Sunteți pe pagina 1din 11

Izvoarele raportului juridic obligaţional

Noţiunea obligaţiei civile


Aspecte generale cu privire la sensurile noţiunii de obligaţie
În vorbirea curentă, prin obligaţie se înţelege o datorie, sarcină sau îndatorire, la care o
persoană poate fi ţinută în temeiul unei varietăţi de raporturi sociale, juridice sau
nejuridice.
În această categorie intră, spre exemplu, şi obligaţiile impuse de normele morale, etice sau
religioase, cum ar fi: obligaţia de a-i ajuta pe cei în nevoie, obligaţia de politeţe şi respect între
oameni etc. Acest gen de obligaţii nu au însă un caracter juridic, întrucât în caz de neexecutare
ele nu pot fi îndeplinite cu ajutorul forţei coercitive a statului.
Codul civil dezvoltă materia obligaţiilor în cadrul Cărţii a V-a intitulată „Despre obligaţii”.
În drept, noţiunea de obligaţie are următoarele trei înţelesuri:
1. În sens larg, „lato senso“, obligaţia desemnează un raport juridic în al cărui conţinut
intră atât dreptul de creanţă aparţinând creditorului, cât şi datoria corelativă a debitorului,
ambele constituind latura activă şi respectiv latura pasivă a aceluiaşi raport juridic.
În funcţie de poziţia pe care o au faţă de obligaţie, ca element dinamic al raportului juridic,
creditorul este subiectul activ în vreme ce debitorul stă în postura de subiect pasiv. Aşadar,
din punctul de vedere al creditorului, raportul obligaţional apare ca un drept de creanţă, în vreme
ce din punctul de vedere al debitorului el constituie o datorie. Prin urmare, ca şi entitate juridică,
obligaţia apare şi se manifestă sub forma unui liant juridic între creditor şi debitor, ca doi subiecţi
ai aceluiaşi raport juridic.
Codul civil defineşte obligaţia în cadrul articolului 1164:
“Obligaţia este o legătură de drept în virtutea căreia debitorul este ţinut să procure o prestaţie
creditorului, iar acesta are dreptul să obţină prestaţia datorată”.
Faţă de aceste elemente de individualizare, definim obligaţia ca fiind un raport juridic în
al cărui conţinut intră atât dreptul creditorului, ca subiect activ, de a-i cere debitorului, ca
subiect pasiv, să dea, să facă ori să nu facă ceva, cât şi îndatorirea acestuia de a-şi duce
la îndeplinire prestaţia sub sancţiunea constrângerii de către stat, în caz de neexecutare
de bună voie.
Ca oricărui alt raport juridic civil, şi raportului juridic obligaţional îi sunt proprii aceleaşi trei
elemente structurale: subiectele, conţinutul şi obiectul.
1. Subiecte ale raportului juridic obligaţional pot fi atât persoanele fizice cât şi cele juridice
(prin urmare şi statul). Raportul juridic obligaţional se stabileşte între două categorii de persoane
şi anume:
- subiectul activ ca titular al unui drept subiectiv patrimonial de creanţă, numit
creditor, pe de o parte;
- subiectul pasiv care are obligaţia corelativă dreptului creditorului, numit
debitor.
Diversitatea raporturilor juridice obligaţionale poate face ca un subiect să întrunească în cadrul
aceluiaşi raport o dublă calitate: atât pe cea de creditor, cât şi pe cea de debitor. Într-un raport
juridic de vânzare-cumpărare, de exemplu, vânzătorul nu este numai creditor al preţului, ci şi
debitor al obligaţiei de transferare a dreptului de proprietate şi de predare a lucrului vândut. La
rândul său, cumpărătorul are, pe lângă calitatea de debitor al preţului convenit, şi pe aceea de
creditor în privinţa dreptului de a primi lucrul cumpărat. Pe lângă denumirile generice de creditor
şi debitor, subiectele unor raporturi juridice obligaţionale pot împrumuta şi denumiri perechi
specifice rezultate din variate genuri de contracte numite cum ar fi: locator-locatar, mandant-
mandatar, donator-donatar, comodant-comodatar etc.
