Genealogical-Beginnings - Content File PDF

You have downloaded a document from
The Central and Eastern European Online Library
The joined archive of hundreds of Central-, East- and South-East-European publishers,

research institutes, and various content providers
Source: Studii şi Materiale de Istorie Medie (SMIM)
Studies and Sources of Medieval History
Location: Romania
Author(s): Ştefan S. Gorovei
Title: Începuturi genealogice
Genealogical Beginnings
Issue: XXXVI/2018
Citation Ştefan S. Gorovei. "Începuturi genealogice". Studii şi Materiale de Istorie Medie (SMIM)
style: XXXVI:59-100.
https://www.ceeol.com/search/article-detail?id=754227
CEEOL copyright 2019
GENEALOGIE ŞI ISTORIE SOCIALĂ

ÎN ŢĂRILE ROMÂNE
ÎNCEPUTURI GENEALOGICE
ŞTEFAN S. GOROVEI
stefangorovei@yahoo.fr
În încercarea de a reface istoria şi spiţa unei familii – indiferent de

rang sau vechime – stabilirea începuturilor rămâne un punct central. După
mediul onomastic (patronime, tezaur de prenume) sau după cel geografic
(proprietăţi, moşteniri vechi, ocini în sate sau oraşe), căutătorul încearcă
să determine acel punct în care un om se desprinde din masa
contemporanilor săi, din cercul vast de rude (familia extinsă) şi
dobândeşte o personalitate aparte, interesantă pentru istoric prin faptul că
devine rădăcina unui neam identificabil tocmai prin nume şi proprietăţi.
În această aventură ştiinţifică, simplist definită în cuvintele precedente,
calea este presărată cu cele mai neaşteptate capcane, de toate felurile,
oferite cu largheţe de izvoare – de la omonimii (persoane şi locuri) la
cronologii eronate (datări greşite), de la formulări neclare la imprecizii în
definirea înrudirilor şi aşa mai departe. Dezbaterea poate fi în egală
măsură pasionantă şi frustrantă.
Primul sfat care se dă cuiva doritor să construiască arborele
genealogic al familiei sale este acela de a începe cu generaţiile prezente,
urcând, treptat, spre înălţimile vechimii: este drumul firesc, de la
prezentul controlabil, uşor de documentat şi prin mărturii personale (pură
istorie orală !) spre trecutul tot mai greu controlabil şi deseori
imprevizibil, adică de la cunoscut (sau cognoscibil) spre necunoscut. Este
şi aceasta o aventură, desigur, dar una ale cărei margini sunt definite şi
apropiate, vizibile şi dinainte ştiute: lacunele documentare (tardiva şi
defectuoasa înregistrare a populaţiei, nenumăratele pierderi şi distrugeri

dr., CS I, Centrul de Istorie şi Civilizaţie al Academiei Române, Iaşi.
„Studii și Materiale de Istorie Medie”, vol. XXXVI, 2018, p. 59-100

60 Ștefan S. Gorovei
ale feluritelor înregistrări), precum şi piedicile legislative, la care se

adaugă, foarte adesea, nepăsarea şi indiferenţa, distructive şi
demobilizatoare, ale rudelor.
Dar în cercetarea genealogiei istorice1 se poate întâmpla şi altfel.
„Prezentul controlabil” se poate să aparţină veacului al XVIII-lea sau
celor precedente, să fie destul de bine documentat cu actele stăpânirilor,
vânzărilor şi cumpărărilor, împărţirilor, daniilor etc. Acolo, pe acel teren,
a urca spre vechime, spre începuturi, înseamnă, în asemenea cazuri, o
altfel de aventură, cu dificultăţi şi capcane specifice.
Unii cercetători încearcă să stabilească genealogiile pornind de la
căutarea începuturilor: cea mai veche prezenţă documentară a numelui de
familie (patronimului). Metoda aceasta prezintă un inconvenient serios.
Oamenii din vechime nu posedau – în cea mai mare parte – ceea ce noi
numim azi nume de familie şi chiar boierii mari se mulţumeau cu numele
de botez, împodobit sau nu cu dregătoria (din prezent sau din trecut) şi
alături de care aşezau, uneori, numele vreuneia dintre stăpânirile lor2.
Prima menţiune poate fi înşelătoare, ea conţine germenul înşelării
în însuşi faptul că este prima, întrucât a putut deveni prima prin dispariţia
celor imediat anterioare: de câte ori nu se spune în acte că beneficiarii lor
au pierdut toate uricele mai vechi în vreun război, îngropate în pământ,
arse, furate, înstrăinate etc. ?! Genealogii întregi sunt pierdute din
asemenea pricini3. Pe de altă parte, „prima menţiune” poate să fie
înşelătoare şi din cauza omonimiilor: câtă vreme numele de familii nu
erau fixate, stabilizate, legate temeinic de câte un neam prin folosirea lor
vreme de câteva generaţii şi în ramuri diferite (ca şi în cazul stemelor), se
poate întâmpla să avem de-a face cu porecle, identice din cine ştie ce
pricini, fără ca această identitate să indice vreo înrudire sau apartenenţa la
un acelaşi trunchi. Apoi, singura menţionare a unui nume într-un
document poate să nu fie relevantă în sine: doar analiza contextului
– dacă este posibilă – poate să aducă îndreptăţirea unei legături cu cei
care, ulterior, purtând acelaşi nume, vor alcătui familia respectivă. Cazul
1
Cf. Ştefan S. Gorovei, Cele trei genealogii, comunicare prezentată la 17 mai
2008 la al XIV-lea Congres de Genealogie şi Heraldică (Iaşi, 15–17 mai 2008).
2
Cf. Maria Magdalena Székely, Forme de afirmare a preeminenţei sociale la
marii boieri moldoveni (secolele al XV-lea – al XVI-lea), în Cristian Ploscaru, Mihai-
Bogdan Atanasiu (editori), Elitele puterii – puterea elitelor în spaţiul românesc (secolele
XV–XX), Editura Universităţii „Alexandru Ioan Cuza”, Iaşi, 2018, p. 30–33.
3
Cf. Ştefan S. Gorovei, Genealogii pierdute, sate uitate (I), în SMIM, XXIX,
2011, p. 71–89.

Începuturi genealogice 61
vistierului Gorovei de la „1591/1592” (7100), pe care l-am analizat nu de

mult4, poate fi un exemplu: numai contextul în care acest personaj apare
(prima şi ultima dată în documentele cunoscute până acum !) face dovada
că el aparţine neamului care va purta acelaşi nume în veacurile următoare.
Aşa, de pildă, a căuta începuturile familiei Prăjescu ghidându-ne
doar după acest patronim ar conduce la concluzia că avem de-a face cu un
neam care apare la mijlocul veacului al XVI-lea. Urmărind, însă, alte
repere, se constată că Prăjeştii din acel veac descindeau în linie masculină
dintr-un personaj a cărui viaţă activă trebuie plasată cu două secole mai
înainte, de vreme ce la 1393 sunt atestaţi fiii săi5.
Cu cinci decenii în urmă, spre începuturile activităţii mele în
câmpul cercetărilor genealogice, am crezut că ar fi posibil să încheg un
studiu despre cele mai vechi familii boiereşti din Moldova. Formula cele
mai vechi era menită să stabilească o ierarhie după criteriul celei dintâi
atestări a neamului respectiv, fixând ca limită superioară anul 1450 şi
indiferent dacă el a traversat veacurile purtând acelaşi nume6. Am
constatat atunci cât de dificilă poate fi o asemenea încercare în absenţa
unor cercetări speciale în contextul documentar cunoscut, aşa că până la
urmă am selectat, pentru o primă etapă, doar cinci neamuri ale căror
începuturi le-am socotit mai limpede şi mai temeinic documentate în
perioada aleasă: Prăjescu, Başotă, Tăutu, Gane (Gănescu) şi Ponici. Deşi
în vara anului 1968 textul era încheiat într-o primă formă, nu mi s-a părut
că Vechi neamuri de boieri moldoveni ar putea deveni un studiu
acceptabil şi publicabil: în unele puncte documentarea era şubredă, în
altele continuitatea genealogică nu se întrezărea sub umbra certitudinii.
Materialul a rămas în dosar, dar ideea de bază nu m-a părăsit. Recunosc
azi că proiectul fusese frumos, dar prea ambiţios pentru etapa aceea.
4
Idem, De la cronologie şi diplomatică la genealogie şi istorie. Documente rău
datate, fără dată şi false, în SMIM, XXXV, 2017, p. 333–340 (actul este databil în
1604-1605); v. şi idem, Din istoria unui sat nemţean. Răzeşii Gorovei de la Bârgăuani,
în AŞUI, s.n., Istorie, LXIII, 2017, p. 223–259.
5
DRH, A, I (1384–1448), volum întocmit de C. Cihodaru, I. Caproşu şi
L. Şimanschi, Editura Academiei Române, Bucureşti, 1975, p. 5–6, nr. 4 (documentul a
făcut parte din vechea arhivă a Mănăstirii Putna). Despre familie: I. C. Miclescu-
Prăjescu, Obârşia unei familii din Moldova, în RIR, X, 1940, p. 175–210.
6
În ordine cronologică: Prăjescu (1393*), Buhuş (1421), Başotă (1427), Tăutu
(1430), Gane / Gănescu (1433), Miclescu (1438*), Ponici (1442) şi Flondor (1443*). La
sugestia lui I. C. Miclescu-Prăjescu (scrisoare din 19 noiembrie 1967), am adăugat
familia Stârcea (1428*). Asteriscul marchează discontinuitatea patronimică.

Continuarea muncii m-a făcut să văd, însă, cu toată claritatea, cel puţin
două lucruri: mai întâi, relativitatea absolută – în special pentru
începuturi – a spiţelor de compilaţie, care circulau pe atunci între puţinii
pasionaţi de cunoaşterea genealogiilor; în al doilea rând, justeţea absolută
a opiniei lui I. C. Miclescu-Prăjescu (1892–1973) privind importanţa
transmisiunii ocinilor (curgerea stăpânirii) ca principal – dacă nu chiar
unic – criteriu valabil în stabilirea filiaţiilor reale.
Problema începuturilor genealogice a rămas mereu în atenţia mea,
şi nu numai pentru neamurile cele mai vechi; de-a lungul anilor, mai
multe comunicări în şedinţele lunare ale Filialei Iaşi a Comisiei Naţionale
de Heraldică, Genealogie şi Sigilografie a Academiei Române (CNHGS-I)
sau în reuniunile organizate de Institutul Român de Genealogie şi
Heraldică „Sever Zotta” au fost consacrate acestei teme; din diverse
motive, asupra cărora nu stărui, puţine au ajuns a vedea (târziu) şi lumina
tiparului7. Prin asemenea exerciţii, am înţeles că în desluşirea acestor
începuturi nici vorbă nu poate fi de o tratare mecanică, de o metodă unică
şi infailibilă: în fiecare caz în parte este un document nou, o privire nouă,
o sugestie dintr-o direcţie neaşteptată care poate să deblocheze cursul
cercetării şi să ridice vechimea unui neam cu un secol sau chiar două, fie
şi printr-o genealogie nenominală8. Altfel spus, câte cazuri – tot atâtea
studii de caz !
Pentru unele din neamurile avute în vedere acum 50 de ani, truda
altor cercetători a asigurat deja un însemnat progres al cunoaşterii, uneori
chiar într-un chip cu totul neaşteptat9. Am socotit că, în aceeaşi direcţie,
7
Cf. Ştefan S. Gorovei, Contribuţii la genealogia familiilor Tăutu şi
Callimachi, în AŞUI, s.n., Istorie, LIX, 2013, p. 99–119 – comunicări în cadrul
CNHGS-I din 10 iunie 2003 (şedinţa 94) şi, respectiv, 9 octombrie 2001 (şedinţa 67).
8
Folosesc această formulă pentru a arăta că, uneori, începuturile unui neam se
pot fixa într-o anumită epocă, fără să avem totuşi şirul numelor în succesiunea
generaţiilor (ceea ce se numeşte filiation non interrompue) până la primul membru
atestat documentar. Cazul familiei Tăutu poate ilustra această situaţie: primul Tăutu
apare în 1430, dar analiza unor toponime şi a transmiterii unor stăpâniri urcă vechimea
neamului cu toată certitudinea către mijlocul veacului anterior, spre un Tăutu a cărui
existenţă, deşi certă, nu va putea fi niciodată atestată documentar – cf. Ştefan S. Gorovei,
Contribuţii la genealogia familiilor Tăutu şi Callimachi, cit., p. 102–109.
9
Este cazul Micleştilor, cu contribuţiile d-lui Mircea Ciubotaru: Gugeşti –
etape în evoluţia aşezărilor şi proprietăţii, în Alexandru Th. Obreja, Petru Şt.
Pogângeanu, Petru V. Matei, Iulian Pruteanu-Isăcescu, Mircea Ciubotaru, Gugeşti (jud.
Vaslui). Preliminariile unei istorii, Editura „Cronica”, Iaşi, 2009, p. 54–58 şi mai ales
Desluşiri la începutul neamului boierilor Miclescu, în „Prutul. Revistă de Cultură”, s.n.,

pot fi utile şi trei dintre „exerciţiile” menţionate10, datând din ultimul

deceniu. Reunindu-le aici sub un titlu neutru, am introdus un minimum de
observaţii suplimentare şi de informaţii bibliografice.
I. Apartenenţa Flondoreştilor la mai vechiul neam Albotă este un
fapt îndeobşte cunoscut. Fraţii Toader şi Gheorghiţă, fiii jitnicerului Pavel
Albotă, s-au „poreclit” Fl(i)ondor şi Ciudin, iar urmaşii lor au transformat
poreclele părinteşti în nume de familie11. Începuturile genealogice ale
Flondoreştilor sunt, deci, acelea ale Alboteştilor. Filiaţia neîntreruptă a
acestora din urmă începe cu Petre Albotă, mare vornic al Ţării de Jos în
1572, dregător credincios al lui Alexandru vodă Lăpuşneanu şi al fiului
său Bogdan. Înaintea lui, sunt atestaţi fraţii Ion Albotă şi Costea Albotă,
acesta din urmă mare comis în 1530 şi mare postelnic în 1531–153712.
Legătura între ei şi vornic nu este afirmată în chip expres în izvoarele azi
cunoscute. Asemenea lacune se întâlnesc în partea veche a genealogiilor
moldoveneşti şi ele au, deseori, cauze foarte banale. Dacă stăpânirea a
fost continuă şi transferul de proprietate s-a făcut fără vânzări, cumpărări,
împărţeli, schimburi sau ieşiri din indiviziune, atunci nu s-au produs
documente. În asemenea cazuri, filiaţia este suficient dovedită prin
existenţa unei ocini (sat sau parte de sat) în stăpânirea atât a presupuşilor
strămoşi, cât şi a presupuşilor urmaşi – şi uneori trebuie să ne mulţumim
numai cu atâta. Acesta este cazul familiei Albotă, când e vorba de părinţii
vornicului Petre Albotă.
V (XIV), 2015, 1 (55), p. 155–165. Pentru neamul Ponici: Lucian-Valeriu Lefter,

Obârşia şi continuitatea familiei Ponici, în Aut viam inveniam, aut faciam. In honorem
Ştefan Andreescu, editori Ovidiu Cristea, Petronel Zahariuc <şi> Gheorghe Lazăr,
Editura Universităţii „Alexandru Ioan Cuza”, Iaşi, 2012, p. 289–307.
10
În ordine cronologică: Începuturile genealogice ale Flondoreştilor,
comunicare prezentată la 15 mai 2008 la al XIV-lea Congres de Genealogie şi Heraldică
(Iaşi, 15–17 mai 2008); Istorii uitate. Rotompanii de la Rotopăneşti, comunicare la
CNHGS-I, 14 mai 2013 (şedinţa 179); Găneştii în veacurile XV–XVI. Arhivistică şi
istorie, comunicare la CNHGS-I, 14 ianuarie 2014 (şedinţa 185).
11
Sever Zotta, Obârşia familiei Flondor, în AG, VI (XI), 1999, 1-4, p. 1–10
(v. p. 6–7). Studiul a fost tipărit iniţial în limba germană (Die Abstammung der Familie
Flondor) în revista „Bukowiner Heimatblätter”, I, 1933, 1-3. Continuarea anunţată nu a
mai apărut.
12
Cf. Nicolae Stoicescu, Dicţionar al marilor dregători din Ţara Românească
şi Moldova. Sec. XIV–XVII, Editura Enciclopedică Română, Bucureşti, 1971, p. 290.
Pentru postelnicul Costea Albotă şi urmaşii săi: Maria Magdalena Székely, Sfetnicii lui
Petru Rareş. Studiu prosopografic, Editura Universităţii „Alexandru Ioan Cuza”, Iaşi,
2002, p. 365–373.

