare pentru celelalte persoane,
dispoziţiile art. 411 alin. (1) referitoare la repunerea în termen aplicându-se în mod
corespunzător (a se vedea supra comentariul art. 411). Cu toate acestea, în
dispoziţiile art. 204, art. 205 şi art. 206 C.proc.pen., s-a prevăzut că împotriva
încheierii prin care judecătorul de drepturi şi libertăţi, judecătorul de cameră
preliminară sau instanţa (în primă instanţă), după caz, dispune asupra măsurilor
preventive, inculpatul şi procurorul pot formula contestaţie în termen de 48 de
ore de la pronunţare sau, după caz, de la comunicare. Momentul diferit de la care
începe să curgă termenul de contestaţie în aceste cazuri (pronunţare sau comunicare)
depinde de împrejurarea că la pronunţare au fost prezenţi sau nu procurorul,
respectiv inculpatul. Legiuitorul a prevăzut însă şi alte termene de contestaţie, care
curg de la momente diferite. Astfel, în cazul luării sau prelungirii internării medicale
nevoluntare (art. 184), termenul curge de la pronunţare, în timp ce potrivit art. 347
alin. (1) (procedura soluţionării contestaţiei împotriva încheierii prin care s-a finalizat
procedura de cameră preliminară), termenul de contestaţie curge de la comunicare,
fără nicio distincţie, după cum părţile, persoana vătămată sau procurorul au fost sau
nu prezente. Rezultă, aşadar, că aceste dispoziţii privitoare la termenul de contestaţie
şi momentul de la care curge fiind speciale, se vor aplica, întrucât sunt derogatorii
de la dispoziţiile ce instituie termenul general.
2.3. Persoanele care pot declara contestaţie. Din dispoziţiile art. 4251 C.proc.pen.,
dar şi din cele speciale cuprinse în diferite materii, rezultă că sfera persoanelor care
pot declara contestaţie este mai largă. Pot declara contestaţie procurorul şi subiecţii
procesuali la care hotărârea atacată se referă, precum şi persoanele ale căror
interese legitime au fost vătămate prin aceasta. Este firesc să poată fi atacată cu
această cale hotărârea de către procuror şi de către persoana la care se referă, care
este inculpatul ori persoana condamnată (în faza de executare). Au calitate de
a declara contestaţie, ca şi în cazul apelului, şi alte persoane ale căror interese
legitime au fost vătămate prin hotărâre. Spre exemplu, este cazul reglementat în art.
2501 C.proc.pen., în care se prevede că împotriva încheierii prin care s-a dispus
luarea unei măsurii asigurătorii de către judecătorul de cameră preliminară, instanţa
de judecată sau instanţa de apel, inculpatul, procurorul sau orice altă persoană
interesată poate face contestaţie, în termen de 48 de ore de la pronunţare sau, după
caz, comunicare. O situaţie similară este reglementată în procedura de confiscare sau
desfiinţare a unui înscris în cazul clasării. Astfel, potrivit art. 5491 alin. (3) şi (7)
C.proc.pen., pot face contestaţie împotriva încheierii prin care judecătorului de
cameră preliminară se pronunţă asupra sesizării procurorul şi persoanele ale căror
drepturi sau interese legitime pot fi afectate.
Se poate observa că referitor la sfera persoanelor care pot exercita calea de atac
a contestaţiei nu există o unitate terminologică. Astfel, art. 2522 alin. (4) C.proc.pen.
(contestaţia în procedura de valorificare a bunurilor sechestrate în cursul urmăririi
penale) foloseşte sintagma „orice altă persoană interesată”. Despre „persoana
interesată” vorbeşte şi art. 460 alin. (2) C.proc.pen. (contestaţia în procedura
suspendării executării hotărârii supuse revizuirii), iar art. 5491 alin. (2) şi (5)
C.proc.pen. (contestaţia în procedura confiscării sau desfiinţării unui înscris în cazul
clasării) se referă la „persoanele ale căror drepturi sau interese legitime pot fi
afectate”.
În fine, art. 4251 alin. (2) C.proc.pen. (norma de drept comun) vorbeşte despre
„persoane ale căror interese legitime au fost vătămate”.
Considerăm că sintagmele folosite de legiuitor sunt sinonime, iar înţelesul cel mai
exact este cel din cuprinsul art. 5491 C.proc.pen.
2.4. Procedura de judecată a contestaţiei. Contestaţia se depune la judecătorul de
drepturi şi libertăţi, judecătorul de cameră preliminară sau, după caz, la instanţa
care a pronunţat hotărârea care se atacă şi se motivează până la termenul stabilit
pentru soluţionare, dispoziţiile art. 415 privitoare la retragerea apelului aplicându-se
în mod corespunzător (a se vedea supra comentariul art. 415). Aceste prevederi sunt
reluate în dispoziţiile care reglementează fiecare procedură în parte, indicându-se şi
termenul în care trebuie să fie înaintat dosarul judecătorului/instanţei competente.
Astfel, în materia măsurilor preventive (art. 204, art. 205 şi art. 206 C.proc.pen.)
contestaţia se depune la judecătorul de drepturi şi libertăţi/judecătorul de cameră
preliminară/instanţa care a pronunţat încheierea atacată şi se înaintează, împreună
cu dosarul cauzei, judecătorului de drepturi şi libertăţi/judecătorul de cameră
preliminară/instanţa superioară, în termen de 48 de ore de la înregistrare. Dispoziţii
similare există şi în art. 2501 (contestarea măsurilor asigurătorii dispuse în timpul
judecăţii), art. 367 (suspendarea judecăţii) şi art. 368 (suspendarea judecăţii în caz
de extrădare activă).
După declararea contestaţiei, până la închiderea dezbaterilor, autorul acesteia
o poate retrage, textul făcând trimitere la dispoziţiile art. 415 C.proc.pen. În aplicarea
acestor dispoziţii, într-o cauză, I.C.C.J. a luat act de faptul că în şedinţa publică,
contestatorul – persoană extrădabilă, personal, prin intermediul interpretului de
limba ebraică a declarat că îşi retrage contestaţia formulată, poziţia acestuia fiind
consemnată în cuprinsul unei declaraţii scrise, care a fost ataşată la dosar. Faţă de
această manifestare de voinţă, examinând dispoziţiile legale, se constată că art.
4251 C.proc.pen. cu referire la art. 53 din Legea nr. 302/2004, republicată, face
trimitere la prevederile art. 415 C.proc.pen., text de lege care prevede posibilitatea
apelantului de a-şi retrage calea de atac promovată. Ca atare, având în vedere că
retragerea căii de atac s-a făcut personal de către persoana extrădabilă, până la
încheierea dezbaterilor, Înalta Curte a luat act de manifestarea de voinţă expresă
a contestatorului în sensul retragerii contestaţiei formulate (I.C.C.J., Secţia
penală, decizia nr. 821 din 2 iunie 2016).
Contestaţia trebuie motivată fie în scris, odată cu declararea căi de atac, fie ulterior,
printr-un memoriu separat. Dacă nu a fost motivată în scris, contestaţia poate fi
motivată şi oral, cu ocazia dezbaterilor. Există însă dispoziţii [art. 341 alin. (9) teza
finală şi art. 3491 alin. (6) teza finală] în care se prevede că aceasta (contestaţia)
trebuie motivată, contestaţia nemotivată fiind inadmisibilă. În legătură cu aceste
dispoziţii, apreciem că la momentul adoptării Codului acestea aveau o raţiune pe care
acum nu o au. Acesta deoarece, iniţial, procedurile amintite se desfăşurau în camera
de consiliu, fără participarea procurorului şi citarea persoanei vătămate sau
a părţilor, fiind necesar ca pentru soluţionarea contestaţiei să fie cunoscute criticile
pentru care s-a formulat contestaţia. După modificarea textelor amintite (prin O.U.G.
nr. 18/2016), procedura soluţionării contestaţiei se desfăşoară cu participarea
procurorului şi cu citarea persoanelor interesate, aşa încât, în opinia noastră, aceste
prevederi nu îşi mai găsesc aplicabilitatea.
La soluţionarea contestaţiei, dispoziţiile art. 416 şi ale art. 418 se aplică în mod
corespunzător. În legătură cu efectul suspensiv al contestaţiei trebuie arătat că
acesta se produce ori de câte ori nu există o dispoziţie contrară. Astfel, în materia
măsurilor preventive, există dispoziţiile art. 204 alin. (3), art. 205 alin. (3) şi art. 206
alin. (4) care prevăd că efectul suspensiv nu se produce în cazul contestaţiei
formulate împotriva încheierii prin care s-a dispus luarea sau prelungirea măsurii
preventive ori prin care s-a constatat încetarea de drept a acesteia.
Legiuitorul nu a mai făcut trimitere şi la dispoziţiile art. 417 C.proc.pen. privitoare la
efectul devolutiv al apelului, având în vedere obiectul contestaţiei, ce vizează aspecte
care nu ţin de fondul cauzei. Cu toate acestea, instanţa va examina cauza sub toate
aspectele invocate de către persoanele îndreptăţite sau din oficiu, fiind limitată la
persoanele care au declarat contestaţia şi cele la care se referă, după caz.
În cadrul acestor limite, la soluţionarea contestaţiei împotriva încheierii privind
o măsură preventivă se poate dispune o măsură mai puţin gravă decât cea solicitată
sau decât cea dispusă prin încheierea contestată ori se pot modifica obligaţiile din
conţinutul măsurii contestate.
Contestaţia se soluţionează de către judecătorul de drepturi şi libertăţi, respectiv de
către judecătorul de cameră preliminară de la instanţa superioară celei sesizate sau,
după caz, de către instanţa superioară celei sesizate, respectiv de completul
competent al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, în şedinţă publică, cu participarea
procurorului.
Există însă norme de procedură derogatorii, cum sunt cele prevăzute în art. 203 alin.
(5) C.proc.pen. care prevăd că în cursul urmăririi penale şi al procedurii de cameră
preliminară, printre altele, contestaţiile privitoare la măsurile preventive se
soluţionează în camera de consiliu, prin încheiere motivată, care se pronunţă tot în
cameră de consiliu. În acest sens a statuat şi Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie prin
Decizia nr. 4 din 29 septembrie 2014, fiind sesizată cu un recurs în interesul legii,
respectiv că se poate constata că art. 4251 alin. (1), potrivit căruia „calea de atac
a contestaţiei se poate exercita numai atunci când legea o prevede expres, prevederile
prezentului articol fiind aplicabile când legea nu prevede altfel”, instituie o normă cu
caracter general. Natura de normă cu caracter general se desprinde din conţinutul
său, legiuitorul însuşi făcând aceste precizări în teza finală a textului. O normă
generală ulterioară uneia speciale nu abrogă norma specială decât în cazul în care se
prevede în mod expres. Ca urmare, regula fiind specialia generalibus derogant, în
toate situaţiile în care există o normă specială ce conţine dispoziţii derogatorii,
acestea se vor aplica cu prioritate. În considerarea naturii derogatorii, dispoziţiile art.
203 alin. (5) C.proc.pen. se vor aplica prioritar în raport cu cele generale prevăzute
de art. 4251 alin. (5) şi (7) din acelaşi Cod, în ceea ce priveşte caracterul şedinţei de
judecată şi al şedinţei de pronunţare – cameră de consiliu, precum şi natura actului
de soluţionare a cauzei – încheiere.
Aşa cum s-a arătat mai sus, înainte de modificarea Legii nr. 304/2004 prin Legea nr.
255/2013 şi O.U.G. nr. 3/2014, nu existau dispoziţii privitoare la alcătuirea
completului care soluţionează contestaţiile, fapt ce a condus la interpretări diferite.
Prin dispoziţiile nou-introduse s-a prevăzut că la tribunale şi curţi de apel
contestaţiile împotriva hotărârilor pronunţate în cursul judecăţii în materie penală în
primă instanţă de judecătorii şi tribunale se soluţionează în complet format dintr-un
judecător. Totodată, contestaţiile împotriva hotărârilor pronunţate în materie penală
de judecătorii de drepturi şi libertăţi şi judecătorii de cameră preliminară de la
judecătorii şi tribunale se soluţionează în complet format dintr-un judecător.
La Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, pentru contestaţiile împotriva încheierilor
pronunţate de judecătorii de drepturi şi libertăţi, judecătorii de cameră preliminară
de la curţile de apel şi Curtea Militară de Apel, completul de judecată este format
dintr-un judecător. Pentru contestaţiile împotriva încheierilor pronunţate în cursul
judecăţii în primă instanţă de curţile de apel şi Curtea Militară de Apel, completul de
judecată este format din 3 judecători. Pentru contestaţiile împotriva hotărârilor
pronunţate de judecătorii de drepturi şi libertăţi şi judecătorii de cameră preliminară
de la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, completul de judecată este format din 2
judecători, iar contestaţiile împotriva încheierilor pronunţate în cursul judecăţii în
primă instanţă de Secţia penală a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţiei se judecă de un
complet format din 5 judecători.
La soluţionarea contestaţiei participă procurorul şi se citează persoana care a făcut
contestaţia, precum şi subiecţii procesuali la care hotărârea atacată se referă,
dispoziţiile art. 90 şi art. 91 C.proc.pen., privitoare la asistenţa juridică obligatorie
a suspectului sau a inculpatului, respectiv la desemnarea unui apărător din oficiu,
aplicându-se în mod corespunzător.
3. Soluţiile pronunţate. Contestaţia se soluţionează prin decizie, care nu este
supusă niciunei căi de atac. Aşa cum s-a arătat, în unele situaţii [art. 203 alin. (5)
C.proc.pen.], contestaţia se soluţionează prin încheiere care nu mai este supusă
niciunei căi de atac. Este, de asemenea, important că se reglementează şi soluţiile ce
pot fi adoptate de către instanţa ce soluţionează contestaţia. Astfel, instanţa dispune
respingerea contestaţiei, cu menţinerea hotărârii atacate, când contestaţia
este tardivă sau inadmisibilă ori nefondată (a se vedea supra art. 421). În legătură
cu soluţia de respingere ca tardivă a contestaţiei, trebuie subliniat că este necesar
să ne raportăm fie la termenul general (de 3 zile), fie la cel special, dacă este prevăzut
un astfel de termen (de exemplu, 24 de ore, 48 de ore, de 5 sau 10 zile).
În legătură cu momentul de la care curge termenul de declarare a contestaţie şi
modalităţii de calcul a acestuia, Înalta Curte a constatat într-o cauză ca fiind
declarată tardiv contestaţia, reţinând că înştiinţarea contestatoarei, privitoare la
plicul conţinând sentinţa penală din data de 7 martie 2014, pronunţată de C.A.
Galaţi, a fost afişată la data de 7 aprilie 2014, la adresa indicată în contestaţie. A mai
reţinut că dispoziţiile art. 264 alin. (1) raportat la art. 261 alin. (4) C.proc.pen., prevăd
că hotărârea se consideră comunicată la împlinirea termenului stabilit de organul
judiciar care l-a emis, în care destinatarul este în drept să se prezinte la organul
judiciar pentru a i se comunica. În cauză, înştiinţarea a fost afişată la data de 7
aprilie 2014 şi conţinea menţiunea că, în cazul în care, fără motive temeinice,
contestatoarea nu se va prezenta în termen de 7 zile, la sediul C.A. Galaţi pentru
comunicarea actelor, acestea se vor considera comunicate la împlinirea acestui
termen. Înalta Curte a constatat că nu s-a indicat niciun motiv pentru care
contestatorul nu s-a prezentat în cele 7 zile stabilite de organul judiciar, la sediul
instanţei pentru comunicarea actelor, astfel că sentinţa penală atacată s-a considerat
comunicată la data de 15 aprilie 2014. Contestaţia a fost formulată de către
contestator la data de 30 aprilie 2014 (conform ştampilei de pe plicul aflat la dosarul
Înaltei Curţi). Potrivit art. 23 alin. (9) din Legea nr. 255/2013, hotărârile pronunţate
ca urmare a cererilor, contestaţiilor şi sesizărilor introduse în termen de 6 luni de la
data intrării în vigoare a Legii nr. 286/2009, cu modificările şi completările ulterioare,
având ca obiect aplicarea art. 4 şi 6 din această lege în cazul hotărârilor rămase
definitive anterior intrării ei în vigoare, pot fi atacate cu contestaţie la instanţa
ierarhic superioară, în termen de 3 zile de la comunicare. La calcularea termenelor
„pe zile” nu se socoteşte ziua la care începe să curgă termenul şi nici ziua la care
acesta se împlineşte, iar când ultima zi a unui termen cade într-o zi nelucrătoare,
termenul expiră la sfârşitul primei zile lucrătoare care urmează [art. 269 alin. (2) şi
(4) C.proc.pen.]. Or, având în vedere că sentinţa penală atacată se consideră
comunicată la data de 15 aprilie 2014, iar ultima zi a termenului prevăzut de art. 23
alin. (9) din Legea nr. 255/2013, a căzut într-o zi nelucrătoare (sâmbătă, 19 aprilie
2014), termenul a expirat la sfârşitul primei zile lucrătoare care a urmat, respectiv
luni, 21 aprilie 2014. Ca atare, declararea în cauză a contestaţiei la data de 30 aprilie
2014 (data poştei), cu nerespectarea termenului de 3 zile prevăzut de lege (termen
legal imperativ), atrage decăderea din dreptul de a exercita calea de atac, cu
consecinţa respingerii contestaţiei ca tardiv formulată (I.C.C.J., Secţia penală, decizia
nr. 1635 din 13 mai 2014).
Aşa cum s-a arătat mai sus (a se vedea supra comentariul de la art.
421), inadmisibilitatea în acest context este văzută ca o sancţiune procesuală
îndreptată împotriva unui act pe care legea nu îl prevede sau îl exclude. Într-o cauză,
Înalta Curtea a reţinut că, potrivit art. 16 alin. (2) din Legea nr. 304/2004 privind
organizarea judiciară, „Hotărârile judecătoreşti pot fi desfiinţate sau modificate
numai în căile de atac prevăzute de lege şi exercitate conform dispoziţiilor legale”. În
speţă, prin decizie penală, C.A. Iaşi, Secţia penală şi pentru cauze cu minori
a respins, ca tardivă, contestaţia formulată de contestator, în baza art. 4251 alin. (7)
pct. 1 lit. a) C.proc.pen. raportat la art. 23 din Legea nr. 255/2013. De asemenea, s-
a arătat că art. 4251 alin. (7) C.proc.pen., prevede expres că decizia pronunţată în
calea de atac a contestaţiei nu este supusă niciunei căi de atac. Prin urmare,
condamnatul a formulat contestaţie împotriva unei hotărâri definitive, cale de atac
ce nu este prevăzută de lege. În consecinţă, având în vedere toate aspectele anterior
expuse, Înalta Curte, în temeiul art. 4251 alin. (7) pct. 1 lit. a) C.proc.pen., a respins
ca inadmisibilă, contestaţia formulată de condamnat (I.C.C.J., Secţia penală, decizia
nr. 2324 din 30 iulie 2014).
În practică s-a pus întrebarea ce soluţie se pronunţă în cazul în care titularul căii de
atac a contestaţiei declară că nu şi-o însuşeşte. În acest caz, considerăm că în mod
corect s-a respins contestaţia declarată că inadmisibilă, faţă de faptul că persoana
condamnată a învederat instanţei că nu a formulat acea contestaţie (cauza avea ca
obiect o contestaţie la executare formulată de condamnat – n.n.) (C.A. Bucureşti,
Secţia a II-a penală, decizia nr. 219/CO din 17 aprilie 2015, nepublicată). Considerăm
că în cazul contestaţiei, fiind o cale de atac, formulată de o persoană neîndreptăţită
sau cu privire la care titularul declară că nu şi-o însuşeşte, soluţia este de respingere
a acesteia ca inadmisibilă conform art. 4251alin. (7) pct. 1 lit. a) C.proc.pen. şi nu de
constatare a nulităţii căii de atac, conform Codului de procedură civilă.
Instanţa respinge contestaţia ca nefondată, menţinând hotărârea atacată, atunci
când constată că aceasta este întemeiată în fapt şi în drept.
Când însă constată că hotărârea atacată este nelegală sau netemeinică, instanţa,
admiţând contestaţia, va pronunţa o nouă hotărâre pe fond. Aceasta poate avea un
conţinut diferit în funcţie de materia la care se referă (măsuri preventive, măsuri cu
caracter medical, cereri în faza de executare etc.).
În final, instanţa poate admite contestaţia şi trimite cauza spre rejudecare
judecătorului sau completului care a pronunţat-o, însă, spre deosebire de dispoziţiile
similare din materia apelului, există un singur caz pentru care se poate adopta
această soluţie, şi anume când se constată că nu au fost respectate dispoziţiile
privind citarea.
Capitolul V Căile extraordinare de atac
Secţiunea 1 - Contestaţia în anulare(Art. 426 - Art. 432)
Art. 426
Cazurile de contestaţie în anulare. Împotriva hotărârilor penale definitive se poate
face contestaţie în anulare în următoarele cazuri:

Mihail Udroiu, Isabelle Tocan


a) când judecata în apel a avut loc fără citarea legală a unei părţi sau când, deşi
legal citată, a fost în imposibilitate de a se prezenta şi de a înştiinţa instanţa
despre această imposibilitate;
b) când inculpatul a fost condamnat, deşi existau probe cu privire la o cauză de
încetare a procesului penal;
c) când hotărârea din apel a fost pronunţată de alt complet decât cel care a luat
parte la dezbaterea pe fond a procesului;
d) când instanţa de apel nu a fost compusă potrivit legii ori a existat un caz de
incompatibilitate;
e) când judecata în apel a avut loc fără participarea procurorului sau
a inculpatului, când aceasta era obligatorie, potrivit legii;
f) când judecata în apel a avut loc în lipsa avocatului, când asistenţa juridică
a inculpatului era obligatorie, potrivit legii;
g) când şedinţa de judecată în apel nu a fost publică, în afară de cazurile când
legea prevede altfel;
h) când instanţa de apel nu a procedat la audierea inculpatului prezent, dacă
audierea era legal posibilă;
i) când împotriva unei persoane s-au pronunţat două hotărâri definitive pentru
aceeaşi faptă.
Corelaţii legislative: art. 16, art. 64, art. 65, art. 174, art. 259, art. 261, art. 263 alin.
(2), art. 108, art. 341, art. 353alin. (1), (2), art. 354, art. 363, art. 364, art. 368, art.
466, art. 467 C.proc.pen.; art. 420, art. 90 C.pen., Legea nr. 302/2004, republicată
Comentariu
1. Noţiune. Natură juridică. Contestaţia în anulare este calea extraordinară de atac
ce poate fi exercitată în cazurile strict şi limitativ prevăzute de lege, în scopul anulării
unei hotărâri definitive pronunţate cu încălcarea normelor procesual-penale.
În noul Cod de procedură penală, legiuitorul a optat pentru impunerea a două căi de
atac ordinare (având, în esenţă, obiecte diferite), apelul şi contestaţia şi a trei căi de
atac extraordinare pentru îndreptarea hotărârilor definitive: revizuirea (pentru
modificarea situaţiei de fapt avute iniţial în vedere de instanţele de judecată),
contestaţia în anulare (pentru înlăturarea unor erori de procedură) şi recursul în
casaţie (pentru înlăturarea erorilor de drept substanţial şi a nerespectării dispoziţiilor
referitoare la competenţă), după cum rezultă din analiza motivelor prevăzute pentru
acestea. În mod corespunzător, legiuitorul a acordat competenţa de soluţionare
a căilor de atac extraordinare fie aceleiaşi instanţe (în cazul revizuirii şi contestaţiei
în anulare), fie unei instanţe superioare celei care a pronunţat hotărârea atacată,
singura în măsură să constate erori de judecată (în cazul recursului în casaţie).
Sistemul a avut în vedere respectarea principiului autorităţii de lucru judecat şi
al securităţii raporturilor juridice stabilite prin hotărâri definitive, acesta
impunând ca soluţia dată în mod definitiv oricărui litigiu să nu mai poată fi discutată
decât pentru fapte noi sau recent descoperite sau un viciu fundamental în cadrul
procedurii precedente.
Astfel conceput, sistemul este compatibil cu dispoziţiile art. 6, art. 4 parag. 2 din
Protocol nr. 7 adiţional la CEDO. În jurisprudenţa sa dezvoltată cu privire la
aplicarea acestor articole, CtEDO a stabilit că: „(...) unul dintre aspectele
fundamentale ale supremaţiei dreptului este principiul securităţii juridice care
impune, inter alia, ca, atunci când instanţele au pronunţat o soluţie definitivă,
soluţia lor să nu mai poată fi pusă în discuţie. Securitatea juridică implică
principiul res iudicata care constituie principiul caracterului definitiv al hotărârilor
judecătoreşti, iar o derogare de la acest principiu poate fi justificată doar atunci când
este impusă de circumstanţe excepţionale. Acest principiu presupune ca nicio parte
să nu poată solicita modificarea unei hotărâri judecătoreşti definitive şi obligatorii
doar pentru a obţine o nouă rejudecare a cauzei.
Dreptul de acces la instanţă ar fi iluzoriu dacă sistemele judiciare naţionale ar
permite ca o hotărâre judecătorească obligatorie să rămână fără efect în detrimentul
unei părţi. Ar fi de neconceput ca articolul 6 parag. 1 să descrie în detaliu garanţiile
procedurale oferite justiţiabililor fără a proteja executarea hotărârilor judecătoreşti;
a interpreta art. 6 ca reglementând exclusiv accesul la instanţă şi desfăşurarea
procedurilor ar putea conduce la situaţii incompatibile cu principiile statului de drept
(Hornsby c. Greciei).
Puterea de revizuire a instanţelor superioare ar trebui utilizată pentru a corecta
erorile judiciare şi nu pentru a se ajunge la o nouă examinare a cauzei, asigurându-
se într-o cât mai mare măsură un just echilibru între interesele relevante. Revizuirea
nu ar trebui tratată ca un apel deghizat, iar simpla posibilitate de a exista două
puncte de vedere asupra unei probleme nu este un temei pentru reexaminare” (Mitrea
c. României;Urbanovici c. României; Giuran c. României; Ryabykh c.
Rusiei; Pravednaya c. Rusiei; Nikitin c. Rusiei). Curtea a subliniat că „statul ar trebui
să organizeze un sistem judiciar astfel încât (...) să interzică instituirea unor noi
proceduri cu privire la aceeaşi chestiune, pentru a evita reexaminarea unor cauze
irevocabil soluţionate pe calea unui apel deghizat, în sfera unor proceduri paralele”
(Roşca c. Moldovei; Gjonbocari ş.a. c. Albaniei; Driza c. Albaniei).
În diferite cauze, Curtea, analizând noţiunea de „defect fundamental”, a subliniat că
simplul fapt că ancheta a fost incompletă şi unilaterală sau a condus la o achitare
greşită, nu poate în sine, în absenţa erorilor judiciare sau a unor încălcări grave ale
normelor de procedură, abuzuri de putere, erori vădite în aplicarea dreptului material
sau orice alte motive fundamentale care decurg din interesele justiţiei, indica
prezenţa unui defect fundamental în cadrul procedurii precedente (Radchikov c.
Rusiei).
Prin urmare, o hotărâre definitivă, prezumată legală şi temeinică, poate fi
desfiinţată doar în situaţii excepţionale pentru motive neavute în vedere de
instanţele de judecată în procedura anterioară, motive ce derivă din modificarea
situaţiei de fapt, erori de procedură sau de judecată, o soluţie contrară ducând la
încălcarea securităţii raporturilor juridice, principiu obligatoriu pentru menţinerea
încrederii cetăţenilor în activitatea instanţelor de judecată şi a prestigiului unor
autorităţi independente şi supuse numai legii, caracteristice unei adevărate puteri în
stat.
Contestaţia în anulare este o cale de atac de retractare, instanţa care a pronunţat
hotărârea cu încălcarea legii anulând hotărârea în scopul înlăturării erorilor de
procedură în legătură cu exercitarea drepturilor procesuale ale părţilor sau persoanei
vătămate ori a celor referitoare la instanţa de judecată.
2. Cazurile de contestaţie în anulare. Prin reglementarea strictă a erorilor de
procedură care pot justifica exercitarea contestaţiei în anulare se urmăreşte, pe de
o parte, respectarea autorităţii de lucru judecat a hotărârii definitive, iar, pe de altă
parte, respectarea securităţii raporturilor juridice stabilite prin hotărâri definitive (care
interzice rejudecarea unor aspecte avute deja în vedere de instanţele de judecată).
Potrivit art. 426 C.proc.pen., împotriva hotărârilor penale definitive se poate face
contestaţie în anulare în următoarele cazuri:
a) când judecata în apel a avut loc fără citarea legală a unei părţi sau când, deşi
legal citată, a fost în imposibilitate de a se prezenta şi de a înştiinţa instanţa
despre această imposibilitate [art. 426 lit. a) C.proc.pen.]. Acest caz de contestaţie
în anulare vizează numai erorile de procedură de la judecata în apel. Art. 426 lit. a)
C.proc.pen. conţine două ipoteze în care se poate exercita contestaţia în anulare:
(i) art. 426 lit. a) teza I C.proc.pen. vizează situaţia în care prin exercitarea
contestaţiei în anulare este înlăturată încălcarea, cu ocazia judecăţii în apel,
a dreptului la un proces echitabil al părţii în privinţa garanţiilor dreptului la apărare,
a dreptului de a participa personal la dezbateri, a încălcării principiilor
contradictorialităţii şi al egalităţii armelor, a dreptului de a propune probe;
Este necesar ca procedura de citare a părţii (apelant sau intimat) la judecarea
apelului (se va avea în vedere stadiul în care au fost formulate cereri, au fost
administrate probe şi au fost susţinute concluzii asupra apelului) să nu fi fost
îndeplinită deloc sau să fi fost viciată, fiind încălcate astfel dispoziţiile art. 420 alin.
(1) şi (2) C.proc.pen. (a se vedea supra comentariul art. 420), potrivit cărora judecarea
apelului se face cu citarea părţilor şi a persoanei vătămate, prezenţa inculpatului
aflat în stare de deţinere care nu a solicitat judecata în lipsă fiind obligatorie. Aceste
vicii, care atrag nulitatea relativă, nu trebuie să fi fost acoperite prin prezenţa părţii
nelegal citate, personal sau reprezentată de un avocat ales sau din oficiu, la judecarea
apelului [art. 353 alin. (1)-(2) C.proc.pen]. Celelalte părţi, legal citate, au posibilitatea
să invoce neregularităţi privind procedura de citare a unei alte părţi doar în
condiţiile art. 263 alin. (2) C.proc.pen. numai la termenul la care s-au produs.
În doctrină [Gh. Mateuţ, Contestaţia în anulare, loc. cit., p. 2, parag. 10
(www.universul juridic.ro)] s-a arătat că viciile de citare ar putea consta în
nerespectarea dispoziţiilor legale care stabilesc menţiunile pe care trebuie să le
cuprindă citaţia (art. 258 C.proc.pen.), locul unde se citează partea (art. 259
C.proc.pen.) sau întocmirea dovezii de primire ori a procesului-verbal la care se
referă art. 261 C.proc.pen.
Acest caz de contestaţie în anulare nu poate fi invocat în cazurile în care nelegala
citare a părţii a avut loc cu ocazia judecării în primă instanţă, indiferent dacă
hotărârea a rămas definitivă prin neapelare sau retragerea apelului ori în urma
judecăţii în apel.
Numai partea nelegal citată care a lipsit de la judecarea apelului poate să invoce acest
caz de contestaţie în anulare, nefiind posibil ca altă parte, legal citată sau prezentă
la judecarea apelului, să exercite calea extraordinară de atac pentru acest motiv [de
pildă, inculpatul condamnat pentru luare de mită nu poate exercita contestaţia în
anulare pentru motivul că procedura cu denunţătorul (care nu are calitatea de parte
în proces) a fost nelegal îndeplinită]. În acest sens, în jurisprudenţă s-a reţinut că:
„Mama minorului care are calitatea de parte vătămată şi care a împlinit vârsta de 14
ani, dobândind capacitatea de exerciţiu restrânsă, nu îl reprezintă pe minor, ci îl
asistă în procesul penal şi, prin urmare, neîndeplinirea de către instanţa de recurs
a procedurii de citare a acestui părinte, care nu este reprezentantul legal al unei părţi
lipsite de capacitate de exerciţiu, nu constituie cazul de contestaţie în anulare”
(I.C.C.J., Secţia penală, decizia nr. 1045/2008).
Tot astfel, se va reţine acest caz de contestaţie în anulare dacă inculpata recurentă
a încunoştinţat instanţa de recurs, înainte de termenul la care s-a judecat cauza, cu
privire la imposibilitatea de a se prezenta, întrucât este internată în spital, iar
instanţa de recurs a judecat cauza fără a cita inculpata recurentă, prin administraţia
spitalului (I.C.C.J., Secţia penală, decizia nr. 2361/2008).
S-a mai reţinut în jurisprudenţă că, în condiţiile în care, în cauză, instanţa de apel
a respins motivat cererile de citare a unuia dintre inculpaţi în calitate de intimat şi
de audiere a acestuia, inculpat care nu şi-a exercitat dreptul de a formula o cale de
atac şi cu privire la care nu a fost formulată o cale de atac împotriva hotărârii de
condamnare şi care, astfel, nu a dobândit calitatea de parte în procesul penal în care
s-a pronunţat hotărârea contestată, motivul de contestaţie este formal invocat
(I.C.C.J., Secţia penală, decizia nr. 399/2014, nepublicată).
Nu constituie un viciu al procedurii de citare efectuarea acesteia la domiciliul ales al
părţii, iar nu la adresa de domiciliu sau reşedinţă a acesteia, în ipoteza în care pe
parcursul urmăririi penale sau judecăţii partea şi-a ales un domiciliu procedural în
vederea efectuării citării şi comunicării actelor de procedură, dacă această opţiune
nu a fost revocată până în stadiul procesual al apelului; tot astfel, nu poate fi invocat
acest caz de contestaţie în anulare în ipoteza în care procedura de citare a fost
efectuată la domiciliul/reşedinţa pe care inculpatul a adus-o la cunoştinţa organelor
judiciare, chiar dacă ulterior inculpatul şi-a stabilit în mod legal reşedinţa sau
domiciliu la o altă adresă (din ţară sau străinătate) fără a o aduce la cunoştinţa
organelor judiciare, încălcându-şi astfel obligaţia prevăzută de art. 108 alin. (2) lit. b)
C.proc.pen. Dacă, însă, apelantul nu mai locuieşte la adresa iniţială, iar acest lucru
rezultă din înscrisurile de la dosar (procesul-verbal întocmit de agentul procedural
indică noua adresă), iar instanţa de apel soluţionează cauza în lipsa acestuia, fără să
fi dispus citarea la noua adresă, contestaţia în anulare este întemeiată. De asemenea,
dacă apelantul a solicitat amânarea cauzei ca urmare a faptului ca este internat în
spital, iar instanţa de apel a respins cererea de amânare şi a soluţionat cauza la
acelaşi termen, fără a dispune citarea prin administraţia spitalului, conform art. 259
alin. (6) C.proc.pen, sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 426 lit. a) C.proc.pen.
(ii) art. 426 lit. a) teza a II-a C.proc.pen. are ca scop garantarea dreptului la un
proces echitabil al persoanei ce s-a aflat în situaţia de a nu se prezenta la judecarea
apelului din cauza unor împrejurări excepţionale. Pentru a putea fi invocat acest caz
de contestaţie în anulare trebuie îndeplinite cumulativ următoarele condiţii:
- partea (apelant sau intimat, nu reprezentantul sau avocatul acesteia) legal citată să
fi lipsit de la judecarea apelului din cauza unei imposibilităţii obiective (caz fortuit
sau forţă majoră) de a se prezenta şi
- partea să nu fi putut înştiinţa instanţa prin niciun mijloc de comunicare (telefon,
fax, poştă electronică) despre această împiedicare.
Evaluarea atât a imposibilităţii de prezentare, cât şi a celei de încunoştinţare trebuie
realizată in concreto, iar nu abstract (a se vedea, în acelaşi sens, Gh. Mateuţ, loc. cit.,
p. 3, parag. 16) prin raportare la nivelul de pregătire, cunoştinţe sau înzestrare
tehnică a părţii (de pildă, asumând că în zonele rurale nu toate persoanele deţin un
telefon mobil sau că în anumite zone geografice este posibil ca anumite companii de
telefonie să nu aibă un semnal GSM adecvat, evaluarea posibilităţii de a încunoştinţa
în ipoteza unor calamităţi naturale sau a unor condiţii meteo severe trebuie realizată
în raport de realităţile concrete).
Dovada imposibilităţii de prezentare şi de încunoştinţare poate fi realizată potrivit
regulilor generale de probaţiune în procesul penal, prin orice mijloc de probă care nu
este interzis de lege.
În această privinţă, în practica judiciară s-a reţinut că „lipsa inculpatului, aflat în
stare de arest în străinătate, la termenul la care au avut loc dezbaterile şi
pronunţarea hotărârii de către instanţa de recurs poate fi invocată pe calea
contestaţiei în anulare, întrucât inculpatul s-a aflat în imposibilitate de a se prezenta
şi de a încunoştinţa instanţa despre această împiedicare” (I.C.C.J., Secţia
penală, decizia nr. 7086/2005). Tot astfel, s-a arătat că, „faţă de condiţiile impuse de
legiuitor pentru incidenţa cazului de contestaţie în anulare, imposibilitatea de
prezentare a apărătorului ales al părţii ce avea calitatea de recurent inculpat, la
termenul la care s-a judecat cauza de către instanţa de recurs, nu îndeplineşte
condiţiile legale ale cazului de contestaţie în anulare menţionat, întrucât cerinţa
dovezii imposibilităţii de prezentare şi de încunoştinţare a instanţei despre această
împiedicare la termenul la care s-a judecat cauza de către instanţa de recurs incumbă
părţii, şi nu apărătorului acesteia” (I.C.C.J., Secţia penală, decizia nr. 2342/2008).
Deopotrivă, instanţa supremă a arătat că: „Din examinarea textului legal rezultă că
cele 2 condiţii trebuie îndeplinite cumulativ: a) partea să fi fost în imposibilitate de
a se prezenta; b) partea să fi fost în imposibilitate de a încunoştinţa instanţa despre
această împiedicare. Fără a echivala, obligatoriu, cu forţa majoră, „împiedicarea”
trebuie să fie de neînvins, să fie nu numai obiectivă, dar şi să nu fi putut fi prevăzută
în mod normal, fiind incluse în această categorie de evenimente: o stare de război,
o inundaţie, o înzăpezire, o epidemie – care a necesitat măsuri de carantină – sau un
alt fapt neprevăzut ce a dus la întreruperea circulaţiei între sediul instanţei şi locul
unde se afla contestatorul. De asemenea, în această categorie de evenimente mai
sunt incluse şi alte situaţii: o boală gravă sau un accident, intervenite pe neaşteptate
şi care l-au pus pe cel în cauză în situaţia de a nu putea suporta transportul până la
sediul instanţei. În cazul în care partea s-a găsit în imposibilitate de a se prezenta la
termenul de judecată, are obligaţia să încunoştinţeze instanţa despre această
împiedicare. Dacă nu şi-a îndeplinit această obligaţie, lăsând ca procesul să fie
soluţionat în lipsa sa, partea este în culpă şi nu-i mai este îngăduit să atace hotărârea
atunci când constată că soluţia nu-i este favorabilă. Sub acest ultim aspect,
împiedicarea de încunoştinţare a instanţei de recurs este cauzată de unele situaţii
care au întrerupt nu numai posibilităţile de transport, dar şi comunicările prin poştă,
telegraf, fax, telefon etc.
În cele mai multe cazuri, mai ales în actualele condiţii de dezvoltare a multiplelor
sisteme de comunicaţii (telefonie fixă şi mobilă, fax, telegraf, curierat rapid, internet
etc.), împrejurarea care face imposibilă prezentarea părţii la proces nu afectează
posibilitatea de a încunoştinţa instanţa despre situaţia intervenită. În raport cu cele
menţionate, se apreciază că susţinerile contestatorului, în sensul că a fost într-o
situaţie care l-a pus în imposibilitate de a se prezenta la instanţa de recurs, precum
şi în imposibilitatea de a încunoştinţa instanţa despre această situaţie, sunt
neîntemeiate. Din actele medicale depuse la dosar nu rezultă că inculpatul (prezentul
contestator) s-ar fi aflat într-o situaţie care l-ar fi pus în imposibilitate de
a încunoştinţa instanţa despre această împiedicare. În condiţiile în care, potrivit legii
române, prezenţa inculpatului nu este obligatorie, acesta a optat pentru angajarea
unui avocat, care a fost prezent la judecarea recursului şi a pus concluzii pe fond”
(I.C.C.J., Secţia penală, decizia nr. 1642/2010).
Ca urmare a modificării prin O.U.G. nr. 18/2016 a art. 467 alin. (1) C.proc.pen. (a se
vedea infra comentariul art. 467) şi a abrogării art. 470 C.proc.pen., a fost eliminată
o situaţie de confuzie legislativă care putea conduce la interpretarea că acest caz de
contestaţie în anulare este similar cu cel prevăzut ca temei pentru exercitarea căii
extraordinare de atac a redeschiderii procesului penal în cazul judecării în lipsă
a persoanei condamnate prevăzut de art. 466 C.proc.pen. (a se
vedea infra comentariul art. 466).
b) când inculpatul a fost condamnat, deşi existau probe cu privire la o cauză de
încetare a procesului penal dintre cele prevăzute de art. 16 alin. (1) lit. e)-h),
j) C.proc.pen. [art. 426 lit. b) C.proc.pen.]. Şi acest caz de contestaţie în anulare
presupune tot o error in procedendo constând în eroarea procedurală a instanţei de
a se pronunţa cu privire la o cauză de încetare a procesului penal prevăzută de art.
16 alin. (1) lit. e)-h), j) C.proc.pen. (a se vedea supra comentariul art. 16) pentru care
existau probe în cauză, iar nu o error in iudicata, deoarece rolul acestui caz de anulare
nu este acela de a înlătura greşita interpretare şi aplicare a legii în ipoteza în care
instanţa a dezbătut şi analizat incidenţa cazului de încetare a procesului penal în
cadrul hotărârii ce a intrat în puterea lucrului judecat.
În acest sens, în jurisprudenţă s-a arătat că: „Deşi art. 426 lit. b) C.proc.pen. nu mai
prevede ca în art. 386 lit. c) C.proc.pen. din 1968 condiţia ca instanţa să fi omis să
se pronunţe, această condiţie se impune având în vedere că legiuitorul a acordat
competenţa soluţionării contestaţiei în anulare aceleiaşi instanţe ca cea care
a pronunţat hotărârea atacată. Or, în condiţiile în care această cale de atac se
soluţionează de un complet compus din judecători cu acelaşi grad ca cei care au
pronunţat soluţia iniţială, nu există nicio justificare pentru a da câştig de cauză unei
alte interpretări decât cea dată iniţial aceleiaşi probleme de drept. Interpretarea
contrară presupune a se stabili că judecătorii în mod greşit au dispus atât
condamnarea, cât şi respingerea constatării cauzei de încetare a procesului penal şi
pronunţarea unei soluţii diametral opuse exclusiv pe baza unei interpretări diferite
date aceloraşi elemente avute în vedere şi de instanţa de apel. Or, legiuitorul nu
a acordat o valoare mai mare opiniilor juridice ale unora dintre judecătorii de la
curţile de apel – cei care soluţionează contestaţiile în anulare – în raport de cele ale
judecătorilor care au soluţionat apelul. A stabili că în mod greşit judecătorii
completului de apel au dispus condamnarea echivalează cu arogarea rolului de
instanţă de control judiciar, ce nu a fost acordat însă aceleiaşi instanţe, ci instanţei
superioare celei care a pronunţat soluţia atacată. În plus, în situaţia în care
legiuitorul ar fi intenţionat să prevadă acest motiv pentru o cale extraordinară de atac
ca urmare a unei error in iudicata, acesta ar fi fost prevăzut ca motiv de recurs în
casaţie, similar motivului diametral opus prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 8
C.proc.pen. – „în mod greşit s-a dispus încetarea procesului penal”. Prin urmare,
apreciem că singura posibilitate pentru judecătorii din cadrul aceleiaşi instanţe de
a constata cu ocazia soluţionării contestaţiei în anulare că în cadrul apelului au fost
date soluţii greşite este justificată de apariţia unor elemente noi, neavute în vedere
de completul de apel, ca urmare a unei erori procedurale. Interpretarea contrară nu
poate conduce decât la concluzia absurdă că această cale de atac a fost prevăzută
pentru ca în mod succesiv judecătorii curţii de apel să îşi exprime părerea cu privire
la modalitatea de soluţionare a cauzei sau a cererilor formulate în cursul apelului,
interpretare care contravine flagrant principiului securităţii raporturilor juridice. În
raport de aceste considerente, apreciem că orice aspect care a fost pus în discuţia
instanţei de apel şi cu privire la care aceasta s-a pronunţat în mod definitiv este
o chestiune intrată în autoritate de lucru judecat şi nu poate fi invocat ca motiv de
admitere a contestaţiei în anulare, formulată în faţa unui alt complet de la aceeaşi
instanţă, întrucât „simpla posibilitate de a exista două puncte de vedere asupra unei
probleme nu este un temei pentru reexaminare” (CtEDO, Mitrea c.
României; Urbanovici c. României). Apreciem că legiuitorul a pornit de la prezumţia
legalităţii soluţiilor pronunţate de toţi judecătorii care soluţionează calea ordinară de
atac, iar erorile acestora de judecată pot fi cenzurate doar de o instanţă superioară,
de control judiciar (recurs în casaţie)” (C.A. Bucureşti, Secţia a II-a penală, decizia nr.
10/2015, nepublicată).
Astfel, este incident acest caz de contestaţie în anulare în situaţia în care, deşi existau
probe la dosar sau date din care să rezulte incidenţa situaţiilor impeditive prevăzute
de art. 16 alin. (1) lit. e)-h), j) C.proc.pen., prima instanţă sau instanţa de apel,
comiţând o eroare de drept procesual, nu a analizat din oficiu ori ca urmare
a apărărilor formulate de părţi (inclusiv prin motivele de apel) existenţa şi efectele
acestor impedimente, dispunând o soluţie de condamnare (cu executarea pedepsei în
regim de detenţie ori cu suspendarea sub supraveghere a executării acesteia),
renunţare la aplicarea pedepsei sau de amânare a aplicării pedepsei (de pildă, în
ipoteza în care plângerea prealabilă fusese formulată tardiv, iar instanţa de control
judiciar nu se pronunţă cu privire la existenţa acestui impediment la exercitarea
acţiunii penale). Deşi textul legal face referire doar la soluţia de condamnare,
apreciem că acest caz poate fi invocat şi pentru retractarea unei hotărâri prin care s-
a dispus renunţarea la aplicarea pedepsei sau amânarea aplicării pedepsei întrucât
ambele soluţii presupun ca instanţa să constate dincolo de orice îndoială rezonabilă
că fapta există, constituie infracţiune şi a fost săvârşită de inculpat [condiţii pentru
pronunţarea soluţiei de condamnare, potrivit art. 399 alin. (2) C.proc.pen.], la care
se adaugă condiţiile prevăzute de art. 80-82 C.pen, respectiv de art. 83-90 C.pen.
Aşadar, acest caz de contestaţie în anulare poate fi invocat şi în ipoteza în care soluţia
pronunţată a fost de renunţare la aplicarea pedepsei sau amânarea aplicării
pedepsei, iar la dosarul cauzei existau probe cu privire la existenţa unui caz prevăzut
de art. 16 alin. (1) lit. e)-h), j) C.proc.pen. (a se vedea supra comentariul art. 16).
Dacă instanţa de judecată, evaluând actele şi lucrările dosarului, a apreciat că nu
este incident în cauză vreunul dintre impedimentele prevăzute de art. 16 alin. (1) lit.
e)-h), j) C.proc.pen., nu se va putea formula contestaţie în anulare prin care să se
critice netemeinicia soluţiei pronunţate.
Realitatea practică relevă că acest caz de contestaţie în anulare a fost frecvent invocat
în componenta referitoare la intervenţia prescripţiei răspunderii penale, în special, în
situaţiile în care a fost pusă în discuţie determinarea legii penale mai favorabile.
Sfera probaţiunii cu privire la cazul de încetare a procesului penal prevăzut de art.
16 alin. (1) lit. e)-h), j) C.proc.pen. nu trebuie privită in abstracto, ci prin raportare la
specificul probaţiunii (pentru o analiză a specificului probaţiunii, a se vedea şi Gh.
Mateuţ, loc. cit., p. 4, parag. 28) cu privire la aceste impedimente, după cum urmează:
a) faptul negativ constând în lipsa plângerii prealabile sau a autorizării ori a sesizării
organului competent sau a unei alte condiţii procedurale necesare pentru punerea în
mişcare ori exercitarea a acţiunii penale nu poate fi dovedit autonom; instanţa va
constata lipsa acestor acte de la dosarul cauzei; va fi posibilă probaţiunea în ipoteza
în care se susţine că aceste acte au existat la dosar dacă se constată absenţa lor în
calea extraordinară de atac;
b) decesul inculpatului sau radierea persoanei juridice trimise în judecată trebuie
dovedit prin înscrisurile existente la dosar;
c) retragerea plângerii prealabile, împăcarea ori existenţa unui acord de mediere
trebuie dovedită prin înscrisurile existente la dosar (inclusiv prin menţiunile existente
în încheierile de şedinţă);
d) incidenţa legii de amnistie antecondamnatorie nu trebuie dovedită; instanţa de
judecată are obligaţia de a cunoaşte şi de a aplica legile în vigoare;
e) incidenţa unei cauze de nepedepsire trebuie dovedită prin orice mijloc de probă; în
această situaţie, obiectul probaţiunii nu constă în dovedirea existenţei unui text de
lege care reglementează cauza generală sau specială de nepedepsire, ci trebuie să
existe la dosar probe din care să rezulte aplicabilitatea normei penale în cauză (de
pildă, dovada achitării prejudiciului sau desistării ori a denunţului formulat de
mituitor înainte de sesizarea organelor judiciare);
f) în ceea ce priveşte prescripţia răspunderii penale, obiectul probaţiunii nu poate
privi existenţa normei penale, ci, eventual, existenţa unor cazuri de suspendare sau
întrerupere a cursului prescripţiei.
Cazul prevăzut de art. 426 lit. b) C.proc.pen. nu va putea fi invocat:
(i) pentru a justifica omisiunea instanţei de a se pronunţa asupra altei cauze de
împiedicare a exercitării acţiunii penale, cum ar fi existenţa unui caz de achitare
dintre cele prevăzute de art. 16 alin. (1) lit. a)-d) C.proc.pen. (a se
vedea supra comentariul art. 16), invocate de inculpat în apărarea sa; în acest sens,
în jurisprudenţă s-a arătat că: „În ceea ce priveşte motivul referitor la condamnarea
inculpatului pentru fapte care nu sunt prevăzute de legea penală, întemeiat pe
dispoziţiile art. 426 lit. b) C.proc.pen., Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie reţine că
acest caz de contestaţie în anulare priveşte situaţia în care inculpatul a fost
condamnat, deşi existau probe cu privire la o cauză de încetare a procesului penal.
Instanţa constată că, pe fondul contestaţiei în anulare, s-a susţinut că fapta de trafic
de influenţă, prevăzută în art. 257 C.pen. din 1969raportat la art. 6 din Legea nr.
78/2000, cu aplicarea art. 37 alin. (1) lit. b) C.pen. din 1969, în modalitatea în care
a fost reţinută în sarcina inculpatului, nu mai este incriminată în actualul Cod
penal şi, pe cale de consecinţă, nu întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii
prevăzute în art. 291 C.pen., nicidecum ignorarea de către instanţa de recurs a unei
cauze de încetare a procesului penal. Cu privire la acest aspect, se reţine că încetarea
procesului penal poate fi dispusă doar pentru incidenţa unui caz prevăzut în art. 16
alin. (1) lit. e)-h) şi j) C.proc.pen., în timp ce contestatorul invocă, în fapt, cazul de
achitare prevăzut în art. 16 alin. (1) lit. b) teza I C.proc.pen. – fapta nu este prevăzută
de legea penală. Prin urmare, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constată că acest caz
de contestaţie în anulare a fost invocat în mod formal, neregăsindu-se în motivarea
în fapt a contestaţiei în condiţiile în care, în realitate, contestatorul face referire la
alte cauze de împiedicare a acţiunii penale decât cele prevăzute în art. 16 alin. (1) lit.
e)-h) şi j) C.proc.pen. Mai mult, se reţine că acest motiv de contestaţie în anulare nu
poate fi încadrat în niciunul dintre cazurile de contestaţie în anulare prevăzute în art.
426 C.proc.pen.” (I.C.C.J., Secţia penală, decizia nr. 3033 din 25 noiembrie 2014);
(ii) dacă atât prima instanţă, cât şi instanţa de apel au apreciat că în cauză nu este
incident vreunul dintre cazurile prevăzute de art. 16 alin. (1) lit. e)-h), j) C.proc.pen. (a
se vedea supra comentariul art. 16), iar aceste considerente au intrat în puterea
lucrului judecat;
(iii) în ipoteza în care, deşi prima instanţă a omis să se pronunţe cu privire la
existenţa impedimentelor prevăzute de art. 16 alin. (1) lit. e)-h), j) C.proc.pen. (a se
vedea supra comentariul art. 16), instanţa de apel din oficiu sau prin raportare la
motivele de apel a apreciat că nu poate fi reţinută existenţa vreunui astfel de
impediment la exercitarea acţiunii penale, iar aceste considerente au intrat în puterea
lucrului judecat.
c) când hotărârea din apel a fost pronunţată de alt complet decât cel care a luat
parte la dezbaterea pe fond a procesului [art. 426 lit. c) C.proc.pen.]. Ca urmare
a modificării operate prin O.U.G. nr. 18/2016, acest caz de contestaţie în anulare
vizează numai erorile de procedură de la judecata în apel. Este sancţionată, astfel, pe
calea contestaţiei în anulare încălcarea principiului continuităţii completului de
judecată în etapa procesuală a apelului, când dezbaterea în calea de atac a avut loc
în faţa unui complet, însă hotărârea este pronunţată de un alt complet.
Se poate invoca acest caz de contestaţie în anulare în următoarele situaţii: la
termenul la care au avut loc dezbaterile, cauza a fost amânată, iar la noul termen,
instanţa de judecată, în altă compunere, nu a dispus reluarea integrală a dezbaterilor
(C.A. Bucureşti, Secţia a II-a penală, decizia penală nr. 911/1997, în G. Antoniu, A.
Vlăşceanu, A. Barbu, op. cit., p. 528), compunerea completului s-a modificat după ce
cauza a fost repusă pe rol pentru a se pune în discuţie schimbarea încadrării juridice
(I.C.C.J., Secţia penală, decizia penală nr. 7186 din 11 decembrie 2006, în G. Antoniu,
A. Vlăşceanu, A. Barbu, op. cit., p. 528), hotărârea a fost semnată de un judecător al
cărui nume nu se regăseşte printre cele menţionate în practica (I.C.C.J., Secţia
penală, decizia penală nr. 5964 din 17 decembrie 2003, în G. Antoniu, A. Vlăşceanu,
A. Barbu, op. cit., p. 823).
Când pretinsa încălcare a continuităţii completului în faţa primei instanţe nu a fost
invocată pe calea de atac a apelului (de pildă, când hotărârea a rămas definitivă prin
neapelare) ori dacă a fost invocată ca motiv de apel, iar instanţa de apel nu a admis
apelul sub acest aspect, partea nu poate reitera această neregularitate pe calea
contestaţiei în anulare.
Este inadmisibilă formularea contestaţiei în anulare pentru acest caz şi atunci când
instanţa de apel a dispus respingerea cererii apărătorului ales al inculpatului de
reaudiere a inculpaţilor şi a martorilor după repunerea cauzei pe rol în vederea
soluţionării în complet de divergenţă. În această privinţă, în practica judiciară s-a
stabilit că: „Simplul fapt că ar putea exista o altă interpretare a dispoziţiilor legale
naţionale referitoare la administrarea nemijlocită a probelor de către instanţa de apel
(respectiv de către cel de al treilea judecător ce a făcut parte din completul de
divergenţă) nu justifică o reexaminare a cauzei, după cum nu intră în competenţa
instanţei care soluţionează contestaţia în anulare de a constata dacă instanţa de apel
a încălcat sau nu dreptul la un proces echitabil, astfel cum a fost stabilit în
jurisprudenţa CEDO referitoare la aplicarea art. 6 din Convenţie” (C.A. Bucureşti,
Secţia penală, decizia penală nr. 668 din 15 aprilie 2016, nepublicată).
Schimbarea completului pe parcursul cercetării judecătoreşti nu poate conduce la
reţinerea acestui caz de contestaţie în anulare.
d) când instanţa de apel nu a fost compusă potrivit legii ori a existat un caz de
incompatibilitate [art. 426 lit. d) C.proc.pen.]. Ca urmare a modificării operate
prin O.U.G. nr. 18/2016, acest caz de contestaţie în anulare vizează numai erorile de
procedură de la judecata în apel.
În mod nejustificat, legiuitorul a făcut distincţie în cadrul acestui caz de contestaţie
în anulare între compunerea instanţei şi incompatibilitate.
În realitate, noţiunea de compunere a instanţei trebuie privită atât dintr-o
perspectivă cantitativă, prin raportare la numărul de judecători din complet, cât şi
dintr-o perspectivă calitativă, în cadrul căreia rolul primordial îl ocupă garanţia
imparţialităţii personale sau funcţionale a instanţei.
Deopotrivă, trebuie precizat că, deşi textul de lege vorbeşte generic despre
incompatibilitate, aceasta trebuie cantonată doar la judecătorii care fac parte din
complet (a se vedea supra comentariul art. 64), fiind inadmisibilă contestaţia prin
care se invocă incompatibilitatea procurorului, organului de cercetare penală,
grefierului, magistratului-asistent, expertului potrivit art. 65 C.proc.pen. (a se
vedea supra comentariul art. 65), respectiv art. 174 C.proc.pen. (a se
vedea supra comentariul art. 174).
Este sancţionată astfel, pe calea contestaţiei în anulare, greşita compunere
a completului, inclusiv în privinţa respectării exigenţei de imparţialitate decurgând
din art. 6 parag. 1 CEDO, care atrage incidenţa sancţiunii nulităţii absolute.
Compunerea instanţei reprezintă alcătuirea completului de judecată cu numărul de
judecători prevăzuţi de lege, în vederea judecării cauzelor penale; în materie penală
completul de judecată este alcătuit numai din judecători; în calea ordinară de atac
a apelului completul este compus din doi judecători (cu excepţia completului de apel
de la instanţa supremă care este compus din 3, respectiv 5 judecători). În această
privinţă, în practica judiciară s-a reţinut că: „Ceea ce invocă, în fapt, petentul
condamnat sunt aspecte administrative, referitoare la distribuirea dosarului cu
nerespectarea principiului distribuirii aleatorii, care nu pot avea drept consecinţă
nulitatea hotărârii, ci doar sancţionarea disciplinară a persoanelor care au în
atribuţiile lor obligaţia distribuirii dosarelor în cazul în care această operaţiune a fost
realizată nelegal. Verificarea acestei operaţiuni a fost însă realizată de Inspecţia
Judiciară, care nu a constatat încălcări ale dispoziţiilor legale cu privire la acest
aspect. Prin urmare, apreciem că motivele invocate nu se circumscriu cazului de
contestaţie în anulare referitor la compunerea instanţei” (C.A. Bucureşti, Secţia a II-a
penală, decizia nr. 10/2015, nepublicată).
Reţinerea existenţei unui caz de incompatibilitate a judecătorului dintre cele
prevăzute de art. 64 C.proc.pen. (a se vedea supra comentariul art. 64) poate fi
invocată pe calea contestaţiei în scopul garantării imparţialităţii instanţei şi al
respectării dreptului la un proces echitabil.
Când pretinsa încălcare a compunerii completului de la judecată din primă instanţă
(inclusiv în privinţa respectării exigenţei de imparţialitate) nu a fost invocată prin
calea de atac a apelului (de pildă, când hotărârea a rămas definitivă prin neapelare)
ori dacă a fost invocată ca motiv de apel, iar instanţa de apel nu a admis apelul sub
acest aspect, partea nu poate reitera această neregularitate pe calea contestaţiei în
anulare.
Tot astfel, când cererea de recuzare sau de abţinere a judecătorului care face parte
din completul de apel a fost respinsă ca nefondată, reţinându-se legala compunere
a completului, existenţa situaţiei de incompatibilitate nu poate fi reiterată pe calea
contestaţiei în anulare.
Prin urmare, apreciem că partea are posibilitatea de a invoca lipsa de imparţialitate
a completului în cursul judecăţii, iar în măsura în care aceasta a fost definitiv
tranşată de un alt complet prin respingerea ca nefondată a cererii de recuzare (sau
a declaraţiei de abţinere) este inadmisibilă formularea unei contestaţii în anulare prin
care se urmăreşte în realitate obţinerea unei reevaluări a soluţiei pronunţate prin
încheierea prin care în cursul judecăţii a fost statuată respectarea exigenţelor de
imparţialitate cu privire la completul de judecată.
În ipoteza în care existenţa cazului de incompatibilitate a fost invocată în cursul
procesului penal în apel, însă cererea de recuzare a fost respinsă ca inadmisibilă,
consider că nu există un impediment ca situaţia de incompatibilitatea să fie invocată
pe calea contestaţiei în anulare. – avand in vedere ca nu a existat o solutie ,,pe
fondul,, cererii de recuzare
Atunci când motivele vizând lipsa de imparţialitate sunt descoperite ulterior
pronunţării hotărârii definitive, este admisibilă formularea unei contestaţii în anulare
prin care să fie invocată situaţia de incompatibilitate relevată ulterior.
În acest sens, în practica judiciară s-a reţinut că persoana condamnată „a invocat
faptul că judecătorii cauzei erau incompatibili întrucât „există o suspiciune
rezonabilă că imparţialitatea (…) ar putea fi afectată”, concluzie care, în opinia
contestatorului, rezultă din următoarele împrejurări: judecătorii din completul de
apel au respins ca inadmisibile cererile de recuzare formulate împotriva acestora,
deşi au fost respectate prevederile art. 67 alin. (2)-(4) C.proc.pen.; respingerea cererii
de acordare a unui termen de judecată în vederea pregătirii apărării; inculpatul a fost
îndepărtat din sală şi nu i s-a permis a participa la judecată. Cu privire la
imparţialitatea judecătorilor, Curtea Europeană a stabilit că există două teste pentru
a determina dacă un tribunal este imparţial în sensul art. 6 parag. 1: primul
test constă în încercarea de a determina convingerea personală a unui anumit
judecător într-un anumit caz şi al doilea test constă în a stabili dacă judecătorul
prezintă garanţii suficiente pentru a exclude orice îndoială legitimă în această
privinţă (Marguš c. Croaţiei; Gautrin ş.a. c. Franţei). În ceea ce priveşte testul
subiectiv, Curtea notează în primul rând că imparţialitatea personală a unui
judecător trebuie să fie presupusă până la dovada contrară (Wettstein c. Elveţiei) şi
trebuie apreciată pe baza opiniei exprimate a magistratului. În ceea ce priveşte testul
obiectiv, trebuie să se stabilească dacă, în afară de conduita judecătorului, există
fapte verificabile care pot ridica îndoieli justificate cu privire la imparţialitatea sa.
Acest lucru înseamnă că, pentru a decide dacă într-un anumit caz există un motiv
întemeiat să se teamă că un anumit judecător este lipsit de imparţialitate, punctul
de vedere al persoanei în cauză este important, dar nu decisiv. Ceea ce este decisiv
este dacă această teamă poate fi considerată a fi justificată în mod obiectiv (Ferrantelli
şi Santangelo c. Italiei; Micallef c. Maltei). Cu privire la acest aspect, chiar şi aparenţele
pot prezenta o anumită importanţă (De Cubber c. Belgiei; Mežnarić c. Croaţiei). Ca
urmare, cu privire la acest aspect, reprezentarea pe care o are inculpatul trebuie
luată în considerare, fără ca aceasta să aibă, însă, un rol decisiv (Piersack c. Belgiei).
Va fi, însă, un element determinant dacă percepţia inculpatului poate fi apreciată ca
fiind obiectiv justificată. Curtea a stabilit că luarea de către judecătorii fondului sau
de cei din apel a unor decizii nu justifică în sine îndoieli cu privire la imparţialitatea
acestora cu privire la fondul cauzei. Imparţialitatea urmează a fi analizată în funcţie
de circumstanţele fiecărei cauze, în raport de întinderea şi natura măsurilor adoptate
de judecător înainte de soluţionarea cauzei. Problemele cu privire la care un judecător
trebuie să se pronunţe înainte de dezbaterea fondului nu trebuie confundate cu cele
care stau la baza deciziei sale finale (Hauschildt c. Danemarcei). Constatăm că
petentul condamnat invocă lipsa de imparţialitate a completului de apel ca urmare
a faptului că este nemulţumit de soluţiile pronunţate de acest complet cu privire la
cererile formulate în cadrul căii ordinare de atac. Completul ce soluţionează
contestaţia în anulare ar putea ajunge la această concluzie exclusiv în urma
reanalizării cererilor formulate, în situaţia în care ar aprecia că soluţiile pronunţate
iniţial au fost greşite, aspect ce depăşeşte competenţa completului în calea
extraordinară de atac. Completul învestit cu soluţionarea contestaţiei în anulare nu
poate aprecia cu privire la temeinicia unor cereri de amânare sau de recuzare
formulate în faţa completului de apel. Totodată, îndepărtarea inculpatului din sală
prin exercitarea de către preşedintele de complet a poliţiei şedinţei de judecată este
o măsură permisă de dispoziţiile legale şi nu poate fi cenzurată într-o cale de atac
(C.A. Bucureşti, Secţia a II-a penală, decizia nr. 1771/2015, nepublicată).
e) când judecata în apel a avut loc fără participarea procurorului sau
a inculpatului, când aceasta era obligatorie, potrivit legii [art. 426 lit. e)
C.proc.pen.]. Ca urmare a modificării operate prin O.U.G. nr. 18/2016 acest caz de
contestaţie în anulare vizează numai erorile de procedură de la judecata în apel.
Potrivit art. 363 alin. (1) C.proc.pen. (a se vedea supra comentariul art. 363), prezenţa
procurorului este obligatorie în toate cazurile; astfel, judecarea unei cauze în apel în
lipsa procurorului atrage incidenţa cazului de contestaţie în anulare; este asimilată
lipsei procurorului şi situaţia în care acesta este prezent, dar nu formulează concluzii,
fie ca urmare a omisiunii instanţei de a-i da cuvântul, fie în ipotezele în care
concluziile formulate sunt vagi ori fără legătură cu cauza; în toate situaţiile se impune
verificarea înregistrărilor din şedinţa de judecată şi/sau a caietului grefierului,
simpla omisiune materială a consemnării în practicaua hotărârii
a prezenţei/concluziilor procurorului neechivalând cu „lipsa” acestuia de la judecată.
Deopotrivă, potrivit art. 364 C.proc.pen. (a se vedea supra comentariul art. 364),
prezenţa inculpatului este obligatorie în cazul în care acesta este privat de libertate,
cu excepţia situaţiei în care inculpatul a solicitat judecata în lipsă; astfel, dacă pe
parcursul judecăţii în apel inculpatul a solicitat să fie judecat în lipsă, nu mai poate
fi invocat acest caz de contestaţie în anulare. Este asimilată lipsei inculpatului şi
situaţia în care acesta, deşi prezent, nu formulează concluzii fie ca urmare
a omisiunii instanţei de a-i da cuvântul, fie ca urmare a restrângerii disproporţionate
a exercitării dreptului la apărare prin propria persoană.
Acest caz de contestaţie în anulare poate fi invocat şi în situaţia în care inculpatul
este deţinut în străinătate întrucât dispoziţiile legale nu fac nicio diferenţă în această
situaţie, iar sancţiunea nulităţii absolute nu este prevăzută pentru că instanţa şi-a
încălcat obligaţia de a aduce inculpatul la judecată (obligaţie ce ar fi fost posibil a fi
îndeplinită doar atunci când inculpatul s-ar fi aflat în detenţie pe teritoriul României),
ci pentru că inculpatul nu îşi poate exercita voluntar şi deplin dreptul de a participa
personal la judecată şi dreptul la apărare. În acest caz, instanţa poate formula
o cerere de extrădare sau de predare în baza unui mandat european de arestare,
existând posibilitatea de a dispune suspendarea judecăţii până la data la care statul
solicitat va comunica hotărârea sa asupra cererii de extrădare (art. 368 C.proc.pen.).
Totodată, instanţa are posibilitatea de a solicita predarea temporară [art. 58 alin.
(4), art. 93 din Legea nr. 302/2004, republicată] sau transferul temporar (art. 91 din
Legea nr. 302/2004, republicată) în vederea asigurării prezenţei sale la judecată.
Nu poate fi invocat acest caz de contestaţie în anulare în ipoteza în care inculpatul
este prezumat de lege ca fiind prezent la judecata în apel, în condiţiile art. 364 alin.
(1) teza a III-a C.proc.pen. (a se vedea supra comentariul art. 364) introdus
prin O.U.G. nr. 18/2016, atunci când inculpatul şi-a dat acordul să participe la toate
activităţile procesuale din cursul judecăţii, prin videoconferinţă, de la locul de
deţinere, în prezenţa apărătorului ales sau numit din oficiu şi, după caz, şi
a interpretului.
Absenţa procurorului sau a inculpatului când legea prevede obligativitatea prezenţei
se poate cantona numai la judecata în apel, iar sancţiunea incidentă este cea
a nulităţii absolute. Dacă pretinsa încălcare a normei procesuale referitoare la
absenţa procurorului sau a inculpatului când legea prevede obligativitatea prezenţei
la judecata din primă instanţă nu a fost invocată prin calea de atac a apelului (de
pildă, când hotărârea a rămas definitivă prin neapelare) ori a fost invocată ca motiv
de apel, iar instanţa de apel nu a admis apelul sub acest aspect, partea nu poate
reitera această neregularitate pe calea contestaţiei în anulare.
Este inadmisibilă contestaţia în anulare prin care se invocă lipsa inculpatului de la
proceduri în cursul urmăririi penale atunci când prezenţa acestuia este obligatorie,
această neregularitate putând fi invocată numai în faza camerei preliminare.
f) când judecata în apel a avut loc în lipsa avocatului, când asistenţa juridică
a inculpatului era obligatorie, potrivit legii [art. 426 lit. f) C.proc.pen.]. Ca
urmare a modificării operate prin O.U.G. nr. 18/2016, acest caz de contestaţie în
anulare vizează numai erorile de procedură de la judecata în apel.
Constituie motiv de contestaţie în anulare numai judecarea cauzei în lipsa avocatului
inculpatului în cazurile de asistenţă juridică obligatorie potrivit art. 90 C.proc.pen.
(a se vedea supra comentariul art. 90), nu şi lipsa avocatului persoanei vătămate ori
al celorlalte părţi, chiar şi în ipotezele în care asistenţa juridică a acestora este
obligatorie. Asistenţa juridică acordată în procesul penal unui inculpat de o persoană
care nu a dobândit calitatea de avocat în condiţiile Legii nr. 51/1995, republicată,
echivalează cu lipsa de apărare a acestuia, atrăgând incidenţa acestui caz de
contestaţie în anulare.
În practica judiciară s-a apreciat că acest caz de contestaţie nu este incident în
ipoteza în care inculpatul a fost asistat în cursul judecăţii de către o persoană care
a dobândit calitatea de avocat în condiţiile legii, indiferent dacă această calitate era
suspendată conform art. 28 din Legea nr. 51/1995, suspendarea calităţii de avocat
neechivalând cu încetarea calităţii de avocat reglementată în art. 27 din Legea nr.
51/1995(I.C.C.J., Secţia penală, decizia nr. 1347/2015).
Se poate reţine acest caz şi în ipoteza în care avocatul inculpatului nu a asigurat
o apărare concretă şi efectivă ori în ipoteza în care acelaşi avocat a asigurat apărarea
mai multor inculpaţi cu interese contrare.
Nu se poate reţine incidenţa acestui caz de contestaţie în anulare în ipoteza în care
inculpatul a fost asistat sau reprezentat la judecată doar de unul dintre avocaţii aleşi,
chiar dacă acesta încheiase contracte de asistenţă juridică cu mai mulţi avocaţi, care
nu au fost prezenţi la judecată.
Absenţa avocatului inculpatului când legea prevede obligativitatea prezenţei se poate
cantona numai la judecata în apel, sancţiunea incidentă fiind cea a nulităţii absolute.
Dacă pretinsa încălcare a normei procesuale referitoare la absenţa avocatului când
legea prevede obligativitatea prezenţei la judecata din primă instanţă nu a fost
invocată prin calea de atac a apelului (de pildă, când hotărârea a rămas definitivă
prin neapelare) ori a fost invocată ca motiv de apel, iar instanţa de apel nu a admis
apelul sub acest aspect, partea nu poate reitera această neregularitate pe calea
contestaţiei în anulare.
Este inadmisibilă contestaţia în anulare prin care se invocă lipsa avocatului
inculpatului de la efectuarea actelor de urmărire penală atunci când prezenţa
acestuia este obligatorie, această neregularitate putând fi invocată numai în faza
camerei preliminare.
g) când şedinţa de judecată în apel nu a fost publică, în afară de cazurile când
legea prevede altfel [art. 426 lit. g) C.proc.pen.]. Ca urmare a modificării operate
prin O.U.G. nr. 18/2016, acest caz de contestaţie în anulare vizează numai erorile de
procedură de la judecata în apel.
Încălcarea dispoziţiilor referitoare la publicitatea şedinţei de judecată, de către
instanţă, prin declararea şedinţei secrete nemotivat şi fără a asculta părţile prezente
şi procurorul, precum şi prin omisiunea de a menţiona dacă această măsură este
valabilă pentru tot cursul procesului sau numai pentru acea şedinţă de judecată,
atrage incidenţa acestui caz de contestaţie în anulare. Deopotrivă, judecarea unei
cauze în camera de consiliu sau în şedinţă nepublică, în condiţiile în care Codul de
procedură penală stipulează publicitatea şedinţei de judecată, atrage incidenţa
acestui caz de contestaţie în anulare.
Nepublicitatea şedinţei de judecată când legea prevede obligativitatea respectării
principiului publicităţii se poate cantona numai la judecata în apel, sancţiunea
incidentă fiind cea a nulităţii absolute. Dacă pretinsa încălcare a normei procesuale
referitoare la nepublicitatea şedinţei de judecată din primă instanţă nu a fost
invocată prin calea de atac a apelului (de pildă, când hotărârea a rămas definitivă
prin neapelare) ori a fost invocată ca motiv de apel, iar instanţa de apel nu a admis
apelul sub acest aspect, partea nu poate reitera această neregularitate pe calea
contestaţiei în anulare.
h) când instanţa de apel nu a procedat la audierea inculpatului prezent, dacă
audierea era legal posibilă [art. 426 lit. h) C.proc.pen.]. Ca urmare a modificării
operate prin O.U.G. nr. 18/2016, acest caz de contestaţie în anulare vizează numai
erorile de procedură de la judecata în apel. În cazul în care inculpatul se prezintă în
faţa instanţei de judecată, audierea acestuia este obligatorie, cu excepţia situaţiei în
care inculpatul invocă dreptul la tăcere. Încălcarea obligaţiei de audiere
a inculpatului poate atrage incidenţa sancţiunii nulităţii relative.
Cazul de contestaţie în anulare este incident în ipoteza în care audierea inculpatului
prezent nu a avut loc, deşi era posibilă la instanţa de apel; potrivit art. 420 alin. (4)
C.proc.pen. (a se vedea supra comentariul art. 420), instanţa de apel trebuie să
procedeze la ascultarea inculpatului, în toate cazurile în care aceasta este posibilă,
indiferent de soluţia pronunţată în prima instanţă. Astfel, va fi incident acest motiv
de contestaţie în anulare în cazul în care inculpatul prezent în faţa instanţei nu a fost
audiat (situaţie care poate fi constatată cu uşurinţă prin ascultarea înregistrării
şedinţei de judecată, ori prin consultarea caietului grefierului sau a încheierii de
şedinţă) sau când instanţa nu a depus nicio diligenţă pentru a asigura prezenţa
inculpatului în scopul audierii (de pildă, în ipoteza în care absenţa inculpatului a fost
justificată, iar instanţa nu a amânat judecarea apelului pentru a proceda la
ascultarea acestuia la următorul termen). În toate aceste ipoteze se va reţine că
audierea era legal posibilă şi instanţa nu a procedat la aceasta.
Nu prezintă importanţă pentru reţinerea acestui caz dacă în cauză a fost pronunţată
o soluţie de condamnare sau de renunţare la aplicarea pedepsei ori de amânare
a aplicării pedepsei.
Va fi inadmisibilă contestaţia în anulare formulată pentru acest motiv
dacă: 1. inculpatul a invocat dreptul la tăcere pe întreg parcursul procesului penal
(situaţie în care corelativ şi obligaţia de ascultare prevăzută în sarcina instanţei
a încetat să mai existe); 2. inculpatul legal citat nu a înţeles să se prezinte în faţa
instanţei de apel; 3. avocatul ales al inculpatului învederează că acesta nu înţelege
să se prezinte în faţa instanţei de apel şi nici să dea declaraţii; 4. inculpatul nu a dorit
să dea declaraţii în primă instanţă, dar a fost audiat în apel; 5. deşi inculpatul nu
a fost audiat în primă instanţă, ascultarea acestuia a avut loc în faţa instanţei de
control judiciar.
În acest sens, în jurisprudenţă s-a reţinut că: „Potrivit art. 426 lit. h) C.proc.pen.,
împotriva hotărârilor penale definitive se poate face contestaţie în anulare, când
instanţa nu a procedat la audierea inculpatului prezent, dacă audierea era legal
posibilă. Din analiza actelor şi lucrărilor dosarului rezultă că inculpatul I.N. a fost
audiat de către instanţa de fond, declaraţia acestuia regăsindu-se la dosar, iar în faţa
instanţei de apel acesta nu a solicitat audierea sa, ci doar reaudierea unor martori
care au depus depoziţii în faţa instanţei de fond şi proba cu un martor în
circumstanţiere. Aceeaşi poziţie procesuală a fost menţinută şi în faţa instanţei de
recurs, care nu a dispus audierea inculpatului I.N., din oficiu. Înalta Curte de Casaţie
şi Justiţie reţine, conform dispoziţiilor art. 38514 C.proc.pen. din 1968, că instanţa
de recurs verifică hotărârea atacată pe baza lucrărilor şi materialului din dosarul
cauzei şi a oricăror înscrisuri noi, prezentate la instanţa de recurs. Ascultarea
inculpatului prezent este legal posibilă şi obligatorie în situaţiile în care acesta nu
a fost ascultat de instanţele de fond şi de apel, precum şi atunci când aceste instanţe
nu au pronunţat împotriva inculpatului o hotărâre de condamnare. Or, pe de o parte,
se constată că inculpatul a fost audiat de către instanţa de fond, iar, pe de altă parte,
că acesta a fost condamnat atât de către instanţa de fond, cât şi de instanţa de apel,
situaţie în care legea procesual penală aplicabilă la momentul soluţionării recursului
nu impunea audierea acestuia, motiv pentru care nu se poate reţine incidenţa art.
426 lit. h) C.proc.pen. (I.C.C.J., Secţia penală, decizia nr. 3033 din 25 noiembrie 2014).
În practica judiciară recentă s-a reţinut că „îndepărtarea din sală a părţilor care
tulbură şedinţa de judecata prin exercitarea de către preşedintele de complet
a poliţiei şedinţei de judecată nu echivalează cu o încălcare a obligaţiei instanţei de
a asigura prezenţa inculpatului şi exercitarea nemijlocită de către acesta a dreptului
la apărare. Sancţionarea exercitării abuzive a dreptului părţii de a fi prezent personal
în faţa judecătorului este o posibilitate prevăzută de dispoziţiile legale, iar inculpatul
nu poate invoca propria culpa în favoarea sa. Totodată, limitarea concluziilor pe care
părţile le pot formula este prevăzută de art. 388 C.proc.pen. De asemenea, din analiza
încheierii de şedinţă, Curtea constată că instanţa de apel şi-a îndeplinit obligaţia
legală, întrebând expres inculpatul dacă doreşte să dea declaraţii, răspunsul acestuia
fiind că nu doreşte să dea declaraţii în faţa unui complet nelegal constituit” (C.A.
Bucureşti, Secţia a II-a penală, decizia nr. 1771/2015, nepublicată).
În cazul în care instanţa de apel a dispus respingerea cererii apărătorului ales al
inculpatului de reaudiere a inculpaţilor şi a martorilor de cel de al treilea judecător
ce a intervenit în cauză după repunerea cauzei pe rol în vederea soluţionării în
complet de divergenţă, aspect ce rezultă din încheierea de dezbateri de la acel termen,
contestaţia în anulare este inadmisibilă. În această privinţă în practica judiciară s-a
stabilit că: „Simplul fapt că ar putea exista o altă interpretare a dispoziţiilor legale
naţionale referitoare la administrarea nemijlocită a probelor de către instanţa de apel
(respectiv de către cel de al treilea judecător ce a făcut parte din completul de
divergenţă) nu justifică o reexaminare a cauzei, după cum nu intră în competenţa
instanţei care soluţionează contestaţia în anulare de a constata dacă instanţa de apel
a încălcat sau nu dreptul la un proces echitabil, astfel cum a fost stabilit în
jurisprudenţa CEDO referitoare la aplicarea art. 6 din Convenţie” (C.A. Bucureşti,
Secţia penală, decizia penală nr. 668 din 15 aprilie 2016, nepublicată).
Instanţei nu îi incumbă nicio obligaţie de a-l întreba pe inculpat la fiecare termen
dacă nu doreşte să fie audiat, ordinea cercetării judecătoreşti fiind cea prevăzută
de art. 367 C.proc.pen. şi putând fi schimbată, când este necesar, doar de instanţă
(şi nu de inculpat). În cauză, atitudinea inculpatului de a spune că doreşte să dea
declaraţii, dar la un termen ulterior, pentru că la cel la care a fost întrebat de instanţă
nu se simte bine, fără a proba această stare, echivalează, în sens procesual penal, cu
refuzul de a da declaraţii (C.A. Bucureşti, Secţia a II-a penală, decizia penală nr. 548
din 29 aprilie 2014, în A. Barbu., G. Tudor, A.M. Şinc, Codul de procedură
penală adnotat, op. cit., p. 824).
Instanţei nu îi incumbă nicio obligaţie de a întreba pe inculpat dacă doreşte să fie
reaudiat, odată realizată ascultarea acestuia; obligaţia de a solicita reaudierea, în
cazul în care ar fi apreciat că aceasta este necesară, îi revenea inculpatei; altfel, ar
însemna ca aceasta să aibă posibilitatea, prin propria voinţă, să declanşeze un nou
ciclu procesual prin exercitarea contestaţiei în anulare, deşi au fost respectate
drepturile şi garanţiile procesuale în legătură cu audierea sa (C.A. Bucureşti, Secţia
a II-a penală, încheierea din 17 noiembrie 2014, în A. Barbu., G. Tudor, A.M.
Şinc, Codul de procedură penală adnotat, op. cit., p. 824).
i) când împotriva unei persoane s-au pronunţat două hotărâri definitive pentru
aceeaşi faptă [art. 426 lit. i) C.proc.pen.]. Autoritatea de lucru judecat reprezintă
ansamblul de efecte acordate de lege hotărârii judecătoreşti definitive, în scopul de
a fi executată şi de a împiedica o nouă urmărire sau judecată pentru aceeaşi faptă;
în virtutea autorităţii de lucru judecat, hotărârea penală definitivă este considerată
că exprimă adevărul (res iudicata pro veritate habetur).
Pentru a se reţine existenţa autorităţii de lucru judecat trebuie să fie îndeplinite
cumulativ următoarele condiţii: (i) să existe o hotărâre judecătorească definitivă de
condamnare, renunţare la aplicarea pedepsei, amânare a aplicării pedepsei, achitare
sau de încetare a procesului penal; (ii) să existe identitate de persoană între aceea în
privinţa căreia s-a pronunţat o hotărâre definitivă şi persoana în privinţa căreia se
intenţionează începerea urmăririi penale, punerea în mişcare a acţiunii penale,
trimiterea în judecată sau pronunţarea unei noi hotărâri judecătoreşti; (iii) să existe
identitate între fapta materială pentru care s-a pronunţat o hotărâre definitivă şi
fapta materială de care este acuzată din nou aceeaşi persoană (identitate de obiect).
Se poate invoca cu autoritate de lucru judecat (cu privire la aceeaşi faptă şi persoană)
şi încheierea judecătorului de cameră preliminară prin care este menţinută o soluţie
de clasare sau de renunţare la urmărirea penală dispusă de procuror, în urma
respingerii ca nefondate a plângerii formulate în condiţiile art. 341 C.proc.pen.
Prin urmare, pentru a se reţine existenţa acestui caz de contestaţie în anulare trebuie
să existe două sau mai multe hotărâri definitive (inclusiv în sensul autonom european
al noţiunii) în care aceeaşi persoană a fost judecată pentru aceeaşi faptă materială
(identitate de persoană şi de obiect).
Pot fi avute în vedere pentru reţinerea incidenţei acestui caz de contestaţie în anulare
atât hotărârile definitive prin care instanţa a pronunţat o soluţie cu privire la
acţiunea penală, cât şi hotărârile definitive prin care a fost menţinută o soluţie de
netrimitere în judecată (în acelaşi sens, a se vedea Gh. Mateuţ, loc. cit., p. 8, parag.
67).
Întrucât după pronunţarea unei hotărâri definitive (indiferent de soluţia dispusă:
renunţare la aplicarea pedepsei, amânarea aplicării pedepsei, condamnare, achitare,
încetarea procesului penal), în procesul/ele penal/e ulterior/oare există un
impediment la punerea în mişcare şi la exercitarea acţiunii penale prevăzut de art.
16 alin. (1) lit. i) C.proc.pen. (a se vedea supra comentariul art. 16), contestaţia în
anulare urmăreşte anularea ultimei/lor hotărâri pronunţate cu încălcarea autorităţii
de lucru judecat a primei hotărâri definitive.
În această privinţă în practica judiciară s-a stabilit că: „Dispoziţiile art. 426 lit. i)
C.proc.pen. sunt expresia regulii ne bis in idem, potrivit căreia nimeni nu poate fi
judecat de două ori pentru aceeaşi faptă, cazul de contestaţie, prevăzut de textul de
lege anterior menţionat, fiind incident în situaţia în care faţă de o persoană «s-au
pronunţat două hotărâri definitive pentru aceeaşi faptă». Prin urmare, acest motiv de
contestaţie în anulare este incident numai în cazul în care există două sau mai multe
hotărâri judecătoreşti penale definitive prin care s-a soluţionat fondul cauzei.
Verificând actele şi lucrările dosarului, se constată că activitatea infracţională
a condamnatului E.I. a făcut obiectul cercetării judecătoreşti desfăşurate de instanţa
de judecată în cele două dosare, finalizate prin condamnarea acestuia la pedepse cu
închisoarea, în prezent acesta fiind încarcerat. Instanţa constată însă că faptele care
au fost deduse judecăţii în aceste dosare nu sunt aceleaşi, chiar dacă au aceleaşi
încadrări juridice, actele materiale din primul dosar fiind comise în perioada mai-
aprilie 2007, iar cele din al doilea dosar, în perioada noiembrie 2009 – noiembrie
2010. În acelaşi timp, se constată că nici persoanele implicate în activităţile
infracţionale deduse judecăţii nu sunt aceleaşi. Aşadar, contestatorul E.I. a fost
condamnat pentru fapte diferite, iar activitatea infracţională s-a desfăşurat pe
perioade diferite ca interval de timp. În acest context, constatând că nu există
identitate în ceea ce priveşte obiectul dosarelor şi părţile implicate, nu se poate afirma
că, prin condamnarea suferită de contestator în al doilea dosar, a fost încălcat
principiul autorităţii de lucru judecat a hotărârii date de instanţa de judecată în
primul dosar” (I.C.C.J., Secţia penală, decizia nr. 1479 din 29 aprilie 2014).
Textul are în vedere hotărârile pronunţate ca urmare a judecării fondului cauzei,
altfel spus, împotriva unor soluţii de condamnare, achitare sau încetare a procesului
penal, astfel că o hotărâre pronunţată în faza executării pedepselor, având ca obiect
aplicarea legii penale mai favorabile nu poate fi invocată pe această cale.
În baza acestui caz de contestaţie în anulare poate fi invocată autoritatea de lucru
judecat a unei hotărâri pronunţate în străinătate, de un stat membru al Uniunii
Europene sau de un stat Schengen, actul juridic prin care se stabileşte soluţia având
un înţeles autonom, mai extins decât cel stabilit de legislaţia naţională. Astfel, Curtea
de Justiţie a Uniunii Europene a stabilit că în interpretarea art. 54 din Convenţia de
Aplicare a Acordului Schengen, sintagma „hotărâre definitivă” acoperă nu numai
hotărârile judecătoreşti, ci şi actele altor autorităţi judiciare sau organisme
jurisdicţionale prin care se soluţionează o cauză penală, în funcţie de sistemele
juridice ale statelor membre (C-187/01, C-385/01, Gözütok şi Brügge), aplicându-se
şi în cazul actelor prin care parchetul încetează urmărirea penală, sub condiţia de
a stinge definitiv acţiunea penală, chiar dacă această procedură nu implică vreo
intervenţie din partea instanţei judecătoreşti. Cu toate acestea, trebuie considerată
ca având caracter definitiv o astfel de ordonanţă dacă împiedică reluarea procedurii
pentru aceleaşi fapte cu excepţia unor fapte sau probe noi (C-398/12, M.).
CJUE a reţinut că principiul ne bis in idem nu poate fi aplicat în cazul în care s-a
dispus o soluţie de încetare a urmăririi penale pe motiv că a intervenit prescripţia
răspunderii penale a inculpatului (C-467/2004, Gasparini), că nu sunt probe
suficiente (C-150/05, van Straaten), pentru singurul motiv că au fost iniţiate
proceduri penale pentru aceleaşi fapte într-un alt stat membru (C-469/03, Miraglia)
sau s-a dispus suspendarea urmăririi penale fără a fi interzisă reluarea sa în viitor
(C-491/07, Turansky).
În cazul unei soluţii de condamnare, pentru a fi aplicabil principiul ne bis in idem,
art. 54 Convenţia de Aplicare a Acordului Schengen impune condiţia suplimentară
ca pedeapsa aplicată să fi fost executată sau în curs de executare sau să nu mai
poată fi pusă în executare în statul de condamnare. CJUE a reţinut că impunerea
acestei condiţii este justificată, urmărind a împiedica declanşarea unor noi proceduri
penale într-un alt stat membru doar în situaţia în care pedeapsa aplicată a fost
executată sau este în curs de executare, fiind posibilă, însă, o nouă procedură în
cazul care sistemul legislativ european nu a fost în măsură să permită executarea
pedepsei pentru a se evita impunitatea unei persoane condamnate definitiv în
Uniunea Europeană (C-129/14, Zoran Spasic).
3. Hotărâri supuse contestaţiei în anulare. Sunt supuse contestaţiei în anulare:
a) deciziile penale definitive pronunţate de instanţele de apel prin care acestea s-au
pronunţat cu privire la acţiunea penală/civilă (indiferent dacă soluţia pronunţată
este de admitere sau respingere a apelului) ori au dispus trimiterea cauzei spre
rejudecare atunci când este invocat vreunul dintre cazurile prevăzute de art. 426 lit.
a), c)-h) C.proc.pen. Faţă de modificările operate prin O.U.G. nr. 18/2016, în cazul
în care hotărârea a rămas definitivă în primă instanţă, constituie un motiv de
inadmisibilitate a contestaţiei în anulare întemeiate pe vreunul dintre cazurile
prevăzute de art. 426 lit. a), c)-h) C.proc.pen. faptul că partea nu a exercitat calea
de atac a apelului;
b) hotărârile penale definitive pronunţate de prima instanţă sau de instanţa de apel
(sentinţe, respectiv decizii) prin care se rezolvă acţiunea penală/civilă atunci când
este invocat cazul prevăzut de art. 426 lit. b) C.proc.pen. În cazul în care hotărârea
a rămas definitivă în primă instanţă, nu constituie un motiv de inadmisibilitate
a contestaţiei în anulare întemeiate pe cazul prevăzut de art. 426 lit. b) C.proc.pen.
faptul că partea nu a exercitat calea de atac a apelului. În ipoteza în care partea
a invocat în motivele de apel pretinsa eroare de procedură care afectează judecata în
primă instanţă, iar instanţa de apel nu a admis apelul sub acest aspect,
neregularitatea procedurală din primă instanţă nu poate fi reiterată pe calea
contestaţiei în anulare.
c) ultima/ele hotărâre/i definitivă (sentinţă, indiferent dacă aceasta a rămas
definitivă în faţa primei instanţe sau în apel) prin care instanţa penală s-a pronunţat
asupra fondului cauzei, întrucât se invocă existenţa autorităţii de lucru judecat
a primei hotărâri.
Deoarece nu sunt hotărâri prin care instanţa se pronunţă cu privire la acţiunea
penală sau civilă exercitată într-o cauză penală nu pot fi atacate cu contestaţie în
anulare:
(i) încheierile judecătorului de cameră preliminară prin care se pronunţă cu privire la
plângerea formulată împotriva unei soluţii de clasare ori cu privire la legalitatea şi
temeinicia redeschiderii procesului penal;
(ii) încheierile prin care judecătorul de drepturi şi libertăţi se pronunţă cu privire la
măsurile preventive;
(iii) deciziile prin care instanţa de control judiciar a respins o altă contestaţiei în
anulare exercitată anterior în aceeaşi cauză;
(iv) sentinţa prin care se respinge cererea de redeschidere a procesului penal.
Art. 427
Cererea de contestaţie în anulare