2. Conţinutul raportului juridic obligaţional îl constituie, pe de o parte, dreptul subiectiv al
creditorului (ca element patrimonial activ), pe de altă parte obligaţia corelativă a debitorului (ca
element pasiv al patrimoniului său).
3. Obiectul raportului juridic de obligaţie constă în prestaţia de care este ţinut subiectul pasiv.
Ea poate consta într-o acţiune pozitivă (a da, a face) sau într-o abţinere, a nu face ceva la care, în
lipsa obligaţiei asumate subiectul pasiv ar fi fost îndreptăţit.
Obligaţia de a da presupune îndatorirea de a constitui sau de a transmite un drept
real, obligaţie ce ia naştere de regulă în momentul încheierii contractului.
Obligaţia de a da se poate consuma în mod excepţional şi după încheierea contractului, în
următoarele situaţii:
a) dacă părţile convin ca transferul proprietăţii să opereze la un moment ulterior încheierii
contractului;
b) în cazul bunurilor generice, când transferul proprietăţii operează în momentul individualizării
lor prin măsurare, numărare, cântărire etc.;
c) în regimul de carte funciară, proprietatea asupra imobilelor se transmite în momentul înscrierii
în Cartea funciară şi nu în cel al încheierii contractului.
Obligaţia de a face constă în îndatorirea debitorului de a efectua orice prestaţie
pozitivă ce nu se încadrează în noţiunea de a da.
Obligaţia de a face nu se confundă cu obligaţia de a da, deşi în cazul unor contracte ele se
apropie până la identitate.
Astfel, în cazul contractului de vânzare-cumpărare, obligaţia de a da, deci de a transmite
proprietatea, poate fi executată simultan cu obligaţia de remitere materială a bunului care este o
obligaţie de a face.
Obligaţia de a nu face constă în îndatorirea debitorului de a se abţine de la un anumit lucru
la care ar fi fost legalmente îndreptăţit în lipsa datoriei asumate.
Ea este o obligaţie negativă, de abstenţiune cu privire la un anumit fapt determinat şi la o
anumită sau anumite persoane limitativ determinate. Prin aceasta, ea se deosebeşte de obligaţia
generală de abstenţiune ce revine subiectelor pasive nedeterminate ale unui drept real. În vreme
ce în cazul drepturilor reale obligaţia îşi are izvorul în voinţa legii, obligaţia de a nu face un lucru
determinat izvorăşte dintr-un raport juridic obligaţional.
Clasificarea obligaţiilor civile
Obligaţiile civile pot fi clasificate în funcţie de diferite criterii, care, fără a se exclude unele pe
altele, constituie totuşi puncte de vedere deosebite, potrivit cărora poate fi examinată aceeaşi
obligaţie. Cele mai importante criterii de clasificare a obligaţiilor sunt următoarele :
A. după izvorul obligaţiei;
B. după obiectul obligaţiei;
C. după sancţiunea obligaţiei;
D. după opozabilitatea obligaţiei;
E. după structura obligaţiei.
A. După izvorul lor, obligaţiile se pot naşte din acte juridice, din fapte juridice „stricto senso” şi
din lege. Din categoria actelor juridice generatoare de obligaţii fac parte contractele şi actele
juridice unilaterale. La rândul lor, faptele juridice pot fi licite sau ilicite. În categoria faptelor
juridice ilicite se înscriu delictele.
B. După obiectul lor, obligaţiile comportă două subcriterii de clasificare. Potrivit unui prim
subcriteriu, acestea pot fi obligaţii pozitive (a da, a face) şi obligaţii negative (a nu face). După
un al doilea subcriteriu, ele pot fi obligaţii determinate sau de rezultat şi obligaţii de
prudenţă şi diligenţă numite şi obligaţii de mijloace.
Sub titlu de exemplu, din prima categorie face parte obligaţia antreprenorului de a executa o
anumită lucrare în vreme ce obligaţia de diligenţă a medicului curant sau a avocatului este de a
depune toată priceperea pentru a-şi apropia rezultatul dorit, respectiv ameliorarea stării de
sănătate a pacientului ori câştigarea unui litigiu în beneficiul părţii asistate.