Sever Zotta a observat13 că firul care leagă grupul Ion şi Costea

Albotă de Petre Albotă şi urmaşii săi îl constituie stăpânirea satului
Oniceni de pe Şomuz. Este un adevăr incontestabil: stăpânirile urmaşilor
lui Petre Albotă la Oniceni se pot urmări până târziu, spre secolul al
XVIII-lea. Nu poate fi, deci, nici o îndoială cu privire la legătura de
rudenie, foarte apropiată, care a trebuit să fie între fraţii Ion şi Costea şi
vornicul Petre. Cu toate acestea, nici până astăzi nu a apărut izvorul
(document, inscripţie, însemnare ori pomelnic) care să ne spună explicit
dacă tatăl lui Petre Albotă a fost Ion sau a fost Costea14 !
Odată recuperată această etapă, cercetătorul trebuie să scruteze
veacul al XV-lea.
Pe urmele lui Ion Bogdan, Sever Zotta a acceptat ca strămoş al
familiei Albotă pe un boier numit Albul, dregător al lui Ştefan cel Mare,
pârcălab de Neamţ, numit – o singură dată (5 februarie 1468) –
Albotă15. Anumite coincidenţe onomastice ar părea să susţină această
identificare (are două fiice, Mărica şi Sasca, prenume care se regăsesc la
Alboteştii noştri), însă întregul context genealogic în care se plasează
posteritatea acestui personaj e cu totul străin aceluia în care apar, tocmai
în aceeaşi vreme, fraţii Ion şi Costea Albotă16. Boierul Albul17 trebuie
eliminat din începuturile genealogice ale Flondoreştilor18.
13
Sever Zotta, op. cit., p. 4. V. şi Mihai Dim. Sturdza, Din vremea lui vodă
Lăpuşneanu: logofătul Petru Albotă şi urmaşii săi, în idem, Familiile boiereşti din
Moldova şi Ţara Românească. Enciclopedie istorică, genealogică şi biografică,
coordonator şi coautor ~, I, Editura „Simetria”, Bucureşti, 2004, p. 45–47 (din eroare,
este numit de două ori Pavel); spiţa genealogică la p. 44 (cu notele la p. 626).
14
Faptul că Onicenii au fost cumpăraţi în 1528 de postelnicul Costea Albotă –
DIR, A, XVI/1, Editura Academiei, Bucureşti, 1953, p. 247–248, nr. 219 – îl indică pe
acesta, cu multă probabilitate, ca părinte al lui Petre Albotă (Sever Zotta, op. cit.; Mihai
Dim. Sturdza, op. cit.).
15
DRH, A, II (1449–1486), volum întocmit de Leon Şimanschi în colaborare cu
Georgeta Ignat şi Dumitru Agache, Editura Academiei, Bucureşti, 1976, p. 219, nr. 151
(v{ra pana Albota) şi 152 (credinţa panului Albotă); observaţia editorilor (nota 11) –
„În celelalte doc. ale vremii: Albúla (Albul)” – sugerează posibilitatea unei erori a
diacului.
16
Posteritatea lui Alb spătarul de la 1443 (ajuns în 1468–1470 pârcălab de
Neamţ) este înfăţişată în documentul din 4 martie 1507, prin care urmaşii fraţilor Onişor
vistier şi Băzdâga au vândut lui Gavril Trotuşanu satul Berindeeşti pe Costina – DIR, A,
XVI/1, cit., p. 62–63, nr. 58. V. şi comentariul lui Mihai Costăchescu, Documentele
moldoveneşti de la Bogdan voievod (1504–1517), publicate de ~, Fundaţia Regele Carol
I, Bucureşti, 1940, p. 141–142.

17
Figurează şi în spiţa din Familiile boiereşti din Moldova şi Ţara
Românească. Enciclopedie istorică, genealogică şi biografică, cit. (supra, nota 13),
p. 44, ca fiu al boierului Mic Albul, membru al sfatului domnesc în 1403–1411.
În această spiţă, soţia vornicului Petre Albotă este numită Candachia Rango,
fără indicarea vreunei surse documentare; dar pomelnicele mănăstirilor Suceviţa,
Voroneţ şi Putna indică numele Sofica: Victor Brătulescu, Pomelnicul cel mare al
Mănăstirii Suceviţa, în MMS, XLIV, 1968, 3-4, p. 198; Andrei Eşanu, Valentina Eşanu,
Pomelnicul Mănăstirii Voroneţ. Studiu şi text, în AP, IV, 2008, 2, p. 122 şi 198; Monah
Alexie Cojocaru, Pomelnicul Mănăstirii Putna (1756), în AP, VIII, 2012, 2, p. 205 şi
297 (reeditat în idem, Pomelnicele Mănăstirii Putna şi ale schiturilor ei, Sfânta
Mănăstire Putna, Editura „Mitropolit Iacov Putneanul”, 2017, p. 53 şi 145). „Dumneaei
cucoana a răposatului Albotă mare vornic” trăia încă la 1597 (februarie 18), când a
împărţit între cei şase copii ai ei – Gheorghe Albotă fost spătar, Odochia, Sofronia,
Marina, Petre şi Ioan – „drepti ocinili şi cumpărăturili şi agonisinţile soţului său (DIR, A,
XVI/4, Editura Academiei, Bucureşti, 1952, p. 156–157, nr. 210). În aceeaşi spiţă, între
copiii vornicului Petre Albotă figurează şi o Paraschiva, care, atestată la 4 martie 1601,
ar fi mama lui … Ştefan Tomşa, conform unui document din 26 martie 1613 (trimiterea
de aici, cu numărul 13, lipseşte dintre notele de la p. 626).
Avem de-a face cu o multiplă confuzie. În documentele din 4 şi 8 martie 1601
(DIR, A, XVII/1, Editura Academiei, Bucureşti, 1952, p. 2–3, nr. 3 şi 5) este vorba
despre nepoţii lui Rango, care au vândut lui Nicoară logofătul (Prăjescu) o treime din
satul Boldeşti (Suceava); între vânzători, figurează şi Candachia cu copiii ei, Albotă
vatag din Ruşciori, popa Ion, Odochia şi Parasca. Întrevedem chipul în care această
Candachia (Rango) a fost identificată ca soţie a vornicului Petre Albotă, numai că
identificarea este foarte greu de susţinut: întregul context genealogic este altul decât al
Alboteştilor. Fostul spătar Gheorghe Albotă de la 1597 nu putea deveni, la 1601, Albotă
vatag din Ruşciori. Prezenţa unui popă între fiii marelui vornic Petre Albotă ar fi cel
puţin curioasă, iar soţia sa Lozâna este de neidentificat în locul indicat de nota 7
(document din martie 1601). Ştefan Tomşa, ca fiu al Paraschivei Albotă, nu figurează în
documentul din 26 martie 1626, emis, însă, de un… Ştefan Tomşa (domnul !).
Generaţiile fiilor şi nepoţilor marelui vornic Petre Albotă trebuie revizuite în întregime;
acolo se află şi rădăcina ramurii care a păstrat numele Albotă, şi nu într-un fiu al lui
Gheorghiţă Ciudin, cum se indică în spiţă (nota 8 de la p. 626 nu are nici o legătură cu
Sandu Albotă de la 1727 sau soţia sa).
Nici observaţiile cuprinse în nota 3 de la aceeaşi p. 626 nu sunt întemeiate: nu
există un document care să probeze că Antimia Balş, soţia lui Gheorghe Albotă, ar fi fost
fiica unei fiice a lui Alexandru vodă Lăpuşneanu şi a Ruxandei doamna; trimiterile (la
Th. Codrescu, Uricarul, XXII, p. 114 şi 378 şi XXV, p. 30) nu documentează o
asemenea filiaţie. Documentul la care se face referire este, de fapt, acela din 1617 aprilie
20 (DIR, A, XVII/4, Editura Academiei, Bucureşti, 1956, p. 147–148), care menţionează
– între urmaşii lui Cârstea Balş şi ai soţiei sale Odochia Ruxanda – pe Costanda şi Pavel,
copiii Antimiei. Nu există, deci, un Constantin Albotă a cărui nemenţionare autorul o
reproşează unui „studiu recent despre începuturile familiei Albotă” – de altminteri, d-sa
însuşi, în spiţa de la p. 44, nu trece vreun Constantin, ci pe … Costanda ! Iar legătura cu
Alexandru vodă Lăpuşneanu este o invenţie a spiţei familiei Balş de la 1813, dezminţită

Însă Sever Zotta a atras atenţia şi asupra unei formule care se află
într-un document din 13 martie 1489. Documentul respectiv atestă că un
grup de nepoţi ai lui Oană vornicul de Suceava (ctitorul vechii mănăstiri
de la Homor) au vândut „o bucată de pământ din hotarul Alboteştilor, la
gura Săratei” (în vechiul ţinut al Fălciului, azi în judeţul Vaslui), pentru
care bunicul lor avusese uric de la Alexandru cel Bun19. Formula „hotarul
Alboteştilor” (Albotewilorá – românism într-un text slav) arată cu
claritate existenţa unui sat în care vreo două-trei generaţii de stăpâni au
putut fi urmaşii unui Albotă, poate chiar dintr-o familie numită aşa; însă
faptul că Oană vornicul avusese, pentru acest sat, un uric de la Alexandru
cel Bun, plasează eventuala prezenţă acolo a unor Albotă (a Alboteştilor !)
înainte ca satul să fi intrat în stăpânirea lui Oană20, ceea ce ne duce în
veacul al XIV-lea.
Dar aceasta nu este singura atestare a toponimului Alboteşti. La
4 noiembrie 1493, tot Ştefan cel Mare întărea Nastasiei, fiica Marinei,
nepoata lui Cârstea, ocinile moştenite de la bunicul ei, între care seliştea
categoric de Sever Zotta (AG, I, 1912, 12, p. 207–208): Odochia Ruxanda era fiica lui
Ioanăş Căpotici, menţionat ca atare în documentul din 1617, dar şi într-unul din 1598
(septembrie 30), aflat cândva în arhiva Balş de la Dumbrăveni şi semnalat în rezumat de
Radu Rosetti, Cronica Vascanilor (judeţul Suceava), extras din AARMSI, s. II, t. XXIX,
1906, p. 26, nota 2. Documentul nu se află în DRH, A, IX (1593–1598), volum întocmit
de Petronel Zahariuc, Marius Chelcu, Silviu Văcaru, Cătălina Chelcu, Sorin Grigoruţă,
Editura Academiei Române, Bucureşti, 2014 (cf. p. 512–514).
18
Şerban Flondor (1900–1971), de la care posed un foarte complet arbore
genealogic, copiat la Fălticeni în vara anului 1966 şi autentificat cu semnătura sa, căuta
amuzat explicaţii pentru presupusa legătură cu Onişor şi Băzdâga, începând, însă, spiţa
sigură cu Pavel Albotă.
19
DRH, A, III (1487–1504), volum întocmit de C. Cihodaru, I. Caproşu şi
N. Ciocan, Editura Academiei, Bucureşti, 1980, p. 91–92, nr. 50.
20
Oană sau Ivan de la Tulova este prezent în sfatul domnesc până în 1425 şi
moare înainte de 1428: Nicolae Stoicescu, Dicţionar al marilor dregători din Ţara
Românească şi Moldova. Sec. XIV–XVII, cit. (supra, nota 12), p. 281. Pentru personaj,
familie şi proprietăţi – Mihai Costăchescu, Neamul lui Oană, dvornic de Suceava şi
satele lui, în CI, V-VII (1929–1931), 1932, p. 41–79. Extrasul este arătat ca fiind din CI,
V, 1, 1929 şi poartă acelaşi an de apariţie; studiul însuşi este datat „Iaşi, 1929, 19 mai,
Duminica Mare”. Şi aici avem de-a face, prin urmare, cu un extras făcut înaintea ieşirii
tomului întreg al revistei, ca mărturie a greutăţilor financiare cu care se confrunta
directorul ei. O situaţie identică am semnalat în cazul unui studiu al lui
I. Ionaşcu, datat (în text şi pe coperta extrasului) în 1936, dar apărut în revistă abia în
1940 – Ştefan S. Gorovei, „Interviul” unui boier moldovean la 1607 şi însemnări despre
Costea Bucioc şi familia sa, în Elitele puterii – puterea elitelor în spaţiul românesc
(secolele XV–XX), cit. (supra, nota 2), p. 94–95, nota 87.

Alboteşti de lângă satul Stănileşti21 (azi tot în judeţul Vaslui). Dată fiind
plasarea cronologică a lui Cârstea tot cam în vremea lui Alexandru cel
Bun sau în aceea a urmaşilor săi imediaţi, ca şi faptul că la Alboteşti satul
era deja dispărut (era selişte), ajungem, pentru vreun Albotă descălecător,
în acelaşi veac XIV.
Din păcate, oricât de corect şi de solid ar fi raţionamentul abia
expus, în ambele cazuri lipseşte atestarea expresă şi a antroponimului
Albotă în legătură cu aşezările cărora le-a fost transmis.
La vremea când Sever Zotta şi-a scris studiul tipărit în 1933, încă
nu era cunoscută existenţa unui document de la 1507, despre care cred că
poate să ne aducă lumini noi în privinţa începuturilor familiei Albotă.
Documentul acesta din 1507 s-a păstrat numai în câteva regeste, dintre
care importante sunt două, întrucât ştirile lor se completează reciproc.
Este o întărire dată unui Giurgea Albotă şi surorilor sale Stela, Aniţa şi
Maria (aceste trei nume se află numai într-unul dintre rezumatele
amintite) jumătate din satul Măzărăeşti pe apa Cernului (la Bacău),
cumpărată cu 140 de zloţi tătăreşti de la vechii stăpâni22. Şapte decenii
mai târziu, la 15 februarie 1574, urmaşii lui „Giurge Albotă şi a patru
surori a lui” au primit de la Ioan vodă cel Cumplit o confirmare a
stăpânirii lor pe acea jumătate din Măzărăeşti23. Se observă că, spre
deosebire de actul din 1507, care dă numele a trei surori, acesta, din 1574,
menţionează expres patru surori. Să reţinem această deosebire şi să
remarcăm că numele Stela nu poate fi decât o eroare de traducere sau
transcriere: el nu exista la cumpăna veacurilor XV-XVI.
Editând acest document, cu toate cele trei forme (regeste) păstrate,
Mihai Costăchescu a avansat, cu maximă prudenţă, sugestia unei posibile
înrudiri a lui Giurgea (Giurgiu) Albotă fie cu boierii Alb (ceaşnicul şi
21
DRH, A, III, cit., p. 266, nr. 138.
22
Mihai Costăchescu, Documentele moldoveneşti de la Bogdan voievod (1504–
1517), cit. (supra, nota 16), p. 190–191, nr. 26. Forma stabilită de Costăchescu a fost
preluată şi în DIR, A, XVI/1, cit. (supra, nota 14), p. 49–50, nr. 44.
23
DIR, A, XVI/3, Editura Academiei, Bucureşti, 1951, p. 27, nr. 34. „Studiul”
consacrat recent acestui sat – Ion Mareş, Măzănăeşti – un sat dispărut de pe Tazlăul
Sărat, în „Carpica”, XLV, 2016, p. 87–94 – nu are nici o valoare pentru segmentul
cronologic discutat aici; autorul nu cunoaşte, din păcate, evoluţia cunoştinţelor istorice
cu privire la documentul din 12 martie 1399, care a fost redatat în <1458–1461> şi
pentru care a fost descoperită o variantă ceva mai completă – cf. infra, nota 28. Cu mai
mult folos acest text s-ar fi putut intitula Contribuţii la istoria familiei Mariş (Mareş).

pârcălabul de Neamţ), fie cu Ion, Costea şi Sasca Albotă de la 1520,

precizând: „fără să pot lămuri legătura de înrudire” cu aceştia din urmă24.
Existenţa catalogului de documente din arhivele ieşene, datorat
muncii neobosite a regretatei Virginia Isac25, mi-a sugerat (şi mi-a
facilitat) urmărirea şirului întreg de acte în care se înseriază cele două abia
amintite. Procedând astfel, am putut vedea lucrurile acestea într-o lumină
neaşteptată.
Mai întâi, a ieşit la iveală că şirul actelor privind Măzărăeştii
începe cu unul din 3 august 1440, cunoscut până la acest catalog într-o
formă incompletă: „uric de la domnul Ilieş voievod întăritori lui Mihul şi
Tatul cu un sat pe Cerna [sic ! Cernu] anume Măzărăeştii”26; noua formă,
depistată de autoarea catalogului, arată că documentul mai avea o parte,
omisă de unul dintre vechii rezumatori, iar în acea parte este vorba despre
satul Alboteşti pe Tazlăul Sărat, dăruit (probabil întărit) lui Mihai
aprodul şi lui Duma27. Aşadar, un sat cu numele Alboteşti exista în
Moldova încă din 1440 şi, aplicând raţionamentul explicat în primele
două cazuri, constatăm că şi aici întemeietorii au trebuit să trăiască în
veacul al XIV-lea. Ar mai rezulta că beneficiarii confirmării din 1440
erau chiar din familia descălecătorilor, adică membri ai unei familii
Albotă.
În acelaşi şir de acte, urmează unul cu data incompletă, dar care se
plasează în intervalul 1458–1461, prin care Ştefan cel Mare întăreşte
câteva stăpâniri – satele Dolieşti, Leontineşti, Poiana Călugăriţei
(jumătate), pe Tazlăul Sărat şi jumătate din Măzănăeşti – Duşcăi şi
nepoţilor ei de soră, Mărica şi Giurgiu, fiii Anuşcăi; se arată că Duşca
(probabil Măgduşca) şi Anuşca erau fiicele unui Toader28. Cum
descendenţa Duşcăi este înfăţişată de un document de la 1481, rezumat în
24
Mihai Costăchescu, op. cit., p. 191.
25
Virginia Isac, Catalog de documente din Arhivele Statului Iaşi. Moldova, I
(1398–1595), întocmit de ~, Direcţia Generală a Arhivelor Statului, Bucureşti, 1989.
26
Mihai Costăchescu, Documentele moldoveneşti înainte de Ştefan cel Mare,
publicate de ~, II, „Viaţa Romînească”, Iaşi, 1932, p. 64, nr. 20; DIR, A, XIV–XV/1,
Editura Academiei, Bucureşti, 1954, p. 169, nr. 201; DRH, A, I, cit. (supra, nota 5),
p. 290, nr. 204.
27
Virginia Isac, op. cit., p. 50, nr. 86.
28
Ibidem, p. 76, nr. 161. Versiunea cunoscută până atunci menţiona pe nepoţii
Duşcăi, fără să le dea numele: DRH, A, II, cit. (supra, nota 15), p. 100, nr. 68. Anterior,
acest document era socotit ca datând din 1399: Mihai Costăchescu, op. cit., I, „Viaţa
Romînească”, Iaşi, 1931, p. 20, nr. 6; DIR, A, XIV–XV/1, cit., p. 4, nr. 5.