Mihail Udroiu, Isabelle Tocan

(1) Contestaţia în anulare poate fi făcută de oricare dintre părţi, de persoana


vătămată sau de către procuror.
(2) În cererea de contestaţie în anulare contestatorul trebuie să arate cazurile
de contestaţie pe care le invocă, precum şi motivele aduse în sprijinul acestora.
Corelaţii legislative: art. 426, art. 428 C.proc.pen.
Comentariu
Contestaţia în anulare poate fi formulată prin cerere scrisă:
a) de către procuror atunci când se invocă incidenţa unuia sau a mai multora dintre
cazurile prevăzute de art. 426 lit. b)-g) şi i) C.proc.pen. (a se vedea supra comentariul
art. 426). Întrucât cazurile art. 426 lit. a) şi h) C.proc.pen. au la bază un motiv de
nulitate relativă, apreciez că procurorul nu le poate invoca, lipsind interesul
procesual propriu, precum şi existenţa unei vătămări a unor drepturi procesuale;
b) personal sau prin reprezentant legal sau mandatar cu procură specială, de
către:
1. inculpat atunci când se invocă incidenţa unuia sau a mai multora dintre cazurile
prevăzute de art. 426 lit. a)-i) C.proc.pen.; în ipoteza în care se invocă incidenţa
cazului prevăzut de art. 426 lit. a) C.proc.pen., este necesar ca inculpatul să fi avut
calitatea de apelant sau intimat în stadiul judecării cauzei în apel. În această privinţă,
în jurisprudenţă s-a reţinut că „este inadmisibilă contestaţia în anulare declarată de
tatăl condamnatului major, care nu are calitatea de reprezentant al acestuia”
(I.C.C.J., Secţia penală, decizia nr. 2087/2005). Aşadar, inculpatul poate să uzeze de
toate cazurile prevăzute de art. 426 C.proc.pen., pentru formularea contestaţiei în
anulare;
2. părţile civile sau responsabile civilmente sau persoana vătămată care au avut
calitatea de apelant sau intimat în stadiul judecării cauzei în apel, atunci când se
invocă incidenţa cazului prevăzut de art. 426 lit. a) C.proc.pen.;
3. părţile civile sau responsabile civilmente sau persoana vătămată atunci când se
invocă incidenţa unuia sau a mai multora dintre cazurile prevăzute de art. 426 lit.
c), d), lit. e) teza I şi lit. g) C.proc.pen. (a se vedea supra comentariul art. 426). Partea
civilă, partea responsabilă civilmente sau persona vătămată nu vor putea exercita
contestaţia în anulare pentru cazurile prevăzute de art. 426 lit. b), lit. e) teza a II-a,
h) şi i) C.proc.pen.
Este inadmisibilă contestaţia în anulare formulată de un terţ ale cărui bunuri au fost
sechestrate în vederea confiscării ca urmare a dispoziţiilor luate prin decizia penală,
nefiind una dintre persoanele cărora legiuitorul să le fi conferit calitate procesuală
activă şi dreptul de a formula calea de atac extraordinară. Respingerea contestaţiei
în anulare ca inadmisibilă în cazul în care persoana nu are dreptul conferit de lege
de a exercita calea extraordinară de atac nu constituie o ingerinţă nejustificată cu
privire la liberul acces la justiţie. Potrivit jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor
Omului (obligatorie pentru instanțele interne o dată cu ratificarea Convenţiei de către
România) cu privire la art. 6 din Convenţie, dreptul de acces la o instanţă (parte
esenţială a dreptului la un proces echitabil) are două trăsături fundamentale: el
trebuie să fie un drept efectiv, fără a fi, însă, un drept absolut. În hotărârea Golder c.
Regatului Unit, Curtea a arătat că: „pot fi aduse restricţii exerciţiului acestui drept
întrucât dreptul de acces, chiar prin natura sa, cere o reglementare din partea
statului, reglementare care poate varia în timp şi spaţiu în funcţie de resursele
comunităţii şi de nevoile indivizilor”. Limitările astfel aduse trebuie să respecte câteva
principii. Ele trebuie să urmărească un scop legitim şi să nu afecteze substanţa însăşi
a dreptului. De asemenea, este necesară asigurarea unui raport rezonabil de
proporţionalitate între scopul urmărit şi mijloacele alese (cauza Guérin c. Franţei).
Prin Decizia nr. 6/2016, I.C.C.J., Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de
drept a respins ca inadmisibilă sesizarea Curţii de Apel Bucureşti de interpretare
a acestui articol, apreciind că dispoziţiile legale nu pun o dificultate reală de
interpretare.
Prin Decizia nr. 623 din 8 octombrie 2015, Curtea Constituţională a respins ca
neîntemeiată excepţia de neconstituţionalitate a art. 426 lit. a) şi a art. 427
C.proc.pen. invocată de un terţ ale cărui bunuri au fost sechestrate, reţinând că
acesta are calitatea de subiect procesual, în sensul normelor procesual penale ale
art. 34, căruia legea însă nu îi conferă dreptul de a promova calea extraordinară de
atac a contestaţiei în anulare. Instanţa de control constituţional a apreciat că
dispoziţiile sunt constituţionale întrucât această cale extraordinară de atac vizează
hotărâri judecătoreşti definitive şi se promovează în condiţii procedurale mult mai
stricte decât căile ordinare de atac (cât priveşte titularii, termenul de introducere,
cazurile de contestaţie în anulare, motivele aduse în sprijinul acestora, dovezile în
susţinerea lor), tocmai în considerarea caracterului aparte indus de legiuitor pentru
această instituţie juridică, datorat aspectului că, prin aceasta, se tinde la înlăturarea
autorităţii de lucru judecat pentru o hotărâre penală definitivă şi care produce efecte.
Într-o situaţie similară, Curtea Constituţională a precizat că proprietara unor bunuri
asupra cărora a fost extinsă măsura sechestrului asigurător se află într-o situaţie
diferită de cea a părţilor şi a celorlalţi participanţi în procesul penal enumeraţi la art.
427 alin. (1) C.proc.pen., aspect care justifică tratamentul juridic diferenţiat instituit
de legiuitor în privinţa posibilităţii de a formula cerere de contestaţie în anulare, fără
ca, prin aceasta, textul criticat să contravină dispoziţiilor art. 16 din
Constituţie (D.C.C. nr. 667 din 15 octombrie 2015).
În cererea de contestaţie în anulare contestatorul trebuie să arate cazurile de
contestaţie pe care le invocă, precum şi toate motivele aduse în sprijinul acestora.
Art. 428
Termenul de introducere a contestaţiei în anulare.

Mihail Udroiu, Isabelle Tocan

(1) Contestaţia în anulare pentru motivele prevăzute la art. 426 lit. a) şi c)-h)
poate fi introdusă în termen de 30 de zile de la data comunicării deciziei
instanţei de apel.
(2) Contestaţia în anulare pentru motivele prevăzute la art. 426 lit. b) şi i) poate
fi introdusă oricând.
Corelaţii legislative: art. 257 alin. (5), art. 270 alin. (1), art. 426 C.proc.pen.
Comentariu
Contestaţia în anulare poate fi introdusă:
a) în termen de 30 de zile de la data comunicării deciziei instanţei de apel [în
cazurile prevăzute de art. 426 lit. a), c)-h) C.proc.pen.];
Potrivit art. 424 alin. (5) C.proc.pen. (a se vedea supra comentariul art. 424), decizia
instanţei de apel se comunică procurorului, părţilor, persoanei vătămate şi
administraţiei locului de deţinere. Se va avea în vedere data comunicării deciziei
instanţei de apel redactate, iar nu a minutei acesteia; pe de o parte, trebuie avut
în vedere că unele dintre cazurile de contestaţie în anulare nu pot fi valorificate în
lipsa motivării hotărârii judecătoreşti [de pildă, cazurile prevăzute de art. 426 alin.
(1) lit. c) C.proc.pen.]. Pe de altă parte, art. 407 alin. (1) C.proc.pen., respectiv art.
424 alin. (5) instituie obligativitatea comunicării hotărârii judecătoreşti, ipotezele în
care termenul de exercitare a căii de atac curge de la data comunicării minutei fiind
stipulate explicit de lege.
În cazul comunicării legale a hotărârii redactate, acesta va fi momentul de început al
termenului; dacă hotărârea redactată nu a fost comunicată în mod legal, momentul
de început al termenului este cel la care părţile au luat cunoştinţă despre aceasta.
Contestaţia în anulare va fi considerată formulată în termen şi în ipoteza în care
a fost înregistrată înainte de data comunicării hotărârii judecătoreşti redactate.
Termenul de 30 zile este un termen procedural, maximal, depăşirea acestuia
atrăgând respingerea contestaţiei în anulare ca inadmisibilă(tardivitatea constituie
o problemă de admisibilitate a căii extraordinare de atac).
În această privinţă, Curtea Constituţională a reţinut că instituirea unui termen,
pentru formularea contestaţiei în anulare, este in abstractoo măsură rezonabilă
pentru impunerea unei rigori şi discipline procesuale, în vederea soluţionării într-un
termen rezonabil a procesului penal şi o garanţie că această cale de atac nu va deveni
o posibilitate a părţilor interesate de a înlătura, oricând, efectele pe care trebuie să le
producă hotărârile judecătoreşti definitive (D.C.C. nr. 501 din 30 iunie 2016).
În cazul în care contestatorul a trimis cererea prin intermediul poştei electronice,
data în raport de care se verifică respectarea dispoziţiilor art. 428 C.proc.pen. este
cea la care actul a dobândit dată certă prin înregistrarea sa la serviciul Registratură
al instanţei de judecată şi nu cea a trimiterii sale. Este adevărat că noul Cod de
procedură penală permite comunicarea actelor de procedură prin intermediul poştei
electronice [art. 257 alin. (5) C.proc.pen], dar aceste dispoziţii se referă la actele
comunicate de către organele judiciare, iar respectarea termenelor procedurale de
decădere trebuie făcută în raport de date certe (fie data de depunere sau înregistrare
la instanţă, fie data de înregistrare sau de atestare a administraţiei locului de
deţinere, unităţii militare sau oficiului poştal [art. 270 alin. (1) C.proc.pen.].
b) oricând, în cazul contestaţiei în anulare prin care se invocă art. 426 lit. b) şi i)
C.proc.pen. Prin modificarea operată prin O.U.G. nr. 18/2016a fost înlăturată
o situaţie de inechitate legislativă conţinută de vechea reglementare care impunea un
termen de exercitare a contestaţiei în anulare şi în ipoteza în care era invocat ne bis
in idem; pentru acest caz de contestaţie în anulare calea extraordinară de atac se va
putea exercita oricând.
Diferenţa de tratament între cele două situaţii se justifică prin importanţa cazurilor
pentru care s-a prevăzut posibilitatea formulării contestaţiei în anulare oricând (o
soluţie nelegală de condamnare, respectiv încălcarea principiului ne bis in idem). În
aceste situaţii, retractarea soluţiei nelegale prevalează în raport de principiul
securităţii raporturilor juridice şi trebuie să existe posibilitatea corectării unei astfel
de erori în orice moment ulterior (D.C.C. nr. 501 din 30 iunie 2016).
Art. 429
Instanţa competentă

Mihail Udroiu, Isabelle Tocan

(1) Contestaţia în anulare se introduce la instanţa care a pronunţat hotărârea


a cărei anulare se cere.
(2) Contestaţia în anulare pentru cazul în care se invocă autoritatea de lucru
judecat se introduce la instanţa la care a rămas definitivă ultima hotărâre.
Corelaţii legislative: art. 426 C.proc.pen.
Comentariu
Contestaţia în anulare întemeiată pe cazurile prevăzute de art. 426 lit. a), c)-
h) C.proc.pen. (a se vedea supra comentariul art. 426) se judecă de către instanţa de
apel.
Competenţa judecării contestaţiei în anulare întemeiate pe cazul prevăzut de art. 426
lit. b) C.proc.pen. aparţine primei instanţe (judecătoriei, tribunalului, tribunalului
militar, curţii de apel, curţii militare de apel sau Înaltei Curţi de Casaţie şi
Justiţie a cărei hotărâre a rămas definitivă prin neapelare sau retragerea apelului) ori
instanţei de apel care a pronunţat hotărârea definitivă a cărei anulare se cere (curtea
de apel, curtea militară de apel sau Înalta Curtea de Casaţie şi Justiţie). Considerăm
ca fiind neinspirată reglementarea posibilităţii exercitării căii extraordinare de atac
în faţa primei instanţe în ipotezele în care nu a fost exercitată calea ordinară de atac
sau dacă aceasta a fost retrasă, întrucât inexistenţa unei atitudini proactive de
înlăturare a erorilor de drept procesual prin intermediul căii ordinare de atac ar
trebuie să conducă de plano la respingerea ca inadmisibilă a contestaţiei în anulare.
Contestaţia în anulare formulată împotriva unei hotărâri de condamnare la pedeapsa
închisorii pronunţată de o instanţă străină, dar recunoscută de instanţa română care
a dispus transferarea în vederea continuării executării într-un penitenciar din
România este de competenţa autorităţilor judiciare din statul de condamnare (art. 19
parag. 2 din Decizia-cadru 2008/909/JAI, art. 13 din Convenţia Europeană asupra
transferării persoanelor condamnate, Strasbourg, 1983).
Contestaţia în anulare întemeiată pe cazul prevăzut în art. 426 lit. i) C.proc.pen. se
introduce la instanţa la care a rămas definitivă pe latură penală ultima hotărâre, prin
care a fost încălcat principiul ne bis in idem (poate fi orice instanţă din România,
prima instanţă în cazul unei hotărâri pentru care nu este prevăzută o cale de atac
sau neapelată sau instanţa de apel).
Completul care judecă contestaţia în anulare va avea acelaşi număr de judecători ca
şi completul care a pronunţat hotărârea definitivă.
Art. 430
Suspendarea executării

Mihail Udroiu, Isabelle Tocan

Până la soluţionarea contestaţiei în anulare, instanţa sesizată, luând concluziile


procurorului, poate suspenda executarea hotărârii a cărei anulare se cere.
Corelaţii legislative: art. 426 C.pen.; art. 215, art. 441, art. 460 C.proc.pen.
Comentariu
Formularea cererii de contestaţie în anulare nu suspendă de drept efectele hotărârii
definitive. Totuşi, instanţa sesizată, la cerere sau din oficiu, poate suspenda
executarea hotărârii a cărei anulare se cere, prin încheiere definitivă, cu ascultarea
obligatorie a concluziilor procurorului.
Având în vedere că nu este posibilă dispunerea suspendării executării pedepsei
anterior pronunţării instanţei cu privire la admisibilitatea în principiu a contestaţiei
în anulare şi văzând considerentele D.C.C. nr. 542 din 14 iulie 2015, apreciez că este
necesară asigurarea contradictorialităţii şi la dezbaterea cererii de suspendare
a executării.
Astfel, se poate dispune suspendarea hotărârii penale definitive pronunţate de prima
instanţă, respectiv de instanţa de apel atunci când sunt invocate cazurile prevăzute
de art. 426 lit. a)-h) C.proc.pen. (a se vedea supra comentariul art. 426).
În ipoteza contestaţiei în anulare întemeiate pe dispoziţiile art. 426 lit. i) C.proc.pen.
(a se vedea supra comentariul art. 426), atunci când soluţia dispusă prin cea dintâi
hotărâre pronunţată este achitarea, încetarea procesului penal, renunţarea la
aplicarea pedepsei, amânarea aplicării pedepsei sau suspendarea sub supraveghere
a executării pedepsei, iar cea de-a doua hotărâre conţine o soluţie de condamnare cu
executare în regim de detenţie se va putea dispune suspendarea executării ultimei
hotărâri penale definitive. Dacă ambele hotărâri pronunţate conţin soluţii de
condamnare cu executare în regim de detenţie, fiind emise două mandate de
executare a pedepsei, chiar dacă teoretic s-ar putea dispune suspendarea executării
ultimei hotărâri (în ipoteza în care mandatul de executare a pedepsei emis în baza
acesteia a fost pus în executare), considerăm că o asemenea măsură va fi lipsită de
finalitate întrucât nimic nu împiedică organele de executare să refuze punerea în
libertate a persoanei condamnate prin punerea în executare a mandatului de
executare emis în baza primei hotărâri şi cu privire la care nu se poate dispune
suspendarea executării (pedeapsa din acest mandat trebuind în cele din urmă să fie
executată). Dacă mandatul de executare a pedepsei dispuse prin prima hotărâre de
condamnare a fost pus în executare, indiferent de soluţia pronunţată prin cea de-a
doua hotărâre nu se va putea dispune suspendarea executării primei hotărâri care
nu va putea fi anulată pe calea contestaţiei în anulare şi, prin urmare, va trebuie să
fie executată.
În mod întemeiat, s-a arătat în doctrină (Gh. Mateuţ, loc. cit., p. 13, parag. 123) că
suspendarea este admisibilă şi dacă nu a început executarea hotărârii a cărei
anulare se cere, situaţie în care dispoziţia instanţei va avea ca efect amânarea
executării acesteia.
Atât în cazul în care instanţa dispune suspendarea executării hotărârii, cât şi în
ipoteza în care respinge cererea de suspendare a executării, încheierea instanţei
trebuie motivată şi nu este supusă niciunei căi de atac.
Respingerea unei prime cereri de suspendare a executării pedepsei nu constituie un
impediment pentru formularea unei noi cereri şi obţinerea suspendării executării
hotărârii pe parcursul rejudecării cauzei.
Suspendarea executării hotărârii supuse contestaţiei în anulare poate fi dispusă fie
prin încheierea prin care se dispune admiterea în principiu a cererii, fie printr-o
încheiere ulterioară şi va dura, în principiu, până la soluţionarea pe fond
a contestaţiei în anulare. Faţă de natura căii extraordinare de atac, considerăm că
nu este posibilă dispunerea suspendării executării pedepsei anterior pronunţării
instanţei cu privire la admisibilitatea în principiu.
Spre deosebire de revizuire (a se vedea infra comentariul art. 460) şi de recursul în
casaţie (a se vedea infra comentariul art. 441), în cazul suspendării executării
hotărârii în calea de atac a contestaţiei în anulare instanţa nu poate impune
respectarea uneia sau a mai multora dintre obligaţiile de a face sau a nu face
prevăzute de art. 215 alin. (1) şi (2) C.proc.pen. (a se vedea supra comentariul art.
215).
Suspendarea executării pedepsei durează până la soluţionarea pe fond a contestaţiei
în anulare prin sentinţă, respectiv decizie (Gh. Mateuţ, loc. cit., p. 13, parag. 123).
Astfel, dacă instanţa dispune respingerea căii extraordinare de atac, se va relua
executarea pedepsei aplicate prin hotărârea definitivă care este astfel menţinută;
dacă este admisă calea extraordinară de atac întemeiată pe dispoziţiile art. 426 lit.
a)-h) C.proc.pen., hotărârea definitivă va fi anulată şi, pe cale de consecinţă, va fi
anulat şi mandatul de executare a pedepsei. În ipoteza în care este admisă
contestaţia în anulare întemeiată pe dispoziţiile art. 426 lit. i) C.proc.pen. şi anulată
ultima hotărâre definitivă în baza căreia fusese dispus mandatul de executare
a pedepsei se va dispune şi anularea acestuia şi, prin urmare, nu se mai poate vorbi
despre executarea pedepsei/suspendarea executării.
Art. 431
Admiterea în principiu

Mihail Udroiu, Isabelle Tocan

(1) Instanţa examinează admisibilitatea în principiu, în camera de consiliu, cu


citarea părţilor şi cu participarea procurorului. Neprezentarea persoanelor legal
citate nu împiedică examinarea admisibilităţii în principiu.
(2) Instanţa, constatând că cererea de contestaţie în anulare este făcută în
termenul prevăzut de lege, că motivul pe care se sprijină contestaţia este dintre
cele prevăzute la art. 426 şi că în sprijinul contestaţiei se depun ori se invocă
dovezi care sunt la dosar, admite în principiu contestaţia şi dispune citarea
părţilor interesate.
Corelaţii legislative: art. 426-428 C.proc.pen.
Comentariu
Judecata contestaţiei în anulare, indiferent de motivul invocat, presupune o primă
etapă contradictorie, cu citarea părţilor şi participarea procurorului, admisibilitatea
în principiu, care nu vizează însăşi soluţionarea acestei căi extraordinare de atac, ci
doar verificarea întrunirii condiţiilor de exercitare a acesteia; în cadrul verificării-
filtru a admisibilităţii în principiu instanţa analizează:
(i) dacă sunt invocate motive de contestaţie în anulare dintre cele prevăzute de art.
426 C.proc.pen. (a se vedea supra comentariul art. 426). Deşi dispoziţiile art. 431
alin. (2) C.proc.pen. fac referire la motivul pe care se sprijină contestaţia, apreciem că
trebuie analizat, pe de o parte, dacă a fost invocat un caz de contestaţie în anulare
prevăzut de art. 426 C.proc.pen., iar, pe de altă parte, aparenţa de sustenabilitate
a cazului invocat prin raportare la baza factuală prezentată în cererea formulată
pentru dovedirea acestuia. Deopotrivă, trebuie analizată corespondenţa între
conţinutul cazului de contestaţie şi baza factuală invocată, existenţa unor probe în
dovedirea bazei factuale invocate, precum şi inexistenţa unei evaluării anterioare
a aceloraşi susţineri. Prin urmare, va fi inadmisibilă contestaţia în anulare dacă
motivele invocate nu sunt probate sau nu au legătură cu cazul de contestaţie în
anulare invocat, ori nu pot fi încadrate în cazul de contestaţie în anulare invocat sau
au fost deja analizate de către instanţa de apel.
(ii) dacă sunt depuse probe pentru dovedirea cazului de contestaţie;
(iii) dacă hotărârea atacată este o hotărâre definitivă;
(iv) dacă cererea a fost introdusă în termenul prevăzut de art. 428 C.proc.pen. (a se
vedea supra comentariul art. 428) şi de către o persoană prevăzută de art. 427
C.proc.pen. (a se vedea supra comentariul art. 427). Potrivit C.proc.pen., tardivitatea
contestaţiei nu va conduce la respingerea contestaţiei în anulare ca atare, ci ca
inadmisibilă, tardivitatea fiind încorporată analizei admisibilităţii în prima etapă
a soluţionării căii extraordinare.
(v) dacă motivele şi probele în baza cărora este formulată cererea nu au mai făcut
obiectul unei contestaţii în anulare anterioare.
În jurisprudenţă s-a reţinut că: „Admisibilitatea în principiu a contestaţiei în anulare
este condiţionată de îndeplinirea cumulativă a cerinţelor privind respectarea
termenului de exercitare prevăzut de lege, invocarea de motive care se sprijină pe
cazurile prevăzute în C.proc.pen., precum şi invocarea de dovezi în sprijinul căii
extraordinare de atac exercitate, iar examinarea temeiniciei contestaţiei în anulare
nu poate avea loc decât ulterior procedurii admisibilităţii în principiu. Prin urmare,
dacă motivele invocate de contestator nu se încadrează în cazurile prevăzute
în C.proc.pen., nefiind îndeplinită una dintre cerinţele de a căror îndeplinire
cumulativă este condiţionată admiterea în principiu, contestaţia în anulare va fi
respinsă ca inadmisibilă (I.C.C.J., Completul de 9 judecători, Decizia nr. 108/2006).
Deşi instanţa supremă apreciase că instanţa examinează admisibilitatea în
principiu, în camera de consiliu, fără citarea părţilor; participarea procurorului este
obligatorie (I.C.C.J., Completul competent să judece recursul în interesul legii, Decizia
nr. 3/2015), prin D.C.C. nr. 542 din 14 iulie 2015 s-a constatat că soluţia legislativă
cuprinsă în dispoziţiile art. 431 alin. (1) C.proc.pen., potrivit căreia admisibilitatea în
principiu a contestaţiei în anulare se examinează de către instanţă „fără citarea
părţilor” este neconstituţională, întrucât încalcă dreptul la un proces echitabil,
consacrat de prevederile art. 21 alin. (3) din Constituţie, în componentele sale
referitoare la egalitatea armelor între acuzare şi apărare şi la contradictorialitate. În
consecinţă, prin O.U.G. nr. 18/2016 au fost modificate dispoziţiile art. 431 alin. (1)
pentru a le pune în acord cu D.C.C. nr. 542 din 14 iulie 2015, prevăzându-se că
instanţa examinează admisibilitatea în principiu cu citarea părţilor şi cu participarea
obligatorie a procurorului. Vor fi citate doar părţile interesate, asupra cărora s-ar
răsfrânge efectele contestaţiei în anulare, în cazul în care ar fi admisă.
Instanţa se poate pronunţa asupra admisibilităţii în principiu a cererii şi în lipsa
părţilor, respectiv a persoanei vătămate, dacă acestea au fost legal citate.
Dacă instanţa apreciază că sunt întrunite toate condiţiile enumerate mai sus, admite
în principiu, prin încheiere definitivă, contestaţia în anulare.
În caz contrar, instanţa de judecată, prin sentinţă (în ipoteza în care hotărârea
atacată a rămas definitivă în primă instanţă), respectiv prin decizie(în ipoteza în care
hotărârea atacată a rămas definitivă în apel), va respinge contestaţia în anulare ca
inadmisibilă (nu ca neîntemeiată).
Practica judiciară atestă ca ipoteze frecvente de respingere ca inadmisibilă a unei
contestaţii în anulare prin care se solicită: (i) constatarea intervenţiei prescripţiei
răspunderii penale în situaţiile în care acest impediment fusese deja analizat de
instanţa de apel; (ii) readministrarea probatoriului, administrarea de noi probe,
greşita încadrare juridică ori greşita aplicare a legii penale mai
favorabile; (iii) reanalizarea susţinerilor referitoare la incompatibilitatea judecătorilor
care au soluţionat cauza în apel, care fuseseră deja analizate cu ocazia respingerii ca
nefondate a unor cereri de recuzare; (iv) reevaluarea probatoriului şi schimbarea
încadrării juridice; (v) nereţinerea unei cauze speciale de reducere a pedepsei.
Este inadmisibilă contestaţia în anulare având un conţinut identic cu cel al
contestaţiei în anulare, respinsă deja ca inadmisibilă printr-o decizie anterioară,
definitivă, prin care s-a statuat, cu autoritate de lucru judecat că „nu se invocă
propriu-zis existenţa unui caz de încetare a procesului penal şi nici curtea nu
identifică incidenţa vreunuia”. Nu are relevanţă faptul că, în faţa curţii de apel –
învestită pentru a doua oară cu judecarea unei contestaţii în anulare identice, ca
formă şi conţinut – avocatul condamnatului a arătat că modifică parţial temeiul de
drept, invocând dispoziţiile art. 16 alin. (1) lit. h) C.proc.pen drept cauză de încetare
a procesului penal (existenţa unei cauze de nepedepsire prevăzute de lege) câtă vreme
motivează tot în sensul că probatoriul pe baza căruia a fost condamnat inculpatul
a fost apreciat eronat, fapta nefiind prevăzută de legea penală (C.A. Bucureşti, Secţia
a II-a penală, decizia penală nr. 1576 din 17 decembrie 2014, în A. Barbu, G. Tudor,
A.M. Şinc, Codul de procedură penală adnotat, op. cit., p. 836).
Atât încheierea prin care se admite în principiu contestaţia în anulare, cât şi
sentinţa/decizia prin care se respinge contestaţia ca inadmisibilă sunt definitive.
În acest sens, în Decizia nr. 5/HP din 4 martie 2015, Înalta Curte de Casaţie şi
Justiţie a reţinut că: „În concepţia Codului de procedură penală, atât încheierea prin
care se dispune admiterea în principiu a contestaţiei în anulare, cât şi sentinţa sau
decizia prin care se dispune respingerea, ca inadmisibilă, a contestaţiei în anulare,
în cadrul procedurii de examinare a admisibilităţii în principiu, prevăzută în art. 431
C.proc.pen., sunt hotărâri definitive, nesupuse căii de atac a apelului. Această
concluzie se desprinde din interpretarea sistematică a dispoziţiilor art. 431 şi ale art.
432 C.proc.pen.: a) dispoziţiile art. 431 C.proc.pen. reglementează o etapă distinctă,
a admiterii în principiu a contestaţiei în anulare şi, în cadrul acestor dispoziţii cu
caracter special, legiuitorul nu a prevăzut posibilitatea atacării pe calea apelului
a hotărârilor pronunţate în cadrul procedurii de examinare a admisibilităţii în
principiu, indiferent de tipul hotărârii pronunţate; b) spre deosebire de dispoziţiile
legale menţionate, prin art. 432 C.proc.pen. a fost reglementată procedura de
judecare a contestaţiei în anulare, ulterioară etapei admiterii în principiu, iar
dispoziţiile alin. (4), potrivit cărora «Sentinţa dată în contestaţia în anulare este
supusă apelului, iar decizia dată în apel este definitivă», sunt integrate în economia
acestui text de lege. Prin urmare, aplicabilitatea dispoziţiilor art. 432 alin. (4)
C.proc.pen., referitoare la căile de atac în materia contestaţiei în anulare, priveşte
exclusiv hotărârile judecătoreşti pronunţate în procedura de judecare a contestaţiilor
în anulare care au fost admise în principiu. Totodată, în practica Secţiei penale
a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, contestaţia în anulare exercitată împotriva unei
sentinţe definitive a fost respinsă, ca inadmisibilă, în procedura reglementată în art.
431 C.proc.pen., prin sentinţă definitivă (I.C.C.J., Secţia penală, sentinţa nr.
599/2014, pronunţată în dosarul nr. 1097/1/2014, precum şi I.C.C.J., Secţia penală,
minuta sentinţei nr. 817/2014, pronunţată în dosarul nr. 2974/1/2014 şi I.C.C.J.,
Secţia penală, minuta sentinţei nr. 892/2014, pronunţată în dosarul nr.
2212/1/2014). De asemenea, în practica Secţiei penale a Înaltei Curţi de Casaţie şi
Justiţie s-a reţinut că este adevărat că dispoziţiile art. 432 alin. (4) C.proc.pen.
stabilesc faptul că sentinţa dată în contestaţia în anulare este supusă apelului, iar
decizia dată în apel este definitivă (...), dar aceste dispoziţii reglementează procedura
de judecare a contestaţiei în anulare după parcurgerea procedurii prealabile, şi
anume admiterea în principiu, reglementată în art. 431 C.proc.pen. «Aşadar,
dispoziţiile art. 432 C.proc.pen. nu sunt aplicabile speţei, nefiind depăşit momentul
procedural al admisibilităţii în principiu». Chiar dacă speţa invocată priveşte o decizie
prin care s-a respins, ca inadmisibilă, contestaţia în anulare, în etapa reglementată
în art. 431 C.proc.pen., considerentele privesc sfera de aplicare a dispoziţiilor art.
432 din acelaşi cod, indiferent dacă instanţa se pronunţă prin sentinţă sau decizie în
etapa admiterii în principiu (I.C.C.J., Secţia penală, decizia nr. 273/2014, pronunţată
în dosarul nr. 3333/2/2014). (…) Pentru considerentele arătate, hotărârile
judecătoreşti pronunţate în etapa admiterii în principiu a contestaţiei în anulare,
etapă reglementată distinct în dispoziţiile art. 431 C.proc.pen., sunt definitive”
(I.C.C.J., Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie
penală, Decizia nr. 5 din 4 martie 2015).
În privinţa sentinţei prin care se respinge contestaţia în anulare, considerăm că
soluţia ar trebui nuanţată, asumând caracterul definitiv numai în măsura în care
aceasta a fost pronunţată de către instanţa competentă. În ipoteza în care contestaţia
în anulare trebuia soluţionată de către instanţa de apel şi, cu toate acestea, prima
instanţă sesizată cu o cerere de contestaţie în anulare nu a dispus declinarea
competenţei în favoarea instanţei de control judiciar, apreciez că poate fi exercitată
calea de atac a apelului. În aceste condiţii instanţa de apel ar putea admite apelul,
desfiinţa sentinţa penală atacată şi reţine cauza spre judecare ca instanţă
competentă.
Judecătorul este incompatibil inclusiv în faza de analiză a cererii pentru admiterea
în principiu, fiind incidente dispoziţiile art. 64 alin. (3) C.proc.pen., în sensul că
respectivele căi de atac, revizuire şi contestaţie în anulare, trebuie interpretate în mod
unitar, iar nu diferenţiat prin analizarea exclusiv a procedurii de admitere în
principiu, context în care judecătorul care a participat la judecarea unei cauze nu
mai poate participa la judecarea aceleiaşi cauze, într-o cale de atac.
Textul pleacă de la prezumţia lipsei de obiectivitate a judecătorului care poate fi
tentat să respingă argumentele căii de atac pentru a menţine soluţia dispusă tot de
el. Prezumţia subzistă şi atunci când se impune analiza admisibilităţii cererii întrucât
această operaţiune presupune un raţionament juridic ce are drept concluzii
verificarea îndeplinirii unor condiţii legale (dacă motivul invocat poate fi încadrat într-
unul dintre cazurile prevăzute de lege, dacă persoana care a formulat-o are calitate
procesuală, dacă este respectat termenul legal în raport de identificarea momentului
de la care acesta începe să curgă). Toate aceste elemente presupun o analiză juridică,
operaţiune în cursul căreia subzistă prezumţia lipsei de obiectivitate care
a determinat legiuitorul să impună ca o cale de atac să nu poată fi soluţionată de
acelaşi judecător care a participat la judecarea cauzei (similar, o cerere apreciată ca
fiind inadmisibilă va fi declinată la instanţa competentă material sau în raport de
calitatea persoanei, singura în măsură a evalua admisibilitatea cererii, astfel încât
nu va fi respinsă ca inadmisibilă de o instanţă necompetentă).
În practica instanţelor s-a arătat că: „Atât timp cât legiuitorul face referire în
textul art. 64 alin. (3) C.proc.pen. la incompatibilitatea judecătorului care a participat
la judecarea unei cauze, indiferent de faza procesuală, de a participa în aceeaşi
cauză, la judecata într-o cale de atac şi atât timp cât contestaţia în anulare este o cale
de atac (chiar şi extraordinară), declaraţiile de abţinere formulate de judecătorii care
au participat la judecarea cauzei în complet de apel sunt întemeiate (C.A. Alba Iulia,
Secţia penală, încheierea din 29 iunie 2015, în A. Barbu, G. Tudor, A.M. Şinc, Codul
de procedură penală adnotat, op. cit., p. 835).
Art. 432
Procedura de judecare
Mihail Udroiu, Isabelle Tocan

(1) La termenul fixat pentru judecarea contestaţiei în anulare, instanţa,


ascultând părţile şi concluziile procurorului, dacă găseşte contestaţia
întemeiată, desfiinţează prin decizie hotărârea a cărei anulare se cere şi
procedează fie de îndată, fie acordând un termen, după caz, la rejudecarea
apelului sau la rejudecarea cauzei după desfiinţare.
(2) În cazul în care prin contestaţia în anulare se invocă autoritatea de lucru
judecat, judecarea contestaţiei se face cu citarea părţilor interesate în cauza în
care s-a pronunţat ultima hotărâre. Instanţa, ascultând părţile şi concluziile
procurorului, dacă găseşte contestaţia întemeiată, desfiinţează prin decizie sau,
după caz, prin sentinţă ultima hotărâre sau acea parte din ultima hotărâre cu
privire la care există autoritate de lucru judecat.
(3) Judecarea contestaţiei în anulare nu poate avea loc decât în prezenţa
inculpatului, când acesta se află în stare de deţinere.
(4) Sentinţa dată în contestaţia în anulare este supusă apelului, iar decizia dată
în apel este definitivă.
Corelaţii legislative: art. 363, art. 364, art. 426 C.proc.pen.
Comentariu
Procedură. Soluţii. Căi de atac. După admiterea în principiu a contestaţiei în
anulare, instanţa fixează termenul pentru judecarea temeiniciei contestaţiei în
anulare şi dispune citarea părţilor interesate în soluţionarea contestaţiei; în cazul
contestaţiei prevăzute în art. 426 lit. i) C.proc.pen. (a se vedea supra comentariul art.
426), este necesară citarea părţilor interesate în cauza în care s-a/s-au pronunţat
ultima/ultimele hotărâre/hotărâri.
Judecarea temeiniciei contestaţiei în anulare are loc în şedinţă publică. Judecarea
contestaţiei în anulare nu poate avea loc decât în prezenţa părţii (contestator sau
intimat), când aceasta se află în stare de deţinere. Asistenţa juridică este obligatorie
pentru inculpatul privat de libertate.
În principiu, judecarea contestaţiei în anulare nu poate avea loc decât în prezenţa
părţii (contestator sau intimat), când aceasta se află în stare de deţinere, dar
inculpatul privat de libertate poate solicita judecarea cauzei în lipsă, caz în care va fi
reprezentat de avocatul său ales sau desemnat din oficiu. Atâta vreme cât prin
considerentele Deciziei nr. 3/2015, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a reţinut că
„art. 363 alin. (1) C.proc.pen. care consacră obligativitatea prezenţei procurorului la
judecată, instituie o regulă cu caracter general, incidentă ori de câte ori este vorba
despre o activitate procesuală de judecată, inclusiv în materia căilor extraordinare de
atac”, apreciem că nu există niciun argument pentru a nu se putea reţine aplicarea
în mod corespunzător a dispoziţiilor art. 364 alin. (4) C.proc.pen. (a se
vedea supra comentariul art. 364).
Instanţa de judecată nu poate încuviinţa nicio probă care vizează fondul cauzei,
contestaţia în anulare urmând a avea loc în baza probelor deja administrate, după
înlăturarea viciului procedural care a generat-o.
La termenul fixat pentru judecarea contestaţiei în anulare, instanţa ascultă părţile şi
concluziile procurorului. Dezbaterea se va cantona numai cu privire la cazurile de
contestaţie în anulare care au fost invocate în cererea iniţială şi care au trecut prin
filtrul admisibilităţii în principiu.
Nu este posibilă invocarea în cadrul dezbaterilor a unor noi cazuri de contestaţie în
anulare prin eludarea filtrului admisibilităţii în principiu. În acest sens, în
jurisprudenţă s-a reţinut că: „În ceea ce priveşte motivul întemeiat pe dispoziţiile art.
426 lit. d) C.proc.pen., invocat pentru prima dată la termenul din data de 25
noiembrie 2014, cu ocazia dezbaterilor, după admiterea în principiu a contestaţiei în
anulare, se reţine că acesta nu poate fi invocat omisso medio, prin eludarea etapei
admisibilităţii în principiu a contestaţiei în anulare, acesta putând face, eventual,
obiectul unei noi contestaţii în anulare. În plus, faţă de temeiul de drept invocat şi
de momentul formulării acestui motiv de contestaţie în anulare, se pune problema
admisibilităţii în principiu a acestuia, raportat la termenul de introducere
a contestaţiei în anulare prevăzut în art. 428 alin. (1) C.proc.pen.” (I.C.C.J., Secţia
penală, decizia nr. 3033 din 25 noiembrie 2014).
Deliberând asupra contestaţiei în anulare, instanţa poate dispune una dintre
următoarele soluţii:
a) admiterea contestaţiei în anulare. Dacă găseşte contestaţia
întemeiată, desfiinţează prin decizie definitivă hotărârea a cărei anulare se cere
(sentinţă sau decizie) prin raportare la fapta şi persoana la care se referă,
producându-se astfel efectul căii extraordinare de atac de atac de anulare şi de
retractare.
După desfiinţarea hotărârii definitive, procesul penal care fusese finalizat este reluat,
iar instanţa procedează fie de îndată, fie acordând un termen, după caz:
(i) prima instanţă: la rejudecarea cauzei; în urma rejudecării în primă instanţă
efectuată la un alt termen, se va pronunţa o sentinţă care poate fi atacată cu apel;
(ii) instanţa de apel: la rejudecarea apelului.
În cazul în care contestaţia este admisă pentru vreunul dintre cazurile prevăzute la
art. 426 lit. a), c)-h) C.proc.pen. (a se vedea supracomentariul art. 426), instanţa
poate pronunţa orice soluţie pe care o consideră legală în cauză; instanţa de judecată
nu poate încălca prin soluţia pe care o pronunţă la rejudecarea cauzei după
admiterea contestaţiei în anulare principiul non reformatio in peius.
În cazul în care contestaţia este admisă pentru cazul prevăzut de art. 426 lit. b)
C.proc.pen. (a se vedea supra comentariul art. 426), instanţa dispune prin decizie
definitivă încetarea procesului penal. Cum probele din care rezultă impedimentul la
exercitarea acţiunii penale trebuie să fie la dosar, rejudecarea poate avea loc la
aceleaşi termen.
În cazul în care contestaţia este admisă pentru încălcarea res iudicata,
instanţa desfiinţează ultima hotărâre sau acea parte din ultima/ultimele
hotărâre/hotărâri cu privire la care există autoritate de lucru judecat, pronunţând fie
o sentinţă (dacă hotărârea desfiinţată a rămas definitivă la prima instanţă), fie
o decizie (dacă hotărârea desfiinţată a rămas definitivă în apel); împotriva sentinţei
se poate exercita apel, iar decizia din apel este definitivă.
b) respingerea contestaţiei în anulare ca neîntemeiată. Deoarece analiza
admisibilităţii contestaţiei (inclusiv în ceea ce priveşte tardivitatea) a fost deja
efectuată în prima etapă procesuală, cu ocazia judecăţii în fond, instanţa se pronunţă
doar cu privirea la temeinicia contestaţiei.
În situaţia în care motivele invocate în susţinerea contestaţiei nu sunt întemeiate sau
nu au fost probate, instanţa de judecată va respinge contestaţia în anulare ca
neîntemeiată.
Dacă pe parcursul procedurii a fost dispusă măsura suspendării executării, instanţa
are obligaţia de a menţiona în dispozitiv că executarea hotărârii supuse contestaţiei
în anulare urmează a fi reluată.
În cazul în care o contestaţie în anulare este respinsă printr-o hotărâre definitivă,
introducerea unei noi contestaţii bazate pe acelaşi motiv este inadmisibilă.
În practica instanţelor s-a arătat că este inadmisibil apelul formulat împotriva
sentinţei penale prin care a fost respinsă ca inadmisibilă, o contestaţie în anulare
formulată împotriva unei încheieri care priveşte o plângere împotriva unei ordonanţe
de netrimitere în judecată, definitivă, astfel că sentinţa apelată este tot definitivă [C.A.
Bucureşti, Secţia I penală, decizia penală nr. 1226/A din 28 septembrie
2015(www.rolii.ro)].
Secţiunea a 2-a
Recursul în casaţie
Art. 433
Scopul recursului în casaţie şi instanţa competentă
Mihail Udroiu, Iuliana Nedelcu

Recursul în casaţie urmăreşte să supună Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie


judecarea, în condiţiile legii, a conformităţii hotărârii atacate cu regulile de
drept aplicabile.
Corelaţii legislative: art. 2 C.proc.pen.
Comentariu
Recursul în casaţie este calea extraordinară de atac, de anulare (nu de reformare
sau de retractare), ce poate fi exercitată împotriva deciziilor penale definitive
pronunţate de curţile de apel, ca instanţe de apel, pentru cazurile de casare strict şi
limitativ prevăzute de lege.
În privinţa naturii juridice a căii extraordinare de atac, în mod judicios s-a reţinut în
jurisprudenţă că: „(…) orice chestiune de fapt analizată de instanţa de fond, respectiv
apel, intră în puterea lucrului judecat şi excedează cenzura instanţei învestite cu
judecarea recursului în casaţie. Această concluzie rezidă din întreaga reglementare
a recursului în casaţie prevăzută în Secţiunea a 2-a, Capitolul V al Titlului III din
Partea specială a Codului de procedură penală. Recursul în casaţie este o cale
extraordinară de atac în anulare, care poate fi exercitată în cazurile limitativ
prevăzute de lege, al cărei scop este de a supune Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie
judecarea conformităţii hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile. În măsura în
care instanţa care judecă recursul în casaţie infirmă hotărârea atacată, o casează,
lipsind-o de efecte juridice, putând dispune fie achitarea inculpatului sau încetarea
procesului penal ori înlăturarea greşitei aplicări a legii, fie rejudecarea de către
instanţa de apel ori de către instanţa competentă material sau după calitatea
persoanei. Spre deosebire de reglementarea recursului în Codul de procedură penală
din 1968, care era o cale de atac preponderent de reformare – în caz de casare
a hotărârii instanţa de recurs putând ea însăşi să pronunţe o nouă hotărâre – în
actualul Cod de procedură penală recursul în casaţie este o cale de atac exclusiv de
anulare” (I.C.C.J., Secţia penală, decizia nr. 246/RC din 13 octombrie 2014; a se
vedea, în acelaşi sens, I.C.C.J., Secţia penală, decizia nr. 349/RC din 20 octombrie
2015). Recursul în casaţie nu presupune examinarea cauzei sub toate aspectele, ci
numai controlul legalităţii hotărârii atacate, respectiv al concordanţei acesteia cu
dispoziţiile legii materiale şi procesuale; din perspectiva finalităţii avute în vedere,
recursul în casaţie nu are drept scop soluţionarea unei cauze penale prin
reaprecierea faptelor şi stabilirea vinovăţiei, ci doar sancţionarea deciziilor
neconforme cu legea materială şi procesuală; sfera controlului judiciar a fost limitată,
astfel că nu pot fi examinate decât chestiunile ce privesc aspecte de drept, în limita
cazurilor de casare prevăzute de art. 438 alin. (1) C.proc.pen., fără a putea examina
şi netemeinicia deciziei atacate; pe calea recursului în casaţie nu se poate verifica
existenţa concordanţei între starea de fapt reţinută de instanţă şi conţinutul
mijloacelor de probă deoarece ar însemna să se realizeze o evaluare în fapt a cauzei,
fiind obligatoriu a se raporta cazurile de casare prevăzute de lege numai la situaţia
de fapt astfel cum a fost stabilită de instanţa de fond în baza propriei interpretări
a materialului probator (I.C.C.J., Secţia penală, decizia nr. 335/RC din 9 octombrie
2015).
Prin urmare, pe calea recursului în casaţie se urmăreşte verificarea legalităţii
hotărârilor judecătoreşti definitive pronunţate de către curtea de apel. Astfel, se
asigură respectarea principiului legalităţii prevăzut de art. 2 C.proc.pen. (a se
vedea supra comentariul art. 2), potrivit căruia procesul penal trebuie să se
desfăşoare în conformitate cu dispoziţiile prevăzute de lege.
Asupra naturii juridice a recursului în casaţie s-a pronunţat şi instanţa de contencios
constituţional precizând că scopul acestei căi extraordinare de atac este controlul
legalităţii hotărârilor judecătoreşti definitive. „(…) finalitatea recursului în casaţie este
aceea de a înlătura erorile de drept comise de curţile de apel, ca instanţe de apel, prin
raportare la cazuri de casare expres şi limitativ prevăzute de lege” (D.C.C. nr. 525 din
7 iulie 2015, parag. 14). „Recursul reprezintă astfel un mijloc de a repara ilegalităţile
şi nu are, în consecinţă, drept obiect rezolvarea unei cauze penale, ci sancţionarea
hotărârilor necorespunzătoare, în scopul respectării legislaţiei şi al uniformizării
jurisprudenţei. Recursul nu are ca finalitate remedierea unei greşite aprecieri
a faptelor şi a unei inexacte sau insuficiente stabiliri a adevărului printr-o urmărire
penală incompletă sau o cercetare judecătorească nesatisfăcătoare. Instanţa de
casare nu judecă procesul propriu-zis, ci judecă exclusiv dacă hotărârea atacată este
corespunzătoare din punctul de vedere al dreptului, adică dacă aceasta este
conformă cu regulile de drept aplicabile” (D.C.C. nr. 330 din 24 mai 2016, parag. 18);
„(…) spre deosebire de reglementarea căii de atac a recursului în Codul de procedură
penală din 1968, care era o cale de atac preponderent de reformare, fiind o cale de
atac de anulare doar atunci când instanţa de recurs desfiinţa hotărârea atacată fără
a dispune rejudecarea cauzei sau dispunea trimiterea spre rejudecare la o altă
instanţă, în concepţia noii reglementări, recursul în casaţie este o cale extraordinară
de atac exclusiv de anulare” (D.C.C. nr. 105 din 25 februarie 2016, parag. 15).
Asigurarea unui just echilibru între respectarea principiului legalităţii, pe de o parte,
şi respectarea autorităţii de lucru judecat a hotărârii definitive, precum şi
a principiului securităţii raporturilor juridice (inerent dreptului la un proces
echitabil), pe de altă parte, a condus la limitarea sferei hotărârilor judecătoreşti ce
pot fi atacate cu recurs în casaţie, dar şi la stabilirea unor condiţii pentru exercitarea
căii extraordinare de atac referitoare la termenul în care poate fi declarat, la calitatea
procesuală activă, precum şi la cazurile de casare; instituirea unor astfel de condiţii
nu este incompatibilă cu standardele de echitabilitate a procedurii prevăzute de art.
6 parag. 1 CEDO, dreptul de acces la justiţie nefiind un drept absolut, ci un drept
care poate fi supus unor limitări, cum ar fi condiţiile de admisibilitate a unei căi de
extraordinare de atac, care necesită, prin natura lor o reglementare din partea
statului, care în acest context are o anumită marjă de apreciere.
Aşadar, legiuitorul, reglementând recursul în casaţie, a avut în vedere atât
necesitatea de a îndrepta hotărârile definitive, dar nelegale, cât şi necesitatea de
a asigura siguranţa şi stabilitatea circuitului juridic. Exigenţa asigurării unui astfel
de echilibru explică limitările pe care le cunoaşte procedura recursului în casaţie,
aspect sesizat şi de jurisprudenţă. „Fiind reglementat ca o cale extraordinară de atac
ce trebuie să asigure echilibrul între principiul legalităţii şi principiul respectării
autorităţii de lucru judecat, recursul în casaţie vizează numai legalitatea anumitor
hotărâri definitive indicate de lege şi numai anumite motive expres şi limitativ
prevăzute, fără ca pe calea recursului în casaţie să se poată invoca şi, corespunzător,
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie să poată analiza, orice nelegalitate a hotărârilor, ci
numai pe acelea pe care legiuitorul le-a considerat importante (s.n. – M.U., I.N.)”
(I.C.C.J., Secţia penală, decizia nr. 349/RC din 20 octombrie 2015).
Recursul în casaţie are şi rol (subsidiar) în unificarea în drept a practicii judiciare,
analiza efectuată de instanţa supremă vizând exclusiv situaţia de drept, iar nu
situaţia de fapt, prin raportare la cazurile de casare prevăzute de lege. Acest rol
explică şi competenţa de soluţionare a recursului în casaţie şi care aparţine exclusiv
Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie [art. 40 alin. (3) teza I C.proc.pen.]. Instanţa
supremă, Secţia penală, soluţionează recursul în casaţie în complet format din 3
judecători [art. 311 alin. (1) lit. h) din Regulamentul de organizare şi funcţionare
administrativă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, modificat (M.Of. nr. 75 din 30
ianuarie 2014)].
Art. 434
Hotărârile supuse recursului în casaţie