C. În funcţie de sancţiune, clasificarea obligaţiilor aduce în discuţie gradualitatea implicării
statului în executarea obligaţiilor civile: unele obligaţii se bucură integral de protecţia coerciţiei
statale, în vreme ce altele se bucură mai puţin sau chiar deloc. Observăm deci că. în funcţie de
sancţiunea de ordin statal care le însoţeşte, obligaţiile nu se înfăţişează identic în toate cazurile.
Pornind de la această precizare, distingem între obligaţiile civile sau perfecte, obligaţiile
naturale sau imperfecte şi obligaţiile morale sau de convenienţă.
 Sunt civile sau perfecte acele obligaţii care beneficiază integral de sancţiune juridică, aşa
încât, creditorul lor poate apela la forţa de constrângere a statului pentru executarea dreptului său
în cazul neexecutării de bună voie.
 Sunt naturale sau imperfecte acele obligaţii care nu se bucură integral de sancţiunea
juridică. Totuşi, deşi nu se poate cere executarea lor silită, odată executate de bună voie, debitorii
nu mai pot pretinde restituirea prestaţiilor.
Spre exemplu, cazul debitorului care executându-şi prestaţia după împlinirea termenului de
prescripţie prevăzut de Decretul nr.167/1958, nu mai poate pretinde restituirea a ceea ce a plătit
cu motivarea că dreptul la acţiune al creditorului s-ar fi prescris. Există şi posibilitatea
transformării prin novaţie a obligaţiilor naturale în obligaţii civile, fie prin recunoaşterea
obligaţiei naturale de către debitor, fie prin promisiunea fermă din partea debitorului că va
executa o astfel de obligaţie.
 Sunt morale şi de convenienţă acele obligaţii lipsite de orice sancţiune juridică, în sensul
că pentru executarea lor nu se poate folosi forţa de constrângere a statului, aşa cum este, de
exemplu, obligaţia prin care membrii familiei sunt datori să-şi acorde unul altuia sprijin moral şi
material.
D. În funcţie de opozabilitatea lor, deci după cercul persoanelor cărora le sunt opozabile,
obligaţiile se clasifică în obligaţii obişnuite, obligaţii reale şi obligaţii opozabile terţilor.
 Sunt obişnuite acele obligaţii cărora le sunt proprii sub aspectul opozabilităţii regulilor
comune drepturilor relative (res inter alios acta, aliis neque nocere neque prodesse potest).
 Sunt reale (propter rem) acele obligaţii care apar ca accesoriu al unui drept real, ca sarcini
ce incumbă titularului privitor la un bun oarecare. Este spre exemplu, cazul deţinătorilor de
terenuri agricole obligaţi să conserve calităţile solului sau să efectueze anumite lucrări de
îmbunătăţiri funciare.
 Sunt opozabile terţilor (scriptae in rem) acele obligaţii care sunt atât de strâns legate de
posesia unui bun, încât creditorul nu poate obţine realizarea dreptului său decât de la posesorul
actual al bunului. Spre exemplu, în cazul contractului de locaţiune, locatorul are obligaţia de a-i
asigura locatarului folosinţa lucrului închiriat (art. 1786 Cod civil). Odată înstrăinat lucrul, noul
dobânditor al dreptului de proprietate este obligat să respecte dreptul de folosinţă al locatarului;
cu toate că el nu a fost parte în contractul de locaţiune încheiat anterior de către vânzător,
obligaţiile acestuia referitoare la locaţiune îi sunt totuşi opozabile. Principiul rezultă din
prevederile art. 1812 şi 1813 Cod civil potrivit cărora
„locaţiunea rămâne opozabilă dobânditorului chiar şi după ce locatarului i s-a notificat
înstrăinarea, pentru un termen de două ori mai mare decât cel care s-ar fi aplicat notificării
denunţării contractului, conform prevederilor art. 1.816 alin. 2”şi
„dobânditorul (cumpărătorul) se subrogă în toate drepturile şi obligaţiile locatorului care
izvorăsc din locaţiune.”
E. În funcţie de structura lor, obligaţiile civile pot fi de trei feluri:
- pure şi simple, în sensul că obligaţiile nu sunt afectate de modalităţi (termen sau condiţie), ele
presupunând un singur debitor şi un singur creditor;
- obligaţii complexe care implică fie mai multe subiecte, dacă sunt divizibile, fie mai multe
obiecte când debitorul datorează cumulativ două sau mai multe prestaţii;
- obligaţii afectate de modalităţi (termen şi condiţie).