acelaşi dosar29, dar cunoscut şi printr-o formă mai amplă (traducere cu

lipsuri)30, sunt înclinat să cred că Giurgiu şi Mărica, fiii Anuşcăi de la
1458–1461, sunt identici cu Giurgiu (Giurgea) Albotă care apare la 1507
cu surorile sale, între care una se numeşte chiar Mărica. Această înrudire
poate să explice prezenţa tuturor personajelor menţionate până aici ca
părţi cu drepturi în satul Măzărăeşti de pe Cernu, în timp ce satul
Alboteşti apare numai în legătură cu Mihai aprodul şi Duma de la 1440.
De aceea, cred că este foarte posibil ca unul dintre aceştia doi să fie soţul
Anuşcăi şi tatăl lui Giurgea Albotă şi al surorilor sale.
De data aceasta, avem şi un sat numit Alboteşti (pe Tazlăul Sărat),
dar şi membri ai unei familii Albotă, atestaţi în acea zonă. Dar este, oare,
Giurgiu (Giurgea) Albotă un înaintaş al Alboteştilor din care vor deriva
Flondoreştii ?! Nici unul dintre documentele azi cunoscute nu
menţionează descendenţa Alboteştilor „noştri” din acest personaj sau vreo
legătură cu el. Este, totuşi, o împletire de situaţii care mă determină să o
presupun.
Fraţii Ion şi Costea Albotă, strămoşii cerţi ai Alboteştilor, apar
pentru prima oară, cu sora lor Sasca, la 15 iulie 1520, în grupul de urmaşi
ai fraţilor Sima Drăguşanul şi Giurgea Drăguşanul, împărţind satele
strămoşeşti („ocine şi dedine”) Drăguşani şi Zăvoiani, stăpânite cu uric de
la Bogdan al III-lea. În urma acestei împărţeli (o primă ieşire din
indiviziune), fraţii Ion, Costea şi Sasca Albotă şi verii lor, Gliga şi Nastea,
toţi nepoţi lui Sima Drăguşanul, au primit câte o jumătate (cea de jos) din
satele Drăguşani şi Zăvoiani31. Aşadar, fraţii Albotă apar aici ca nepoţi
(descendenţi) – nepoţi de fiică, fără nici o îndoială – ai lui Sima
Drăguşanul, fiu bine cunoscut al boierului Dragoş Viteazul. Or, un
document din 1 februarie 1481 ne arată descendenţa lui Sima: un fiu
Danco şi o fiică, ai cărei copii se numeau Giurgiu, Anuşca, Vasutca,
Maria şi Neagşa32, cu alte cuvinte, un Giurgiu şi patru surori ! Aici, e
vorba de satul Selivestri la Cobâle (azi, în judeţul Bacău).
Din coroborarea acestor două documente (din 1481 şi 1520), cred
că rezultă cu suficientă siguranţă că un Giurgiu cu surorile sale sunt
nepoţii de fiică ai lui Sima Drăguşanul.
29
Virginia Isac, op. cit., p. 102, nr. 232.
30
DRH, A, II, cit., p. 358–359, nr. 235.
31
DIR, A, XVI/1, cit. (supra, nota 14), p. 166–167, nr. 150.
32
DRH, A, II, cit., p. 356, nr. 233.

Avem, astfel, un Giurgiu Albotă, cu trei sau patru surori, la

Alboteşti şi Măzănăeşti (Bacău) la 1458–1461 şi la 1507, şi un Giurgiu,
cu patru surori, nepot de fiică al lui Sima Drăguşanul, stăpân la Selivestri
la Cobâle (Bacău), la 1481; pe de altă parte, urmaşi pe linie feminină ai
aceluiaşi Sima Drăguşanul sunt fraţii Ion, Costea şi Sasca Albotă. Sunt,
oare, toate acestea feţe diferite ale unei singure şi unice realităţi ?
Este oare, cumva, Giurgea de la 1481 identic cu Giurgea Albotă
de la 1507 şi, în acest caz, reprezintă el (în explicarea documentului de
la 1520) veriga de legătură între Sima şi fraţii Ion, Costea şi Sasca
Albotă ? Iată o întrebare la care un răspuns trebuie căutat, chiar dacă el nu
va putea fi formulat cu toată fermitatea, ci doar, ca într-un calcul al
probabilităţilor, cu o cât mai mare apropiere de ceea ce ar putea fi
adevărat.
Sunt trei elemente comune între aceşti doi Giurgea sau Giurgiu:
identitatea de nume; existenţa a câte patru surori; faptul că ambii au avut
stăpâniri, împreună cu cele patru surori, în zona Bacăului. Se naşte, astfel,
întrebarea dacă – fie şi numai cu titlu de ipoteză de lucru – s-ar putea
pune semnul egalităţii între Giurgiu, fiul Anuşcăi de la 1458–1461,
Giurgea (Giurgiu) Albotă de la 1507 (ambii la Măzărăeşti) şi Giurgea,
nepotul lui Sima, strănepotul lui Dragoş Viteazul de la 1481. Şi, în cazul
unui răspuns pozitiv, dacă acest personaj poate fi identificat ca părinte al
fraţilor Ion, Costea şi Sasca Albotă de la 1520.
La o primă abordare, se întrezăreşte o piedică. Giurgiu de la 1458–
1461, identic probabil cu cel care la 1507 era numit Giurgea Albotă, era
fiul unei Anuşca, fiica lui Toader; fraţii Albotă de la 1520, fiind arătaţi
ca nepoţi ai lui Sima Drăguşanul, ar trebui să aibă ca mamă o fiică a
acestuia din urmă. Or, în formulările actelor, atât Giurgea cu surorile sale,
cât şi fraţii Albotă apar ca nepoţi ai lui Sima ! Aşa a considerat faptele şi
Mihai Costăchescu, în spiţa care a reunit informaţiile despre posteritatea
lui Dragoş Viteazul33. O cercetare mai recentă a pus în evidenţă câteva
neclarităţi în posteritatea lui Dragoş Viteazul, inclusiv folosirea unor
termeni de înrudire insuficient de precişi34. Însă această imprecizie
terminologică este, în materie de înrudiri, o caracteristică generală a
vechilor noastre documente. Practic, nu se poate conta decât pe indicaţiile
33
Mihai Costăchescu, Documentele moldoveneşti înainte de Ştefan cel Mare, II,
cit. (supra, nota 26), p.154.
34
Constantin Asăvoaie, Precizări în legătură cu neamul lui Dragoş Viteazul, în
RA, LXXI, 1994, 4, p. 347–352.

date de termeni ca fiu şi fiică, soră şi frate, tată şi mamă, însă numai la
timpul prezent, întrucât dacă referirile se fac la un timp trecut, atunci tată
poate să acopere şi un socru, frate poate să acopere şi un cumnat ş.a.m.d.
Astfel stând lucrurile, nepotrivirea evocată nici nu se rezolvă, nici nu se
menţine !
Găsesc, însă, o altă cale de a sonda aceste realităţi încâlcite.
Anume, este un document din 1507 – acelaşi an în care, pentru
Măzărăeşti, apare Giurgea Albotă cu cele patru surori; documentul
consemnează un transfer de proprietăţi, „întregul neam al lui Dragoş
Viteazul” (se citează 26 de persoane !) cedând unor rude apropiate satul
Săcuiani35 (învecinat cu Drăguşanii şi Zăvoianii36 despre care a fost vorba
mai adineaori). Analizând acest document în paralel cu acela din 1520,
care atestă împărţirea Drăguşanilor şi Zăvoianilor între nepoţii lui Sima
Drăguşanu (între care fraţii Albotă) şi cei ai lui Giurgiu Drăguşanu,
constatăm un fapt ciudat. Fiicele lui Giurgiu Drăguşanu sunt menţionate
în chip identic atât la 1507, cât şi la 1520 (Nastea, Anuşca şi
Agrişca/Grişca); în schimb, acolo unde trebuie să fie descendenţii lui
Sima, numele nu sunt identice în cele două documente: la 1507, aflăm pe
Dragoş, fiul lui Danco, precum şi pe fraţii Giurgiu, Anuşca, Maria,
Vasutca şi Neagşa; la 1520, aflăm pe fraţii Ion, Costea şi Sasca Albotă şi
pe verii lor, fraţii Gliga şi Nastea. Mi se pare sugestivă această
nepotrivire, cu atât mai mult cu cât nu putem presupune o anterioară ieşire
din indiviziune a unor persoane din posteritatea lui Dragoş Viteazul:
formula „întregul neam” (repetată în document) se opune categoric unei
asemenea ipoteze.
Deci, dacă în documentul din 1507 nu se află fraţii Ion, Costea şi
Sasca Albotă, atunci suntem obligaţi să acceptăm că acolo se găsesc
părinţii lor. Această constatare permite mai multe concluzii cu un grad
sporit de probabilitate. Mai întâi, dată fiind, pe de o parte, prezenţa de
două ori a lui Giurgiu cu cele patru surori în descendenţa lui Sima
Drăguşanul şi, pe de altă parte, prezenţa fraţilor Albotă în aceeaşi
descendenţă, devine mai apropiată ipoteza înrudirii dintre aceste două
grupuri, înrudire care nu poate fi decât o filiaţie. În al doilea rând, pare
acceptabilă presupunerea că la 1520 satele Drăguşani şi Zăvoiani s-au
împărţit nu între nepoţii, ci între strănepoţii lui Sima Drăguşanul. În felul
35
Mihai Costăchescu, Documentele moldoveneşti de la Bogdan voievod (1504–
1517), cit. (supra, nota 16), p. 90–91, nr. 15.
36
Ibidem, p. 92.

acesta, putem accepta pe Giurgiu Albotă de la Alboteşti pe Tazlăul Mare

şi de la Măzărăeşti pe Cernu ca părinte prezumtiv al fraţilor Ion, Costea şi
Sasca Albotă.
Poate că ipoteza încă pare hazardată. De aceea, discuţia nu este
încheiată. Mi se pare că ar trebui să mai avem încă nişte dovezi, de pildă
pentru a proba legături de orice fel ale Alboteştilor de la Zăvoiani şi
Drăguşăni (din ţinutul Sucevei) cu satele Alboteşti şi Măzărăeşti (din
ţinutul Bacăului). Cred că asemenea dovezi există. Târziu, la 1856, în
acest sat Alboteşti este atestat „bătrânul” (adică un trup de moşie) care se
numea Sasca37; or, acest nume nu este altul decât acela purtat de sora lui
Ion şi Costea Albotă, începătorii Alboteştilor „noştri”, ceea ce ar putea să
însemne că amintirea acestora a rămas acolo, în ţinutul Bacăului, chiar şi
după transferarea lor în ţinutul Sucevei.
Recunosc că acest detaliu poate să nu fie suficient de convingător.
Pentru mulţi, poate să fie o simplă potrivire de nume, o omonimie, cum şi
încercarea de identificare a nepotului lui Sima Drăguşanul, Giurgiu, cu
Giurgiu Albotă de la Măzărăeşti poate fi judecată tot ca întemeiată pe o
potrivire de nume. De aceea, sunt fericit că pot să mai aduc în acest dosar
încă un document, a cărui mărturie nădăjduiesc să fie acceptată de toţi
specialiştii ca deplin convingătoare.
La 8 aprilie 1639, urmaşii vornicului Ionaşco Mogâldea şi ai soţiei
sale Salomia Jora (sora Mitrofanei, mama cronicarului Grigore Ureche)
au redactat un zapis, ca mărturie despre împărţirea ocinelor şi moşiilor
rămase de la „moşul” lor, Mogâldea vornicul38. Moştenitorii, care ies
acum din indiviziune, se împart în trei grupe: prima grupă o formează
Sultana, fiica vornicului, cu copiii ei proveniţi din două căsătorii (Vasile
Mihăilescul şi Tălmaciu); a doua grupă o formează Neculai Mogâldea şi
cumnaţii săi (Ionaşco Rusul fost vornic, Vasile Caraiman pitarul şi Pavel
vornicul de gloate), fiu şi gineri ai lui Grigoraşco Mogâldea, fratele
Sultanei; a treia grupă este reprezentată de Gheorghe Ştefan postelnicul
(viitorul domn) şi fraţii săi, fiii Eufrosinei (Zinica), soră şi ea a Sultanei.
Între satele aduse la „masa succesorală”, cum s-ar spune astăzi, se află
37
Dumitru Zaharia, Colecţia de documente de la Filiala Arhivelor Statului
Judeţul Bacău. 1400–1864. Catalog, întocmit de ~, Direcţia Generală a Arhivelor
Statului, Bucureşti, 1986, p. 301, nr. 1404.
38
DRH, A, XXV (1639–1640), volum întocmit de Nistor Ciocan, Dumitru
Agache, Georgeta Ignat şi Marius Chelcu, Editura Academiei Române, Bucureşti, 2003,
p. 93, nr. 93.

Drăguşenii, Zăvoienii şi Onicenii, cunoscute din vechime ca stăpâniri ale

Alboteştilor cei vechi, de la 152039. Ne interesează, însă, ultimul paragraf
al actului:
„Aşijdere, s-au mai găsit trei părţi la ţinutul
Bacăului şi le-(a)m împărţitu şi s-au venitu giupânesei
Soltanei parte din Mădzănăeşti şi lui Neculai
Mogâldea Petrimăneştii şi lui Giorghie <Ştefan>
postelnic Alboteştii”.
Un secol şi jumătate după ce documentele atestă pe Giurgea
Albotă în legătură cu satele Alboteşti şi Măzărăeşti, vedem pe urmaşii
fraţilor Ion şi Costea Albotă ţinând încă în seamă străvechile stăpâniri de
„la ţinutul Bacăului”40. Probabil satul trecuse (ca şi celelalte) prin mâinile
altor stăpâni, şi iată că un zapis de împărţeală aproape de mijlocul
veacului al XVII-lea readuce acest nume într-un context geografic destul
de depărtat de zona Bacăului, dar într-un context genealogic identic.
Cred că este suficientă dovadă pentru ca Giurgiu Albotă (1458–
1461, 1481, 1507) să poată fi acceptat ca părinte al fraţilor Ion, Costea şi
Sasca Albotă (1520). În felul acesta, începuturile familiei Albotă în veacul
al XIV-lea se aşează pe temelii mai sigure, controlabile, şi într-un context
documentar care permite dezvoltarea în continuare a cercetărilor.
Este interesant să constatăm dinamica spaţială pe care o reprezintă
ridicarea Alboteştilor dinspre Ţara de Jos (Fălciu, Vaslui, Bacău) spre
Ţara de Sus (Suceava, Cernăuţi). Soarta celor trei ramuri desprinse din
vechiul trunchi al Alboteştilor e cunoscută: ascensiunea cea mai strălucită
au avut-o Flondoreştii, Ciudinii au rămas în boierimea provincială, în
zona Fălticenilor41, iar Alboteştii au coborât şi mai jos pe scara socială42.
39
Chipul în care coborau Mogâldeştii din fraţii Albotă de la 1520 nu este
cunoscut, dar această descendenţă este absolut sigură, fiind probată de continuitatea
stăpânirilor în cele trei sate. Maria Magdalena Székely, Sfetnicii lui Petru Rareş. Studiu
prosopografic, cit. (supra, nota 12), p. 366, nota 13, presupune că înrudirea se făcea prin
familia Jora, întrucât şi Nistor Ureche este atestat ca stăpânind la Drăguşeni. V. şi Ştefan
S. Gorovei, Înrudirile cronicarului Grigore Ureche, în ALIL, XXIV, 1973, p. 109–126.
40
Se pare că, până la urmă, aceste părţi nu au mai intrat în „masa succesorală”:
întărirea domnească din 20 aprilie 1639 nu le mai menţionează (DRH, A, cit., p. 122,
nr. 109). Este posibil că cercetarea mai atentă a curgerii stăpânirilor va fi arătat că, în
urma unor împărţeli mai vechi, satele respective reveniseră altor urmaşi ai strămoşilor
comuni.
41
Cf. Mihai-Bogdan Atanasiu, O ramură a neamului Albotă: familia Ciudin,
comunicare la 15 mai 2008, la al XIV-lea Congres de Genealogie şi Heraldică (Iaşi, 15–