Mihail Udroiu, Iuliana Nedelcu

(1) Pot fi atacate cu recurs în casaţie deciziile pronunţate de curţile de apel şi


de Înalta Curte de Casaţie şi justiţie, ca instanţe de apel, cu excepţia deciziilor
prin care s-a dispus rejudecarea cauzelor.
(2) Nu pot fi atacate cu recurs în casaţie:
a) hotărârile de respingere ca inadmisibilă a cererii de revizuire;
b) hotărârile de respingere a cererii de redeschidere a procesului penal în cazul
judecării în lipsă;
c) hotărârile pronunţate în materia executării pedepselor;
d) hotărârile pronunţate în materia reabilitării;
e) soluţiile pronunţate cu privire la infracţiuni pentru care acţiunea penală se
pune în mişcare la plângerea prealabilă a persoanei vătămate;
f) soluţiile pronunţate ca urmare a aplicării procedurii privind recunoaşterea
învinuirii;
g) hotărârile pronunţate ca urmare a admiterii acordului de recunoaştere
a vinovăţiei.
(3) Recursul în casaţie exercitat de procuror împotriva hotărârilor prin care s-a
dispus achitarea inculpatului nu poate avea ca scop obţinerea condamnării
acestuia de către instanţa de recurs în casaţie.
Comentariu
1. Hotărâri recurabile. Potrivit art. 434 alin. (1) C.proc.pen., astfel cum a fost
modificat prin art. I pct. 1 din O.U.G. nr. 70/2016 (M.Of. nr. 866 din 31 octombrie
2016) sunt supuse recursului în casaţie deciziile pronunţate, atât de curţile de apel,
cât şi de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, ca instanţe de apel, cu excepţia deciziilor
prin care s-a dispus rejudecarea cauzelor, când procesul penal îşi va continua cursul
la instanţa a cărei hotărâre a fost desfiinţată sau de către instanţa competentă.
Aşadar, recursul în casaţie are ca obiect hotărâri ale curţilor de apel şi ale instanţei
supreme, pronunţate exclusiv în calitate de instanţe de apel; asemenea hotărâri sunt
definitive, procesul luând sfârşit în faţa instanţei de apel [este avut în vedere criteriul
competenţei funcţionale a curţii de apel prevăzut de art. 38 alin. (2), respectiv art. 39
alin. (2) C.proc.pen., precum şi a instanţei supreme, prevăzut de art. 40 alin. (2)
C.proc.pen. cu referire la art. 24 din Legea nr. 304/2004, modificată] şi, totodată
sunt hotărâri prin care se soluţionează acţiunea penală, respectiv cea civilă alăturată
acesteia (se dă o soluţie fondului cauzei). În ceea ce priveşte hotărârile Înaltei Curţi
de Casaţie şi Justiţie supuse recursului în casaţie se impune precizarea că este vorba
despre hotărârile pronunţate în apel, atât de Secţia penală, cât şi de Completul de 5
judecători. Acest aspect, deşi nemenţionat expres de art. 434 alin. (1) C.proc.pen.,
rezultă însă din art. 439 alin. (6) şi art. 440 alin. (5) C.proc.pen., introduse prin art.
I pct. 5 şi 7 din O.U.G. nr. 70/2016. Anterior modificării menţionate nu făceau obiect
al recursului în casaţie deciziile pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, ca
instanţă de apel. Art. 434 alin. (1) C.proc.pen., în forma anterioară modificării, a fost
însă declarat neconstituţional (D.C.C. nr. 540 din 12 iulie 2016) tocmai pentru
excluderea acestor hotărâri de la atacarea cu recurs în casaţie, context în care a fost
necesară intervenţia legislativă, concretizată prin ordonanţa de urgenţă anterior
menţionată. Din punct de vedere al aplicării în timp, conform art. III din O.U.G. nr.
70/2016, dispoziţiile sale privind recursul în casaţie exercitat împotriva deciziilor
pronunţate de Înalta Curte, ca instanţă de apel, vizează recursurile în casaţie aflate
pe rolul instanţei supreme la data intrării în vigoare a ordonanţei de urgenţă (31
octombrie 2016) şi recursurile în casaţie declarate împotriva deciziilor pronunţate
începând cu data publicării D.C.C. nr. 540 din 12 iulie 2016 (24 octombrie 2016).
Implicit, vor fi supuse recursului în casaţie şi sentinţele pronunţate în primă
instanţă, pe calea recursului putându-se solicita atât casarea sentinţei, cât şi
a deciziei, în măsura în care conţin aceeaşi nelegalitate [art. 448 alin. (3) C.proc.pen.],
sau numai casarea deciziei din apel şi menţinerea sentinţei, în măsura în care
nelegalitatea a intervenit doar cu ocazia judecăţii în apel. Concluzia potrivit căreia
obiect implicit al recursului în casaţie îl reprezintă şi hotărârea instanţei de fond,
rezultată din reglementarea soluţiilor pe care le poate pronunţa instanţa de casare
[art. 448 alin. (1) pct. 2) şi alin. (3) C.proc.pen.], a fost formulată şi în jurisprudenţa
instanţei de contencios constituţional. „(…) recursul în casaţie vizează (…) şi
îndreptarea sentinţei menţinute sau desfiinţate de curtea de apel ca instanţă de apel
(…) dacă se constată aceleaşi încălcări de lege ca în decizia recurată (D.C.C. nr. 330
din 24 mai 2016, parag. 20). Totodată, concluzia a fost confirmată şi reflectată
constant în jurisprudenţa instanţei supreme. Astfel, admiţându-se recursul în
casaţie declarat împotriva deciziei instanţei de apel, a fost casată parţial atât această
decizie, cât şi sentinţa instanţei de fond, întrucât ambele instanţe, prin hotărârile
pronunţate, au aplicat inculpatului pedepse în alte limite decât cele prevăzute de lege
(I.C.C.J., Secţia penală, decizia nr. 26/RC din 9 mai 2014; a se vedea, în acelaşi
sens, I.C.C.J., Secţia penală, decizia nr. 230/RC din 6 octombrie 2014; decizia nr.
380/RC din 13 noiembrie 2015; deciziile nr. 316 din 2 octombrie 2015, nr. 368 din 2
noiembrie 2015, nr. 57 din 26 februarie 2016, nr. 80 din 11 martie 2016, nr. 224 din
13 iunie 2016, nepublicate).
2. Hotărâri nerecurabile. Aceste hotărâri sunt, atât cele prevăzute expres de art.
434 alin. (2) C.proc.pen., cât şi cele rezultate din interpretarea alin. (1) al art. 434. Nu
pot fi atacate cu recurs în casaţie:
1. hotărârile (sentinţe, decizii) rămase definitive înainte de 1 februarie 2014;
2. sentinţele pronunţate de judecătorii sau tribunale care nu au fost atacate cu apel
sau cu privire la care legea nu prevede vreo cale de atac;
3. deciziile pronunţate de tribunale;
4. sentinţele pronunţate de curţile de apel indiferent dacă acestea au fost sau nu
atacate cu apel;
Până la publicarea D.C.C. nr. 540 din 12 iulie 2016, aceste hotărâri nu fac obiect al
recursului în casaţie. După acest moment şi până la o eventuală intervenţie
a legiuitorului, de modificare a art. 434 alin. (1) C.proc.pen., în condiţiile în care,
potrivit deciziei menţionate, obiect al recursului în casaţie îl constituie şi deciziile
pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, ca instanţă de apel [deciziile Secţiei
penale, pronunţate conform competenţei funcţionale prevăzute de art. 40 alin. (2)
teza finală C.proc.pen.], şi sentinţele pronunţate de curţile de apel şi atacate cu apel
vor putea fi criticate, implicit, prin recurs în casaţie în măsura în care elementul de
nelegalitate se regăseşte atât în sentinţa curţii de apel cât şi în decizia pronunţată în
apel de instanţa supremă;
5. deciziile instanţei de apel prin care s-a dispus rejudecarea cauzelor;
Strict, aceste hotărâri sunt definitive; acest caracter nu le oferă caracter recurabil,
întrucât asemenea hotărâri nu rezolvă fondul cauzei (nu soluţionează definitiv
acţiunea penală, respectiv acţiunea civilă alăturată acesteia), ci sancţionează
încălcarea unor norme de procedură (citare, cazuri de nulitate absolută, existenţa
unei omisiuni esenţiale/erori de judecată prin nepronunţarea asupra tuturor faptelor
ori asupra acţiunii civile). Aceste hotărâri, deşi definitive, sunt premergătoare
resoluţionării fondului; restabilesc ordinea juridică procesuală, redinamizând
soluţionarea ulterioară a fondului. Altfel spus, recursul în casaţie nu se justifică a fi
exercitat împotriva deciziilor instanţei de apel prin care s-a dispus rejudecarea
cauzelor întrucât nu există o judecată definitivă a fondului, procesul continuând, în
rejudecare.
6. deciziile pronunţate de curţile de apel cu ocazia soluţionării căii de atac
a contestaţiei;
Deşi aceste hotărâri aparţin curţilor de apel şi pot fi şi definitive [art. 552 alin. (2)
C.proc.pen.], nu fac obiect al recursului în casaţie, întrucât pronunţarea lor nu are
loc în procedura apelului, aşa cum impune art. 434 alin. (1) C.proc.pen., ci pe un alt
palier al competenţei lor funcţionale [art. 38 alin. (3) teza finală C.proc.pen., respectiv
art. 39 alin. (4) teza finală C.proc.pen.].
De asemenea, nu pot fi atacate cu recurs în casaţie deciziile pronunţate de curţile de
apel prin care resping căi de atac (apel) inadmisibile. Astfel, a fost respinsă ca
inadmisibilă cererea de recurs în casaţie (I.C.C.J., Secţia penală, încheierea nr.
303/RC din 13 septembrie 2016, nepublicată) formulată împotriva unei decizii
a curţii de apel prin care a fost respins ca inadmisibil un apel declarat împotriva unei
hotărâri pronunţate de judecătorul de cameră preliminară prin care, în temeiul art.
346 alin. (6) lit. a) C.proc.pen., a fost respinsă ca neîntemeiată plângerea formulată
împotriva unei ordonanţe de clasare [conform art. 346 alin. (8) C.proc.pen. o astfel
de hotărâre este definitivă]. Nici hotărârea/soluţia de respingere a cererii de sesizare
a Curţii Constituţionale cu excepţia de neconstituţionalitate nu este supusă
recursului în casaţie (I.C.C.J., Secţia penală, încheierea nr. 357/RC din 23 octombrie
2015, nepublicată).
7. sentinţele pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie;
8. hotărârile de respingere ca inadmisibilă a cererii de revizuire [art. 434 alin. (2) lit.
a) C.proc.pen.];
Hotărârea prin care se respinge ca inadmisibilă cererea de revizuire este o sentinţă
[art. 459 alin. (5) C.proc.pen.], supusă aceloraşi căi de atac ca hotărârea la care se
referă revizuirea [art. 459 alin. (7) fraza a II-a C.proc.pen.].
Aceeaşi situaţie o au şi hotărârile (sentinţa sau decizia) prin care se dispune
respingerea ca inadmisibilă a contestaţiei în anulare, în cadrul procedurii de
examinare a admisibilităţii în principiu, prevăzută în art. 431 C.proc.pen. (potrivit
I.C.C.J., Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie
penală, Decizia nr. 5 din 4 martie 2015) acestea sunt hotărâri definitive, nesupuse
căii de atac a apelului]. Prin urmare, nu pot fi atacate cu recurs în casaţie nici aceste
hotărâri.
Anterior modificării art. 434 alin. (2) lit. a) C.proc.pen. prin art. II pct. 112 din O.U.G.
nr. 18/2016 (M.Of. nr. 389 din 323 mai 2016) nu puteau fi atacate cu recurs în
casaţie hotărârile pronunţate după rejudecarea cauzei ca urmare a admiterii cererii
de revizuire. Cu privire la excluderea unor asemenea hotărâri de la recursul în casaţie
s-a considerat că se creează în mod superficial şi discriminatoriu o diferenţă între
situaţia în care, în urma judecării în apel a cauzei, se poate exercita calea de atac
a recursului în casaţie, motivat de greşita dispunere a soluţiei de încetare
a procesului penal de către instanţa de apel, şi situaţia în care cauza a fost rejudecată
în apel în baza admiterii în principiu a unei cereri de revizuire întemeiate pe
dispoziţiile art. 453 şi urm. C.proc.pen. sau pe dispoziţiile art. 465 din acelaşi Cod,
situaţie când nu se poate exercita calea de atac a recursului în casaţie. Acest aspect
a făcut obiectul controlului de constituţionalitate, excepţia fiind însă respinsă,
apreciindu-se că nu afectează caracterul egal pentru toţi cetăţenii al justiţiei,
reglementat prin art. 124 alin. (2) teza a II-a din Constituţie, respectiv că prevederile
de lege criticate reprezintă o aplicaţie în domeniul legii procesual penale
a dispoziţiilor constituţionale ale art. 126 alin. (2), conform cărora „competenţa
instanţelor judecătoreşti şi procedura de judecată sunt prevăzute numai prin lege”,
coroborate cu cele ale art. 129, care fac referire la „condiţiile legii” în reglementarea
constituţională a căilor de atac (D.C.C. nr. 105 din 25 februarie 2016, parag. 20-22).
În condiţiile formei actuale a textului se pune problema dacă hotărârile pronunţate
după rejudecarea în apel a cauzei, ca urmare a admiterii cererii de revizuire, pot face
obiect al recursului în casaţie. Fiind o hotărâre pronunţată în apel, prin care se dă
o soluţie acţiunii penale, definitivă [art. 551 pct. 4, art. 552 alin. (2) teza I cu referire
la art. 463 C.proc.pen.], şi astfel de hotărâre poate fi atacată cu recurs în casaţie.
9. hotărârile de respingere a cererii de redeschidere a procesului penal în cazul
judecării în lipsă [art. 434 alin. (2) lit. b) C.proc.pen.];
Respingerea cererii de redeschidere a procesului penal în cazul judecăţii în lipsă se
pronunţă prin sentinţă [art. 469 alin. (4) C.proc.pen.], supusă aceloraşi căi de atac
ca hotărârea pronunţată în lipsa persoanei condamnate [art. 469 alin. (6)
C.proc.pen.]. Deşi aceste hotărâri sunt susceptibile de a fi atacate cu apel, hotărârea
pronunţată într-un astfel de apel, chiar pronunţată de o curte de apel nu este supusă
recursului în casaţie. În această ipoteză este vorba despre un apel, cale de atac
specifică unei materii speciale, iar nu despre un apel, cale generală de atac. De altfel,
un astfel de apel (cale de atac specială) va avea ca obiect verificarea constatărilor
instanţei de fond privind neîndeplinirea condiţiilor prevăzute de art. 466 C.proc.pen.,
iar nu legalitatea şi temeinicia unei hotărâri prin care se soluţionează acţiunea penală
(fondul cauzei), aşa cum este cazul unui apel – cale de atac generală).
10. hotărârile pronunţate în materia executării pedepselor [art. 434 alin. (2) lit. c)
C.proc.pen.];
Textul a fost modificat prin art. II pct. 112 din O.U.G. nr. 18/2016 eliminându-se
o eroare de redactare, respectiv menţionarea şi a hotărârilor pronunţate în materia
reabilitării, hotărâri care, de altfel, figurează în art. 434 alin. (2) lit. d) C.proc.pen.
11. hotărârile pronunţate în materia reabilitării [art. 434 alin. (2) lit. d) C.proc.pen.];
12. hotărârile pronunţate cu privire la infracţiuni pentru care acţiunea penală se
pune în mişcare la plângerea prealabilă a persoanei vătămate [art. 434 alin. (2) lit. e)
C.proc.pen.], atât în ipoteza în care ab initio instanţa a fost sesizată pentru o astfel
de infracţiune, cât şi în cazul în care instanţa a dispus schimbarea încadrării juridice
dintr-o infracţiune pentru care acţiunea penală se pune în mişcare din oficiu, într-o
infracţiune pentru care acţiunea penală se pune în mişcare la plângerea prealabilă
a persoanei vătămate (în acelaşi sens, a se vedea N. Volonciu, A.S. Uzlău ş.a., Noul
Cod de procedură penală comentat, op. cit., p. 1103). În caz de concurs de infracţiuni
este necesar ca pentru toate infracţiunile concurente acţiunea penală să se pună în
mişcare din oficiu; în ipoteza în care pentru o parte dintre infracţiunile concurente
acţiunea penală poate fi exercitată din oficiu, hotărârea definitivă a instanţei de apel
poate fi atacată cu recurs în casaţie;
Este de menţionat faptul că art. 434 alin. (2) lit. e) C.proc.pen. foloseşte noţiunea
de soluţie, iar nu aceea de hotărâre aşa cum s-a procedat în cazul literelor a)-d) ale
aceluiaşi alineat, respectiv articol. Utilizarea unor noţiuni diferite pare să sugereze
că, în acest caz, nerecurabile ar fi doar soluţiile pronunţate în apel, nu şi hotărârile
prin care se pronunţă acestea (deşi este dificil de imaginat o astfel de situaţie).
Utilizarea disociată a celor două noţiuni nu este însă decât o carenţă de tehnică
legislativă, generatoare de echivoc [contrar art. 36 alin. (1) din Legea nr.
24/2000privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea unor acte
normative]. Totodată, lipsa de unitate terminologică întrerupe tradiţia normativă
a identificării obiectului căilor de atac prin identificarea hotărârilor, iar nu
a soluţiilor. Este de menţionat şi faptul că art. 433 C.proc.pen., referindu-se la scopul
recursului în casaţie, îl enunţă ca fiind conformitatea hotărârii cu regulile de drept,
iar nu conformitatea soluţiei; mai mult, denumirea marginală a art. 434 C.proc.pen.
se referă la hotărâri, nu la soluţii. În acest context, precum şi în lipsa oricărei
justificări identificabile, considerăm că noţiunea de soluţie trebui înţeleasă în sensul
de hotărâre.
13. hotărârile pronunţate în cauzele în care judecata s-a desfăşurat potrivit
procedurii abreviate a recunoaşterii învinuirii [art. 434 alin. (2) lit. f) C.proc.pen.];
Şi în acest caz este utilizată noţiunea de soluţie, iar nu cea de hotărâre. Aşa cum
arătam anterior (a se vedea supra pct. 12), considerăm, şi în acest caz, că este vorba
despre hotărâri. Pe lângă argumentele prezentate anterior, este de adăugat şi
jurisprudenţa, în materie, a Curţii Constituţionale (D.C.C. nr. 525 din 7 iulie 2015,
parag. 17-18; D.C.C. nr. 879 din 15 decembrie 2015, parag. 13) care, analizând
constituţionalitatea excluderii conţinute de art. 434 alin. (2) lit. f) C.proc.pen., se
referă la hotărâri, nu la soluţii.
Dispoziţia legală a făcut obiectul excepţiei de neconstituţionalitate, excluderea
soluţiilor pronunţate în această procedură de la controlul de legalitate prin recurs în
casaţie fiind criticată pentru caracterul discriminatoriu, împiedicarea liberului acces
la justiţie şi încălcarea egalităţii justiţiei. Instanţa de contencios constituţional
a considerat criticile neîntemeiate, respingând excepţiile cu motivarea că
restrângerea cazurilor în care pot fi promovate căile extraordinare de atac, respectiv
recursul în casaţie, nu afectează caracterul egal pentru toţi cetăţenii al justiţiei
(D.C.C. nr. 525 din 7 iulie 2015, parag. 19 şi D.C.C. nr. 879 din 15 decembrie 2015;
a se vedea şi infra comentariul art. 438, pct. 5). A se vedea şi comentariul art. 438
alin. (1) pct. 5, pct. 12. C.proc.pen. Cu privire la excluderea acestor hotărâri de la
recurs în casaţie, există o jurisprudenţă neunitară (a se vedea infra comentariul art.
438, pct. 5).
14. hotărârile pronunţate ca urmare a admiterii acordului de recunoaştere
a vinovăţiei [art. 434 alin. (2) lit. g) C.proc.pen.].
De asemenea, nu pot fi atacate cu recurs în casaţie încheierile judecătorului de
cameră preliminară, indiferent de procedura în care sunt pronunţate [art. 341
C.proc.pen. – plângerea împotriva soluţiilor de neurmărire sau de netrimitere în
judecată; art. 342 C.proc.pen. – procedura de cameră preliminară propriu-zisă; at.
335 alin. (4) C.proc.pen. – confirmarea redeschiderii urmăririi penale], precum şi
hotărârile pronunţate cu privire la calea de atac, atunci când există, împotriva acestor
încheieri; încheierile judecătorului de drepturi şi libertăţi pe care acesta le pronunţă
în soluţionarea, în cursul urmăririi penale, a cererilor, propunerilor, plângerilor,
contestaţiilor sau oricăror altor sesizări privind măsurile preventive, asigurătorii, de
siguranţă cu caracter provizoriu etc., respectiv hotărârile pronunţate în calea de atac
(de pildă, încheierea judecătorului de drepturi şi libertăţi prin care se dispune arestul
la domiciliu, definitivă prin necontestare ori hotărârea pronunţată în contestaţie
împotriva acesteia). Prin astfel de hotărâri nu sunt soluţionate chestiuni ce privesc
aspecte de drept care ar putea fi examinate în limita cazurilor de casare prevăzute
de art. 438 alin. (1) C.proc.pen.
C.proc.pen. prevede şi o restrângere a dreptului procurorului de a formula recurs în
casaţie, fundamentată pe caracterul exclusiv de drept al căii extraordinare de atac,
situaţia de fapt fiind stabilită cu autoritate de lucru judecat prin hotărârea definitivă.
Astfel, art. 434 alin. (3) C.proc.pen. stipulează că recursul în casaţie exercitat de
procuror împotriva hotărârilor prin care s-a dispus achitarea inculpatului nu poate
avea ca scop obţinerea condamnării acestuia de către instanţa de recurs în casaţie.
Această restrângere era justificată în forma iniţială a Codului, în care recursul putea
fi exercitat pentru 14 cazuri de casare, pierzându-şi utilitatea în urma reducerii
cazurilor de casare prin Legea nr. 255/2013 la 5, dintre care niciunul nu vizează
obţinerea unei soluţii de condamnare în faţa instanţei de casaţie în urma unei
achitări definitive. Astfel, din perspectiva actualelor cazuri de casare, majoritatea
hotărârilor care pot fi atacate cu recurs în casaţie sunt hotărâri de condamnare [art.
438 alin. (1) pct. 7, 11 şi 12 C.proc.pen.] sau de încetare a procesului penal [art. 434
alin. (1) pct. 9 C.proc.pen.]. În cazul art. 438 alin. (1) pct. 1 C.proc.pen., hotărârile
pot fi atât de condamnare, cât şi de încetare a procesului penal, dar şi de achitare;
în ipoteza acestora din urmă, însă, cazul de casare nu permite atacarea soluţiei date
acţiunii penale şi, în consecinţă, nu permite obţinerea unei soluţii de condamnare.
Nerespectarea dispoziţiilor art. 434 C.proc.pen. (hotărârea atacată nu este
susceptibilă de recurs în casaţie) va conduce la inadmisibilitatea căii de atac,
potrivit art. 440 alin. (2) C.proc.pen. Prin urmare, art. 434 C.proc.pen. normează
o condiţie de admisibilitate a recursului în casaţie. Astfel, a fost respinsă ca
inadmisibilă cererea de recurs în casaţie, întrucât hotărârea atacată a fost
pronunţată în procedura recunoaşterii vinovăţiei, potrivit art. 3201 C.proc.pen. din
1968 (I.C.C.J., Secţia penală, încheierile nr. 65/RC din 13 iunie 2013, nr. 56/RC din
10 iunie 2014, nepublicate).
Art. 435
Termenul de declarare a recursului în casaţie

Mihail Udroiu, Iuliana Nedelcu

Recursul în casaţie poate fi introdus de către părţi sau procuror în termen de


30 de zile de la data comunicării deciziei instanţei de apel.
Comentariu
Calculul şi caracterul termenului. Recursul în casaţie poate fi formulat de către
părţi sau procuror în termen de 30 de zile de la data comunicării deciziei instanţei de
apel. Este un termen procedural, natură în raport cu care vor fi incidente dispoziţiile
art. 269 alin. (1), (2) şi (4) C.proc.pen.privind modul de calcul. Dispoziţiile privind
prorogarea de drept a termenului [a se vedea infra comentariul art. 269 alin. (4)] sunt
incidente în ipoteza în care ultima zi liberă a termenului cade într-o zi nelucrătoare,
nu şi atunci când ultima zi calendaristică a termenului ar cădea într-o asemenea zi
(Trib. Suprem, Secţia penală, decizia nr. 1265 din 1 iunie 1983, în C.D. 1983, Ed.
Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1984, p. 306). Termenul începe să curgă de la
data comunicării deciziei instanţei de apel [art. 424 alin. (5) C.proc.pen.], data la care
începe să curgă şi data la care se împlineşte termenul neintrând în calculul acestuia.
Declararea recursului în casaţie între data pronunţării hotărârii atacate şi data
comunicării acesteia ori după data pronunţării, dar înainte de comunicare nu ar
trebui considerată o cale de atac inadmisibilă [nefiind făcută în termenul prevăzut de
lege, conform art. 440 alin. (2) C.proc.pen.]. Sintagma şi dispoziţia legală menţionate
nu se justifică a fi interpretate formal, având în vedere că reglementarea curgerii
termenului, prin avansarea momentului de debut a acestuia la data comunicării,
alături de obligaţia instanţei de apel de a comunica soluţia, a fost instituită în
favoarea titularului căii de atac; în acelaşi sens pledează, mutatis mutandis, şi
jurisprudenţa anterioară prin care s-a stabilit că o cale de atac declarată după data
dezbaterilor, dar înainte de pronunţarea hotărârii nu atrage inadmisibilitatea sa
(C.S.J., Secţia penală, decizia nr. 2342/1999, în Dreptul nr. 3/2001, p. 163).
Concluzia de mai sus nu o implică şi pe aceea că, într-o asemenea ipoteză, data de
la care începe să curgă termenul ar fi data la care a avut loc declararea efectivă
a recursului; dies a quorămâne data comunicării hotărârii. Jurisprudenţa fostului
Tribunal Suprem şi doctrina (G. Theodoru, Teoria şi practica recursului penal, ed.
a 2-a, Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2007, p. 159-160) au considerat că, în ipoteza
curgerii termenului de recurs de la data comunicării hotărârii ori a unei copii
a dispozitivului, nu se aplică principiul echipolenţei potrivit căruia dacă partea ia
cunoştinţă de soluţie prin alt mijloc, fiind realizat astfel scopul comunicării, termenul
va curge de la data cunoaşterii soluţiei prin alt mijloc şi nu de la data comunicării.
De asemenea, sunt aplicabile şi dispoziţiile art. 270 C.proc.pen. privind actele
considerate ca fiind făcute în termen; de pildă, cererea de recurs în casaţie formulată
de un inculpat în termenul de 30 de zile şi transmisă, în acelaşi termen parchetului,
va fi considerată ca fiind făcută în termen indiferent de data la care parchetul
o transmite pe cale administrativă instanţei competente, cu condiţia să fie vorba
despre o necunoaştere ori greşeală vădită a autorului cererii [art. 270 alin. (2)
C.proc.pen.]. În ceea ce priveşte însă recursul în casaţie declarat de procuror sunt
incidente dispoziţiile art. 270 alin. (3) teza I C.proc.pen., calea de atac va fi
considerată ca fiind declarată în termen numai în măsura în care este înregistrată în
acest termen la instanţa a cărei hotărâre se atacă (data înregistrării cererii în
evidenţele parchetului este nerelevantă din această perspectivă).
Dacă partea formulează o cerere de recurs în casaţie prin e-mail, pentru stabilirea
respectării condiţiei exercitării în termen a căii de atac este relevantă data
înregistrării cererii de recurs în casaţie la registratura instanţei, iar nu data
presupusei emiteri a mesajului în formă electronică.
C.proc.pen. nu prevede instituţia repunerii în termenul de recurs în casaţie, altfel că
depăşirea din orice motive a termenului în care poate fi formulat recursul în casaţie
atrage respingerea acestuia încă din etapa admisibilităţii în principiu.
Totodată, termenul de recurs în casaţie este un termen absolut, consecinţa
nerespectării sale fiind decăderea din dreptul de a exercita calea de atac şi nulitatea
actului făcut peste termen [art. 268 alin. (1) C.proc.pen.] (I.C.C.J., Secţia penală,
încheierea nr. 313/RC din 1 octombrie 2015, nepublicată). Un recurs declarat peste
termen este un recurs tardiv; excepţia tardivităţii se analizează, din oficiu, în etapa
admiterii în principiu [art. 440 alin. (2) C.proc.pen.], indiferent de eventuala sa
invocare prin concluziile scrise facultative ale celorlalte părţi/procurorului [art. 439
alin. (2) C.proc.pen.].
Nerespectarea acestor dispoziţii [fie formularea cererii de recurs în casaţie de alte
persoane decât titularii expres prevăzuţi de normă ori reprezentanţii lor legali (deşi
dispoziţia legală reglementează termenul de declarare a căii de atac, aceasta
menţionează şi titularii care, de altfel, sunt reluaţi în art. 436 C.proc.pen.), fie
nerespectarea termenului de declarare sau chiar ambele ipoteze] va determina
inadmisibilitatea căii de atac (a se vedea infra comentariul art. 440 C.proc.pen.).
Art. 436
Declararea recursului în casaţie

Mihail Udroiu, Iuliana Nedelcu

(1) Pot formula cerere de recurs în casaţie:


a) procurorul, în ceea ce priveşte latura penală şi latura civilă;
b) inculpatul, în ceea ce priveşte latura penală şi latura civilă, împotriva
hotărârilor prin care s-a dispus condamnarea, renunţarea la aplicarea pedepsei
sau amânarea aplicării pedepsei ori încetarea procesului penal;
c) partea civilă şi partea responsabilă civilmente, în ceea ce priveşte latura
civilă, iar referitor la latura penală, în măsura în care soluţia din această latură
a influenţat soluţia în latura civilă.
(2) Abrogat.
(3) Până la închiderea dezbaterilor la instanţa de recurs, părţile şi procurorul îşi
pot retrage recursul în casaţie declarat. Retragerea trebuie să fie făcută personal
de parte sau prin mandatar special, iar dacă partea se află în stare de deţinere,
printr-o declaraţie atestată sau consemnată într-un proces-verbal de către
conducerea locului de deţinere. Declaraţia de retragere se poate face fie la
instanţa a cărei hotărâre a fost atacată, fie la instanţa de recurs.
(4) Reprezentanţii legali pot retrage recursul în casaţie cu respectarea, în ceea
ce priveşte latura civilă, a condiţiilor prevăzute de legea civilă. Inculpatul minor
nu poate retrage recursul în casaţie declarat personal sau de reprezentantul său
legal.
(5) Recursul în casaţie declarat de procuror poate fi retras de procurorul ierarhic
superior.
(6) Decizia instanţei de apel prin care a fost respins apelul nu poate fi atacată
cu recurs în casaţie de persoanele care nu au exercitat calea de atac a apelului
ori când apelul acestora a fost retras.
Comentariu
1. Calitatea procesuală activă. Potrivit art. 436 alin. (1) C.proc.pen., au o asemenea
calitate numai părţile (art. 32 C.proc.pen.)/avocatul acestora (art. 31 C.proc.pen.) şi
procurorul, cu excluderea oricăror alţi participanţi în procesul penal (persoană
vătămată, martor, expert, interpret etc.) (I.C.C.J., Secţia penală, încheierea nr. 225/RC
din 23 iunie 2015, nepublicată). Aceste dispoziţii au făcut obiectul controlului de
constituţionalitate, excepţia fiind respinsă întrucât limitarea sferei titularilor
dreptului de a formula recurs în casaţie „nu creează discriminare între titularii
dreptului de a promova recurs în casaţie şi ceilalţi participanţi la procesul penal,
întrucât aceştia din urmă se află, din această perspectivă, într-o situaţie juridică
diferită, eventualele lor interese procesuale putând fi valorificate doar în condiţiile
permise de lege” (D.C.C. nr. 424 din 9 iunie 2015).
Pot formula cerere de recurs în casaţie:
a) procurorul, în ceea ce priveşte latura penală şi latura civilă;
b) inculpatul, în ceea ce priveşte latura penală şi latura civilă, împotriva hotărârilor
prin care s-a dispus condamnarea, renunţarea la aplicarea pedepsei sau amânarea
aplicării pedepsei ori încetarea procesului penal.
Potrivit C.proc.pen., inculpatul avea obligaţia de a formula cererea de recurs în
casaţie prin intermediul unui avocat care poate pune concluzii în faţa Înaltei Curţi
de Casaţie şi Justiţie, aceasta constituind una dintre cerinţele de admisibilitate
explicit prevăzute de lege şi care condiţionează legala sesizare a instanţei. Această
condiţie este justificată, câtă vreme recursul este „calea de atac cea mai formalistă,
mai dificilă şi mai puţin accesibilă justiţiabililor neinformaţi în materia dreptului” sau
„recursul este atât de formalist încât se cere o adevărată specializare pentru
a formula motivele de recurs şi a le susţine; este o adevărată artă a te strecura printre
formalităţile şi cursele recursului” (T. Pop, Drept procesual penal, vol. IV, Tipografia
Naţională S.A., Cluj, 1948, p. 395). Scopul unei asemenea reguli l-a reprezentat
instituirea unei discipline procesuale, în condiţiile în care recursul în casaţie nu
reprezintă un al treilea grad de jurisdicţie întrucât operează exclusiv un control de
legalitate, iar nu o judecată de fond.
Instituirea acestei obligaţii nu era incompatibilă cu respectarea dreptului de acces la
justiţie garantat de art. 6 parag. 1 CEDO, Curtea de la Strasbourg arătând în
cauza Gillow c. Regatului Unit că obligaţia de a formula cereri prin avocat în faţa
instanţei supreme nu încalcă dreptul de acces la un tribunal (CtEDO, hotărârea din
24 noiembrie 1986, parag. 69).
Cu toate acestea, dispoziţiile art. 436 alin. (2) C.proc.pen. [de altfel, şi dispoziţiile art.
439 alin. (41) teza I şi art. 440 alin. (2) din acelaşi Cod, cu referire la menţiunile care
vizează implicaţiile/efectele ce decurg din nerespectarea condiţiei formulării cererii
de recurs prin avocat] au fost declarate neconstituţionale (D.C.C. nr. 432 din 21 iunie
2016). Curtea Constituţională a reţinut că accesul, formularea şi exercitarea căilor
de atac, respectiv, a recursului în casaţie, reprezintă un aspect al accesului liber la
justiţie, drept fundamental protejat de art. 21 din Constituţie. În acest context,
a constatat că, prin condiţionarea formulării cererii de recurs în casaţie numai prin
intermediul unui avocat care poate pune concluzii în faţa Înaltei Curţi de Casaţie şi
Justiţie, este afectat în mod iremediabil interesul individual, respectiv cel al persoanei
care doreşte să recurgă la concursul justiţiei în vederea realizării drepturilor şi
intereselor sale subiective. Pentru acest motiv instanţa de contencios constituţional
a statuat că soluţia legislativă criticată creează premisele transformării liberului
acces la justiţie şi a dreptului la apărare în drepturi iluzorii, ceea ce atrage
neconstituţionalitatea acesteia (parag. 34 al deciziei, precit.). Decizia menţionată,
devenind obligatorie de la data publicării sale în Monitorul Oficial [art. 147 alin. (4)
din Constituţie], de la această dată părţile vor putea declara recurs în casaţie fără
aportul unui avocat. Nu este exclus ca jurisprudenţa să consacre această posibilitate
începând cu data pronunţării deciziei menţionate, aşa cum a fost cazul în alte situaţii
similare [este vorba despre situaţiile generate de deciziile de admitere a excepţiilor de
neconstituţionalitate a art. 344 alin. (4), art. 345 alin. (1), art. 346 alin. (1) şi art. 347
alin. (3) C.proc.pen. prin D.C.C. nr. 641 din 11 noiembrie 2014, ori art. 341 alin. (5)
C.proc.pen. prin D.C.C. nr. 599 din 21 octombrie 2014, când aplicarea textelor, cu
eliminarea elementelor de neconstituţionalitate (comunicarea cererilor şi excepţiilor
formulate de inculpat, a celor ridicate din oficiu ori a răspunsului parchetului şi
părţii civile ori responsabile civilmente, finalizarea procedurii de cameră preliminară
cu citarea părţilor etc.), s-a realizat de către instanţe şi în perioada cuprinsă între
data pronunţării deciziilor şi data publicării lor]. Prin art. I pct. 2 din O.U.G. nr.
70/2016, art. 436 alin. (2) C.proc.pen. a fost abrogat, fiind modificate (art. I pct. 3, 4
şi 6) şi celelalte dispoziţii legale care cuprindeau referiri la exercitarea căii de atac
prin avocat, prin eliminarea acestora.
Inculpatul nu poate declara recurs în casaţie împotriva hotărârilor definitive prin care
s-a dispus achitarea, indiferent de temeiul prevăzut de art. 16 alin. (1) lit. a)-
d) C.proc.pen. reţinut de instanţa de judecată, în măsura în care vizează schimbarea
acestor temeiuri. Însă, cel puţin teoretic, va putea recura hotărârea de achitare
pentru cazul de casare prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 1 C.proc.pen. (nerespectarea
dispoziţiile privind competenţa după materie sau după calitatea persoanei, atunci
când judecata a fost efectuată de o instanţă inferioară celei legal competente).
c) partea civilă şi partea responsabilă civilmente, în ceea ce priveşte latura civilă, iar
referitor la latura penală, în măsura în care soluţia din această latură a influenţat
soluţia în latura civilă.
Deşi C.proc.pen. stipulează faptul că poate fi supusă recursului în casaţie şi latura
civilă a procesului penal, analiza cazurilor de casare relevă faptul că acestea vizează
exclusiv latura penală a cauzei.
Părţile din procesul penal nu pot formula personal cererea în recurs în casaţie, ci
numai prin intermediul unui reprezentant avocat, care are o vechime neîntreruptă în
profesie de cel puţin 5 ani de la definitivare (a se vedea cele precizate mai sus cu
privire la D.C.C. nr. 432 din 21 iunie 2016).
Potrivit art. 436 alin. (6) C.proc.pen., părţile şi procurorul nu pot ataca cu recurs în
casaţie decizia instanţei de apel prin care a fost respinsapelul dacă nu au exercitat
calea de atac a apelului ori când apelul acestora a fost retras (apelul respins fiind
declarat şi menţinut de un alt titular); se limitează astfel exercitarea omisso
medio a recursului în casaţie cu privire la deciziile instanţei de apel de respingere
a apelului. Se impune precizarea că un apel tardiv este considerat inexistent. În
schimb, deciziile de admitere a apelului pot fi recurate şi de părţile/procurorul care
nu au exercitat calea de atac a apelului sau l-au retras, însă numai în măsura în care
recursul în casaţie vizează modificările aduse hotărârii de fond prin decizia din apel.
În jurisprudenţă a fost identificată o interpretare particulară a cauzei de
inadmisibilitate prevăzute de art. 436 alin. (6) C.proc.pen. (I.C.C.J., Secţia penală,
decizia nr. 242/RC din 8 iulie 2015). Ipoteza cauzei soluţionate prin decizia
menţionată este aceea a unui recurs în casaţie declarat de procuror, întemeiat pe
dispoziţiile art. 438 alin. (1) pct. 12 C.proc.pen., în defavoare [pedeapsa aplicată este
nelegală, fiind situată sub minimul special rezultat din aplicarea art. 396 alin. (10)
C.proc.pen.] şi, totodată, declarat omisso medio (procurorul nu a exercitat calea de
atac a apelului împotriva sentinţei pronunţate în fond, ci doar inculpatul căruia
apelul i-a fost respins). În consecinţă, erau incidente două cauze de inadmisibilitate
a recursul în casaţie: cea prevăzută de art. 434 alin. (2) lit. f) C.proc.pen. (hotărârea
a fost pronunţată ca urmare a aplicării procedurii privind recunoaşterea învinuirii),
respectiv cea prevăzută de art. 436 alin. (6) C.proc.pen. Cu toate acestea, recursul în
casaţie a fost declarat admisibil (încheierea nr. 162/RC din 29 mai 2015, aşa cum
rezultă din considerentele deciziei menţionate) şi soluţionat pe fond [pentru motivarea
cu care a fost înlăturată cauza de inadmisibilitate prevăzută de art. 434 alin. (2) lit.
f) C.proc.pen., a se vedea comentariul art. 438 alin. (2) lit. f), pct. 5]. Cât priveşte
cauza de inadmisibilitate prevăzută de art. 436 alin. (6) C.proc.pen., incidenţa
acesteia a fost înlăturată de instanţă printr-o argumentaţie întemeiată pe dispoziţiile
art. 7 parag. 1 CEDO (principiul legalităţii incriminării şi al neretroactivităţii legii
penale) şi al art. 20 alin. (2) din Constituţie (prioritatea de aplicare a reglementărilor
internaţionale în raport cu legea internă în caz de neconcordanţă între acestea şi
legea internă cu privire la drepturile fundamentale ale omului), în sensul priorităţii
de aplicare a dispoziţiilor convenţionale (art. 7 parag. 1 CEDO) în raport cu legea
internă care reglementează cauzele de inadmisibilitate a recursului în casaţie [art.
436 alin. (6) C.proc.pen.]. Astfel, în opinia instanţei, verificarea legalităţii pedepsei nu
este împiedicată de cauza de inadmisibilitate menţionată, instanţa urmând să verifice
pe fond motivul de casare, şi să pronunţe admiterea recursului în casaţie dacă
motivul de casare este întemeiat şi în favoare, respectiv să pronunţe respingerea căii
de atac, ca nefondată, dacă motivul de casare este în defavoare, indiferent că este
întemeiat sau nu (aşa cum s-a procedat în cauză), precum şi dacă motivul de casare,
deşi în favoare, este neîntemeiat.
Acestei motivări i se poate opune faptul că argumentele care o susţin se întemeiază
pe o confuzie asupra naturii juridice a drepturilor care intră sub incidenţa art. 20
alin. (2) din Constituţie, cu efecte asupra mecanismului de aplicare a regimului de
prioritate instituit prin dispoziţia constituţională. Altfel spus, art. 20 alin. (2) din
Constituţie este incident în ipoteza unui conflict între dreptul intern şi cel
internaţional cu privire la drepturi fundamentale (drepturi substanţiale). Or, în
măsura în care cauza de inadmisibilitate a recursului în casaţie prevăzută de art.
436 alin. (6) C.proc.pen. are natură evident procesuală, aceasta nu poate fi înlăturată
de la aplicare prin mecanismul instituit de art. 20 alin. (2) din Constituţie. Pe de altă
parte, ca eventuală soluţie pentru aducerea pedepsei în limitele legalităţii, s-ar putea
discuta dacă art. 7 parag. 2 CEDO nu ar putea fi invocat pe calea unei contestaţii la
executare întemeiate de dispoziţiile art. 598 alin. (1) lit. c) C.proc.pen.
Dat fiind caracterul singular al interpretării anterior prezentate, redăm, in extenso,
motivarea instanţei: „Cazul de recurs în casaţie prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 12
C.proc.pen. reprezintă expresia principiului consacrat de art. 7 din Convenţia
europeană a drepturilor omului. Curtea de la Strasbourg a subliniat că
dispoziţiile art. 7 din Convenţie nu se limitează la a interzice aplicarea retroactivă
a normelor penale în detrimentul acuzatului; ele consacră, de asemenea, într-un mod
general, principiul delictelor şi pedepselor.
Motivul de recurs invocat de Parchet se subsumează cazului de recurs în casaţie
prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 12, pedeapsa aplicată pentru infracţiunea prevăzută
de art. 87 alin. (5) din O.U.G. nr. 195/2002, fiind în alte limite decât cele prevăzute
de lege. Astfel, pedeapsa prevăzută de lege pentru infracţiunea comisă (cuprinsă între
2 ani şi 7 ani închisoare, ale cărei limite sunt reduse cu o treime în procedura
recunoaşterii vinovăţiei, pentru care inculpatul a optat) este de la 1 an şi 4 luni
închisoare la 3 ani şi 8 luni închisoare. Or, în cauză, pentru această infracţiune,
inculpatul a fost condamnat sub acest minim special, la pedeapsa de 8 luni
închisoare, ceea ce îi conferă caracter nelegal.
Cu toate acestea, în cauză, pedeapsa nu poate fi corectată (majorată la 1 an şi 4 luni
închisoare) deoarece au incidenţă prevederile art. 20 alin. (2) din Constituţia
României, potrivit cărora dacă există neconcordanţe între pactele şi tratatele
privitoare la drepturile fundamentale ale omului, la care România este parte, şi legile
interne, au prioritate reglementările internaţionale, cu excepţia cazului în care
Constituţia sau legile interne conţin dispoziţii mai favorabile.
Or, Parchetul nu a exercitat calea de atac a apelului, iar conform art. 436 alin. (6)
C.proc.pen., decizia instanţei de apel prin care a fost respins apelul nu poate fi
atacată cu recurs în casaţie de persoanele care nu au exercitat calea de atac
a apelului ori când apelul acestora a fost retras.
Situaţia ar fi fost diferită dacă pedeapsa aplicată inculpatului ar fi fost mai mare
decât limita maximă specială de 3 ani şi 8 luni închisoare (tot pedeapsă nelegală),
când, în mod evident, ar fi fost mai favorabile dispoziţiile art. 7 din Convenţie, iar
pedeapsa trebuia redusă la 3 ani şi 8 luni închisoare, independent de prevederile art.
436 alin. (6) C.proc.pen.
Ca urmare, în situaţia juridică analizată, dispoziţiile art. 436 alin. (6) C.proc.pen. nu
împiedică verificarea pe fond a cazului de casare prevăzut de art. 438 pct. 12
C.proc.pen., urmând ca în baza examenului legalităţii pedepsei să se stabilească dacă
sunt mai favorabile dispoziţiile legii interne sau cele ale art. 7 din Convenţia
europeană a drepturilor omului” (I.C.C.J., Secţia penală, decizia nr. 242 din 8 iulie
2015).
Deopotrivă, este necesar ca partea sau procurorul să nu mai fi declarat anterior
recurs în casaţie împotriva aceleiaşi hotărâri [indiferent de motivul invocat,
conform art. 438 alin. (3) C.proc.pen.; a se vedea infra comentariul art. 440, pct.
2.1.].
2. Retragerea recursului în casaţie este actul de dispoziţie prin care părţile sau
procurorul îşi retrag recursul în casaţie declarat. Retragerea este definitivă,
neputându-se reveni asupra ei. Aceasta poate avea loc după declararea recursului în
casaţie, prin depunerea acestuia la instanţa a cărei hotărâre se atacă [art. 439 alin.
(1) C.proc.pen.], până la închiderea dezbaterilor instanţei de recurs [art. 436 alin. (3)
C.proc.pen.]. Pentru acest motiv este posibilă formularea declaraţiei de retragere fie
la instanţa a cărei hotărâre a fost atacată, fie la instanţa de recurs. Dacă declaraţia
de retragere a recursului a fost depusă la instanţa a cărei hotărâre a fost atacată,
aceasta nu are competenţa de a lua act de retragere, ci va trebui să o înainteze
instanţei supreme conform art. 439 alin. (4) C.proc.pen. Această din urmă instanţă,
în raport cu momentul în care îi este cunoscută manifestarea de voinţă, fie în faza
admiterii în principiu, prin încheiere [art. 440 alin. (3) C.proc.pen.], fie în faza
judecării recursului, prin decizie [concluzie dedusă din interpretarea art. 436 alin. (3)
C.proc.pen., chiar dacă soluţia nu este prevăzută expres de art. 448 din acelaşi Cod],
va lua act de retragerea căii de atac (I.C.C.J., Secţia penală, deciziile nr. 253/RC din
15 octombrie 2014, nr. 300/RC din 4 noiembrie 2014, nr. 317/RC din 16 septembrie
2016; încheierile nr. 76 din 26 februarie 2015, nr. 8 din 13 ianuarie 2016, nepublicate,
prin care s-a luat act de retragerea recursurilor în casaţie fie în cursul judecării
acestuia, fie în faza admiterii în principiu).
Retragerea poate fi totală, cu privire atât la latura penală, cât şi civilă, sau parţială,
numai cu privire la una dintre acestea. Revenirea asupra retragerii, intervenită după
expirarea termenului de recurs, este inadmisibilă; dacă termenul nu a expirat, poate
fi declarat din nou recurs, deşi anterior se formulase o cerere de retragere a căii de
atac (C.S.J., Secţia penală, decizia nr. 7/1999, în Dreptul nr. 3/2000, p. 141; Revista
de drept penal nr. 1/2002, p. 133).
Retragerea trebuie să fie făcută personal de parte sau prin mandatar special.
Recursul declarat prin avocat nu poate fi retras decât de partea în numele căreia
a fost declarat ori de o persoană cu mandat special în acest sens. Dacă partea se află
în stare de deţinere, retragerea recursului în casaţie poate fi făcută printr-o declaraţie
atestată sau consemnată într-un proces-verbal de către conducerea locului de
deţinere. Dacă declaraţia de retragere se face la instanţa a cărei hotărâre se atacă,
aceasta trebuie să îmbrace forma scrisă; dacă are loc în faţa instanţei care judecă
recursul, retragerea poate fi şi verbală/declaraţie orală, inclusiv pentru părţile aflate
în stare de deţinere şi prezente în faţa instanţei.
Reprezentanţii legali pot retrage recursul în casaţie cu respectarea, în ceea ce priveşte
latura civilă, a condiţiilor prevăzute de legea civilă (de pildă, fiind un act de dispoziţie,
este necesară încuviinţarea autorităţii tutelare).
Inculpatul minor (chiar asistat de reprezentantul legal) nu poate retrage recursul în
casaţie declarat personal sau de reprezentantul său legal.
Recursul în casaţie declarat de procuror poate fi retras de procurorul ierarhic
superior. C.proc.pen. nu prevede posibilitatea însuşirii recursului în casaţie declarat
de procuror şi retras de procurorul ierarhic superior acestuia de partea în favoarea
căreia a fost declarat.
Recursul poate fi extins conform. art. 443 alin. (1) C.proc.pen. şi asupra unei părţi
care şi-a retras propriul recurs chiar dacă dispoziţia legală menţionată se referă la
partea care nu a declarat recurs, întrucât o parte care şi-a retras recursul este într-
o situaţie similară celei care nu a declarat recurs (Trib. Suprem, Secţia
militară, decizia nr. 47/1972, în C.D. 1972, p. 460).
Art. 437
Motivarea recursului în casaţie

Mihail Udroiu, Iuliana Nedelcu

(1) Cererea de recurs în casaţie se formulează în scris şi va cuprinde:


a) numele şi prenumele, domiciliul sau reşedinţa părţii, ori, după caz, numele
şi prenumele procurorului care exercită recursul în casaţie, precum şi organul
judiciar din care acesta face parte;
b) indicarea hotărârii care se atacă;
c) indicarea cazurilor de recurs în casaţie pe care se întemeiază cererea şi
motivarea acestora;
d) semnătura persoanei care exercită recursul în casaţie.
(2) La cerere se anexează toate înscrisurile invocate în motivarea acesteia.
Comentariu
Conţinutul şi motivarea cererii. Cererea de recurs în casaţie se formulează în scris,
motivat, şi va cuprinde:
a) numele şi prenumele, domiciliul sau reşedinţa părţii sau, după caz, numele şi
prenumele procurorului care exercită recursul în casaţie, precum şi organul judiciar
din care acesta face parte;
b) indicarea hotărârii care se atacă;
c) indicarea cazurilor de recurs în casaţie pe care se întemeiază cererea şi motivarea
acestora prin indicarea concretă a încălcării normei de drept în cauzele judecate
definitiv; motivele de recurs în casaţie se formulează în scris prin însăşi cererea de
recurs în casaţie;
d) semnătura persoanei care exercită recursul în casaţie.
Art. 437 alin. (1) lit. a) şi d) C.proc.pen. au fost modificate prin art. I pct. 3 din O.U.G.
nr. 70/2016, fiind înlăturate menţiunile privind exercitarea dreptului de recurs în
casaţie obligatoriu prin avocat.
La cererea de recurs în casaţie se anexează toate înscrisurile invocate în motivarea
acesteia.
Cererea de recurs în casaţie împreună cu înscrisurile anexate se depun, însoţite de
copii pentru procuror şi părţi, la instanţa a cărei hotărâre se atacă, fie personal, fie
prin mandatar special, fie prin scrisoare recomandată sau prin administraţia locului de
deţinere.
Aşadar, cererea de recurs în casaţie se caracterizează prin formalism; fără
respectarea acestui formalism cererea nu are efectul sesizării instanţei (cererea de
recurs în casaţie produce efectul sesizării instanţei/este act de sesizare care, dacă
este admisă, învesteşte instanţa cu soluţionarea căii de atac). Din cerere trebuie să
rezulte voinţa de a recura hotărârea, limitele acestei voinţe (aspect realizabil prin
invocarea cazurilor de casare, mai ales) căci numai între aceste limite va opera
controlul instanţei de recurs întrucât aceasta nu mai are posibilitatea legală de a lua
în considerare din oficiu unele cazuri de casare, aşa cum avea posibilitatea potrivit
reglementării anterioare [art. 3859 alin. (3) C.proc.pen. din 1968]; judecătorul nu
poate acoperi aceste lipsuri. Atât conţinutul, cât şi motivarea cererii sunt condiţii de
admisibilitate a căii de atac, neîndeplinirea acestora conducând la respingerea ca
inadmisibilă a cererii de recurs în casaţie [art. 440 alin. (2) cu referire la art. 437
C.proc.pen.]. Astfel, s-a dispus respingerea ca inadmisibilă a cererii de recurs în
casaţie pentru neîndeplinirea condiţiei prevăzute de art. 437 alin. (1) lit. c)
C.proc.pen. – neindicarea cazului de recurs, în condiţiile în care, în cuprinsul
acesteia, inculpatul a arătat că măsura luată de instanţa de apel este nelegală,
întrucât ar fi fost îndeplinite toate condiţiile impuse de art. 91 C.pen. (condiţiile
suspendării executării pedepsei sub supraveghere), neimpunându-se executarea
pedepsei în regim de detenţie (I.C.C.J., Secţia penală, încheierea nr. 163/RC din 6 mai
2016, nepublicată).
Astfel, trebuie analizat pe de o parte, dacă a fost invocat un caz de recurs în casaţie
prevăzut de art. 438 C.proc.pen., iar pe de altă parte, aparenţa de sustenabilitate
a cazului invocat prin raportare la baza factuală prezentată în cererea formulată
pentru dovedirea acestuia; deopotrivă, trebuie analizată corespondenţa între
conţinutul cazului de recurs în casaţie şi baza factuală invocată.
În acest sens, în jurisprudenţă s-a reţinut că, pentru ca recursul în casaţie să fie
admisibil nu este suficientă invocarea formală a unui caz de casare (I.C.C.J., Secţia
penală, încheierea nr. 27RC din 29 ianuarie 2016, nepublicată); „simpla indicare
a unui caz de casare nu conduce la constatarea de iure a admisibilităţii recursului,
ci este necesar ca motivele expuse cu privire la cazul de casare invocat să corespundă
acestuia” (I.C.C.J., Secţia penală, încheierea nr. 396/RC din 8 decembrie 2015,
nepublicată).
De asemenea, au fost respinse ca inadmisibile cererile de recurs în casaţie întrucât:
- nu sunt îndeplinite cerinţele prevăzute de art. 437 alin. (1) lit. c) C.proc.pen., în
sensul că motivele de casare invocate şi dezvoltate nu se încadrează în cele prevăzute
expres şi limitativ de legiuitor în art. 438 C.proc.pen.” (I.C.C.J., Secţia penală,
încheierea nr. 20/RC din 6 mai 2014, nepublicată);
- prin cererea de recurs în casaţie s-a criticat hotărârea instanţei de apel cu privire
la modalitatea de executare a pedepsei (I.C.C.J., Secţia penală, încheierea nr. 36/RC
din 21 mai 2014, nepublicată);
- prin cererea de recurs în casaţie nu au fost indicate cazurile de recurs, criticându-
se hotărârea instanţei de apel pentru nelegala obligare a Ministerului Public la plata
sumei reprezentând onorariul apărătorului din oficiu în faza de urmărire penală
(I.C.C.J., Secţia penală, încheierea nr. 77/RC din 18 iunie 2014, nepublicată);
- motivele invocate nu respectă dispoziţiile art. 437 şi art. 438 C.proc.pen., acestea
nefiind circumscrise unui caz de casare;
- prin cererea de recurs în casaţie s-a criticat schimbarea încadrării juridice.
Potrivit acestei jurisprudenţe rezultă că invocarea unor critici care nu se subsumează
niciunuia dintre cazurile prevăzute de art. 438 C.proc.pen. echivalează cu
neindicarea acestora; altfel spus, condiţiile de admisibilitate prevăzute de art. 437
alin. (1) lit. c) şi art. 438 C.proc.pen. sunt analizate împreună. Şi invocarea formală,
prin cererea de recurs în casaţie, a unui caz de casare, fără o motivare a acestuia,
atrage, de asemenea, respingerea ca inadmisibilă a căii de atac (I.C.C.J., Secţia
penală, încheierea nr. 145/VRC din 4 septembrie 2014, nepublicată, invocată în
decizia nr. 290/RC din 30 octombrie 2014). În asemenea ipoteze cererea de recurs în
casaţie va fi respinsă ca inadmisibilă [art. 440 alin. (2) cu referire la art. 437, 438
C.proc.pen.].
Art. 438
Cazurile în care se poate face recurs în casaţie
Mihail Udroiu, Iuliana Nedelcu

(1) Hotărârile sunt supuse casării în următoarele cazuri:


1. în cursul judecăţii nu au fost respectate dispoziţiile privind competenţa după
materie sau după calitatea persoanei, atunci când judecata a fost efectuată de
o instanţă inferioară celei legal competente;
2-6. abrogate;
7. inculpatul a fost condamnat pentru o faptă care nu este prevăzută de legea
penală;
8. în mod greşit s-a dispus încetarea procesului penal;
9-10. abrogate;
11. nu s-a constatat graţierea sau în mod greşit s-a constatat că pedeapsa
aplicată inculpatului a fost graţiată;
12. s-au aplicat pedepse în alte limite decât cele prevăzute de lege;
13-14. abrogate.
(2) Cazurile prevăzute la alin. (1) pot constitui temei al casării hotărârii doar
dacă nu au fost invocate pe calea apelului sau în cursul judecării apelului ori
dacă, deşi au fost invocate, au fost respinse sau instanţa a omis să se pronunţe
asupra lor.
(3) În cazul în care cererea de recurs în casaţie a fost respinsă, partea sau
procurorul care a declarat recursul în casaţie nu mai poate formula o nouă
cerere împotriva aceleiaşi hotărâri, indiferent de motivul invocat.
Corelaţii legislative: art. 16, art. 426 C.proc.pen.
Comentariu
Cazurile de recurs în casaţie vizează, în principal, erorile de drept substanţial care
afectează hotărârea definitivă, excepţie făcând primul caz de casare, care are ca obiect
doar erori de procedură. Astfel, cazurile prevăzute de art. 438 alin. (1) pct. 7, 8, 11 şi
12 C.proc.pen., în raport de natura lipsurilor hotărârii criticate, reprezintă erori de
judecată/de drept, încălcări ale legii penale substanţiale. Asemenea încălcări s-au
produs fie prin neaplicarea unei prevederi legale care trebuia aplicată [de pildă,
neaplicarea graţierii – art. 438 alin. (1) pct. 11 teza I C.proc.pen.; neaplicarea
dispoziţiilor care dau efect lipsei prevederii faptei în legea penală – art. 438 alin. (1)
pct. 7 C.proc.pen.], fie prin aplicarea unei dispoziţii legale care nu trebuia aplicată
[de pildă, aplicarea greşită a graţierii – art. 438 alin. (1) pct. 11 teza a II-a C.proc.pen.;
aplicarea greşită a cauzelor de încetare a procesului penal – art. 438 alin. (1) pct. 8
C.proc.pen.]. Asemenea încălcări au condus la pronunţarea unei soluţii contrare legii,
adică o soluţie inversă decât cea care trebuia pronunţată (G. Theodoru, Teoria şi
practica recursului penal, op. cit., p. 342). Cazul prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 1
C.proc.pen. este, din punct de vedere al lipsurilor hotărârii criticate, un viciu de
procedură, o încălcare a legii de procedură sancţionată cu nulitatea absolută. Toate
cazurile de casare se raportează doar la erori ce privesc soluţionarea laturii penale
a procesului.
Cazurile de recurs în casaţie constituie temei al casării hotărârii doar dacă nu au fost
invocate pe calea apelului sau în cursul judecării apelului ori dacă, deşi au fost
invocate, au fost respinse sau instanţa a omis să se pronunţe asupra lor. În cazul în
care cererea de recurs în casaţie a fost respinsă, partea sau procurorul care
a declarat recursul în casaţie nu mai poate formula o nouă cerere împotriva aceleiaşi
hotărâri, indiferent de motivul invocat.
Hotărârile sunt supuse casării în următoarele cazuri:
1. în cursul judecăţii nu au fost respectate dispoziţiile privind competenţa după
materie sau după calitatea persoanei, atunci când judecata a fost efectuată de
o instanţă inferioară celei legal competente [art. 438 alin. (1) pct. 1 C.proc.pen.];
Este avută în vedere numai încălcarea normelor privind competenţa materială şi
personală a instanţelor de judecată (nu şi competenţa teritorială) când judecata a fost
efectuată de o instanţă inferioară celei legal competente, nu şi atunci când judecata
a fost efectuată de o instanţă superioară în grad celei legal competente. În cazul în
care încălcarea normelor de competenţă materială sau personală priveşte faza de
urmărire penală, sau faza de cameră preliminară nu este incident acest caz de casare.
Aspectul care configurează acest caz de casare reprezintă o nulitate absolută [art.
281 alin. (1) lit. b) C.proc.pen.] determinată de încălcarea normelor de competenţă
după materie şi după calitatea persoanei (I.C.C.J., Secţia penală, decizia nr. 290/RC
din 30 octombrie 2014); totodată, reprezintă şi o preluare parţială a motivului de
recurs prevăzut de art. 3859 alin. (1) pct. 1 C.proc.pen din 1968. Potrivit doctrinei (G.
Theodoru, Teoria şi practica recursului penal, op. cit., p. 282-283), norme privind
competenţa după materie şi după calitatea persoanei sunt şi cele care, deşi
reglementează alte aspecte ale competenţei, decurg din normele de competenţă după
materie şi după calitatea persoanei (prorogarea competenţei în caz de indivizibilitate
sau conexitate, schimbarea încadrării juridice a faptei, regulile de competentă
a căilor de atac etc.); şi încălcarea acestora este sancţionată cu nulitatea absolută,
astfel încât şi în această ipoteză este aplicabil cazul de casare în discuţie. În acest caz
se va dispune admiterea recursului, casarea cu trimitere spre rejudecare la instanţa
competentă; când competenţa revine chiar instanţei de recurs, soluţia va fi una de
admitere a recursului cu reţinere spre rejudecare [art. 448 alin. (1) pct. 2 lit. b)
C.proc.pen.].
2. inculpatul a fost condamnat pentru o faptă care nu este prevăzută de legea
penală [art. 438 alin. (1) pct. 7 C.proc.pen.];
Acest caz de casare va fi aplicabil nu numai în ipoteza în care s-a dispus o soluţie de
condamnare (cu executare în regim de detenţie sau cu suspendarea sub
supraveghere a executării pedepsei), ci şi în situaţia în care faţă de inculpat s-a
dispus renunţarea la aplicarea pedepsei sau amânarea aplicării pedepsei pentru
o faptă care nu este tipică. Cazul de casare „vizează acele situaţii în care nu se
realizează o corespondenţă deplină între fapta săvârşită şi configurarea legală
a tipului respectiv de infracţiune, fie datorită împrejurării că fapta pentru care s-a
dispus condamnarea definitivă a inculpatului nu întruneşte elementele de tipicitate
prevăzute de norma de incriminare” (I.C.C.J., Secţia penală, decizia nr. 235/RC din 7
octombrie 2014), fie datorită dezincriminării faptei (I.C.C.J., secţia penală, decizia nr.
403/RC din 15 decembrie 2015, nepublicată). Actualul caz de casare este similar celor
prevăzute de art. 3859 alin. (1) pct. 12 teza I (nu sunt întrunite elementele constitutive
ale unei infracţiuni) şi 13 (inculpatul a fost condamnat pentru o faptă care nu este
prevăzută de legea penală) C.proc.pen. din 1968 (I.C.C.J., Secţia penală, decizia nr.
323/RC din 18 noiembrie 2014). O hotărâre de condamnare sau prin care s-a dispus
renunţarea la aplicarea pedepsei sau amânarea aplicării pedepsei pentru o faptă care
nu este prevăzută de lege penală este o hotărâre nelegală/contrară legii întrucât
lipseşte temeiul răspunderii penale (fapta tipică). Este un caz de pronunţare a unei
soluţii inverse (condamnare) soluţiei care trebuia pronunţată (achitare). De altfel,
acest caz de casare conduce la admiterea recursului, casarea hotărârii atacate şi
achitarea inculpatului [art. 448 alin. (1) pct. 2 lit. a) C.proc.pen.].
Acest caz de casare poate fi invocat numai atunci când partea sau procurorul
apreciază că fapta pentru care s-a pronunţat soluţia definitivă nu este tipică (prin
raportare la prima trăsătură esenţială a infracţiunii), adică atunci când fapta
concretă reţinută prin hotărârea definitivă nu întruneşte elementele de tipicitate
obiectivă sau subiectivă prevăzute de norma de incriminare. Nu s-ar putea aprecia
că acest caz de recurs în casaţie vizează numai elementele ce ţin de tipicitatea
obiectivă prin raportare la faptul că art. 16 alin. (1) lit. b) teza I C.proc.pen. foloseşte
sintagma „fapta nu este prevăzută de legea penală”, întrucât scopul recursului în
casaţie este şi acela de a înlătura elementele de nelegalitate ale hotărârii definitive
atunci când nu este întrunită trăsătura esenţială a tipicităţii faptei.
În această privinţă, în jurisprudenţă s-a reţinut că: „fapta persoanei care, în public,
prin violenţe comise împotriva bunurilor, precum şi prin ameninţări şi injurii, tulbură
ordinea şi liniştea publică este incriminată în dispoziţiile art. 371 C.pen., referitoare
la tulburarea ordinii şi liniştii publice, nefiind dezincriminată şi, în consecinţă,
recursul în casaţie întemeiat pe cazul reglementat în art. 438 alin. (1) pct. 7
C.proc.pen., cu motivarea că fapta menţionată nu este prevăzută de legea penală,
este nefondat. Încadrarea juridică a faptei de violare de domiciliu în dispoziţiile art.
224 alin. (1) C.pen. referitoare la forma de bază a infracţiunii sau în dispoziţiile art.
224 alin. (2) C.pen. referitoare la varianta agravată a acestei infracţiuni nu se include
în sfera cazului de recurs în casaţie prevăzut în art. 438 alin. (1) pct. 7 C.proc.pen.,
întrucât, în cadrul acestui caz de recurs în casaţie, instanţa stabileşte dacă fapta este
sau nu este incriminată, neputându-se dispune schimbarea încadrării juridice
a faptei pe calea recursului în casaţie” [I.C.C.J., Secţia penală, decizia nr. 250/RC din
14 octombrie 2014 (www.legalis.ro)].
Tot astfel, prin Decizia nr. 4 din 2015, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Completul
pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, a apreciat că
„infracţiunea de vătămare corporală din culpă prevăzută de art. 184 alin. (2) teza I
[fapta a avut vreuna din urmările prevăzute de art. 182 alin. (1)] şi alin. (4) C.pen.
din 1969 în ipoteza în care fapta a produs o vătămare ce a necesitat între 11 şi 90 de
zile îngrijiri medicale şi nu îndeplineşte una dintre condiţiile impuse de alin. (1) al art.
196 C.pen. este dezincriminată începând cu data de 1 februarie 2014”. În aceste
condiţii, hotărârile definitive de condamnare, renunţare la aplicarea pedepsei sau
amânarea pedepsei dispuse pentru astfel de fapte după 1 februarie 2014 sunt supuse
acestui caz de recurs în casaţie.
Nu poate fi invocat acest caz de casare pentru a se obţine schimbarea încadrării
juridice a faptei sau pentru a se constata incidenţa unei cauze justificative sau de
neimputabilitate.
Pentru a verifica dacă inculpatul a fost condamnat pentru o faptă care nu este
prevăzută de legea penală, se va avea în vedere situaţia de fapt deja stabilită de
instanţa de apel, care nu poate fi schimbată, având caracter definitiv. Totodată, în
analiza acestui caz de casare nu se poate verifica existenţa concordanţei între starea
de fapt reţinută de instanţă şi conţinutul mijloacelor de probă (…) nu există
posibilitatea legală de a interveni asupra analizei probelor efectuate de instanţa de
apel (…) nu este permis a se examina existenţa şi suficienţa probelor pe care s-a
întemeiat soluţia de condamnare a recurentului (I.C.C.J., Secţia penală, decizia nr.
335/RC din 9 octombrie 2015), nu se poate reexamina probatoriul şi reaprecia
situaţia de fapt stabilită în mod definitiv de instanţa de apel (I.C.C.J., Secţia penală,
decizia nr. 144/RC din 27 aprilie 2015; încheierea nr. 330/RC din 21 septembrie 2016,
nepublicată), instanţa de recurs în casaţie nu poate examina vinovăţia (I.C.C.J.,
Secţia penală, decizia nr. 235/RC din 7 octombrie 2014). În susţinerea cazului de
casare prevăzut de art. 437 alin. (1) pct. 7 C.proc.pen. nu poate fi criticată situaţia
de fapt reţinută de instanţele de fond şi apel şi solicitarea pronunţării unei soluţii de
achitare pentru lipsa probelor (I.C.C.J., Secţia penală, decizia nr. 293/RC din 3
noiembrie 2014) ori încadrarea juridică (I.C.C.J., Secţia penală, încheierea nr. 27/RC
din 29 ianuarie 2016, nepublicată), întrucât instanţa verifică dacă fapta este
incriminată sau nu, fără a putea dispune schimbarea încadrării juridice (I.C.C.J.,
Secţia penală, decizia nr. 250/RC din 14 octombrie 2014). Analiza existenţei urmării
specifice abuzului în serviciu, producerea unei pagube ori vătămări, poate fi efectuată
în cadrul acestui caz de casare deoarece reprezintă un element constitutiv al laturii
obiective a acestei infracţiuni (tipicitate obiectivă/prevederea faptei de legea penală);
o atare analiză se realizează pe baza situaţiei de fapt stabilite prin decizia penală
atacată (I.C.C.J., Secţia penală, decizia nr. 235/RC din 7 octombrie 2014).
Aplicabilitatea sau inaplicabilitatea prevederilor art. 4 C.pen. şi art. 3 alin. (1) din
Legea nr. 187/2012, din punct de vedere al existenţei calităţii subiectului activ al
infracţiunii conform legii noi, se include în sfera cazului de recurs în casaţie prevăzut
în dispoziţiile art. 438 alin. (1) pct. 7 C.proc.pen. şi, în consecinţă, poate fi verificată
pe calea recursului în casaţie întemeiat pe aceste dispoziţii (I.C.C.J., Secţia penală,
decizia nr. 64/RC din 16 februarie 2015).
3. în mod greşit s-a dispus încetarea procesului penal [art. 438 alin. (1) pct. 8
C.proc.pen.];
Acest caz de recurs în casaţie reprezintă preluarea parţială a cazului de recurs
prevăzut de art. 3859 alin. (1) pct. 16 C.proc.pen. din 1968 [(…) în mod greşit s-a
dispus încetarea procesului penal pentru motivul că există autoritate de lucru
judecat sau o cauză de înlăturare a răspunderii penale ori că a intervenit decesul
inculpatului (…)]. Acest aspect a fost constatat şi de practica judiciară, arătându-se
că jurisprudenţa referitoare la acest caz de casare poate fi valorificată pentru a stabili
incidenţa cazului de recurs în casaţie prevăzut în art. 438 alin. (1) pct. 8 C.proc.pen.
(I.C.C.J., Secţia penală, decizia nr. 74/RC din 8 martie 2016).
Atunci când, faţă de actele şi lucrările dosarului, prin hotărârea instanţei s-a reţinut
în mod eronat incidenţa unuia dintre impedimentele prevăzute de art. 16 alin. (1) lit.
e)-j) C.proc.pen. (a se vedea supra comentariul art. 16), dispunându-se încetarea
procesului penal [de pildă, (i)atunci când s-a dispus în mod greşit încetarea
procesului penal, luându-se act de împăcarea părţilor, în lipsa unei manifestări de
voinţă exprese şi neechivoce a inculpatului, care nu a făcut o declaraţie explicită de
împăcare în faţa instanţei; (ii) în situaţia în care în mod greşit s-a dispus încetarea
procesului penal pentru infracţiunea de încăierare, apreciindu-se în mod eronat că
este incidentă cauza de nepedepsire prevăzută de art. 198 alin. (4) C.pen., adică
faptul că inculpatul a fost prins în încăierare împotriva voinţei sale]. Astfel, potrivit
jurisprudenţei, se circumscrie acestui caz de casare critica soluţiei de încetare
a procesului penal întemeiate greşit pe existenţa unei cauze de înlăturare
a răspunderii penale: împăcare/lipsa acordului de voinţe (I.C.C.J., Secţia penală,
decizia nr. 276/RC din 24 octombrie 2014; decizia nr. 39 din 10 februarie 2016,
nepublicate); împăcare tardivă (I.C.C.J., Secţia penală, decizia nr. 100/RC din 25
martie 2016, nepublicată); prescripţia răspunderii penale (I.C.C.J., Secţia penală,
decizia nr. 275/RC din 24 octombrie 2014, nepublicată; decizia nr. 286/RC din 22
septembrie 2015); sau a unei cauze de nepedepsire reţinute greşit/retragerea
mărturiei mincinoase (I.C.C.J., Secţia penală, decizia nr. 74/RC din 8 martie 2016),
ori a soluţiei de încetare a procesului penal fără a ţine seama de cererea inculpatului
de continuare a procesului penal (I.C.C.J., Secţia penală, decizia nr. 262 din 17
octombrie 2014). Prin acest caz de recurs în casaţie nu poate fi criticată omisiunea
instanţei de apel de a dispune încetarea procesului penal (I.C.C.J., Secţia
penală, încheierea nr. 31/RC din 23 ianuarie 2015, nepublicată). Deşi admiterea unui
recurs în casaţie întemeiat pe greşita încetare a procesului penal conduce, de regulă,
la o soluţie de condamnare/amânare a aplicării pedepsei/renunţare la aplicarea
pedepsei, au existat în practică şi soluţii de admitere a recursului în casaţie şi
înlăturare a greşitei aplicări a legii, pronunţându-se tot o soluţie de încetare
a procesului penal. Astfel, instanţa de recurs a constatat că în apel în mod greşit s-a
luat act de împăcarea părţilor (nu a avut loc o manifestarea de voinţă expresă şi
neechivocă a inculpatului în acest sens) şi s-a dispus încetarea procesului însă,
totodată, aceeaşi instanţă a constatat nemijlocit acordul de voinţă al părţilor de a se
împăca (instanţa supremă a procedat la audierea părţilor cu privire la intervenirea
împăcării, în faţa sa fiind depusă şi declaraţia notarială dată de părţi în acelaşi sens,
ulterior pronunţării deciziei în apel); în acest context recursul în casaţie a fost admis
şi s-a dispus încetarea procesului penal (I.C.C.J., Secţia penală, decizia nr. 14 din 15
ianuarie 2015). O asemenea situaţie a fost posibilă ca urmare a aplicării art. 159 alin.
(3) C.pen, în situaţii tranzitorii, conform D.C.C. nr. 508 din 7 octombrie 2014; în
decizia anterior menţionată instanţa nu a aplicat D.C.C. nr. 508 din 7 octombrie
2014, deşi aceasta era publicată la data pronunţării asupra recursului în casaţie, ci
o altă decizie, similară.
Deopotrivă, va fi incident acest caz de casare şi în ipoteza în care soluţia de încetare
a procesului penal a fost dispusă în baza unui temei reţinut eronat, caz în care se
impune schimbarea temeiului soluţiei de încetare a procesului penal prin reţinerea
celui corect (a se vedea, în acelaşi sens, I. Neagu, M. Damaschin, Tratat de procedură
penală. Partea specială, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2015, p. 399).
În ipoteza în care în cauză existau probe cu privire la incidenţa vreunuia dintre
cazurile prevăzute de art. 16 alin. (1) lit. e)-j) C.proc.pen. (a se
vedea supra comentariul art. 16), iar instanţa nu a dispus încetarea procesului
penal, va putea fi exercitată contestaţia în anulare în condiţiile art. 426 lit. b),
respectiv lit. i) C.proc.pen. (a se vedea supra comentariul art. 426), iar nu recursul în
casaţie.
În aplicarea acestui caz de casare, instanţa supremă a reţinut că: „Dacă prima
instanţă, prin sentinţa pronunţată înainte de 1 februarie 2014, a constatat
intervenţia prescripţiei răspunderii penale cu privire la unele dintre infracţiunile
concurente săvârşite de inculpat, iar instanţa de apel, prin decizia pronunţată după
1 februarie 2014, a aplicat dispoziţiile C.pen., ca lege penală mai favorabilă, numai
cu privire la infracţiunile pentru care prima instanţă a dispus condamnarea, pe baza
principiului non reformatio in peius, întrucât în cauză au formulat apel numai
inculpatul şi partea civilă exclusiv sub aspectul laturii civile, nu este incident cazul
de recurs în casaţie prevăzut în art. 438 alin. (1) pct. 8 C.proc.pen., referitor la greşita
încetare a procesului penal, chiar dacă în raport cu dispoziţiile C.pen. termenele de
prescripţie a răspunderii penale nu erau împlinite la data judecării apelului, deoarece
pe calea recursului în casaţie întemeiat pe dispoziţiile art. 438 alin. (1) pct. 8
C.proc.pen. nu poate fi cenzurată aplicarea principiului non reformatio in peius şi nici
modul în care instanţa de apel a dat eficienţă dispoziţiilor art. 5 C.pen.” (I.C.C.J.,
Secţia penală, decizia nr. 32/RC din 23 ianuarie 2015).
4. nu s-a constatat graţierea sau în mod greşit s-a constatat că pedeapsa
aplicată inculpatului a fost graţiată [art. 438 alin. (1) pct. 11 C.proc.pen.];
Neconstatarea incidenţei legii de graţiere sau aplicarea eronată a legii de graţiere (de
pildă, în ipoteza în care condamnatul era exceptat de la graţiere prin dispoziţiile legii)
constituie motivul de nelegalitate care poate fi invocat pe calea recursului în casaţie.
Cazul de casare se regăsea şi în reglementarea anterioară [art. 3859 alin. (1) pct. 15
teza a III-a C.proc.pen. din 1968 – (…) pedeapsa a fost graţiată; art. 3859 alin. (1) pct.
16 teza finală C.proc.pen. din 1968 – (…) în mod greşit (…) pedeapsa a fost graţiată].
Sintagma „nu s-a constat graţierea” [art. 438 alin. (1) pct. 11 teza I C.proc.pen.] este
susceptibilă de interpretare, respectiv necesită unele precizări în raport cu
obiectul/efectele graţierii (art. 160 C.pen. şi legile speciale de graţiere). Astfel, ca
regulă, conform art. 160 alin. (1) C.pen., graţierea are ca obiect pedeapsa principală
executabilă prin detenţie, măsuri educative privative de libertate [aspect rezultat din
interpretarea per a contrario a art. 160 alin. (2) C.pen.]; prin excepţie, potrivit legilor
speciale de graţiere, poate avea ca obiect pedepse a căror executare este suspendată
sub supraveghere, pedepse complementare, măsuri educative neprivative de libertate
[art. 160 alin. (2) şi (4) C.pen.]. În acest context, sintagma menţionată trebuie
înţeleasă ca referindu-se la oricare sancţiune penală care face obiectul actului de
graţiere, iar nu ca privind doar pedeapsa principală, ca sancţiune de drept penal.
Pentru aceleaşi motive, şi referirea la pedeapsă, utilizată de art. 438 alin. (1) pct. 11
teza a II-a C.proc.pen., trebuie interpretată în acelaşi mod, prin raportare la obiectul
actului de graţiere.
În cazul în care nu s-a constatat graţierea, recursul va fi admis, casată hotărârea
atacată şi înlăturată greşita aplicare a legii constând tocmai în omisiunea constatării
graţierii (totale/parţiale, condiţionate/necondiţionate), urmând a constata
intervenţia acestei cauze de înlăturare sau numai de modificare a executării pedepsei
[art. 448 alin. (1) pct. 2 lit. a) teza finală C.proc.pen.]; totodată, în măsura în care
pedeapsa a fost integral graţiată ori, deşi graţierea este numai parţială, aceasta
acoperă partea de pedeapsă rămasă de executat, se va dispune şi punerea în
libertate. Pentru ipoteza în care graţierea a fost constată în mod greşit, ca urmare
a admiterii recursului şi casării hotărârii, se va dispune înlăturarea incidenţei actului
de clemenţă şi, eventual, în ipotezele în care inculpatul a fost pus în libertate ca
urmare a graţierii, se va dispune şi reîncarcerarea acestuia.
5. s-au aplicat pedepse în alte limite decât cele prevăzute de lege [art. 438 alin.
(1) pct. 12 C.proc.pen.].
Constituie caz de casare numai situaţia în care pedeapsa stabilită şi aplicată prin
raportare la încadrarea juridică reţinută în hotărârea definitivă este nelegală [de
exemplu: (i) în cazul în care pedeapsa este stabilită sub minimul special fără a fi
reţinută vreo cauză de atenuare sau vreo circumstanţă atenuantă (I.C.C.J., Secţia
penală, decizia nr. 301/RC din 5 noiembrie 2014; decizia nr. 246/RC din 13 octombrie
2014; decizia nr. 116/RC din 1 aprilie 2015; decizia nr. 143 din 27 aprilie 2015; decizia
nr. 404/RC din 15 decembrie 2015; decizia nr. 80/RC din 11 martie 2016) ori
incidenţa legii penale mai favorabile, respectiv pedeapsa a fost stabilită peste
maximul special, deşi nu a fost reţinută vreo cauză de agravare sau vreo
circumstanţă agravantă (I.C.C.J., Secţia penală, decizia nr. 249/RC din 14 octombrie
2014; decizia nr. 392/RC din 27 noiembrie 2015) ori, deşi reţinute circumstanţe
atenuante, nu li s-a dat efectul obligatoriu de reducere a pedepsei (I.C.C.J., Secţia
penală, decizia nr. 266/RC din 20 octombrie 2014) sau aplicarea acestui efect a fost
greşită (I.C.C.J., Secţia penală, decizia nr. 113/RC din 5 aprilie 2016); (ii) pedeapsa
aplicată a fost stabilită în zile-amendă, iar nu ca amendă în lei (I.C.C.J., Secţia penală,
decizia nr. 230/RC din 6 octombrie 2014); (iii) pedeapsa rezultantă în cazul
concursului de infracţiuni a fost aplicată prin adiţionarea la pedeapsa de bază a unui
spor mai mare, respectiv mai mic decât sporul fix de o treime din restul
pedepselor; (iv) pedeapsa stabilită în urma judecăţii potrivit procedurii recunoaşterii
învinuirii este mai mică decât minimul special prevăzut de lege redus cu
o treime; (v) pedeapsa complementară a fost aplicată pe o durată mai mare sau mai
mică decât limitele prevăzute de lege (I.C.C.J., Secţia penală, decizia nr. 167 din 12
mai 2015) ori a fost aplicată în mod nelegal (I.C.C.J., secţia penală, decizia nr. 379 din
12 noiembrie 2015; decizia nr. 19/RC din 27 ianuarie 2016, nepublicate)].
Deopotrivă, se poate critica pentru acest caz de casare nelegala aplicare a măsurilor
educative privative sau neprivative de libertate în alte limite decât cele prevăzute de
lege (de pildă, aplicarea măsurii educative a internării într-un centru educativ pe
o durată de 5 ani sau dispunerea internării într-un centru de detenţie pe o perioadă
de 20 de ani) [I.C.C.J., Secţia penală, decizia nr. 349/RC din 20 octombrie
2015; decizia nr. 267/RC din 21 octombrie 2014 – „aplicarea dispoziţiilor art. 15 din
Legea nr. 187/2012, care presupune stabilirea pedepsei rezultante prin cumul
aritmetic, iar nu a dispoziţiilor art. 22 alin. (4) lit. b) din Legea nr. 187/2012 şi
a dispoziţiilor art. 129 alin. (2) lit. b) C.pen., conduce la aplicarea unei pedepse
rezultante în alte limite decât cele prevăzute de lege şi se încadrează în cazul de recurs
în casaţie prevăzut în art. 438 alin. (1) pct. 12 C.proc.pen. referitor la aplicarea
pedepsei în alte limite decât cele prevăzute de lege”; I.C.C.J., Secţia penală, decizia nr.
55/RC din 10 februarie 2015; decizia nr. 267/RC din 21 octombrie 2014; Aplicarea
măsurii educative privative de libertate a internării într-un centru de detenţie în
condiţiile prevăzute în art. 114 alin. (2) lit. b) C.pen. şi în limitele prevăzute în art.
125 alin. (2) C.pen. poate fi verificată pe calea recursului în casaţie, în temeiul cazului
de recurs în casaţie prevăzut în art. 438 alin. (1) pct. 12 C.proc.pen. – I.C.C.J., Secţia
penală, decizia nr. 51/RC din 19 februarie 2016; În temeiul cazului reglementat în art.
438 alin. (1) pct. 12 C.proc.pen., poate fi verificată pe calea recursului în casaţie
prelungirea măsurii educative privative de libertate a internării într-un centru de
detenţie în limitele prevăzute în art. 125 alin. (3) C.pen. – în baza căruia instanţa,
prelungind măsura educativă a internării într-un centru de detenţie, nu poate depăşi
maximul stabilit în art. 125 alin. (2) C.pen., determinat în raport cu pedeapsa cea
mai grea dintre cele prevăzute de lege pentru infracţiunile săvârşite – I.C.C.J., Secţia
penală, decizia nr. 349/RC din 20 octombrie 2015].
Nu este incident cazul de casare prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 12 C.proc.pen. în
ipoteza în care se critică:
- greşita individualizare a pedepsei în raport cu prevederile art. 74 C.pen., acesta
fiind atributul suveran al instanţelor de fond (prima instanţă şi instanţa de apel)
(I.C.C.J., Secţia penală, decizia nr. 289/RC din 30 octombrie 2014; decizia nr. 75/RC
din 26 februarie 2015);
- desfăşurarea judecăţii potrivit procedurii de drept comun, iar nu potrivit procedurii
abreviate a recunoaşterii învinuirii;
- situaţia de fapt reţinută în cauză şi se solicită reaprecierea materialului probatoriu
administrat;
- omisiunea instanţei de a aplica pedepse accesorii sau complementare în urma
schimbării încadrării juridice (I.C.C.J., Secţia penală, încheierea nr. 29/RC din 15 mai
2014, nepublicată);
- greşita aplicare a anulării suspendării condiţionate a executării pedepsei în loc de
revocarea acesteia (I.C.C.J., Secţia penală, încheierea nr. 326/RC din 19 noiembrie
2014, nepublicată);
- omisiunea instanţei de a menţine beneficiul liberării condiţionate (I.C.C.J., Secţia
penală, încheierea nr. 216/RC din 30 septembrie 2014, nepublicată);
- aplicarea legii penale mai favorabile (I.C.C.J., Secţia penală, decizia nr. 289/RC din
30 octombrie 2014), inclusiv pe instituţii autonome (I.C.C.J., Secţia penală, încheierea
nr. 193/RC din 23 septembrie 2014).
- aplicarea pedepsei accesorii independent de pedeapsa complementară nu poate fi
cenzurată pe calea recursului în casaţie, întrucât excede cazurilor de recurs în
casaţie prevăzute de lege (I.C.C.J., Secţia penală, decizia nr. 249/RC din 14 octombrie
2014).
Acest caz de casare a fost cel mai frecvent invocat în practica judiciară. Astfel,
instanţa supremă a reţinut că:
- dispoziţiile care normează acest caz sunt de strictă interpretare şi vizează doar
stabilirea pedepsei în limitele prevăzute de lege în raport de încadrarea juridică dată
faptei şi de incidenţa unor cauze de agravare sau atenuare a pedepsei reţinute prin
hotărârea definitivă (I.C.C.J., Secţia penală, încheierea nr. 396/RC din 8 decembrie
2015, nepublicată), textul nepermiţând cenzurarea oricărui alt aspect de nelegalitate
care, în final, ar putea produce consecinţe asupra cuantumului sancţiunii aplicate
(I.C.C.J., Secţia penală, decizia nr. 337/RC din 25 noiembrie 2014); prin pedepse în
alte limite decât cele prevăzute de lege sunt avute în vedere limitele de pedeapsă în
raport cu încadrarea juridică şi de cauzele de atenuare sau agravare a pedepsei
a căror incidenţă a fost stabilită de instanţa de apel (I.C.C.J., Secţia penală, decizia
nr. 289/RC din 30 octombrie 2014); pedeapsa este aplicată în alte limite decât cele
prevăzute de lege, nu numai atunci când s-au aplicat pedepse în alte limite pentru
infracţiunile săvârşite, dar şi atunci când nu s-a dat eficienţă efectelor obligatorii ale
cauzelor de agravare (recidivă, concurs de infracţiuni, circumstanţe agravante) sau
de atenuare (I.C.C.J., Secţia penală, decizia nr. 115/RC din 1 aprilie 2015); o pedeapsă
depăşeşte, de regulă, limitele prevăzute de lege dacă se situează în afara limitelor
speciale ale pedepsei prevăzute de C.pen. pentru o anumită infracţiune. Există însă
situaţii în care limitele speciale suferă modificări, în cadrul limitelor generale, datorită
reţinerii unor împrejurări care au drept consecinţă reducerea sau majorarea limitelor
de pedeapsă. Aceste împrejurări ţin de individualizarea legală a pedepsei şi pot fi
legate de faptă, de calitatea făptuitorului sau a victimei (cum sunt circumstanţele
atenuante sau agravante, unitatea sau pluralitatea de infracţiuni, unele cazuri
speciale de atenuare sau agravare etc.), dar pot fi şi de natură procesuală (cum ar fi,
judecarea cauzei în procedura recunoaşterii învinuirii) (I.C.C.J., Secţia penală, decizia
nr. 142/RC din 25 aprilie 2016); aprecierea legalităţii limitelor de pedeapsă în calea
de atac a recursului în casaţie se face în funcţie de încadrarea juridică
reţinută/menţinută prin hotărârea atacată, instanţa de recurs nefiind abilitată de
lege să dispună schimbarea încadrării juridice a faptei (I.C.C.J., Secţia penală, decizia
nr. 250/RC din 14 octombrie 2014).
Jurisprudenţa anterior evocată configurează o interpretare restrictivă a cazului de
casare, respectiv verificarea legalităţii pedepsei exclusiv în raport de cauzele de
agravare ori atenuare reţinute de instanţa a cărei hotărâre este criticată; această
orientare jurisprudenţială exclude verificarea oricărei nelegalităţi care conduce la
nelegalitatea pedepsei (de pildă, greşita reţinere a stării de recidivă cu consecinţe
asupra pedepsei).
Există însă şi o jurisprudenţă care promovează o interpretare mai largă, considerând
că se circumscrie acestui caz de casare şi reţinerea greşită a stării de recidivă prin
greşita aplicare a legii (I.C.C.J., Secţia penală, decizia nr. 184/RC din 27 mai
2015; decizia nr. 278/RC din 1 iulie 2016, nepublicată); ori ca urmare a aplicării
greşite a tratamentului sancţionator al recidivei postexecutorii prin
nerespectarea art. 43 alin. (5) C.pen. (I.C.C.J., Secţia penală, decizia nr. 124/RC din
8 aprilie 2015).
- acest caz de casare este corespondentul art. 3859 alin. (1) pct. 14 C.proc.pen. din
1968, astfel cum a fost modificat prin Legea nr. 2/2013, jurisprudenţa anterioară în
această materie păstrându-şi valabilitatea (I.C.C.J., Secţia penală, decizia nr. 262 din
17 octombrie 2014; decizia nr. 55/RC din 10 februarie 2015);
- pedeapsa este aplicată în alte limite decât cele prevăzute de lege când s-a nesocotit
principiul neagravării în propria cale de atac (I.C.C.J., Secţia penală, decizia nr.
144/RC din 27 aprilie 2015; a se vedea, în sens contrar, decizia nr. 337RC din 25
noiembrie 2014); în prima orientare jurisprudenţială s-a considerat că „în cazul
recursului în casaţie, evaluat în contextul cazului de casare de la pct. 12, instanţa
(…) poate evalua incidenţa principiilor ce au influenţă asupra tratamentului
sancţionator, cum este non reformatio in pejus ce stabileşte limite ale pedepsei”
(I.C.C.J., Secţia penală, decizia nr. 203/RC din 17 iunie 2015, nepublicată; decizia nr.
395/RC din 8 decembrie 2015);
- greşita individualizare a executării pedepsei (de pildă, nelegala dispunere
a suspendării sub supraveghere a executării pedepsei; a se vedeaI.C.C.J., Secţia
penală, decizia nr. 521/RC din 25 noiembrie 2016, nepublicată); s-a precizat că
„aplicarea pedepsei în limitele prevăzute de lege vizează cuantumul şi modalitatea de
executarea a unei pedepse principale (…)” (I.C.C.J., Secţia penală, decizia nr. 379/RC
din 12 noiembrie 2015), respectiv „în cazul recursului în casaţie, evaluat în contextul
cazului de casare de la pct. 12, instanţa poare analiza modalitatea de executare ca
făcând parte din conceptul de pedeapsă nelegală” (I.C.C.J., Secţia penală, decizia nr.
203/RC din 17 iunie 2015; decizia nr. 395/RC din 8 decembrie 2015);
- legalitatea aplicării unei pedepse accesorii, independent de o pedeapsă
complementară, nu poate fi făcută în calea de atac a recursului în casaţie, întrucât
excedează cazurile de casare prevăzute de lege (I.C.C.J., Secţia penală, decizia nr.
249/RC din 14 octombrie 2014);
- verificarea legalităţii limitelor de pedeapsă, în cadrul cazului de recurs în casaţie
prevăzut în art. 438 alin. (1) pct. 12 C.proc.pen., se realizează în funcţie de încadrarea
juridică stabilită sau menţinută prin hotărârea atacată, instanţa care judecă recursul
în casaţie nefiind abilitată prin dispoziţiile noului Cod de procedură penală să
dispună schimbarea încadrării juridice a faptei (I.C.C.J., Secţia penală, decizia nr.
250/RC din 14 octombrie 2014);
- aplicarea unei pedepse inferioare minimului special prevăzut în norma de
incriminare, în condiţiile în care instanţa nu a reţinut circumstanţe atenuante sau
incidenţa unei cauze de reducere a pedepsei, se încadrează în cazul de recurs în
casaţie reglementat în art. 438 alin. (1) pct. 12 C.proc.pen. referitor la aplicarea
pedepsei în alte limite decât cele prevăzute de lege (I.C.C.J., Secţia penală, decizia nr.
246/RC din 13 octombrie 2014);
- stabilirea unei pedepse în alte limite decât cele care rezultă în urma aplicării
dispoziţiilor legale privitoare la efectele circumstanţelor atenuante, reţinute de
instanţă, se încadrează în cazul de recurs în casaţie reglementat în art. 438 alin. (1)
pct. 12 C.proc.pen. referitor la aplicarea pedepsei în alte limite decât cele prevăzute
de lege. În temeiul dispoziţiilor art. 11 alin. (1) şi (5) din Legea nr. 255/2013, deciziile
pronunţate în apel înainte de intrarea în vigoare a C.proc.pen. cu privire la care
termenul de declarare a căii ordinare de atac prevăzute de Codul de procedură
penală anterior nu expirase la data intrării în vigoare a noului Cod de procedură
penală devin definitive la data intrării în vigoare a acestuia şi sunt supuse recursului
în casaţie. În cazul acestor decizii, aplicarea legii penale mai favorabile după
judecarea definitivă a cauzei, conform art. 6 C.pen., nu se realizează pe calea
recursului în casaţie, în temeiul cazului de casare prevăzut în art. 438 alin. (1) pct.
12 C.proc.pen., ci pe calea contestaţiei la executare, recursul în casaţie cenzurând,
pentru această categorie de decizii, aplicarea pedepsei în alte limite decât cele
prevăzute de Codul penal anterior (I.C.C.J., Secţia penală, decizia nr. 66/RC din 16
iunie 2014);
- stabilirea unei pedepse în alte limite decât cele care rezultă din art. 396 alin. (10)
C.proc.pen. ca urmare a aplicării procedurii privind recunoaşterea învinuirii;
inadmisibilitatea rezultată din faptul că hotărârile pronunţate în această procedură
nu pot face obiectul recursului în casaţie conform art. 434 alin. (2) lit. f) C.proc.pen.
a fost înlăturată printr-o motivare care face distincţia între soluţii şi hotărâri
pronunţate în această procedură: „prevederile art. 434 alin. (2) lit. f) C.proc.pen. în
conformitate cu care nu pot fi atacate cu recurs în casaţie soluţiile pronunţate ca
urmare a aplicării procedurii privind recunoaşterea învinuirii, ceea ce însemnă
că legiuitorul a exclus de la verificarea pe calea recursului în casaţie numai
soluţiile pronunţate în temeiul art. 396 alin. (10) C.proc.pen., respectiv soluţiile de
condamnare şi amânare a executării pedepsei, iar nu hotărârile pronunţate în cauzele
judecate în procedura recunoaşterii vinovăţiei (posibilitatea pronunţării unor pedepse
nelegale existând indiferent dacă o cauză este judecată potrivit procedurii obişnuite
ori procedurii simplificate)” (I.C.C.J., Secţia penală, decizia nr. 242/RC din 8 iulie
2015); în acelaşi sens, fără însă o motivare a înlăturării condiţiei de inadmisibilitate
a recursului în casaţie prevăzute de art. 434 alin. (2) lit. f) C.proc.pen. (I.C.C.J., Secţia
penală, decizia nr. 267/RC din 21 octombrie 2014; decizia nr. 232/RC din 24 iunie
2015;decizia nr. 326/RC din 20 septembrie 2016, nepublicată). Prin aceste hotărâri,
aşa cum s-a precizat, recursurile în casaţie au fost judecate pe fond, fiind admisă
calea extraordinară de atac declarată în favoare (deciziile nr. 267/RC/2014 şi
326/RC/2016) ori respinsă calea de atac declarată în defavoare (deciziile nr.
232/RC/2015 şi 242/RC/2015).
Există şi o altă orientare jurisprudenţială, în sensul respingerii ca
inadmisibile a recursurilor în casaţie formulate împotriva soluţiilor/hotărârilor
pronunţate în procedura recunoaşterii învinuirii (I.C.C.J., Secţia penală, încheierea
nr. 56/RC din 10 iunie 2014; încheierea nr. 65/RC din 13 iunie 2014; încheierea nr.
401/RC din 14 decembrie 2015; încheierea nr. 219/RC din 10 iunie 2016; încheierea
nr. 230/RC din 14 iunie 2016; încheierea nr. 361/RC din 27 septembrie 2016,
nepublicate), precizându-se că „a face diferenţa între soluţie şi hotărâre este lipsit de
substanţă” (I.C.C.J., Secţia penală, decizia nr. 362/RC din 28 octombrie 2015).
- în ipoteza concursului de infracţiuni, dacă instanţa de apel a adăugat la pedeapsa
cea mai grea un spor inferior fracţiei de o treime din totalul celorlalte pedepse stabilite
– fracţie prevăzută în art. 39 alin. (1) lit. b) C.pen. – şi, în consecinţă, a aplicat
o pedeapsă rezultantă inferioară pedepsei determinate conform art. 39 alin. (1) lit. b)
C.pen., este incident cazul de recurs în casaţie prevăzut în art. 438 alin. (1) pct. 12
C.proc.pen. referitor la aplicarea pedepsei în alte limite decât cele prevăzute de lege
(I.C.C.J., Secţia penală, decizia nr. 32/RC din 23 ianuarie 2015; decizia nr. 27/RC din
22 ianuarie 2015); sunt incidente prevederile art. 438 alin. (1) pct. 12 C.proc.pen. în
cazul în care pedeapsa rezultantă este nelegală, fiind aplicată cu încălcarea art. 39
C.pen. care reglementează pedeapsa în caz de concurs de infracţiuni, respectiv sporul
de pedeapsă fost greşit calculat (I.C.C.J., Secţia penală, decizia nr. 255/RC din 15
octombrie 2014; decizia 150/RC din 29 aprilie 2015; decizia nr. 137/RC din 20 aprilie
2016); în cazul concursului de infracţiuni, în ipoteza în care instanţa de apel
a constatat că legea penală mai favorabilă este Codul penal anterior şi a aplicat
inculpatului o pedeapsă rezultantă care depăşeşte totalul pedepselor stabilite pentru
infracţiunile concurente, este incident cazul de recurs în casaţie prevăzut în art. 438
alin. (1) pct. 12 C.proc.pen., întrucât aplicarea unei pedepse rezultante care
depăşeşte limita prevăzută în art. 34 alin. (2) C.pen. anterior reprezintă aplicarea
unei pedepse în alte limite decât cele prevăzute de lege (I.C.C.J., Secţia penală, decizia
nr. 63/RC din 2 martie 2016); calculul aritmetic greşit al sporului nu reprezintă un
aspect remediabil pe calea unei îndreptări de eroare materială, ci se circumscrie
cazului de casare privind pedepse în alte limite decât cele legale, nefăcându-se
distincţie între cauzele care au condus la stabilirea unor astfel de pedepse (I.C.C.J.,
Secţia penală, decizia nr. 32/RC din 23 ianuarie 2015); prin aplicarea unei pedepse
nelegale pentru una din infracţiunile aflate în concurs, este influenţat şi sporul
aplicat potrivit dispoziţiilor art. 39 alin. (1) lit. b) C.pen., pedeapsa rezultantă
devenind, la rândul ei, nelegală, ipoteză în care instanţa supremă a admis recursul
în casaţie şi a modificat atât pedeapsa inferioară minimului special rezultat prin
aplicarea dispoziţiilor art. 76 alin. (1) C.pen. pentru una dintre infracţiunile
concurente, cât şi pedeapsa rezultantă, potrivit art. 39 alin. (1) lit. b) C.pen. (I.C.C.J.,
Secţia penală, decizia nr. 75/RC din 26 februarie 2015); de asemenea, în situaţia în
care, aplicând, pentru una dintre infracţiunile concurente, o pedeapsă nelegală, sub
minimul special, în condiţiile în care nu s-au reţinut circumstanţe atenuante care ar
fi atras coborârea pedepsei sub acest minim, şi pedeapsa rezultantă stabilită pentru
concursul de infracţiuni este nelegală, întrucât sporul prevăzut de art. 39 alin. (1) lit.
b) C.pen. este calculat în raport şi cu această pedeapsă nelegală şi în această ipoteză,
instanţa supreme, admiţând recursul în casaţie, în temeiul art. 448 alin. (1) pct. 2
lit. a) C.proc.pen., a modificat atât pedeapsa inferioară minimului special prevăzut în
norma de incriminare pentru una dintre infracţiunile concurente, cât şi pedeapsa
rezultantă, potrivit art. 39 alin. (1) lit. b) C.pen. (I.C.C.J., Secţia penală, decizia nr.
367/RC din 14 decembrie 2014); sporul nu a fost aplicat (I.C.C.J., Secţia penală,
decizia nr. 115/RC din 1 aprilie 2015).
- nelegalitatea uneia dintre pedepsele aplicate pentru una dintre infracţiunile
concurente determină nelegalitatea pedepsei rezultante, context în care, înlăturarea
greşitei aplicări a legii şi stabilirea unei pedepse rezultante în limite legale determină
şi nelegalitatea, prin neîndeplinirea condiţiilor prevăzute de art. 91 alin. (1) lit. a)
C.pen. ori art. 81 alin. (2) C.pen. din 1969, modalităţii de executare prin suspendare
sub supraveghere ori suspendare condiţionată care, pentru acest motive, va fi
înlăturată (I.C.C.J., Secţia penală, decizia nr. 368/RC din 2 noiembrie 2015; decizia
nr. 380/RC din 13 noiembrie 2015).
- în restabilirea legalităţii unei pedepse şi stabilirea cuantumului acesteia între
limitele legale, instanţa de recurs va avea în vedere criteriile de individualizare
valorificate de instanţa de apel/de fond (I.C.C.J., Secţia penală, decizia nr. 380/RC
din 13 noiembrie 2015).
Art. 439
Procedura de comunicare

Mihail Udroiu, Iuliana Nedelcu


(1) Cererea de recurs în casaţie împreună cu înscrisurile anexate se depun,
însoţite de copii pentru procuror şi părţi, la instanţa a cărei hotărâre se atacă.
(2) Preşedintele instanţei a cărei hotărâre se atacă ori judecătorul delegat de
către acesta va comunica procurorului şi părţilor copii de pe cererea de recurs
în casaţie şi celelalte înscrisuri doveditoare, cu menţiunea că se pot depune
concluziile scrise în termen de 10 zile de la primirea comunicărilor, la aceeaşi
instanţă.
(3) Nedepunerea de către părţi şi procuror de concluzii scrise nu împiedică
judecarea recursului în casaţie.
(4) În termen de 5 zile de la depunerea concluziilor scrise sau de la expirarea
termenului de depunere a acestora, preşedintele instanţei sau judecătorul
delegat de către acesta va înainta Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie dosarul
cauzei, cererea de recurs în casaţie, înscrisurile anexate, dovezile de
comunicare efectuate, precum şi, după caz, concluziile scrise.
(41) În cazul în care cererea de recurs în casaţie este formulată împotriva unei
hotărâri prevăzute la art. 434 alin. (2), preşedintele instanţei sau judecătorul
delegat de către acesta restituie părţii, pe cale administrativă, cererea de recurs
în casaţie.
(5) În cazul în care nu este îndeplinită procedura de comunicare prevăzută la
alin. (2) şi (4) ori dacă aceasta nu este completă, magistratul-asistent de la Înalta
Curte de Casaţie şi Justiţie, desemnat cu verificarea îndeplinirii procedurii de
comunicare şi de întocmire a raportului referitor la cererea de recurs în casaţie,
va îndeplini sau va completa, după caz, procedura.
(6) În cazul recursurilor în casaţie declarate împotriva deciziilor pronunţate de
Secţia penală a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, ca instanţă de apel,
procedura de comunicare se realizează la nivelul Secţiei penale a Înaltei Curţi
de Casaţie şi Justiţie, iar în cazul recursurilor în casaţie declarate împotriva
deciziilor pronunţate de completele de 5 judecători, ca instanţe de apel,
procedura de comunicare se realizează la nivelul completelor de 5 judecători.
Comentariu
Cererea de recurs în casaţie împreună cu înscrisurile anexate se depun, însoţite de
copii pentru procuror şi părţi, la instanţa a cărei hotărâre se atacă.
Instanţei a cărei hotărâre este atacată îi revin două sarcini principale:
a) să verifice dacă cererea vizează o hotărâre care este susceptibilă de a face obiectul
recursului în casaţie. În cazul în care cererea de recurs în casaţie este formulată
împotriva unei hotărâri care nu poate fi atacată cu recurs în casaţie, preşedintele
instanţei sau judecătorul delegat de către acesta restituie părţii, pe cale
administrativă, cererea de recurs în casaţie. Este instituit astfel un prim filtru de
natură administrativă al admisibilităţii cererilor de recurs în casaţie. Cu privire la
art. 439 alin. (41) C.proc.pen. este de menţionat că cerinţa formulării cererii prin
avocat a fost declarată neconstituţională (D.C.C. nr. 432 din 21 iunie 2016; a se
vedea supra comentariul art. 436, pct. 1), urmând ca, după publicarea deciziei
menţionate, verificarea să poarte numai asupra aspectului privind obiectul
recursului, respectiv o hotărâre dintre cele prevăzute de art. 434 alin. (1) C.proc.pen.
De altfel, prin art. I pct. 4 din O.U.G. nr. 70/2016, art. art. 439 alin.
(41) C.proc.pen. a fost modificat prin eliminarea menţiunilor care decurg din
obligativitatea formulării cererii de recurs în casaţie prin avocat, declarate
neconstituţionale. Pe de altă parte, în cazul recursului în casaţie exercitat de procuror
problema intermedierii exerciţiului acestui drept, prin avocat, nu exista/nu
constituia o condiţie de admisibilitate. De asemenea, prin art. I pct. 5 din O.U.G. nr.
70/2016, a fost introdus alin. (6) care reglementează procedura de comunicare în
cazul recurării hotărârilor pronunţate, ca instanţe de apel, atât de secţia penală, cât
şi de completele de 5 judecători ale instanţei supreme, păstrând regula realizării
acestei proceduri la nivelul instanţei a cărei hotărâre se atacă şi particularizând-o în
raport cu structurile instanţei supreme care au competenţa funcţională de
a soluţiona apeluri (Secţie penală, respectiv complet de 5 judecători).
Instituirea acestei sarcini în competenţa instanţei a cărei hotărâre se atacă reprezintă
o partajare a controlului de admisibilitate între instanţa anterior menţionată şi
instanţa competentă să soluţioneze recursul în casaţie. Raţiunea instituirii unei
asemenea proceduri o constituie filtrarea cererilor de recurs în casaţie pentru
a împiedica ajungerea celor inadmisibile pe rolul instanţei supreme. Totuşi, în
măsura în care filtrul nu este funcţional, condiţia de admisibilitate va fi verificată în
etapa admiterii în principiu. În funcţie de instanţa care constată neîndeplinirea
condiţiei de admisibilitate, sancţiunea acestei nerespectări este, fie una
administrativă (restituirea cererii, în cazul instanţei a cărei hotărâre se atacă), fie una
jurisdicţională (respingerea ca inadmisibilă a cererii de recurs în casaţie, în cazul
instanţei competente să soluţioneze recursul); cu privire la efectele acestor sancţiuni
a se vedea infra comentariul art. 440.
În ipoteza unui recurs în casaţie exercitat de procuror restituirea administrativă nu
este incidentă întrucât textul legal menţionează expres părţile (conform art. 32
C.proc.pen.) ca fiind vizate de această sancţiune.
b) să efectueze procedura de comunicare a cererii de recurs în casaţie. Preşedintele
instanţei a cărei hotărâre se atacă ori judecătorul delegat de către acesta va
comunica procurorului şi părţilor copii de pe cererea de recurs în casaţie şi celelalte
înscrisuri doveditoare, cu menţiunea că se pot depune concluzii scrise în termen de
10 zile de la primirea comunicărilor, la aceeaşi instanţă. Nedepunerea de către părţi
şi procuror de concluzii scrise nu împiedică judecarea recursului în casaţie.
În termen de 5 zile de la depunerea concluziilor scrise sau de la expirarea termenului
de depunere a acestora, preşedintele instanţei sau judecătorul delegat de către
acesta va înainta Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie dosarul cauzei, cererea de recurs
în casaţie, înscrisurile anexate, dovezile de comunicare efectuate, precum şi, după
caz, concluziile scrise.
Termenele (10 zile, respectiv 5 zile) au natură procedurală, de recomandare, nefiind
supuse niciunei sancţiuni, astfel că, de pildă, depunerea concluziilor scrise de către
părţi sau procuror cu depăşirea acestui termen este posibilă.
În cazul în care nu este îndeplinită procedura de comunicare ori dacă aceasta nu este
completă, magistratul-asistent de la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, desemnat cu
verificarea îndeplinirii procedurii de comunicare, va îndeplini sau va completa, după
caz, procedura de comunicare. Magistratul-asistent de la Înalta Curte de Casaţie şi
Justiţie va proceda şi la întocmirea raportului referitor la cererea de recurs în casaţie.
Deşi art. 439 alin. (1) C.proc.pen. prevede expres instanţa a cărei hotărâre se atacă
ca fiind organul judiciar la care se depune cererea de recurs în casaţie, în practică
nu este exclusă situaţia în care cererea s-ar depune chiar la instanţa de recurs.
Soluţia într-o asemenea ipoteză, respectiv transmiterea administrativă a cererii de
recurs de către instanţa la care s-a depus la instanţa a cărei hotărâre a fost atacată
este posibilă şi întemeiată pe art. 270 alin. (2) C.proc.pen. (de altfel, şi aplicarea prin
analogie a art. 289 alin. (9) C.proc.pen. ar conduce la aceeaşi soluţie). Argumentele
în sprijinul unei asemenea soluţii constau în faptul că nerespectarea art. 439 alin.
(1) C.proc.pen. (dispoziţie privind sesizarea instanţei; a se vedea comentariul art. 437
C.proc.pen.) nu este sancţionată cu nulitatea absolută, ci relativă, având în vedere
că această dispoziţie legală vine în sprijinul părţilor, fără să fie însă o garanţie
a respectării drepturilor lor procesuale (a se vedea şi V. Papadopol, comentariul art.
367 C.proc.pen. din 1968, în Practică judiciară penală, vol. IV, Ed. Academiei
Române, Bucureşti, 1993, p. 244-245).
Art. 440
Admiterea în principiu

Mihail Udroiu, Iuliana Nedelcu


(1) Admisibilitatea cererii de recurs în casaţie se examinează în camera de
consiliu de un complet format din un judecător, după depunerea raportului
magistratului-asistent şi atunci când procedura de comunicare este legal
îndeplinită, fără citarea părţilor şi fără participare procurorului.
(2) Dacă cererea de recurs în casaţie nu este făcută în termenul prevăzut de lege
sau dacă nu s-au respectat dispoziţiile art. 434, art. 436 alin. (1) şi (6), art. 437
şi 438, instanţa respinge, prin încheiere definitivă, cererea de recurs în casaţie.
(3) Dacă cererea de recurs în casaţie a fost retrasă, instanţa ia act de retragere,
prin încheiere.
(4) În cazul în care instanţa constată că cererea îndeplineşte condiţiile
prevăzute la art. 434-438, dispune prin încheiere admiterea în principiu
a cererii de recurs în casaţie şi trimite cauza în vederea judecării recursului în
casaţie.
(5) În cazul recursurilor în casaţie declarate împotriva deciziilor pronunţate de
completele de 5 judecători, ca instanţe de apel, judecătorul care examinează
admisibilitatea cererii de recurs în casaţie în condiţiile prevăzute de alin. (1)-
(4) trebuie să facă parte dintr-un complet de 5 judecători.
Corelaţii legislative: art. 435-438 C.proc.pen.
Comentariu
1. Procedura. C.proc.pen. a prevăzut un al doilea filtru de admisibilitate (de natură
judiciară) al recursurilor în casaţie aflate pe rolul instanţei supreme. Astfel, după
depunerea raportului magistratului-asistent şi atunci când procedura de comunicare
este legal îndeplinită, admisibilitatea cererii de recurs în casaţie va fi examinată de
un complet format dintr-un judecător, în camera de consiliu, fără citarea părţilor şi
fără participarea procurorului. Anterior modificării art. 440 alin. (1) C.proc.pen.
prin Legea nr. 75/2016 această dispoziţie legală nu prevedea în mod expres că
procedura de examinare a admisibilităţii cererii de recurs în casaţie se realizează fără
citarea părţilor şi fără participarea procurorului. Acest aspect a făcut obiectul unei
analize a Curţii Constituţionale (D.C.C. nr. 591 din 1 octombrie 2015, parag. 19-23)
care, respingând ca inadmisibilă excepţia de neconstituţionalitate a art. 440 alin. (1)
C.proc.pen., a apreciat că examinarea admisibilităţii în principiu a cererii de recurs
în casaţie ar trebui realizată cu citarea de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie
a părţilor, conform art. 353 alin. (1) C.proc.pen., şi cu participarea procurorului,
potrivit art. 363 alin. (1) din acelaşi Cod. Totodată, instanţa de contencios
constituţional a considerat că jurisprudenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în
sensul neaplicării dispoziţiilor legale menţionate, respectiv examinarea admisibilităţii
în principiu a recursului în casaţie fără citarea părţilor şi fără participarea
procurorului ridică doar o problemă de interpretare şi aplicare a legii, şi nu una de
constituţionalitate a textului criticat întrucât este asigurată egalitatea procesuală
între părţi, pe de o parte, şi procuror, pe de altă parte. Cu toate acestea, ulterior
publicării acestei decizii, jurisprudenţa instanţei supreme în ceea ce priveşte
procedura prevăzută de art. 440 C.proc.pen. s-a modificat, în sensul citării părţilor
şi al prezenţei procurorului (I.C.C.J., Secţia penală, încheierea nr. 396/RC din 8
decembrie 2015; încheierea nr. 27/RC din 29 ianuarie 2016; încheierea nr. 117/RC
din 8 aprilie 2016; încheierea nr. 122/RC din 13 aprilie 2016, nepublicate). În prezent,
după modificarea intervenită prin Legea nr. 75/2016, jurisprudenţa s-a reconfigurat
în sensul prevăzut expres de textul modificat. Examinarea admisibilităţii în principiu
a recursului în casaţie fără citarea părţilor şi fără participarea procurorului, aşa cum
prevede în prezent art. 440 alin. (1) C.proc.pen., nu ridică o problemă de
neconstituţionalitate întrucât, aşa cum a precizat şi Curtea Constituţională, este
asigurată egalitatea părţilor, precum şi a acestora cu procurorul: toţi aceşti
participanţi se află într-o poziţie procesuală identică, aceea a necitării şi
neparticipării (indiferent că au calitatea de recurenţi sau intimaţi), având cu toţii
aceeaşi posibilitate de a depune concluzii scrise privind cererea de recurs în casaţie
conform art. 439 alin. (2) C.proc.pen. (atunci când au numai calitatea de intimaţi).
Judecătorul care analizează admisibilitatea în principiu verifică dacă:
a) hotărârea atacată este susceptibilă de recurs în casaţie;
b) cererea de recurs în casaţie a fost făcută în termenul prevăzut de lege;
c) cererea de recurs în casaţie a fost formulată de o persoană care avea calitate
procesuală activă (procuror sau parte);
Condiţia formulării cererii prin avocat a fost declarată neconstituţională (D.C.C. nr.
432 din 21 iunie 2016; a se vedea supra comentariul art. 436, pct. 1); de la data
publicării deciziei, acest aspect nu va mai constitui o condiţie de admisibilitate.
d) cererea de recurs în casaţie este motivată sau are conţinutul prevăzut de lege;
e) sunt invocate şi probate cazurile de casare prevăzute de art. 438 C.proc.pen. şi
dacă aspectele de nelegalitate nu au fost invocate şi pe calea apelului;
f) procurorul sau partea a mai formulat anterior vreo cerere de recurs în casaţie.
2. Soluţii. După deliberare, judecătorul poate dispune una dintre
următoarele soluţii:
1. respinge, prin încheiere definitivă, cererea de recurs în casaţie ca inadmisibilă,
dacă:
(i) hotărârea atacată nu este susceptibilă de recurs în casaţie, iar acest aspect nu
a fost sesizat în cadrul filtrului administrativ prealabil;
(ii) cererea de recurs în casaţie a fost formulată de o persoană care nu avea calitate
procesuală activă;
(iii) cererea de recurs în casaţie este nemotivată sau are conţinutul prevăzut de art.
437 C.proc.pen. ori nu este însoţită de înscrisurile invocate în motivarea acesteia (a
se vedea supra comentariul art. 438);
(iv) nu este invocat vreunul dintre cazurile de casare prevăzute de art. 438
C.proc.pen. (a se vedea supra comentariul art. 438);
(v) cererea de recurs în casaţie nu a fost formulată în termenul prevăzut de art. 435
C.proc.pen. (I.C.C.J., Secţia penală, încheierea nr. 188/RC din 23 mai 2016,
nepublicată) (a se vedea supra comentariul art. 435).
Totodată, se va dispune obligarea recurentului la plata cheltuielilor judiciare către
stat, cu excepţia cazului în care recursul în casaţie este exercitat de procuror.
Caracterul definitiv al încheierii prin care este respinsă ca inadmisibilă cererea de
recurs în casaţie face evident faptul că aspectele de admisibilitate, astfel cum au fost
tranşate prin această încheiere, nu mai pot fi repuse în discuţie (de altfel, nici nu este
reglementată vreo procedură care să permită un asemenea demers) Respingerea
cererii de recurs în casaţie prin încheiere definitivă paralizează şi posibilitatea
părţilor/procurorului de a formula o nouă cerere de recurs în casaţie, indiferent de
motivul invocat, efect prevăzut de art. 438 alin. (3) C.proc.pen. Nu acelaşi efect îl are
restituirea administrativă a cererii de recurs în casaţie [art. 439 alin.
(41) C.proc.pen.], concluzie rezultată din interpretarea ad litteram a sintagmei
utilizate de art. 438 alin. (3) C.proc.pen. [în cazul în care cererea de recurs în casaţie
a fost respinsă (...)]. Aceasta ar însemna că o cerere de recurs în casaţie restituită
administrativ întrucât a fost formulată împotriva unei hotărâri prevăzute de art. 434
alin. (2) C.proc.pen., adică împotriva unei hotărâri nerecurabile, ar putea fi reiterată,
deşi inadmisibilitatea sa rămâne intactă. O astfel de situaţie nu este practică şi ar
putea fi înlăturată numai interpretând sintagma amintită ca incluzând atât
respingerea ca inadmisibilă a cererii de recurs în casaţie conform art. 440 alin. (2)
C.proc.pen., cât şi restituirea administrativă a cererii conform art. 439 alin. (41) din
acelaşi Cod. Acestei interpretări i s-ar putea opune caracterul administrativ al
restituirii, respectiv faptul că o procedură administrativă nu poate împiedica
exercitarea unui drept procesual.
2. ia act de retragerea cererii de recurs în casaţie prin încheiere definitivă (I.C.C.J.,
Secţia penală, încheierea nr. 76/RC din 26 februarie 2015;încheierea nr. 8/RC din 13
ianuarie 2016; nr. 73/RC din 8 martie 2016, nepublicate);
În ipoteza în care recursul în casaţie este retras după admiterea sa în principiu, în
etapa judecării, instanţa ia act de această manifestare de voinţă prin decizie (I.C.C.J.,
Secţia penală, decizia nr. 253/RC din 15 octombrie 2014; decizia nr. 355/RC din 4
decembrie 2014, nepublicate); această soluţie se impune chiar dacă nu este
menţionată expres de art. 448 C.proc.pen.
3. admite în principiu, prin încheiere definitivă, cererea de recurs în casaţie dacă
sunt îndeplinite condiţiile de admisibilitate enumerate mai sus şi prevăzute de art.
434-438 C.proc.pen. şi trimite cauza în vederea judecării recursului în casaţie;
deopotrivă, se va fixa termenul de judecată în şedinţa publică la care se vor cita
părţile, putându-se dispune şi desemnarea unui avocat din oficiu în ipotezele în care
asistenţa juridică este obligatorie. Este posibilă admiterea în principiu numai pentru
unele dintre criticile formulate; astfel, a fost admisă în principiu cererea de recurs în
casaţie formulată de procuror numai în ceea ce priveşte criticile ce se circumscriu
temeiului de casare prevăzut de dispoziţiile art. 438 alin. (1) pct. 12 C.proc.pen.
privind aplicarea unor pedepse în alte limite decât cele prevăzute de (I.C.C.J., Secţia
penală, încheierea nr. 313/RC din 13 noiembrie 2014 invocată în decizia nr. 367/RC
din 11 decembrie 2014).
Încheierea prin care se admite cererea de recurs în casaţie nu are caracter definitiv,
astfel încât problema admisibilităţii tranşate pozitiv de completul format dintr-un
judecător poate fi repusă în discuţie de completul care judecă fondul recursului în
casaţie (format din trei judecători). În acest sens poate fi menţionată decizia nr.
362/RC din 28 octombrie 2015 a instanţei supreme, prin care a fost respins ca
inadmisibil recursul în casaţie după ce, prin încheierea nr. 134/RC din 23 aprilie
2015, cererea de recurs în casaţie fusese admisă. Jurisprudenţa cunoaşte şi opinia
contrară, potrivit căreia „Înalta Curte constată că, în această fază procesuală, legea
nu permite respingerea, ca inadmisibil, a recursului în casare, admisibilitatea în
principiu fiind o etapă premergătoare judecării recursului în casare, care a fost
parcursă, iar potrivit art. 448 C.proc.pen., soluţiile care pot fi dispuse la judecata
recursului în casaţie sunt, exclusiv, fie de admitere, fie de respingere a căii
extraordinare de atac” (I.C.C.J., Secţia penală, decizia nr. 32/RC din 23 ianuarie
2015). Din perspectiva argumentaţiei acestei opinii, respectiv a art. 448 C.proc.pen.
nu se prevede soluţia respingerii ca inadmisibile a recursului, nici pronunţarea unei
hotărâri (decizii) prin care se ia act de retragerea recursului în casaţie nu ar fi posibilă
întrucât nici aceasta nu este prevăzută de dispoziţia legală menţionată. Or,
jurisprudenţa a confirmat această posibilitate (I.C.C.J., Secţia penală, decizia nr.
469/RC din 7 noiembrie 2016, nepublicată, prin care s-a luat act de retragerea
recursului în casaţie declarat de procuror).
Încheierile prin care judecătorul dispune una dintre soluţiile enumerate mai sus se
pronunţă în şedinţă publică.
Art. 441
Suspendarea executării

Mihail Udroiu, Iuliana Nedelcu

(1) Instanţa care admite în principiu cererea de recurs în casaţie sau completul
care judecă recursul în casaţie poate suspenda motivat, în tot sau în parte,
executarea hotărârii, putând impune respectarea de către condamnat a unora
dintre obligaţiile prevăzute la art. 215 alin. (1) şi (2).
(2) În cazul în care persoana condamnată nu respectă obligaţiile impuse prin
încheiere, completul care va judeca recursul în casaţie, din oficiu sau la cererea
procurorului, poate dispune revocarea măsurii suspendării şi reluarea executării
pedepsei.
(3) Aducerea la îndeplinire a dispoziţiilor de suspendare a executării hotărârii şi
supravegherea respectării obligaţiilor impuse se fac prin instanţa de executare.
Comentariu
Recursul în casaţie nu are efect suspensiv de drept (fiind o cale extraordinară de atac,
exercitată împotriva unei hotărâri intrate în putere de lucru judecat) însă fie instanţa
care admite în principiu cererea de recurs în casaţie, fie completul care judecă
recursul în casaţie poate suspenda motivat, în tot sau în parte, executarea hotărârii.
Astfel, nu poate fi dispusă suspendarea executării unei hotărâri definitive pentru
simplul fapt că cererea de recurs în casaţie îndeplineşte condiţiile de admisibilitate
(I.C.C.J., Secţia penală, încheierea nr. 117/RC din 8 aprilie 2016, nepublicată). În
analiza unei cereri de suspendare care nu conţine şi motivele unei astfel de solicitări,
instanţa are în vedere împrejurările concrete ale cauzei şi conţinutul motivelor
invocate în susţinerea recursului în casaţie (I.C.C.J., Secţia penală, încheierea nr.
122/RC din 13 aprilie 2016, nepublicată).
O condiţie pentru a se putea dispune suspendarea este aceea ca instanţa să fi fost
atât sesizată (prin cererea de recurs în casaţie), cât şi învestită (prin admiterea în
principiu a cererii de recurs în casaţie), conform art. 441 alin. (1) C.proc.pen.; în
ipoteza unei cereri de recurs în casaţie respinse ca inadmisibile nu se pune problema
suspendării care, de altfel, ar fi inutilă.
În condiţiile în care dispoziţia legală nu conţine nicio menţiune cu privire la
concluziile procurorului (este avută în vedere ipoteza căii de atac exercitate de părţi;
în situaţia unui recurs în casaţie declarat de procuror, acesta îşi va formula
solicitarea însoţită de motivarea acesteia prin chiar cererea de declarare a recursului
în casaţie ori va prezenta concluzii orale în şedinţa de judecată), în raport cu
momentul în care intervine decizia asupra cererii de suspendare, pot fi formulate
următoarele concluzii. Astfel, primind, conform art. 439 alin. (2) teza I C.proc.pen.,
cerea de recurs în casaţie prin care s-a formulat şi cerere de suspendare a executării
hotărârii atacate, procurorul are posibilitate ca, odată cu concluziile scrise asupra
cererii de recurs, să formuleze şi concluzii asupra cererii de suspendare, conform art.
439 alin. (2) teza a II-a C.proc.pen.; dacă cererea de suspendare este formulată în
cursul judecării recursului, procurorul va pune concluzii asupra acesteia în şedinţa
de judecată.
Suspendarea executării hotărârii definitive poate fi dispusă din oficiu sau la cererea
procurorului ori a recurentului, prin încheiere [fiind o hotărâre pronunţată în cursul
judecăţii, conform art. 370 alin. (3) C.proc.pen.] definitivă [conform art. 408 alin. (2)
C.proc.pen., încheierile pot fi atacate cu apel numai odată cu sentinţa, cu excepţia
cazurilor când, potrivit legii, pot fi atacate separat cu apel; or, în materie, nu este
prevăzută nicio cale de atac separată, iar, pe de altă parte, atacarea încheierii odată
cu decizia instanţei de recurs nu este posibilă, nefiind vorba despre o sentinţă şi, mai
mult, hotărârea instanţei de recurs nu este supusă niciunei căi de atac; nu poate fi
vorba nici despre o contestaţie pentru că o asemenea posibilitate ar trebui prevăzută
expres, conform art. 4251 C.proc.pen.].
Atât în cazul în care instanţa dispune suspendarea executării, cât şi în ipoteza în
care respinge cererea de suspendare a executării, încheierea instanţei trebuie
motivată. Deşi textul nu menţionează, suspendarea executării hotărârii atacate poate
fi dispusă în raport cu limitele cererii de recurs în casaţie. De principiu, dacă, în
cursul procedurii de soluţionare a recursului în casaţie, inclusiv în faza admiterii în
principiu, există indicii temeinice că cererea de recurs în casaţie este întemeiată, se
va putea dispune suspendarea executării hotărârii. De pildă, dacă se critică
nelegalitatea pedepsei, în măsura în care motivul de casare este întemeiat/există
indicii serioase în acest sens, care ar conduce la reducerea pedepsei, iar pedeapsa
efectiv executată până în acel moment se apropie/este egală sau chiar a depăşit
limita până la care s-ar impune reducerea sa, suspendarea executării s-ar impune în
ceea ce priveşte executarea pedepsei principale şi, eventual, complementare; de
asemenea, dacă se invocă un temei care ar conduce la achitarea inculpatului (fapta
nu este prevăzută de legea penală), suspendarea executării va viza pedeapsa
principală, complementară şi măsurile de siguranţă, dacă există; când hotărârea
atacată este de încetare a procesului penal, iar cererea de recurs în casaţie este în
defavoarea inculpatului, nu există motive de suspendare a eventualelor măsuri de
siguranţă.
Respingerea unei prime cereri de suspendare a executării pedepsei nu constituie un
impediment pentru formularea unei noi cereri şi obţinerea suspendării executării
hotărârii pe parcursul judecării recursului în casaţie.
Suspendarea executării hotărârii supuse recursului în casaţie poate fi dispusă fie
prin încheierea prin care se dispune admiterea în principiu, fie printr-o încheiere
ulterioară şi va dura, în principiu, până la soluţionarea pe fond a recursului. Această
din urmă concluzie este justificată, chiar şi în absenţa unei dispoziţii exprese în acest
sens, având în vedere caracterul provizoriu al suspendării şi care nu poate depăşi
momentul soluţionării recursului, prin pronunţarea instanţei asupra acestuia,
acoperind şi ipotezele în care de la judecarea căii de atac până la efectiva pronunţare
a soluţiei poate trece un anumit timp, necesar instanţei pentru a delibera.
În cazul în care dispune suspendarea executării hotărârii supuse recursului în
casaţie, instanţa poate impune (măsură facultativă, iar nu obligatorie)
respectarea uneia sau a mai multora dintre obligaţiile de a face sau a nu face
prevăzute de art. 215 alin. (1) şi (2) C.proc.pen. (controlul judiciar). Astfel, persoanei
faţă de care s-a dispus suspendarea executării hotărârii definitive îi pot fi impuse una
sau mai multe dintre următoarele obligaţii: a) să se prezinte la organul de urmărire
penală, la judecătorul de cameră preliminară sau la instanţa de judecată ori de câte
ori este chemat; b) să informeze de îndată organul judiciar care a dispus măsura sau
în faţa căruia se află cauza cu privire la schimbarea locuinţei; c) să se prezinte la
organul de poliţie desemnat cu supravegherea sa de către organul judiciar care
a dispus măsura, conform programului de supraveghere întocmit de organul de
poliţie sau ori de câte ori este chemat; d) să nu depăşească o anumită limită
teritorială, fixată de organul judiciar, decât cu încuviinţarea prealabilă
a acestuia; e) să nu se deplaseze în locuri anume stabilite de organul judiciar sau să
se deplaseze doar în locurile stabilite de acesta; f) să poarte permanent un sistem
electronic de supraveghere; g) să nu revină în locuinţa familiei, să nu se apropie de
persoana vătămată sau de membrii familiei acesteia, de alţi participanţi la comiterea
infracţiunii, de martori ori experţi sau de alte persoane anume desemnate de organul
judiciar şi să nu comunice cu acestea direct sau indirect, pe nicio cale; h) să nu
exercite profesia, meseria sau să nu desfăşoare activitatea în exercitarea căreia
a săvârşit fapta; i) să comunice periodic informaţii relevante despre mijloacele sale de
existenţă; j) să se supună unor măsuri de control, îngrijire sau tratament medical, în
special în scopul dezintoxicării; k)să nu participe la manifestări sportive sau culturale
ori la alte adunări publice; l) să nu conducă vehicule anume stabilite de organul
judiciar; m)să nu deţină, să nu folosească şi să nu poarte arme; n) să nu emită cecuri.
Prin urmare, după suspendarea executării hotărârii nu pot fi dispuse măsuri
preventive în cauză (de pildă, arestare preventivă sau arestul la domiciliu), art. 441
alin. (1) C.proc.pen. prevăzând doar posibilitatea impunerii de obligaţii pozitive sau
negative (fără a stipula obligaţia impunerii de iure a unora dintre acestea ca în cazul
măsurii preventive).
În cazul în care persoana condamnată nu respectă obligaţiile impuse prin încheiere,
completul care va judeca recursul în casaţie, din oficiu sau la cererea procurorului,
poate dispune revocarea măsurii suspendării şi reluarea executării pedepsei.
Aducerea la îndeplinire a dispoziţiilor de suspendare a executării hotărârii şi
supravegherea respectării obligaţiilor impuse se fac prin instanţa de executare.
Art. 442
Efectul devolutiv şi limitele sale

Mihail Udroiu, Iuliana Nedelcu

(1) Instanţa judecă recursul în casaţie numai cu privire la persoana care l-a
declarat şi la persoana la care se referă declaraţia de recurs în casaţie şi numai
în raport cu calitatea pe care recurentul o are în proces.
(2) Instanţa de recurs în casaţie examinează cauza numai în limitele motivelor
de casare prevăzute la art. 438, invocate în cererea de recurs în casaţie.
Comentariu
Aşa cum s-a arătat anterior (a se vedea infra comentariul art. 437 C.proc.pen.), prin
cererea de recurs în casaţie se sesizează instanţa care, dacă admite în principiu
cererea, se învesteşte cu soluţionarea recursului în casaţie. Această învestire se
configurează, în principal, în limitele efectului devolutiv şi, eventual prin depăşirea
acestor limite, pe calea efectul extensiv. În doctrină s-a arătat că: „folosind termenul
de învestire, se poate spune că instanţa de recurs este învestită, prin efectul
devolutiv, să reexamineze cauza în anumite limite, iar prin efectul extensiv poate
depăşi aceste limite în favoarea părţilor care nu au declarat recurs sau la care
recursul declarat nu se referă” (G. Theodoru, Teoria şi practica recursului penal, op.
cit., p. 214).
Efectul devolutiv este consecinţa juridică pe care o produce exercitarea căii
extraordinare de atac a recursului, ce constă în judecarea din nou a cauzei de către
instanţa supremă în următoarele limite:
a) numai cu privire la persoana care l-a declarat (vizează situaţia personală
a titularului recursului; de pildă, un inculpat nu poate formula recurs în casaţie prin
care să critice hotărârea cu referire la aspecte de drept ce privesc nu situaţia sa, ci
a unui coinculpat) şi la persoana la care se referă declaraţia de recurs în casaţie;
Această limită a efectului devolutiv semnifică faptul că recursul uneia dintre părţi
sau cu privire la una dintre părţi nu are consecinţe asupra situaţiei părţilor care nu
au declarat recurs în casaţie sau la care acesta nu se referă.
Limitarea efectului devolutiv în raport cu persoana la care se referă calea de atac este
ilustrată de recursul în casaţie declarat de procuror (într-o astfel de ipoteză nu există
o devoluţie în raport cu persoana care l-a declarat); de exemplu, într-o cauză cu mai
mulţi inculpaţi, recursul procurorului se referă numai la unul dintre aceştia, astfel
încât reexaminarea legalităţii hotărârii se va limita la situaţia procesuală a acestuia.
Declaraţia de recurs constituie actul de sesizare a instanţei de recurs, în raport cu
care devoluează judecata în această fază procesuală, iar nu motivele de recurs depuse
ulterior; pentru acest motiv, persoanele la care se referă recursul trebuie
nominalizate, explicit, în declaraţia de recurs. În consecinţă, declaraţia de recurs
a procurorului prin nominalizarea unui inculpat la care acesta se referă, urmată de
formularea „şi alţii”, devoluează numai faţă de inculpatul nominalizat explicit.
Menţionarea numai în motivarea recursului a numelor altor inculpaţi, cu excepţia
cazului când motivele au fost depuse înăuntrul termenului de recurs, duce la
respingerea ca tardiv a recursului în ceea ce-i priveşte pe aceştia (C.S.J., Secţia
penală, decizia nr. 167 din 15 ianuarie 2002; Trib. Suprem, Secţia penală, decizia nr.
1543/1975, în C.D. 1975, p. 509).
b) numai în raport cu calitatea pe care recurentul o are în proces;
De pildă, teoretic, recursul în casaţie declarat de un inculpat este susceptibil să
devolueze ambele laturi ale procesului penal. De regulă însă, prin voinţa celui care
exercită calea de atac, este limitată devoluţia numai la acele dispoziţii din hotărârea
recurată arătate în cererea de recurs în casaţie şi despre care recurentul consideră
că îl prejudiciază (de exemplu, inculpatul critică legalitatea pedepsei numai cu privire
la una dintre infracţiunile pentru care a fost condamnat). Recursul în casaţie al unei
părţi civile, în ipoteza unei cauze cu mai multe fapte, mai mulţi inculpaţi şi mai multe
părţi responsabile civilmente, nu poate devolua cauza decât cu privire la fapta care
i-a produs prejudiciul, respectiv numai cu privire la inculpatul şi partea responsabilă
civilmente care răspund, penal şi civil, pentru această faptă. Configurarea limitei
efectului devolutiv în raport cu calitatea recurentului în proces este dată de art. 436
alin. (1) C.proc.pen.
c) numai în limitele motivelor de casare prevăzute la art. 438 C.proc.pen., invocate în
cererea de recurs în casaţie.
Transmiţând instanţei de recurs numai examinarea unor anumite chestiuni de drept,
expres şi limitativ prevăzute de art. 438 C.proc.pen., efectul devolutiv este limitat prin
cazurile de casare [art. 442 alin. (2) cu referire la art. 438 C.proc.pen.]. Altfel spus,
recursul în casaţie produce o devoluţie parţială (o reexaminare în limitele cazurilor
de casare) explicabilă prin prezumţia că aspectele de netemeinicie au fost înlăturate
la judecata în apel, iar în ceea ce priveşte aspectele de nelegalitate, nu toate atrag
casarea hotărârii recurate, precum şi prin preeminenţa autorităţii de lucru judecat
care are drept consecinţă restrângerea cazurilor şi eficienţei acelor căi de atac care
aduc atingere stabilităţii hotărârilor definitive.
Efectul devolutiv al recursului în casaţie este limitat şi de aplicarea efectului non
reformatio in peius. De pildă, un recurs în casaţie în care inculpatul critică legalitatea
pedepsei nu poate fi admis decât dacă aducerea pedepsei în limitele legale va consta
în reducerea pedepsei deja aplicate şi criticate prin recurs în casaţie; dacă remedierea
nelegalităţii ar presupune o majorare a limitelor acestei pedepse, recursul în casaţie
nu poate fi admis decât cu încălcarea principiului neagravării situaţiei inculpatului
în propria cale de atac.
Efectul devolutiv îşi produce consecinţele în situaţia în care calea extraordinară de
atac declarată este admisibilă şi a fost exercitată în cazurile şi condiţiile prevăzute de
lege.
Art. 443
Efectul extensiv şi limitele sale

Mihail Udroiu, Iuliana Nedelcu

(1) Instanţa examinează cauza prin extindere şi cu privire la părţile care nu au


declarat recurs în casaţie sau la care acesta nu se referă, putând hotărî şi în
privinţa lor, fără să poată crea acestor părţi o situaţie mai grea.
(2) Procurorul, chiar după expirarea termenului de recurs în casaţie, poate cere
extinderea recursului în casaţie declarat de el în termen şi faţă de alte persoane
decât acelea la care s-a referit, fără a se putea crea acestora o situaţie mai grea.
Comentariu
Efectul extensiv este consecinţa juridică pe care o produce exercitarea căii
extraordinare de atac, ce constă în obligaţia instanţei de recurs în casaţie de a analiza
calea de atac prin extinderea limitelor devolutive ale acesteia şi cu privire la părţile
care nu au declarat recurs în casaţie sau la care acesta nu se referă, fără a putea să
le creeze acestora o situaţie mai grea, când într-o cauză sunt mai multe părţi având
aceeaşi calitate.
Invocarea efectului extensiv se poate realiza numai în favoarea persoanelor care fac
parte din acelaşi grup procesual.
În consecinţă, efectul extensiv permite depăşirea limitelor efectului devolutiv; despre
efect extensiv nu se poate vorbi decât în ipoteza unor cauze cu mai multe părţi, dintre
care numai unele au exercitat calea de atac; pe baza efectului extensiv instanţa
examinează aspectele care se încadrează în cazurile de casare invocate de recurent
şi cu privire la partea care nu a declarat recurs în casaţie sau la care acesta nu se
referă, având posibilitatea să decidă şi în privinţa acestora, cu respectarea
principiului non reformatio in peius. În practică, efectul extensiv operează pentru
părţile aflate în acelaşi grup procesual cu cel al recurentului (persoane care au
aceeaşi situaţie procesuală, aceleaşi interese ca recurentul, de exemplu, grupul
procesul al inculpaţilor ori al părţilor civile, cu interese comune şi între care operează
o solidaritate procesuală). Astfel, atunci când există aspecte comune tuturor părţilor
din acelaşi grup procesual, iar aceste aspecte au fost invocate drept cazuri de casare
în recursul declarat numai de către una dintre aceste părţi, în ipoteza în care recursul
în casaţie va fi admis, soluţia pronunţată în urma admiterii va fi extinsă şi asupra
celorlalte părţi (evident, este avută în vedere ipoteza în care admiterea recursului în
casaţie şi extinderea soluţiei este în favoarea părţilor care nu au declarat recurs în
casaţie sau la care acesta nu se referă; în ipoteza unui recurs în defavoare, admiterea
acestuia şi soluţia nu pot fi extinse cu privire la cei precizaţi anterior).
Efectul extensiv îşi produce consecinţele în situaţia în care calea extraordinară de
atac declarată este admisibilă şi a fost exercitată în cazurile şi condiţiile prevăzute de
lege.
Dacă recursul în casaţie este declarat de procuror în defavoarea unui inculpat, nu se
poate recurge la extinderea efectelor recursului şi cu privire la ceilalţi inculpaţi în
cazul în care ar atrage agravarea situaţiei acestora. Totuşi, procurorul, chiar după
expirarea termenului de recurs în casaţie, poate cere extinderea recursului în casaţie
declarat de el în termen şi faţă de alte persoane decât acelea la care s-a referit, fără
a se putea crea acestora o situaţie mai grea; o dispoziţie identică s-a regăsit în art.
373 alin. (2) C.proc.pen. din 1968, în forma sa iniţială. În doctrina vremii (Gh.
Chivulescu, Efectul extensiv al recursului penal şi limitele sale, în R.R.D. nr. 6/1969,
p. 76; J. Grigoraş, O problemă privind limitele învestirii şi extinderea efectelor
recursului, în Justiţia nouă nr. 11/1963, p. 89) s-a afirmat despre această dispoziţie
că a pus capăt controverselor din practica judiciară (Plenul Trib. Suprem, decizia de
îndrumare nr. 10/1966, în C.D. 1966, p. 50) referitoare la posibilitatea procurorului
de a extinde criticile aduse hotărârii recurate, chiar şi după expirarea termenului de
declarare a recursului, şi asupra altor inculpaţi, în afara celor menţionaţi în
declaraţia de recurs. Astfel, „în afară de efectul extensiv al recursului care operează
prin intermediul instanţei de recurs (...) se prevede şi o extindere a declaraţiei de
recurs în cazul recursului declarat de procuror” (V. Dongoroz, Explicaţii teoretice
ale Codului de procedură penalăromân. Partea specială, vol. II, Ed. Academiei RSR,
Bucureşti, 1976, p. 230).
Efectul extensiv vizează şi părţile care şi-au retras recursul în casaţie, situaţia
acestora fiind asimilată persoanelor care nu au declarat recurs; dacă extinderea este
posibilă în cazul persoanelor care nu au declarat recurs, nu există niciun impediment
ca instanţa de casare să examineze cauza şi cu privire la persoanele care şi-au retras
recursul, dacă această examinare nu le agravează situaţia (V. Papadopol, comentariul
nr. 4, art. 373 C.proc.pen. din 1968, în Practica judiciară penală, vol. IV, Ed.
Academiei Române, Bucureşti, 1993, p. 258; Gh. Chivulescu, op. cit., p. 79).
Însă, un recurs inadmisibil sau retras nu poate fi extins asupra unei părţi care nu
a declarat recurs; o soluţie contrară ar încălca limitele efectului devolutiv al
recursului (altfel spus, efectul extensiv nu operează în absenţa efectului devolutiv).
Pornind de la formularea textului (examinează cauza prin extindere, iar nu extinde
efectele recursului), în doctrină (V. Papadopol, comentariul nr. 4, art. 373 C.proc.pen.
din 1968, op. cit., p. 258-259) s-a considerat că ceea ce se extinde şi, astfel, profită
şi părţii care nu a declarat recurs, nu este soluţia dată recursului cu privire la partea
care a declarat calea de atac şi la celelalte părţi, care nu au declarat recurs, dar care
au interese comune (solidaritate procesuală); ceea ce are efect extensiv este
manifestarea de voinţă, faptul declarării recursului de către o altă parte, iar nu
soluţia pronunţată în cauză. Din această perspectivă, extinderea este posibilă şi în
ipoteza în care recursul a fost respins (de pildă, recursul inculpatului, prin care
critică legalitate pedepsei ce i-a fost aplicată, este respins, însă, determinat de
manifestarea acestuia de voinţă, aceea de a ataca hotărârea cu recurs în casaţie, va
fi posibilă extinderea cu privire la alt inculpat care a participat la săvârşirea aceleiaşi
fapte şi a cărei pedeapsă este nelegală). Jurisprudenţa actuală, cel puţin în raport cu
formularea, pare a exprima opinia inversă, potrivit căreia ceea ce se extinde şi, astfel,
profită şi părţii care nu a declarat recurs, este soluţia dată recursului cu privire la
partea care a declarat calea de atac [„nefiind fondate recursurile în casaţie declarate
în cauză, nu poate fi extins efectul acestora în ceea ce priveşte situaţia juridică
a inculpatului F.” (I.C.C.J., Secţia penală, decizia nr. 60/RC din 29 februarie 2016)].
Art. 444
Neagravarea situaţiei în propriul recurs în casaţie

Mihail Udroiu, Iuliana Nedelcu

(1) Instanţa, soluţionând cauza, nu poate crea o situaţie mai grea pentru cel
care a declarat recursul în casaţie.
(2) În recursul în casaţie declarat de procuror în favoarea unei părţi, instanţa de
recurs în casaţie nu poate agrava situaţia acesteia.
Comentariu
Efectul cunoscut sub denumirea non reformatio in peius este consecinţa juridică pe
care o produce exercitarea recursului în casaţie, constând în faptul că instanţa nu
poate crea celui care a declarat calea de atac o situaţie mai grea decât cea care rezultă
din hotărârea atacată. Este, totodată, o garanţie a exerciţiului liber al căilor de atac.
Non reformatio in peius este incident numai dacă în cauză a fost exercitat recursul în
casaţie de o parte sau de mai multe părţi care au aceleaşi interese (de pildă, mai
mulţi inculpaţi sau numai de inculpaţi şi de părţile responsabile civilmente).
Dacă pe lângă recursul în casaţie al părţii în cauză a declarat recurs şi o parte cu
interese contrare sau procurorul (dacă recursul în casaţie este declarat în defavoare),
instanţa nu mai este legată de non reformatio in peius (I.C.C.J., Secţia penală, decizia
nr. 142/RC din 25 aprilie 2016). În această ipoteză, eventuala agravare a situaţiei
unei părţi recurente nu este consecinţa exercitării de către aceasta a căii de atac, ci
a exercitării de către ceilalţi recurenţi anterior menţionaţi. În doctrină (G. Theodoru,
Teoria şi practica recursului penal, op. cit., p. 233), s-a considerat că aprecierea
caracterului mai grav al soluţiei trebuie făcută în concret. De asemenea, s-a
considerat că examinarea raportului de gravitate dintre două soluţii trebui să fie
realizat pe baza „consecinţelor lor actuale, cele din momentul pronunţării hotărârii,
fără a se avea în vedere şi alte consecinţe, viitoare şi incerte” (V. Papadopol, op. cit.,
comentariul nr. 10, art. 372 C.proc.pen. din 1968). Au fost considerate încălcări ale
neagravării situaţiei în propria cale de atac următoarele situaţii: instanţa de recurs
a aplicat pentru prima dată un spor de pedeapsă, chiar dacă a redus pedepsele
stabilite pentru infracţiunile concurente (Trib. Suprem, Completul de 7
judecători, decizia nr. 56/1976, în R.R.D. nr. 4/1977, p. 63); instanţa care rejudecă
în urma admiterii recursului inculpatului a înlăturat graţierea, greşit aplicată de
prima instanţă; instanţa de recurs a fixat la minimul legal durata pedepsei
complementare, pedeapsă pe care prima instanţă nu o stabilise (Trib. Suprem, Secţia
penală, decizia nr. 406/1973, în C.D. 1973, p. 518).
Dacă procurorul a declarat recurs în casaţie în favoarea unei părţi, instanţa de recurs
nu poate crea acesteia o situaţie mai grea decât cea reţinută prin hotărârea definitivă.
Efectul neagravării situaţiei în propriul recurs în casaţie îşi produce consecinţele în
cazul în care calea extraordinară de atac declarată este admisibilă şi a fost exercitată
în cazurile şi condiţiile prevăzute de lege.
Neagravarea situaţiei părţii care a declarat calea de atac operează şi în faţa instanţei
de trimitere în urma admiterii recursului în casaţie şi a casării cu trimitere spre
rejudecare (I.C.C.J., decizia nr. 286/RC/2015 din 22 septembrie 2015). Astfel,
judecând cauza după admiterea recursului inculpatului, instanţa nu poate aplica un
spor la rezultanta pedepselor contopite dacă, prin hotărârea casată nu fusese aplicat
niciun spor la pedeapsa cea mai grea (Trib. Suprem, Secţia penală, decizia nr.
1010/1986, în C.D. 1986, p. 326); casarea, în recursul inculpatului, a hotărârii unei
instanţe care a judecat fără a fi competentă după materie, nu permite ca, în
rejudecarea cauzei de către instanţa competentă, să fie aplicată o pedeapsă mai grea
(Trib. Suprem, Secţia penală, decizia nr. 2097/1977, în Repertoriu 1975-1980, p.
258). În cazul în care inculpatul a declarat recurs în casaţie întemeiat pe
dispoziţiile art. 438 alin. (1) pct. 8 C.proc.pen. – prin care se susţine că instanţa de
apel a dispus în mod greşit încetarea procesului penal ca efect al prescripţiei
răspunderii penale şi că sunt incidente dispoziţiile privind legea penală de
dezincriminare – Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, constatând că în mod greşit s-a
dispus încetarea procesului penal de către instanţa de apel, întrucât termenul de
prescripţie a răspunderii penale nu era împlinit la data pronunţării deciziei, admite
recursul în casaţie, casează decizia pronunţată în apel şi dispune rejudecarea de
către instanţa de apel, conform art. 448 alin. (1) pct. 2 lit. b) C.proc.pen., cu
respectarea principiului non reformatio in peius prevăzut în art. 444 alin. (1)
C.proc.pen. (I.C.C.J., Secţia penală, decizia nr. 286/RC din 22 septembrie 2015).
Art. 445
Prezenţa părţilor şi a procurorului

Mihail Udroiu, Iuliana Nedelcu

(1) Judecarea recursului în casaţie admis în principiu se face cu citarea părţilor.