Termenul este un eveniment viitor şi cert care amână fie producerea efectelor
fie stingerea unei obligaţii civile. El nu are aşadar efect în ceea ce priveşte
naşterea obligaţiei ci numai a exigibilităţii ei. Condiţia este acea modalitate
care afectează existenţa obligaţiei civile, perfectarea ei depinzând de un
eveniment viitor şi incert.
Contractul ca izvor de obligaţii civile
Noţiunea şi definiţia contractului civil
Art. 1166 din C. civ. defineşte contractul civil ca fiind
„acordul de voinţe între două sau mai multe persoane cu intenţia de a constitui, modifica
sau a stinge un raport juridic”. Se observă că se menţine vechea definiţie din doctrină
care formulase critici cu privire la vechea definiţie.
Clasificarea contractelor civile
Categoria juridică generală a contractului civil implică diferite specii de contracte, care se
individualizează prin caractere specifice. Clasificarea lor conferă atât posibilitatea caracterizării
fiecărei specii particulare de contract, dar şi putinţa de a constata că în fond, toate nenumăratele
contracte speciale se încadrează în diferite tipuri, ale căror caracteristici pot fi exprimate succint
dar cuprinzător, în însăşi denumirile date acestor tipuri. Fiecare clasificare este importantă
deoarece permite a se stabili regimul juridic aplicabil speciilor de contracte ce se subsumează
fiecărui tip de contract. În acest demers vom urmări deci criteriile de clasificare a contractelor
civile aşa cum sunt ele sistematizate în literatura juridică, respectiv:
A. După modul de formare;
B. După conţinutul lor;
C. După scopul urmărit de părţi;
D. După modul executării;
E. După cum sunt nominalizate sau nu în legislaţia civilă;
F. După corelaţia existentă între contracte;
G. După întinderea prestaţiilor ce constituie obiectul lor.
A. Potrivit primului criteriu general de clasificare, deci după modul de formare, contractele pot fi
consensuale, solemne sau reale.
1. Sunt consensuale acele contracte care se încheie prin simplul acord de
voinţă al părţilor, simpla lor manifestare de voinţă, chiar şi neînsoţită de
vreo condiţie de formă fiind suficientă pentru formarea valabilă a
contractului.
Este totuşi posibil ca părţile să-şi consemneze acordul lor de voinţă şi printr-un înscris fără ca
prin aceasta să denatureze caracterul consensual al convenţiei lor, atâta vreme cât nu o fac pentru
a da validitate contractului (ad validitatem), ci doar în scopul de a-şi preconstitui un mijloc de
probă privind încheierea şi conţinutul acestuia, ad probationem. Codul civil consacră categoria
contractelor consensuale în cadrul art. 1174 alin. (2): „Contractul este consensual atunci când se
formează prin simplul acord de voinţă al părţilor”. Exemple de astfel de contracte: contractul de
vânzare (cu unele excepţii), contractul de mandat, contractul de închiriere etc.
2. Sunt solemne acele contracte pentru a căror încheiere valabilă se cere
respectarea unei anumite forme care, de regulă este forma autentică.
Caracteristic acestei specii de contracte este faptul că nerespectarea formei
solemne are ca efect juridic nulitatea absolută. Exemple: donaţia, contractul
de ipotecă, contractul de întreţinere etc.
3. În ceea ce priveşte contractele reale, pentru formarea lor nu este
suficientă simpla manifestare de voinţă a părţilor ci, ea trebuie să fie însoţită
şi de remiterea materială a lucrului, în sensul art. 1174 alin. (4) C. civ.:
„contractul este real atunci când, pentru validitatea sa, este necesară
predarea unui bun al debitorului.”
B. După conţinutul lor, contractele pot fi bilaterale (sinalagmatice) sau unilaterale.
1. Este bilateral sau sinalagmatic acel contract caracterizat prin
reciprocitatea obligaţiilor care revin părţilor şi prin interdependenţa
obligaţiilor reciproce, în sensul că fiecare dintre ele este cauza celeilalte.