Urmaşii lor, identificaţi în judeţul Botoşani în veacul al XIX-lea, există şi

azi, complet detaşaţi de memoria familială.
II. Un caz diferit îl înfăţişează neamul Rotompanilor, coborâtor
din pan Stanislav, unul dintre cei cinci supremi consiliarii care l-au însoţit
pe Petru I la depunerea jurământului de la Liov, în 138743, şi care din
1397 este cunoscut cu numele Rotompan44 (cu neînsemnate variante),
rămânând membru al sfatului domnesc până la 1413. Acum câţiva ani,
într-o comunicare deosebit de incitantă, d-l Alexandru Pînzar a expus
ipoteza că acest personaj ar putea fi un nobil polon din Silezia, ajuns în
slujba domnilor Moldovei prin intermediul lui Vladislav de Opolia,
Piastul silezian care în 1372–1378 a guvernat Rusia Roşie (Rutenia)45. În
demonstraţia sa, întemeiată pe o cercetare migăloasă şi ingenios condusă,
autorul a privit, mai degrabă în treacăt, şi chestiunea vechilor stăpâniri ale
lui Stanislav Rotompan şi ale urmaşilor săi; d-sa a arătat, cu acel prilej, că
satul care le-a perpetuat numele până în ziua de azi – Rotopăneştii de pe
Brădăţel, în apropierea Fălticenilor (sau între Baia şi Suceava) – e atestat
în legătură cu stăpânirea, acolo, a respectivilor urmaşi46. De aici,
concluzia întemeiată: „Cu siguranţă Roto(m)păneştii au fost baştina
urmaşilor panului Stanislav, dar oare este el şi satul înaintaşilor săi ?”47.
Răspunsul la această întrebare este, desigur, foarte dificil şi, probabil, e
dintre acelea la care nu vom ajunge niciodată. Cred că trebuie să ne
mulţumim cu mai puţin, acceptând că acest sat a fost măcar descălecat de
Stanislav Rotompan şi că, fie şi nenumit, e acela pe care la 1423 îl
17 mai 2008); un fragment a fost publicat în idem, Din lumea cronicarului Ion Neculce.
Studiu prosopografic, Editura Universităţii „Alexandru Ioan Cuza”, Iaşi, 2015, p. 286–
289 şi spiţa la p. 563). Printr-un ciudat joc al sorţii, ambele patronime se regăsesc în
satul Dăneşti (Vaslui): Lucian-Valeriu Lefter, Răzeşi din Dăneştii Vasluiului: Flondor şi
Ciudin, în „Prutul. Revistă de Cultură”, s.n., VII (XVI), 2017, 1 (59), p. 89–103 (o parte
a constituit comunicare la acelaşi Congres).
42
O ramură a ajuns în Basarabia, unde i s-a recunoscut starea nobilă – cf. Sever
Zotta, Obârşia familiei Flondor, cit. (supra, nota 11), p. 7. V. şi Silviu Tabac, Ramura
basarabeană a familiei Albotă în secolul XIX (comunicare la acelaşi Congres).
43
Mihai Costăchescu, Documentele moldoveneşti înainte de Ştefan cel Mare, II,
cit. (supra, nota 26), p. 601, nr. 163.
44
Ibidem, p. 616, nr. 168.
45
Alexandru Pînzar, Originea lui Stanislav de Ielova – Rotompan. O ipoteză,
comunicare la CNHGS-I, 12 octombrie 2010 (şedinţa 153), publicată cu acelaşi titlu în
„Acta Moldaviae Septentrionalis”, X, 2011, p. 34–43.
46
Ibidem, p. 39.
47
Ibidem.

stăpâneau „fiii lui Rotâmpan”48: având o pricină de hotar cu Veriga

vătămanul, aceşti fii – care din 1400 până în 1408 sunt menţionaţi expres
(dar nenominalizaţi) alături de tatăl lor în sfatul domnesc – „au dat hotar
lui Veriga din pământul lor, de a lor bunăvoie, şi i-au pus acestuia hotare,
începând de la drumul Băii până la movila lui Rotâmpan, de la movilă
mai sus de stejar, apoi drept la vale, mai sus de movilă”49. Trecând peste
imprecisele indicaţii despre movilă, stejar şi vale, sunt de observat unele
detalii care mi se par importante. Mai întâi, indicarea uneia dintre părţi cu
simpla formulă „fiii lui Rotâmpan” poate să arate că părintele acelor fii
fusese o persoană importantă şi bine cunoscută – de altminteri, el murise
abia de vreo zece ani (ultima atestare e în 6 iulie 1413), deci amintirea lui
la Curte şi în cancelarie nu se putuse şterge. Ei înşişi trebuie să fi fost
cunoscuţi la Curte, ca unii care fuseseră, într-un fel, integraţi o vreme
sfatului domnesc, după cum tocmai am arătat. Poate să mire, apoi,
dărnicia „fiilor lui Rotâmpan” faţă de vătămanul Veriga, precum şi
suprafaţa întinsă pe care se plasează hotărnicirea respectivă: este ceva
distanţă de la drumul Băii – acelaşi, atunci ca şi astăzi – până la
Rotopăneşti, şi pe acest traseu descălecătorul ridicase o movilă (foarte
probabil ca semn de hotar) care încă îi purta numele.
Probabil că şi în acest caz, ca şi în altele, multe, lămuriri mai
consistente am putea avea numai prin reconstituirea genealogiei urmaşilor
lui Stanislav Rotompan, stăpâni la Rotopăneşti dar desigur şi în alte sate,
ceea ce poate să îngăduie recuperarea de acolo a unor verigi care lipsesc
dincoace. Voi încerca să aduc, în cele ce urmează, unele precizări şi
observaţii, adunate de-a lungul a câtorva decenii de cercetări îndreptate
spre alte ţinte genealogice. Însă, mai întâi, cred că este necesară o
precizare cu privire la data când numele satului Rotompăneşti se
întâmpină în documentele azi cunoscute50. Poate fi, de altminteri, şi un
bun punct de pornire în analiza genealogică propusă, chiar dacă va obliga
la o „buclă” cronologică.
48
Aşa a acceptat şi Mihai Costăchescu, Documentele moldoveneşti înainte de
Ştefan cel Mare, I, cit. (supra, nota 28), p. 160: „Satul fiilor lui Rotâmpan este satul
Rotompăneşti, din judeţul Fălticeni (fost Suceava), în apropiere de Baia”.
49
DRH, A, I, cit. (supra, nota 5), p. 81, nr. 55.
50
„Cu numele Rotumpăneşti e atestat târziu, de-abia la începutul secolului al
XVII-lea” – Alexandru Pînzar, op. cit., p. 39, cu trimitere la Mihai Costăchescu,
Documentele moldoveneşti înainte de Ştefan cel Mare, I, cit. (supra, nota 28), p. 161;
aici, însă, e vorba doar de menţionarea Rotompăneştilor în testamentul lui Vasile
Tălmaci din c. 1631.

Avem un act original, scris în slavă, emis de Albaş, vornicul de

Suceava, în legătură cu o plângere a călugărilor de la Mănăstirea Slatina
pentru hotarul satului Borhineşti (Borghineşti), care le era danie de la
Alexandru voievod (Lăpuşneanu). În urma acestei plângeri, „pan
Gheorghie hatman şi pârcălab de Suceava” a cerut vornicului Albaş să
adune „oameni buni şi bătrâni din târg de la Suceava şi din ocolul de
primprejur şi megieşi” ca să aleagă hotarul. Destul de numeroşi, hotarnicii
se împart în trei grupuri. Primul e constituit din târgoveţi (între care un
grec şi un gelep), iar ultimul – din vătămani ai unor sate din ocol (Stupca,
Lămăşeni, Bosanci, Răuseni, Iucşeni, Ipoteşti, Areni, Borhineşti). În
grupul mijlociu sunt, însă, patru pani: pan Costin de Zaharieşti51, pan
Ionaşco uricar de Rotompăneşti, pan Mălai de Hreasca şi pan Evloghie de
Nemirceni. Documentul este datat în 17 august 1586 (7094)52. Aşadar, la
acea dată numele satului Rotompăneşti este atestat în legătură cu un
Ionaşco uricarul, foarte probabil stăpân acolo (şi vom vedea imediat că
tocmai acesta este cazul), după cum şi ceilalţi trei pani de (sau de la) sunt
stăpâni în satele respective.
Însă trebuie să observăm o contradicţie. La data pe care o poartă
actul, hatman şi pârcălab de Suceava nu era Gheorghe, ci Andrei !
Gheorghe (cunoscutul nepot de soră al lui Petru vodă Şchiopul53) va
deţine această dregătorie din 1590 (poate chiar din toamna lui 1589,
întrucât lipsesc documente cu sfat din ultimele luni ale acestui an) şi până
la mijlocul lui 1591, când a plecat în pribegie cu domnul şi unchiul său54.
51
Pentru acest boier, v. Maria Magdalena Székely, Biserica din Zahareşti şi
ctitorii ei. O revenire necesară, în SMIM, XXIX, 2011, p. 116–117. Era ginerele
vornicului Ion Hâra.
52
DIR, A, XVI/3, cit. (supra, nota 23), p. 331, nr. 402 (trad. rom.); Vasile Gh.
Miron, Mihai-Ştefan Ceauşu, Ioan Caproşu, Gavril Irimescu, Suceava file de istorie.
Documente privitoare la istoria oraşului 1388–1918, I, ediţie de documente întocmită de
~, Direcţia Generală a Arhivelor Statului, Bucureşti, 1989, p. 197–199, nr. 75 (text slav
şi trad. rom.)
53
O contribuţie recentă: Ovidiu Cristea, Petronel Zahariuc, Averea lui Petru
Şchiopul şi procesul pentru moştenirea ei. Noi piese ale dosarului, în Istoria: utopie,
amintire şi proiect de viitor. Studii de istorie oferite Profesorului Andrei Pippidi la
împlinirea a 65 de ani, editori Radu G. Păun, Ovidiu Cristea, Editura Universităţii
„Alexandru Ioan Cuza”, Iaşi, 2013, p. 265–282. V. şi Ştefan S. Gorovei, Genealogii
pierdute, sate uitate (I), cit. (supra, nota 3), p. 81–82.
54
Cf. Nicolae Stoicescu, Dicţionar al marilor dregători din Ţara Românească
şi Moldova. Sec. XIV–XVII, cit. (supra, nota 12), p. 306; idem, Lista marilor dregători ai
Moldovei (sec. XIV–XVII), în AIIAI, VIII, 1971, p. 406.

Deci actul ar trebui să dateze din acest interval (posibil – socotind după
data de lună şi zi – 1590 august 17). Cu toate acestea, data din originalul
slavon 7094 (zcd55) este foarte clar scrisă, iar documentul nu pare a fi un
fals.
Însă, fie 1586 (7094), fie 1590 (7098), rămâne realitatea că satul
Rotopăneşti (Rotompăneşti, în forma veche) apare cu acest nume încă
dinainte de 1600. Această concluzie va fi consolidată de identificarea
persoanei care este indicată drept panul de la Rotompăneşti.
Un ispisoc de la Ieremia vodă Movilă, datat 4 aprilie 1605 (7113),
prezintă un schimb de moşii având ca beneficiari pe călugării de la
Mănăstirea Homor, de o parte, şi pe marele logofăt Luca Stroici, de
cealaltă parte. Călugării au dat părţile lor din satul Dersca, iar Stroici,
„schimb pentru schimb”, a dat „nişte părţi din satu dinu Băişeşti şi cu locu
de moară pe Moldova, părţilé pre caré li-au ţinutu Ionaşco Rotopănescul
uricariul, pre caré li-au schimbat cu nepoţii lui, Costantin şi Cărstiian,
feciorii lui Ionaşco Rotăpănesculu uricar”56.
Documentul acesta este deosebit de interesant şi de important
pentru istoria şi genealogia urmaşilor panului Stanislav Rotompan. Întâi,
el confirmă existenţa uricarului Ionaşco Rotompan sau Roto(m)pănescul
în a doua jumătate a veacului al XVI-lea, stăpânind atunci la Rotopăneşti.
În al doilea rând, îi numeşte pe fiii săi, Constantin şi Cârstian. În al treilea
rând, arată o înrudire apropiată a Rotompanilor cu Luca Stroici. Şi în fine,
în al patrulea rând, deschide o cale nouă pentru cercetarea domeniul
funciar al acestei familii, indicând satul Băişeşti. E o adevărată placă
turnantă foarte utilă în orientarea unor noi investigaţii.
Un diac Ionaşco Rotompan este cunoscut la începutul veacului al
XVII-lea, deci în imediata vecinătate cronologică a celuilalt, aşa încât
multă vreme am crezut că avem de-a face cu un singur personaj. El este
arătat la 1616 şi la 1617 ca soţ al Nastasiei, fiica lui Isac pârcălabul de
55
În ediţia din Suceava. File de istorie, cit., s-a strecurat o eroare în redarea
văleatului: zgd.
56
DIR, A, XVII/1, cit. (supra, nota 17), 1952, p. 224, nr. 310 (transcriere
rezumată, de arhimandritul Vartolomei Mazereanu, în Condica Mănăstirii Homor, 1777;
nu ştiu unde se află originalul). Stroici a mai dat şi o altă parte din Băişeşti, care fusese
dăruită de cineva Mănăstirii Voroneţ; pentru acea parte, el era ţinut să dea Voroneţului
argint sau veşminte în valoare de 100 de galbeni ungureşti, pentru pomenirea vechiului
donator.

Ionăşeni57, care primise ca zestre jumătatea de jos a acestui sat, „cu curţile
tatălui ei”. Această parte, care îi revenise fiind ea „cea mai mică în casa
tatălui său”, a fost confiscată de Ştefan vodă Tomşa ca pedeapsă pentru că
fratele ei Gligoraş fugise în Polonia la 1612. Din actul prin care Tomşa a
dăruit partea de Ionăşeni ctitoriei sale de la Solca, se vede că „hicleanul”
se numea Grigoraş Arbure şi fusese paharnic58. La 1617, Radu vodă
Mihnea a restituit Nastasiei Rotompan „dreapta ei ocină şi dedină” de la
Ionăşeni, întâi pentru că nu se cuvenea să-şi piardă ea ocina pentru vina
fratelui ei, şi apoi pentru că se vădise că nici fratele „nu a fost întru nimic
vinovat”, neavând cum să se întoarcă din Polonia, întrucât murise acolo la
două luni după fugă59.
„Unificarea” personajelor într-un singur Ionaşco Rotompan părea
justificată şi din punctul de vedere al cronologiei, dar şi din acela al
profesiunii: unul era arătat ca uricar, altul ca diac. Această identificare se
lovea, însă, de o nepotrivire esenţială: mi s-a părut că nu se poate ca la
4 aprilie 1605 să apară fiii, apoi la 1616 şi 1617 părintele, cam în acelaşi
timp cu fiii, atestaţi ca martori la 28 ianuarie 161560 ! De regulă, fiii apar
în documente, ca persoane publice (martori, vânzători, cumpărători) după
moartea părintelui lor.
Avem, aşadar, un Ionaşco Rotompan (Rotompănescul) uricar,
personaj activ la 1586, mort înainte de 1605, când sunt activi (persoane
publice) fiii săi, Constantin şi Cârstian. De fapt, observând cu prudenţă
regula menţionată (intrarea fiilor în viaţa publică abia după dispariţia
tatălui), intervalul în care se plasează moartea uricarului ar putea fi
restrâns: Ionaşco era mort şi în aprilie 1604, când între martorii unei
vânzări la Nemirceni apare fiul său: „Costandin, fiul lui Ionaşco cămăraş
de la Rotămpăneşti”61. Nu e singura dată când Ionaşco Rotompan e
menţionat cu titlul de cămăraş (v. mai departe, în text).
57
DIR, A, XVII/4, cit. (supra, nota 17), p. 26, nr. 38 şi p. 91, nr. 128
(amândouă documentele la BAR, Fotografii, II/23 şi, respectiv, II/25; cotele apropiate
sugerează păstrarea originalelor într-o aceeaşi colecţie particulară).
58
DIR, A, XVII/3, Editura Academiei, Bucureşti, 1954, p. 179, nr. 275.
59
DIR, A, XVII/4, cit., p. 91.
60
N. Iorga, Studii şi documente cu privire la istoria românilor, V, Editura
Ministerului de Instrucţie, Stabilimentul Grafic I. V. SOCEC, Bucureşti, 1903, p. 14:
„Costantin uricariul şi Cârstiian spătarul din Rotompăneşti”, martori pentru Nebojatco
uricariul. Nu este în DIR.
61
DIR, A, XVII/1, cit. (supra, nota 17), p. 143, nr. 206.

Avem cunoştinţă şi de existenţa unui document (azi probabil

pierdut), care arăta că în 7099 (1590–1591), o anume Soriţa, sora lui
Rotompan, vinde două jirebii lui Costin de Nimirceni, care le trece lui
Cârstian logofătul62. Actul nu spune în ce sat erau cele două jirebii, dar
fiind păstrat între documentele Rotopăneştilor63, pare foarte probabil că
despre acest sat este vorba. Iar Cârstian logofătul nu e altul decât fiul
uricarului Rotompan. Poate nu greşim socotind că Soriţa era chiar sora
acestuia şi mătuşa lui Cârstian. Am avea, atunci, acest început de spiţă:
… Rotompan
┌───────┴─────┐
Ionaşco Soriţa
Rotompan
uricar, m. 1586-1591
┌─────┴─────┐
Constantin Cârstian
Rotompan Rotompan
Pentru a continua reconstituirea genealogică, avem acum, ca
indiciu geografic, nu numai satul Băişeşti, dar şi jumătatea de Ionăşeni
dobândită de Rotompani ca zestre.
De satul Băişeşti, în legătură cu care apar la 1605 cei doi fraţi
Rotompan, mai este legat un grup, încă mai vechi, de Rotompani. La
9 aprilie 1555, se arată că, anterior, cândva, Dumitru şi sora sa Sorca, fiii
lui Andreica Rotompan, vânduseră un loc de trei case în satul Băişeşti
pe Moldova lui Dan, hatman şi pârcălab de Suceava, care acum le-a dăruit
Mănăstirii Homor64. Rotompanii aceştia par a nu fi stăpânit la Băişeşti
prin moştenire, ci prin cumpărare de la urmaşii vechiului stăpân, care
avusese privilegiu de la Alexandru cel Bun, probabil Balco Băişescul65.
62
N. Iorga, Studii şi documente cu privire la istoria românilor, VII, Editura
Ministerului de Instrucţie, Stabilimentul Grafic I. V. SOCEC, Bucureşti, 1904, p. 109
(menţiune într-un document din 1709, în care se menţionează şi unul din 1586/1587).
63
Ibidem, p. 102–121: comunicate lui Iorga de Grigore Goilav, stăpânul de
atunci al moşiei, cunoscut pentru preocupările sale istorice legate mai ales de trecutul
armenilor din Ţările Române.
64
DRH, A, VI (1546–1570), volum întocmit de I. Caproşu, Editura Academiei
Române, Bucureşti, 2008, p. 294–300 (text slav şi trad. rom.), nr. 166. O ediţie
defectuoasă dăduse T. Balan, Documente bucovinene, I, Institutul de Arte Grafice şi
Editură „Glasul Bucovinei”, Cernăuţi, 1933, p. 48–53, nr. 20.
65
Cf. DRH, A, cit., p. 306, nr. 168.