Dispoziţiile art. 90 şi art. 93 alin. (5) se aplică în mod corespunzător.
(2) Participarea procurorului la judecarea recursului în casaţie este obligatorie.
Corelaţii legislative: art. 90, art. 93 C.proc.pen.
Comentariu
Procedura de judecată a recursului în casaţie se desfăşoară în şedinţă publică, cu
citarea părţilor şi participarea obligatorie a procurorului. Participarea părţilor nu este
obligatorie, singura condiţie fiind legala lor citare. În cazul în care inculpatul din
cauza în care a fost pronunţată hotărârea definitivă este privat de libertate în cauză
sau în altă cauză, prezenţa sa la judecata recursului în casaţie este obligatorie.
Asistenţa juridică a inculpatului este obligatorie în cazurile prevăzute de art. 90
C.proc.pen. (a se vedea supra comentariul art. 90).
Dacă instanţa apreciază că din anumite motive partea civilă sau partea responsabilă
civilmente nu şi-ar putea face singură apărarea, va dispune desemnarea unui avocat
din oficiu în condiţiile art. 93 alin. (5) C.proc.pen. (a se vedea supra comentariul art.
93).
Neparticiparea procurorului este sancţionată cu nulitatea absolută, invocabilă în
orice stare a procesului [art. 281 alin. (1) lit. d), alin. (4) lit. b) C.proc.pen].
Completul care judecă recursul în casaţie este format din 3 judecători [art. 311 alin.
(1) lit. h) din Regulamentul de organizare şi funcţionare administrativă a Înaltei Curţi
de Casaţie şi Justiţie, modificat (M.Of. nr. 75 din 30 ianuarie 2014)].
Art. 446
Judecarea recursului în casaţie

Mihail Udroiu, Iuliana Nedelcu

(1) Preşedintele completului dă cuvântul recurentului, apoi intimatului şi


procurorului. Dacă între recursurile în casaţie declarate se află şi recursul
procurorului, primul cuvânt îl are acesta.
(2) Procurorul şi părţile au dreptul la replică cu privire la chestiunile noi ivite
cu ocazia dezbaterilor.
Comentariu
Dezbaterea recursului în casaţie se realizează în cadrul unei proceduri orale,
contradictorii, cu asigurarea exigenţei egalităţii armelor; toate dispoziţiile generale
privind judecata (art. 340-370 C.proc.pen.) sunt aplicabile şi judecării recursului în
casaţie, în măsura în care sunt compatibile cu specificul acestei activităţi procesuale
de judecată.
În cadrul dezbaterii recursului în casaţie se dă cuvântul recurentului, apoi
intimatului şi, în cele din urmă, procurorului.
Dacă recursul în casaţie este declarat de procuror sau dacă între recursurile
declarate se află şi recursul în casaţie al procurorului, primul cuvânt îl are acesta.
Recurenţii/procurorul – atunci când a exercitat calea de atac – îşi vor susţine, prin
concluzii orale, recursul pe baza motivelor invocate în cererea de recurs în casaţie,
astfel cum aceasta a fost admisă; aceştia nu pot invoca alte motive de casare decât
cele care figurează în cererea de recurs astfel cum a fost admisă.
Procurorul şi părţile au dreptul la replică cu privire la chestiunile noi, ivite cu ocazia
dezbaterilor.
Inculpatul are dreptul la ultimul cuvânt. Chiar dacă dispoziţia legală nu prevede
expres acest aspect, concluzia că inculpatul are cel din urmă cuvântul se impune în
virtutea unei soluţii de tradiţie în acest sens, atât potrivit Codului de procedură
penală din 1968 (art. 38513), cât şi doctrinei interbelice potrivit căreia „faptul că
inculpatul nu are ultimul cuvânt la casaţie conduce adeseori la situaţiuni foarte
dăunătoare unei bune administrări a justiţiei” (V. Dongoroz, în I. Tanoviceanu, Tratat
de drept şi procedură penală, ediţiunea a doua, vol. V, Tip. Curierul Judiciar,
Bucureşti, 1927, p. 552).
Art. 447
Verificarea legalităţii hotărârii

Mihail Udroiu, Iuliana Nedelcu

Instanţa este obligată să se pronunţe asupra tuturor cazurilor de recurs în


casaţie invocate prin cerere de procuror sau de părţi, verificând exclusiv
legalitatea hotărârii atacate.
Comentariu
Faţă de caracterul de cale extraordinară de atac de anulare al recursului în casaţie
verificarea hotărârii definitive va viza doar legalitatea acesteia, chestiunile de fapt
intrând în autoritatea de lucru judecat astfel cum au fost reţinute prin hotărârea
definitivă.
Recursul în casaţie este o cale extraordinară de atac în anulare, care poate fi
exercitată în cazurile limitativ prevăzute de lege, al cărei scop este de a supune Înaltei
Curţi de Casaţie şi Justiţie judecarea conformităţii hotărârii atacate cu regulile de
drept aplicabile [I.C.C.J., Secţia penală, decizia nr. 246/RC din 13 octombrie
2014 (www.legalis.ro)]. Astfel, instanţa supremă este obligată să se pronunţe asupra
tuturor cazurilor de recurs în casaţie invocate prin cerere de procuror sau de părţi,
verificând exclusiv legalitatea hotărârii atacate.
Instanţa supremă nu poate lua în discuţie din oficiu cazurile de casare prevăzute de
lege, dar care nu au fost invocate în cererea de recurs în casaţie. În concluzie, este
vorba despre o verificare exclusiv a legalităţii hotărârii atacate, în limitele efectului
devolutiv. Verificarea legalităţii va urmări corecta aplicare a legii de procedură
[singurul caz de casare care are în vedere un viciu de procedură, sancţionat cu
nulitatea absolută, este art. 438 alin. (1) pct. 1 C.proc.pen./competenţa după materie
sau după calitatea persoanei, când judecata s-a făcut de o instanţă inferioară celei
competente] şi, de asemenea, corecta aplicare a legii penale substanţiale [art. 438
alin. (1) pct. 7, 8, 11 şi 12 C.proc.pen. prevăd cazuri de aplicare greşită a legii penale].
Art. 448
Soluţiile la judecata recursului în casaţie

Mihail Udroiu, Iuliana Nedelcu

(1) Instanţa, judecând recursul în casaţie, pronunţă una dintre următoarele


soluţii:
1. respinge recursul în casaţie, menţinând hotărârea atacată, dacă recursul în
casaţie este nefondat;
2. admite recursul în casaţie, casând hotărârea atacată, şi:
a) îl achită pe inculpat sau dispune încetarea procesului penal ori înlătură
greşita aplicare a legii;
b) dispune rejudecarea de către instanţa de apel ori de către instanţa
competentă material sau după calitatea persoanei, dacă sunt incidente celelalte
cazuri de casare prevăzute la art. 438.
(2) Dacă recursul în casaţie vizează greşita soluţionare a laturii civile, instanţa,
după admiterea recursului, înlătură nelegalitatea constatată sau dispune
rejudecarea de către instanţa a cărei hotărâre a fost casată, în condiţiile alin.
(1) pct. 2 lit. b).
(3) În cazul prevăzut la alin. (1) pct. 2 lit. a) instanţa de recurs în casaţie
desfiinţează şi hotărârea primei instanţe, dacă se constată aceleaşi încălcări de
lege ca în decizia recurată.
(4) În cazul în care condamnatul se găseşte în cursul executării pedepsei,
instanţa, admiţând recursul în casaţie şi pronunţând casarea cu trimitere,
dispune asupra stării de libertate a acestuia, putând lua o măsură preventivă.
Corelaţii legislative: art. 438 C.proc.pen.
Comentariu
Instanţa care judecă recursul în casaţie poate pronunţa prin decizie definitivă una
dintre următoarele soluţii:
1. respinge recursul în casaţie ca nefondat, menţinând hotărârea atacată – art.
448 alin. (1) pct. 1 C.proc.pen. (I.C.C.J., Secţia penală, decizia nr. 186/RC din 23 mai
2016; decizia nr. 110/RC din 1 aprilie 2016). Instanţa de recurs în casaţie constată
astfel că hotărârea definitivă este legală şi temeinică, nefiind incident niciunul dintre
cazurile de casare. Instanţa supremă poate respinge recursul în casaţie numai pe
motive de netemeinicie (instanţa, verificând hotărârea, constată că motivele de recurs
invocate sunt neîntemeiate, hotărârea atacată fiind legală), cele referitoare la
inadmisibilitatea recursului în casaţie sau la tardivitatea acestuia fiind tranşate în
etapa admisibilităţii în principiu.
2. admite recursul în casaţie şi casează hotărârea/hotărârile atacată/e. În cazul
în care dispune casarea, instanţa supremă poate adopta una dintre
următoarele soluţii:
a) admiterea recursului în casaţie fără rejudecare atunci când cauza poate fi
soluţionată de instanţa de recurs, pe baza actelor şi lucrărilor dosarului – art. 448 alin.
(1) pct. 2 lit. a) C.proc.pen.; În cadrul acestui tip de soluţie instanţa poate să înlocuiască
soluţia casată cu o altă soluţie legală, respectiv să îl achite pe inculpat (de pildă, în
ipoteza în care inculpatul a fost condamnat pentru o faptă care nu este prevăzută de
legeI.C.C.J., secţia penală, decizia nr. 235/RC din 7 octombrie 2014), sau să dispună
încetarea procesului penal (prin schimbarea temeiului soluţiei de încetare
a procesului penal, greşit aplicat în cauză) ori să înlăture greşita aplicare a legii (de
pildă, în ipoteza în care în mod greşit s-a dispus încetarea procesului penal sau
reţinerea incidenţei în cauză a unei legi de graţiere ori aplicarea unei pedepse
nelegale; a se vedea I.C.C.J., Secţia penală, decizia nr. 224/RC din 13 iunie 2016,
nepublicată; decizia nr. 80 din 11 martie 2016; decizia nr. 392/RC din 27 noiembrie
2016). În cazul unui concurs de infracţiuni, dacă instanţa de apel a reţinut
circumstanţe atenuante, stabilirea unei pedepse inferioare minimului special rezultat
prin aplicarea dispoziţiilor art. 76 alin. (1) C.pen. privind efectele circumstanţelor
atenuante pentru una dintre infracţiunile concurente şi aplicarea pedepsei rezultante
conform art. 39 alin. (1) lit. b) C.pen. prin adăugarea sporului de o treime din
pedeapsa inferioară minimului special rezultat prin aplicarea dispoziţiilor art. 76
alin. (1) C.pen. se încadrează în cazul de recurs în casaţie prevăzut în art. 438 alin.
(1) pct. 12 C.proc.pen. referitor la aplicarea pedepsei în alte limite decât cele prevăzute
de lege. În această ipoteză, în temeiul art. 448 alin. (1) pct. 2 lit. a) C.proc.pen., Înalta
Curte de Casaţie şi Justiţie admite recursul în casaţie şi modifică atât pedeapsa
inferioară minimului special rezultat prin aplicarea dispoziţiilor art. 76 alin. (1)
C.pen. pentru una dintre infracţiunile concurente, cât şi pedeapsa rezultantă,
potrivit art. 39 alin. (1) lit. b) C.pen. (I.C.C.J., Secţia penală, decizia nr. 367/RC din
11 decembrie 2014; decizia nr. 75/RC din 26 februarie 2015). Dispozitivul unei
asemenea soluţii este exprimat astfel: În temeiul art. 448 alin. (2) lit. a) C.proc.pen.
admite recursul în casaţie declarat de (…) împotriva deciziei penale nr. (…). Casează
decizia recurată şi, în înlăturarea greşitei aplicări a legii, dispune: (…).
Instanţa de recurs în casaţie desfiinţează şi hotărârea primei instanţe, dacă se
constată aceleaşi încălcări de lege ca în decizia recurată. „Întrucât nelegalitatea
invocată de inculpat vizează ambele hotărâri în baza dispoziţiilor art. 448 alin. (3)
C.proc.pen. va desfiinţa în parte atât hotărârea primei instanţe, cât şi cea pronunţată
în apel, întrucât şi sentinţa primei instanţe conţine aceeaşi încălcare a legii ca în
decizia recurată” (I.C.C.J., Secţia penală, decizia nr. 26/RC din 9 mai 2014).
Instanţa de recurs poate menţine hotărârea primei instanţe şi anula doar decizia
instanţei de apel, când apelul a fost în mod nelegal admis.
b) admiterea recursului în casaţie cu rejudecare prin trimitere – art. 448 alin. (1) pct. 2
lit. b) C.proc.pen.; În cadrul acestui tip de soluţie instanţa dispune rejudecarea de către
instanţa de apel (I.C.C.J., Secţia penală, decizia nr. 286/RC din 22 septembrie
2015; decizia nr. 74/RC din 8 martie 2016) ori de către instanţa competentă material
sau după calitatea persoanei, dacă sunt incidente celelalte cazuri de casare prevăzute
la art. 438 C.proc.pen. (de pildă, când în cursul judecăţii nu au fost respectate
dispoziţiile privind competenţa după materie sau după calitatea persoanei, atunci
când judecata a fost efectuată de o instanţă inferioară celei legal competente). În
cazul recursului în casaţie întemeiat pe dispoziţiile art. 438 alin. (1) pct. 8 C.proc.pen.
– prin care se susţine că instanţa de apel a dispus în mod greşit încetarea procesului
penal ca efect al reţinerii unei cauze de nepedepsire – Înalta Curte de Casaţie şi
Justiţie, constatând că în mod greşit s-a dispus încetarea procesului penal de către
instanţa de apel întrucât dispoziţiile legale care reglementează cauza de nepedepsire
nu sunt incidente, admite recursul în casaţie, casează decizia pronunţată în apel şi
dispune rejudecarea de către instanţa de apel, conform art. 448 alin. (1) pct. 2 lit. b)
C.proc.pen. (I.C.C.J., Secţia penală, decizia nr. 74/RC din 8 martie 2016). Având în
vedere că sfera de acţiune a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie este limitată la
constatarea nelegalităţii soluţiei de încetare a procesului penal, fără posibilitatea de
rejudecare a acţiunii penale şi de verificare a aspectelor invocate de inculpată, prin
care tinde la obţinerea unei soluţii de achitare, în temeiul art. 448 pct. 2 lit. b)
C.proc.pen., va admite recursul în casaţie, va casa, în parte, decizia recurată, numai
în ceea ce o priveşte de inculpata I. şi va trimite cauza spre rejudecarea apelului
inculpatei la C.A. Ploieşti, Secţia penală.
Aşa cum s-a arătat, rejudecarea se va face cu respectarea principiului neagravării
situaţiei în propria cale de atac, dispoziţiile art. 444 alin. (1) C.proc.pen. fiind
aplicabilitate şi în faţa instanţei sesizate cu rejudecarea cauzei după casare (I.C.C.J.,
Secţia penală, decizia nr. 286/RC/2015 din 22 septembrie 2015).
Când recursul în casaţie priveşte atât hotărârea primei instanţe, cât şi hotărârea
instanţei de apel, în caz de admitere şi dispunere a rejudecării de către instanţa
a cărei hotărâre a fost casată, cauza se trimite la prima instanţă, dacă ambele
hotărâri au fost casate, respectiv la instanţa de apel, când numai hotărârea acesteia
a fost casată.
În ipoteza în care în aceeaşi cauză au fost formulate mai multe recursuri în casaţie,
soluţia poate fi mixtă: unele recursuri sunt admise, în vreme ce altele sunt respinse,
hotărârea atacată fiind casată parţial (I.C.C.J., Secţia penală, decizia nr.
368/RC/2015 din 2 noiembrie 2015).
În cazul în care condamnatul se găseşte în cursul executării pedepsei, instanţa,
admiţând recursul în casaţie şi pronunţând casarea cu trimitere, dispune asupra
stării de libertate a acestuia, putând lua o măsură preventivă (control judiciar, arest
la domiciliu, arestare preventivă).
Art. 449
Desfiinţarea hotărârii şi conţinutul deciziei

Mihail Udroiu, Iuliana Nedelcu

(1) În caz de admitere a recursului în casaţie, hotărârea atacată se casează în


limitele prevăzute la art. 442 şi 443.
(2) Hotărârea poate fi desfiinţată numai cu privire la unele fapte sau persoane
ori numai în ceea ce priveşte latura penală sau civilă, dacă aceasta nu împiedică
justa soluţionare a cauzei.
(3) Decizia instanţei de recurs în casaţie trebuie să cuprindă, în partea
introductivă, menţiunile prevăzute la art. 402, iar în expunere, temeiurile de
drept care au dus la respingerea sau admiterea recursului în casaţie.
Dispozitivul trebuie să cuprindă soluţia pronunţată de instanţa de recurs în
casaţie, data pronunţării deciziei şi menţiunea că pronunţarea s-a făcut în
şedinţă publică.
(4) Când s-a dispus rejudecarea, decizia trebuie să indice care este ultimul act
procedural rămas valabil de la care procesul penal trebuie să îşi reia cursul.
Comentariu
Prin casare se înţelege anularea (desfiinţarea) hotărârii judecătoreşti definitive pentru
erori de procedură sau de judecată, strict şi limitativ prevăzute de lege, de către
instanţa supremă, prin admiterea căii de atac a recursului.
Casarea poate fi totală, când priveşte întreaga hotărâre, sau parţială, când numai
unele dispoziţii ale hotărârii sunt desfiinţate, celelalte fiind menţinute (de pildă,
numai cu privire la unul dintre inculpaţi sau numai cu privire la latura civilă). În
toate cazurile, trebuie respectate limitele efectului devolutiv sau extensiv al
recursului în casare.
Când s-a dispus rejudecarea, decizia trebuie să indice care este ultimul act
procedural rămas valabil de la care procesul penal trebuie să îşi reia cursul.
Decizia instanţei de recurs în casaţie trebuie să cuprindă:
a) partea introductivă:
(i) ziua, luna, anul şi denumirea instanţei;
(ii) menţiunea dacă şedinţa a fost sau nu publică;
(iii) numele şi prenumele judecătorilor, procurorului şi grefierului;
(iv) numele şi prenumele părţilor, avocaţilor şi ale celorlalte persoane care participă
în proces şi care au fost prezente la judecată, precum şi ale celor care au lipsit, cu
arătarea calităţii lor procesuale şi cu menţiunea privitoare la îndeplinirea procedurii;
(v) fapta pentru care inculpatul a fost trimis în judecată şi textele de lege în care a fost
încadrată fapta;
(vi) mijloacele de probă care au fost supuse dezbaterii contradictorii;
(vii) cererile de orice natură formulate de procuror, de persoana vătămată, de părţi şi
de ceilalţi participanţi la proces;
(viii) concluziile procurorului, ale persoanei vătămate şi ale părţilor;
(ix) măsurile luate în cursul şedinţei;
b) considerentele: examenul de legalitate al hotărârii atacate, temeiurile de drept
care au dus la respingerea sau admiterea recursului în casaţie;
c) dispozitivul: soluţia pronunţată de instanţa de recurs în casaţie
(respingere/admitere fără rejudecare/admitere cu trimitere spre rejudecare), data
pronunţării deciziei şi menţiunea că pronunţarea s-a făcut în şedinţă publică.
Art. 450
Limitele judecării

Mihail Udroiu, Iuliana Nedelcu

(1) Instanţa de rejudecare trebuie să se conformeze hotărârii instanţei de recurs


în casaţie, în măsura în care situaţia de fapt rămâne cea avută în vedere la
admiterea recursului în casaţie.
(2) Când hotărârea este desfiinţată numai cu privire la unele fapte sau persoane,
instanţa se pronunţă în limitele în care hotărârea a fost casată.
Comentariu
Fapta şi persoana cu privire la care a fost admis recursul în casaţie şi casată
hotărârea reprezintă obiectul judecării după casare. Decizia de casare şi trimitere
a cauzei spre rejudecare reprezintă actul de învestire al instanţei de trimitere. Dacă,
prin decizia de casare, s-a trimis cauza spre rejudecare unei alte instanţe decât cea
a cărei hotărâre a fost casată, aceasta nu poate refuza rejudecarea cauzei (Trib.
Suprem, Secţia penală, decizia nr. 1111/1976, în C.D. 1976, p. 479).
În cazul în care după admiterea recursului în casare instanţa supremă a dispus
rejudecarea cauzei de către instanţa de apel ori de către instanţa competentă material
sau după calitatea persoanei, instanţa de rejudecare trebuie să se conformeze
hotărârii instanţei de recurs în casaţie, în măsura în care situaţia de fapt rămâne cea
avută în vedere la admiterea recursului în casaţie. În ipoteza în care situaţia de fapt
se schimbă cu ocazia efectuării cercetării judecătoreşti în primă instanţă sau în apel,
instanţa de rejudecare nu mai este ţinută de limitele de casare.
Deopotrivă, instanţa de rejudecare trebuie să aibă în vedere actele procedurale
menţinute drept valabile de către instanţa de casare.
Când hotărârea este desfiinţată numai cu privire la unele fapte sau persoane ori
numai în ceea ce priveşte latura penală sau civilă, instanţa de rejudecare se pronunţă
în limitele în care hotărârea a fost casată.
Art. 451
Procedura de rejudecare

Mihail Udroiu, Iuliana Nedelcu

Rejudecarea cauzei după casarea hotărârii atacate se desfăşoară potrivit


dispoziţiilor cap. II sau III din titlul III al părţii speciale, care se aplică în mod
corespunzător.
Comentariu
Rejudecarea cauzei după casarea hotărârii atacate se desfăşoară potrivit dispoziţiilor
privind judecata în primă instanţă sau în apel, care se aplică în mod corespunzător.
Astfel, dacă s-a dispus trimiterea cauzei spre rejudecare în primă instanţă, procesul
se reia din această etapă procesuală, în final instanţa de rejudecare pronunţând
o nouă sentinţă.
În ipoteza în care s-a dispus trimiterea cauzei spre rejudecare în apel, procesul se
reia din această etapă procesuală, în final instanţa de rejudecare pronunţând o nouă
decizie.
În măsura în care casare şi trimiterea spre rejudecare s-a dispus pentru încălcarea
competenţei [art. 438 alin. (1) pct. 1 C.proc.pen.], instanţa de trimitere nu îşi poate
declina competenţa; o asemenea posibilitate există numai în situaţie în care, ulterior
soluţionării recursului în casaţie, apar circumstanţe noi care atrag o altă competenţă
şi pe care instanţa de recurs nu le-a avut în vedere. Părţile, la instanţa de trimitere,
vor putea formula cererile şi ridica excepţiile pe care le-ar fi putut ridica în faţa
instanţei a cărei hotărâre a fost casată. Dacă casarea a fost totală, instanţa de
trimitere va dezbate cauza în întregul ei; în caz de casare parţială, vor fi dezbătute
numai acele aspecte care au făcut obiectul casării.
În toate cazurile trebuie respectat principiul non reformatio in peius.
Secţiunea a 3-a
Revizuirea
Art. 452
Hotărârile supuse revizuirii

Georgina Bodoroncea

(1) Hotărârile judecătoreşti definitive pot fi supuse revizuirii atât cu privire la


latura penală, cât şi cu privire la latura civilă.
(2) Când o hotărâre priveşte mai multe infracţiuni sau mai multe persoane,
revizuirea se poate cere pentru oricare dintre fapte sau dintre făptuitori.
Corelaţii legislative: art. 2781 C.proc.pen. din 1968; art. 50, art. 341, art. 453, art.
454, art. 457, art. 461, art. 462, art. 465 art. 551 C.proc.pen.; art. 509 C.proc.civ.
Comentariu
1. Noţiunea de hotărâre judecătorească definitivă. În sensul dispoziţiilor art. 452
C.proc.pen., hotărârile supuse revizuirii sunt hotărârile pronunţate de o instanţă
penală (rămase definitive prin exercitarea căii/căilor ordinare de atac sau după
expirarea termenului de exercitare a unei astfel de căi, conform art. 551 C.proc.pen.),
indiferent că vizează latura penală sau latura civilă a cauzei (în acest ultim caz,
revizuirea trebuie să corespundă cazurilor prevăzute de art. 509 C.proc.civ.) ori
hotărârea în întregime. De asemenea, textul vizează exclusiv hotărârile judecătoreşti
definitive prin care s-a rezolvat fondul cauzei, deoarece „finalitatea revizuirii constă în
înlăturarea erorii judiciare, iar funcţia procesuală a instituţiei se concentrează în
înlesnirea descoperirii, adunarea şi deducerea în faţa justiţiei a unui material
probator cu totul inedit sau cel puţin necunoscut instanţei, care să permită
constatarea erorii judiciare şi înlăturarea ei” (N. Volonciu, Tratat de procedură penală.
Partea specială, vol. II, op. cit., 1998, p. 337). În acelaşi sens, Instanţa Supremă
a statuat că „revizuirea constituie o cale extraordinară de atac care poate fi exercitată
împotriva hotărârilor judecătoreşti definitive pronunţate de instanţele penale, având
caracterul unei căi de atac de retractare care permite instanţei penale să revină
asupra propriei sale hotărâri şi, în acelaşi timp, caracterul unei căi de atac de fapt,
prin care sunt constatate şi înlăturate erorile judiciare în rezolvarea cauzelor penale.
Revizuirea se formulează împotriva unei hotărâri care a dobândit autoritate de lucru
judecat, în temeiul unor fapte sau împrejurări ce nu au fost cunoscute de instanţă la
soluţionarea cauzei, descoperite după judecată şi care fac dovada că aceasta se
întemeiază pe o eroare judiciară” (I.C.C.J., Secţiile Unite, Decizia nr. 9/2011). Pot fi
atacate cu revizuire numai hotărârile definitive prin care s-a soluţionat fondul cauzei,
prin condamnare, achitare sau încetarea procesului penal. Cererea de revizuire
îndreptată împotriva altei hotărâri definitive este inadmisibilă (I.C.C.J., Completul de
9 judecători, Decizia nr. 42 din 14 februarie 2005; a se vedea, în acelaşi sens, I.C.C.J.,
Completul de 9 judecători, Decizia nr. 21 din 23 ianuarie 2006). „Sunt hotărâri prin
care se rezolvă fondul cauzei acelea prin care instanţa se pronunţă asupra raportului
juridic de drept substanţial şi asupra raportului juridic procesual penal principal. Cu
alte cuvinte, prin rezolvarea fondului cauzei, instanţa rezolvă acţiunea penală şi
pronunţă, după caz, condamnarea, achitarea sau încetarea procesului penal (de
asemenea renunţarea la aplicarea pedepsei şi amânarea aplicării pedepsei, care sunt
de asemenea soluţii asupra fondului cauzei – n.n.). Sub aspectul laturii civile, sunt
supuse revizuirii hotărârile în care s-a pronunţat o soluţie de admitere sau respingere
(ca nefondată sau inadmisibilă) a acţiunii civile exercitată în cadrul procesului penal”
(I.C.C.J., Secţia penală, decizia nr. 76 din 1 martie 2016). Cererea de revizuire
îndreptată împotriva unei hotărâri judecătoreşti definitive pronunţate în temeiul art.
2781 alin. (8) lit. a) şi b) C.proc.pen. din 1968 [hotărâri pronunţate în procedura
plângerii împotriva soluţiilor procurorului de neurmărire sau netrimitere în judecată,
având drept corespondent ipotezele de la art. 341 alin. (6) şi (7) pct. 1 şi pct. 2 lit. a)
şi b) C.proc.pen. – n.n.] este inadmisibilă (I.C.C.J., Secţiile Unite, Decizia nr. 17 din 19
martie 2007).
În consecinţă, nu vor face obiectul revizuirii hotărârile definitive prin care nu s-a
rezolvat fondul cauzei, cum ar fi hotărârile de dezînvestire a instanţei, hotărârile prin
care au fost soluţionate plângeri împotriva soluţiei procurorului [cu excepţia cazului
în care o astfel de plângere a fost admisă şi instanţa a reţinut cauza spre judecare,
potrivit art. 341 alin. (7) pct. 2 lit. c) C.proc.pen.; trebuie menţionat totuşi că şi într-
o asemenea situaţie hotărârea supusă revizuirii este cea prin care s-a soluţionat
fondul cauzei, iar nu cea prin care a fost admisă plângerea şi desfiinţată soluţia de
netrimitere în judecată], hotărârile pronunţate în conflicte de competenţă, în
contestaţii la executare, cele privind reabilitarea etc. [a se vedea şi C.A. Bucureşti,
Secţia a II-a penală, decizia penală nr. 933/2014 ].
De asemenea, nu pot face obiectul revizuirii „nici hotărârile judecătoreşti care nu au
fost pronunţate de către o instanţă română, chiar dacă au fost recunoscute de
aceasta, deoarece nu aceasta (instanţa română – n.n.) a rezolvat fondul cauzei” (a se
vedea N. Volonciu, Tratat de procedură penală. Partea specială, vol. II, op. cit., 1998,
p. 340). În sensul arătat, în jurisprudenţă s-a reţinut că „din interpretarea coroborată
a dispoziţiilor art. 144 alin. (3) raportat la art. 133 alin. (2) din Legea nr.
302/2004 rezultă neechivoc că statul de condamnare este cel care păstrează
prerogativa unei revizuiri a fondului hotărârii definitive, statului de executare
recunoscându-i-se doar posibilitatea de a dispune asupra aspectelor ce ţin exclusiv
de executarea acesteia după transfer. Aceasta întrucât, aşa cum în procedura de
recunoaştere reglementată de Legea nr. 302/2004, statul de executare nu are nicio
competenţă de a statua asupra legalităţii ori temeiniciei soluţiei de condamnare, ci
doar de a evalua compatibilitatea acestei hotărâri cu normele interne (adaptându-le,
atunci când este cazul, la exigenţele legii interne), cu atât mai mult aceluiaşi stat de
executare nu i-ar putea fi recunoscute, în procedura de revizuire, prerogative
suplimentare de repunere în discuţie a fondului soluţiei.
Potrivit art. 13 din Convenţia europeană asupra transferării persoanelor
condamnate, adoptată la Strasbourg la 21 martie 1983, numai statul de condamnare
are dreptul de a statua asupra oricărei forme de recurs vizând revizuirea hotărârii.
Aşadar, soluţionarea cererii de revizuire a hotărârii pronunţate de autorităţile
judiciare britanice nu este de competenţa organelor judiciare române (I.C.C.J., Secţia
penală, decizia nr. 76 din 1 martie 2016). „Cererea de revizuire formulată împotriva
hotărârii judecătoreşti definitive prin care s-a dispus recunoaşterea unei hotărâri
judecătoreşti străine de condamnare şi transferarea persoanei condamnate în
vederea executării pedepsei privative de libertate într-un penitenciar din România, în
baza dispoziţiilor Legii nr. 302/2004, este inadmisibilă, întrucât calea extraordinară
de atac a revizuirii poate fi exercitată numai împotriva hotărârilor judecătoreşti
definitive prin care s-a soluţionat fondul cauzei” (I.C.C.J., Secţia penală, decizia nr.
63/A din 19 februarie 2016).
2. Obiectul revizuirii. Hotărârile judecătoreşti definitive pot fi supuse căii
extraordinare de atac a revizuirii fie cu privire la ambele laturi ale cauzei, penală şi
civilă, fie cu privire numai la una dintre acestea. În acelaşi timp, revizuirea laturii
penale a unei hotărâri definitive nu poate exceda cazurilor prevăzute de art. 453
C.proc.pen. şi, respectiv, art. 465 C.proc.pen., acestea fiind singurele apte a provoca
o reexaminare „în fapt” a cauzei penale.
Spre deosebire de Codul de procedură anterior, care atribuia instanţei penale
competenţa să judece cererea de revizuire în toate cazurile, adică atât în ceea ce
priveşte latura penală, cât şi latura civilă a cauzei respective, noua procedură [art.
453 alin. (2) C.proc.pen.] statuează că revizuirea hotărârilor judecătoreşti penale
definitive exclusiv cu privire la latura civilă poate fi cerută numai în faţa instanţei
civile, potrivit Codului de procedură civilă (art. 509 C.proc.civ.). În legătură cu
stabilirea de către legiuitor a unor instanţe distincte competente să soluţioneze
revizuirea laturii penale şi/sau a laturii civile a cauzei, în literatura juridică s-a
exprimat opinia potrivit căreia „ori de câte ori motivul invocat în faţa instanţei civile
sesizate cu revizuirea unei hotărâri penale definitive, exclusiv cu privire la latura
civilă, dacă ar fi găsit întemeiat, ar putea duce şi la revizuirea laturii penale, instanţa
civilă ar trebui să îşi decline competenţa în favoarea instanţei penale” (G. Tudor, în N.
Volonciu, A. Uzlău ş.a., Noul Cod de procedură penală comentat, op. cit., p. 1133).
În parte suntem de acord cu această opinie, în sensul că revizuirea laturii civile ar
putea conduce şi la revizuirea laturii penale, caz în care competenţa ar aparţine
instanţei penale. În ceea ce priveşte însă soluţia propusă, de declinare a competenţei
cauzei de la instanţa civilă la instanţa penală, credem că este necesar a fi făcute unele
nuanţări. În primul rând, procedural (art. 50 C.proc.pen.), declinarea nu este posibilă
decât între instanţe diferite, de acelaşi grad sau de grade diferite, iar nu între secţiile
diferite, civilă şi penală, ale aceleiaşi instanţe. Din această perspectivă, în situaţia în
discuţie, declinarea nu ar fi posibilă decât dacă judecarea cererii de revizuire a laturii
civile ar fi fost strămutată de la unica instanţă competentă să o judece, cea care
a judecat cauza în fond (art. 458 C.proc.pen.), la altă instanţă. În caz contrar, dacă
prin „instanţă competentă” se înţelege „secţia civilă” sau „secţia penală” a celei
desemnate de dispoziţiile art. 458 C.proc.pen., între acestea nu va avea loc
o declinare de competenţă, ci doar o „trimitere pe cale administrativă” de la o secţie
la alta. Chiar şi în acest caz, învestirea instanţei (secţiei) penale va depinde de
manifestarea de voinţă a titularului cererii de revizuire (revizuentului), adică a părţii
care a exercitat revizuirea laturii civile a cauzei. Astfel, din economia dispoziţiilor art.
455 C.proc.pen. rezultă că revizuirea nu poate fi exercitată din oficiu de către
instanţă, iar procurorul poate să exercite această cale extraordinară de atac doar în
ceea ce priveşte latura penală a cauzei. Or, „sesizarea” de către instanţa civilă a unui
caz de revizuire a laturii penale, urmată de o „declinare” la instanţa penală, fără ca
partea să ceară acest lucru (extinderea revizuirii şi la latura penală a cauzei),
echivalează practic cu o exercitare din oficiu a revizuirii laturii penale a hotărârii, în
condiţiile în care legea nu prevede acest lucru. În plus, având în vedere că invocarea
unui caz de revizuire în defavoare trebuie făcută într-un anumit termen (art. 457
C.proc.pen.), pentru ca instanţa penală să poată judeca cererea de revizuire este
necesar ca acest termen să nu fi expirat la data sesizării sale, deoarece termenul nu
se calculează distinct pentru revizuirea laturii civile, respectiv celei penale a cauzei.
Totuşi, într-o asemenea situaţie, în care revizuirea laturii civile ar influenţa modul în
care a fost soluţionată latura penală a cauzei, credem că cele constatate prin
hotărârea instanţei civile, pronunţată pe latură civilă, ar putea constitui
o împrejurare nouă, care poate sta la baza unei viitoare cereri de revizuire în favoare
a laturii penale a cauzei, ori un motiv de revizuire în defavoare a hotărârii, dacă
termenul de introducere a cererii nu a expirat şi sub condiţia ca împrejurările în baza
cărora instanţa civilă a soluţionat cererea de revizuire să fi preexistat hotărârii iniţiale
pronunţate în cauză.
În schimb, dacă partea a sesizat concomitent atât instanţa penală, pe care a învestit-
o cu judecarea unei cereri de revizuire a laturii penale (sau a ambelor laturi, penală
şi civilă), cât şi instanţa civilă, pentru soluţionarea unei cereri de revizuire vizând
exclusiv latura civilă a cauzei, ori în situaţia în care cele două instanţe sunt sesizate
de titulari diferiţi, dar revizuirea vizează aceeaşi hotărâre penală, este posibilă
reunirea cauzelor, caz în care competenţa de judecată aparţine instanţei penale,
aceasta fiind singura îndrituită să soluţioneze, în cadrul procesului penal, atât
acţiunea penală (art. 14 C.proc.pen.), cât şi acţiunea civilă alăturată acesteia (art. 19
din acelaşi Cod).
Atunci când hotărârea priveşte mai multe infracţiuni sau mai multe persoane,
revizuirea poate să vizeze întreaga hotărâre sau doar unele dintre faptele judecate,
pe toţi sau numai pe unii dintre făptuitori [art. 452 alin. (2)]. Instanţa poate însă să
rejudece cauza şi cu privire la părţile care nu au formulat cerere de revizuire, putând
hotărî şi în privinţa lor, fără însă să le poată crea o situaţie mai grea [art. 462 alin.
(2) C.proc.pen.].
Art. 453
Cazurile de revizuire

Georgina Bodoroncea

(1) Revizuirea hotărârilor judecătoreşti definitive, cu privire la latura penală,