Potrivit art. 1171 din C. civ., contractul este sinalagmatic atunci când
obligaţiile născute din acesta sunt reciproce şi interdependente. În caz
contrar, contractul este unilateral, chiar dacă executarea lui presupune
obligaţii în sarcina ambelor părţi. În consecinţă, fiecare dintre ele poate avea
concomitent atât calitatea de creditor, dar şi pe aceea de debitor al unei
obligaţii.

2. Este unilateral acel contract care dă naştere la obligaţii numai în sarcina


uneia din părţi, cealaltă având doar calitatea de creditor al obligaţiei.
C. După scopul urmărit de părţi, contractele pot fi cu titlu oneros sau contracte cu titlu gratuit.
1. Sunt cu titlu oneros (art. 1172 alin. 1) acele contracte în care fiecare
dintre părţi urmăreşte un folos, o contraprestaţie, deci realizarea unui interes
patrimonial propriu. Contractele oneroase au întotdeauna şi un caracter
sinalagmatic, deoarece părţile îşi asumă obligaţii, fiecare urmărind să obţină
un echivalent în schimbul a ceea ce se obligă.
2. Contractele cu titlu gratuit sunt cele ce se încheie în interesul exclusiv al
unei părţi, căreia i se procură un folos de către cealaltă parte, fără a se da
ceva în schimb.
D. După modul sau durata de executare pot fi contracte cu executare imediată, uno ictu şi
contracte cu executare succesivă.
1. Sunt contracte cu executare imediată (instantanee) cele a căror
îndeplinire se consumă imediat după încheierea lor, obiectul obligaţiei
constând într-o singură prestaţie.
2. Sunt cu executare succesivă acele contracte a căror realizare presupune o
desfăşurare în timp fie sub forma unor prestaţii continue, fie sub forma unor
prestaţii succesive (contractul de închiriere, locaţiune, întreţinere).
E. După cum sunt nominalizate sau nu în legislaţia civilă, contractele pot fi numite şi nenumite.
1. Contractele numite sunt cele care au o reglementare specială şi
corespund unei operaţiuni juridice determinate, fiind nominalizate în
legislaţia civilă (contractul de vânzare sau donaţie).
2. Sunt nenumite, “nova negotio”, acele contracte care nu sunt nominalizate
ca figuri distincte în legislaţie. Având exerciţiul şi facultatea liberei voinţe,
părţile pot găsi numeroase feluri de contracte pentru satisfacerea nevoilor lor,
fără a fi ţinute a se adapta la unul dintre tipurile de contracte numite
(contractul de asistenţă juridică). În acest sens, art. 1168 C. civ. statuează:
„contractelor nereglementate de lege li se aplică prevederile prezentului
capitol, iar dacă acestea nu sunt îndestulătoare, regulile special privitoare
la contractul cu care se aseamănă cel mai mult”.
Precizăm că, odată cu intrarea în vigoare a Codului civil, contractul de
întreţinere a devenit un contract numit.
F. După corelaţiile care există între unele, contractele pot fi principale sau accesorii.
1. Sunt principale acele contracte care au o existenţă de sine stătătoare şi a
căror soartă juridică nu este legată de cea a altor contracte încheiate de părţi.
2. Sunt accesorii acele contracte care însoţesc unele contracte principale, de
a căror soartă juridică depind. Spre exemplu, contractul de gaj şi cel de
ipotecă au un caracter accesoriu faţă de contractul de împrumut, de a cărui
soartă juridică depind, potrivit principiului „accesorium sequitur principale”.

G. În funcţie de întinderea prestaţiilor ce constituie obiectul lor, contractele pot fi comutative


sau aleatorii. Esenţial pentru definirea celor două specii este certitudinea sau incertitudinea
întinderii prestaţiilor la momentul încheierii contractului.
1. Comutativ este contractul caracterizat de echilibrul prestaţiilor reciproce
ale părţilor, aşa cum îl individualizează art. 1173 Cod civil „Este comutativ
contractul în care, la momentul încheierii sale, existenţa drepturilor şi
obligaţiilor părţilor este certă, iar întinderea acestora este determinată sau
determinabilă.”
Contractele comutative evocă ideea de mutaţie reciprocă a unor valori ce trec dintr-un
patrimoniu în altul.
2. Este aleatoriu contractul care, prin natura lui sau prin voinţa părţilor, oferă
cel puţin uneia din părţi şansa unui câştig şi o expune totodată la riscul unei
pierderi, ce depind de un eveniment viitor şi incert. (art. 1173 alin. 2 C. civ.)