Am putea presupune că Dumitru Rotompan de la 1555 este tatăl

uricarului Ionaşco de la 1586, însă numele surorii sale ne opreşte de la o
concluzie tranşantă, care ar putea fi pripită. Aşa se naşte întrebarea: este,
oare, Sorca de la 1555 una şi aceeaşi persoană cu Soriţa de la
1590/1591 ?! În acest caz, ori încercarea de spiţă de mai sus e greşită, ori
Ionaşco uricarul a avut un frate Dumitru. Dacă Sorca şi Soriţa sunt două
persoane diferite, ele pot fi mătuşă şi nepoată, şi atunci spiţa s-ar completa
aşa:
Andreica Rotompan
┌──────┴──────────┐
Dumitru Rotompan 1555 Sorca
┌──────┴─────┐
Ionaşco Soriţa
Rotompan 1590/1591
uricar, m. 1586-1591
┌─────┴─────┐
Constantin Cârstian
Rotompan Rotompan
Mi se pare de la sine înţeles că şi aceşti Rotompani menţionaţi la
1555 îşi aveau sălaşul tot la Rotopăneşti. Ceea ce îi leagă direct de ceilalţi
e stăpânirea la Băişeşti, pentru care mai avem un document interesant,
emis de Miron vodă Barnovschi la 5 noiembrie 1628. Din el cunoaştem
urmarea cam neaşteptată a schimburilor şi daniilor care avuseseră loc la
1605. Murind logofătul Luca Stroici (1610), nepoţii săi, „Costantin şi
Cârstian, fiii lui Ionaşco Rotompănescul uricar”, au revocat schimbul din
1605 şi au luat înapoi de la Mănăstirea Homor părţile din Băişeşti pe care
le dăduseră unchiului lor, fiindu-le „lor dreaptă ocină şi dedină”66.
Documentele acestea, din 1555, 1605 şi 1628 privesc acelaşi sat, aceeaşi
familie şi acelaşi cerc de interese. Dan hatmanul de la 1555 era un urmaş
al ctitorilor vechiului Homor, familia lui Oană vornicul de Suceava;
pentru daniile făcute noului Homor, ctitoria marelui logofăt Toader
Bubuiog, Dan şi soţia sa Teodosia au fost socotiţi noi ctitori. Poate în
calitate de coborâtor din neamul lui Oană, Luca Stroici a dorit să
înzestreze şi el Homorul, ceea ce l-a îndemnat să facă schimbul cu nepoţii
de la Rotopăneşti. Urmare tot a acestui schimb a fost şi un proces purtat
66
DRH, A, XIX (1626–1628), volum întocmit de Haralambie Chircă, Editura
Academiei, Bucureşti, 1969, p. 566–567, nr. 416.

de „Costandin uricariul şi frati-său Cărstiian fost spătar, ficiorii lui

Ionaşco cămăraş” (Rotompan), cu Ionaşco Stroici, fiul lui Luca; din actul
care, la 20 ianuarie 1617, a consemnat rezultatele judecăţii, se vede că
Luca Stroici dăduse în schimb fraţilor Rotompan satul Bocicăuţi la Hotin
(ceea ce rezumatul actului din 1605 nu spusese !). Radu vodă Mihnea a
stricat „schimburile şi aşăzare lor, ci au fost mai înnainte” şi a dat
fiecăruia să stăpânească ocina cuvenită: lui Stroici i s-au întors Bocicăuţii
şi un sfert din Băişeşti, fraţilor Rotompan li s-a restituit treimea din
Băişeşti, iar Homorului – treimea din Dersca67. După un an, la
8 februarie 1618, Ionaşco Stroici a vândut satul Bocicăuţi (Băcicăuţi)
finilor săi, Gavrilaş (Mateiaş) şi Sărbuca (Sârbca Barnovschi); în actul de
vânzare, el a menţionat şi pâra pe care o avusese „cu verii miei, cu
Costandin şi cu Cărstiian”68.
Pentru chipul în care fraţii Constantin şi Cârstian Rotompan erau
nepoţi lui Luca Stroici – şi, implicit, veri ai lui Ionaşco Stroici – nu avem,
încă, o mărturie documentară expresă. Ca şi în cazul altor rude ale acestui
mare boier69, s-ar zice că poate ar trebui avute în vedere grade mai
depărtate (nepoţi de la verii primari sau verii de-al doilea) şi prin verigi
feminine. Însă această înrudire nu era nicidecum obscură, ci era cunoscută
înaltei societăţi a vremii, după cum se vede dintr-o mărturie a lui
Anastasie Crimca, din 12 februarie 1625: mitropolitul dăruia atunci lui
Cârstian logofătul satul Dimideni, cu condiţia să aprovizioneze cu varză
Mănăstirea Dragomirna în fiecare an, „pentru ce iaste nepot lui Stroici şi-i
ctitor la svânta Mănăstire la Dragomirna”70. Gestul lui Crimca şi formula
pe care o foloseşte par să îndemne la restrângerea ariei în care să se caute
înrudirea dintre Stroici şi Rotompani (nepoţi după cumnaţi sau cel mult de
veri primari). Recent, a fost formulată ipoteza că fraţii Constantin şi
Cârstian, fiii cămăraşului Ionaşco Rotompan, au fost fiii Olenţei, sora lui
Luca Stroici71, ipoteză plauzibilă, dar care nu pare să rezolve dilema,
67
DIR, A, XVII/4, cit. (supra, nota 17), p. 86–87, nr. 123.
68
Ibidem, p. 230, nr. 292. Aceste două documente, din 1617 şi din 1618, fac
parte din acelaşi pachet (CXX/44 şi, respectiv, CXX/45), ceea ce indică o veche arhivă
particulară.
69
Cf. Maria Magdalena Székely, Noi contribuţii la genealogia familiei Stroici,
în AG, II (VII), 1995, 1–2, p. 72.
70
DRH, A, XVIII (1623–1625), volum întocmit de I. Caproşu şi
V. Constantinov, Editura Academiei Române, Bucureşti, 2006, p. 341–342, nr. 272.
71
Maria Magdalena Székely, Vechi şi nou despre înrudirile şi ctitoriile
Stroiceştilor, în Dragomirna. Ctitori şi restauratori, I, carte tipărită cu binecuvântarea

întrucât – cum se va vedea mai departe – jumătatea de Ionăşeni care a

constituit zestrea Nastasiei Arbure la căsătoria cu Ionaşco Rotompan se
regăseşte la 1645 în stăpânirea unuia dintre fiii lui Cârstian. Cercetarea
trebuie continuată.
*
Izvoarele analizate până aici au permis reconstituirea, cu multă
probabilitate, a genealogiei Rotompanilor pentru aproape un secol (patru
generaţii). Andreica Rotompan, tatăl lui Dumitru şi al Sorcăi de la 1555, a
trăit, desigur, pe vremea lui Bogdan al III-lea şi Petru Rareş.
Contemporani cu el mai sunt atestaţi încă doi purtători ai aceluiaşi nume,
pe care însă nu-i pot lega de trunchiul de la Rotopăneşti al urmaşilor lui
Stanislav Rotompan. Evident că această neputinţă se datorează în primul
rând absenţei izvoarelor şi cunoştinţelor noastre foarte lacunare şi nu este,
în chip obligatoriu, expresia absenţei înrudirii. Având în vedere numele cu
totul aparte, cu o semnificaţie specială, pusă în evidenţă de d-l Alexandru
Pînzar, nu cred că am putea avea în vedere două sau mai multe familii
numite identic. Faptul că ceilalţi Rotompani sunt atestaţi în alte zone
geografice trebuie să se explice prin răspândirea în urma căsătoriilor şi
împărţirea succesivă a achiziţiilor teritoriale, în timp ce la Rotopăneşti
stăpânirea a curs neîntrerupt, fără nici un motiv care să mai determine
apariţia stăpânilor în documente (vânzări, schimburi etc.).
Despre Dragoş Rotompan avem o ştire contemporană şi una
târzie. La 16 martie 1530, portarul Mihu de Suceava, „Dragus Rothopan”
şi alţii anunţau că fuseseră puşi în libertate de autorităţile bistriţene72;
reţinerea lor acolo avusese loc în cursul şi din cauza luptelor din Ardeal,
în care Petru Rareş a avut un rol aşa de însemnat. Despre atribuţiile lui
Dragoş Rotompan nu ştim nimic. Peste mulţi ani, în 1613, apar strănepoţii
săi, fraţii Bălici – Gavril aprodul, Lupul, Vasile diacul, Gheorghe şi sora
lor Ethinca (= Eftinca, Iftimia !) –, nepoţii fiicei sale Anesia, pentru a
vinde la Bojieni pe Bârlăzel, unde stăpâneau după uricele pe care
strămoşul lor le avusese de la Iliaş voievod şi de la Alexandru voievod73
Înaltpreasfinţitului Pimen, Arhiepiscop al Sucevei şi Rădăuţilor, Sfânta Mănăstire

Dragomirna, Editura „Mitropolit Iacov Putneanul”, 2015, p. 35–36.
72
Hurmuzaki, Documente, ed. N. Iorga, XV,1, Atelierele Grafice SOCEC &
Comp., Bucureşti, 1911, p. 355, nr. DCLXIII.
73
DIR, A, XVII/3, cit. (supra, nota 58), p. 146–147, nr. 231 şi 232. În ambele
(traduceri vechi), fraţii Bălici apar ca fii ai lui Dumitru, însă un document original, din
aceeaşi vreme, arată că Gavril Bălici şi Lupul erau fiii unui Stanciul [DIR, A, XVII/4,

(evident, Iliaş Rareş şi Alexandru Lăpuşneanu). Acest Dragoş Rotompan

a prins, aşadar, domniile lui Ştefăniţă, Petru Rareş, Iliaş şi Ştefan Rareş şi
măcar începutul domniei lui Alexandru Lăpuşneanu. Un altul, din aceeaşi
familie, nu a avut aceeaşi şansă: cronicarul Eftimie menţionează
decapitarea lui Avram Rotompan în ianuarie 1543 la Hârlău, împreună
cu Andreica Şeptelici (fostul pârcălab de Hotin) din porunca lui Petru
Rareş74. O ştire despre acest boier ne întâmpină într-un document din
20 iulie 157175, în care se explică un schimb de proprietăţi între
Alexandru vodă Lăpuşneanu, Mănăstirea Homor şi Andreica stolnicul.
Domnul dăduse cândva mănăstirii satul Sinehău pe Prut (ţinutul
Cernăuţi), „care acel sat au fost a lui Avraam Rătămpan” şi ajunsese în
proprietatea domniei – nu se spune în ce chip, dar putem înţelege în
lumina informaţiei din cronică – şi luase în schimb satul Feredeieni pe
Sitna, pe care îl dăruise lui Andreica stolnicul76; ulterior, a revenit asupra
acestui aranjament şi a restituit Feredeienii mănăstirii, care a trebuit să
plătească stolnicului Andreica 500 de zloţi tătăreşti pentru un heleşteu cu
mori pe care le făcuse acolo. Documentul fiind o copie din 1805 după o
traducere din 1786, nu este clar ce s-a întâmplat cu satul Sinehău; iată
formularea din act: „acel sat au fost a lui Avraam Rătămpan; apoi, iar, au
dat şi au întors înapoi tatăl domniei mele, Alexandru voievod, acel sat,
anume Rătămpan”. Editorii au marcat neclaritatea exprimării cu un sic77.
Am putea bănui omiterea unor cuvinte la traducere sau copiere,
necesitând o întregire în sensul „au întors înapoi tatăl domniei mele,
Alexandru voievod, acel sat, anume <Sinehău, fiilor lui> Rătămpan”. Din
păcate, nu cunosc alte informaţii despre urmaşii lui Avram Rotompan.
Poate studierea istoriei satului78 ar putea aduce unele desluşiri.
cit. (supra, nota 17), p. 90, nr. 127], aşa încât e posibil ca în traducerile actului din 1613
sub numele Dumitru să se ascundă o Dumitra.
74
Cronicile slavo-române din sec. XV–XVI, publicate de Ioan Bogdan, ediţie
revăzută şi completată de P. P. Panaitescu, Editura Academiei, Bucureşti, 1959, p. 118.
75
Gh. Ghibănescu, Surete şi izvoade, XXIV, „Viaţa Romînească”, Iaşi, 1930,
p. 179, nr. 153. Documentul a fost reeditat recent: DRH, A, VII (1571–1584), volum
întocmit de I. Caproşu, Editura Academiei Române, Bucureşti, 2012, p. 7, nr. 7.
76
„Cneaghina lui pan Andreica stolnic”, numită Salomia, s-a judecat în vremea
lui Petru vodă Şchiopul cu Gheorghe Albotă mare vatag şi cu fraţii săi pentru un loc de
moară la Corlăteşti pe Jijia – DIR, A, XVI/3, cit. (supra, nota 23), p. 390, nr. 485
(document din 5 iunie 1588).
77
DRH, A, cit., p. 7.
78
Inclus după 1775 în ţinutul Herţa, azi în Ucraina (raionul Herţa, regiunea
Cernăuţi), cu numele Horbova (Gorbova).

Vor fi fost fraţi, vor fi fost veri aceşti doi Rotompani cu Andreica
de la Băişeşti – nu ştiu. Dar trebuie să admit că ei pot reprezenta o parte a
verigilor intermediare din lanţul care porneşte de la Stanislav Rotompan.
Cu aceasta, ajung să închid „bucla” cronologică, revenind în veacul al
XV-lea.
După menţionarea „fiilor lui Rotâmpan” ca persoane active la
1423 (dar, în sfat, încă din 1400-1408), avem, la 1464 şi 146579, pe panul
Giurgiu Rotompan (Rotâmpan), care cumpărase de la panul Julea, fratele
lui Ioan Pântece, satul „Mihăeşti pe Brădăţel, mai sus de Borhineşti”80.
Satul Mihăeşti era – este şi azi – în imediata vecinătate a Rotopăneştilor.
Tot acolo, pe Brădăţel, „lângă chiliile vechi”, Giurgiu Rotompan şi sora
sa Malea avuseseră un loc de moară, pe care îl vânduseră panului Corui81.
La peste 50 de ani distanţă de la moartea lui Stanislav Rotompan, mi se
pare mai plauzibil ca Giurgiu şi sora sa Malea să fi fost nu fiii, ci nepoţii
acestuia, copiii unuia dintre „fiii lui Rotâmpan” de la 1400-1408 şi 1423.
Următoarele menţiuni ale numelui datează din 1481 şi 1507 şi
privesc aceleaşi persoane. Cele două documente arată cât de întins era
domeniul Rotompanilor, precum şi o parte din înrudirile în care erau
prinşi stăpânii. La 20 aprilie 1481, Şteful, Sima şi „Maseico”, „feciorii
boerului Rotinupan”, au vândut panului Zbierea satele Jodeşti, Zbereşti,
79
DRH, A, II, cit. (supra, nota 15), p. 176–178, nr. 123 şi p. 183–184, nr. 128.
80
Ibidem, p. 184. Rotompan a vândut Mihăeştii mitropolitului Theoctist, care a
plătit cu banii dobândiţi din vânzarea satului Greci pe Siret cunoscutului pisar domnesc
Tador Prodanovici. La rândul său, Theoctist a dăruit Mitropoliei de Suceava satul
cumpărat de la Rotompan. Sensul acestor „mişcări” rămâne obscur. În actul de
confirmare a stăpânirii Mihăeştilor de către Mitropolie, dat de Ştefan cel Mare în 1488
(martie 12), păstrat într-o traducere rezumată în limba germană, numele boierului
Rotompan apare sub forma „Schurie”, care a fost tradusă Iurie [DRH, A, III, cit. (supra,
nota 19), p. 53–54, nr. 32], ceea ce a dus la apariţia, în Indici, a unui inexistent Iurie
Rotompan (ibidem, p. 598). Fac aici cuvenita rectificare.
81
DRH, A, II, cit., p. 401–403, nr. 262; documentul este din 29 mai 1484 şi
înregistrează vânzarea acestui loc de moară de către nepoatele panului Corui, ceea ce
plasează cumpărătura acestuia cu ceva timp înainte. De altminteri, panul Corui este
atestat în viaţă la 1462 (ibidem, p. 162–163, nr. 113), fiind deci absolut contemporan cu
Giurgiu Rotompan. Mi se pare important de remarcat că personajele implicate în
tranzacţiile descrise în aceste documente sunt legate de neamul ctitorilor vechiului
Voroneţ: marele pan Drăgoi, fiul său Romaşco şi ginerele acestuia, Stanciul Aurarul – cf.
Maria Magdalena Székely, Ctitorii Voroneţului, în AP, V, 2009, 1, p. 147. Marele pan
Drăgoi, marschalcus, a fost contemporanul lui Stanislav Rotompan.