poate fi cerută când:
a) s-au descoperit fapte sau împrejurări ce nu au fost cunoscute la soluţionarea
cauzei şi care dovedesc netemeinicia hotărârii pronunţate în cauză;
b) hotărârea a cărei revizuire se cere s-a întemeiat pe declaraţia unui martor,
opinia unui expert sau pe situaţiile învederate de un interpret, care a săvârşit
infracţiunea de mărturie mincinoasă în cauza a cărei revizuire se cere,
influenţând astfel soluţia pronunţată;
c) un înscris care a servit ca temei al hotărârii a cărei revizuire se cere a fost
declarat fals în cursul judecăţii sau după pronunţarea hotărârii, împrejurare
care a influenţat soluţia pronunţată în cauză;
d) un membru al completului de judecată, procurorul ori persoana care
a efectuat acte de urmărire penală a comis o infracţiune în legătură cu cauza
a cărei revizuire se cere, împrejurare care a influenţat soluţia pronunţată în
cauză;
e) când două sau mai multe hotărâri judecătoreşti definitive nu se pot concilia;
f) hotărârea s-a întemeiat pe o prevedere legală care, după ce hotărârea
a devenit definitivă, a fost declarată neconstituţională ca urmare a admiterii
unei excepţii de neconstituţionalitate ridicate în acea cauză, în situaţia în care
consecinţele încălcării dispoziţiei constituţionale continuă să se producă şi nu
pot fi remediate decât prin revizuirea hotărârii pronunţate.
(2) Revizuirea hotărârilor judecătoreşti penale definitive, exclusiv cu privire la
latura civilă, poate fi cerută numai în faţa instanţei civile, potrivit Codului de
procedură civilă.
(3) Cazurile prevăzute la alin. (1) lit. a) şi f) pot fi invocate ca motive de revizuire
numai în favoarea persoanei condamnate sau a celei faţă de care s-a dispus
renunţarea la aplicarea pedepsei ori amânarea aplicării pedepsei.
(4) Cazul prevăzut la alin. (1) lit. a) constituie motiv de revizuire dacă pe baza
faptelor sau împrejurărilor noi se poate dovedi netemeinicia hotărârii de
condamnare, de renunţare la aplicarea pedepsei, de amânare a aplicării
pedepsei ori de încetare a procesului penal, iar cazurile prevăzute la alin. (1) lit.
b)-d) şi f) constituie motive de revizuire dacă au dus la pronunţarea unei hotărâri
nelegale sau netemeinice.
(5) În cazul prevăzut la alin. (1) lit. e), toate hotărârile care nu se pot concilia
sunt supuse revizuirii.
Corelaţii legislative: art. 394, art. 398, art. 399, art. 4082 C.proc.pen. din 1968; art.
16, art. 426, art. 452, art. 456 C.proc.pen.; art. 273 C.pen.
Comentariu
Prealabil analizei cazurilor de revizuire reglementate de art. 453 C.proc.pen.,
menţionăm că textul urmează să sufere anumite modificări legislative ca urmare
a declarării neconstituţionalităţii unora dintre dispoziţiile pe care le conţine, aflate la
rându-le în conexiune cu unele prevederi ale art. 457 C.proc.pen., declarate de
asemenea neconstituţionale. Drept urmare, interpretarea textelor va fi făcută prin
luarea în considerare a consecinţelor pe care constatarea neconstituţionalităţii lor le
va produce.
Astfel, prin D.C.C. nr. 2 din 17 ianuarie 2017 (nepublicată la data redactării acestui
material) instanţa de contencios constituţional a hotărât că:
- dispoziţiile art. 453 alin. (3) C.proc.pen. sunt neconstituţionale cu privire la cazul
de revizuire prevăzut la alin. (1) lit. a), întrucât soluţia legislativă cuprinsă în
dispoziţiile art. 453 alin. (4) teza I C.proc.pen., care exclude posibilitatea revizuirii
hotărârii de achitare pentru cazul prevăzut la alin. (1) lit. a), este neconstituţională;
- soluţia legislativă cuprinsă în dispoziţiile art. 457 alin. (2) C.proc.pen., care exclude
cazul de revizuire prevăzut la art. 453 alin. (1) lit. a), este neconstituţională.
În comunicatul transmis cu privire la aceste soluţii Curtea a constatat că
„dispoziţiile art. 453 alin. (3) C.proc.pen. cu privire la cazul de revizuire prevăzut la
alin. (1) lit. a), precum şi dispoziţiile art. 453 alin. (4) teza I C.proc.pen. – cu privire
la soluţia legislativă care exclude posibilitatea revizuirii hotărârii de achitare pentru
cazul prevăzut de art. 453 alin. (1) lit. a) C.proc.pen. – sunt de natură să înfrângă, în
principal, egalitatea în drepturi între cetăţeni în ceea ce priveşte recunoaşterea
dreptului fundamental de acces liber la justiţie. De asemenea, drept consecinţă
a constatării neconstituţionalităţii acestor texte de lege, soluţia legislativă cuprinsă
în dispoziţiile art. 457 alin. (2) C.proc.pen., care exclude cazul de revizuire prevăzut
la art. 453 alin. (1) lit. a), este de natură a aduce atingere, în principal, egalităţii în
drepturi între cetăţeni în ceea ce priveşte recunoaşterea dreptului fundamental de
acces liber la justiţie, principii consacrate de prevederile art. 16 şi ale art. 21 din
Constituţie”.
1. Cazul de revizuire prevăzut de art. 453 alin. (1) lit. a) C.proc.pen.: s-au
descoperit fapte sau împrejurări ce nu au fost cunoscute la soluţionarea cauzei
şi care dovedesc netemeinicia hotărârii pronunţate în cauză.
Acest caz este cel mai frecvent invocat în cererile de revizuire a cauzelor pe latură
penală, în principal pentru că nu este condiţionat de existenţa unei hotărâri
judecătoreşti definitive sau de vreo altă cerinţă ce trebuie îndeplinită pentru a putea
fi dovedit, aşa cum se prevede în celelalte situaţii, precum şi datorită faptului că, prin
invocarea lui, condamnatul tinde spre o soluţie de achitare, exoneratoare de orice
răspundere penală.
Ca urmare a D.C.C. nr. 2 din 17 ianuarie 2017, este posibilă şi soluţia diametral
opusă achitării, şi anume cea de condamnare a persoanei care a fost anterior
achitată prin hotărâre definitivă.
Anterior declarării neconstituţionalităţii dispoziţiilor art. 453 alin. (3) şi alin.
(4) C.proc.pen., se vorbea despre faptul că revizuirea întemeiată pe acest caz era triplu
condiţionată, în sensul că: faptele sau împrejurările trebuia să fie noi, complet
necunoscute instanţei care a soluţionat cauza; ele trebuia să fie invocate exclusiv în
favoarea persoanei condamnate; faptele noi trebuia să poată dovedi netemeinicia
hotărârii de condamnare, de renunţare la aplicarea pedepsei, de amânare a aplicării
pedepsei sau de încetare a procesului penal, adică să conducă la o soluţie diametral
opusă celei pronunţate prin hotărârea definitivă.
Ca urmare a D.C.C. nr. 2 din 17 ianuarie 2017, vom putea afirma că revizuirea
întemeiată pe acest caz este doar dublu condiţionată, din enumerarea prezentată
anterior eliminându-se condiţia ca revizuirea întemeiată pe existenţa unor fapte sau
împrejurări noi să fie exercitată doar în favoarea condamnatului, astfel că ea va putea
fi exercitată şi pentru a dovedi netemeinicia hotărârii de achitare pronunţate faţă de
inculpat.
1.1. Noţiunea de fapte sau împrejurări noi. Pentru a susţine cazul de revizuire în
discuţie, faptele sau împrejurările (fapte probatorii) descoperite trebuie să fi fost
necunoscute instanţei la data judecării cauzei şi să ducă, singure sau prin
coroborarea cu alte probe, la dovedirea netemeiniciei hotărârii prin care s-a dispus
achitarea, condamnarea, renunţarea la aplicarea pedepsei, amânarea aplicării
pedepsei sau încetarea procesului penal, ceea ce presupune pronunţarea unei soluţii
diametral opuse celei care a fost dispusă prin hotărârea a cărei revizuire se cere. În
acest sens, în doctrină şi jurisprudenţă există consens că „probele trebuie să fie noi,
iar nu mijloacele de probă prin care se administrează probe deja cunoscute” (N.
Volonciu, Tratat de procedură penală. Partea specială, vol. II, 1998, p. 343), adică
„probele propriu-zise, ca elemente de fapt cu caracter informativ cu privire la ceea ce
trebuie dovedit în calea de atac a revizuirii, şi anume orice întâmplare, situaţie care,
în mod autonom sau în coroborare cu alte probe, poate duce la dovedirea
netemeiniciei hotărârii de încetare a procesului penal sau de condamnare, de
renunţare la aplicarea pedepsei ori de amânare a aplicării pedepsei” [I.C.C.J., Secţia
penală, decizia nr. 953/2011(www.scj.ro)]. Este inadmisibil ca pe calea revizuirii să
se prelungească probaţiunea prin folosirea de noi mijloace de probă pentru fapte
stabilite anterior (Trib. Suprem, decizia nr. 1643/1976, în R.R.D. nr. 5/1977, p. 71);
ca atare, este nelegală hotărârea prin care instanţa de revizuire l-a achitat pe
condamnat sprijinindu-se pe aceleaşi probe pe baza cărora acesta fusese condamnat,
întrucât „noi trebuie să fie faptele sau împrejurările de natură a stabili existenţa unei
erori judiciare şi a conduce la o altă soluţionare a cauzei, iar nu aprecierea probelor
făcută de instanţa de revizuire” (C.S.J., Secţia penală, decizia nr. 3050/2000). Nu
poate constitui temei al revizuirii nicio faptă care, deşi nu a fost invocată în faţa
instanţei de fond de către condamnatul revizuent, a fost totuşi cunoscută de
instanţă, întrucât împrejurarea a constituit obiectul apărării celorlalţi inculpaţi (Trib.
Suprem, Secţia penală, decizia nr. 2866/1974, în R.R.D. nr. 10/1975, p. 70). Nu se
poate ajunge, astfel, pe cale revizuirii la reinterpretarea probatoriului administrat în
cauză sau la suplimentarea probaţiunii, pe aspecte de fapt avute în vedere de
instanţa sau instanţele ce au judecat cauza (C.A. Bucureşti, Secţia a II-a penală,
decizia nr. 2/2003, în M. Udroiu, Procedură penală. Partea specială. Noul Cod de
procedură penală, op. cit., 2014, p. 289).
Tot legat de conţinutul sintagmei „fapte şi împrejurări noi”, în jurisprudenţă s-a
constatat, pe de o parte, că nu îndeplinesc această condiţie aspectele învederate care
au fost avute în vedere de instanţe în fazele anterioare ale procesului penal, iar, pe
de altă parte, că acestea echivalează cu o solicitare de suplimentare a probatoriului
administrat în cursul cercetării judecătoreşti, solicitare care nu este admisibilă în
calea extraordinară de atac a revizuirii. „Astfel, legea se referă la situaţii de fapt noi,
în sensul că, din diverse motive, acestea au rămas necunoscute instanţei de fond, şi
nu la mijloace de probă, ca mod de completare a dovezilor pe împrejurări deja avute
în vedere şi verificate. (…) Faptele probatorii trebuie să fie noi, iar nu mijloacele de
probă, respectiv declaraţiile extrajudiciare ale celor doi martori, la a căror audiere
apărătorul revizuentului a precizat că renunţă sau nu s-a solicitat, fiind inadmisibil
ca pe calea extraordinară a revizuirii să se obţină o prelungire a probaţiunii pentru
fapte şi împrejurări cunoscute şi verificate de instanţa care a soluţionat cauza”
(I.C.C.J., Secţia penală, decizia nr. 96/2014). „Stabilirea în prezent a calităţii de
luptător în rezistenţa anticomunistă nu are natura unui element de fapt sau unei
împrejurări care să întrunească cumulativ condiţiile prevăzute de art. 394 lit. a)
C.proc.pen. din 1968, acesta neputând fi un element care sa nu fie cunoscut de către
instanţe la momentul pronunţării hotărârii, aprecierea efectuată prin emiterea
deciziei sus-menţionate neschimbând situaţia de fapt, aşa cum a fost reţinută prin
sentinţa a cărei revizuire se cere, ci doar modul de evaluare sociopolitica a faptelor
săvârşite, fără însă a produce şi consecinţe juridice în materie penală” [C.A.
Bucureşti, Secţia I penală, decizia nr. 1 din 11 ianuarie 2011 (www.rolii.ro)].
Într-o altă cauză s-a apreciat că nu suntem în prezenţa cazului prevăzut de art. 453
alin. (1) lit. a) în situaţia revizuentei care a fost condamnată pentru infracţiunea de
conflict de interese, constând în aceea că „în timp ce soluţiona, în calitate de
judecător, dosarul civil nr. (...) al Jud. Iaşi, a intrat în relaţii de afaceri cu B., pârât
în acea cauză, căruia i-a vândut drepturile succesorale asupra unui teren în
suprafaţă de 50 ha, obţinând suma de 210.000 Euro, după care a continuat să judece
cauza, fără a se abţine”, deoarece aceleaşi apărări le-a formulat şi cu ocazia judecării
cauzei în apel, reţinându-se că „împrejurările relevate şi contractele de vânzare-
cumpărare autentificate din 11 iunie 2012 şi din 14 iunie 2012, invocate de
revizuentă ca mijloace de probă în susţinerea cererii de revizuire, nu sunt apte
a conduce la dovedirea netemeiniciei hotărârii de condamnare. Mai mult, contractele
menţionate fiind încheiate anterior pronunţării hotărârii de condamnare, apelanta
revizuentă a avut deja posibilitatea de a le invoca ca apărări de fond, utilizarea lor la
acest moment echivalând cu o solicitare de suplimentare a probatoriului administrat
în cursul cercetării judecătoreşti, care însă nu este admisibilă în calea extraordinară
de atac a revizuirii” (I.C.C.J., Secţia penală, decizia nr. 32/2016).
Aşadar, pentru a fi incident cazul prevăzut de art. 453 alin. (1) lit. a) C.proc.pen. este
necesar ca faptele şi împrejurările noi să fi preexistathotărârii atacate, doar că ele nu
au putut fi cunoscute de instanţă, indiferent din care motiv. Descoperirea lor
ulterioară şi invocarea pe calea revizuirii are drept scop evidenţierea unor erori de
fapt, produse în judecata iniţială din cauza necunoaşterii respectivelor împrejurări,
astfel încât noua situaţie să conducă la anularea hotărârii contrare legii. Dacă astfel
de împrejurări, de natură să contureze o eroare de fapt, au apărut ulterior hotărârii
a cărei revizuire se cere, ele nu pot fi temei de anulare a acesteia, cum s-a reţinut şi
în următoarea situaţie: „În speţă, împrejurările invocate [faptul că V.I. avea calitatea
de simplu detectiv şi nu avea putere de decizie, chestiuni dovedite cu organigrama
poliţiei, cu legitimaţia de serviciu, adresa Arhivelor Securităţii Statului Budapesta
«V.I. detectiv în clasa de salarizare X», Raportul Final al Comisiei Internaţionale
pentru Studierea Holocaustului din România (H.G. nr. 672/2004): «Poliţistul V.I. nu
figurează în raportul Comisiei, actele din baza C.N.S.A.S. Bucureşti şi a Arhivei din
Budapesta», din care rezultă că V.I. fost victima contextului istoric şi politic şi
a mişcării de interese care au guvernat ţara în perioada respectivă, rapoartele despre
evenimentele celui de-al doilea război mondial: Raport Final, Holocaustul din Ardeal,
Arhivele C.N.S.A.S., Arhivele Statului Maghiar] nu pot avea semnificaţia unor «fapte
sau împrejurări noi», în accepţiunea art. 453 alin. (1) lit. a) C.proc.pen. Aceste
evenimente au apărut ulterior condamnării, deci care nu au preexistat hotărârii de
condamnare şi care să fi putut influenţa soluţia procesului, dacă ar fi fost cunoscute
la momentul soluţionării cauzei. Prin urmare, în cauză nu se poate vorbi de
împrejurări necunoscute de instanţă la soluţionarea cauzei pentru că acest lucru nu
era posibil. Soluţionarea acestei cauze şi condamnarea inculpatului s-a făcut în
conformitate cu legislaţia în vigoare la momentul respectiv şi cu probele dosarului
care au confirmat comiterea faptei reţinute în sarcina sa. Apărările puse în discuţie
nu constituie fapte sau împrejurări noi în sensul cerut de art. 453 alin. (1) lit. a)
C.proc.pen.” (I.C.C.J., Secţia penală, decizia nr. 457/2015).
În deplină concordanţă cu dispoziţiile procesual-penale române sunt şi prevederile
art. 4 alin. (2) din Protocolul nr. 7 adiţional la CEDO, potrivit cărora „este posibilă
redeschiderea procesului, conform legii şi procedurii penale a statului respectiv, dacă
fapte noi sau recent descoperite sau un viciu fundamental în cadrul procedurii
precedente sunt de natură să afecteze hotărârea pronunţată”. În niciun caz însă
revizuirea nu poate fi tratată ca un apel deghizat, urmărindu-se de fapt substituirea
unei analize (I.C.C.J., Secţia penală, decizia nr. 7249 din 13 decembrie 2006).
Tot în jurisprudenţă s-a mai statuat că: „Potrivit art. 394 alin. (2) C.proc.pen. din
1968, cazul de la lit. a) constituie motiv de revizuire, dacă pe baza faptelor sau
împrejurărilor noi se poate dovedi netemeinicia hotărârii de achitare, de încetare
a procesului penal ori de condamnare. Faptele sau împrejurările la care se raportează
textul alin. (1) al art. 394 lit. a) C.proc.pen. din 1968 (respectiv art. 453 C.proc.pen.
– n.n.) se referă la cele din categoria care au legătură cu fapta penală dedusă
judecăţii, şi nu cu acte procesuale ale procurorului, fie el chiar din Serviciul de
Inspecţie al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie. Or, simpla
ordonanţă a procurorului nu constituie motiv de revizuire, deoarece în baza ei nu se
poate dovedi netemeinicia hotărârii de condamnare a petentului. Dacă după
redeschiderea urmăririi penale se va ajunge la trimiterea în judecată şi condamnarea
unor alte persoane găsite exclusiv vinovate pentru faptele care au constituit obiectul
acţiunii penale îndreptate împotriva petentului din prezenta cauză, condamnat
definitiv, abia atunci acesta ar fi îndreptăţit la o cale de atac extraordinară” [I.C.C.J.,
Secţia penală, decizia nr. 3055 din 12 mai 2006(www.scj.ro)].
Exemplele expuse conturează concluzia că doctrina şi jurisprudenţa sunt unanime
în a considera că, în sensul legii, prin probe noi, necunoscute instanţei, se înţeleg
acele fapte sau împrejurări care au fost cu totul străine dosarului cauzei şi pe care
instanţa nu le-a sesizat sub nicio formă. Totuşi, există situaţii în care o astfel de
interpretare trebuie cenzurată, pentru a fi în acord cu finalitatea procedurii, aceea de
a se evita erorile judiciare legate de stabilirea situaţiei de fapt. În acest sens,
împărtăşim punctul de vedere exprimat în jurisprudenţa mai veche, în sensul că,
„chiar dacă fapta a fost învederată instanţei în cursul judecăţii în fond a cauzei, dar
instanţa nu a reţinut-o pentru imposibilitatea obiectivă a administrării probei
(martorul deţinător de informaţii importante, deşi identificat, era de negăsit), aceeaşi
împrejurare de fapt despre care instanţa avea cunoştinţă a fost considerată probă
nouă, în momentul când a devenit administrabilă” (Trib. Suprem, Secţia
penală, decizia nr. 911/1955, în N. Volonciu, Tratat de procedură penală. Partea
specială, vol. II, op. cit., 1998, p. 345). În acelaşi sens, într-o jurisprudenţă recentă,
Instanţa Supremă a statuat că „necunoaşterea faptelor sau împrejurărilor de către
instanţă nu trebuie înţeleasă în mod absolut, în sensul că despre faptele sau
împrejurările respective nu s-a amintit nimic în actele şi lucrările dosarului, ci în
sensul că ele nu au putut fi luate în considerare la soluţionarea cauzei din lipsa
posibilităţii dovedirii lor” [I.C.C.J., Secţia penală, decizia nr. 953 din 10 martie
2006(www.scj.ro)].
O situaţie similară poate fi identificată şi în raport de modificările legislative aduse
legii de procedură penală în ultimii ani. Astfel, prin Legea nr. 2/2013 au fost
abrogate, printre altele, dispoziţiile art. 3859 pct. 18 C.proc.pen. din 1968, care
reglementau „eroarea de fapt” drept caz de exercitare a recursului ordinar.
Modificarea a fost preluată şi de actualul Cod, care nu prevede vreun caz de recurs
de casaţie întemeiat pe acest motiv.
În aceste condiţii, apreciem că îndeplinesc condiţia de „fapte şi împrejurări noi” în
sensul art. 453 alin. (1) lit. a) C.proc.pen. şi acele fapte sau împrejurări despre care
instanţa de recurs a luat cunoştinţă cu ocazia judecării acestei căi ordinare de atac
(corespunzătoare vechii proceduri), dar care nu au putut fi examinate şi nu au putut
influenţa starea de fapt stabilită de instanţa ierarhic inferioară (de apel) din cauza
abrogării dispoziţiei legale ce prevedea ca motiv de recurs „eroarea de fapt”.
1.2. Cazul poate fi invocat ca motiv de revizuire atât în favoarea persoanei
condamnate sau a celei faţă de care s-a dispus renunţarea la aplicarea pedepsei,
amânarea aplicării pedepsei ori încetarea procesului penal, dacă pe calea
revizuirii se urmăreşte obţinerea unei soluţii de achitare, cât şi în defavoarea unei
persoane împotriva căreia s-a dat soluţia de achitare. Prin urmare, după D.C.C.
nr. 2 din 17 ianuarie 2017, de acest caz de revizuire se poate uzita şi în defavoarea
persoanei achitate, urmărindu-se ca pe această cale să se ajungă la pronunţarea unei
hotărâri de condamnare.
Decizia Curţii Constituţionale marchează, practic, o revenire la reglementarea
anterioară, care permitea exercitarea căii de atac a revizuirii şi în defavoarea
persoanei achitate sau faţă de care s-a dispus încetarea procesului penal, sub
condiţia să fi fost exercitată în termen de un an de la data la care au fost cunoscute
faptele sau împrejurările noi pe care se întemeiază cererea de revizuire. În acest sens,
Curtea Constituţională reţine că „dispoziţiile art. 453 alin. (3) C.proc.pen. cu privire
la cazul de revizuire prevăzut la alin. (1) lit. a), precum şi dispoziţiile art. 453 alin. (4)
teza I C.proc.pen. – cu privire la soluţia legislativă care exclude posibilitatea revizuirii
hotărârii de achitare pentru cazul prevăzut de art. 453 alin. (1) lit. a) C.proc.pen. –
sunt de natură să înfrângă, în principal, egalitatea în drepturi între cetăţeni în ceea
ce priveşte recunoaşterea dreptului fundamental de acces liber la justiţie”.
Nefiind încă motivată, se poate presupune că principiul la care face referire Curtea
Constituţională vizează dreptul persoanei vătămate/părţii civile de a exercita
revizuirea în defavoarea celui achitat, drept care poate fi exercitat fie personal, fie
prin intermediul procurorului (a se vedea infra comentariul art. 455).
Decizia menţionată, prin care se impune practic introducerea unei dispoziţii
defavorabile celui care a fost achitat printr-o hotărâre definitivă, intră în contradicţie
cu intenţia legiuitorului, rezultată din actuala exprimare a textului, de a pune capăt
insecurităţii juridice în privinţa persoanei care a fost judecată definitiv, într-un
proces ce a permis inclusiv exercitarea căii de atac la instanţa superioară în grad, cu
privire la situaţia de fapt stabilită în favoarea sa.
1.3. Faptele sau împrejurările necunoscute de instanţă trebuie să dovedească
netemeinicia hotărârii de condamnare, de renunţare la aplicarea pedepsei, de
amânare a aplicării pedepsei ori încetare a procesului penal, precum şi
a hotărârii de achitare. Invocarea acestor elemente noi trebuie să ducă, aşadar, la
o soluţie diametral opusă celei a cărei revizuire se cere. „Aceste fapte sau împrejurări
noi trebuie sa aibă, prin urmare, o importanţă deosebit de mare, de natură să
conducă la ideea că, în situaţia în care instanţa care a pronunţat hotărârea de
condamnare ar fi cunoscut aceste fapte sau împrejurări, ar fi pronunţat o hotărâre
de achitare sau încetare a procesului penal (potrivit procedurii actuale, numaisoluţia
de achitare este considerată diametral opusă celorlalte soluţii ce pot fi date acţiunii
penale – n.n.). Curtea apreciază ca starea de sănătate psihică a martorului nu
constituire o împrejurare nouă ce nu a fost cunoscută de Jud. Călăraşi şi de C.A.
Bucureşti la momentul soluţionării dosarului şi nici nu este de natură a dovedi
netemeinicia hotărârilor pronunţate. Înscrisurile medicale depuse la dosar, cu privire
la starea de sănătate psihică a martorului au fost emise în cursul anului 2014,
neexistând nicio dovada că martorul menţionat ar fi suferit de vreo boală psihică la
data de 22 august 2012” [C.A. Bucureşti, Secţia I penală, decizia penală nr.
458/2015 (www.rolii.ro)]. De asemenea, este necesar ca împrejurările noi,
preexistente hotărârii în discuţie şi rămase necunoscute instanţei care a pronunţat-
o, să aibă aptitudinea de a stabili o situaţie de fapt care să dovedească eroarea de
judecată, iar nu doar să creeze o astfel de aparenţă, în scopul de a obţine
administrarea unor probe noi. Astfel, în jurisprudenţa recentă s-a reţinut, de
exemplu, ca neavând o astfel de aptitudine înscrisurile invocate de revizuenta
condamnată pentru infracţiunea de abuz în serviciu, constând în aceea că, în calitate
de notar, a autentificat două contracte de vânzare-cumpărare, cunoscând că
vânzătoarea (coinculpată) nu a avut în realitate un mandat special de a vinde
imobilele ce făceau obiectul contractelor, ci doar o procură cu caracter general, de
administrare şi gestionare a afacerii, fapt ce a cauzat un prejudiciu important
patrimoniului societăţii în care fostul soţ era coasociat, înscrisuri ce atestau
împrejurarea că părţile erau divorţate cu mult timp înainte (2007) de data
autentificării respectivelor contracte (2009) şi exista o înţelegere încheiată între
aceştia, de a renunţa la invocarea unor pretenţii reciproce cu privire la colaborarea
soţului în firma celuilalt. „Din examinarea actelor dosarului rezultă că acea
«înţelegere» între soţi era formulată în termeni generali şi nu specifica o cesionare
a părţilor sociale, ci o renunţare la pretenţia de colaborare în firmă, astfel că nu putea
fi opozabilă altor persoane la acea dată. În realitate, la data de 16 ianuarie 2012 L.L.
a cesionat părţile sociale către B.M.A., fapt atestat de Hotărârea nr. 1 a asociaţilor
S.C. N. S.R.L., care a constatat că L.L. nu mai este asociat al acestei societăţi şi nu
are nicio pretenţie în proces. Hotărârea asociaţiei a fost înregistrată în Registrul
Comerţului la data de 14 februarie 2012. Drept urmare, până la acest moment, L.L.
a avut calitatea de asociat cu drepturi depline al S.C. N. S.R.L. De altfel, criticile
invocate de revizuentă echivalează cu o solicitare de suplimentare a probatoriului
administrat în cursul procesului penal, aceasta fiind inadmisibilă în calea
extraordinară de atac a revizuirii” (I.C.C.J., Secţia penală, decizia nr. 300/2015).Cu
alte cuvinte, revizuirea întemeiată pe acest caz este totală, deoarece soluţia
pronunţată ulterior de instanţa care a admis cererea de revizuire este diametral
opusă celei pronunţate iniţial.
În acest sens, jurisprudenţa a stabilit că „în cazul unei condamnări, prin cererea de
revizuire întemeiată pe descoperirea de fapte sau împrejurări noi trebuie să se
urmărească achitarea condamnatului, iar nu menţinerea condamnării, cu
modificarea încadrării juridice. Dacă cererea este formulată în sensul schimbării
încadrării, ea trebuie respinsă în principiu” [C.S.J., Secţia penală, decizia nr.
853/2002(www.legalis.ro)]. De asemenea, s-a mai decis că „actul nou atestând că
paguba cauzată prin infracţiune a fost reparată, pentru ca, pe această bază, să se
poată dispune suspendarea condiţionată a executării pedepsei, nu poate servi ca
temei pentru admiterea unei cereri de revizuire, deoarece noua împrejurare nu este
de natură a dovedi netemeinicia hotărârii de condamnare, ci numai existenţa unui
temei privind individualizarea mai favorabilă a pedepsei” [C.S.J., Secţia
penală, decizia nr. 2101/1997(www.legalis.ro); în acelaşi sens, Trib. Suprem, Secţia
penală, decizia nr. 2487/1974, în R.R.D. nr. 4/1975, p. 65].
Totuşi, în altă situaţie, Instanţa Supremă a statuat că „o astfel de eroare judiciară
există când persoana condamnată nu este autorul infracţiunii, o altă persoană
utilizând în mod fraudulos identitatea celui condamnat. În acest caz, admiţând
cererea de revizuire, instanţa va anula hotărârea atacată şi va pronunţa o altă
hotărâre, în conformitate cu situaţia reală, respectiv va achita persoana a cărei
identitate a fost folosită de autorul infracţiunii şi, totodată, va condamna autorul
infracţiunii sub identitatea sa reală, cu menţiunile care se impun în raport cu situaţia
procesuală proprie cauzei rejudecate. Prin urmare, hotărârile definitive în care
persoana condamnată nu este autorul infracţiunii, o altă persoană utilizând în mod
fraudulos identitatea celui condamnat, sunt supuse revizuirii” (I.C.C.J., Secţiile
Unite, Decizia nr. 9/2011).
O situaţie interesantă este legată de posibilitatea exercitării căii de atac a revizuirii
întemeiate pe dispoziţiile art. 453 alin. (1) lit. a) C.proc.pen. doar cu privire la unele
dintre actele (fapte) care intră în conţinutul infracţiunii continuate. Instanţa Supremă
s-a pronunţat în sensul că: „în cazul condamnării unei persoane pentru mai multe
infracţiuni săvârşite în concurs sau pentru săvârşirea unei infracţiuni continuate,
cererea de revizuire prin care se tinde a se dovedi împrejurarea că revizuientul nu
a săvârşit mai multe dintre infracţiunile reţinute ca fiind în concurs, respectiv mai
multe din acţiunile componente ale infracţiunii continuate nu se întemeiază pe
niciunul din cazurile prevăzute în art. 394 C.proc.pen. din 1968 şi, ca atare, este
nefondată” (I.C.C.J., Secţia penală, decizia nr. 303 din 14 ianuarie 2005). Credem că
motivarea dată problemei de drept cu care a fost sesizată ar fi trebuit completată şi
cu argumentul că, în cazul infracţiunii continuate, vorbim despre o infracţiune unică
şi despre o singură soluţie cu privire la acţiunea penală. Ca atare, pentru ca o cerere
de revizuire întemeiată pe cazul supus discuţiei să fie valorificată, ar fi nevoie ca
pentru fiecare act material ce intră în conţinutul infracţiunii să fie incidentă o situaţie
ce poate fi calificată ca „faptă sau împrejurare nouă”, iar toate aceste fapte sau
împrejurări să poată determina o soluţie de achitare pentru infracţiunea continuată
[condiţie cerută de alin. (4) al textului]. Fiind vorba despre o singură infracţiune, nu
este posibil ca actele componente ale infracţiunii continuate să fie separate pentru
a obţine un concurs de infracţiuni cu scopul de a face admisibilă revizuirea, cu atât
mai mult cu cât, până la anularea hotărârii, operează şi autoritatea de lucru judecat.
Altfel spus, este aproape imposibil ca o hotărâre definitivă de condamnare, renunţare
sau amânare a aplicării pedepsei pentru o infracţiune continuată să poată fi revizuită
pe considerentul unor fapte sau împrejurări noi, necunoscute instanţei la momentul
soluţionării cauzei.
2. Cazul de revizuire prevăzut de art. 453 alin. (1) lit. b) C.proc.pen.: hotărârea
a cărei revizuire se cere s-a întemeiat pe declaraţia unui martor, opinia unui
expert sau pe situaţiile învederate de un interpret, care a săvârşit infracţiunea
de mărturie mincinoasa în cauza a cărei revizuire se cere, influenţând astfel
soluţia pronunţată.
2.1. Condiţii. Pentru ca cererea de revizuire întemeiată pe acest motiv să fie
admisibilă trebuie întrunite următoarele condiţii:
2.1.1. Mărturia mincinoasă să fi fost săvârşită de un martor, un expert sau un
interpret în cauza penală a cărei revizuire se cere. Consecinţa unei atare mărturii
trebuie să fie pronunţarea unei hotărâri nelegale sau netemeinice. Acest caz de
revizuire nu se întemeiază, aşadar, pe o probă necunoscută instanţei la data judecării
cauzei, ci pe împrejurarea că instanţa nu a cunoscut faptul că acea probă nu este
valabilă, fiind rezultatul comiterii unei infracţiuni.
Nu este necesar, în consecinţă, ca revizuirea întemeiată pe acest motiv să conducă la
o soluţie diametral opusă celei pronunţate prin hotărârea definitivă pe baza mărturiei
mincinoase (revizuire totală), ci numai ca mărturia mincinoasă să fi fundamentat
pronunţarea unei hotărâri nelegale sau netemeinice. Prin urmare, acest caz face
posibilă atât revizuirea totală a hotărârii definitive (de exemplu, în situaţia în care
mărturia mincinoasă a fost determinantă pentru pronunţarea unei soluţii de
condamnare, deşi persoana nu era vinovată), cât şi o revizuire parţială a hotărârii, în
sensul reţinerii, de exemplu, a unei alte încadrări juridice decât cea în baza căreia
inculpatul a fost condamnat sau a unei circumstanţe atenuante (cum ar fi
provocarea) ori agravante (de exemplu, comiterea infracţiunii prin cruzimi). De
asemenea, cazul de revizuire poate fi invocat atât în favoarea, cât şi în defavoarea
persoanei ce a avut calitatea de inculpat în cauză.
2.1.2. Declaraţia mincinoasă să fi avut o contribuţie determinantă la
pronunţarea hotărârii penale a cărei revizuire se cere. O hotărâre prin care se
soluţionează acţiunea penală având ca obiect infracţiunea de mărturie mincinoasă
nu conduce neapărat la incidenţa cazului de revizuire în discuţie, ci doar atunci când
îndeplineşte condiţia prevăzută de text, aceea de a influenţa hotărârea pronunţată în
baza mărturiei mincinoase. Astfel, în jurisprudenţă s-a decis, de exemplu, că, deşi
trei martori au fost condamnaţi pentru săvârşirea infracţiunii de mărturie
mincinoasă, „mărturiile lor s-au referit la împrejurările în care revizuientul a săvârşit
infracţiunea de evadare, iar nu la existenţa acestei infracţiuni. Cererea de revizuire
putea fi admisă pentru cazul de revizuire invocat numai dacă prin săvârşirea
infracţiunii de mărturie mincinoasă s-ar fi ajuns la condamnarea greşită
a revizuentului, deci la soluţia contrară celei care trebuia adoptată, ceea ce în speţă
nu este cazul” (I.C.C.J., Secţia penală, decizia nr. 2769/2003). În acelaşi registru, într-
o altă speţă Instanţa Supremă a reţinut că: „Este adevărat că doi martori au fost
condamnaţi pentru săvârşirea infracţiunii de mărturie mincinoasă în cauza a cărei
revizuire se cere, dar această situaţie nu a dus la darea unei hotărâri nelegale sau
netemeinice, aşa cum cere textul de lege menţionat, ci, dimpotrivă, soluţia de achitare
a inculpatului s-a bazat pe alte declaraţii date în cursul judecăţii, şi nu pe cele
mincinoase date în cursul urmăririi penale de către cei doi martori. Deci cererea de
revizuire putea fi admisă pentru cazul de revizuire invocat numai dacă prin săvârşirea
infracţiunii de mărturie mincinoasă s-ar fi ajuns la achitarea greşită a inculpatului,
deci la soluţia contrară celei care trebuia adoptată, ceea ce în speţă nu este cazul”
(I.C.C.J., Secţia penală, decizia nr. 2720/2004). De asemenea, în jurisprudenţă s-a
mai decis că: „Dispunerea condamnării unora dintre martori pentru săvârşirea
infracţiunii de mărturie mincinoasă în cauza a cărei revizuire se cere nu constituie
motiv de revizuire, dacă declaraţiile acestor martori nu au servit la pronunţarea
hotărârii, fiind înlăturate de către instanţă” (I.C.C.J., Secţia penală, decizia nr.
5377/2006) sau că „declaraţiile date de martorii C.L.A. şi N.N. în faţa instanţei la
data de 9 octombrie 2013, au fost analizate, nefiind avute în vedere la soluţionarea
cauzei penale, motiv pentru care, în mod temeinic, prima instanţă a reţinut ca
acestea nu au influenţat soluţia pronunţată” [C.A. Bucureşti, Secţia I penală, decizia
penală nr. 458/2015(www.rolii.ro)].
Doctrina şi jurisprudenţa sunt aşadar unanime cu privire la caracterul
determinant pe care mărturia mincinoasă trebuie să-l fi avut în adoptarea unei
anumite soluţii (să fi influenţat soluţia pronunţată în cauză). În caz contrar, cererea
de revizuire urmează a fi respinsă. În acelaşi timp trebuie însă observat că hotărârea
de condamnare, renunţare la aplicarea pedepsei sau amânare a aplicării pedepsei
pentru infracţiunea de mărturie mincinoasă poate să subziste, deşi norma de drept
substanţial [art. 273 alin. (1) C.pen., respectiv art. 260 C.pen. din 1969] arată că
infracţiunea constă în „fapta martorului care, într-o cauză penală, civilă, disciplinară
sau în orice altă cauză în care se ascultă martori, face afirmaţii mincinoase ori nu
spune tot ce ştie privitor la împrejurările esenţiale asupra cărora a fost întrebat”. Cu
alte cuvinte, hotărârea judecătorească definitivă de condamnare cu privire la
săvârşirea infracţiunii de mărturie mincinoasă stabileşte cu autoritate de lucru
judecat că afirmaţiile mincinoase vizează „împrejurări esenţiale” asupra cărora
martorul a fost întrebat, dar aceste „împrejurări esenţiale” nu pot avea automat şi
aptitudinea de a fundamenta cererea de revizuire.
Caracterul de „împrejurare esenţială” trebuie apreciat în raport de conţinutul
declaraţiei care poate constitui o mărturie mincinoasă, adică prin raportare la
obiectul probei (ceea ce interesează organul judiciar să probeze în cursul procesului
penal).
Prin termenul „împrejurări” se înţelege atât faptele principale ale cauzei (situaţia
premisă, elementele constitutive ale infracţiunii, urmarea etc.), cât şi circumstanţele
în care acestea au avut loc, precum şi orice alte date de natură a servi la soluţionarea
cauzei (de exemplu, identificarea făptuitorului, furnizarea unui alibi etc.). Ele capătă
caracterul de „esenţiale” în măsura în care au eficienţa probatorie, adică sunt
pertinente şi concludente în soluţionarea cauzei respective.
Dacă aceste împrejurări nu ar fi esenţiale, nu ar fi întrunite elementele constitutive
ale infracţiunii şi nu ar fi posibilă condamnarea pentru mărturie mincinoasă.
În raport de aceste precizări, se poate concluziona că un martor poate fi condamnat
pentru infracţiunea de mărturie mincinoasă constând în aceea că a declarat
necorespunzător adevărului că la momentul comiterii faptei inculpatul se afla în altă
localitate, dar această declaraţie să nu fi fost avută în vedere la pronunţarea hotărârii
de condamnare, deoarece au existat probe suficiente, altele decât declaraţia
martorului, care îl plasau pe inculpat la locul faptei, dovedind şi vinovăţia în
comiterea ei.
În această situaţie, cererea de revizuire se va respinge, deoarece nu este îndeplinită
condiţia caracterului determinant în stabilirea existenţei faptei şi a vinovăţiei, dar
hotărârea de condamnare pentru infracţiunea de mărturie mincinoasă va rămâne în
fiinţă.
În schimb, dacă declaraţia mincinoasă a martorului a servit la pronunţarea unei
hotărâri de achitare, ea va avea caracter determinant în soluţionarea cauzei şi, în
consecinţă, hotărârea de condamnare pentru infracţiunea de mărturie mincinoasă
va reprezenta probă pentru dovedirea cazului de revizuire.
În altă ordine de idei, este posibil ca respingerea cererii de revizuire ca urmare
a constatării caracterului neesenţial, totalmente nerelevant, al mărturiei mincinoase
în soluţionarea cauzei să influenţeze caracterul definitiv al hotărârii de condamnare
pentru mărturia mincinoasă. În aceste condiţii, hotărârea de respingere a cererii de
revizuire poate să constituie, practic, o „împrejurare nouă”, care poate fi invocată în
soluţionarea unei viitoare cereri de revizuire, întemeiată pe dispoziţiile art. 453 alin.
(1) lit. a), a hotărârii de condamnare pentru infracţiunea de mărturie mincinoasă.
Lipsa „caracterului determinant al mărturiei mincinoase”, dar existenţa unei hotărâri
de condamnare pentru această infracţiune pot fi abordate şi dintr-o altă perspectivă,
dacă avem în vedere că revizuirea întemeiată pe acest caz poate fi şi parţială. Astfel,
dacă declaraţiile persoanelor condamnate pentru infracţiunea de mărturie
mincinoasă au influenţat hotărârea de condamnare în sensul atenuării sau agravării
împrejurărilor în care fapta a fost comisă, se poate discuta despre modificarea
criteriilor de individualizare a pedepsei avute în vedere de instanţa care a pronunţat
hotărârea de condamnare, cu consecinţa admiterii cererii de revizuire şi
reindividualizării pedepsei aplicate.
Denaturarea adevărului poate constitui motiv de revizuire şi atunci când fapta
săvârşită de martor, expert sau interpret nu este infracţiune [de exemplu, martorul s-
a aflat într-o eroare de fapt sau expertul a comis fapta din cauza constrângerii morale
(a se vedea N. Volonciu, Tratat de procedură penală. Partea specială, vol. II, op. cit.,
1998, p. 348)]. „Sigur că denaturarea adevărului poate constitui motiv de revizuire şi
atunci când fapta a fost săvârşită fără vinovăţie şi, ca atare, nu constituie infracţiune,
când martorul s-a aflat într-o eroare de fapt sau a comis fapta ca urmare a unei
constrângeri morale. Esenţial este însă ca acest motiv de revizuire să influenţeze
soluţia instanţei, respectiv să ducă la pronunţarea unei hotărâri nelegale sau
netemeinice, potrivit art. 453 alin. (4) C.proc.pen. În cauză martorii audiaţi în cauza
a cărei revizuire se cere nu au fost condamnaţi pentru mărturie mincinoasă pentru
a se putea susţine că este afectată legalitatea şi temeinicia hotărârii pronunţate. Prin
urmare, nici incidenţa acestui caz de revizuire nu este dovedită” (I.C.C.J., Secţia
penală, decizia nr. 457/2015).
Astfel cum menţionam mai sus, cazul de revizuire întemeiat pe mărturia mincinoasă
poate fi exercitat şi în defavoarea celui achitat, astfel că prin hotărârea de revizuire
se poate pronunţa condamnarea, dacă soluţia de achitare dispusă la judecata în fond
a cauzei s-a bazat pe mărturia mincinoasă a unuia dintre martorii audiaţi sau pe
o expertiză neconformă adevărului etc.
2.2. Proba cazului de revizuire. Mărturia mincinoasă trebuie dovedită printr-
o hotărâre judecătorească definitivă. Dispoziţia înscrisă la art. 453 alin. (1) lit. b) nu
face vreo distincţie cu privire la soluţiile ce se pot da în cauza în care s-a judecat
infracţiunea de mărturie mincinoasă, astfel că acestea pot fi de condamnare,
renunţare la aplicarea pedepsei, amânare a aplicării pedepsei sau chiar de achitare.
În acest ultim caz, achitarea poate fi dispusă pentru că fapta a fost comisă sub
imperiul unei constrângeri fizice sau morale, nu şi atunci când a fost dispusă pe
motiv că fapta nu există sau nu este prevăzută de legea penală ori nu a fost comisă
de inculpat, iar soluţia de încetare a procesului penal poate fi pronunţată, de pildă,
în cazul intervenţiei prescripţiei speciale a răspunderii penale, nu şi atunci când
a operat cauza de nepedepsire a retragerii mărturiei mincinoase în condiţiile art. 273
alin. (3) C.pen., prin care instanţa, pronunţându-se asupra fondului acuzaţiei penale,
a constatat existenţa mărturiei mincinoase şi săvârşirea faptei de martor, expert sau
interpret (M. Udroiu, Procedură penală. Partea specială. Noul Cod de procedură
penală, op. cit., 2014, p. 292). În jurisprudenţă s-a statuat că şi o hotărâre prin care
martorului, care a făcut declaraţii mincinoase cu privire la aspectele esenţiale ale
cauzei, i s-a aplicat art. 181 C.pen. din 1969, fapta neprezentând pericolul social al
unei infracţiuni, poate fi folosită ca motiv de revizuire (Trib. Suprem, Secţia
penală, decizia nr. 339/1982, în R.R.D. nr. 4/1983, p. 76), deoarece denaturarea
mincinoasă a martorului nu trebuie să constituie obligatoriu o infracţiune,
determinantă fiind constatarea pe cale judiciară a adevărului.
Hotărârea judecătorească definitivă cu privire la infracţiunea de mărturie mincinoasă
reprezintă, aşadar, şi mijlocul de probă, chiar unicul, ce stă la baza declanşării
revizuirii întemeiate pe acest caz.
Este posibil însă ca acţiunea penală privind mărturia mincinoasă să se fi stins înainte
de a fi fost sesizată instanţa (spre exemplu, în caz de prescripţie sau deces al
făptuitorului), adică să existe un impediment la punerea în mişcare sau la exercitarea
acţiunii penale dintre cele prevăzute de art. 16 C.proc.pen. În această situaţie, proba
cazului de revizuire se poate face chiar în procedura de revizuire, prin orice mijloc de
probă, astfel cum se prevede în textul art. 456 alin. (2) teza finală C.proc.pen. (de
pildă, prin ordonanţa de clasare, dacă prin aceasta s-a constatat caracterul mincinos
al mărturiei). Trebuie remarcat faptul că în situaţia în care cauza a fost soluţionată
de procuror printr-o ordonanţă de clasare, este posibil să existe şi o hotărâre
definitivă, prin care să se statueze asupra legalităţii şi temeiniciei ordonanţei
respective. Cu toate acestea, nu hotărârea judecătorului de respingere a plângerii
împotriva soluţiei de clasare va reprezenta probă în sensul existenţei unei mărturii
mincinoase, ci ordonanţa de clasare, deoarece procurorul, iar nu instanţa s-a
pronunţat asupra fondului cauzei, judecătorul doar verificând valabilitatea soluţiei
date de acesta.
Când dovada mărturiei mincinoase nu se face prin hotărâre judecătorească sau
ordonanţa procurorului, cererea de revizuire nu se poate întemeia exclusiv pe
retractarea declaraţiei de către martorul respectiv. Caracterul mincinos al declaraţiei
urmează să rezulte şi din alte elemente probatorii (N. Volonciu, Tratat de procedură
penală. Partea specială, vol. II, op. cit., 1998, p. 349).
3. Cazul de revizuire prevăzut de art. 453 alin. (1) lit. c) C.proc.pen.: un înscris
care a servit ca temei al hotărârii a cărei revizuire se cere a fost declarat fals în
cursul judecăţii sau după pronunţarea hotărârii, împrejurare care a influenţat
soluţia pronunţată în cauză.
3.1. Condiţii. Incidenţa acestui caz de revizuire intervine, similar celui bazat pe
mărturia mincinoasă, dacă sunt îndeplinite anumite condiţii:
3.1.1. Înscrisul autentic sau sub semnătură privată declarat fals în cursul
judecăţii sau după pronunţarea hotărârii să fi servit ca temei al hotărârii a cărei
revizuire se cere. Hotărârea pronunţată în această situaţie nu poate fi decât una
nelegală şi/netemeinică, deoarece înscrisul pe care instanţa l-a administrat în
procesul penal este un înscris fals şi, prin urmare, nu putea să reprezinte o probă
viabilă pe care să se întemeieze soluţia dispusă. Instanţa a pronunţat soluţia pe acest
mijloc de probă fals fără să fi cunoscut acest caracter al înscrisului sau faptul că
acesta a fost declarat fals înainte ca hotărârea să rămână definitivă.
3.1.2. Înscrisul falsificat să fi avut o contribuţie determinantă la pronunţarea
hotărârii a cărei revizuire se cere. Ca şi în cazul precedent, caracterul determinant
al înscrisului este exprimat de legiuitor prin sintagma „a influenţat soluţia pronunţată
în cauză”, adică opinia instanţei s-a format pe baza înscrisului respectiv. În
consecinţă, nu vor putea fi invocate ca temei de revizuire dispoziţiile art. 453 alin. (1)
lit. c) C.proc.pen. în cazul în care instanţa nu a reţinut în analiza situaţiei de fapt
datele rezultate din înscrisul falsificat, pe care l-a înlăturat, ca probă, cu ocazia
judecării cauzei.
Similar cazului de revizuire de la lit. b), nu este necesar ca prin revizuirea întemeiată
pe falsitatea înscrisului să se ajungă la o soluţie diametral opusă celei pronunţate
prin hotărârea definitivă, ci numai ca înscrisul fals să fi dus la pronunţarea
unei hotărâri nelegale sau netemeinice, aşa cum rezultă şi din dispoziţiile cuprinse la
alin. (4) al textului.
3.2. Proba cazului de revizuire. Caracterul fals al înscrisului trebuie dovedit în
aceleaşi condiţii ca în cazul mărturiei mincinoase, prin hotărâre judecătorească
definitivă de condamnare, renunţare la aplicarea pedepsei, amânare a aplicării
pedepsei, de achitare sau de încetare a procesului penal, prin care instanţa,
pronunţându-se asupra fondului acuzaţiei penale, a constatat existenţa falsului, dar
şi prin orice alte mijloace de probă, inclusiv ordonanţa de clasare, dacă prin aceasta
s-a soluţionat fondul cauzei.
4. Cazul de revizuire prevăzut de art. 453 alin. (1) lit. d) C.proc.pen.: un membru
al completului de judecată, procurorul ori persoana care a efectuat acte de
urmărire penală a comis o infracţiune în legătură cu cauza a cărei revizuire se
cere, împrejurare care a influenţat soluţia pronunţată în cauză.
4.1. Condiţii. Incidenţa acestui caz de revizuire intervine, similar celui bazat pe
mărturia mincinoasă, dacă sunt îndeplinite anumite condiţii:
4.1.1. Comiterea unei infracţiuni de către organul judiciar care a instrumentat
cauza. Infracţiunile care pot fi comise de organele la care face referire acest caz de
revizuire ţin de exercitarea atribuţiilor de serviciu sau sunt în legătură cu exercitarea
acestor atribuţii judiciare (de pildă, abuz în serviciu, luare de mită, cercetare
abuzivă), dar pot fi şi infracţiuni contra înfăptuirii justiţiei (de exemplu, favorizarea
făptuitorului sau influenţarea declaraţiilor etc.). „Referitor la cazul de revizuire
prevăzut de art. 453 alin. (1) lit. d) C.proc.pen., trebuie ca instanţa sau organele de
urmărire penală să fi săvârşit, în exercitarea sau în legătură cu exercitarea
atribuţiilor judiciare, o infracţiune în legătură cu cauza a cărei revizuire se cere, iar
infracţiunea comisă să fi condus la pronunţarea unei hotărâri nelegale sau
netemeinice.
Înalta Curte constată că în cauza de faţă, revizuentul condamnat A. a solicitat
revizuirea, invocând în esenţă greşita reţinere a situaţiei de fapt şi a vinovăţiei sale,
criticând modul de administrare a mijloacelor de probă pe parcursul urmăririi penale
şi aprecierea probelor în procesul penal din cauza în care s-a dispus condamnarea
sa (...) simplul fapt că revizuentul arată că organele de anchetă au încălcat legea în
administrarea probaţiunii în dosarul în care s-a dispus condamnarea acestuia nu se
încadrează în cazul de revizuire prevăzut de art. 453 alin. (1) lit. d) C.proc.pen.”
(I.C.C.J., Secţia penală, decizia nr. 257/2016).
4.1.2. Infracţiunea comisă să fi influenţat soluţia pronunţată în cauză. Oricare
dintre aceste infracţiuni săvârşite de judecător, procuror sau de către organul de
cercetare penală trebuie să fi condus la pronunţarea unei hotărâri nelegale sau
netemeinice. Ca atare, instanţa are obligaţia să verifice dacă infracţiunea săvârşită de
organul judiciar a determinat nelegalitatea sau netemeinicia hotărârii atacate (Trib.
Suprem, Secţia penală, decizia nr. 1136/1975, în Repertoriu… 1969-1975, p. 361).
„Faptul că un judecător, procuror sau organ de cercetare penală a săvârşit
o infracţiune în legătură cu o cauză nu poate crea prin ea însăşi, ipso facto, un temei
de revizuire a acelei pricini. Motivul este întemeiat numai dacă comiterea infracţiunii
a dus la darea unei hotărâri nelegale sau netemeinice în cauză. În consecinţă, dacă
judecătorul a primit mită pentru a achita pe inculpat şi totuşi l-a judecat corect, dând
soluţia cuvenită, partea nu poate, în caz de condamnare a judecătorului pentru luare
de mită, cere revizuirea procesului invocând acest motiv” (N. Volonciu, Tratat de
procedură penală. Partea specială, vol. II, op. cit., 1998, p. 350).
Dacă infracţiunea realizată de către organul judiciar este una de fals, revizuirea se
va putea solicita în temeiul art. 453 alin. (1) lit. d) C.proc.pen., iar nu în baza cazului
de la lit. c) a aceluiaşi text, faţă de care funcţionează ca o normă specială.
În schimb, în situaţia în care falsul este comis de organele de constatare prevăzute
de art. 61 C.proc.pen., care nu sunt organe de urmărire penală, analiza admisibilităţii
cererii de revizuire se va putea realiza doar prin raportare la cazul prevăzut de art.
453 alin. (1) lit. c) C.proc.pen. (a se vedea M. Udroiu, Procedură penală. Partea
specială. Noul Cod de procedură penală, op. cit., 2014, p. 293). Autorul face însă
distincţie între situaţia în care falsul se materializează într-un mijloc de probă, caz în
care revizuirea este posibilă, şi cea în care falsul se rezumă la întocmirea procesului-
verbal ce constituie actul de sesizare a organelor judiciare, iar nu un mijloc de probă
pe care instanţa de judecată să îşi fi întemeiat hotărârea. În acest ultim caz, cererea
de revizuire este inadmisibilă.
Revizuirea fundamentată pe caracterul fals al actului de sesizare este inadmisibilă
„şi în situaţia în care organul de constatare a fost audiat ca martor şi a dat declaraţii
mincinoase în faţa instanţei, dar în acest caz ar fi posibilă revizuirea întemeiată pe
cazul prevăzut de art. 453 alin. (1) lit. b) C.proc.pen.” (M. Udroiu, Procedură penală.
Partea specială. Noul Cod de procedură penală, op. cit., 2014, p. 293), opinie pe care
o împărtăşim.
4.2. Proba cazului de revizuire. Dovedirea faptelor penale trebuie făcută prin
hotărâre judecătorească definitivă de condamnare, renunţare la aplicarea pedepsei,
amânare a aplicării pedepsei, de achitare sau de încetare a procesului penal, prin
care instanţa, pronunţându-se asupra fondului acuzaţiei penale, a constatat
existenţa infracţiunii în legătură cu cauza a cărei revizuire se cere, hotărârea fiind
singurul mijloc de probă care trebuie administrat.
Atunci când dovada nu poate fi făcută prin hotărâre judecătorească din cauza
existenţei unui impediment la punerea în mişcare sau la exercitarea acţiunii penale,
prevăzut de art. 16 C.proc.pen. (spre exemplu, prescripţia, decesul), proba cazului de
revizuire se poate face în procedura de revizuire, prin orice mijloc de probă.
Formularea unei plângeri penale împotriva membrilor completurilor de judecată care
au judecat cauza sau împotriva organelor de urmărire penală ce au efectuat acte în
cauză, urmată chiar de începerea urmăririi penale in rem sau de continuarea
efectuării urmăririi penale faţă de aceştia în calitate de suspecţi, nu este de natură
să fundamenteze o cerere de revizuire potrivit art. 453 alin. (1) lit. d) C.proc.pen. (M.
Udroiu, Procedură penală. Partea specială. Noul Cod de procedură penală, op. cit.,
2014, p. 294).
Acest caz permite atât revizuirea totală, cât şi parţială a cauzei.
5. Cazul de revizuire prevăzut de art. 453 alin. (1) lit. e) C.proc.pen.: când două
sau mai multe hotărâri judecătoreşti definitive nu se pot concilia. Pentru
existenţa acestui caz de revizuire este necesară întrunirea următoarelor condiţii:
5.1. Existenţa a cel puţin două hotărâri penale definitive. Fiind o cale
extraordinară de atac, revizuirea nu poate să privească decât hotărâri definitive;
totodată, cazul de revizuire în discuţie nu se poate referi decât la hotărâri penale,
nefiind posibilă existenţa unei inconciliabilităţi între o hotărâre civilă şi una penală,
după cum nu poate fi reţinut acest caz de revizuire atunci când revizuientul „nu
a indicat două hotărâri judecătoreşti ce nu se pot concilia, ci a apreciat că în cauză
o hotărâre judecătorească nu se poate concilia cu un act administrativ” [C.A.
Bucureşti, Secţia I penală, decizia nr. 1/2011 (www.rolii.ro)].
5.2. Hotărârile să conţină o rezolvare a fondului cauzei. Aşa cum am arătat,
revizuirea este un remediu procesual menit să înlăture erorile de fapt pe care le conţin
hotărârile judecătoreşti; prin urmare, nu pot fi supuse revizuirii decât hotărârile prin
care s-a rezolvat fondul cauzei, atât cu privire la acţiunea penală – prin pronunţarea
unei hotărâri de condamnare, de achitare sau de încetare a procesului penal –, cât şi
cu privire la acţiunea civilă, alăturată celei penale.
Per a contrario, nu conţin o rezolvare a fondului cauzei şi deci nu sunt susceptibile
de revizuire hotărârile pronunţate în materia conflictelor de competenţă, încheierile
prin care se admite sau se respinge o cerere de abţinere ori de recuzare, hotărârile de
dezînvestire, hotărârile pronunţate în faza de executare, hotărârile pronunţate în
căile extraordinare de atac şi care nu implică o rezolvare a fondului (a se
vedea supra comentariul art. 452).
În jurisprudenţă s-a decis, de exemplu, că: „O hotărâre prin care Curtea de Apel
Braşov a dispus admiterea apelurilor declarate de inculpaţi şi de părţile civile,
desfiinţarea sentinţei şi, în temeiul art. 333 C.proc.pen. din 1968, restituirea cauzei
la Parchetul de pe lângă Tribunalul Braşov, întrucât din administrarea probelor şi
din dezbateri a rezultat că urmărirea penală nu este completă, nu a rezolvat fondul
cauzei, fiind o hotărâre de desesizare care nu poate forma – aşa cum s-a arătat –
obiectul unei cereri de revizuire întemeiată pe dispoziţiile art. 394 alin. (1) lit. e)
C.proc.pen. din 1968. Pe cale de consecinţă, cum în speţă nu au fost pronunţate
două hotărâri judecătoreşti definitive care să rezolve fondul unei cauze – nefiind astfel
îndeplinite cele două condiţii cerute de legea procesual-penală – cererea de revizuire
a fost respinsă ca nefondată (I.C.C.J., Secţia penală, sentinţa nr. 40 din 15 ianuarie
2007).
În consecinţă, dacă una dintre aceste hotărâri sau chiar toate nu dau o soluţionare
acţiunii penale (de exemplu, printr-o hotărâre s-a soluţionat o plângere împotriva
soluţiei de clasare şi alta e o hotărâre prin care s-a rezolvat fondul cauzei sau se
invocă două hotărâri de declinare ce au soluţionat diferit o aceeaşi situaţie juridică
etc.), revizuirea nu este posibilă.
De asemenea, nu este admisibilă o cerere de revizuire întemeiată pe cazul prevăzut
de art. 453 alin. (1) lit. e), nici între o hotărâre prin care s-a soluţionat fondul cauzei
(acţiunea penală) şi o hotărâre dată ulterior în procedura prevăzută de art. 475-
4771 C.proc.pen., deoarece prima vizează fondul cauzei, iar a doua nu are legătură
cu situaţia juridică a revizuentului, ci cu dezlegarea unei chestiuni de drept. „Înalta
Curte constată că susţinerile revizuentului potrivit cărora sentinţa penală nr.
35/F/2015 a C.A. Bucureşti, pronunţată în fond în cauza care îl priveşte, definitivă
prin decizia nr. 224/A/2015 a I.C.C.J., Secţia penală, şi deciziile nr. 20/2014 şi
26/2014 pronunţate de I.C.C.J., Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de
drept nu se pot concilia având în vedere interpretarea dată noţiunii de funcţionar
public, nu se încadrează în cazul de revizuire prevăzut de dispoziţiile art. 453 lit. e)
C.proc.pen., în raport de obiectul hotărârilor judecătoreşti invocate” (I.C.C.J., Secţia
penală, decizia nr. 455/2015).
În jurisprudenţa recentă a Instanţei Supreme se regăsesc însă şi hotărâri calificate
ca fiind supuse revizuirii pentru motivul inconciliabilităţii, chiar dacă ele nu conţin
o rezolvare a fondului cauzei [hotărârile pronunţate în contestaţiile formulate în
baza art. 6 C.pen., dacă au primit rezolvări diferite ca urmare a aplicării normelor
privind aplicarea legii mai favorabile în cazul hotărârilor definitive (I.C.C.J., Secţia
penală, încheierea nr. 37 din 19 ianuarie 2015, dosar nr. 5920/2/2014, şi încheierea
nr. 1068 din 10 decembrie 2014, dosar nr. 5594/2/2014, pronunţate în conflict de
competenţă, nepublicate)], practica instanţelor conturându-se în aceeaşi direcţie.
5.3. Hotărârile să nu se poată concilia. Doctrina şi practica judiciară au fost
unanime, cel puţin până la acest moment, în sensul că inconciliabilitatea presupune
ca hotărârile, prin dispoziţiile lor, să se excludă una pe alta, iar acest lucru se referă
la situaţia de fapt, iar nu la probleme de drept.
Jurisprudenţa recentă, la care am făcut referire anterior, pare însă să accepte faptul
că de la această regulă poate să existe şi o excepţie: dacă premisa de drept (norma
aplicabilă, cum este cea prevăzută de art. 6 C.pen., incidentă în speţele menţionate)
este identică, dar faţă de aceeaşi persoană se pronunţă hotărâri diferite (în exemplele
menţionate, contestaţii la executare întemeiate pe aplicarea legii mai favorabile în
cazul hotărârilor definitive au primit rezolvări „inconciliabile” de către instanţe
diferite, deşi contestaţiile se îndreptau, în baza aceluiaşi temei de drept, art. 6 C.pen.,
împotriva aceleiaşi hotărâri judecătoreşti), se poate discuta de „inconciliabilitate de
drept”, ca temei de revizuire pentru cazul prevăzut de art. 453 alin. (1) lit. e)
C.proc.pen. Este adevărat însă că interpretarea în sensul arătat izvorăşte şi din
necesităţi practice, pentru a remedia situaţii care nu îşi găsesc rezolvarea concretă
în alte norme de procedură. Cum, la acest moment, astfel de situaţii tranzitorii au
fost depăşite, considerăm că interpretarea legii cu privire la hotărârile inconciliabile
trebuie să revină la sensul ei iniţial, ca referindu-se strict la hotărârile prin care s-a
rezolvat fondul cauzei.
Starea de inconciliabilitate poate exista în următoarele ipoteze: hotărârile se referă
la aceeaşi faptă şi la făptuitori diferiţi (autorul este condamnat, dar participanţii sunt
achitaţi pentru inexistenţa faptei), hotărârile se referă la acelaşi făptuitor şi la fapte
diferite (făptuitorul este condamnat pentru infracţiuni comise la aceeaşi oră, dar în
localităţi aflate la mare depărtare) sau hotărârile se referă la fapte şi făptuitori diferiţi,
dacă acestea sunt corelative (furt şi tăinuire, de exemplu).
Nu este incident acest caz de revizuire în situaţia pronunţării unei hotărâri
judecătoreşti definitive de achitare şi a unei hotărâri judecătoreşti definitive de
condamnare, pentru infracţiuni de luare de mită, săvârşite de aceeaşi persoană, la
aceeaşi dată, dar în exercitarea atribuţiilor de control la persoane juridice diferite,
întrucât hotărârile judecătoreşti definitive – de achitare şi de condamnare – nu se
exclud, nereferindu-se la aceeaşi faptă, ci la fapte diferite (I.C.C.J., Secţia
penală, decizia nr. 4043/2009). În cazul în care condamnatul invocă, în motivarea
cererii de revizuire, împrejurarea că pentru săvârşirea infracţiunii pentru care a fost
condamnat definitiv au fost trimise ulterior în judecată alte persoane, cererea trebuie
soluţionată în raport cu prevederile art. 394 alin. (1) lit. e) C.proc.pen. din 1968, care
se referă la situaţia când două sau mai multe hotărâri judecătoreşti definitive nu se
pot concilia, examinându-se hotărârile şi dosarele indicate de revizuent, iar nu în
raport cu prevederile de la lit. a) a aceluiaşi text de lege, care se referă la fapte sau
împrejurări ce nu au fost cunoscute de instanţă la soluţionarea cauzei (C.S.J., Secţia
penală, decizia nr. 2041 din 17 aprilie 2002). „Hotărârile sunt inconciliabile când,
datorită datelor şi dispoziţiilor pe care le conţin se exclud reciproc, inconciliabilitatea
hotărârilor trebuind să privească dispozitivele hotărârilor supuse revizuirii. S-a mai
reţinut că există acest caz de revizuire atunci când hotărârile se referă la acelaşi
făptuitor şi la fapte diferite săvârşite în aceeaşi zi, la aceeaşi oră, dar în localităţi
diferite, când sunt evidente aspectele inconciliabile legate de plasarea în spaţiu
a făptuitorului care nu se putea afla în două locuri diferite în acelaşi timp.
Instanţa de fond a mai constatat că, din starea de fapt reţinută în sarcina petentului
prin cele două hotărâri judecătoreşti, rezultă că infracţiunile de contrabandă pentru
care revizuientul a fost condamnat prin sentinţa penală nr. 1026 din 5 aprilie 2011
a Jud. Arad, au fost comise în data de 3 decembrie 2009, respectiv 5 iunie 2010, iar
infracţiunile de dare de mită, contrabandă şi aderare la un grup infracţional
organizat, pentru care petentul a fost condamnat prin sentinţa penală nr. 35/PI din
29 ianuarie 2014 a C.A. Timişoara, au fost comise în perioada noiembrie-decembrie
2010. Ca atare, s-a constatat că nu este vorba de hotărâri judecătoreşti care nu se
pot concilia, faptele pentru care petentul a fost condamnat prin aceste hotărâri fiind
comise la diferite perioade de timp” (I.C.C.J., Secţia penală, decizia nr. 468/2015).
Nu orice deosebire între modul de soluţionare a cauzelor constituie un motiv de
inconciliabilitate, ci hotărârile trebuie să se excludă una pe cealaltă. Cu privire la
acest aspect, în jurisprudenţă s-a reţinut că: „Revizuirea este un mijloc procesual
prin care sunt înlăturate erorile judiciare ce se constată că au fost comise în
soluţionarea unei cauze definitiv judecate. Eroarea judiciară implică existenţa unei
judecăţi de fapt netemeinice şi, ca atare, revizuirea are caracterul unei căi de atac de
fapt, întrucât ea provoacă o reexaminare în fapt a cauzei penale. În cauză se invocă
o neconciliere între sentinţa prin care revizuienţii au fost condamnaţi pentru
săvârşirea infracţiunii de instigare la omor calificat şi cea prin care instigatul a fost
condamnat pentru săvârşirea infracţiunii de omor. În acest sens, se arată că, din
punct de vedere al dreptului penal substanţial, este un nonsens juridic reţinerea în
sarcina revizuenţilor a premeditării, întrucât premeditarea presupune o activitate
proprie a autorului, şi nu a instigatorilor şi, totodată, că s-a creat o vădită confuzie
între premeditarea instigării, absorbită în conţinutul subiectiv al acesteia, şi
premeditarea omorului, care reprezintă latura subiectivă a infracţiunii săvârşite de
autor. Curtea constată însă că problema ridicată de revizuenţi este strict o problemă
de drept, care nu este urmarea reţinerii unor situaţii de fapt diferite, inconciliabile,
ci a interpretării unor dispoziţii legale. Această problemă de drept putea fi ridicată de
apărare pe parcursul soluţionării cauzei în fond, însă nu poate fi pusă în discuţie
prin intermediul căii extraordinare de atac a revizuirii, cale de atac care provoacă,
aşa cum s-a arătat mai sus, o reexaminare în fond a cauzei” (C.A. Bucureşti, Secţia
a II-a penală, sentinţa nr. 206/2006, în L. Mera, L. Rog, L. Savonea, R. Budăi, Codul
de procedură penală adnotat, op. cit., 2008, p. 1189).
Nu constituie hotărâri care nu se pot concilia nici hotărârile definitive şi separate prin
care au fost pronunţate pedepse pentru fapte concurente (I.C.C.J., Secţia
penală, decizia nr. 6239 din 24 noiembrie 2004).
Toate hotărârile care nu se pot concilia sunt supuse revizuirii [art. 453 alin. (5)
C.proc.pen.].
5.4. Hotărârile să nu fie atacate concomitent prin intermediul altor căi
extraordinare de atac. Dacă împotriva cel puţin a uneia dintre hotărâri se exercită,
separat, calea extraordinară de atac a recursului în casaţie ori o contestaţie în
anulare, revizuirea întemeiată pe acest caz nu este posibilă până ce nu se va fi
soluţionat cealaltă cale extraordinară de atac; aceeaşi soluţie se impune şi atunci
când, mai înainte de declanşarea revizuirii, toate hotărârile sunt supuse contestaţiei
în anulare întemeiate pe dispoziţiile art. 426 lit. i) C.proc.pen. (împotriva unei
persoane s-au pronunţat două hotărâri definitive pentru aceeaşi faptă).
Spre deosebire de cazul de contestaţie în anulare învederat, revizuirea întemeiată pe
dispoziţiile art. 453 alin. (1) lit. e) nu presupune încălcarea autorităţii de lucru
judecat a unei hotărâri anterioare, deoarece hotărârile definitive nu privesc aceeaşi
persoană sau aceleaşi fapte, un asemenea motiv putând fi invocat numai pe calea
contestaţiei în anulare.
6. Cazul de revizuire prevăzut de art. 453 alin. (1) lit. f) C.proc.pen.: hotărârea
s-a întemeiat pe o prevedere legală care, după ce hotărârea a devenit definitivă,
a fost declarată neconstituţională ca urmare a admiterii unei excepţii de
neconstituţionalitate ridicate în acea cauză, în situaţia în care consecinţele
încălcării dispoziţiei constituţionale continuă să se producă şi nu pot fi
remediate decât prin revizuirea hotărârii pronunţate.
Textul în discuţie a fost modificat prin dispoziţiile art. II pct. 113 din O.U.G. nr.
18/2016. La rândul ei, modificarea legislativă s-a impus ca urmare a declarării
neconstituţionalităţii dispoziţiilor art. 453 alin. (1) lit. f) care, în redactarea iniţială
a textului, prevedea că „hotărârea s-a întemeiat pe o prevedere legală ce a fost
declarată neconstituţională după ce hotărârea a devenit definitivă, în situaţia în care
consecinţele încălcării dispoziţiei constituţionale continuă să se producă şi nu pot fi
remediate decât prin revizuirea hotărârii pronunţate”, permiţând declanşarea
procedurii şi de alte persoane aflate în aceeaşi situaţie juridică ca cea în cauza căreia
s-a admis excepţia de neconstituţionalitate. Astfel, Curtea Constituţională
a constatat că „soluţia legislativă cuprinsă în art. 453 alin. (1) lit. f) C.proc.pen., care
nu limitează cazul de revizuire la cauza în care a fost invocată excepţia de
neconstituţionalitate, este neconstituţională (D.C.C. nr. 126 din 3 martie 2016).
În motivarea deciziei se arată că: „având în vedere importanţa principiului autorităţii
de lucru judecat, Curtea constată că, pentru a garanta atât stabilitatea raporturilor
juridice, cât şi o bună administrare a justiţiei, este necesar ca ceea ce a stabilit
instanţa de contencios constituţional, pe cale jurisprudenţială, cu privire la condiţiile
în care se poate formula revizuire, în temeiul unei decizii de admitere a excepţiei de
neconstituţionalitate, să se transpună în cuprinsul normelor procesual penale
examinate în prezenta cauză. Aşadar, Curtea reţine că o decizie de constatare
a neconstituţionalităţii unei prevederi legale trebuie să profite, în formularea căii de
atac a revizuirii, numai acelei categorii de justiţiabili care a invocat excepţia de
neconstituţionalitate în cauze soluţionate definitiv până la publicarea în Monitorul
Oficial a deciziei prin care se constată neconstituţionalitatea, precum şi autorilor
aceleiaşi excepţii, invocate anterior publicării deciziei Curţii, în alte cauze, soluţionate
definitiv, acest lucru impunându-se din nevoia de ordine şi stabilitate juridică”.
Pentru promovarea căii extraordinare de atac a revizuirii pentru acest motiv este
necesară aşadar întrunirea următoarelor condiţii:
6.1. Să existe o decizie a Curţii Constituţionale prin care a fost declarată
neconstituţională o normă legală. Este indiferent dacă încălcarea dispoziţiilor
constituţionale priveşte o normă de drept material sau una de procedură, în schimb
este necesar ca excepţia de neconstituţionalitate să fi fost ridicată în cauza a cărei
revizuire se cere sau în cauze soluţionate definitiv până la publicarea în Monitorul
Oficial a deciziei prin care se constată neconstituţionalitatea, precum şi autorilor
aceleiaşi excepţii, invocate anterior publicării deciziei Curţii, în alte cauze, soluţionate
definitiv.
Aşa cum arătam mai sus, Curtea Constituţională a declarat neconstituţională
dispoziţia care permitea ca revizuirea să poată fi declanşată în orice cauză în care era
incidentă aceeaşi normă declarată neconstituţională abia prin D.C.C. nr. 126 din 3
martie 2016, dar pare că opţiunea instanţei de contencios constituţional era în acest
sens chiar anterior deciziei menţionate. Astfel, cu privire la acest caz de revizuire,
Curtea Constituţională, admiţând excepţia de neconstituţionalitate
a dispoziţiilor art. 159 alin. (3) C.pen. (privind împăcarea părţilor), reţinea că: „potrivit
prevederilor art. 147 alin. (4) din Constituţie, coroborate cu cele ale art. 11 alin. (3)
din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale,
deciziile instanţei de contencios constituţional au putere numai pentru viitor,
iar dreptul de a formula cerere de revizuire, potrivit art. 453 alin. (1) lit. f) C.proc.pen.,
îl au doar părţile din cauza în care a fost invocată prezenta excepţie de
neconstituţionalitate (D.C.C. nr. 508 din 7 octombrie 2014). La acel moment era în mod
evident o necorelare cu dispoziţiile art. 453 lit. f) C.proc.pen., care permiteau explicit
invocarea cazului de revizuire în orice cauză care a fost judecată înaintea intrării în
vigoare a Codului de procedură penală, la 1 februarie 2014.
Dacă prin declararea neconstituţionalităţii textului în discuţie, Curtea
Constituţională a urmărit protejarea autorităţii de lucru judecat a hotărârilor,
implicit securitatea circuitului judiciar, în schimb a determinat apariţia unor situaţii
de evidentă inechitate juridică, aşa cum rezultă şi din următorul exemplu
jurisprudenţial: „Referitor la efectele D.C.C. nr. 126 din 3 martie 2016 (M.Of. nr. 185
din 11 martie 2016), instanţa apreciază că, acestea se produc în cauză, chiar dacă
cererea de revizuire a fost introdusă în data de 29 ianuarie 2016, întrucât, astfel cum
s-a reţinut în aceeaşi hotărâre, «o decizie de admitere a excepţiei de
neconstituţionalitate se aplică în cauzele aflate pe rolul instanţelor judecătoreşti la
momentul publicării acesteia – cauze pendinte, în care respectivele dispoziţii sunt
aplicabile – indiferent de invocarea excepţiei până la publicarea deciziei de
admitere, întrucât ceea ce are relevanţă în privinţa aplicării deciziei Curţii este ca
raportul juridic guvernat de dispoziţiile legii declarate neconstituţionale să nu fie
definitiv consolidat. În acest mod, efectele deciziei de admitere a instanţei de
contencios constituţional se produc erga omnes. În privinţa cauzelor care nu se află
pe rolul instanţelor judecătoreşti la momentul publicării deciziei de admitere a Curţii,
fiind vorba despre un raport juridic epuizat – facta praeterita, Curtea reţine că partea
nu mai poate solicita aplicarea deciziei de admitere, întrucât decizia de admitere
a Curţii nu poate constitui temei legal pentru o acţiune în justiţie, în caz contrar
consecinţa fiind extinderea efectelor deciziei Curţii pentru trecut”.
Pe cale de consecinţă, nu sunt îndeplinite condiţiile de admisibilitate a cererii de
revizuire a sentinţei penale nr. 258 din 8 mai 2014 pronunţată în dosarul nr. XXXX
al Judecătoriei Sibiu, întemeiată pe dispoziţiile art. 453 alin. (1) lit. f) C.proc.pen., în
baza art. 459 alin. (5) C.proc.pen., urmând a fi respinsă ca inadmisibilă [Jud. Sibiu,
Secţia penală, sentinţa penală nr. 171/2016 (www.rolii.ro)].
În altă cauză s-au reţinut următoarele: „având în vedere că revizuentul şi-a întemeiat
prezenta cerere pe faptul că în dosarul nr. x/64/2008 al C.A. Braşov, un alt
coinculpat (B.) a invocat la data de 19 aprilie 2010 o excepţie de neconstituţionalitate
a dispoziţiilor art. 91 C.proc.pen. din 1968, referitoare la interceptarea convorbirilor
telefonice, în mod corect a reţinut Curtea de Apel Braşov că petentul nu are deschisă
calea de atac a revizuirii întemeiată pe dispoziţiile art. 453 alin. (1) lit. f) C.proc.pen.,
în condiţiile în care, în dosarul penal nr. x/64/2008, în apărarea sa, nu a invocat
excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor pe care se întemeiază prezenta cerere.
Aşa cum s-a menţionat anterior, potrivit D.C.C. nr. 126 din 3 martie 2016, au
deschisă calea de atac a revizuirii doar persoanele care au invocat anterior o excepţie
de neconstituţionalitate, iar nu orice parte sau subiect procesual principal din cauza
în care s-a invocat o astfel de excepţie.
Mai mult decât atât, din analiza excepţiei invocate de către B. la termenul din 19
aprilie 2010, a rezultat că s-au adus critici dispoziţiilor art. 91 C.proc.pen. anterior,
din perspectiva posibilităţii autorizării interceptărilor convorbirilor telefonice anterior
începerii urmăririi penale în cauză sau chiar înainte de comiterea vreunei infracţiuni,
situaţie faţă de care se constată că prin excepţia de neconstituţionalitate invocată nu
s-au criticat aceleaşi prevederi ca cele declarate ulterior neconstituţionale, motivele
fiind total diferite. În dosarul penal nr. x/64/2008, art. 912 C.proc.pen. anterior, care
viza organele care efectuează interceptarea şi înregistrarea, nu a fost criticat.
Faţă de cele menţionate, se observă că instanţa de fond a analizat admisibilitatea în
principiu a cererii de revizuire şi, constatând neîndeplinirea condiţiilor prevăzute la
alineatul menţionat, în mod just a dispus respingerea cererii de revizuire, ca
inadmisibilă.
Referitor la critica formulată de apelantul revizuent, în sensul că instanţa de fond
a depăşit limitele competenţei raportat la procedura admisibilităţii în principiu
a cererii de revizuire şi a analizat temeiul de revizuire, Înalta Curte constată că
instanţa de fond a analizat, raportat la cazul de revizuire prevăzut de art. 453 lit. f)
C.proc.pen., având în vedere şi considerentele D.C.C. nr. 126 din 3 martie 2016, dacă
revizuentul are deschisă calea de atac a revizuirii întemeiată pe dispoziţiile
menţionate, în condiţiile în care, în dosarul penal nr. x/64/2008, în apărarea sa, nu
a invocat excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor pe care se întemeiază
prezenta cerere, ceea ce, prin raportare la dispoziţiile art. 459 alin. (3) C.proc.pen.,
constituie o condiţie de admisibilitate a cererii de revizuire în acest caz special
(I.C.C.J., Secţia penală, decizia nr. 260/2016).
6.2. Decizia Curţii Constituţionale să fi fost publicată în Monitorul Oficial,
ulterior rămânerii definitive a hotărârii. Revizuirea întemeiată pe acest motiv este
inadmisibilă dacă decizia Curţii Constituţionale a fost publicată în Monitorul Oficial
anterior rămânerii definitive a hotărârii, întrucât instanţa era obligată să ţină cont de
aceasta la soluţionarea în fond a cauzei. În acest sens, instanţa de contencios
constituţional a statuat că: „Soluţia legislativă care consacră dreptul persoanelor
prevăzute de lege de a exercita calea de atac a revizuirii nu intră în coliziune cu
prevederile constituţionale privind efectele ex nunc ale deciziei Curţii Constituţionale,
revizuirea putând fi exercitată numai după publicarea ei în Monitorul Oficial” (D.C.C.
nr. 1106 din 22 septembrie 2010).
Efectele unei decizii de admitere pronunţate de instanţa de contencios constituţional
se întind numai ex nunc, deoarece revizuirea este cea care în mod direct produce
efecte pentru trecut, iar nu decizia de admitere a Curţii Constituţionale, aceasta din
urmă fiind doar un instrument, un motiv legal pentru reformarea viitoare
a hotărârilor judecătoreşti care s-au întemeiat pe dispoziţia declarată
neconstituţională. Prin urmare, decizia Curţii Constituţionale mediază revizuirea, şi
nu invers, iar efectele pentru trecut de remediere a aspectelor dintr-o hotărâre
judecătorească definitivă ce nu au putut fi prevenite sunt o consecinţă a căii
extraordinare de atac, şi nicidecum a actului emis de instanţa de contencios
constituţional (D.C.C. nr. 998 din 22 noiembrie 2013, M.Of. nr. 39 din 17 ianuarie
2013).
6.3. Hotărârea definitivă să se fi întemeiat pe prevederea legală declarată
neconstituţională. Această condiţie este îndeplinită nu numai atunci când soluţia
pronunţată în cauză s-a întemeiat pe dispoziţia legală declarată neconstituţională
ulterior rămânerii definitive a hotărârii, ci şi atunci când, deşi s-a bazat pe alte
dispoziţii din actul atacat, acestea, în mod necesar şi evident, nu pot fi disociate de
prevederile menţionate în sesizare [de exemplu, declararea neconstituţională
a incriminării unei infracţiuni face să nu mai subziste nici tăinuirea corelativă acelei
infracţiuni, astfel încât cel care a fost condamnat pentru această din urmă
infracţiune poate exercita calea extraordinară de atac întemeiată pe dispoziţiile art.
453 alin. (1) lit. e) C.proc.pen.].
6.4. Consecinţele încălcării dispoziţiei constituţionale să continue să se
producă şi să nu poată fi remediate decât prin revizuirea hotărârii
pronunţate. Ca şi cazul de la lit. a), întemeiat pe descoperirea unor fapte sau
împrejurări noi, şi cel de la lit. f) poate fi invocat ca motiv de revizuire numai în
favoarea persoanei condamnate sau a celei faţă de care s-a dispus renunţarea la
aplicarea pedepsei ori amânarea aplicării pedepsei şi numai dacă a dus la
pronunţarea unei hotărâri nelegale sau netemeinice [art. 453 alin. (3) şi (4)
C.proc.pen.].
Per a contrario, nu poate fi exercitată revizuirea întemeiată pe declararea
neconstituţională a unui text care a stat la pronunţarea unei soluţii de achitare. Într-
un asemenea caz, cererea va fi respinsă ca inadmisibilă.
Deşi textul nu face referire la posibilitatea revizuirii unei hotărâri prin care s-a dispus
încetarea procesului penal, credem că exercitarea sa este posibilă, în condiţiile în
care inculpatul a uzitat de dispoziţiile art. 18 C.proc.pen., solicitând continuarea
procesului penal pentru a-şi dovedi nevinovăţia.
În sensul posibilităţii exercitării revizuirii doar în favoarea celui condamnat, în
jurisprudenţă s-a reţinut, de exemplu, că „în speţă, nu este îndeplinită condiţia
prevăzută de art. 453 alin. (3) C.proc.pen., fiind evident că aplicarea globală
a C.pen. anterior sau a C.pen. în vigoare ar putea fi de natură să agraveze situaţia
revizuentului, iar aplicarea legii pe instituţii autonome îi este mai favorabilă acestuia.
Totodată, solicitarea acestuia privind aplicarea legii penale anterioare este nefondată,
întrucât infracţiunea de înşelăciune prevăzută de art. 215 alin. (1), (2),
(3) C.pen. anterior are ca limite de pedeapsă de la 6 luni la 12 ani, iar cea prevăzută
de art. 244 C.pen. are ca limite de pedeapsă de la 1 la 5 ani şi, de asemenea, regulile
de aplicare a pedepselor în caz de concurs de infracţiuni şi în caz de infracţiune
continuată ale Codului penal anterior sunt mai favorabile în raport de cele actuale”
(I.C.C.J., Secţia penală, decizia nr. 81/2016).
7. Limitele exercitării revizuirii întemeiate pe dispoziţiile art. 453 alin. (1) lit.
f) C.proc.pen.
Judecarea cererii de revizuire se face pentru toate cazurile reglementate de art. 453
C.proc.pen. după o procedură comună, care impune, fără excepţie, ca cererea de
revizuire să se adreseze instanţei care a judecat cauza în primă instanţă (art. 456
C.proc.pen.), urmând ca aceasta să parcurgă, după caz, doar faza admisibilităţii în
principiu sau ambele, adică şi pe cea a judecăţii pe fond (a se vedea infra comentariul
art. 459-461).
Aceasta înseamnă că, în lipsa unor prevederi exprese, chiar şi revizuirea întemeiată
pe declararea neconstituţională a unei prevederi pe care s-a întemeiat hotărârea
pronunţată în cauză trebuie sa urmeze paşii indicaţi de procedura reglementată de
textele menţionate şi să vizeze, practic, hotărârea prin care s-a soluţionat cauza pe
fond.
În aceste condiţii considerăm că nu este posibilă exercitarea revizuirii întemeiată
pe acest motiv a hotărârilor prin care a fost respinsă ca inadmisibilă contestaţia
în anulare judecată fără citarea părţilor, deşi prin D.C.C. nr. 542 din 14 iulie 2015
dispoziţiile art. 431 alin. (1) au fost declarate neconstituţionale, având drept
consecinţă şi modificarea lor prin. art. II pct. 110 din O.U.G. nr. 18/2016 sau cele
prin care a fost respinsă ca inadmisibilă cererea de recurs în casaţie întrucât nu
a fost formulată de un avocat, astfel cum o cereau dispoziţiile art. 436 alin. (2),
declarate neconstituţionale prin D.C.C. nr. 432 din 21 iunie 2016 şi abrogate
de O.U.G. nr. 18/2016, deoarece în niciuna dintre aceste situaţii nu s-a soluţionat
fondul cauzei, în sensul de rezolvare a acţiunii penale.
Art. 454
Dovedirea unor cazuri de revizuire

Georgina Bodoroncea

(1) Situaţiile care constituie cazurile de revizuire prevăzute la art. 453 alin. (1)
lit. b)-d) se dovedesc prin hotărâre judecătorească definitivă prin care instanţa
s-a pronunţat asupra fondului cauzei constatând existenţa falsului sau existenţa
faptelor şi săvârşirea lor de respectivele persoane.
(2) În cazurile în care dovada nu poate fi făcută potrivit alin. (1) datorită
existenţei unei cauze care împiedică punerea în mişcare sau exercitarea acţiunii
penale, proba cazurilor de revizuire prevăzute la art. 453 alin. (1) lit. b)-d) se
poate face în procedura de revizuire, prin orice mijloc de probă.
Corelaţii legislative: art. 395 C.proc.pen. din 1968; art. 335, art. 453 C.proc.pen.
Comentariu
1. Hotărârea judecătorească ca mijloc de probă. În raport cu dispoziţiile cuprinse
în alin. (1) al textului, hotărârea judecătorească este mijlocul de probă care
dovedeşte, singur şi necondiţionat de administrarea altor probe, cazul de revizuire
invocat în cerere. Suficienţa administrării sale se justifică prin aceea că nu pot fi
administrate probe noi împotriva unei hotărâri definitive.
Pentru a putea dovedi incidenţa oricăruia dintre cazurile de revizuire prevăzute de
art. 453 alin. (1) lit. b), c) şi d) C.proc.pen., hotărârile prin care instanţele s-au
pronunţat cu privire la mărturia mincinoasă, înscrisul declarat fals care a servit ca
probă în judecata în fond a cauzei, precum şi orice fals sau alte infracţiuni comise de
organele judiciare în legătură cu cauza respectivă trebuie să îndeplinească condiţiile
de admisibilitate ale revizuirii, adică: să fie definitive; prin ele să se fi dat o rezolvare
acţiunii penale (adică să reprezinte rezultatul deliberării cu privire la existenţa faptei
şi a vinovăţiei făptuitorului). Soluţia poate fi de condamnare, de renunţare la
aplicarea pedepsei, de amânare a aplicării pedepsei, de încetare a procesului penal
sau chiar de achitare (a se vedea supra comentariul art. 453).
Revizuirea exercitată împotriva unei hotărâri care nu este definitivă sau prin care nu
s-a soluţionat fondul cauzei este inadmisibilă. În această ultimă categorie intră şi
hotărârile prin care au fost respinse plângerile îndreptate împotriva soluţiilor de
netrimitere în judecată (I.C.C.J., Secţiile Unite, Decizia nr. 17 din 19 martie 2007). „În
raport cu soluţiile ce pot fi pronunţate în temeiul art. 341 alin. (6) lit. a) C.proc.pen.
de judecătorul care examinează plângerea împotriva (...) ordonanţelor procurorului
de netrimitere în judecată, nu se poate considera că într-o astfel de etapă procesuală
s-ar rezolva fondul cauzei, deoarece niciuna dintre aceste soluţii nu implică stabilirea
existentei faptei şi a vinovăţiei” (I.C.C.J., Secţia penală, decizia nr. 783 din 5 iunie
2015).
2. Alte mijloace de probă pentru dovedirea cazurilor de revizuire [constatarea în
procedura revizuirii a cazurilor prevăzute de art. 453 alin. (1) lit. b)-d) C.proc.pen.].
Dacă dovada nu poate fi făcută prin hotărâre judecătorească definitivă, cel mai
probabil din cauza faptului că acţiunea penală nu mai poate fi pusă în mişcare sau
exercitată deoarece a intervenit un caz de împiedicare, cum ar fi prescripţia, cazurile
de revizuire în discuţie pot fi dovedite în faţa instanţei prin orice mijloc de probă.
În raport cu reglementarea anterioară [art. 395 alin. (1) C.proc.pen. din 1968], se
observă că ordonanţa procurorului de clasare sau de renunţare la urmărire penală,
prin care acesta s-a pronunţat asupra fondului cauzei, nu mai este prevăzută expres
ca mijloc de probă în dovedirea cazurilor de revizuire.
Credem că opţiunea legiuitorului este legată de faptul că numai o hotărâre
judecătorească definitivă, ce are autoritate de lucru judecat, este de natură să
garanteze „stabilitate juridică”, având în vedere că ordonanţa procurorului poate fi
desfiinţată sau revocată în procedura redeschiderii urmăririi penale (art. 335
C.proc.pen.) sau a plângerii împotriva soluţiilor de clasare (art. 341 C.proc.pen.).
Aceasta nu înseamnă însă că ordonanţa de clasare sau de renunţare la urmărirea
penală nu poate fi folosită ca mijloc de probă pentru revizuirea cauzei (a se vedea
şi supra comentariul art. 453).
Dacă însă ordonanţa este una de neurmărire, de exemplu pentru că, la momentul
sesizării, fapta era prescrisă, astfel că nu s-a mai putut începe urmărirea penală şi,
consecutiv, punerea în mişcare sau exercitarea acţiunii penale, ordonanţa nu va mai
putea proba decât împrejurarea imposibilităţii începerii urmăririi penale, astfel că nu
va mai putea fi folosită drept dovadă în procedura revizuirii.
Pentru dovedirea cazului de revizuire invocat, în faţa instanţei competente vor putea
fi administrate nemijlocit orice probe relevante, administrarea făcându-se potrivit
regulilor de la judecata în primă instanţă.
Art. 455
Persoanele care pot cere revizuirea

Georgina Bodoroncea

(1) Pot cere revizuirea:


a) părţile din proces, în limitele calităţii lor procesuale;
b) un membru de familie al condamnatului, chiar şi după moartea acestuia,
numai dacă cererea este formulată în favoarea condamnatului.
(2) Procurorul poate cere din oficiu revizuirea laturii penale a hotărârii.
Corelaţii legislative: art. 394, art. 367, art. 399 C.proc.pen. din 1968; art. 42, art.
76, art. 409 art. 455 C.proc.pen.
Comentariu
În procedura obişnuită de revizuire, titularii căii extraordinare de atac sunt arătaţi
expres de dispoziţiile art. 455 C.proc.pen. Astfel, pot exercita revizuirea:
1. Părţile din proces. Fac parte din această categorie, potrivit art. 32 C.proc.pen.,
inculpatul, partea civilă şi partea responsabilă civilmente. Având calitatea de „părţi”,
oricare dintre acestea pot cere revizuirea cauzei, dar numai în limitele calităţii lor
procesuale (inculpatul pe latura penală şi civilă a cauzei, partea civilă, dacă are şi
calitatea de persoană vătămată, atât pe latura civilă, cât şi pe latura penală, iar
partea responsabilă civilmente numai pe latura civilă a cauzei).
În doctrină s-au exprimat păreri diferite cu privire la posibilitatea persoanei vătămate
care nu s-a constituit parte civilă în procesul penal, la care a participat astfel doar ca
subiect procesual principal, de a fi titularul cererii de revizuire. Astfel, într-o opinie
s-a apreciat că, nefiind parte, ea nu poate să exercite calea extraordinară de atac
a revizuirii (M. Udroiu, Procedură penală. Partea specială. Noul Cod de procedură
penală, op. cit., 2014, p. 301), în timp ce, într-o altă opinie, se susţine că revizuirea
poate fi cerută şi de persoana vătămată, fiind vorba doar de o necorelare a termenilor
utilizaţi (G. Tudor, în N. Volonciu, A. Uzlău ş.a., Noul Cod de procedură
penală comentat, op. cit., 2014, p. 1143).
În sprijinul acestei ultime păreri vine şi o decizie de speţă, prin care s-a soluţionat
o problemă similară, referitor la conţinutul termenului de „părţi” cu care
operează art. 281 alin. (1) lit. f) C.proc.pen. („asistarea de către avocat a suspectului
sau inculpatului, precum şi a celorlalte părţi, atunci când asistenţa este obligatorie”),
stabilindu-se că termenul de „părţi” o include şi pe persoana vătămată: „deşi în
înţelesul normelor procedurale cuprinse în art. 33 C.proc.pen. persoana vătămată
are calitatea de «subiect procesual principal», iar nu de parte, Curtea apreciază că
similaritatea drepturilor pe care legea le conferă acesteia şi părţii civile [inclusiv sub
aspectul dreptului la apărare, consacrat de art. 81 alin. (1) lit. h) C.proc.pen.] impune
sancţionarea în aceeaşi manieră a eventualelor încălcări aduse acestor drepturi” (C.A.
Bucureşti, Secţia a II-a penală, decizia nr. 312 din 23 februarie 2015, publicată în
prima ediţie a acestei lucrări).
Textul în discuţie nu a făcut obiectul modificărilor legislative intervenite după
intrarea în vigoare a C.proc.pen., dar problema rămâne în continuare una de
actualitate. Este adevărat însă că, atunci când legiuitorul a dorit să confere persoanei
vătămate calitatea de titular al unei căi de atac, a menţionat-o expres. Astfel, aceasta
poate să exercite calea ordinară a apelului cu privire la latura penală a cauzei [art.
409 alin. (1) lit. d) C.proc.pen.] sau calea extraordinară de atac a contestaţiei în
anulare [art. 427 alin. (1) C.proc.pen.], după cum poate cere şi revizuirea în cazul
hotărârilor Curţii Europene a Drepturilor Omului, deoarece art. 465 alin. (2) operează
cu termenul de „persoană”, iar nu de „parte” atunci când se referă la titularii cererii.
În schimb, ca şi în cazul revizuirii, persoana vătămată nu se regăseşte în enumerarea
de la art. 436 C.proc.pen., care vizează titularii căii extraordinare de atac a recursului
în casaţie, ceea ce reprezintă un argument în favoarea opiniei privind lipsa calităţii
persoanei vătămate de titular al cererii de revizuire în procedura obişnuită.
Totuşi, mai trebuie remarcată şi o altă situaţie interpretabilă sub aspectul în discuţie,
respectiv cea în care hotărârea atacată a rămas definitivă sub imperiul legii vechi,
potrivit căreia persoana vătămată putea participa la procesul penal în calitate
de parte vătămată [art. 76 alin. (2) C.proc.pen. din 1968], însă exercitarea căii
extraordinare de atac se face sub imperiul legii noi, care impune restricţii cu privire
la calitatea sa de titular al cererii de revizuire. Astfel, pe de o parte, art. 455 alin. (1)
lit. a) C.proc.pen. nu face nicio distincţie sub acest aspect atunci când se referă la
„părţile din proces, în limitele calităţii lor procesuale”, iar pe de altă parte, normele
de procedură, fiind de imediată aplicare, nu mai pot atribui unei persoane calitatea
de „parte vătămată” într-o procedură extraordinară, revizuirea, cât timp aceeaşi
persoană nu ar mai putea avea această calitate în cadrul judecăţii ordinare a cauzei.
Deşi, într-o atare situaţie, opinăm că, invocând argumentul unei calităţi deja
câştigate în cursul judecăţii cauzei în fond, aceea de parte, ea va putea exercita calea
de atac a revizuirii, pentru a crea o jurisprudenţă unitară în această materie ar fi
recomandat ca problema să îşi găsească rezolvarea la instanţa supremă, printr-o
hotărâre obligatorie pentru celelalte instanţe. În tot cazul, dacă admitem că persoana
vătămată nu este parte în proces şi, prin urmare, nu poate exercita în nume propriu
revizuirea, suntem de acord cu faptul că valorificarea drepturilor sale în această
privinţă poate fi făcută printr-o cerere adresată procurorului, prin care să solicite
declanşarea revizuirii pentru unul dintre cazurile de la art. 453 alin. (1) lit. b)-
e) C.proc.pen. [cele de la lit. a) şi f) putând fi exercitate doar în favoarea inculpatului;
a se vedea M. Udroiu, Procedură penală. Partea specială. Noul Cod de procedură
penală, op. cit., 2014, p. 301].
Cererea poate fi formulată personal sau prin mandatar special.
2. Un membru de familie al condamnatului, chiar şi după moartea acestuia,
numai dacă cererea este formulată în favoarea condamnatului. În categoria
membrilor de familie intră persoanele arătate de art. 177 C.pen., respectiv:
a) ascendenţii şi descendenţii, fraţii şi surorile, copiii acestora, precum şi persoanele
devenite prin adopţie, potrivit legii, astfel de rude;
b) soţul;
c) persoanele care au stabilit relaţii asemănătoare acelora dintre soţi sau dintre
părinţi şi copii, în cazul în care convieţuiesc.
Dispoziţiile din legea penală privitoare la membru de familie, în limitele prevăzute în
alin. (1) lit. a), se aplică, în caz de adopţie, şi persoanei adoptate ori descendenţilor
acesteia în raport cu rudele fireşti.
Privită în litera sa, legea pare să dea posibilitatea acestor persoane de a formula
cerere de revizuire doar relativ la o singură soluţie dintre cele pe care le poate
pronunţa instanţa, conform art. 396 C.proc.pen., respectiv cea de condamnare, iar
calea extraordinară de atac nu poate fi exercitată decât în favoare. Aceasta rezultă
din sintagma folosită de legiuitor, respectiv „în favoarea condamnatului”, calitatea de
„condamnat” fiind succesivă soluţiei menţionate.
Ca atare, nu ar putea formula revizuirea un membru de familie al celui decedat dacă
faţă de acesta din urmă s-a dispus o soluţie de renunţare la aplicarea pedepsei,
amânare a aplicării pedepsei, achitare sau încetare a procesului penal.
Din punctul nostru de vedere este însă din nou vorba despre o necorelare de texte,
de aceea considerăm că prin termenul de „condamnat” ar trebui înţeles orice
persoană faţă de care s-a stabilit vinovăţia în raport cu o faptă a cărei existenţă s-a
constatat prin hotărâre definitivă, adică ar trebui să privească şi pe cel faţă de care
s-a pronunţat o hotărâre de renunţare la aplicarea pedepsei, amânare a aplicării
pedepsei sau încetare a procesului penal (în acest ultim caz numai în situaţia în care
instanţa a desfăşurat judecata ca urmare a cererii inculpatului de continuare
a procesului penal, conform art. 18 C.proc.pen.). Este totuşi destul de improbabil ca
jurisprudenţa să îmbrăţişeze în mod unitar un astfel de punct de vedere, cât timp
textul art. 457 C.proc.pen., care se referă la termenul de introducere a cererii de
revizuire, reia această neconcordanţă între litera şi spiritul legii atunci când se referă
la condamnat, cel achitat sau cel faţă de care s-a dispus încetarea procesului penal.
Cererea de revizuire poate fi formulată personal sau prin mandatar special şi poate
viza atât latura penală, cât şi latura civilă a cauzei (atunci când a fost soluţionată în
cadrul procesului penal), deoarece textul nu face referire la anumite limite în care
cererea de revizuire poate fi formulată (altele decât cele relevate anterior).
În jurisprudenţa sa, I.C.C.J. a stabilit că: „Rudele apropiate ale condamnatului, cum
este sora acestuia, pot cere revizuirea, chiar şi după moartea condamnatului, însă
calitatea de substituit procesual a rudei apropiate este limitată, în cazul în care
condamnatul este în viaţă, la formularea cererii de revizuire, fără a include
exercitarea căilor de atac ordinare împotriva hotărârii prin care cererea de revizuire
a fost soluţionată, căile de atac ordinare exercitându-se în condiţiile dreptului
comun, în conformitate cu art. 362 şi art. 3852 C.proc.pen. din 1968 (art. 409
C.proc.pen. – n.n.). Prin urmare, „recursul (apelul, potrivit actualului Cod – n.n.)
exercitat de sora condamnatului în viaţă, în calitate de rudă apropiată, împotriva
deciziei pronunţate de instanţa de apel în procedura revizuirii, este inadmisibil”
(I.C.C.J., Secţia penală, decizia nr. 1450 din 15 aprilie 2010). În altă situaţie s-a
reţinut că „revizuenta poate formula cerere de revizuire a hotărârii prin care a fost
condamnat fiul ei, fără a fi necesară însuşirea cererii de către acesta din urmă şi fără
nicio altă condiţie, legea recunoscându-i calitatea de titular al cererii de revizuire.
Aşa fiind, invocarea unui interes propriu în susţinerea cererii de revizuire, pe lângă
faptul că nu este cerută de lege, este lesne de identificat, fiind similar interesului
condamnatului de a-şi dovedi nevinovăţia” [C.A. Constanţa, Secţia penală, decizia nr.
54 din 9 mai 2012(www.rolii.ro)].
3. Procurorul. Procurorul poate să exercite din oficiu revizuirea laturii penale
a hotărârii, atât în favoarea, cât şi în defavoarea celui condamnat, cu excepţia cazului
de la art. 453 alin. (1) lit. f), când revizuirea poate fi exercitată numai în favoarea
condamnatului. Chiar dacă sesizarea procurorului s-a făcut de către persoana
vătămată sau altă persoană interesată în revizuirea cauzei (a se vedea M. Udroiu,
Procedură penală. Partea specială. Noul Cod de procedură penală, 2014, op. cit., p.
301), procurorul este titularul cererii, iar nu persoana care îl sesizează, deoarece,
vorbind de procuror ca titular al cererii de revizuire, textul menţionează expres că
acesta „poate cere din oficiu” revizuirea cauzei. Acceptând, cel puţin citind textul în
litera lui, că intenţia legiuitorului a fost ca persoana vătămată să nu fie titular al căii
extraordinare de atac, trebuie observat totuşi că, deşi aceasta se bucură de aceleaşi
drepturi ca partea civilă, cel de a accede la procedura revizuirii este limitat, între ea
şi instanţă interpunându-se procurorul, prin a cărui cenzură este trecută cererea sa
de revizuire.
Declararea neconstituţionalităţii dispoziţiilor art. 453 alin. (3) are consecinţe implicite
asupra textului art. 455 C.proc.pen., astfel că se poate concluziona asupra faptului
că atât procurorul, cât şi partea civilă care a fost în acelaşi timp şi subiect pasiv
(persoană vătămată) al infracţiunii poate exercita în defavoarea celui achitat
revizuirea fundamentată pe fapte şi împrejurări noi, întemeiată pe cazul de la art.
453 lit. a) C.proc.pen.
Art. 456
Cererea de revizuire