Din acest motiv, la încheierea lui, nu se poate şti, nici dacă va exista câştig
sau pierdere, toate aceste elemente depinzând de hazard.
Doctrina şi jurisprudenţa consideră că mai pot fi reţinute şi alte clasificări ale contractelor civile,
cum ar fi spre exemplu contractele negociate şi contractele de adeziune, contractele constitutive
sau translative de drepturi şi contractele declarative etc.
Condiţiile de validitate a contractelor
Prin încheierea contractului se înţelege, în cea mai sintetică formulare, realizarea acordului de
voinţă al părţilor asupra clauzelor contractului. Art. 1179 C.civ. precizează „ín terminis” că
pentru încheierea valabilă a unei convenţii sunt esenţiale următoarele condiţii:
„(1) Condiţiile esenţiale pentru validitatea unui contract sunt: 1. capacitatea de a contracta; 2.
consimţământul valabil al părţilor; 3. un obiect determinat, posibil şi licit; 4. o cauză valabilă a
obligaţiilor. (2) În măsura în care legea prevede o anumită formă a contractului, aceasta trebuie
respectată, sub sancţiunea prevăzută de dispoziţiile legale aplicabile.”
Aceste condiţii sunt generale, proprii tuturor contractelor. Analiza sumară a fiecăreia dintre
acestea ne prilejuieşte următoarele observaţii:
Capacitatea de a contracta
Pentru ca să fie valabil contractul, este necesar ca părţile care îl încheie să fie capabile de a
contracta. Prin capacitatea de a încheia actul juridic civil se înţelege aptitudinea subiectului de
drept civil de a deveni titular de drepturi şi obligaţii civile, prin încheierea de acte de drept civil.
Capacitatea de a încheia acte juridice civile este reglementată de art. 1180 C. civ., potrivit căruia:
„poate contracta orice persoană ce nu este declarată incapabilă de lege şi nici oprită să încheie
anumite contracte”

Nu există aşadar alte incapacităţi decât acelea ce sunt determinate de lege,


astfel încât capacitatea constituie regula, în vreme ce incapacitatea este
privită ca şi o excepţie. De aici rezultă că textele referitoare la incapacitate
sunt de strictă interpretare.
Regula în această materie, consacrată în doctrină şi stabilită şi de practica judecătorească este că
orice persoană are capacitatea de a încheia acte juridice civile, incapacităţile constituind excepţii
de la această regulă. În legătură cu această regulă în art. 29 C. civ. alin.1 se prevede expres că:
„Nimeni nu poate fi îngrădit în capacitatea de folosinţă sau lipsit, în tot sau în parte, de
capacitatea de exerciţiu, decât în cazurile şi condiţiile prevăzute de lege”.
Capacitatea de folosinţă este aptitudinea persoanei de a avea drepturi şi obligaţii civile (art. 34 C.
civ.), iar conform art. 38 C. civ., capacitatea de exerciţiu deplină începe la data când persoana
devine majoră, adică la împlinirea vârstei de 18 ani. Tot astfel, conform art. 39 C. civ., minorul
de 16 ani dobândeşte, prin căsătorie, capacitatea deplină de exerciţiu,
Potrivit dispoziţiilor legale, minorii (şi cei cu capacitate restrânsă de exerciţiu, 14-18 ani) şi
interzişii judecătoreşti nu pot contracta personal. Pentru aceste categorii de persoane actele
juridice se fac prin reprezentanţii lor legali. S-a admis totuşi, atât în doctrină cât şi în
jurisprudenţă, că sunt valabile actele încheiate de o astfel de persoană, dacă este vorba despre
acte de conservare ori acte mărunte care se încheie zilnic pentru nevoile obişnuite ale traiului. Cu
titlu de noutate, art. 40 C. civ. reglementează capacitatea de exerciţiu anticipată respectiv,
„Pentru motive temeinice, instanţa de tutelă poate recunoaşte minorului care a împlinit vârsta de
16 ani capacitatea deplină de exerciţiu. În acest scop, vor fi ascultaţi şi părinţii sau tutorele
minorului, luându-se, când este cazul, şi avizul consiliului de familie”.