Jijeşti şi Piticii pe Sireţel82. Acest document s-a păstrat într-o traducere

târzie, aşa încât unele nume83 nu au fost, se pare, bine citite.
În schimb, documentul din 28 februarie 1507 a putut fi cunoscut
după original84, iar citirea numelor nu a prezentat dificultăţi. Aici, în
legătură cu stăpânirea la Secuiani pe Moldova, într-un grup numeros de
urmaşi ai lui Dragoş Viteazul („întreg neamul lui Dragoş Viteazul”85),
regăsim pe „Sima Rotămpan şi fratele lui, Şteful, şi nepoţii lor de frate
(brataniceve), copiii lui Toader Malecico (Toadera Maleckogo),
Vasutca şi Nastasia şi Parasca”. Aşadar, Maseico de la 1481 este o lectură
proastă (dar explicabilă paleografic), în loc de Malecico. Personajul care
se numea aşa murise între timp, ceea ce poate să indice vârsta
aproximativă a fraţilor la acea dată (între 50 şi 60 de ani). Ei erau, cred,
fiii lui Giurgiu Rotompan de la 1464 şi 1465 şi, întru aceasta, nu pot să nu
aduc o observaţie de ordin onomastic: Giurgiu avusese o soră numită
Malea; unul dintre fraţi se numeşte Malecico. Este, oare, vreo legătură ?!
A fost acest frate crescut de mătuşa lui, Malea, şi de aceea a fost poreclit
Malecico ?!
Comentând informaţiile documentului din 1507, Mihai
Costăchescu a socotit că Giurgiu Rotompan este „poate” fiul lui Stanislav,
iar Sima, Şteful şi Toader „poate fii ai lui Giurgiu”86. Însă, cum am arătat
deja, cronologia succesiunii generaţiilor nu îngăduie prima presupunere:
între Stanislav (mort pe la 1413) şi Giurgiu de la 1464–1465 a trebuit să
mai fie o generaţie. A doua presupunere este plauzibilă, iar includerea
celor trei fraţi Rotompan între urmaşii lui Dragoş Viteazul poate să
constituie un indiciu pentru aprofundarea genealogiei acestei familii,
întrucât ne permite să legăm, ipotetic, pe Dragoş Rotompan de la 1530 de
82
DRH, A, II, cit., p. 360–361, nr. 237.
83
Pentru identificarea satelor, v. Alexandru Pînzar, Originea lui Stanislav de
Ielova – Rotompan. O ipoteză, cit. (supra, nota 45), p. 38–39 şi nota 57.
84
Gh. Ghibănescu, Surete şi izvoade, XVIII, „Viaţa Romînească”, Iaşi, 1927,
p. 97–100, nr. 61 (text slav şi trad. rom.); Mihai Costăchescu, Documentele moldoveneşti
de la Bogdan voievod (1504–1517), cit. (supra, nota 16), p. 89–92, nr. 15 (text slav şi
trad. rom.); DIR, A, XVI/1, cit. (supra, nota 14), p. 57–58, nr. 53 (trad. rom., după
M. Costăchescu şi fără arătarea depozitului; originalul se află azi la SJAN Iaşi,
Documente, 340/91, provenind de la Fundaţia „Regele Ferdinand I”).
85
Pentru neamul lui Dragoş Viteazul – Costică Asăvoaie, Precizări în legătură
cu neamul lui Dragoş Viteazul, cit. (supra, nota 34), p. 347–351 (spiţă în p. 351). V. şi
idem, Observaţii şi precizări privitoare la Câmpul lui Dragoş, în AM, XVII, 1994,
p. 271–279 (I) şi XIX, 1996, p. 221–246 (II).
86
Mihai Costăchescu, op. cit., p. 93 şi spiţa la p. 94.

neamul Rotompanilor de la Rotopăneşti: indiciul important este însuşi

prenumele său, care îl plasează în posteritatea lui Dragoş Viteazul. Nu mi
se pare exclus ca Sima ori Şteful să-şi fi botezat unul dintre băieţi Dragoş,
în onoarea sau amintirea străbunului. Din acest punct de vedere, este
posibil ca fraţii Rotompan de la 1507 să fie fiii lui Giurgiu, căsătorit – aşa
cum a presupus Mihai Costăchescu – cu o fată a lui Dragoş Viteazul87,
însă în egală măsură e posibil ca această înrudire să fi fost cu o generaţie
mai sus şi Giurgiu însuşi să fi fost fiul unei fete a lui Dragoş Viteazul.
Această soluţie pare chiar mai plauzibilă, dacă punem numele lui Giurgiu
Rotompan în relaţie cu acela al lui Giurgiu Drăguşanul de la 1443. Chiar
şi Sima Rotompan are un prenume din „onomasticonul” posterităţii lui
Dragoş Viteazul, evocându-l pe acela al lui Sima Drăguşanul, fratele lui
Giurgiu Drăguşanul. Fără să fie, desigur, un argument peremptoriu,
reluarea prenumelor Giurgiu, Sima şi Dragoş constituie un indiciu
puternic în reconstituirea genealogiei şi, implicit, în ataşarea lui Dragoş
Rotompan (cu fiica sa Anesia) de trunchiul Rotompanilor de la
Rotopăneşti88.
Un caz mai aparte îl constituie un document din 4 iunie 1610, în
care este menţionat un Ion Rotompan, care avusese de la „Ştefan voievod
cel Bătrân” (cel Mare ?) un privilegiu de danie pentru satul Borâle de la
ţinutul Dorohoiului. Numele lui Ion Rotompan se află în acest document
de două ori şi de fiecare dată a fost „corectat mai târziu” în Drag89.
Înseamnă oare aceasta că el este identic cu Dragoş Rotompan de la 1530 ?
Merită subliniat faptul că, prin descendenţa din Dragoş Viteazul,
Rotompanii se aflau în înrudiri mari, precum acelea cu Alboteştii ori
Săcuienii, membri ai sfatului domnesc, ceea ce este ilustrativ pentru
statutul social al familiei.
După fraţii Constantin şi Cârstian, evoluţia familiei poate face
obiectul unor comunicări viitoare. Aici, acum, pentru a încheia, o înfăţişez
pe scurt până la sfârşitul stăpânirii Rotompanilor la Rotopăneşti.
87
Idem, Documentele moldoveneşti înainte de Ştefan cel Mare, II, cit. (supra,
nota 26), p. 154 (v. şi tot comentariul din p. 151–155). Încercarea de a corecta
concluziile lui Mihai Costăchescu (Costică Asăvoaie, Precizări în legătură cu neamul lui
Dragoş Viteazul, cit., p. 352) mi se pare mai puţin convingătoare.
88
Această legătură a intuit-o şi Gh. Ghibănescu, în spiţa din Surete şi izvoade,
XVIII, cit., p. 100.
89
DIR, A, XVII/2, Editura Academiei, Bucureşti, 1953, p. 300, nr. 399
(şi nota 2).

Familiile celor doi fii ai lui Ionaşco Rotompan (Rotompănescul)

sunt destul de bine cunoscute. Constantin uricariul90 a fost căsătorit cu
Tofana, fata lui Mălai vătaful, boier din Hreasca vecină; copiii lor au fost
Mierla (căsătorită cu Strătulat Dobrenchi, vestit uricar şi el), Nastasia
(căsătorită cu stolnicul Nacu), Măricuţa (soţia lui Istratie logofătul) şi
Savin. La 26 februarie 1636, acestora urmaşi li se întăreau următoarele
stăpâniri împărţite atunci între ei: o parte din Rotopăneşti cu curţi şi mori,
o parte din Hreasca pe Şomuz, părţi în Onceşti şi vie la Cotnari91.
Cârstian (spătar, vistier, logofăt) a fost căsătorit cu Antimia
Petriceicu (sora lui Toader Petriceicu). Tot patru copii li se cunosc şi lor:
Maria (căsătorită cu Ionaşco „Ghica” postelnicul şi apoi cu Nacul
Murguleţ), Măricuţa (soţia lui Vasile Brăescu), Ionaşco, Gheorghiţă şi
Dumitraşco Cârstian. Din documentele de la 13 şi 14 ianuarie 1645,
cunoaştem proprietăţile acestor fraţi: Ionaşco Cârstian, sterp, a avut
jumătate de Ionăşeni, un sfert de Culiceni la Hotin, un sfert de
Dragomireşti la Dorohoi, jumătate de Teţcani la Hotin; Dumitraşco
Cârstian, sterp, a avut jumătate de Rotopăneşti, jumătate de Băişeşti,
jumătate de Pătrăuţi la Hotin; Maria (care moşteneşte şi pe fratele
Ionaşco sterp) a avut Lămăşenii la Suceava şi jumătate Pătrăuţi la Hotin;
Măricuţa (care moşteneşte şi pe fratele Dumitraşco sterp) a avut
Băscăcenii la Hotin şi un sfert de Hreţăni la Dorohoi92. Gheorghiţă
Cârstian murise, probabil, mai dinainte.
Aşadar, ambele ramuri au păstrat părţi în Rotopăneşti, iar o ramură
a mai păstrat şi la Băişeşti. Şi, cum am spus deja, regăsim şi jumătatea de
Ionăşeni a Nastasiei Arbure. Nu cunosc în amănunt împărţirea părţilor de
90
Uricar, „Constantin Rotompănescul” scrie marele uric pentru colegul său de
profesie, uricarul Arsenie Nebojatco, la 12 mai 1617 – DIR, A, XVII/4, cit. (supra, nota
17) p. 162. Pentru profesioniştii scrisului în această vreme, cf. Silviu Văcaru, Diecii
Ţării Moldovei în prima jumătate a secolului al XVII-lea, Editura „Junimea”, Iaşi, 2006.
Constantin Rotompănescul este socotit „cel mai influent uricar al timpului” (p. 66);
despre el şi familia sa – ibidem, p. 61–66.
91
N. Iorga, Studii şi documente cu privire la istoria românilor, VII, cit. (supra,
nota 62), p. 102, nr. 2; DRH, A, XXIII (1635–1636), volum întocmit de Leon
Şimanschi, Nistor Ciocan, Georgeta Ignat şi Dumitru Agache, Editura Academiei
Române, Bucureşti, 1996, p. 379–380, nr. 335 (acelaşi rezumat).
92
DRH, A, XXVIII (1645–1646), volum întocmit de Petronel Zahariuc, Marius
Chelcu, Silviu Văcaru, Cătălina Chelcu, Editura Academiei Române, Bucureşti, 2006,
p. 1–2, nr. 2 şi 3. Pentru posteritatea lui Ionaşco Rotompan prin cei doi fii ai săi, v. şi
Paul Cernovodeanu, Ştiri privitoare la Gheorghe Ghica vodă al Moldovei (1658–1659)
şi la familia sa (II), în AIIAI, XX, 1983, p. 125–126, cu notele 20–22.

Rotopăneşti între urmaşii acestor două ramuri. Documentele care s-au

păstrat configurează situaţia acestor urmaşi doar parţial, dar suficient de
coerent.
Un document din 1705/1706 (7214) spune că Toader Nacul, fiul
lui Nacul stolnicul, a stăpânit la Rotopăneşti în partea de sus, împreună cu
Ionaşco Rotumpan şi cu ginerii săi [ai cui ?!], Leca şi Bejan93. Toader
Nacul a trăit pe la 1660–1680. La 1665, este menţionat un Ionaşco
Rotompan, vornic mare (?!), împreună cu nepoţii de pe sora sa
Maruşca94. La 5 mai 1677, Gligoraşco „Rătupan” vinde moara sa din
Rotopăneşti lui Toderaşco, fiul lui Nacul stolnicul95; după doi ani şi
jumătate, la 25 decembrie 1679, Ştefan, fiul lui Savin, îşi vinde şi el
partea lui de Rotopăneşti vărului său, acelaşi Toderaşco, fiul stolnicului
Nacul96.
Cinci decenii mai târziu, la 1 septembrie 1729, Andrieş, fiul lui
Gligoraş Rotompan, a dat postelnicului Şerban Cantacuzino, pentru
„multa milă” pe care o avusese de la el, o parte din sat cu casa lui:
„Nemic de la acea moşie nu mai eu [= iau], nici n-au socotit niamul meu
întru nimic”. Altă parte din sat a vândut-o aceluiaşi boier, „cădzind eu la
mult greu şi lipsă pentru nevoile pământului”97. Cu aceasta, Rotopăneştii
au ieşit în întregime din mâinile celor care coborau din descălecătorul
satului şi au intrat în mâinile altor stăpâni. Însă neamul întemeiat în
veacul al XIV-lea de panul Stanislav Rotompan a continuat să existe în
ceea ce curând avea să se numească Bucovina. Doi Rotopani, Dumitraş şi
Vasile, au fost printre semnatarii jurământului din 1777; Dumitraş
Rotopan a obţinut, chiar atestatul de nobil, la 1789. În afară de el, mai
93
N. Iorga, Studii şi documente cu privire la istoria românilor, VII, cit., p. 106, nr. 12.
94
Gh. Ghibănescu, Ispisoace şi zapise, III,2, Tipografia „Dacia” P. & D.
Iliescu, Iaşi, 1912, p. 12, nr. 10. Un Rotompan fost vornic este atestat în anul 1625 în
acelaşi cerc familial şi în aceeaşi arie geografică – DRH, A, XVIII, cit. (supra, nota 70),
p. 342, nr. 272 (document pentru Cârstian logofătul care „iaste nepot lui Stroici şi-i ctitor
la svânta mănăstire la Dragomirna”); p. 386, nr. 314 (pentru fraţii Mălai din Hreasca) şi
p. 391–392, nr. 319 (idem). Numai cât, în primul caz, el semnează „Dumitraşco
Rotompan vornicos” (e drept că transcrierea s-a făcut după un pergament cu „scrisul pe
alocuri şters”). Este, deci, acest vornic de la 1625 un Ionaşco sau un Dumitraşco ?!
Oricum, el nu pare a intra, deocamdată, în spiţa cu atâta nesiguranţă cunoscută.
95
N. Iorga, Studii şi documente cu privire la istoria românilor, VII, cit., p. 104,
nr. 8. Acest Gligoraş Rotompan pare să fi avut o soră, Angheluşa Cornăcioaia, care la
1706 avea şi ea o parte în Rotopăneşti (ibidem, p. 107–108, nr. 15–16).
96
Ibidem, p. 105, nr. 9.
97
Ibidem, p. 113, nr. 41.

sunt menţionaţi Toader şi Ştefan Rotompan, tatăl unui Grigoraş

Rotompan. La începutul secolului al XIX-lea, la Jadova, Ivancăuţi şi
Bănila aveau pământ Dumitraş, Sandu, Ioan şi Mihalachi Rotopan. Şi,
dacă nu s-a stins în ultimele două secole, neamul acesta mai există şi
azi98.
III. Cu mai mulţi ani în urmă, în cadrul unei sesiuni de comunicări
cu tema Tradiţie şi modernitate în arhive: de la istoria evenimenţială la
istoria socială şi a mentalităţii prin documente de arhivă, organizată de
Direcţia Judeţeană Iaşi a Arhivelor Naţionale şi de Asociaţia Arhiviştilor
şi Prietenilor Arhivelor „Gh. Asachi” Iaşi, am vorbit despre rostul şi
însemnătatea unor unităţi de păstrare: pachetele. N-am făcut altceva
decât să subliniez mai apăsat ceea ce cunosc cercetătorii arhivelor noastre,
toţi cei care au fost curioşi să ştie cum s-au adunat documentele şi s-au
creat arhivele în vechime. Pledoaria mea pentru evidenţierea pachetelor
prin diverse metode, dintre care tabelele de corespondenţă sunt cele mai
simple şi au fost deja utilizate în cataloagele de documente (renunţându-se
mai apoi la această metodă), a părut probabil stranie sau desuetă, aşa că
nimeni nu a mai cerut textul spre publicare; eu însumi l-am îngropat în
memoria fără margini a computerului, până când, printr-o întâmplare, şi-a
găsit locul în volumul dedicat unui preţuit arhivist moldovean99. Îmi
îngădui să preiau un fragment din acest text, pentru a prefaţa incursiunea
genealogică din rândurile care urmează:
„Când documentele, provenind din fonduri diverse, sunt
distribuite – în interiorul unui volum sau în mai multe volume – după anii
în care au fost emise, toate legăturile dintre informaţiile pe care le cuprind
se estompează şi, astfel diluate, apar cercetătorului cu mai puţină
evidenţă. Omonimii frecvente, pe de o parte, menţionări diferite ale
aceloraşi personaje, pe de altă parte, se poate întâmpla să distragă atenţia
sau să «infuzeze» o doză mare de scepticism cu privire la filiaţii. Popa
Gavril din Glăvăneşti la 1690; Vasile Buzilă la Glăvăneşti în 1730;
Enache, nepotul lui Gavril, la 1760: trei informaţii disparate, în cuprinsul
98
Graţie Internetului, am putut constat existenţa unor persoane numite Rotopan
(Ротопан) în Bucovina ucraineană – la Carapciu, la Jadova, la Cernăuţi…
99
Ştefan S. Gorovei, Arhivistică şi genealogie. Rostul şi însemnătatea unor
unităţi de păstrare: pachetele, în Vilică Munteanu arhivist, istoric, colecţionar. La 65 de
ani, ediţie îngrijită de Mihaela Chelaru şi Ioan Lăcătuşu, Editura „Eurocarpatica”,
Sfântu-Gheorghe & Editura „Magic Print”, Oneşti, 2015 [Profesioniştii noştri, 2],
p. 734–740.