Georgina Bodoroncea

(1) Cererea de revizuire se adresează instanţei care a judecat cauza în prima


instanţă.
(2) Cererea se formulează în scris şi trebuie motivată, cu arătarea cazului de
revizuire pe care se întemeiază şi a mijloacelor de probă în dovedirea acestuia.
(3) La cerere se vor alătura copii de pe înscrisurile de care cel ce a formulat
cererea de revizuire înţelege a se folosi în proces, certificate pentru
conformitate cu originalul. Când înscrisurile sunt redactate într-o limbă străină,
ele se vor alătura în traducere efectuată de un traducător autorizat.
(4) În cazul în care cererea nu îndeplineşte condiţiile prevăzute la alin. (2) şi (3),
instanţa pune în vedere celui ce a formulat cererea să o completeze, într-un
termen stabilit de instanţă, sub sancţiunea prevăzută la art. 459 alin. (5).
Corelaţii legislative: art. 399 C.proc.pen. din 1968; art. 457, art. 458 C.proc.pen.
Comentariu
1. Sesizarea organului judiciar competent. Cererea de revizuire se adresează
instanţei competente, adică celei care a judecat cauza în primă instanţă (a se
vedea infra comentariul art. 458), iar nu procurorului, ca în reglementarea
anterioară. Aceasta reprezintă o modificare majoră în raport cu precedentele
dispoziţii procedurale, ce prevedeau o fază de cercetare prealabilă efectuată de
procuror (art. 399 C.proc.pen. din 1968). Ca atare, cererea adresată direct
procurorului se trimite pe cale administrativă instanţei competente.
2. Conţinutul cererii de revizuire. Condiţii de formă şi fond. Cererea de revizuire
trebuie redactată în scris, cu indicarea cazului de revizuire pe care se întemeiază şi
a mijloacelor de probă pe care revizuentul intenţionează să le folosească în dovedirea
acestuia.
În situaţia în care instanţa consideră necesar, va cere revizuentului să alăture cererii
copii de pe înscrisurile de care acesta înţelege să se folosească în proces, certificate
pentru conformitate cu originalul. Certificarea poate fi făcută de avocat sau de însăşi
partea care le depune (revizuentul). Când înscrisurile sunt redactate într-o limbă
străină, ele se vor alătura în traducere efectuată de un traducător autorizat.
Legea permite ca, în cazul în care cererea nu îndeplineşte condiţiile enumerate de
text (de pildă, nu se indică temeiul de revizuire invocat sau cererea nu este motivată
ori nu sunt ataşate probele la care se face referire în cuprinsul ei etc.), partea să aibă
posibilitatea să o completeze, într-un termen stabilit de instanţa competentă să
o judece, sub sancţiunea respingerii cererii de revizuire ca inadmisibilă (a se
vedea infracomentariul art. 459).
Prevederile stricte în ceea ce priveşte conţinutul cererii de revizuire, cât şi stabilirea
unei sancţiuni pentru neîndeplinirea lor sunt consecinţa faptului că, iniţial, Codul
impunea ca examinarea admisibilităţii cererii să fie făcută în camera de consiliu, în
absenţa părţilor, astfel că omisiunile nu ar fi putut fi suplinite în mod oral, în faţa
instanţei, de către titularul cererii. Deşi această dispoziţie [art. 459 alin. (1)
C.proc.pen.] a fost modificată sub acest aspect, exigenţele privind condiţiile
formulării cererii au fost menţinute, instanţa putând astfel pune în vedere
revizuentului prezent să-şi completeze/precizeze cererea chiar la termenul acordat
pentru discutarea admisibilităţii în principiu (a se vedea infra comentariul art. 459).
Nearătarea încă de la momentul formulării cererii a tuturor cazurilor de revizuire şi
completarea ulterioară a cererii cu unele noi face ca acestea să nu poată fi luate în
considerare de instanţă, dacă motivele noi au fost formulate după trecerea
termenului corespunzător prevăzut de art. 457 C.proc.pen.
Art. 457
Termenul de introducere a cererii

Georgina Bodoroncea

(1) Cererea de revizuire în favoarea condamnatului se poate face oricând, chiar


după ce pedeapsa a fost executată sau considerată executată ori după moartea
condamnatului, cu excepţia cazului prevăzut la art. 453 alin. (1) lit. f), când
cererea de revizuire poate fi formulată în termen de un an de la data publicării
deciziei Curţii Constituţionale în Monitorul Oficial al României, Partea I.
(2) Cererea de revizuire în defavoarea condamnatului, a celui achitat sau a celui
faţă de care s-a încetat procesul penal se poate face în termen de 3 luni, care
curge:
a) în cazurile prevăzute la art. 453 alin. (1) lit. b)-d), când nu sunt constatate
prin hotărâre definitivă, de la data când faptele sau împrejurările au fost
cunoscute de persoana care face cererea sau de la data când aceasta a luat
cunoştinţă de împrejurările pentru care constatarea infracţiunii nu se poate
face printr-o hotărâre penală, dar nu mai târziu de 3 ani de la data producerii
acestora;
b) în cazurile prevăzute la art. 453 alin. (1) lit. b)-d), dacă sunt constatate prin
hotărâre definitivă, de la data când hotărârea a fost cunoscută de persoana care
face cererea, dar nu mai târziu de un an de la data rămânerii definitive
a hotărârii penale;
c) în cazul prevăzut la art. 453 alin. (1) lit. e), de la data când hotărârile ce nu
se conciliază au fost cunoscute de persoana care face cererea.
(3) Dispoziţiile alin. (2) se aplică şi în cazul când procurorul se sesizează din
oficiu.
(4) Revizuirea în defavoarea inculpatului nu se poate face când a intervenit
o cauză care împiedică punerea în mişcare a acţiunii penale sau continuarea
procesului penal.
Corelaţii legislative: art. 367, art. 368, art. 4081 C.proc.pen. din 1968; art. 303, art.
367 C.proc.pen.; art. 122, art. 124 C.pen. din 1969
Comentariu
1. Termenul pentru cererea de revizuire în favoarea condamnatului.
1.1. Absenţa unui termen. Cererea de revizuire se poate formula oricând, dacă
cererea este fundamentată pe vreunul dintre temeiurile prevăzute de art. 453 alin.
(1) lit. a)-e) C.proc.pen. şi faţă de revizuent s-a pronunţat o soluţie de condamnare,
s-a dispus renunţarea la aplicarea pedepsei sau amânarea aplicării pedepsei, iar în
cazul prevăzut de art. 453 lit. a) C.proc.pen., şi o soluţie de încetare a procesului
penal [a se vedea şi supra comentariul art. 453 alin. (3)]. Trebuie observat însă că
alin. (1) al textului face referire explicită doar la cel condamnat, iar nu şi la persoanele
faţă de care s-au pronunţat alte soluţii. Totuşi, având în vedere că art. 455 alin. (1)
lit. a) menţionează ca titular „părţile din proces, în limitele calităţii lor procesuale”,
art. 453 alin. (4) face referire la toate soluţiile menţionate, iar art. 457 alin. (4) se
referă la revizuirea în defavoarea inculpatului, considerăm, aşa cum arătam şi
anterior (a se vedea supra comentariul art. 455), că textul trebuie interpretat în
spiritul legii, astfel ca necorelarea de texte să nu defavorizeze persoanele faţă de care
s-a pronunţat o soluţie de renunţare la aplicarea pedepsei, de amânare a aplicării
pedepsei sau de încetare a procesului penal.
Nu prezintă importanţă pentru formularea unei cereri de revizuire in favorem dacă
pedeapsa se află în curs de executare, a fost executată sau este considerată ca
executată (în cazul graţierii necondiţionate sau al prescripţiei executării pedepsei).
Cererea poate fi formulată nu numai de persoana care a avut calitatea de inculpat în
cauza respectivă, ci şi de către membrii de familie ai acesteia, chiar şi după moartea
sa, atunci când faţă de inculpat s-a pronunţat o soluţie de condamnare.
Procurorul poate, de asemenea, să formuleze cerere de revizuire în favoarea celui care
a avut calitatea de inculpat în cauză.
1.2. Termenul de 1 an. Atunci când revizuirea se întemeiază pe cazul prevăzut
de art. 453 alin. (1) lit. f) C.proc.pen., respectiv hotărârea s-a întemeiat pe o prevedere
legală ce a fost declarată neconstituţională după ce hotărârea a devenit definitivă, în
situaţia în care consecinţele încălcării dispoziţiei constituţionale continuă să se
producă şi nu pot fi remediate decât prin revizuirea hotărârii pronunţate, termenul
de introducere a cererii este de 1 an, care curge de la data publicării deciziei Curţii
Constituţionale în Monitorul Oficial al României, Partea I.
Fixarea unui termen pentru acest caz de revizuire este lesne de înţeles, dacă se are
în vedere faptul că revizuirea unei hotărâri în baza unei decizii a Curţii
Constituţionale este condiţionată, pe de o parte, de producerea în continuare a unor
consecinţe juridice asupra situaţiei juridice a revizuientului, iar pe de altă parte, de
inexistenţa unei alte căi de atac pentru înlăturarea consecinţelor.
De exemplu, dacă prin decizia Curţii Constituţionale se constată că o incriminare
este neconstituţională, cu efectul unei „dezincriminări” pentru infracţiunea
respectivă, în mod normal, nu ar fi nevoie de introducerea unei cereri de revizuire,
deoarece efectele deciziei s-ar materializa pe calea art. 4 C.pen. Dacă însă, ca efect al
declarării neconstituţionale numai parţiale a unui text de lege, dezincriminarea ar
trebui să opereze in concreto, iar acest lucru nu se poate face decât printr-o nouă
judecată în fond a cauzei, efectele hotărârii ar continua să se producă şi remedierea
situaţiei nu ar putea avea loc decât prin revizuirea cauzei.
Termenul de 1 an este suficient pentru o examinare a incidenţei sau nu a deciziei
Curţii Constituţionale în cazul concret, atât pentru persoana faţă de care s-a
pronunţat o soluţie defavorabilă în baza textului declarat neconstituţional, cât şi
pentru un membru de familie sau pentru procuror, ca titulari ai cererii de revizuire.
2. Termenul pentru cererea de revizuire în defavoarea condamnatului. În
redactarea actuală a art. 457 alin. (2) se prevede un termen comun de introducere
a cererii pentru cazurile de revizuire arătate de art. 453 alin. (1) lit. b)-d), care este de
trei luni, dar momentul de la care începe să curgă este diferit, după cum urmează:
2.1. În cazurile prevăzute la art. 453 alin. (1) lit. b)-d) C.proc.pen., când nu sunt
constatate prin hotărâre definitivă, de la data când faptele sau împrejurările au
fost cunoscute de persoana care face cererea sau de la data când aceasta a luat
cunoştinţă de împrejurările pentru care constatarea infracţiunii nu se poate face
printr-o hotărâre penală (de pildă, în situaţia în care mărturia mincinoasă este
dovedită prin ordonanţa procurorului, dacă prin aceasta s-a dispus asupra fondului
cauzei, constatându-se caracterul mincinos al mărturiei), dar nu mai târziu de 3
ani de la data producerii acestora.
2.2. În cazurile prevăzute la art. 453 alin. (1) lit. b)-d) C.proc.pen., dacă sunt
constatate prin hotărâre definitivă, de la data când hotărârea a fost cunoscută de
persoana care face cererea sau de procurorul care s-a sesizat din oficiu, dar nu mai
târziu de un an de la data rămânerii definitive a hotărârii penale.
2.3. În cazul prevăzut la art. 453 alin. (1) lit. e) C.proc.pen., de la data când
hotărârile ce nu se conciliază au fost cunoscute de persoana care face cererea.
Termenele curg de la aceste momente pentru toţi titularii cererii de revizuire,
respectiv pentru procuror, părţi, substituiţii procesuali ai inculpatului sau pentru
persoana vătămată, în cazul în care jurisprudenţa îi va acorda, în timp, calitatea de
titular al cererii de revizuire.
2.4. Problema nereglementării unui termen pentru exercitarea în defavoare
a revizuirii întemeiată pe dispoziţiile art. 453 alin. (1) lit. a) C.proc.pen. Aşa cum
arătam supra (a se vedea comentariul art. 453), prin D.C.C. nr. 2 din 17 ianuarie
2017, Curtea Constituţională a constatat că „soluţia legislativă cuprinsă în
dispoziţiile art. 457 alin. (2) C.proc.pen., care exclude cazul de revizuire prevăzut la
art. 453 alin. (1) lit. a), este neconstituţională”. Din interpretarea acestei dispoziţii
rezultă, pe de o parte, necesitatea ca exercitarea în defavoare a revizuirii să fie supusă
unui termen, iar pe de altă parte faptul că acesta trebuie să fie indicat în mod expres
de legiuitor atât cu privire la durata sa, cât şi cu privire la momentul de la care începe
să curgă.
Cel mai probabil, până la intervenţia legiuitorului în această privinţă, textul va fi
interpretat în sensul că exercitarea în defavoare a revizuirii întemeiate pe
dispoziţiile art. 453 alin. (1) lit. a) va putea fi făcută într-un termen de 3 luni de
la data când faptele sau împrejurările noi au fost cunoscute de către titularul
cererii.
3. Cazuri în care exercitarea cererii de revizuire în defavoare nu mai este
posibilă. Potrivit art. 457 alin. (4) C.proc.pen., revizuirea în defavoarea inculpatului
nu se poate face când a intervenit o cauză care împiedică punerea în mişcare a acţiunii
penale sau continuarea procesului penal.
Aceste cauze sunt prevăzute de art. 16 C.proc.pen., cu excepţia celor pentru care
exercitarea cererii de revizuire în defavoare ar intra în contradicţie cu dispoziţiile art.
453 alin. (1) lit. f) şi alin. (3) C.proc.pen. [de exemplu, nu poate fi exercitată revizuirea
unei hotărâri de achitare pe considerentul că fapta nu există, deoarece s-ar tinde la
o soluţie diametral opusă, interzisă de dispoziţiile art. 453 alin. (3) C.proc.pen.].
Cele mai frecvent întâlnite cazuri de împiedicare a exercitării acţiunii penale în raport
cu prevederile art. 457 alin. (4) C.proc.pen. în discuţie sunt cele privind decesul
inculpatului persoană fizică/radierea persoanei juridice ori intervenirea prescripţiei
răspunderii penale, prevăzute de art. 16 alin. (1) lit. f) C.proc.pen. Dacă în ceea ce
priveşte intervenirea decesului drept cauză de împiedicare a exercitării revizuirii în
defavoare nu există probleme de interpretare a legii, fiind suficientă dovada existenţei
certificatului de deces al persoanei care a avut calitatea de inculpat, nu acelaşi lucru
se poate spune despre situaţia intervenirii cazului de împiedicare a exercitării acţiunii
penale ca urmare a intervenirii prescripţiei răspunderii penale.
Astfel, pentru verificarea unei astfel de situaţii este necesar să se constate că nu este
incidentă vreo cauză de întrerupere (art. 155 C.pen.) sau suspendare (art. 156 C.pen.)
a cursului termenului de prescripţie a răspunderii penale. În acest ultim caz,
termenul de prescripţie se va considera împlinit după adăugarea intervalului de timp
în care acesta a fost suspendat. De exemplu, pentru cazul de împiedicare a exercitării
acţiunii penale întemeiat pe dispoziţiile art. 16 alin. (1) lit. i) C.proc.pen., autoritatea
de lucru judecat, termenul de prescripţie a răspunderii penale speciale se va calcula
de la data comiterii faptei, dar cu adăugarea intervalului de timp în care hotărârea
definitivă a păstrat acest caracter (adică până la momentul desfiinţării ei ca efect al
admiterii cererii de revizuire). În acest sens, Instanţa Supremă a reţinut că:
„Momentul de la care a început să curgă acest termen se calculează de la data
săvârşirii ultimului act component al infracţiunii continuate, adică de la 3 aprilie
1996. Din acest moment, a fost pusă în mişcare şi exercitată acţiunea penală, care
s-a epuizat prin pronunţarea hotărârii judecătoreşti definitive, decizia nr. 2800 din
31 mai 2002 a Curţii Supreme de Justiţie. Hotărârea definitivă pronunţată de
instanţa de recurs a reprezentat actul procedural care a întrerupt cursul prescripţiei
acţiunii penale.
Ulterior, în temeiul art. 4081 C.proc.pen. din 1968, prin decizia nr. 544 din 29
septembrie 2008 a Completului de 9 judecători a fost admisă cererea de revizuire
formulată de inculpată, a fost desfiinţată decizia nr. 2800/2002 şi trimisă cauza
pentru rejudecarea recursului. Acest moment procesual, marcat de repunerea cauzei
pe rol şi reînvestirea instanţei de recurs cu soluţionarea recursului declarat de
parchet, a reprezentat o «reînviere» a acţiunii penale iniţiale, care fusese întreruptă
prin hotărârea definitivă. Desfiinţarea acestei hotărâri a dus la continuarea cursului
termenului prescripţiei răspunderii penale, însă timpul scurs între rămânerea
definitivă a hotărârii şi desfiinţarea ei, trimiterea cauzei spre rejudecare şi repunerea
acesteia pe rol nu intră în calculul acestui termen, pentru motivele mai sus
menţionate.
Or, adăugând intervalul de timp scurs până la rămânerea definitivă a hotărârii,
prin decizia nr. 2800 din 31 mai 2002 a Curţii Supreme de Justiţie – 6 ani şi
aproximativ o lună – şi cel scurs de la repunerea cauzei pe rol pentru rejudecarea
recursului, prin decizia nr. 544 din 29 septembrie 2008 până la momentul
pronunţării prezentei hotărâri – 1 an şi o lună, nu se împlineşte nici termenul de
prescripţie generală a răspunderii penale.
În ceea ce priveşte susţinerea apărării inculpatei, în sensul că hotărârea definitivă nu
a produs niciun fel de efect, fiind desfiinţată, nu este întemeiată,
întrucât întreruperea prescripţiei se produce şi atunci când instanţa pronunţă
o hotărâre, chiar nedefinitivă, asupra fondului cauzei” (I.C.C.J., Secţia penală, decizia
nr. 3463/2009).
Raţionamentul este valabil şi pentru alte cazuri în care cursul termenului de
prescripţie este suspendat, respectiv pe durata suspendării urmăririi penale pe caz
de boală gravă (art. 312 C.proc.pen.) sau a judecăţii (art. 367 C.proc.pen., existenţa
unei boli grave, care îl împiedică pe inculpat să participe la proces) sau a suspendării
judecăţii în caz de extrădare activă (art. 368 C.proc.pen.). Principiul a fost consfinţit
de I.C.C.J., care, într-o jurisprudenţă constantă, a stabilit că, potrivit art. 124 C.pen.
din 1969, referitor la prescripţia specială, prescripţia înlătură răspunderea penală
oricâte întreruperi ar interveni, dacă termenul de prescripţie prevăzut în art. 122 din
acelaşi Cod este depăşit cu încă jumătate. În cazul în care judecata a fost suspendată,
în temeiul vechiului art. 303 alin. (6) C.proc.pen. din 1968, pe perioada soluţionării
unei excepţii de neconstituţionalitate, dispoziţiile art. 124 C.pen. din 1969 sunt
incidente, dacă termenul de prescripţie prevăzut în art. 122 C.pen. din 1969, la care
se adaugă încă jumătate din durata acestuia şi perioada suspendării judecăţii până
la soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate, s-a împlinit (I.C.C.J., Secţia
penală, decizia nr. 3473 din 6 octombrie 2010).
În prezent, C.proc.pen. prevede expres că ridicarea unei excepţii de
neconstituţionalitate nu suspendă judecarea cauzei [art. 367 alin. (9) C.proc.pen.],
dar jurisprudenţa în materie va putea fi reţinută pentru a demonstra intervenţia
suspendării cursului prescripţiei penale în cazurile menţionate.
Art. 458
Instanţa competentă

Georgina Bodoroncea

Competentă să judece cererea de revizuire este instanţa care a judecat cauza în


prima instanţă. Când temeiul cererii de revizuire constă în existenţa unor
hotărâri ce nu se pot concilia, competenţa se determină potrivit dispoziţiilor
art. 44.
Corelaţii legislative: art. 281 pct. 1 lit. a) C.proc.pen. din 1968; art. 44 C.proc.pen.
Comentariu
Prin Decizia nr. 30 din 9 octombrie 2006 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, Secţiile
Unite, dată în interesul legii (M.Of. nr. 725 din 26 octombrie 2007), s-a stabilit că:
„Soluţionarea cererii de revizuire revine în competenţa instanţei care a judecat cauza
în primă instanţă, chiar dacă, la momentul introducerii cererii, datorită modificării
dispoziţiilor procedurale, aceasta nu mai are competenţa de a soluţiona fondul cauzei
în primă instanţă”. Această regulă este valabilă în cazul instanţei competente să
judece o cerere de revizuire întemeiată pe dispoziţiile art. 453 alin. (1) lit. a)-d) şi
f) C.proc.pen. Atunci când revizuirea se întemeiază pe cazul de la art. 453 alin. (1) lit.
e) C.proc.pen., existenţa unor hotărâri ce nu se pot concilia, instanţa competentă va
fi, în conformitate cu dispoziţiile art. 44 C.proc.pen. (indicat ca text de referinţă pentru
stabilirea competenţei): instanţa prim-sesizată, atunci când instanţele care au
pronunţat hotărârile ce nu se pot concilia sunt egale în grad; instanţa superioară în
grad, dacă hotărârile au fost pronunţate de instanţe diferite ca grad; instanţa civilă,
dacă una este civilă şi una militară; dacă instanţa militară este superioară în grad,
competenţa va reveni instanţei civile echivalente în grad celei militare. „Judecarea
civililor de către civili, ca regulă procedurală fundamentală, poate fi constatată şi în
evoluţia ce a marcat ultimul deceniu la nivelul sistemelor de drept internaţional, ceea
ce confirmă existenţa unei tendinţe nete de a exclude competenţa instanţelor militare
din domeniul penal atunci când este vorba de judecarea civililor. (…)
Obligativitatea principiului ce se degajă din noile prevederi legale interne şi opţiunile
jurisprudenţiale ale Curţii Europene a Drepturilor Omului, regăsită în sistemele de
drept europene şi internaţionale, limitează, sub acest aspect, aplicabilitatea Deciziei
nr. XXX din 9 octombrie 2006 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, Secţiile Unite, în
ceea ce priveşte competenţa instanţelor militare de a judeca cererile de revizuire
a hotărârilor judecătoreşti prin care au fost condamnaţi civili, chiar dacă o instanţă
din această categorie procedase la judecarea în primă instanţă, în ciclul ordinar de
judecată. (…)
Sintetizând cele de mai sus, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie reţine că, în cauză,
competenţa de soluţionare a cererii de revizuire formulată de sora condamnatului
civil executat aparţine instanţei civile determinată, sub aspect material, de
dispoziţiile art. 281 pct. 1 lit. a) C.proc.pen. din 1968, privind competenţa în cazul
infracţiunilor prevăzute în art. 155-173 C.pen. din 1969 şi infracţiunilor privind
siguranţa naţională a României prevăzute în legi speciale, respectiv Curţii de Apel
Cluj, corespondentă, sub aspect teritorial, instanţei de condamnare” (I.C.C.J., Secţia
penală, încheierea nr. 581 din 25 martie 2008).
Prin expresia „instanţă superioară în grad”, în cazul hotărârilor definitive care nu se
pot concilia, trebuie înţeles „instanţa de fond superioară” în grad, dintre cele care au
pronunţat hotărârile definitive, iar nu instanţa unde a rămas definitivă acea hotărâre,
prin modificarea dispoziţiilor celei de fond (I.C.C.J., Secţia penală, încheierea nr. 1025
din 16 noiembrie 2016, nepublicată).
Regulile menţionate au fost relevate şi în jurisprudenţa anterioară, statuându-se că
instanţa care a pronunţat hotărârea în primă instanţă „este competentă indiferent de
soluţia adoptată în sentinţă şi de soluţiile pronunţate de instanţa de apel şi cea de
recurs, cu excepţia existenţei unor hotărâri ce nu se pot concilia, când competenţa
revine, dintre instanţele care au pronunţat hotărârile, celei superioare în grad. Ca
atare, dacă inculpatul a fost achitat de judecătorie, soluţie menţinută de tribunal, iar
curtea de apel, casând hotărârile, a condamnat pe inculpat, judecarea cererii de
revizuire este de competenţa judecătoriei, iar nu a curţii de apel”. (...) „Folosirea în
textul de lege a expresiei „instanţa care a judecat cauza în primă instanţă” nu poate
fi înţeleasă decât în sensul că se referă la instanţa competentă să judece, potrivit
normelor de competenţă, cauza ca instanţă de fond. Împrejurarea că hotărârea
instanţei de fond poate fi modificată în căile de atac nu înseamnă că instanţa de
control judiciar ar deveni competentă să judece cererea de revizuire (...)” (C.S.J.,
Secţia penală, decizia nr. 3356 din 27 iunie 2002).
Art. 459
Admiterea în principiu

Georgina Bodoroncea

(1) La primirea cererii de revizuire, se fixează termen pentru examinarea


admisibilităţii în principiu a cererii de revizuire, preşedintele dispunând
ataşarea dosarului cauzei.
(2) Admisibilitatea în principiu se examinează de către instanţă, în camera de
consiliu, cu citarea părţilor şi cu participarea procurorului. Neprezentarea
persoanelor legal citate nu împiedică examinarea admisibilităţii în principiu.
(3) Instanţa examinează dacă:
a) cererea a fost formulată în termen şi de o persoană dintre cele prevăzute la
art. 455;
b) cererea a fost întocmită cu respectarea prevederilor art. 456 alin. (2) şi (3);
c) au fost invocate temeiuri legale pentru redeschiderea procedurilor penale;
d) faptele şi mijloacele de probă în baza cărora este formulată cererea nu au fost
prezentate într-o cerere anterioară de revizuire care a fost judecată definitiv;
e) faptele şi mijloacele de probă în baza cărora este formulată cererea conduc,
în mod evident, la stabilirea existenţei unor temeiuri legale ce permit
revizuirea;
f) persoana care a formulat cererea s-a conformat cerinţelor instanţei dispuse
potrivit art. 456 alin. (4).
(4) În cazul în care instanţa constată că sunt îndeplinite condiţiile prevăzute la
alin. (3), dispune prin încheiere admiterea în principiu a cererii de revizuire.
(5) În cazul în care instanţa constată neîndeplinirea condiţiilor prevăzute la
alin. (3), dispune prin sentinţă respingerea cererii de revizuire, ca inadmisibilă.
(6) Când cererea de revizuire a fost făcută pentru un condamnat decedat sau
când condamnatul care a făcut cererea ori în favoarea căruia s-a făcut revizuirea
a decedat după introducerea cererii, prin excepţie de la dispoziţiile art. 16 alin.
(1) lit. f), procedura de revizuire îşi va urma cursul, iar în cazul rejudecării
cauzei, după admiterea în principiu, instanţa va hotărî potrivit dispoziţiilor art.
16, care se aplică în mod corespunzător.
(7) Încheierea prin care este admisă în principiu cererea de revizuire este
definitivă. Sentinţa prin care este respinsă cererea de revizuire, după analiza
admisibilităţii în principiu, este supusă aceleiaşi căi de atac ca şi hotărârea la
care se referă revizuirea.
Corelaţii legislative: art. 399 C.proc.pen. din 1968; art. 64, art. 363, art. 394, art.
396, art. 403, art. 452, art. 457 C.proc.pen.
Comentariu
1. Noţiuni generale. Judecarea cererii de revizuire se face în două
etape: prima presupune examinarea admisibilităţii în principiu şi se desfăşoară în
camera de consiliu, însă într-o procedură contradictorie, potrivit ultimelor modificări
legislative (art. II, pct. 114 din O.U.G. nr. 18/2016), iar cea de-a doua etapă, posibilă
doar în cazul admiterii în principiu a cererii de revizuire, presupune rejudecarea în
fond a acesteia, în şedinţă publică şi în procedură contradictorie.
2. Examinarea admisibilităţii cererii de revizuire.
2.1. Măsuri premergătoare. Odată sesizată instanţa competentă, cererea de
revizuire este repartizată aleatoriu unui complet a cărui compunere este cea
corespunzătoare completului competent să judece cauza în fond (un judecător în
cazul în care cererea de revizuire se judecă de judecătorie, tribunal sau curte de apel,
respectiv trei judecători, atunci când instanţa competentă este Înalta Curte de
Casaţie şi Justiţie).
Preşedintele completului căruia i-a fost repartizată cererea de revizuire fixează
termen pentru examinarea admisibilităţii în principiu a cererii de revizuire şi dispune
ataşarea dosarului cauzei. Completul va avea compunerea corespunzătoare celui care
ar judeca cauza în fond.
Judecătorul care a judecat cauza în primă instanţă nu va putea participa la
judecarea căii extraordinare de atac a revizuirii declarate împotriva propriei hotărâri,
aspect ce se desprinde din interpretarea dispoziţiilor art. 64 alin. (3) C.proc.pen.
(„Judecătorul care a participat la judecarea unei cauze nu mai poate participa la
judecarea aceleiaşi cauze într-o cale de atac sau la rejudecarea cauzei după
desfiinţarea ori casarea hotărârii”), în care nu se face nicio deosebire între calea
ordinară şi căile extraordinare de atac, după cum nu se face distincţie nici între cele
două etape în care poate avea loc judecata cererii de revizuire (admiterea în principiu
şi rejudecarea). Totuşi, în doctrina şi jurisprudenţa anterioară s-a decis că
„participarea la judecarea revizuirii a unui judecător care a făcut parte din completul
anterior nu constituie motiv de incompatibilitate, prezumţia lipsei imparţialităţii fiind
înlăturată, din moment ce pronunţarea se face asupra unor împrejurări necunoscute
înainte” [N. Volonciu, Tratat de procedură penală. Partea specială, vol. II, op. cit.,
1998, p. 359; Trib. Suprem, Secţia penală, decizia nr. 2487/1974(www.scj.ro)].
2.2. Contradictorialitatea procedurii. Decizia Curţii Constituţionale nr. 506 din
30 iunie 2015.
Soluţia legislativă privind participarea procurorului şi a părţilor la judecarea
admisibilităţii în principiu a cererii de revizuire este consecinţa declarării
neconstituţionale a dispoziţiilor art. 359 alin. (2) C.proc.pen. Astfel, în opţiunea
iniţială a legiuitorului, etapa admisibilităţii în principiu a cererii de revizuire
presupunea o procedură necontradictorie, parcursă fără citarea părţilor. Deoarece
textul [alin. (2)] nu făcea vreo referire la procuror, în ceea ce priveşte participarea sa
era incidentă regula generală, prevăzută de art. 363 alin. (1) C.proc.pen., astfel că
participarea procurorului la judecarea admisibilităţii în principiu a cererii de revizuire
s-a considerat a fi obligatorie.
Această interpretare nu a fost însă unanimă în jurisprudenţă şi a condus, astfel cum
am spus, la declararea neconstituţionalităţii art. 459 alin. (2) C.proc.pen. (D.C.C. nr.
506 din 30 iunie 2015). Prin hotărârea menţionată Curtea Constituţională a statuat
că: „soluţia legislativă cuprinsă în art. 459 alin. (2) C.proc.pen., potrivit căreia
admisibilitatea în principiu a cererii de revizuire se examinează de către
instanţă «fără citarea părţilor», este neconstituţională, întrucât încalcă art. 21 alin. (3)
din Legea fundamentală, şi, prin urmare, în această procedură, la care participă
procurorul, trebuie citate părţile, în scopul asigurării posibilităţii acestora de
a participa la această etapă procesuală”.
În motivarea deciziei se regăseşte, practic, punctul de vedere exprimat şi cu alte ocazii
în ceea ce priveşte respectarea dreptului la un proces echitabil [de exemplu, D.C.C.
nr. 496 din 23 iunie 2015, privind neconstituţionalitatea art. 335 alin. (4)
C.proc.pen.]. Astfel, Curtea a reţinut că: „dispoziţiile actualului Cod de procedură,
prin excluderea numai a părţilor de la soluţionarea admisibilităţii în principiu
a cererii de revizuire, fără a dispune expres cu privire la neparticiparea procurorului,
acesta fiind prezent în temeiul normelor de generală aplicare ale art. 363 alin. (1)
C.proc.pen., determină ruperea echilibrului procesual. Aşa încât Curtea constată că,
în condiţiile în care participarea procurorului în procedura de admisibilitate în
principiu a cererii de revizuire este obligatorie, exigenţele unui proces echitabil sunt
înfrânte, de vreme ce nu se respectă egalitatea de arme între acuzare şi apărare. (...)
Astfel, revizuentul nu se bucură de posibilitatea reală de a aduce comentarii
referitoare la tot ceea ce este avansat în drept sau în fapt de către procuror şi la tot
ceea ce este prezentat de acesta cu privire la eventuala excludere a unor probe, la
suspendarea executării hotărârii supuse revizuirii ori cu privire la instituirea în
sarcina sa a obligaţiilor ce rezultă din dispunerea măsurii controlului judiciar.
Aşadar, prin excluderea revizuentului din această procedură este restrânsă în mod
absolut posibilitatea acestuia de a avea cunoştinţă şi de a dezbate susţinerile
parchetului, revizuentul plasându-se astfel într-o situaţie dezavantajoasă faţă de
procuror. (...) Curtea reţine că norma legală trebuie să permită citarea părţilor, fiind
suficient să li se asigure părţilor posibilitatea participării în această etapă procesuală,
judecătorul putând decide asupra admisibilităţii în principiu a cererii de revizuire şi
fără participarea părţilor, atât timp cât acestea au fost legal citate, de vreme ce, astfel
cum a reţinut Curtea în jurisprudenţa sa, dreptul la un proces în contradictoriu
înseamnă, într-un proces penal, că atât procurorului, cât şi părţii trebuie să li se
ofere posibilitatea de a avea cunoştinţă şi de a putea aduce observaţii referitoare la
toate probele prezentate sau la observaţiile depuse de către cealaltă parte în vederea
influenţării deciziei instanţei”.
Trebuie remarcat însă că din nou legiuitorul foloseşte termenul de „părţi”, ignorând
faptul că persoana vătămată nu intră în această categorie. În pofida acestei noi
neconcordanţe (care pare să fie corectată de teza a II-a a textului în discuţie, în care
referirea se face la persoane, iar nu la părţi), este de aşteptat ca în practică să fie
citată şi persoana vătămată, din moment ce modul de soluţionare a acţiunii penale
o vizează în mod nemijlocit.
3. Verificarea îndeplinirii condiţiilor de formă şi fond ale cererii de revizuire. Cu
privire la acest aspect, în jurisprudenţă s-a reţinut că: „Cererea de revizuire se
soluţionează în mai multe etape, prima dintre acestea fiind, conform art. 459
C.proc.pen., admiterea în principiu, etapă în care instanţa verifică cererea de
revizuire sub aspectul regularităţii sale, respectiv al îndeplinirii condiţiilor în care
poate fi exercitată referitor la hotărârile ce pot fi atacate, cazurile ce o justifică,
titularii cererii, termenul de introducere.
Această fază a admiterii în principiu priveşte examinarea admisibilităţii exercitării
unui drept, iar nu o judecată asupra temeiniciei solicitării ce face obiectul exercitării
acelui drept.
Cum în etapa admiterii în principiu instanţa nu se implică în niciun fel în verificarea
fondului cauzei deduse judecăţii, soluţia dată de aceasta nu poate fi decât de
respingere ca inadmisibilă a cererii de revizuire în cazul în care ea nu se întemeiază
pe vreunul dintre cazurile prevăzute în art. 453 C.proc.pen. [C.A. Bucureşti, Secţia I
penală, decizia penală nr. 933/2014 (www.rolii.ro)].
În consecinţă, în această etapă instanţa va verifica întrunirea condiţiilor referitoare
la:
3.1. Hotărârea atacată. Aceasta trebuie să fie o hotărâre definitivă, prin care a fost
soluţionat fondul cauzei (a se vedea supra comentariul art. 452). Dacă hotărârea
vizată de cererea de revizuire nu este una definitivă ori ea nu a rezolvat fondul cauzei
(nu a fost soluţionată acţiunea penală, conform art. 396 C.proc.pen.), cererea de
revizuire va fi respinsă ca inadmisibilă.
3.2. Titularul cererii. (condamnatul sau cel faţă de care s-a dispus o altă soluţie
dintre cele prevăzute de art. 396 C.proc.pen., un membru de familie al acestuia,
partea civilă sau partea responsabilă civilmente, procurorul). Dacă cererea a fost
introdusă de o persoană care nu are vreuna dintre calităţile menţionate ori motivele
invocate excedează pe cele ale calităţii sale procesuale, cererea se va respinge ca
inadmisibilă.
3.3. Introducerea în termen a cererii de revizuire. Depăşirea termenelor
prevăzute de art. 457 C.proc.pen. determină respingerea cererii ca inadmisibilă, iar
nu ca tardiv formulată. Astfel, verificarea respectării termenului de introducere
a cererii reprezintă una dintre condiţiile de admisibilitate conform art. 459 alin. (3)
lit. a) teza I C.proc.pen., pe de o parte, iar, pe de altă parte, în enumerarea făcută la
alin. (7) al textului privitoare la soluţiile care pot fi dispuse în urma acestei etape nu
se numără şi aceea privind respingerea cererii ca tardiv formulată.
3.4. Întrunirea condiţiilor de formă, referitoare la redactarea în scris a cererii de
revizuire şi la existenţa înscrisurilor pe care cererea se întemeiază. De asemenea,
dacă este cazul, este verificat şi dacă revizuientul s-a conformat celor dispuse anterior
de preşedintele de complet cu privire la completarea cererii de revizuire, conform art.
456 alin. (4) C.proc.pen.
3.5. Invocarea unor temeiuri legale pentru redeschiderea procedurii şi stabilirea
existenţei lor pe baza faptelor şi mijloacelor de probă în baza cărora este formulată
cererea de revizuire.
Textul nu defineşte sintagma „temeiuri legale”, dar din coroborarea tuturor
dispoziţiilor legale care reglementează procedura rezultă că ele se referă la
motivele/cazurile de revizuire arătate de art. 453 C.proc.pen., deoarece numai
constatarea incidenţei unuia dintre acestea permite desfăşurarea în continuare
a procedurii în vederea anulării hotărârii şi pronunţarea alteia noi (de exemplu, dacă
se invocă existenţa mărturiei mincinoase drept caz de revizuire, instanţa trebuie să
verifice, întâi, că motivul invocat se află printre cele legale, enumerate de art. 453
C.proc.pen., iar apoi să examineze dacă proba adusă în sprijinul cazului invocat
reprezintă o hotărâre judecătorească prin care s-a statuat definitiv asupra acestei
infracţiuni ori există alte dovezi care permit constatarea mărturiei mincinoase în
procedura revizuirii, deoarece acest lucru nu a mai putut fi stabilit într-o procedura
paralelă).
În jurisprudenţă s-a reţinut, sub acest aspect, că: „aspectul invocat de către
revizuent, respectiv că nu i-au fost admise în totalitate pretenţiile civile, nu se
încadrează în cazurile expres şi limitativ prevăzute de art. 394 alin. (1) lit. a)-
e) C.proc.pen. din 1968 (art. 453 potrivit actualului Cod – n.n.), aspectul invocat de
către revizuent constituind de fapt o critică a unei hotărâri penale definitive, iar pe
calea căii de atac extraordinare a revizuirii nu se poate solicita o reanalizare
a fondului cauzei pe baza aceloraşi mijloace de probă care au fost avute în vedere la
pronunţarea hotărârii definitive [C.A. Bucureşti, Secţia I penală, decizia penală nr.
933/2014(www.rolii.ro)].
„Respingerea revizuirii ca inadmisibilă în cazul în care nu se regăsesc motivele
prevăzute expres de art. 453 C.proc.pen. nu constituie o ingerinţa nejustificată cu
privire la liberul acces la justiţie. Potrivit jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor
Omului (obligatorie pentru instanţele interne odată cu ratificarea Convenţiei de către
România) cu privire la art. 6 din Convenţie, dreptul de acces la o instanţă (parte
esenţială a dreptului la un proces echitabil) are două trăsături fundamentale: el
trebuie să fie un drept efectiv, fără a fi, însă, un drept absolut.
În hotărârea Golder c. Regatului Unit, Curtea a arătat că: pot fi aduse restricţii
exerciţiului acestui drept întrucât dreptul de acces, chiar prin natura sa, cere
o reglementare din partea statului, reglementare care poate varia în timp şi spaţiu în
funcţie de resursele comunităţii şi de nevoile indivizilor. Limitările astfel aduse
trebuie să respecte câteva principii. Ele trebuie să urmărească un scop legitim şi să
nu afecteze substanţa însăşi a dreptului. De asemenea, este necesară asigurarea
unui raport rezonabil de proporţionalitate între scopul urmărit şi mijloacele alese
(cauza Guerin c. Franţei).
Liberul acces la justiţie nu se opune existenţei procedurilor extraordinare, însă
necesitatea respectării principiului siguranţei raporturilor juridice cere ca folosirea
acestora să îmbrace un caracter excepţional atât în ceea ce priveşte termenul în care
pot fi promovate, cât şi motivele de admisibilitate.
Curtea a constatat că prin limitarea cazurilor în care pot fi desfiinţate hotărâri
definitive şi obligatorii ale instanţelor judecătoreşti se urmăreşte un scop legitim:
necesitatea siguranţei raporturilor juridice şi dreptul de punere în executare
a acestor hotărâri fără a fi afectată substanţa însăşi a dreptului (nu este interzis de
principiu accesul la instanţă, ci doar cu respectarea anumitor condiţii) şi se respectă
raportul rezonabil de proporţionalitate între scopul urmărit şi mijloacele alese
(cauzele Hornsby c. Greciei; Lunari c. Italiei; Ouzoumis c. Greciei)” (I.C.C.J., Secţia
penală, decizia nr. 20 din 19 ianuarie 2016).
Într-o altă situaţie, Instanţa Supremă a constatat admisibilitatea cererii de revizuire,
întrucât „în cauză s-au descoperit fapte sau împrejurări ce nu au fost cunoscute la
soluţionarea cauzei şi care dovedesc netemeinicia hotărârii de condamnare
pronunţate în cauză, respectiv declaraţiile martorului O.H. din datele de 11 noiembrie
2014 şi 19 noiembrie 2014 şi completarea denunţului formulat de acesta în faţa
D.N.A, Structura Centrală, din care rezultă că O.H. a fost ajutat de numiţii Y.M. şi de
Q.A. să părăsească ilegal teritoriul României prin punctul de trecere a frontierei Vama
Veche din jud. Constanţa, către Bulgaria, Turcia cu punct final de destinaţie Siria, şi
nu de către inculpatul T.M.M.
Astfel, potrivit declaraţiei martorului O.H. din data de 11 noiembrie 2014 în dosarul
nr. 211/P/2013 al D.N.A., Structura Centrală „Y.M. mi-a spus că singura soluţie la
problema ivită era să părăsesc fraudulos teritoriul României şi mi-a promis că se va
ocupa personal de această ieşire din ţară”, „conform indicaţiilor primite de la Y.M., am
desemnat un om de încredere în persoana unui angajat al meu, Q.A.G., pentru a ţine
legătura cu Y.M., în vederea părăsirii ţării, prin intermediul unei persoane care se ocupa
în mod obişnuit de traficul ilegal de persoane”.
Declaraţia martorului O.H. din data de 19 noiembrie 2014 „după ce am văzut
paşapoartele vizate, m-am mutat în maşina lui M., acesta mi-a zis să mă întind pe
bancheta din spate a autoturismului şi să rămân în acea poziţie până la ieşirea din
ţară”, „la intrarea în punctul de frontieră, M. a oprit maşina în dreptul unui chioşc de
control, unde i-a înmânat funcţionarului paşapoartele. Acel funcţionar a răsfoit
paşapoartele, i le-a înapoiat lui M. şi i-a urat «Drum bun!», în timp ce râdea”.
Înalta Curte constată că faptele noi invocate de revizuent, precum şi împrejurările pe
care doreşte să le dovedească, astfel cum au fost menţionate în cererea de revizuire,
sunt de natură a influenţa stabilirea situaţiei de fapt şi a vinovăţiei condamnatului,
în sensul că pe baza acestora se poate ajunge la o soluţie de achitare.
În procedura prealabilă a admisibilităţii în principiu, instanţa trebuie să verifice dacă
faptele ce urmează a fi dovedite, precum şi probele propuse (audierea martorului
O.H.) sunt un element de noutate în economia dosarului şi sunt apte a conduce la
o soluţie diametral opusă celei prin care a fost condamnat inculpatul revizuent, dacă,
în coroborare cu restul materialului probator, demonstrează netemeinicia acuzaţiilor
formulate.
Admiterea în principiu a cererii de revizuire nu presupune de plano desfiinţarea
hotărârii de condamnare şi pronunţarea unei soluţii radical diferite de către instanţa
învestită cu soluţionarea fondului cauzei, ci oferă posibilitatea inculpatului de
a administra probe noi care nu au fost cunoscute de instanţă la momentul
condamnării sale, iar în urma analizei întregului ansamblu probatoriu să se aprecieze
asupra vinovăţiei sau nevinovăţiei inculpatului.
Totodată, Înalta Curte constată că faptele şi împrejurările invocate de către
revizuentul inculpat sunt noi şi nu au fost cunoscute de instanţă la momentul
condamnării acestuia, având în vedere că decizia penală a fost pronunţată în luna
octombrie 2014, iar declaraţiile martorului O.H. referitoare la împrejurările în care
a părăsit teritoriul României au fost consemnate la data de 11 noiembrie 2014,
respectiv 19 noiembrie 2016.
Pentru considerentele expuse, cu opinie majoritară, Înalta Curte va admite apelul
declarat de revizuentul T.M.M. împotriva sentinţei penale nr. 68/PI din 23 iunie 2016
a C.A. Oradea, Secţia penală şi pentru cauze cu minori (I.C.C.J., Secţia penală, decizia
nr. 382 din 7 octombrie 2016, nepublicată).
3.6. Inexistenţa unei cereri de revizuire anterioare, ce a fost judecată definitiv,
care să se bazeze pe aceleaşi fapte şi mijloace de probă în baza cărora este formulată
cererea dedusă judecăţii.
Condiţia aceasta a fost impusă de legiuitor pentru a împiedica repetarea unor cereri
cu acelaşi conţinut, lipsite de finalitate, dar cu angajarea unor cheltuieli judiciare
inutile. Acest lucru a fost constatat în jurisprudenţă, chiar şi anterior introducerii
unei astfel de condiţii, prin Legea nr. 202/2010 [art. 403 alin. (31) C.proc.pen. din
1968, care stipula că „cererile ulterioare sunt inadmisibile dacă există identitate de
persoană, de temei legal, de motive şi de apărări”].
În schimb, o cerere întemeiată pe acelaşi motiv de revizuire, dar bazată pe alte fapte
şi mijloace de probă, poate conduce la admisibilitatea cererii de revizuire.
4. Soluţii. În baza celor constatate, instanţa poate dispune,
prin încheiere, admiterea în principiu a cererii de revizuire sau,
prin sentinţă, respingerea acesteia ca inadmisibilă.
„Admiterea în principiu (iudicium rescindes), aşa după cum arată denumirea, este
o judecată de ordin procesual, privind regularitatea şi seriozitatea cererii de revizuire
pentru a se decide dacă este sau nu cazul să fie efectuat un control judecătoresc prin
rejudecarea cauzei care face obiectul cererii de revizuire. Admiterea în principiu nu
înseamnă că rejudecarea cauzei va duce neapărat la constatarea că cererea de
revizuire este întemeiată şi că hotărârea atacată trebuie să fie reformată” (V. Dongoroz
ş.a., Explicaţii teoretice ale Codului de procedură penalăromân, vol. VI, op. cit., 2003,
p. 280). Pentru admiterea în principiu a cererii de revizuire, instanţa examinează
dacă cererea de revizuire este făcută în condiţiile prevăzute de lege, se sprijină pe
unul dintre motivele prevăzute în art. 394 C.proc.pen. din 1968 (art. 453 C.proc.pen.
– n.n.) şi există la dosar sau sunt depuse dovezile pentru cazul invocat. Motivele
invocate de condamnată în cerere, privind lipsa vinovăţiei şi faptul că este
consumatoare de droguri, examinate în procesul soluţionat prin condamnare, nu
constituie fapte sau împrejurări ce nu au fost cunoscute de instanţă la soluţionarea
cauzei, de natură să justifice revizuirea potrivit cazului prevăzut în art. 394 alin. (1)
lit. a) C.proc.pen. din 1968. Ca atare, cererea de revizuire nu îndeplineşte condiţia
prealabilă obligatorie menţionată, fiind justificată respingerea acesteia ca
inadmisibilă (I.C.C.J., Secţia penală, decizia nr. 5060 din 9 septembrie 2005).
Actualul Cod de procedură penală nu a operat modificări cu privire la situaţia în care,
înainte de pronunţarea asupra admisibilităţii, revizuentul îşi retrage cererea de
revizuire. În aceste condiţii, îşi păstrează aplicabilitatea Decizia nr.
34/2006 pronunţată de I.C.C.J., Secţiile Unite, în recurs în interesul legii (M.Of. nr.
368 din 30 mai 2007), prin care s-a statuat că „instanţa învestită cu soluţionarea
cererilor (…) de revizuire (…), în cazul retragerii acestora, urmează să ia act de această
manifestare de voinţă”.
Art. 459 alin. (6) C.proc.pen. conţine prevederi distincte, speciale, referitoare la
situaţia în care revizuirea a fost făcută pentru un condamnat decedat sau dacă acesta
a decedat după introducerea cererii de revizuire, introdusă personal sau în numele
lui. Astfel, chiar dacă decesul reprezintă un impediment pentru exercitarea acţiunii
penale, procedura de revizuire îşi va urma cursul, instanţa examinând condiţiile de
admisibilitate fără să poată dispune respingerea cererii ca inadmisibilă ca urmare
a intervenirii decesului. În cazul rejudecării cauzei, după admiterea în principiu,
instanţa va aprecia dacă în cauză există vreun temei de achitare dintre cele prevăzute
de art. 16 C.proc.pen., făcând abstracţie, de asemenea, de intervenţia decesului.
5. Calea de atac. Încheierea prin care este admisă în principiu cererea de revizuire
este definitivă. Dacă prin aceeaşi hotărâre s-a dispus şi suspendarea executării
hotărârii, încheierea este definitivă sub aspectul admiterii în principiu, dar atacabilă
cu contestaţie în ceea ce priveşte dispoziţia de admitere a cererii de suspendare (a se
vedea şi infra comentariul art. 460).
Sentinţa prin care este respinsă cererea de revizuire, după analiza admisibilităţii în
principiu, este supusă aceleiaşi căi de atac ca şi hotărârea la care se referă
revizuirea.
Prin urmare, chiar dacă, în primul ciclu procesual, hotărârea supusă revizuirii
cunoştea două căi de atac, apelul şi recursul, hotărârea de respingere ca inadmisibilă
a cererii de revizuire va fi supusă numai apelului, corespunzător normelor care
caracterizează judecata în primă instanţă şi apel, care prevăd această singură cale
ordinară de atac.
Aceasta este o consecinţă a principiului că norma de procedură penală este de
imediată aplicare, astfel că hotărârea pronunţată în procedura revizuirii nu ar putea
avea mai multe căi de atac decât hotărârea ce s-ar pronunţa cu ocazia rejudecării
cauzei, după anularea celei pronunţate în ciclul procesual anterior. Prin urmare,
exercitarea unei căi de atac prevăzute de legea veche, sub imperiul căreia s-a judecat
în fond cauza, dar nereglementată de legea nouă, sub imperiul căreia se judecă
cererea de revizuire, va atrage inadmisibilitatea căii extraordinare de atac. „Dând
eficienţă principiilor legalităţii căilor de atac şi liberului acces la justiţie, reglementate
de dispoziţiile art. 129 şi art. 21 din Constituţie, precum şi exigenţelor determinate
prin art. 3 din Convenţia Europeană pentru Apărarea Drepturilor Omului şi
Libertăţilor Fundamentale, legea procesual penală a stabilit un sistem coerent al
căilor de atac, admisibilitatea acestora fiind condiţionată de exercitarea lor potrivit
legii, în termenele şi pentru motivele reglementate de normele incidente în materie.
Declarând apel împotriva unei hotărâri definitive, revizuenţii M.S. şi M.M. au învestit
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie cu soluţionarea unei căi de atac ce nu întruneşte
cerinţele textelor de lege menţionate mai sus şi, în consecinţă, nu este admisibilă
potrivit dreptului comun.
Recunoaşterea unei căi de atac în situaţii neprevăzute de legea procesual penală
constituie o încălcare a principiului legalităţii căilor de atac şi, din acest motiv, apare
ca o soluţie inadmisibilă în ordinea de drept.
În materia apelului, inadmisibilitatea intervine, în principal, în două situaţii: când
apelul este îndreptat împotriva unei hotărâri nesusceptibile de apel şi când a fost
declarat de o persoană care nu are calitatea procesuală de a apela. Acestora li se
adaugă şi cazurile în care titularul dreptului de apel depăşeşte limitele în care i se
recunoaşte dreptul său de apel, precum şi cele în care se declară apel împotriva unei
hotărâri pe care aceeaşi parte o atacase anterior printr-un alt apel.
În speţă, apelul nu este obiectiv încuviinţat de lege, hotărârea atacată făcând parte
din cele care, potrivit legii, nu pot fi atacate cu apel sau nu sunt supuse niciunei căi
de atac (I.C.C.J., Secţia penală, decizia nr. 20 din 19 ianuarie 2016; în acelaşi
sens, I.C.C.J., Secţia penală, decizia nr. 151/2016).
Hotărârea de respingere ca inadmisibilă a cererii de revizuire nu poate fi supusă
recursului în casaţie (a se vedea supra comentariul art. 434
Art. 460
Măsurile care pot fi luate odată cu sau ulterior admiterii în principiu

Georgina Bodoroncea

(1) Odată cu admiterea în principiu a cererii de revizuire sau ulterior acesteia,


instanţa poate suspenda motivat, în tot sau în parte, executarea hotărârii
supuse revizuirii şi poate dispune respectarea de către condamnat a unora
dintre obligaţiile prevăzute la art. 215 alin. (1) şi (2).
(2) Împotriva încheierii prin care s-a dispus suspendarea hotărârii supuse
revizuirii, prevăzută la alin. (1), procurorul sau persoana interesată poate
formula contestaţie în termen de 48 de ore de la pronunţare pentru cei prezenţi
şi de la comunicare pentru cei lipsă. Contestaţia formulată de procuror este
suspensivă de executare. Dispoziţiile art. 597 alin. (2)-(5) se aplică în mod
corespunzător.
(3) În cazul în care persoana condamnată nu respectă obligaţiile stabilite prin
încheiere, instanţa, din oficiu sau la cererea procurorului, poate dispune
revocarea măsurii suspendării şi reluarea executării pedepsei.
(4) În cazul admiterii în principiu a cererii de revizuire pentru existenţa unor
hotărâri ce nu se pot concilia, cauzele în care aceste hotărâri au fost pronunţate
se reunesc în vederea rejudecării.
Corelaţii legislative: art. 215, art. 241, art. 399, art. 453, art. 597 C.proc.pen.
Comentariu
1. Posibilitatea suspendării executării hotărârii supuse revizuirii. Admiterea în
principiu a cererii de revizuire nu are efecte asupra hotărârii supuse revizuirii, în
sensul că dispoziţiile acesteia nu sunt desfiinţate, hotărârea nu este anulată.
Totuşi, deşi hotărârea rămâne în fiinţă, executarea ei poate fi suspendată, în tot sau
în parte, adică atât cu privire la latura penală, cât şi cu privire la executarea
dispoziţiilor ce ţin de latura civilă a cauzei ori numai cu privire la unele dintre aceste
dispoziţii. Suspendarea în tot sau în parte depinde şi de cazul de revizuire supus
cercetării. Astfel, dacă acesta ar putea conduce la reformarea totală a hotărârii [cum
este cel prevăzut de art. 453 lit. a) C.proc.pen.], suspendarea va viza cel mai probabil
executarea întregii hotărâri, în timp ce incidenţa altor cazuri de revizuire, care ar
putea modifica doar în parte conţinutul hotărârii supuse revizuirii (de exemplu,
schimbarea încadrării juridice dintr-o infracţiune mai gravă într-una mai uşoară, dar
fără efect asupra dispoziţiilor privind acţiunea civilă), poate conduce doar la
suspendarea executării hotărârii sub aspectul laturii penale.
Suspendarea executării hotărârii poate fi făcută din oficiu, la cererea procurorului
sau a părţii care a solicitat revizuirea cauzei. Legea cere ca suspendarea să fie
motivată, lucru firesc având în vedere că hotărârea se bucură în continuare de
autoritate de lucru judecat. În mod simetric, trebuie motivată şi soluţia de respingere
a cererii de suspendare a executării hotărârii.
Măsura poate fi dispusă fie prin aceeaşi încheiere prin care se admite în principiu
cererea de revizuire, fie printr-o încheiere ulterioară. Nimic nu împiedică reiterarea,
în procedura rejudecării după admiterea în principiu, a unei cereri de suspendare
a executării hotărârii care iniţial a fost respinsă.
Suspendarea poate fi dispusă doar până la soluţionarea pe fond a cererii de revizuire,
deoarece dincolo de acest moment nu mai este posibilă, fie ca urmare a anulării
hotărârii prin admiterea cererii de revizuire, caz în care efectele ei încetează de drept,
fie ca urmare a respingerii ca nefondată a cererii de revizuire, situaţie în care
suspendarea nu mai este justificată, deoarece hotărârea continuă să se execute.
Atunci când optează pentru suspendarea executării hotărârii, instanţa poate impune
celui condamnat respectarea uneia sau a mai multora dintre obligaţiile de a face sau
a nu face prevăzute de art. 215 alin. (1) şi (2) C.proc.pen., prevăzute pentru măsura
preventivă a controlului judiciar. Nerespectarea obligaţiilor impuse poate atrage
revocarea măsurii suspendării şi reluarea executării hotărârii, măsură dispusă de
către instanţă din oficiu sau la cererea procurorului.
În doctrină s-a exprimat şi opinia potrivit căreia, în cazul revizuirii în defavoarea celui
achitat sau a celui faţă de care s-a încetat procesul penal, instanţa poate, după
admiterea în principiu a cererii de revizuire, să ia orice măsură preventivă, dacă sunt
întrunite condiţiile legale (G. Tudor, în N. Volonciu, A.S. Uzlău ş.a., Noul Cod de
procedură penală comentat, op. cit., 2014, p. 1150). Nu împărtăşim acest punct de
vedere. În primul rând, posibilitatea luării unei măsuri preventive nu este prevăzută
de dispoziţiile art. 460 în discuţie, astfel încât, fiind vorba de măsuri preventive, textul
trebuie interpretat restrictiv. În al doilea rând, nu este sustenabilă nicio
interpretare per a contrario, potrivit căreia, dacă instanţa poate dispune suspendarea
hotărârii de condamnare, cu consecinţa punerii în libertate temporară a celui
deţinut, poate să ia şi o măsură preventivă faţă de cel care a fost achitat sau faţă de
care s-a încetat procesul penal, într-o procedură exercitată în defavoarea acestuia.
Pentru a-şi dovedi valabilitatea, o astfel de interpretare trebuie raportată la
posibilitatea de a dispune o astfel de măsură şi în cursul judecăţii obişnuite, atunci
când instanţa dispune achitarea sau încetarea procesului penal. Din examinarea
dispoziţiilor legale incidente rezultă însă că nu este posibilă luarea unei măsuri
preventive faţă de cel care a fost achitat sau faţă de care s-a dispus o soluţie de
încetare a procesului penal. Dimpotrivă, dacă până la momentul pronunţării unei
astfel de soluţii inculpatul s-a aflat sub puterea unei măsuri preventive, aceasta
încetează de drept, chiar dacă hotărârea nu este definitivă [art. 241 alin. (1) lit. b)
C.proc.pen.], hotărârea fiind executorie sub acest aspect [art. 399 alin. (4)
C.proc.pen.].
2. Calea de atac. Împotriva încheierii prin care s-a dispus suspendarea hotărârii
supuse revizuirii, prevăzută la alin. (1), procurorul sau persoana interesată poate
formula contestaţie în termen de 48 de ore de la pronunţare pentru cei prezenţi şi de
la comunicare pentru cei lipsă.
Procurorul urmăreşte ca pe calea contestaţiei instanţa ierarhic superioară să revină
asupra dispoziţiei de suspendare a executării ori să impună un set de obligaţii mai
extins în vederea evitării oricărui risc de sustragere de la continuarea executării
pedepsei de către revizuient în ipoteza respingerii cererii de revizuire ca nefondată;
revizuientul poate urmări pe calea contestaţiei reducerea sau înlăturarea obligaţiilor
impuse de prima instanţă (M. Udroiu, Procedură penală. Partea specială. Noul Cod de
procedură penală, op. cit., 2014, p. 305).
Contestaţia formulată de procuror este suspensivă de executare, cea formulată de
revizuient neproducând un asemenea efect.
În conformitate cu dispoziţiile art. 597 C.proc.pen., la care se face trimitere,
contestaţia se judecă în prezenţa condamnatului aflat în stare de detenţie sau
internat într-un centru educativ, iar participarea procurorului este obligatorie.
Procedura de soluţionare a contestaţiei este contradictorie şi se desfăşoară în şedinţă
publică. Asupra contestaţiei, instanţa ierarhic superioară se pronunţă prin decizie,
după ascultarea concluziilor procurorului şi ale revizuientului.
3. Reunirea cauzelor. O astfel de măsură este posibilă numai în cazul în care
motivul cererii de revizuire este cel prevăzut de art. 453 alin. (1) lit. e) C.proc.pen.
Aşadar, în cazul admiterii în principiu a cererii de revizuire pentru existenţa unor
hotărâri ce nu se pot concilia, cauzele în care aceste hotărâri au fost pronunţate se
reunesc în vederea rejudecării.
Deşi reunite, până la soluţionarea pe fond a cererii hotărârile îşi păstrează
individualitatea, astfel că poate fi suspendată oricare dintre ele.
Art. 461
Rejudecarea

Georgina Bodoroncea

(1) Rejudecarea cauzei după admiterea în principiu a cererii de revizuire se face


potrivit regulilor de procedură privind judecarea în primă instanţă.
(2) Instanţa, dacă găseşte necesar, administrează din nou probele din cursul
primei judecăţi.
(3) În cazul în care instanţa constată că situaţia de fapt nu poate fi stabilită în
mod nemijlocit sau aceasta nu s-ar putea face decât cu mare întârziere, dispune
efectuarea cercetărilor necesare de către procurorul de la parchetul de pe lângă
această instanţă, într-un interval ce nu poate depăşi 3 luni.
(4) După efectuarea cercetărilor, procurorul înaintează întregul material
instanţei competente.
(5) Persoanele prevăzute la art. 453 alin. (1) lit. b) şi d) nu pot fi audiate ca
martori în cauza supusă revizuirii, dacă dovada acestor cazuri de revizuire s-a
făcut prin hotărâre judecătorească.
Corelaţii legislative: art. 399 C.proc.pen. din 1968; art. 364, art. 453 C.proc.pen.
Comentariu
1. Noţiuni generale. Rejudecarea cauzei, după admiterea în principiu,
reprezintă a doua etapă în judecarea cererii de revizuire. În cadrul ei se examinează
temeinicia cererii prin verificarea temeiniciei motivelor de revizuire invocate, astfel
încât procedura să-şi atingă finalitatea, aceea de a fi înlăturate erorile de judecată.
2. Procedura rejudecării. Textul prevede că rejudecarea cauzei după admiterea în
principiu se face potrivit regulilor de procedură privind judecarea în primă instanţă.
Aceste reguli se referă la participarea obligatorie a procurorului, a condamnatului,
atunci când acesta se află în stare de deţinere [cu excepţiile prevăzute la art. 364
alin. (4) C.proc.pen.], la dispoziţiile privind audierea, renunţarea la probe şi
imposibilitatea administrării probelor etc.
În cadrul acestei etape pot fi readministrate probele care au fost administrate în
cursul primei judecăţi, după cum pot fi administrate nemijlocit probe noi.
Readministrarea probelor sau administrarea de probe noi trebuie să se efectueze cu
respectarea garanţiilor prevăzute de art. 6 CEDO, întrucât în baza acestora instanţa
poate constata că cererea de revizuire este întemeiată, poate anula hotărârea în
măsura în care a fost admisă revizuirea şi pronunţa o nouă hotărâre potrivit
dispoziţiilor de la judecata în primă instanţă (M. Udroiu, Procedură penală. Partea
specială. Noul Cod de procedură penală, op. cit., 2014, p. 306).
Prin excepţie de la regula administrării nemijlocite a probelor şi, implicit, de la
regulile judecăţii în primă instanţă, legiuitorul a prevăzut posibilitatea delegării
procurorului în vederea administrării unor mijloace de probă. Astfel, în cazul în care
instanţa constată că situaţia de fapt nu poate fi stabilită în mod nemijlocit sau
aceasta nu s-ar putea face decât cu mare întârziere, dispune, prin încheiere,
efectuarea cercetărilor necesare de către procurorul de la parchetul de pe lângă
această instanţă, într-un interval ce nu poate depăşi 3 luni. Întregul material obţinut
în urma efectuării cercetărilor va fi înaintat de procuror instanţei competente.
Înaintarea materialului se face pe bază de adresă, semnată de conducătorul
parchetului, în care sunt enumerate actele efectuate în baza dispoziţiei instanţei.
Legea nu cere întocmirea unui referat de către procurorul care a efectuat nemijlocit
aceste acte de cercetare, dar întocmirea sa nu este exclusă, fiind chiar obligatorie
atunci când acesta nu a putut îndeplini, din motive determinate, ce vor fi arătate în
referat, cele dispuse de instanţă.
În cadrul acestei proceduri instanţa poate cere procurorului, de exemplu, efectuarea
unei comisii rogatorii prin care să se audieze un martor aflat în altă ţară sau obţinerea
unui înscris necesar la soluţionarea cererii de revizuire ori poate cere efectuarea unei
cercetări la faţa locului sau o reconstituire, exhumare etc.
Practic, în noul Cod de procedură penală s-a exclus faza obligatorie a efectuării
cercetării prealabile de către procuror asupra cererii de revizuire (art. 399 C.proc.pen.
din 1968), dar o astfel de procedură poate fi efectuată, facultativ, în cursul rejudecării
cauzei după admiterea în principiu.
3. Interdicţia administrării unor probe. Persoanele prevăzute la art. 453 alin. (1)
lit. b) C.proc.pen. (martorul, expertul sau interpretul care a comis infracţiunea de
mărturie mincinoasă) şi lit. d) C.proc.pen. (membrul completului de judecată,
procurorul ori persoana care a efectuat acte de urmărire penală a comis o infracţiune
în legătură cu cauza a cărei revizuire se cere) nu pot fi audiate ca martori în cauza
supusă revizuirii, dacă dovada acestor cazuri de revizuire s-a făcut prin hotărâre
judecătorească. Per a contrario, dacă este necesar, aceste persoane vor putea fi
audiate atunci când nu există o astfel de hotărâre judecătorească, lucru permis de
dispoziţiile art. 454 alin. (2) C.proc.pen.
Art. 462
Soluţiile după rejudecare

Georgina Bodoroncea

(1) Dacă se constată că cererea de revizuire este întemeiată, instanţa anulează


hotărârea, în măsura în care a fost admisă revizuirea, sau hotărârile care nu se
pot concilia şi pronunţă o nouă hotărâre potrivit dispoziţiilor art. 395-399, care
se aplică în mod corespunzător.
(2) Instanţa rejudecă cauza prin extindere şi cu privire la părţile care nu au
formulat cerere de revizuire, putând hotărî şi în privinţa lor, fără să le poată
crea acestora o situaţie mai grea.
(3) Instanţa ia măsuri pentru restabilirea situaţiei anterioare, dispunând, dacă
este cazul, restituirea amenzii plătite şi a bunurilor confiscate, a cheltuielilor
judiciare pe care cel în favoarea căruia s-a admis revizuirea nu era ţinut să le
suporte sau alte asemenea măsuri.
(4) Dacă instanţa constată că cererea de revizuire este neîntemeiată, o respinge
şi dispune obligarea revizuientului la plata cheltuielilor judiciare către stat,
precum şi reluarea executării pedepsei, în cazul în care aceasta a fost
suspendată.
Corelaţii legislative: art. 453, art. 538 C.proc.pen.
Comentariu
1. Noţiuni generale. După rejudecarea cauzei instanţa poate pronunţa, prin
sentinţă, una dintre următoarele soluţii: admiterea cererii de revizuire sau
respingerea acesteia ca neîntemeiată. Efectele pe care fiecare dintre cele două soluţii
le produc asupra hotărârii definitive supuse revizuirii sunt prevăzute expres de
legiuitor.
2. Admiterea cererii de revizuire. În cazul în care instanţa găseşte că motivul sau
motivele invocate în cererea de revizuire au fost dovedite, admite cererea, urmând ca,
succesiv, să dispună:
2.1. Anularea hotărârii supuse revizuirii. Efectul principal al admiterii cererii de
revizuire constă în anularea hotărârii în măsura în care a fost admisă revizuirea sau
a hotărârilor care nu se pot concilia şi pronunţarea unei noi hotărâri asupra fondului
cauzei.
În cazul revizuirii întemeiate pe dispoziţiile art. 453 alin. (1) lit. a) C.proc.pen.,
anularea hotărârii nu poate fi făcută decât în întregime, deoarece trebuie să se ajungă
la o soluţie diametral opusă celei pronunţate în primul ciclu procesual, fie în
favoarea, fie în defavoarea celui care exercită sau pentru care/împotriva căruia se
exercită revizuirea. De exemplu, atunci când instanţa descoperă, pe baza faptelor şi
împrejurărilor noi, că hotărârea de condamnare este netemeinică, va dispune
achitarea persoanei condamnate pe nedrept şi repunerea ei în situaţia anterioară,
hotărârea având ca efect ştergerea retroactivă a consecinţelor condamnării, atât cu
privire la latura penală (restituirea, de exemplu, a amenzii plătite sau a bunurilor
confiscate, precum şi a cheltuielilor judiciare pe care cel în favoarea căruia s-a admis
revizuirea nu era ţinut să le suporte etc.), cât şi cu privire la latura civilă (înlăturarea
obligării la plata unor despăgubiri către partea civilă; totuşi, dacă despăgubirile au
fost deja plătite, instanţa nu poate obliga partea civilă să le restituie, dar în baza
soluţiei de achitare, inculpatul va avea o acţiune în regres împotriva acesteia, pe
temeiul îmbogăţirii fără justă cauză).
Persoana condamnată sau, după moartea acesteia, persoanele care se aflau în
întreţinerea sa la momentul decesului au dreptul la repararea prejudiciului material
sau moral cauzat prin eroare judiciară în condiţiile art. 538 alin. (1) C.proc.pen.; cu
toate acestea, nu poate beneficia de acest drept acela care a contribuit, voluntar, în
orice mod la comiterea erorii judiciare [nemo auditur propriam turpitudinem
allegans (M. Udroiu, Procedură penală. Partea specială. Noul Cod de procedură
penală, op. cit., 2014, p. 306)].
Dacă hotărârea vizează însă mai multe persoane, faţă de care s-a pronunţat aceeaşi
soluţie sau soluţii diferite, fără însă a fi incidentă cauza de extindere la care face
referire alin. (2) al textului, anularea hotărârii va viza numai dispoziţiile care privesc
persoana care a exercitat revizuirea sau în favoarea căreia s-a exercitat calea
extraordinară de atac.
În celelalte cazuri, cu excepţia celui prevăzut la lit. e), anularea hotărârii poate fi
totală, dacă se ajunge la o soluţie opusă celei din hotărârea supusă revizuirii (a se
vedea exemplul anterior) sau parţială, dacă exercitarea căii extraordinare a vizat doar
anumite aspecte ale hotărârii (de exemplu, încadrarea juridică dată faptei), cu toate
efectele pe care revizuirea, chiar şi parţială, le poate produce asupra hotărârii iniţiale
(de exemplu, prin reţinerea unei circumstanţe atenuante legale se poate modifica
cuantumul despăgubirilor acordate părţii civile).
2.2. Pronunţarea unei noi hotărâri
2.2.1. Rezolvarea acţiunii penale. După admiterea cererii de revizuire, urmată de
anularea hotărârii în limitele în care cererea a fost admisă, instanţa va pronunţa
o nouă hotărâre, dând o nouă soluţie acţiunii penale, potrivit art. 396 C.proc.pen. Cu
excepţia revizuirii întemeiate pe dispoziţiile art. 453 lit. f), în care soluţia va fi
totdeauna favorabila persoanei care a avut calitatea de inculpat în cauză, în celelalte
situaţii se poate pronunţa o soluţie mai grea (de exemplu, condamnarea unei
persoane care iniţial a fost achitată în baza unei mărturii mincinoase), o soluţie mai
uşoară (încetarea procesului penal ca urmare a intervenirii prescripţiei speciale în
cursul rejudecării cauzei, deşi persoana a fost iniţial condamnată) sau se menţine
aceeaşi soluţie (condamnare, renunţare la aplicarea pedepsei sau amânarea aplicării
pedepsei, dacă hotărârea a fost revizuită, de exemplu, pentru că s-a dat o greşită
încadrare juridică faptei, fără ca acest aspect să împieteze asupra existenţei acesteia
şi vinovăţiei în săvârşirea ei).
2.2.2. Rezolvarea acţiunii civile. Latura civilă a cauzei va urma soarta dată acţiunii
penale, conform art. 25 şi art. 397 C.proc.pen. Prin urmare, este posibilă respingerea
ei, lăsarea ca nesoluţionată sau, dimpotrivă, admiterea acţiunii civile, ca urmare
a pronunţării unei soluţii de condamnare, renunţare la aplicarea pedepsei sau
amânarea aplicării pedepsei.
2.2.3. Dispoziţii cu privire la măsurile preventive. Referindu-se la soluţiile date
în rejudecarea cauzei, textul art. 462 alin. (1) C.proc.pen. face trimitere şi la
prevederile art. 399, ce reglementează măsurile preventive pe care trebuie să le
dispună instanţa de fond.
Legat de acest aspect, prima observaţie care trebuie făcută este aceea că, odată cu
anularea hotărârii revizuite, instanţa va dispune şi anularea mandatului de
executare emis în baza unei hotărâri anterioare de condamnare cu executarea
pedepsei. În consecinţă, nu se mai poate vorbi despre menţinerea suspendării
executării hotărârii dispuse anterior, deoarece acea hotărâre nu mai există.
Practic, instanţa de fond este pusă în situaţia de a pronunţa o hotărâre ca şi cum ar
fi pentru prima dată în situaţia de a dispune asupra fondului cauzei, singurele
limitări fiind date de partea din hotărâre menţinută, atunci când anularea este doar
parţială (de exemplu, a fost supusă revizuirii doar una dintre soluţiile date
infracţiunilor aflate în concurs: instanţa va pronunţa cu privire la aceasta o nouă
soluţie, care poate fi diametral opusă celei iniţiale, dar va fi ţinută de soluţia dată
acţiunii penale pentru infracţiunea concurentă, de pildă pentru stabilirea pedepsei
finale).
În situaţia în care mandatul de executare a fost anulat ca urmare a anulării hotărârii
în baza căruia a fost emis, iar soluţia pronunţată în rejudecare este tot una de
condamnare, instanţa poate lua, în conformitate cu dispoziţiile art. 399 alin. (10) şi
dacă sunt îndeplinite condiţiile legii, o nouă măsură preventivă faţă de inculpatul
condamnat.
Aşadar, dacă în faza admisibilităţii în principiu aplicarea unei măsuri preventive nu
este posibilă, deoarece hotărârea definitivă este încă în fiinţă, după anularea ei, ca
urmare a admiterii pe fond a cererii de revizuire, acest lucru este posibil, pentru că
ne aflăm practic în faţa unei noi judecăţi în fond a cauzei.
2.2.4. Alte măsuri. În funcţie de soluţia dată în rejudecare, instanţa va lua măsuri
pentru restabilirea situaţiei anterioare, dispunând, dacă este cazul, restituirea
amenzii plătite şi a bunurilor confiscate, a cheltuielilor judiciare pe care cel în
favoarea căruia s-a admis revizuirea nu era ţinut să le suporte, dar şi obligarea
acestuia la cheltuielile judiciare sau la supunerea la unele măsuri asigurătorii, în
situaţia în care se dispune condamnarea sau altă soluţie care permite astfel de
măsuri.
Hotărârea dată pe fond în procedura revizuirii poate fi supusă recursului în casaţie,
împrejurare care rezultă din interpretarea per a contrarioa dispoziţiilor art. 434 alin.
(2) lit. a) C.proc.pen (a se vedea supra comentariul art. 434).
2.3. Efectul extensiv al admiterii cererii de revizuire. Cu ocazia rejudecării după
admiterea în principiu, dacă constată că temeiul de revizuire în baza căruia a fost
admisă cererea produce efecte şi cu privire la alte părţi care nu au formulat cerere de
revizuire, instanţa trebuie să rejudece cauza cu privire şi la acestea, fără să le poată
crea o situaţie mai grea.
3. Respingerea cererii de revizuire ca neîntemeiată. Instanţa va pronunţa această
soluţie atunci când constată că, faţă de motivele invocate şi de probele administrate,
nu se poate reţine existenţa unei erori judiciare, chiar dacă, anterior, cererea de
revizuire fusese admisă în principiu.
Când pronunţă o astfel de soluţie, instanţa dispune şi obligarea revizuentului
(persoană fizică sau juridică) la plata cheltuielilor judiciare către stat, precum şi
reluarea executării pedepsei, în cazul în care executarea hotărârii de condamnare
a fost suspendată pe parcursul rejudecării cauzei, după admiterea în principiu.
Art. 463
Calea de atac