Consimţământul
Prin consimţământ se înţelege acea condiţie esenţială a actului juridic care constă în
hotărârea de a încheia un act juridic civil, manifestată în exterior.
Aşa cum este deja cunoscut din studiul altor părţi ale dreptului civil, pentru a fi valabil
consimţământul trebuie să îndeplinească la rândul său următoarele condiţii:
a. să provină de la o persoană cu discernământ
Aceasta condiţie porneşte de la premisa că pentru a i se recunoaşte efectele juridice (deci pentru
a da naştere, a modifica sau a stinge un raport juridic obligaţional), subiectul de drept civil
trebuie să aibă aptitudinea de a aprecia asupra consecinţelor produse ca urmare a manifestării
sale de voinţă. În ceea ce priveşte persoana fizică în deplinătatea capacităţii de exerciţiu, în
favoarea sa operează prezumţia că are discernământul necesar pentru a contracta. Dimpotrivă,
persoana lipsită de capacitatea de exerciţiu este prezumată a nu avea discernământ fie datorită
vârstei fragede, fie datorită stării de sănătate mintală. Sancţiunea încheierii unui contract de către
o persoană lipsită de discernământ este nulitatea relativă, cu toate consecinţele decurgând din
aceasta.
b) consimţământul trebuie exprimat cu intenţia asumării unui angajament juridic
„Per a contrario”, lipseşte intenţia de a produce efecte juridice dacă declaraţia de a contracta a
fost făcută în glumă, (jocandi causa), din prietenie sau complezenţă. De asemenea,
consimţământul nu poate fi dat sub forma unei condiţii pur potestative din partea celui care se
obligă (altfel spus, “mă oblig dacă am chef!”) sau dacă el este prea vag şi imprecis (ad calendas
graecas!).
c) consimţământul trebuie să fie exteriorizat, căci este de neconceput încheierea unui contract
fără o manifestare exterioară de voinţă
Manifestarea de voinţă poate fi în egală măsură exteriorizată fie într-o formă expresă, fie într-una
tacită. Exteriorizării consimţământului îi este aplicabil principiul consensualismului, care le
permite părţilor să aleagă în egală măsură şi forma de exteriorizare a voinţei lor, căci simpla
manifestare de voinţă este nu numai necesară ci şi suficientă pentru ca actul să se nască valabil
din punctul de vedere al formei sale. Fireşte, de la acest principiu există şi excepţii, aşa cum este
cazul actelor solemne, când manifestarea de voinţă trebuie să îmbrace o formă specială.
d) consimţământul să nu fie alterat printr-un viciu al voinţei
„(1) Consimţământul este viciat când este dat din eroare, surprins prin dol sau smuls prin
violenţă. (2) De asemenea, consimţământul este viciat în caz de leziune.” (1206 C.civ.)

Obiectul contractului
Prin dispoziţiile art. 1179 alin. 3 C. civ. se prefigurează condiţiile pe care trebuie să le
îndeplinească obiectul contractului, absenţa acestora fiind sancţionată cu nulitatea
absolută. Din această prevedere, rezultă că obiectul contractului constă în prestaţia
datorată de debitor, respectiv de a da, a face sau a nu face ceva, după caz. În sprijinul
acestei opinii invocăm dispoziţiile art. 1225 C. civ., potrivit cărora: „Obiectul contractului
îl reprezintă operaţiunea juridică, precum vânzarea, locaţiunea, împrumutul şi altele
asemenea, convenită de părţi, astfel cum aceasta reiese din ansamblul drepturilor şi
obligaţiilor contractuale”.
Pentru a fi valabil, obiectul actului juridic civil trebuie să îndeplinească condiţiile prevăzute în
art. 1179 (1) şi art. 1225 (2) (3) din Codul civil.
a) Obiectul actului juridic civil trebuie să existe
Această primă condiţie este şi cea mai importantă, deoarece dacă obiectul nu există, nu se mai
pune problema observării celorlalte condiţii ale sale. Necesitatea existenţei obiectului se
apreciază în momentul încheierii actului juridic. Într-adevăr, făcând aplicaţia acestui principiu în
materia actului de vânzare, în art. 1659 C. civ. se prevede că dacă în momentul vânzării bunul
vândut era pierit în tot, actul juridic este nul. Potrivit art. 1659 C. civ. şi art. 1658 (2) C. civ.,
dacă bunul a pierit numai în parte cumpărătorul are un drept de opţiune, între a cere desfacerea
contractului ori a cere o reducere de preţ. Pot alcătui aşadar obiectul actului juridic civil şi
bunurile viitoare, cu excepţia succesiunilor nedeschise încă.