a trei documente separate de câte trei-patru decenii, ar părea să privească

persoane străine unele de altele, eventual locuind sau stăpânind în acelaşi
sat. Doar menţionarea amănuntului că ele aparţin aceluiaşi pachet de
documente poate să arate că avem de-a face cu trei generaţii ale aceleiaşi
familii.
Multe asemenea pachete, constituite din vechime, au intrat ca
atare în depozitele publice [...]. Constatarea însăşi, în jurul căreia s-a legat
comunicarea de faţă, am făcut-o [...] lucrând pe fondul de documente de
la Academie, tocmai în vremea transferării lor la Arhivele Statului.
Cercetarea prealabilă a inventarelor mi-a relevat această realitate şi am
înţeles rostul şi însemnătatea păstrării acestor vechi unităţi arhivistice şi
chipul în care ele ajută cercetarea istorică”100.
Între exemplele aduse atunci în sprijinul acestei pledoarii se afla şi
„neamul vechilor Găneşti”101. Iată-l.
De istoria şi genealogia boierilor Găneşti s-au ocupat, în vechime,
doi cercetători: Gheorghe Ghibănescu102 şi Constantin Gane103. Amândoi
s-au străduit, fiecare în felul său, fiecare cu metodele şi intuiţiile sale, să
demonstreze în primul rând vechimea neamului Gane din veacurile
XVIII–XIX şi în al doilea rând descendenţa boierilor cu acest nume din
boierii numiţi Gănescu, încrustaţi în istoria ţării prin formula cu care
cronicarul Grigore Ureche a denumit grupul de adversari ai lui Petru vodă
Rareş, din 1538–1541: Găneştii şi Arbureştii, urmaşii celor care se
ridicaseră în 1523 împotriva lui Ştefan cel Tânăr (Ştefăniţă)104. În al
treilea rând, cei doi cercetători s-au străduit să găsească elemente cu care
să fundamenteze însăşi vechimea acelor Gănescu şi, eventual, legătura lor
cu miticul şi mirificul Maramureş. Li s-a adăugat, cu ţeluri mult mai
realiste şi pragmatice, dar şi cu eminenta precizie pe care o dă spiritul
critic, Mihai Costăchescu, atât prin notele cu care a însoţit publicarea unor
100
Ibidem, p. 738.
101
Ibidem, p. 738–739.
102
Gh. Ghibănescu, Spiţa familiei Ganea, în IN, III, 1923, p. 139–164 (de la
p. 151 sunt documente).
103
C. Gane, Pe aripa vremei, f. ed., Bucureşti, 1923; idem, Ştiri noi despre
Toader şi Gavril Gănescu, în AR, VIII, 1942, p. 197–246 şi IX/2, 1944, p. 397–417. V.
şi C. Gane: însemnări genealogice inedite, în „Prutul. Revistă de Cultură”, s.n., VIII
(XVII), 2018, 2 (62), p. 155–186.
104
Cărora le-am consacrat una din cercetările mele de început: Găneştii şi
Arbureştii (Fragmente istorice, 1538–1541), în CI, s.n. II, 1971, p. 143–159.

documente relative la vechii boieri Gănescu din secolele XV–XVI105, cât

şi prin cercetarea specială consacrată satului Găneşti din vechiul ţinut al
Cârligăturii106. Nu se cuvine, desigur, a trece cu vederea contribuţiile pe
care doi dintre colegii noştri le-au adus, chiar în cadrul acestei Comisii,
într-o vreme când erau nu doar mai tineri, dar şi mai apropiaţi de
orizonturile cercetărilor genealogico-istorice: cele ale d-lui Marcel Lutic
pentru veacurile XV–XVII107, precum şi acelea, foarte valoroase, cu
multe noutăţi scoase din arhive, ale d-lui Mihai-Răzvan Ungureanu,
pentru secolele XVIII–XIX108.
Trebuie spus de la început că pe membrii familiei Gane spiţa
neamului i-a interesat încă de la mijlocul veacului al XIX-lea, dintr-un
motiv care astăzi poate să pară foarte banal (şi neimportant): un Gane de
la ţinutul Tutovei, comisul Iordache, a cerut de nevastă pe Anica, fata agăi
Dumitrache Gane de la ţinutul Sucevei (care era deja socrul lui Costache
Negruzzi). Tatăl fetei a socotit că pretendentul e cam dubios şi s-a silit să
dovedească (să-şi dovedească !), pe baze istorice, că, totuşi, el aparţinea
aceleiaşi familii, ca membru al unei ramuri mai depărtate. Se ajunge la un
rezultat, după o cercetare destul de laborioasă – precât se putea la vremea
aceea – în cursul căreia aga Dumitrache „adună, răsfoieşte, mai încurcă,
mai descurcă şi scoate în martie 1849 Spiţa neamului Gănesc de la
vechime”109. Cum era de aşteptat, această spiţă nu are nici o valoare
pentru partea cea mai veche, care cuprinde veacurile XV–XVI; aici, aga
s-a sprijinit pe fragmente din letopiseţe pentru a „lipi” de ele câte un Gane
105
Mihai Costăchescu, Documentele moldoveneşti înainte de Ştefan cel Mare, I,
cit. (supra, nota 28), p. 350–353, nr. 109; idem, Documentele moldoveneşti de la Bogdan
voievod (1504–1517), cit. (supra, nota 16), p. 28–43, nr. 4; Documentele moldoveneşti
de la Ştefăniţă voievod (1517–1527), publicate de ~, Institutul Român de Arte Grafice
„Brawo”, Iaşi, 1943, p. 6–14, nr. 2; idem, Documente moldoveneşti de la Ştefan cel
Mare, Institutul de Arte Grafice „Brawo”, Iaşi, 1933, p. 139–140, nr. 39.
106
M. Costăchescu, Satele Ruscanii (Buznea) şi Găneştii, cu trupurile lor,
Câcăceştii şi Moiceştii, din judeţul Iaşi (Schiţă istorică), în IN, VI (1926–1927), 1927,
p. 85–111.
107
Marcel Lutic, Două neamuri străvechi: Gănescu şi Stravici, în AG, III
(VIII), 1996, 3–4, p. 175–184
108
Mihai-Răzvan Ungureanu, Găneştii secolului XIX – câteva desluşiri
biografice, în AG, III (VIII), 1996, 1–2, p. 193–223; idem, Averile familiei Gane (prima
jumătate a secolului XIX), în RIS, I, 1996, p. 395–436.
109
C. Gane, Pe aripa vremei, cit. (supra, nota 103), p. 91. Planşa e între
paginile 20 şi 21. Această imagine a figurat pe coperta IV a programului Congreselor de
Genealogie şi Heraldică de la Iaşi.

imaginar, inexistent, la vremea lui Ştefan cel Mare, a lui Bogdan al III-lea
şi a lui Ştefan cel Tânăr, sărind apoi la sfârşitul veacului al XVI-lea şi pe
urmă în domnia lui Vasile Lupu. Abia din secolul al XVII-lea se
întrezăresc urmele unei consultări şi valorificări efective de documente
reale. Dar despre toate acestea, va fi vorba, poate, cu alt prilej.
Evident, aga Dumitrache Gane şi cei care-l vor fi ajutat în
cercetarea lui genealogică nu aveau de unde să cunoască existenţa
documentelor a căror analiză va urma; însă e ciudat că, utilizând
letopiseţele, ei nu s-au gândit să tragă vreun folos din menţionarea
Găneştilor, alături de Arbureşti, ca ucigaşi ai lui Ştefan vodă Lăcustă la
1540. Sau poate tocmai de aceea... Amănuntul mi se pare semnificativ,
însă, pentru constatarea imaginarului pe care îl construiau, paralel cu o
realitate istorică uşor controlabilă. Şi, oricum, este o dovadă certă că,
pentru ei, numele Gane şi Gănescu desemnau realităţi genealogice
diferite. Din păcate, nici partea întemeiată cu adevărat pe documente nu
mai poate fi controlată: vechile hârtii ale familiei Gane, puse la adăpost în
Mănăstirea Văratec, s-au făcut scrum acolo în 1899, odată cu casa maicii
Olimpiada Gane110.
Documentul cel mai vechi de la care se poate depăna istoria
boierilor numiţi Gănescu datează din anul 1433, dar el reflectă realităţi
mai vechi, măcar de la sfârşitul veacului al XIV-lea. Prin „cartea” emisă
la 28 ianuarie 1433, domnul Moldovei, Ilie voievod, făcea cunoscut că
„pe această adevărată Matuşiţa am miluit-o cu deosebita noastră milă şi
i-am dat, în ţara noastră, un sat pe Plotuniţa, la câmp, anume unde a fost
Neagoe Gănescul. Aceasta să-i fie ei uric, cu tot venitul, şi copiilor ei, şi
nepoţilor ei, şi mamei ei, Maria, şi fraţilor ei, şi copiilor lor, şi nepoţilor
lor, şi strănepoţilor lor şi răstrănepoţilor lor şi neamului ei, cine se va
alege mai apropiat, neclintit niciodată, în veci”111.
În formule tipice pentru vechile urice, ni se prezintă aici cel puţin
trei generaţii ale unei familii: Matuşiţa (a cărei poreclă a făcut să se
creadă că ar fi vorba de o mătuşă a domnului), mama ei Maria („fraţii
săi” se pot raporta fie la una, fie la cealaltă) şi Neagoe Gănescul,
nedeterminat nici temporal, nici genealogic, ci doar cu formula „unde a
fost”, relativă însă la satul întărit Matuşiţei. Această formulă (care în
documente apare cu variantele „unde este”, „unde au fost”, „unde sunt”)
110
Ibidem, p. 70.
111
DRH, A, I, cit. (supra, nota 5), p. 164, nr.113. Actul s-a păstrat în original,
pergamentul aflându-se în colecţiile Academiei Române (Documente istorice, VII/43).

este cu totul nebuloasă şi imprecisă, „extrem de echivocă şi îndoielile cu

privire la ea sunt din cele mai justificate”, după expresia lui Henri H.
Stahl112: explicaţiile care s-au propus converg, însă, spre acceptarea ideii
că personajul determinat cu ajutorul ei era, în marea majoritate a
cazurilor, fie un conducător local, fie un vechi stăpân, chiar
descălecătorul satului (opinia lui Radu Rosetti)113. După cursul stăpânirii,
ca şi după anumite analogii, cred că aici formula „unde a fost” este
echivalentă cu „unde a întemeiat” (în slavă: gde òsadilá, care în
vechile traduceri a dat „unde a descălecat”) şi, ca urmare, socotesc că
Neagoe Gănescul este tatăl sau bunicul Mariei şi al fraţilor ei şi deci
bunicul sau străbunicul Matuşiţei, beneficiara uricului de la 1433.
Satul „de pe Plotuniţa, la câmp, [...] unde a fost Neagoe
Gănescul”, a fost lesne identificat cu Găneştii din vechiul ţinut al
Cârligăturii, mai apoi în judeţul Iaşi114. El apare chiar cu acest nume în
1466 şi 1467115. Comentând menţiunile din aceşti ani, Mihai Costăchescu
a scris că „în timpul acesta, satul [Găneşti] era al Maruşcăi, care cu sora ei
Stanca erau fiicele Nastei şi nepoatele lui Costea Stravici”116, constatare
în aparentă contradicţie cu ceea ce înfăţişează următorul document
referitor la satul Găneşti şi la neamul Gănescu. Acest document datează
din 1517 (octombrie 8) şi consfinţeşte împărţeala de bună voie (ieşirea din
indiviziune) a fraţilor Marena, Ion Gănescul pârcălab de Neamţ, Cozma
Şarpe postelnic şi Magdalina117. În cadrul acestei împărţeli, lui Ion
Gănescul i-a revenit „satul Găneşti, unde este curtea lui”. Cu două
excepţii, satele care au format atunci masa succesorală erau moştenirea
112
Henri H. Stahl, Controverse de istorie socială românească, Editura
Ştiinţifică, Bucureşti, 1969, p. 237.
113
Un caz care susţine puternic această opinie îl înfăţişează documentul din
11 august 1445, referitor la un – foarte probabil – alt membru al aceluiaşi neam, Toader
Gănescul: i se întărea un sat pe Ialan, identificat prin formulele „unde a fost socrul său,
popa Oană” şi „unde este Vlad, fiul lui Oană” (DRH, A, I, cit., p. 364, nr. 257). Avem
de-a face, în chip evident, cu o aşezare întemeiată (descălecată) de popa Oană şi
stăpânită de urmaşii săi.
114
Mihai Costăchescu, Satele Ruscanii (Buznea) şi Găneştii, cu trupurile lor,
Câcăceştii şi Moiceştii, din judeţul Iaşi (Schiţă istorică), cit. (supra, nota 106), p. 98; idem,
Documentele moldoveneşti înainte de Ştefan cel Mare, I, cit. (supra, nota 28), p. 352.
115
DRH, A, II, cit. (supra, nota 15), p. 207, nr. 143 şi 209, nr. 144.
116
Mihai Costăchescu, Documentele moldoveneşti de la Ştefăniţă voievod
(1517–1527), cit. (supra, nota 105), p. 10.
117
Ibidem, p. 6–9 (text slav şi traducere); DIR, A, XVI/1, cit. (supra, nota 14),
p. 110–111, nr. 106 (numai traducere, după Costăchescu).

strămoşească a fraţilor, „drepte ocine din dreptele lor urice”: deci o

stăpânire ab antiquo, cunoscută tuturor şi necontestată de nimeni. Or,
pentru ca satul Găneşti, întemeiat de Neagoe Gănescul, să ajungă în
stăpânirea unui Gănescu după un ocol prin familia Stravici, ar trebui să
presupunem un dublu transfer de proprietate, caracteristic acelor înrudiri
multiple de care a mai fost vorba. Aşa ceva nu este, în teorie, imposibil,
dar am impresia că nu despre aceasta ar fi vorba în cazul de faţă. Lectura
atentă a actelor din decembrie 1466 şi ianuarie 1467 nu justifică absolut
deloc aprecierea lui Mihai Costăchescu. În ambele, satul Găneşti este
indicat ca fiind nu o stăpânire a cuiva, ci doar un punct de reper în
descrierea hotarelor unui „loc din pustie” („între Popâcicani şi Ruscani şi
Găneşti”, cu menţionarea „drumului mare care duce la Găneşti”) şi a unei
selişti care se numea Fântâna lui Ştiubei, „între Găneşti şi Ruscani şi
Coşeşti”. Atât. Trebuie, deci, să respingem ocolul propus de Mihai
Costăchescu, prin mâinile familiei Stravici, şi să acceptăm că la 1466 şi
1467 satul Găneşti se afla în stăpânirea tot a unui boier Gănescul, tatăl sau
(mai probabil) bunicul celor care ies din indiviziune o jumătate de secol
mai târziu.
Faptul că Mihai Costăchescu a conchis în felul arătat este
explicabil: el s-a aflat sub impresia unei formulări dintr-un document de
la 1609, pe care a acceptat-o oarecum scoasă din context. Acest document
are ca beneficiar pe Dumitru Buhuş, boier fără dregătorie la vremea
aceasta (trecut ulterior prin câteva înalte dregătorii), mort în 1647 şi
îngropat în biserica satului Criveşti de la Strungă, tatăl doamnei Anastasia
Duca. Pentru a înţelege amănuntele care urmează, voi spune de la început
că acest boier erau fiul lui Crâstea Buhuş şi al Nastasiei Prăjescu; tatăl său
pribegise în „ţara nemţească”, iar mama sa a devenit soţia paharnicului
Ion Caraiman, boier credincios al Movileştilor în slujba cărora îşi va
pierde şi viaţa.
Prin documentul din 1609 (iulie 24), se confirmau lui Dumitru
Buhuş mai multe categorii de stăpâniri, toate însă legate de domeniul
strămoşilor săi din partea tatălui, după cum arată filiaţia menţionată chiar
la începutul actului: „Dumitru, fiul lui Crâstea Buhuş, nepotul lui
Pătraşco, strănepotul Maricăi şi al lui Bran şi răstrănepotul lui Costea şi
Giurgea Stravici”118. Prima confirmare are în vedere „dreapta lui ocină şi
118
Folosesc ediţia dată de Gh. Ghibănescu, Surete şi izvoade, II, Tipografia
„Dacia” Iliescu, Grossu & Comp., Iaşi, 1907, p. 130–137, nr. 55, întrucât el a folosit
originalul slav, aflat pe atunci în stăpânirea lui Robert Mille. În DIR, A, XVII/2, cit.