Georgina Bodoroncea

Sentinţa prin care instanţa se pronunţă asupra cererii de revizuire, după


rejudecarea cauzei, este supusă aceleiaşi căi de atac ca şi hotărârea la care se
referă revizuirea.
Corelaţii legislative: art. 408 C.proc.pen.
Comentariu
Potrivit art. 408 alin. (1) C.proc.pen., sentinţele pot fi atacate cu apel, aceasta fiind
şi singura cale de atac care poate fi exercitată împotriva hotărârii pronunţate ca
urmare a admiterii sau respingerii cererii de revizuire (a se vedea
şi supra comentariul art. 459).
În funcţie de soluţia dată de instanţa de fond cererii de revizuire (de admitere sau de
respingere) instanţa de control judiciar va avea competenţe mai largi sau mai limitate
în soluţionarea căii de atac.
1. Apelul exercitat împotriva sentinţei de admitere a cererii de
revizuire. Admiterea cererii de revizuire este urmată, în ceea ce priveşte dispoziţiile
instanţei, de anularea hotărârii anterioare şi pronunţarea unei noi hotărâri asupra
fondului cauzei. În consecinţă, apelul poate viza mai multe aspecte, respectiv
temeinicia soluţiei de admitere a cererii de revizuire (în care argumentele se bazează,
în funcţie de cazul pe care s-a întemeiat revizuirea, pe constatarea existenţei unor
fapte sau împrejurări noi pe care instanţa nu le-a cunoscut în cursul primei judecăţi,
pe caracterul definitiv al hotărârii judecătoreşti prin care s-a constatat mărturia
mincinoasă, dar şi pe influenţa avută de aceasta la soluţionarea acţiunii penale etc.),
precum şi legalitatea şi temeinicia hotărârii date ca urmare a admiterii cererii de
revizuire, cu privire la modul de soluţionare a acţiunii penale şi celei civile, dacă este
cazul.
Deşi legea nu o spune expres, considerăm că apelul se va judeca potrivit regulilor
impuse de normele ce reglementează calea ordinară de atac, inclusiv cu privire la
titularii săi.
2. Apelul exercitat împotriva sentinţei de respingere a cererii de revizuire. În
acest caz, controlul instanţei ierarhic superioare se va limita la evaluarea probelor,
argumentelor etc. în baza cărora s-a respins o astfel de cerere, respectiv va fi
verificată atât legalitatea, cât şi temeinicia unei astfel de soluţii.
Controlul instanţei superioare se va limita la aceste aspecte, astfel că, în cazul în care
va fi găsit fondat, apelul va fi admis, hotărârea instanţei de fond desfiinţată, după
care cauza va fi trimisă instanţei de fond pentru a pronunţa o nouă soluţie în cauză.
Considerăm că instanţa de apel nu se poate pronunţa ea direct şi asupra fondului
cauzei, deoarece într-un asemenea caz, hotărârea fiind definitivă, ar fi încălcat
dreptul părţii la două grade de jurisdicţie în materie penală (art. 2 pct. 1 din
Protocolul nr. 7 adiţional CEDO).
Art. 464
Efectele respingerii cererii de revizuire

Georgina Bodoroncea

În cazul respingerii cererii de revizuire ca inadmisibilă sau ca neîntemeiată, nu


va putea fi formulată o nouă cerere pentru aceleaşi motive.
Corelaţii legislative: art. 408 C.proc.pen.
Comentariu
După respingerea prin hotărâre definitivă ca inadmisibilă sau neîntemeiată a unei
cereri de revizuire, cererile ulterioare sunt inadmisibile dacă există identitate de
persoană, de temei legal, de motive şi apărări cu cea judecată definitiv iniţial. În
schimb, nu este inadmisibilă cererea de revizuire formulată ulterior şi întemeiată pe
un alt caz de revizuire sau chiar pe aceleaşi caz de revizuire, dar pentru motive noi,
necunoscute la data formulării cererii de revizuire anterioare (a se vedea
şi supra comentariul art. 459).
Art. 465
Revizuirea în cazul hotărârilor Curţii Europene a Drepturilor Omului

Georgina Bodoroncea

(1) Hotărârile definitive pronunţate în cauzele în care Curtea Europeană


a Drepturilor Omului a constatat o încălcare a drepturilor sau libertăţilor
fundamentale ori a dispus scoaterea cauzei de pe rol, ca urmare a soluţionării
amiabile a litigiului dintre stat şi reclamanţi, pot fi supuse revizuirii, dacă
vreuna dintre consecinţele grave ale încălcării Convenţiei pentru apărarea
drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale şi a protocoalelor adiţionale la
aceasta continuă să se producă şi nu poate fi remediată decât prin revizuirea
hotărârii pronunţate.
(2) Pot cere revizuirea:
a) persoana al cărei drept a fost încălcat;
b) membrii de familie ai condamnatului, chiar şi după moartea acestuia, numai
dacă cererea este formulată în favoarea condamnatului;
c) procurorul.
(3) Cererea de revizuire se introduce la instanţa care a pronunţat hotărârea
a cărei revizuire se cere.
(4) Cererea de revizuire se poate face cel mai târziu în termen de 3 luni de la
data publicării în Monitorul Oficial al României, Partea I, a hotărârii definitive
pronunţate de Curtea Europeană a Drepturilor Omului.
(5) După sesizare, instanţa poate dispune, din oficiu, la propunerea procurorului
sau la cererea părţii, suspendarea executării hotărârii atacate. Dispoziţiile art.
460 alin. (1) şi (3) se aplică în mod corespunzător.
(6) Participarea procurorului este obligatorie.
(7) La judecarea cererii de revizuire, părţile se citează. Partea aflată în stare de
deţinere este adusă la judecată.
(8) Atunci când părţile sunt prezente la judecarea cererii de revizuire, instanţa
ascultă şi concluziile acestora.
(9) Instanţa examinează cererea în baza actelor dosarului şi se pronunţă prin
decizie.
(10) Instanţa respinge cererea în cazul în care constată că este tardivă,
inadmisibilă sau nefondată.
(11) Atunci când instanţa constată că cererea este fondată:
a) desfiinţează, în parte, hotărârea atacată sub aspectul dreptului încălcat şi,
rejudecând cauza, cu aplicarea dispoziţiilor secţiunii 1 a cap. V din titlul III al
părţii speciale, înlătură consecinţele încălcării dreptului;
b) desfiinţează hotărârea şi, când este necesară administrarea de probe, dispune
rejudecarea de către instanţa în faţa căreia s-a produs încălcarea dreptului,
aplicându-se dispoziţiile secţiunii 1 a cap. V din titlul III al părţii speciale.
(12) Hotărârea pronunţată este supusă căilor de atac prevăzute de lege pentru
hotărârea revizuită.
Corelaţii legislative: art. 4081 C.proc.pen. din 1968; art. 215, art. 370, art. 453
C.proc.pen.; art. 177 C.pen.
Comentariu
1. Noţiuni generale. Textul art. 465 C.proc.pen. reia, în mare măsură,
dispoziţiile art. 4081 C.proc.pen. din 1968, care a fost introdus prin Legea nr.
576/2004. Procedura de revizuire reglementată de norma în discuţie funcţionează ca
o normă specială în raport cu revizuirea de drept comun, date fiind particularităţile
reglementării, care nu permit adăugarea acestui caz de revizuire la cele prevăzute
de art. 453 alin. (1) C.proc.pen.
2. Hotărârile supuse revizuirii. Ca şi în cazul revizuirii obişnuite, hotărârile supuse
căii de atac prevăzute de art. 465 C.proc.pen. trebuie să fie definitive, pronunţate de
o instanţă penală.
3. Condiţii de exercitare a cererii de revizuire. Din economia dispoziţiilor art. 465
C.proc.pen. rezultă că revizuirea poate fi exercitată dacă sunt îndeplinite următoarele
două condiţii:
3.1. Existenţa unei hotărâri de condamnare definitivă a statului român pentru
încălcarea Convenţiei europene sau a Protocoalelor adiţionale la aceasta,
respectiv a unei hotărâri prin care s-a dispus scoaterea cauzei de pe rol, ca
urmare a soluţionării amiabile a litigiului dintre stat şi reclamanţi. Nu se poate
cere revizuirea unei hotărâri definitive invocându-se hotărâri pronunţate de CtEDO
împotriva altor state în cauze similare sau ca urmare a constatării existenţei unei
încălcări a Convenţiei europene printr-o reglementare din dreptul intern al statului
condamnat identică cu reglementarea românească, chiar dacă cererea persoanei
vătămate împotriva statului român a fost declarată admisibilă, dar nu a fost judecată
definitiv (M. Udroiu, Procedură penală. Partea specială. Noul Cod de procedură
penală, op. cit., 2014, p. 296).
3.2. Consecinţele grave ale încălcării Convenţiei europene sau a Protocoalelor
adiţionale la aceasta continuă să se producă şi după pronunţarea hotărârii Curţii
Europene, neputând fi remediate decât prin revizuirea hotărârii pronunţate. În
jurisprudenţa în materie s-a statuat că sunt îndeplinite condiţiile Codului de
procedură penală „în cazul în care Curtea Europeană a Drepturilor Omului
a constatat printr-o hotărâre definitivă o încălcare a art. 6 parag. 1 din Convenţie,
prin condamnarea inculpatului fără ca acesta să fi fost audiat de către instanţa de
recurs, în condiţiile în care instanţele inferioare dispuseseră achitarea sa;
consecinţele grave ale încălcării continuă să se producă, întrucât condamnatul, din
cauza cazierului judiciar, este împiedicat să acceadă la funcţii publice sau la anumite
locuri de muncă, iar aceste consecinţe nu pot fi remediate decât prin revizuirea
hotărârii de condamnare, pentru că numai prin desfiinţarea hotărârii şi rejudecarea
recursului cu respectarea drepturilor condamnatului se poate pronunţa o hotărâre
legală şi temeinică” (I.C.C.J., Completul de 9 judecători, decizia nr. 544/2008). De
asemenea, într-o altă speţă s-a constatat continuarea producerii consecinţelor grave
ale condamnării, constând în interzicerea drepturilor părinteşti, precum şi faptul că
nu pot fi remediate decât prin revizuirea hotărârii pronunţate: „Rezultă, aşadar, că
aplicarea directă a normei europene obligă instanţa să constate dacă în cazul concret
dedus judecăţii se impune interzicerea drepturilor părinteşti prin raportare la
interesul minorului, natura şi gravitatea infracţiunii săvârşite şi persoana
infractorului, analiză care în speţa dedusă judecăţii nu s-a realizat. Se va constata,
astfel, că actele dosarului nu au dovedit că acţiunile revizuentului au adus atingere
ori au influenţat negativ creşterea şi educaţia fiului minor, la acea dată, al
revizuentului, aflat în fapt în îngrijirea sa la acel moment. În plus, după cum rezultă
din considerentele hotărârii Curţii Europene, revizuentul a urmărit constant
păstrarea unor legături directe cu fiul său, preocupându-se de situaţia acestuia,
aspecte ce vin în sprijinul concluziei că revizuentul nu putea fi considerat nedemn să
exercite drepturile părinteşti, condamnarea sa la o pedeapsă privativă de libertate
neavând acest efect, astfel că o atare ingerinţă în exercitarea dreptului prevăzut
în art. 8 din Convenţie nu urmărea un scop legitim, constituit în speţă de apărarea
interesului superior al copilului. Aşa fiind, se va concluziona că unicul remediu apt
a înlătura consecinţele încălcării dreptului prevăzut în art. 8 din Convenţie, constatat
şi prin hotărârea Curţii Europene a Drepturilor Omului, îl reprezintă desfiinţarea sub
aspectul conţinutului pedepsei accesorii a hotărârilor anterior pronunţate şi
înlăturarea dispoziţiilor referitoare la interzicerea drepturilor părinteşti” (I.C.C.J.,
Completul de 9 judecători, decizia nr. 83/2010).
În cazul în care CtEDO a constatat o încălcare a dreptului la un proces echitabil,
prevăzut în art. 6 din Convenţia europeană, constând în condamnarea persoanei
achitate printr-o hotărâre definitivă, ca urmare a admiterii recursului în anulare,
consecinţele grave ale încălcării dreptului la un proces echitabil continuă să se
producă şi nu pot fi remediate decât prin admiterea cererii de revizuire, desfiinţarea
hotărârii prin care s-a admis recursul în anulare şi respingerea, ca nefondat,
a acestuia (I.C.C.J., Completul de 5 judecători, decizia nr. 345/2011). Condiţiile
prevăzute în Codul de procedură penală sunt îndeplinite în cazul în care CtEDO
a constatat o încălcare a dreptului la un proces echitabil, înscris în art. 6 din
Convenţie, care a constat în înlăturarea, pe calea recursului în anulare, a unei
dispoziţii favorabile inculpatului, cuprinsă într-o hotărâre judecătorească definitivă.
Într-un astfel de caz, consecinţele grave ale încălcării dreptului la un proces echitabil,
care continuă să se producă, nu pot fi remediate decât prin admiterea cererii de
revizuire, desfiinţarea hotărârii prin care s-a admis recursul în anulare şi
respingerea, ca nefondat, a acestuia (I.C.C.J., Completul de 9 judecători, decizia nr.
510/2009) şi, de asemenea, în cazul în care CtEDO a constatat, prin hotărâre
definitivă, o încălcare a prevederilor art. 6 parag. 2 CEDO, referitoare la prezumţia de
nevinovăţie, încălcare constând în influenţarea opiniei publice prin declaraţiile
reprezentanţilor autorităţilor privind vinovăţia revizuenţilor, anterior pronunţării
unei hotărâri definitive de condamnare a acestora, precum şi prin prezentarea
revizuenţilor în faţa instanţei în costumul locului de detenţie, specific persoanelor
condamnate. Consecinţele grave ale încălcării prezumţiei de nevinovăţie în procesul
penal finalizat prin condamnarea revizuenţilor continuă să se producă, iar
înlăturarea acestor consecinţe presupune desfiinţarea hotărârilor pronunţate în
primă instanţă şi în căile de atac, cu trimiterea cauzei spre rejudecare la prima
instanţă (I.C.C.J., Completul de 9 judecători, decizia nr. 780/2009).
Dispoziţiile Codului de procedură penală sunt incidente şi în cazul în care CtEDO
a constatat, prin hotărâre definitivă, o încălcare a art. 6 parag. 1 CEDO, constând în
neaudierea inculpatului de către instanţa de recurs şi condamnarea acestuia în
recurs, în condiţiile în care inculpatul fusese achitat în primă instanţă. În acest caz,
consecinţele grave ale încălcării dreptului la un proces echitabil, înscris în art. 6
parag. 1 CEDO, continuă să se producă şi nu pot fi remediate decât prin admiterea
cererii de revizuire şi desfiinţarea hotărârii pronunţate de către instanţa de recurs,
cu trimiterea cauzei spre rejudecare (I.C.C.J., Completul de 9 judecători, decizia nr.
781/2009).
În schimb, nu se va putea reţine că încălcarea termenului rezonabil al procesului
penal este de natură să producă în continuare consecinţe grave, în cazul în care prin
hotărârea definitivă a CtEDO s-a constatat o încălcare a art. 5 parag. 3 şi 4 CEDO,
referitoare la arestarea preventivă a condamnatului revizuent, deoarece consecinţele
grave ale acestei încălcări nu continuă să se producă şi nu pot fi remediate prin
revizuirea hotărârii de condamnare (I.C.C.J., Completul de 9 judecători, decizia nr.
134/2010).
De asemenea, condiţiile stabilite în Codul de procedură penală nu sunt îndeplinite în
cazul în care CtEDO a constatat încălcarea drepturilor garantate de art. 5 parag. 1 şi
art. 8 CEDO, însă hotărârea de condamnare a inculpaţilor s-a pronunţat în urma
unei proceduri necontestate sub aspectul caracterului său echitabil, iar consecinţele
condamnării au încetat prin efectul reabilitării de drept (I.C.C.J., Completul de 9
judecători, decizia nr. 420/2009).
Cu privire la acest ultim aspect, respectiv încetarea producerii consecinţelor încălcării
dreptului ca urmare a intervenirii reabilitării condamnatului, Instanţa Supremă, în
jurisprudenţa sa recentă, reţine că reabilitarea nu mai poate avea un astfel de efect,
dacă hotărârea de condamnare a fost pronunţată într-o cauză ce nu a fost
soluţionată într-un mod echitabil, reţinând că: „În cazul în care Curtea Europeană
a Drepturilor Omului a constatat încălcarea art. 6 parag. 1 din Convenţie, stabilind
că hotărârea definitivă de condamnare a fost pronunţată într-o cauză ce nu a fost
soluţionată într-un mod echitabil, precum şi încălcarea art. 10 din Convenţie,
relevantă pentru stabilirea vinovăţiei, reabilitarea nu poate constitui un temei pentru
respingerea cererii de revizuire, cu motivarea că, în ipoteza în care a intervenit
reabilitarea, consecinţele grave ale încălcărilor Convenţiei nu continuă să se producă.
Reabilitarea nu este prevăzută în dispoziţiile art. 465 alin. (1) C.proc.pen., ca temei
pentru respingerea cererii de revizuire şi, în consecinţă, poate constitui numai una
dintre împrejurările care trebuie evaluate de către instanţă în cadrul verificării
condiţiei prevăzute în art. 465 alin. (1) C.proc.pen. referitoare la producerea în
continuare a consecinţelor grave ale încălcării Convenţiei.
Prejudiciul moral cauzat prin pronunţarea unei hotărâri definitive de condamnare,
fără a da posibilitatea persoanei acuzate să administreze probe în apărare şi fără ca
instanţele să examineze toate apărările (art. 6 parag. 1 din Convenţie), precum şi prin
încălcarea libertăţii de exprimare (art. 10 din Convenţie) este atât de însemnat încât
nici pronunţarea hotărârii de către Curtea Europeană a Drepturilor Omului şi nici
reabilitarea nu stopează consecinţele grave ale încălcărilor Convenţiei constatate în
hotărârea Curţii Europene a Drepturilor Omului, impunându-se rejudecarea cauzei
cu asigurarea caracterului echitabil al procesului penal (I.C.C.J., Secţia
penală, decizia nr. 179 din 11 februarie 2016).
4. Titularii cererii de revizuire. În cazul în care revizuirea este întemeiată pe
o încălcare a Convenţiei europene sau a Protocoalelor adiţionale la aceasta, pot cere
revizuirea:
a) partea din cauza în care a fost încălcat dreptul garantat de Convenţie şi care a avut
calitatea de reclamant în cauza în care a fost pronunţată decizia CtEDO; cererea de
revizuire formulată de persoana care nu a avut calitatea de reclamant în cauza în
care s-a pronunţat hotărârea Curţii Europene a Drepturilor Omului este
inadmisibilă, chiar dacă această persoană a avut calitatea de coinculpat al
reclamanţilor în procesul penal desfăşurat în faţa instanţelor române (I.C.C.J.,
Completul de 9 judecători, decizia nr. 237 din 14 aprilie 2008). Cererea de revizuire,
întemeiată pe dispoziţiile art. 465 C.proc.pen., formulată de o persoană cu privire la
care CtEDO nu s-a pronunţat, neexistând o hotărâre prin care instanţa europeană
să constate încălcarea unui drept al persoanei care solicită revizuirea, este
inadmisibilă. Persoana al cărei drept a fost încălcat, la care se referă dispoziţiile art.
465 alin. (2) lit. a) C.proc.pen., este persoana care a avut calitatea de parte atât în
cauza împotriva statului român soluţionată prin hotărârea CtEDO, cât şi în cauza
soluţionată prin hotărârea definitivă a instanţei naţionale (I.C.C.J., Secţia
penală, decizia nr. 3076 din 2 decembrie 2014).
b) membrii de familie ai condamnatului în cauza în care a fost încălcat dreptul
garantat de Convenţie şi care a avut calitatea de reclamant în cauza în care a fost
pronunţată decizia Curţii Europene, chiar şi după moartea acestuia, numai dacă
cererea este formulată în favoarea condamnatului.
Înţelesul noţiunii de „membru de familie” este cel prevăzut de art. 177 C.pen.,
respectiv: ascendenţii şi descendenţii, fraţii şi surorile, copiii acestora, precum şi
persoanele devenite prin adopţie, potrivit legii, astfel de rude; soţul; persoanele care
au stabilit relaţii asemănătoare acelora dintre soţi sau dintre părinţi şi copii, în cazul
în care convieţuiesc; în caz de adopţie, în limitele prevăzute în alin. (1) lit. a), persoana
adoptată ori descendenţii acesteia în raport cu rudele fireşti.
Cererea de revizuire poate fi introdusă de aceste persoane personal sau prin
reprezentant convenţional cu împuternicire specială.
c) procurorul.
Cu privire la aceste persoane, în jurisprudenţă s-a decis că: „în cauzele în care Curtea
Europeană a Drepturilor Omului nu a constatat o încălcare a drepturilor sau
libertăţilor fundamentale ori a dispus scoaterea cauzei de pe rol, ca urmare
a soluţionării amiabile a litigiului dintre stat şi reclamanţi, persoanele enumerate în
dispoziţiile art. 465 alin. (2) C.proc.pen. – respectiv, persoana al cărei drept a fost
încălcat, membrii de familie ai condamnatului, chiar şi după moartea acestuia,
numai dacă cererea este formulată în favoarea condamnatului şi procurorul – nu au
deschisă calea de atac a revizuirii pentru readministrarea probatoriului, excepţiile de
la principiul securităţii juridice şi de la autoritatea de lucru judecat fiind de strictă
interpretare (C.A. Bucureşti, Secţia a II-a penală, decizia penală nr. 407/A din 16
martie 2015, redată în I.C.C.J., Secţia penală, decizia nr. 169 din 11 mai 2015).
5. Termenul de introducere a cererii de revizuire. Cererea de revizuire se poate
face cel mai târziu în termen de 3 luni de la data publicării în Monitorul Oficial al
României, Partea I, a hotărârii definitive pronunţate de Curtea Europeană
a Drepturilor Omului. Acest termen era, conform art. 4081 C.proc.pen. din 1968, de
1 an. În cazul în care, la data intrării în vigoare a C.proc.pen., procurorul sau partea
erau încă în interiorul termenului de 1 an prevăzut de legislaţia anterioară, în raport
de noile dispoziţii procedurale, de imediată aplicare, termenul de introducere a cererii
de revizuire va corespunde intervalului de timp cuprins între momentul intrării în
vigoare a C.proc.pen. şi cel al expirării termenului anterior de 1 an de la data publicării
hotărârii CtEDO în Monitorul Oficial. Dacă acest interval este mai lung, el se va reduce
la trei luni, conform dispoziţiilor art. 465 alin. (4) C.proc.pen.
6. Instanţa competentă. Cererea de revizuire se introduce la instanţa care
a pronunţat hotărârea a cărei revizuire se cere. Aceasta este regula generală enunţată
de art. 465 alin. (3), prin instanţa competentă înţelegându-se cea în faţa căreia s-a
încălcat dreptului stabilit prin hotărârea CtEDO. Cu privire la instanţa competentă,
în jurisprudenţă s-a pus problema stabilirii acesteia, atunci când Curtea a constatat
încălcarea dreptului în faţa instanţei de recurs, reglementată de vechea procedură,
dar judecarea cererii de revizuire se face potrivit legii noi, care nu mai prevede o astfel
de cale de atac. Problema de drept şi-a găsit rezolvarea în faţa Instanţei Supreme,
care a reţinut că: „Analiza dispoziţiilor art. 465 C.proc.pen., referitoare la revizuirea
în cazul hotărârilor Curţii Europene a Drepturilor Omului, relevă că această cale
extraordinară de atac are o natură juridică tipică, aparte, determinată de
fundamentul, obiectul, funcţionalitatea şi funcţia sa procesuală, care o deosebeşte
de celelalte căi extraordinare de atac, mai ales prin aceea că determină examinarea
din nou a cauzei pe fond, prin retractarea de către instanţă a propriei soluţii, soluţie
care este înlocuită cu una corespunzătoare noilor fapte şi împrejurări constatate şi
de care instanţa nu a avut anterior cunoştinţă. Prin posibilitatea acordată părţii de
a exercita această cale extraordinară de atac, practic Curtea Europeană a Drepturilor
Omului vine să confirme faptul că dreptul la un proces echitabil în faţa unei instanţe
este garantat de art. 6 parag. 1 CEDO, iar acest drept trebuie să se interpreteze în
lumina preambulului Convenţiei, care enunţă supremaţia dreptului ca element al
patrimoniului comun al statelor contractante şi, deşi unul dintre elementele
fundamentale ale supremaţiei dreptului este principiul securităţii raporturilor
juridice, care prevede, printre altele, ca soluţia dată de către instanţe în mod definitiv
oricărui litigiu să nu mai fie rejudecată (a se vedea Brumărescu c. României), deoarece
securitatea raporturilor juridice presupune respectarea principiului autorităţii de
lucru judecat, adică a caracterului definitiv al hotărârilor judecătoreşti (Riabykh c.
Rusiei, nr. 52.854/99, parag. 52). Toate aceste argumente relevă indubitabil că,
atunci când Curtea Europeană constată încălcarea unui drept, impune instanţelor
obligaţia de a relua procesul din stadiul în care s-a aflat partea sau, mai exact,
reclamantul în momentul încălcării dreptului, recunoscându-i acestuia posibilitatea
de a relua judecarea unei căi de atac ce a fost valabil exercitată la un anumit moment
procesual şi care, prin raportare la modul în care a fost soluţionată, a generat
o vătămare ce continuă să îşi producă efectele şi nu poate fi înlăturată decât prin
rejudecarea cauzei de către instanţa în faţa căreia s-a produs încălcarea dreptului.
Este vorba, în mod real, despre o repunere a părţii în situaţia juridică sau, mai exact,
în dreptul conferit de calea de atac exercitată la momentul declarării şi judecării ei.
Or, o măsură suficientă şi de natură să prevină pe viitor o astfel de vătămare este
tocmai aceea de a recunoaşte şi de a da părţii dreptul de a fi judecată în calea de atac
ce a generat încălcarea dreptului său, şi nu de a supune normele de drept europene
clare şi neechivoce şi care se bucură de preeminenţă unor interpretări novatorii în
raport cu dreptul intern în cauză, pentru că esenţa acestei proceduri o reprezintă
garanţia ce i se oferă acuzatului, în sensul că exigenţele referitoare la executarea
hotărârilor CtEDO sunt respectate, iar acest lucru se va putea realiza doar prin
repunerea părţii în situaţia în care se afla la data încălcării dreptului, indiferent că
este vorba despre prima instanţă, instanţa de apel sau de recurs, cu menţiunea
expresă că, pentru hotărârile rămase definitive potrivit legii vechi, competentă va fi
instanţa de recurs aşa cum era aceasta stabilită sub imperiul legii vechi, iar
compunerea completului va fi cea de la recurs, aşa cum era reglementată de legea
anterioară” (I.C.C.J., Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie
penală, Decizia nr. 2 din 2 februarie 2015).
Ca atare, cererea de revizuire întemeiată pe existenţa unei condamnări pronunţate
de CtEDO se introduce la instanţa care a pronunţat hotărârea definitivă a cărei
revizuire se cere. Aceasta poate să fie prima instanţă, instanţa de apel sau instanţa
care a judecat recursul prevăzut de C.proc.pen. din 1968. Ca regulă generală însă,
stabilirea instanţei competente este determinată de hotărârea CtEDO, în care se va
specifica în faţa căreia dintre acestea s-a produs încălcarea dreptului avut în vedere.
Prin urmare, chiar dacă împotriva hotărârii instanţei de fond s-a exercitat o cale de
atac sau chiar două, conform vechii proceduri, dacă CtEDO a constatat că încălcarea
s-a produs în faţa acesteia, instanţa de fond ar trebui să fie cea competentă să judece
cererea de revizuire. Totuşi, având în vedere că pentru pronunţarea unei hotărâri de
către Curtea Europeană este necesară epuizarea căilor de atac interne (altfel, se va
reţine cauza de inadmisibilitate procedurală prevăzută de art. 35 parag. 1 CEDO),
rezultă că cererea de revizuire întemeiată pe acest caz trebuie adresată, în principiu,
instanţei de apel sau de recurs, după caz (a se vedea, în acelaşi sens, I. Neagu, M.
Damaschin, Tratat de procedură penală. Partea specială, Ed. Universul Juridic,
Bucureşti, 2015, p. 435). O astfel de interpretare poate fi argumentată din
perspectiva faptului că instanţa superioară, care nu a constatat, cu ocazia judecării
căii ordinare de atac, încălcarea dreptului de către instanţa inferioară, a perpetuat
această situaţie, astfel că la rându-i a continuat să genereze consecinţele negative
pentru titularul cererii de revizuire, motiv pentru care este obligată să le remedieze
prin revizuirea propriei hotărâri. Mai mult, interpretarea se impune şi în considerarea
faptului că, dacă cererea de revizuire ar fi judecată de instanţa inferioară, odată ce
ar admite-o ar trebui să desfiinţeze, sub aspectul dreptului încălcat, şi dispoziţii ale
instanţei superioare, fără ca normele ce reglementează materia să prevadă o astfel de
procedură.
7. Posibilitatea suspendării hotărârii. După sesizare, instanţa poate dispune, din
oficiu, la propunerea procurorului sau la cererea părţii, suspendarea, în tot sau în
parte, a executării hotărârii supuse revizuirii; în acest caz instanţa poate impune
respectarea uneia sau a mai multor obligaţii de a face sau a nu face prevăzute de art.
215 alin. (1) şi (2) C.proc.pen.
Dacă persoana condamnată nu respectă obligaţiile stabilite prin încheiere, instanţa,
din oficiu sau la cererea procurorului, poate dispune revocarea măsurii suspendării
şi reluarea executării pedepsei.
8. Procedura judecării cererii de revizuire
8.1. Participanţii la judecarea cererii. După primirea cererii, preşedintele
completului dispune citarea părţilor şi desemnează un apărător din oficiu pentru
persoana arestată, care va fi adusă la judecarea cauzei, sub sancţiunea nulităţii
absolute a hotărârii. Prezenţa procurorului este obligatorie.
8.2. Etapele judecării cererii. Spre deosebire de procedura de drept comun,
revizuirea întemeiată pe dispoziţiile art. 465 C.proc.pen. se judecă într-o singură
etapă, cea a judecăţii în fond, lipsind faza admisibilităţii în principiu.
Instanţa examinează cererea în baza actelor dosarului, ţinând cont de hotărârea
CtEDO, ascultă concluziile părţilor prezente şi ale procurorului şi se pronunţă prin
decizie.
8.3. Soluţii. În urma judecării, instanţa poate pronunţa una dintre
următoarele soluţii:
a) respinge cererea ca inadmisibilă, când aceasta nu vizează o hotărâre definitivă
pronunţată de instanţele române sau nu există o hotărâre definitivă de condamnare
a statului român de către CtEDO ori atunci când cererea este introdusă de
o persoană fără calitate.
Inadmisibilitatea nu se referă însă la examinarea admiterii în principiu a cererii,
pentru că, aşa cum am menţionat anterior, această fază lipseşte în cazul acestei
proceduri.
Constatarea încălcării unui drept al persoanei care solicită revizuirea – drept prevăzut
în Convenţia europeană – printr-o hotărâre definitivă a CtEDO constituie o condiţie
de admisibilitate a cererii de revizuire. Prin urmare, cererea de revizuire este
inadmisibilă, impunându-se respingerea acesteia, dacă a fost formulată de
o persoană cu privire la care CtEDO nu s-a pronunţat, neexistând o hotărâre prin
care instanţa europeană să constate o încălcare a unui drept al persoanei care
solicită revizuirea (I.C.C.J., Completul de 9 judecători, Decizia nr. 421/2009).
Revizuirea poate fi cerută de persoana al cărei drept a fost încălcat. În raport cu
această dispoziţie, cererea de revizuire formulată de persoana care nu a avut calitatea
de reclamant în cauza în care s-a pronunţat hotărârea CtEDO este inadmisibilă, chiar
dacă această persoană a avut calitatea de coinculpat al reclamanţilor în procesul
penal desfăşurat în faţa instanţelor române (I.C.C.J., Completul de 9
judecători, Decizia nr. 237/2008).
b) respinge cererea ca tardivă, când aceasta a fost formulată cu depăşirea
termenului de 3 luni de la data publicării hotărârii CtEDO în Monitorul Oficial al
României, Partea I.
În jurisprudenţa anterioară s-a decis că „cererea de revizuire este tardivă, dacă a fost
formulată după împlinirea termenului de un an (potrivit art. 465 C.proc.pen.,
termenul este de 3 luni – n.n.) de la data rămânerii definitive a hotărârii Curţii
Europene a Drepturilor Omului. Hotărârea unei Camere a Curţii Europene
a Drepturilor Omului rămâne definitivă la 3 luni de la data hotărârii, potrivit art. 44
parag. 2 lit. b) din Convenţia europeană pentru apărarea drepturilor omului şi
a libertăţilor fundamentale, atunci când retrimiterea cauzei în faţa Marii Camere nu
a fost cerută” (I.C.C.J., Completul de 9 judecători, decizia nr. 226 din 14 aprilie 2008).
Spre deosebire de procedura de drept comun, în care tardivitatea introducerii cererii
de revizuire se examinează în cadrul verificării condiţiilor privind admisibilitatea ei (a
se vedea supra comentariul art. 455 C.proc.pen.), în cazul revizuirii întemeiate pe
dispoziţiile art. 465, din cauza faptului că lipseşte etapa admisibilităţii în principiu,
cererea neintrodusă în termen va fi respinsă ca tardivă.
c) respinge cererea ca nefondată, când constată că nu există satisfăcută în cauză
cerinţa producerii unor consecinţe grave şi ulterior pronunţării hotărârii de
condamnare de către CtEDO;
Astfel, în jurisprudenţă s-a reţinut că: „reglementarea procedurii de revizuire în cazul
hotărârilor CtEDO este impusă de necesitatea de a înlătura consecinţele încălcării
prevederilor Convenţiei europene în procesele penale, atunci când aceste consecinţe
continuă să se producă şi după constatarea încălcării prin hotărâre CtEDO definitivă.
Spre deosebire de cazurile prevăzute de art. 453 alin. (1) lit. a)-f) C.proc.pen.,
revizuirea în cazul prevăzut de art. 465 alin. (1) nu presupune admisibilitatea cererii
în principiu.
Astfel, admisibilitatea cererii de revizuire se analizează prin îndeplinirea cumulativă
a unei triple condiţii: existenţa unei hotărâri definitive a Curţii Europene prin care să
se fi constatat o încălcare a drepturilor fundamentale şi vreuna din consecinţele
grave ale încălcării să continue să se producă şi să nu poată fi remediată decât prin
revizuirea hotărârii pronunţate.
Înalta Curte constată că cererea de revizuire a fost formulată de o persoană cu privire
la care Curtea Europeană a constatat încălcarea unui drept reglementat de
Convenţie, hotărârea Curţii Europene a Drepturilor Omului ce constată această
încălcare este definitivă, iar cererea de revizuire a fost introdusă în termenul legal.
Înalta Curte reţine că şi cea de-a doua condiţie impusă de prevederile art. 465
C.proc.pen. este îndeplinită întrucât consecinţele grave ale încălcării drepturilor
prevăzute de Convenţie, constatate de Curtea Europeană a Drepturilor Omului,
continuă să se producă în prezent în condiţiile în care organele de urmărire penală
nu au efectuat o anchetă in rem pentru a elucida circumstanţele în care revizuentul
a fost rănit şi nici persoana/persoanele responsabile. Mai mult, deşi s-a constatat că
revizuentul a fost vătămat în timp ce se afla în custodia poliţiei, se continuă
executarea silită cu privire la plata cheltuielilor de judecată la care a fost obligat prin
hotărârea a cărei revizuire se cere.
În ceea ce priveşte cea de-a treia condiţie, se constată că încălcarea drepturilor
revizuentului se poate remedia doar prin demararea unei anchete penale in rem în
cadrul căreia organele de urmărire penală să stabilească situaţia de fapt şi să
identifice persoanele responsabile, în condiţiile în care C.proc.pen., spre deosebire de
vechea reglementare, nu mai prevede posibilitatea extinderii urmăririi penale cu
privire la alte persoane, astfel că procedura specială a revizuirii nu constituie
remediul eficient înlăturării unor potenţiale efecte negative.
Astfel, constatarea de către Curtea Europeană a încălcării art. 3 din Convenţie nu
este de natură a determina concluzia în sensul că se impune reformarea unei hotărâri
definitive pronunţată cu respectarea art. 6 din Convenţie.
Pentru considerentele ce preced, având în vedere neîndeplinirea cumulativă
a condiţiilor prevăzute de art. 465 C.proc.pen., în temeiul art. 465 alin. (10)
C.proc.pen., va respinge, ca nefondată, cererea de revizuire formulată de revizuentul
A.” (I.C.C.J., Secţia penală, decizia nr. 942/2015).
d) admite cererea, desfiinţează în parte hotărârea atacată sub aspectul dreptului
încălcat şi, rejudecând cauza, cu aplicarea dispoziţiilor privitoare la judecarea
în contestaţia în anulare, înlătură consecinţele încălcării dreptului (spre
exemplu, în cazul interzicerii de drept, cu titlu de pedeapsă accesorie, a drepturilor
părinteşti sau ascultarea inculpatului de către instanţa de recurs etc.).
e) admite cererea, desfiinţează hotărârea şi, când este necesară administrarea
de probe, dispune rejudecarea de către instanţa în faţa căreia s-a produs
încălcarea dreptului.
Formal, şi acest text reprezintă o necorelare cu ansamblul procedurii, deoarece
instanţa „în faţa căreia s-a încălcat dreptul” este chiar instanţa care judecă cererea
de revizuire, conform art. 465 alin. (3) C.proc.pen.
Totuşi, având în vedere faptul că am admis că judecarea cererii de revizuire se va face
de către instanţa superioară, chiar dacă încălcarea s-a produs în faţa instanţei de
fond (a se vedea supra pct. 6), pentru a nu-l goli de conţinut textul trebuie interpretat
ca referindu-se la această situaţie, în care încălcarea dreptului s-a produs în faţa
unei instanţe inferioare, astfel că acesteia i se va trimite cauza pentru administrarea
probatoriului.
În jurisprudenţă s-a reţinut că „dacă cererea de revizuire întemeiată pe
prevederile art. 4081 C.proc.pen. din 1968 a fost formulată de persoana al cărei drept
a fost încălcat, în termenul de un an de la data rămânerii definitive a hotărârii CtEDO
şi, prin această hotărâre, s-a constatat că la judecarea recursului instanţa română
a încălcat art. 6 parag. 1 CEDO – prin condamnarea inculpatului fără ca acesta să fi
fost audiat de către instanţa de recurs, cu atât mai mult cu cât instanţele inferioare
dispuseseră achitarea sa – şi art. 6 parag. 3 lit. d) din Convenţie, prin condamnarea
inculpatului fără ca denunţătorul să fi fost audiat în instanţă şi fără a se asigura
posibilitatea inculpatului de a îl interoga, Completul de 9 judecători dispune, în
baza art. 4081 alin. (11) lit. b) C.proc.pen. din 1968, admiterea cererii de revizuire,
desfiinţarea hotărârii pronunţate de instanţa de recurs şi trimiterea cauzei la această
instanţă în vederea rejudecării recursului, fiind necesară administrarea de probe”
(I.C.C.J., Completul de 9 judecători, decizia nr. 367 din 23 iunie 2008).
Şi în cazul revizuirii întemeiate pe prevederile art. 465 C.proc.pen. sunt incidente
dispoziţiile privind efectul extensiv al căii de atac în cazurile în care CtEDO
a constatat încălcarea unui drept substanţial al mai multor persoane, iar numai una
dintre acestea a formulat cerere de revizuire, fără a putea crea acestora o situaţie mai
grea.
Înlăturarea consecinţelor grave ale violării constatate prin hotărârea CtEDO nu
presupune ipso facto achitarea revizuientului, în special în situaţia în care instanţa
europeană a constatat încălcarea unor drepturi procedurale; rejudecând cauza după
desfiinţarea hotărârii iniţiale prin care s-a încălcat dreptul garantat de Convenţie,
instanţa sesizată poate să pronunţe o nouă hotărâre de condamnare, renunţare la
aplicarea pedepsei, amânare a aplicării pedepsei, achitare sau încetare a procesului
penal.
9. Calea de atac. Hotărârea pronunţată este supusă căilor de atac prevăzute de lege
pentru hotărârea revizuită, în speţă apelului. Trebuie remarcat însă că exercitarea
căii ordinare de atac este posibilă doar atunci când, după admiterea cererii de
revizuire, s-a dispus rejudecarea de către instanţa inferioară, căreia i s-a trimis cauza
în vederea administrării de probe.
Dacă probele au fost administrate chiar în faţa instanţei de apel, hotărârea
pronunţată de către aceasta nu mai poate fi supusă niciunei căi de atac.
Prin excepţie, calea de atac poate fi şi recursul: „În urma desfiinţării deciziei date în
recurs, în calea de atac a revizuirii reglementată în procedura prevăzută de art. 465
C.proc.pen., în condiţiile în care cauza a parcurs trei grade de jurisdicţie (primă
instanţă, apel şi recurs), în ultimă instanţă soluţionându-se recursul procurorului,
calea de atac este recursul în forma şi reglementarea prevăzută de lege la data
judecării recursului iniţial” (I.C.C.J., Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de
drept în materie penală, Decizia nr. 2 din 2 februarie 2015).
Secţiunea a 4-a
Redeschiderea procesului penal în cazul judecării în lipsa persoanei condamnate
Art. 466
Redeschiderea procesului penal în cazul judecării în lipsa persoanei condamnate

Victor Horia Dimitrie Constantinescu

(1) Persoana condamnată definitiv care a fost judecată în lipsă poate solicita
redeschiderea procesului penal în termen de o lună din ziua în care a luat
cunoştinţă, prin orice notificare oficială, că s-a desfăşurat un proces penal
împotriva sa.
(2) Este considerată judecată în lipsă persoana condamnată care nu a fost citată
la proces şi nu a luat cunoştinţă în niciun alt mod oficial despre acesta,
respectiv deşi a avut cunoştinţă de proces, a lipsit în mod justificat de la
judecarea cauzei şi nu a putut încunoştinţa instanţa. Nu se consideră judecată
în lipsă persoana condamnată care şi-a desemnat un apărător ales ori un
mandatar, dacă aceştia s-au prezentat oricând în cursul procesului, şi nici
persoana care, după comunicarea, potrivit legii, a sentinţei de condamnare, nu
a declarat apel, a renunţat la declararea lui ori şi-a retras apelul.
(3) Pentru persoana condamnată definitiv judecată în lipsă faţă de care un stat
străin a dispus extrădarea sau predarea în baza mandatului european de
arestare, termenul prevăzut la alin. (1) curge de la data la care, după aducerea
în ţară, i-a fost comunicată hotărârea de condamnare.
(4) Procesul penal nu poate fi redeschis în cazul în care persoana condamnată
a solicitat să fie judecată în lipsă.
(5) Dispoziţiile alineatelor precedente se aplică în mod corespunzător persoanei
faţă de care s-a pronunţat o hotărâre de renunţare la aplicarea pedepsei sau de
amânare a aplicării pedepsei.
Corelaţii legislative: art. 6 CEDO; art. 364 C.proc.pen.
Comentariu
1. Standard convenţional. Raţiunea reglementării. Istoric. Pentru a asigura un
proces penal just şi echitabil, este de o importanţă capitală ca acuzatul să fie prezent
personal la proces (CtEDO, Poitrimol c. Franţei, hotărârea din 23 noiembrie 1993,
parag. 35), iar obligaţia de a garanta prezenţa acuzatului în sala de judecată, fie în
primul ciclu procesual, fie în rejudecare, constituie una dintre cerinţele fundamentale
ale art. 6 CEDO (CtEDO, Stoichkov c. Bulgariei, hotărârea din 24 martie 2005, parag.
56).
Deşi nu este în mod expres prevăzut de parag. 1 al art. 6 din Convenţie, obiectul şi
scopul articolului privit în ansamblu duc la concluzia că o persoană împotriva căreia
este formulată o acuzaţie în materie penală are dreptul de a participa la şedinţa de
judecată. Mai mult, lit. c), d) şi e) ale parag. 3 garantează că orice persoană împotriva
căreia este formulată o acuzaţie în materie penală are dreptul de a se apăra ea însăşi,
de a întreba sau de a solicita audierea martorilor şi de a fi asistată în mod gratuit de
un interpret, dacă nu înţelege sau nu vorbeşte limba folosită la audiere şi este greu
de acceptat că ar putea exercita aceste drepturi fără să fie prezentă (CtEDO, Colozza
c. Italiei, hotărârea din 12 februarie 1985, parag. 27).
Chiar dacă desfăşurarea procesului în absenţa acuzatului nu este, prin ea însăşi,
incompatibilă cu art. 6 din Convenţie, există fără îndoială o denegare de dreptate
atunci când o persoană condamnată in absentia nu poate ulterior să obţină o nouă
judecată asupra temeiniciei acuzaţiilor formulate, atât în ceea ce priveşte situaţia de
fapt, cât şi în drept, cu excepţia cazului în care s-a stabilit în mod neechivoc că
acuzatul a renunţat la dreptul de a fi prezent şi de a se apăra (CtEDO, Einhorn c.
Franţei, decizia de inadmisibilitate, cererea nr. 71555/01, parag. 33) sau că s-a
sustras de la desfăşurarea procesului (CtEDO, Medenica c. Elveţiei, cererea nr.
20491/92, parag. 55).
Nici litera şi nici spiritul art. 6 din Convenţie nu împiedică o persoană să renunţe în
mod voluntar la garanţiile oferite de procesul echitabil, atât în mod expres, cât şi
tacit. Astfel, din jurisprudenţa Curţii rezultă că dreptul de a fi prezent în persoană la
desfăşurarea procesului este un drept relativ la care acuzatul poate renunţa.
Renunţarea la dreptul de a participa la şedinţa de judecată trebuie să fie neechivocă,
să fie însoţită de un minimum de garanţii procedurale corespunzătoare cu gravitatea
acestei renunţări. Pentru a considera că reclamantul a renunţat implicit, prin
comportamentul său, la un drept conferit de art. 6 CEDO, trebuie să fie stabilit că
reclamantul putea să prevadă în mod rezonabil consecinţele comportamentului său
(CtEDO, Sejdovic c. Italiei, Marea Cameră, hotărârea din 1 martie 2006, parag. 86).
Curtea a reţinut, de asemenea, că, atunci când o persoană împotriva căreia a fost
formulată o acuzaţie în materie penală nu a fost notificată personal, nu poate fi dedus
din statutul său de „fugar”, stabilit în baza unei prezumţii întemeiate pe insuficiente
elemente de fapt, că acesta ar fi renunţat la dreptul de a fi prezent la proces şi de a se
apăra (CtEDO, Colozza c. Italiei, hotărârea din 12 februarie 1985, parag. 28).
Acuzatului nu trebuie să-i revină sarcina de a proba că nu a urmărit să se sustragă
sau că absenţa sa a fost cauzată de forţa majoră (CtEDO, Colozza c. Italiei, precit.).
Standardul convenţional a fost preluat prin art. 364 alin. (1) C.proc.pen., care
prevede principiul că judecarea cauzei are loc în prezenţa inculpatului, iar pentru
a începe judecarea cauzei în absenţa inculpatului instanţa trebuie să stabilească
existenţa uneia dintre excepţiile prevăzute de art. 364 alin. (2)-(4) C.proc.pen.
Faţă de restrângerea importantă a drepturilor acuzatului determinată de judecata
acestuia în lipsă, apreciem că ar fi fost necesară reglementarea unei proceduri
speciale care să prevadă unele formalităţi prin care instanţa de judecată să se asigure
că au fost epuizate toate modalităţile de notificare a persoanei trimise în judecată
(spre exemplu, publicarea citaţiei într-un ziar de circulaţie naţională, inserarea unei
notificări în Sistemul Informatic Schengen).
Nu în ultimul rând, considerăm preferabil sistemul anglo-saxon, în care cererea
Ministerului Public de judecare a inculpatului in absentia este supusă unei
încuviinţări prealabile din partea judecătorului. A fost arătat că puterea de care se
bucură judecătorul de a începe judecata în lipsa inculpatului trebuie exercitată cu
cea mai mare precauţie şi atenţie. Astfel, dacă absenţa inculpatului este cauzată de
îmbolnăvirea involuntară sau incapacitatea acestuia, ar fi foarte rare situaţiile în care
ar trebui început procesul penal, cu excepţia cazului în care acuzatul este reprezentat
şi solicită începerea procesului [House of Lords, R. v. Jones, hotărârea din 20
februarie 2002, (2002) UKHL 5 (www.bailii.org)]. Printre circumstanţele analizate de
către judecătorii britanici la momentul în care dispun judecarea în lipsă
a inculpatului se regăsesc: (i) motivul pentru absenţa acuzatului; (ii) dacă amânarea
judecăţii ar putea determina prinderea inculpatului sau ca acesta să participe în mod
voluntar la proces; (iii) durata probabilă a amânării procesului; (iv) dacă inculpatul
are avocat ales şi dacă inculpatul poate comunica cu avocatul ales; (v)importanţa
dezavantajului creat de imposibilitatea ca inculpatul să dea declaraţie în faţa
instanţei, având în vedere natura acuzaţiilor formulate; (vi) gravitatea faptei şi
interesul public [Curtea de Apel a Angliei şi Ţării Galilor, hotărârea din 31 ianuarie
2001, (2001) EWCA Crim 168 (www.bailii.org)].
Apreciem că, de lege ferenda, este necesară acordarea posibilităţii judecătorului de
cameră preliminară de a stabili dacă este justificată şi oportună judecarea
inculpatului în lipsă, pentru a se evita realizarea unor costuri judiciare nejustificate
pentru cauze de o importanţă minoră şi care ulterior să fie redeschise în prezenţa
inculpatului. În cazul săvârşirii unor infracţiuni grave, credem că este preferabilă
arestarea preventivă în lipsă a inculpaţilor dispăruţi, coroborat cu audierea
anticipată a martorilor oculari, şi începerea judecăţii după momentul arestării
inculpaţilor.
Posibilitatea redeschiderii procesului penal în cazul persoanelor judecate în lipsă era
prevăzută de art. 481 C.proc.pen. din 1864, care arăta că: „dacă acusatulu se dă
prinsu, ori dacă se va aresta mai înainte de stingerea pedepsei prin prescripţiune,
decisiunea dată în contumaciă şi procedurele făcute în contra lui, încependu dela
ordonanţa de îachisore sau de reînfăţişare, voru fi de sine nimicite şi se va procede în
privinţa lui după formele ordinarie”. Aceeaşi procedură a fost păstrată în esenţă şi
în art. 435 şi urm. C.proc.pen. din 1936, art. 437 adăugând că persoana judecată în
lipsă sau contumacele nu poate fi supus la o pedeapsă mai mare decât aceea dată
prin decizia pronunţată în contumacie. A fost arătat că desfiinţarea condamnării prin
prezentarea persoanei judecate în lipsă se numea purgarea contumaciei (I.
Tanoviceanu, Tratat de drept şi procedură penală, ed. a 2-a, vol. V, p. 366; pentru
o prezentare detaliată a precedentelor legislative, a se vedea A. Iugan, Redeschiderea
procesului penal, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2015, p. 19-48).
În cadrul C.proc.pen. din 1968, prin Legea nr. 281/2003 a fost introdus art. 5221,
care prevedea rejudecarea celor judecaţi în lipsă în caz de extrădare. În privinţa
modalităţii de reglementare a procedurii de redeschidere sub imperiul vechiului Cod,
în cauza Sâncrăian c. României, CtEDO a constatat că, la momentul faptelor,
dispoziţiile legale care reglementau rejudecarea unui cauze după extrădare nu
indicau dacă – şi, în cazul unui răspuns afirmativ, în ce condiţii – putea fi prelungită
detenţia bazată pe o condamnare în lipsă, în cazul redeschiderii procesului.
Această omisiune legislativă nu era atenuată de o jurisprudenţă constantă
a instanţelor din România, unele instanţe refuzând să pună în libertate părţile în
cauză, în timp ce altele au dat curs unor astfel de cereri de eliberare. Doar prin
modificarea adusă Codului de procedură penală, intrată în vigoare în noiembrie
2010, după punerea în libertate a reclamantei, s-a soluţionat această omisiune şi s-
au pus bazele pentru a nu mai exista o jurisprudenţă divergentă a instanţelor din
România cu privire la privarea de libertate a persoanei, după redeschiderea
procedurii.
În fapt, în ciuda punerii în discuţie a condamnării reclamantei, „vădit contrară
dispoziţiilor art. 6 din Convenţie”, reclamanta a rămas în detenţie după
redeschiderea procedurii. Această situaţie a fost posibil să se prelungească în
absenţa unui temei juridic care să permită instanţelor să se pronunţe cu privire la
menţinerea sau suspendarea ţinerii în detenţie în funcţie de circumstanţele cauzei.
Prin urmare, în prezenta cauză, Curtea a constatat că punerea în libertate
a reclamantei nu a fost în niciun fel motivată de instanţă [CtEDO, Sâncrăian c.
România, hotărârea din 14 ianuarie 2014, rezumat în limba română disponibil pe
(www.hotararicedo.ro)].
Art. 466 C.proc.pen. prevede o cale extraordinară de atac cu aplicabilitate generală,
prin care o persoană care a fost judecată în lipsă şi condamnată definitiv poate
solicita rejudecarea cauzei într-un termen de o lună din ziua în care a luat
cunoştinţă, prin orice notificare oficială, că s-a desfăşurat un proces penal împotriva
sa. Spre deosebire de celelalte căi extraordinare de atac, prin cererea de redeschidere
nu se invocă motive de nelegalitate sau de netemeinicie a hotărârii de condamnare
pronunţate în lipsă, ci condamnatul solicită valorificarea dreptului de a participa în
persoană la desfăşurarea procesului şi de a-şi exercita dreptul la apărare.
Din această diferenţă decurg două consecinţe practice. În cadrul cererii de
redeschidere nu va fi analizată temeinicia sau legalitatea hotărârii pronunţate, iar
admiterea cererii de redeschidere nu echivalează cu stabilirea unei erori de judecată
în sarcina instanţei de fond. Astfel cum am văzut, atât din punct de vedere
convenţional, cât şi din perspectiva legislaţiei naţionale, desfăşurarea procesului în
absenţa inculpatului nu este în sine incompatibilă cu exigenţele procesului echitabil
şi, prin urmare, instanţa de fond nu se află în culpă pentru desfăşurarea procesului
penal în absenţa inculpatului. Dacă se poate stabili în mod neechivoc că acuzatul
a renunţat la dreptul de a participa în persoană la desfăşurarea procesului, nu mai
este necesară redeschiderea procesului, întrucât statul nu poate fi ţinut să suporte
costurile sociale şi materiale determinate de alegerea inculpatului de a nu-şi exercita
drepturile procesuale la momentul corespunzător.
2. Natura juridică a cererii de redeschidere. Din caracteristicile enunţate la
punctul anterior, putem concluziona că cererea de redeschidere nu reprezintă o cale
de atac extraordinară propriu-zisă întrucât nu tinde la corijarea unei erori de
judecată asupra faptelor, determinată de apariţia unor elemente sau împrejurări noi,
şi nici nu este criticată hotărârea pronunţată în lipsă pentru un motiv de nelegalitate.
Judecarea unei persoane în lipsă constituie o modalitate legală de judecare a unei
cauze, iar instanţa constată în mod direct că persoana judecată este absentă de la
şedinţa de judecată şi nici nu a luat la cunoştinţă în alt mod de existenţa procesului.
Pentru aceste motive, în C.proc.pen. din 1864, judecarea în contumacie, precum şi
cererea de redeschidere a unei astfel de judecăţi erau prevăzute în cadrul Titlului IV
privind procedurile speciale. În cadrul C.proc.pen. din 1936, aceeaşi procedură a fost
mutată într-o secţiune distinctă din cadrul Capitolului III privind Curtea cu Juraţi.
Apreciem că alegerea legiuitorului C.proc.pen. de a reglementa cererea de
redeschidere în cadrul Capitolului V privind căile extraordinare de atac este în
disonanţă cu natura juridică a acestei cereri şi creează în practica judiciară
interpretarea eronată că procedura redeschiderii are drept scop îndreptarea
eventualelor abuzuri săvârşite de stat (spre exemplu, C.A. Bucureşti, Secţia I penală,
decizia penală nr. 1183 din 9 octombrie 2014, nepublicată). Totodată, calificarea
cererii de redeschidere drept o cale extraordinară de atac creează impresia
nejustificată judecătorului că prin admiterea acesteia va constata că instanţa care
a soluţionat cauza a săvârşit o eroare de judecată. Prin urmare, susţinem că într-o
viitoare modificare a C.proc.pen. este necesară reglementarea cererii de rejudecare
a cauzei în cadrul Titlului IV privind procedurile speciale, cu menţiunea că, spre
deosebire de celelalte proceduri speciale, cererea de rejudecare va fi supusă
admisibilităţii în principiu.
În sprijinul celor invocate, arătăm că în Codul de procedură penală francez procedura
de judecare în lipsă a acuzatului în materia crimelor este prevăzută în Capitolul VIII
din Titlul I dedicat Curţilor cu juraţi, care face parte din Cartea II, despre instanţele
de judecată. Art. 379-3 prevede că instanţa va analiza cauza fără a fi asistată de
juraţi, cu excepţia cazului în care există coinculpaţi care sunt judecaţi împreună cu
persoana judecată în lipsă sau dacă absenţa acuzatului a fost constatată după
începerea dezbaterilor. Potrivit art. 379-4 C.proc.pen. francez, în cazul în care
condamnatul judecat în lipsă se predă sau este prins înainte de împlinirea
termenului de prescripţie a executării pedepsei, hotărârea curţii cu juraţi este
desfiinţată de drept în integralitate şi se procedează la o nouă analiză a cauzei de
către curtea cu juraţi, conform dispoziţiilor privind judecata.
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a arătat că redeschiderea procesului penal în cazul
judecării în lipsa persoanei condamnate reprezintă o cale extraordinară de atac de
retractare nouă, în reglementarea Codului de procedură penală anterior fiind
recunoscută doar posibilitatea solicitării rejudecării de către persoana condamnată
numai în cazul în care se cerea extrădarea condamnatului sau predarea acestuia în
baza unui mandat european de arestare, procedura fiind cuprinsă în rândul
procedurilor speciale (art. 5221 C.proc.pen. din 1968). Scopul redeschiderii
procesului penal în cazul judecării în lipsa persoanei condamnate este garantarea
dreptului la un proces echitabil, prevăzută de art. 6 din Convenţia europeană pentru
apărarea drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale, al persoanei condamnate în
lipsă, prin respectarea principiilor contradictorialităţii, egalităţii armelor, exercitării
dreptului la apărare prin propria persoană, nemijlocirii, oralităţii şi aflării adevărului,
precum şi dreptului de a interoga martorii sau părţile din proces (I.C.C.J., Completul
pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, decizia nr. 22 din 9 iunie
2015). Desigur, instanţa supremă, fiind chemată să interpreteze legea în vigoare, nu
putea trece peste calificarea expresă de cale extraordinară de atac care a fost stabilită
de legiuitor.
3. Condiţii de admisibilitate.
3.1. Persoană judecată în lipsă.
3.1.1. Nu a fost citată la proces şi nu a luat cunoştinţă în niciun alt mod oficial
despre acesta. Condiţia negativă impusă de legiuitor, respectiv ca inculpatul să nu
fi fost citat la proces, a generat probleme de interpretare în practica judiciară. Deşi
înainte de modificările aduse prin Legea nr. 255/2013, alin. (2) prevedea în mod clar
că este considerat persoană judecată în lipsă inculpatul care nu a avut cunoştinţă
de proces, definiţia a fost complicată în mod inutil prin Legea nr. 255/2013.
În urma acestei modificări nejustificate, unele instanţe au interpretat prima condiţie
în sensul că aceasta se referă la legala citare a inculpatului, iar în cazul în care acesta
a fost legal citat prin afişare, iar instanţele au făcut toate demersurile rezonabile
pentru aflarea noului domiciliu, nu poate fi admisă cererea de redeschidere
a procesului penal (C.A. Alba Iulia, Secţia penală, decizia nr. 397 din 26 mai 2014,
nepublicată). Într-o altă interpretare, pe care o considerăm întemeiată, a fost arătat
că citarea inculpatului potrivit dispoziţiilor legale în vigoare la data desfăşurării
procesului nu justifică a se concluziona că acesta s-ar fi sustras de la judecată sau,
cu atât mai mult, că ar fi avut cunoştinţă de proces. Independent de legala sa citare,
raportat la jurisprudenţa Curţii de la Strasbourg, ceea ce prezintă importanţă pentru
a se considera că un acuzat a fost judecat în lipsă este ca acesta să nu fi fost informat
personal despre procedurile întreprinse împotriva lui, neavând cunoştinţă de proces.
Faţă de necorelarea dispoziţiilor naţionale cu art. 6 din Convenţie, în temeiul 20 alin.
(2) din Constituţie, instanţa a acordat prevalenţă standardului convenţional şi
a redeschis procesul penal faţă de inculpat (C.A. Alba Iulia, Secţia penală, decizia nr.
956 din 10 decembrie 2014, nepublicată).
În sprijinul celei de-a doua opinii, arătăm că simpla existenţă a unei proceduri de
citare prin afişare constituie o pură ficţiune juridică creată de către legiuitor pentru
a nu bloca activitatea instanţelor naţionale şi pentru a permite acestora să judece
inculpaţii chiar dacă aceştia sunt absenţi, iar locuinţa acestora este necunoscută.
O astfel de îndeplinire a procedurii de citare îi permite instanţei să procedeze la
judecarea cauzei, însă nu poate fi invocată ulterior pentru respingerea cererii de
redeschidere a procesului penal. Nu poate fi apreciat în mod rezonabil că o citaţie
afişată la sediul organului judiciar ajunge în mod efectiv la cunoştinţa inculpatului.
Nu în ultimul rând, dacă ar fi interpretat că citarea prin afişare constituie o citare
conform art. 466 alin. (2) C.proc.pen., atunci practic toate cererile de redeschidere
a procesului penal ar trebui respinse, iar procedura ar deveni lipsită de orice
aplicabilitate. Faţă de acestea, susţinem că citarea la care se referă art. 466 alin. (2)
teza I C.proc.pen. este reprezentată de citarea personală a inculpatului, întrucât
numai într-o asemenea situaţie inculpatul a fost notificat cu privire la existenţa
procesului penal.
În acelaşi sens, a fost arătat că, faptul că citarea apelantului a fost realizată în
conformitate cu dispoziţiile procedurale în vigoare la acel moment, la adresa
cunoscută a acestuia şi prin afişare la sediul Consiliului local în a căruia rază a fost
săvârşită infracţiunea reproşată, nu schimbă faptul că apelantul nu a fost citat
personal la proces şi că nu există nicio dovadă că acesta a primit vreuna dintre
citaţiile emise sau că ar fi fost notificat oficial cu privire la începerea urmăririi penale
împotriva sa ori cu privire la trimiterea sa în judecată, pentru a trage concluzia că
acesta a avut intenţia de a se sustrage de la desfăşurarea procesului (C.A. Bucureşti,
Secţia a II-a penală, decizia penală nr. 1636 din 27 noiembrie 2015, nepublicată).
Din nefericire, opinia potrivit căreia inculpatul poate fi judecat în lipsă numai dacă
există o nelegală citare persistă în practică. Astfel, într-o cauză a fost arătat că
inculpatul nu mai locuia efectiv la adresa indicată în cursul urmării penale, iar
inculpatul nu a fost legal citat pentru ultimul termen de judecată din data de 26
februarie 2014, la care au avut loc dezbaterile, deoarece instanţa de fond a dispus
citarea acestui prin afişare la uşa Consiliului Local. Or, având în vedere că termenul
de judecată din data de 26 februarie 2014 a avut loc după intrarea în vigoare a noului
cod de procedură penală, legea procesual penală fiind de imediată aplicare,
conform art. 259 alin. (5) C.proc.pen., dacă nu se cunosc nici adresa unde locuieşte
suspectul sau inculpatul şi nici locul său de muncă, citarea inculpatului trebuia să
se realizeze la sediul organului judiciar unde se afişează o înştiinţare, iar (nu – n.n.)
la sediul Consiliului Local de unde domiciliază. Prin urmare, în lipsa unei proceduri
de citare legal îndeplinite, apelantul condamnat dobândeşte statutul unei persoane
judecate în lipsă (C.A. Bucureşti, Secţia I penală, decizia penală nr. 719 din 18 mai
2015, nepublicată).
Ultima hotărâre rezumată ne dă ocazia să semnalăm ridicolul acceptării opiniei
conform căreia o persoană legal citată este considerată ca având cunoştinţă de proces
şi prin urmare, nu poate utiliza procedura prevăzută de art. 466 C.proc.pen. Astfel,
dacă o persoană este citată prin afişare la sediul organului judiciar atunci aceasta
a avut cunoştinţă de proces, dar dacă a fost citată prin afişare la sediul Consiliului
Local, atunci, indubitabil, nu a putut cunoaşte existenţa procesului. Absurdul
situaţiei este însă explicabil dacă luăm în considerare că sistemul judiciar naţional
a fost criticat în mod întemeiat în nenumărate rânduri de către CtEDO pentru
formalismul excesiv în spatele căruia se ascunde.
În cazul în care condamnatul a fost audiat în faza de urmărire penală, sub
calitatea de suspect, inculpat sau învinuit, conform C.proc.pen. din 1968, s-a
arătat că acesta a luat cunoştinţă de obligaţia de a anunţa orice schimbare de
domiciliu conform art. 70 alin. (4) C.proc.pen. din 1968, respectiv art. 108 alin. (1)
lit. b) C.proc.pen. În aceste condiţii, nu s-a putut reţine faptul că petentul nu ar fi
avut cunoştinţă de procesul penal demarat împotriva sa în condiţiile în care a fost
citat la domiciliul indicat care corespundea cu cel existent în evidenţele Direcţiei
pentru Evidenţa Persoanelor şi Administrarea Bazelor de Date, pasivitatea sa
neputând constitui temei al redeschiderii procesului penal, în condiţiile în care
petentul nu a indicat existenţa vreunui caz de natură a justifica rezonabil lipsa sa de
la judecarea cauzei (C.A. Bucureşti, Secţia I penală, decizia nr. 819 din 24 iunie 2014,
nepublicată şi decizia nr. 954 din 10 septembrie 2014, nepublicată; C.A. Timişoara,
Secţia penală, decizia nr. 233 din 23 februarie 2015, nepublicată).
Practica judiciară s-a cristalizat în sensul arătat în paragraful anterior la nivelul mai
multor curţi de apel şi astfel putem reţine că există o opinie majoritară în acest sens
[C.A. Târgu Mureş, Secţia penală, decizia nr. 353 din 2 iunie 2016 şi decizia nr. 467
din 13 iulie 2016; C.A. Cluj, Secţia penală şi pentru minori, decizia nr. 472 din 30
martie 2015, decizia nr. 401 din 15 martie 2016 şi decizia nr. 437 din 23 martie
2015; C.A. Iaşi, Secţia penală şi pentru cauze cu minori, decizia penală nr. 95 din 12
februarie 2015; C.A. Galaţi, Secţia penală şi pentru cauze cu minori, decizia nr. 338
din 17 martie 2016; C.A. Oradea, Secţia penală şi pentru cauze cu minori, decizia nr.
121 din 24 februarie 2016 (www.rolii.ro)].
Apreciem că soluţia este conformă cu art. 6 din Convenţie, întrucât, prin acţiunile
sale, suspectul sau inculpatul a determinat situaţia în care nu a putut fi informat
despre desfăşurarea urmăririi penale şi care l-a împiedicat, de asemenea, să participe
la procesul penal (mutatis mutandis, CtEDO, Demebukov c. Bulgariei, hotărârea din
28 februarie 2008, parag. 57).
Într-o hotărâre recentă, Curtea a arătat că reclamanta a fost informată cu privire la
existenţa unei proceduri penale în cauză pe datele de 12 ianuarie şi 18 februarie
2005. În aceste două zile reclamanta a primit calitatea de inculpat şi a luat la
cunoştinţă de dosarul de urmărire penală, a fost audiată şi a recunoscut faptele şi
a declarat că va oferi explicaţii la un moment ulterior în faţa unui tribunal. Aşadar,
Curtea a constatat că reclamanta nu a renunţat în mod explicit la dreptul său de a fi
prezentă şi de a se apăra în faţa tribunalului. Faza ulterioară a procesului, respectiv
momentul examinării acuzaţiilor de către instanţe, a fost desfăşurată în absenţa
reclamantei, care nu a fost găsită la adresa menţionată la evidenţa populaţiei. După
condamnarea sa, cererea reclamantei de redeschidere a cauzei a fost respinsă fiind
reţinut că aceasta a încercat să se sustragă.
Curtea a observat că procedura desfăşurată împotriva reclamantei nu era prima
procedură în care aceasta a fost implicată. Într-adevăr, aceasta a fost condamnată în
trei rânduri, de către trei instanţe diferite, inclusiv ca urmare a aplicării procedurii
simplificate în cazul recunoaşterii învinuirii. Mai mult, în cadrul audierilor din 12
ianuarie şi 18 februarie, reclamanta a recunoscut faptele de care era acuzată şi
a arătat că este de acord să urmeze o procedură simplificată de judecare în cazul
recunoaşterii învinuirii. Prin urmare, reclamanta era deja conştientă la acel moment
că acea cauză în care era