b) Obiectul să fie în circuitul civil
Această cerinţă de validitate a obiectului actului juridic civil este prevăzută expres în art. 1229 C.
civ. potrivit căruia „Numai bunurile care sunt în circuitul civil pot face obiectul unei prestaţii
contractuale.”
c) Obiectul să fie determinat sau determinabil
Textul legal care prevede această condiţie este art. 1225 alin. 2 C. civ.: „Obiectul contractului
trebuie să fie determinat … sub sancţiunea nulităţii absolute”. Părţile trebuie să individualizeze
bunurile chiar în cuprinsul contractului. Atunci când obiectul (derivat) constă într-un bun
determinat prin caractere individuale (res certa), condiţia este îndeplinită chiar din ipoteză. Când
acesta consta într-un bun ce trebuie individualizat prin însuşiri de gen (res genera), condiţia este
realizabilă prin determinarea în concret a bunului cu ajutorul cântăririi, numărării, măsurării sau
a altor operaţiuni de acest fel.
d) Obiectul să fie posibil
Condiţia se impune ca o consecinţă a aplicării principiului că nimeni nu poate fi obligat la o
prestaţie imposibilă, „ad imposibilium, nulla obligatio!” Obiectul nu este posibil doar în cazul în
care imposibilitatea este absolută, adică pentru oricine. Dacă imposibilitatea este doar relativă,
deci numai pentru un anumit debitor, atunci obiectul contractului este valabil, iar neexecutarea
culpabilă.
e) Obiectul să fie licit
Această condiţie implică raportarea conduitei pretinse sau asumate de debitorul obligaţiei la
normele de convieţuire socială stabilite de lege. În acest sens dispun şi art. 1179 alin. 1 pct. 3 C.
civ. şi art. 1225 alin. 2 C. civ., într-o manieră imperativă, sub sancţiunea nulităţii absolute:
„Obiectul este ilicit atunci când este prohibit de lege sau contravine ordinii publice ori bunelor
moravuri”.
Pe lângă aceste condiţii generale, uneori trebuie îndeplinite şi condiţiile speciale cum ar fi:
obiectul contractului să constea într-un fapt personal al debitorului, cel care se obligă să fie
titularul dreptului subiectiv, deoarece nimeni nu poate fi obligat prin voinţa altei persoane.
f) Obiectul să fie moral
Obiectul contractului este moral atunci când el concordă moralei sau bunelor moravuri.

Cauza contractului
Scopul sau finalitatea contractului îşi găseşte răspunsul direct în ceea ce numim cauza
contractului. Ea exprimă într-o manieră mai mult sau mai puţin directă răspunsuri la întrebările
pentru ce? sau în ce scop s-a încheiat contractul?
În conformitate cu prevederile art. 1236 C. civ., cauza oricărui act juridic civil trebuie să existe,
să fie licită şi morală. Ca noutate existenţa cauzei este impusă acum în mod expres. De
asemenea, sunt definite noţiunile de cauză ilicită şi morală: art. 1236 C. civ.: (2) „Cauza este
ilicită când este contrară legii şi ordinii publice. (3) Cauza este imorală când este contrară
bunelor moravuri.”
Caracterul licit al cauzei rezultă nu numai din prevederile art. 1236 C. civ., dar şi din cele ale art.
1237C. civ., potrivit cărora „Cauza este ilicită şi atunci când contractul este doar mijlocul
pentru a eluda aplicarea unei norme legale imperative.”
Sancţiunea actelor juridice civile în care cauza are caracter ilicit sau caracter imoral este nulitatea
absolută, după cum prevăd dispoziţiile art. 1238 (2): „cauza ilicită sau imorală atrage nulitatea
absolută a contractului dacă este comună sau, în caz contrar, dacă cealaltă parte a cunoscut-o
sau, după împrejurări, trebuia s-o cunoască”.