dedină, din privilegiile de împărţeală pe care le-au avut bunicii săi ... de la
... Petru voievod: a patra parte [din satul Criveşti119] la Strungă şi a patra
parte din seliştea Găureni şi a patra parte din Răvăcani şi a patra parte din
Hotceşti, care este la ţinutul Romanului, şi a patra parte din satul Găneşti,
care este la ţinutul Cârligăturii şi <care este sau sunt> din uricul de
împărţeală pe care l-au avut bunicii săi de la bătrânul Ştefan voievod
pentru satul Găneşti”.
Trebuie să se observe că toate aceste părţi de sate sunt sferturi,
ceea ce ar sugera că avusese loc, cândva, o împărţeală între patru fraţi (pot
fi şi patru veri primari care au ieşit din indiviziune) sau două împărţeli
între câte doi fraţi. La prima vedere, toate aceste părţi par să provină de la
aceiaşi strămoşi, Stravicii, arătaţi în filiaţie ca fiind sursa stăpânirilor
respective; în realitate, lucrurile nu stau deloc aşa.
S-a păstrat documentul de la Petru Rareş la care se face referire în
1609: datează din 1545 (aprilie 4) şi are ca beneficiare pe „Mărica,
cneaghina lui Bran, şi sora ei, Mărina, cneaghina lui Petriman, fiicele
Nastei, nepoatele Măruşcăi, strănepoatele lui Costea Stravici şi ale lui
Jurjea Stravici”. Ele şi-au împărţit atunci moştenirea strămoşească,
„ocinele lor drepte, din uricele lor drepte”, stăpâniri întărite de Alexandru
cel Bun şi de fiii săi Ilie şi Ştefan voievozi, apoi de Ştefan cel Mare, în
vremea căruia avusese loc o primă ieşire din indiviziune, urmată de o a
doua, sub Petru Rareş însuşi120. Prin această împărţeală, Mărica,
jupâneasa lui Bran – şi, cum ştim deja, străbunica lui Dumitru Buhuş –, a
primit câte o jumătate din satul Criveşti şi din seliştile (fostele sate)
Găureni şi Răvăcani. Exact aceste aşezări le regăsim în actul lui Dumitru
Buhuş, din 1609, reduse însă la câte un sfert, adică jumătate din jumătate.
Aceasta înseamnă că între 1545 şi 1609 mai avusese loc o împărţire, de
data aceasta între urmaşii Măricăi şi ai lui Bran.
Ştim, din alte documente – a căror analiză nu-şi are locul aici – că,
în adevăr, acele sate s-au împărţit între patru nepoţi ai Maricăi, anume
(supra, nota 89), p. 229–231, nr. 306, s-a publicat o traducere veche, din 1808, aflată la
BAR, Documente istorice, CCCCXXV/4.
119
Completarea lui Gh. Ghibănescu, op. cit., p. 130; originalul era, probabil,
stricat în acest loc, ceea ce se vede şi în traducerea din 1808 tipărită în DIR, A, cit.
(supra, nota 15), p. 230.
120
DIR, A, XVI/1, cit. (supra, nota 14), p. 607, nr. 12 la Documente
îndoielnice. Actul era socotit „întrucâtva suspect ca autenticitate prin unele greşeli de
limbă” (p. 609). Nu cred că avem de-a face cu un act plăsmuit, ci, eventual, doar cu un
falsificat parţial: genealogia personajelor corespunde cu aceea care rezultă din alte acte.

fraţii Buhuş: Ionaşco, Cârstea, Ana şi Anghelina, iar Dumitru Buhuş (fiul
lui Cârstea), ajutat şi de mama sa, a început, încă din tinereţe, să
răscumpere părţile fărâmiţate ale verilor şi unchilor săi, de la câte a opta
parte până la câte a 30-a parte, din Criveşti, Găureni şi Răvăcani. Însă la
Găneşti nu are decât el singur, în această etapă. Explicaţia o avem
printr-un act din 1620 (mai 16), care ilustrează continuarea acţiunii lui
Dumitru Buhuş de adunare a pământurilor risipite prin puzderia de
descendenţi ai unor rude ale sale121. De data aceasta, alături de satele
Criveşti, Răvăcani şi Găureni, apare şi satul Găneşti. Ambele părţi arată
că sunt urmaşii lui Ion Gănescul, iar despre personajul nostru se spune
clar: „Dumitru Buhuş, feciorul Cârstei Buhuş, nepotul [recte, strănepotul]
lui Ion Gănescul”.
Ajungem, în felul acesta, la punctul unde neamul boierilor
Gănescul s-a aliat, printr-o căsătorie, cu urmaşii boierilor Stravici:
Pătraşco <proto-Buhuş>, fiul lui Bran şi tatăl lui Cârstea Buhuş, fusese
căsătorit cu o fiică a lui Ion Gănescul122. De aceea satele apar în
stăpânirea unor grupe distincte: unele sunt moştenite din neamul Stravici,
în timp ce satul Găneşti este doar al urmaşilor lui Ion Gănescul. Ceea
ce confirmă, implicit, corectura pe care, ceva mai sus, am adus-o la
concluzia lui Mihai Costăchescu.
Din acest punct mai departe, descâlcirea spiţelor prezintă interes
pentru istoria satelor şi a familiilor, dar nu şi pentru expunerea de faţă.
Trebuie să trag linia de adunare şi să înfăţişez „numitorul comun”. Or,
numitorul comun îl constituie tocmai pachetele în care se află, într-o
formă sau alta, toate documentele aduse aici în discuţie. Toate zapisele de
cumpărătură şi de schimb ale lui Dumitru Buhuş şi întăriturile domneşti
sunt adunate, într-o ordine mai degrabă dezordonată, într-un pachet mare,
de peste 100 de documente, şi într-unul mai mic, cu numere destul de
depărtate unul de celălalt. „Firul roşu” al pachetului celui mare nu-l
constituie, însă, nici satul Găneşti, nici satele Criveşti, Răvăcani sau
Găureni. Ci „firul roşu” este satul Plotuneşti, aflat în stăpânirea unora
dintre descendenţii boierilor Gănescul, din neamurile Ungurul şi
Carachiuzel. Acest sat este menţionat pentru prima oară la 1401 (iunie 28)
121
DIR, A, XVII/4, cit. (supra, nota 17), p. 474–475, nr. 600 (BAR, Documente
istorice, CCCCXXV/5).
122
Ştefan S. Gorovei, Găneştii şi Arbureştii (Fragmente istorice, 1538–1541),
cit. (supra, nota 104), p. 149. Ulterior, Marcel Lutic, Două neamuri străvechi: Gănescu
şi Stravici, cit. (supra, nota 107), p. 182.

ca fiind în stăpânirea boierului Plotun, care – spune Alexandru cel Bun –

„a slujit mai înainte sfântrăposaţilor domni, părintelui nostru, cu dreaptă şi
credincioasă slujbă, iar astăzi ne slujeşte nouă cu dreaptă şi credincioasă
slujbă”123. Evident, boierul Plotun era chiar întemeietorul (descălecătorul)
satului. Documentul acesta are o poveste a lui, foarte interesantă. A fost
publicat în 1906 de Gh. Ghibănescu, după originalul aflat în proprietatea
lui Robert Mille, stăpânul moşiei Strunga124, însă sub anul 1411. El a fost
socotit suspect sau chiar fals125, până când Leon Şimanschi a dovedit că
avem de-a face cu o falsificare parţială, aplicată unui document original
din 1401126. Schimbarea datei (cu un scop rămas nedesluşit) s-a produs în
vechime, probabil în veacul al XVIII-lea, întrucât de la începutul celui
următor (1808) s-a păstrat o traducere cu data cea nouă. Pergamentul
original s-a desprins din vechiul pachet şi a ajuns în arhivele ieşene. Şi
unde se află traducerea ?! În chiar pachetul cel mare cu actele Găneştilor
(sat şi familie). Şi imediat după el, în acelaşi pachet, ce găsim ?! O
traducere veche, din acelaşi an (1808), a documentului din 1433, pentru
Matuşiţa şi satul de pe Plotuniţa, unde a fost Neagoe Gănescul127 ! Mai
clar spus: în pachetul CCCCXXV (sau CDXXV), traducerile
documentelor din 1401 şi 1433 au numerele 102 şi 103. Tot aici, sub
numărul 4, se află şi traducerea din 1808 a documentului din 1609 prin
care întăreau lui Dumitru Buhuş moştenirile sale, între care şi sfertul de
Găneşti.
Am încheiat cercul. Aşadar, în pachetul cu actele satului Găneşti
la Cârligătura, documentul de bază, uricul de „talpa moşiei” (cum se
spunea în vechime) e tocmai acela care conţine numele lui Neagoe
Gănescul.
Neagoe Gănescul la cumpăna veacurilor XIV–XV → satul
Găneşti → Ion Gănescul la 1517 (stăpân pe tot satul): o ecuaţie perfectă,
cu un q.e.d. întru totul justificat. Trebuie deci înlăturată bănuiala că
Neagoe Gănescul ar fi strămoşul boierilor Gănescul şi înlocuită cu
certitudinea: neamul boierilor Gănescul, de la Găneşti (Cârligătura, Iaşi),
123
DRH, A, I, cit. (supra, nota 5), p. 19, nr. 13.
124
Gh. Ghibănescu, Surete şi izvoade, I, Tipografia „Dacia” Iliescu, Grossu &
Comp., Iaşi, 1906, p. 195–198, nr. 34; Mihai Costăchescu, Documentele moldoveneşti
înainte de Ştefan cel Mare, I, cit. (supra, nota 28), p. 84–86, nr. 30.
125
Cf. DRH, A, I, cit., p. 20, comentariul arheografic. Traducerea din 1808.
126
Cf. Leon Şimanschi, Falsificarea parţială a unui act din vremea lui
Alexandru cel Bun, în RA, XLVIII, 1971, 3, p. 479–488.
127
DRH, A, I, cit., p. 164, comentariul arheografic.

începe în veacul al XIV-lea, cu Neagoe. Fireşte, nu mai putem reconstitui,

azi, filiaţia precisă de la Neagoe Gănescul până la tatăl lui Ion Gănescul.
Prin analogie cu alte cazuri, se poate accepta şi ipoteza că această filiaţie
nu va fi fost exclusiv masculină: au putut exista şi verigi feminine, cu
preluarea numelui de familie odată cu stăpânirea satului al cărui nume îl
evoca.
Pe de altă parte, însă, în acelaşi pachet buclucaş avem (în
traducere) şi documentul din 1401 pentru Plotun şi satul său, numit
ulterior Plotuneşti, care mai apoi a ajuns în stăpânirea efectivă şi
exclusivă a Găneştilor. Acest lucru ni-l afirmă un document din 1608
(septembrie 21), scris de „Toader şoltozol de Roman” într-o limbă
românească savuros de stâlcită: „Ionaşco, feciuriul loi Carachezil,
depriună co suro-sa, co Măgdălina” „au văndot” lui „Dumitraşco Bohoş”
partea lor din Plotuneşti, o treime din sat şi din toate cele ce ţineau de
el128. Probabil actul de vânzare nu a fost socotit suficient de credibil, aşa
că peste un an, în 1609 (septembrie 28), când boierii se aflau la culesul
viilor de la Cotnari, s-a redactat un alt act de vânzare, en bonne et due
forme, în limba slavă129. Cele două acte au ajuns în pachete diferite, în cel
mare şi în cel mic. Cel în limba română poartă pe verso însemnarea „†
Zapisele Plotoneştilor, de cumpărătură şi de împărţeală Găneştilor”130.
Prin urmare, vânzările la Plotuneşti se făceau în urma unei împărţiri a
satului între membrii sau urmaşii familiei Gănescul. Prin coroborarea
informaţiilor documentare, am ajuns la concluzia că satul întreg a
aparţinut tot lui Ion Gănescul, de la care a trecut la fiica sa Ana, strămoaşa
vânzătorilor. Aceasta înseamnă că, într-o vreme mai îndepărtată, între
urmaşii lui Neagoe Gănescul şi cei ai boierului Plotun s-a realizat o
căsătorie. O cercetare mai amănunţită rămâne o sarcină a viitorului.
Astfel, din cele trei deziderate urmărite de Gh. Ghibănescu şi de
Constantin Gane, am putut împlini unul singur şi nici acela în întregime.
Urmărind adunarea documentelor în pachetele constituite din vechime, se
poate stabili, fără nici o îndoială, că Neagoe Gănescul din veacul al XIV-lea
128
DIR, A, XVII/2, cit. (supra, nota 89), p. 179–180, nr. 235 (BAR, Documente
istorice, XLI/11).
129
Ibidem, p. 254–255, nr. 330 (BAR, Documente istorice, CCCCXXV/108 şi
109). În 1632, Dumitru Buhuş stăpânea tot numai o treime din seliştea Plotuneştilor –
DRH, A, XXI (1632–1633), volum întocmit de C. Cihodaru, I. Caproşu şi L. Şimanschi,
Editura Academiei, Bucureşti, 1971, p. 291, nr. 234 (nu sunt menţionate traduceri care să
se afle în pachetele care ne interesează).
130
DIR, A, XVII/2, cit., p. 180.

este strămoşul direct al lui Ion Gănescul şi al fraţilor săi (Cozma Şarpe,
Marina şi Magdalina). Dar legătura acestor boieri Gănescul –
întemeietorii şi stăpânii satului Găneşti – cu boierii Gane de mai târziu nu
se întrevede din documentele analizate. Iar rădăcinile maramureşene vor
rămâne pentru totdeauna de nedovedit, deşi ele pot fi reale în cazul multor
familii de boieri moldoveni.
GÉNÉALOGIES AUX DÉBUTS
Résumé
Établir les débuts généalogiques des familles nobles de Moldavie

s’avère presque toujours une mission difficile et compliquée, à cause de
certaines réalités spécifiques à l’histoire médiévale des Roumains. L’absence ou
l’usage inconséquent des patronymes, les homonymies, les erreurs
chronologiques, les indications imprécises ou confuses des parentés, la
documentation limitée à quelques documents concernant les domaines des
boyards et l’absence de toute autre source capable de fournir des informations
généalogiques (ou de les vérifier) obligent le chercheur de suivre des chemins
qui peuvent sembler étranges ou inattendus. Dans le texte ci-dessus, l’auteur a
rassemblé trois études de cas, qui constituent de vrais défis méthodologiques. La
partie la plus ancienne des généalogies de ces trois familles peut être envisagée
seulement suivant un repère infaillible, qui peut conduire sans faute à des
conclusions solides: la possession continue des propriétés terriennes. De la sorte,
la famille Albotă (les ancêtres des Flondor), dont la généalogie non interrompue
débute au premier quart du XVIe siècle (1520), gagne environ un siècle et demi:
un premier Albotă, vivant dans la seconde moitié du XIVe siècle, fut le fondateur
d’un village nommé Alboteşti (dans le département de Bacău), dont la
possession était réclamée en 1639 par des descendants bien éloignés. La
situation est presque identique dans le troisième cas: un seigneur vivant au XIVe,
dont on connait le nom (Neagoe Gănescul), fut le fondateur du village Găneşti
(aujourd’hui dans le département de Iaşi), mais on ne peut pas prouver chartes
en main la continuité généalogique jusqu’aux premiers boyards Gănescul,
attestés dans le premier quart du XVIe siècle (1517). Cette descendance est
pourtant incontestable, témoignée par la transmission du patronyme et la
possession du domaine, et confirmée par la présence du document qui mentionne
Neagoe Gănescul du XIVe siècle dans les archives des Gănescul du XVIe siècle.
Les boyards Rotompan (le second cas) sont les descendants du seigneur Stanislas

Rotompan, membre du Conseil princier entre 1387 et 1413; parfois, il partage

cette qualité avec ses fils, dont les noms restent inconnus. La continuité
généalogique – en dépit de l’absence des informations directes – est prouvée par
la possession du village fondé par Stanislas Rotompan, Rotompăneşti
(aujourd’hui, Rotopăneşti, dans le département de Suceava) jusqu’au XVIIIe
siècle. D’autre part, les noms de ses descendants des XVe et XVIe siècles ont été
retrouvés en fouillant l’histoire d’autres possessions de la famille Rotompan
(devenue, plus tard, Rotopan). Il est à remarquer que dans tous les trois cas le
fondateur de la famille fut aussi le fondateur du village qui emprunta son nom,
mis au pluriel, pour signaler que le domaine appartenait à ses descendants:
Albotă → Alboteşti; Gănescul → Găneşti; Rotompan → Roto(m)păneşti.
Une conclusion s’impose: pour mieux connaître les débuts
généalogiques des familles nobles de Moldavie, le chercheur doit se tenir au plus
près des documents et du terrain (les possessions des porteurs des patronymes).
Mots-clefs: généalogies, boyards, Moldavie, Albotă, Gănescul, Roto(m)pan.

Genealogical-Beginnings - Content File PDF

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Genealogical-Beginnings - Content File PDF

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

You have downloaded a document from

The Central and Eastern European Online Library

The joined archive of hundreds of Central-, East- and South-East-European publishers,

Source: Studii şi Materiale de Istorie Medie (SMIM)

Studies and Sources of Medieval History

GENEALOGIE ŞI ISTORIE SOCIALĂ

În încercarea de a reface istoria şi spiţa unei familii – indiferent de

„Studii și Materiale de Istorie Medie”, vol. XXXVI, 2018, p. 59-100

CEEOL copyright 2019

ale feluritelor înregistrări), precum şi piedicile legislative, la care se

CEEOL copyright 2019

vistierului Gorovei de la „1591/1592” (7100), pe care l-am analizat nu de

CEEOL copyright 2019

CEEOL copyright 2019

pot fi utile şi trei dintre „exerciţiile” menţionate10, datând din ultimul

V (XIV), 2015, 1 (55), p. 155–165. Pentru neamul Ponici: Lucian-Valeriu Lefter,

CEEOL copyright 2019

Sever Zotta a observat13 că firul care leagă grupul Ion şi Costea

CEEOL copyright 2019

CEEOL copyright 2019

CEEOL copyright 2019

CEEOL copyright 2019

pârcălabul de Neamţ), fie cu Ion, Costea şi Sasca Albotă de la 1520,

CEEOL copyright 2019

acelaşi dosar29, dar cunoscut şi printr-o formă mai amplă (traducere cu

CEEOL copyright 2019

Avem, astfel, un Giurgiu Albotă, cu trei sau patru surori, la

CEEOL copyright 2019

CEEOL copyright 2019

acesta, putem accepta pe Giurgiu Albotă de la Alboteşti pe Tazlăul Mare

CEEOL copyright 2019

Drăguşenii, Zăvoienii şi Onicenii, cunoscute din vechime ca stăpâniri ale

CEEOL copyright 2019

Urmaşii lor, identificaţi în judeţul Botoşani în veacul al XIX-lea, există şi

CEEOL copyright 2019

stăpâneau „fiii lui Rotâmpan”48: având o pricină de hotar cu Veriga

CEEOL copyright 2019

Avem un act original, scris în slavă, emis de Albaş, vornicul de

CEEOL copyright 2019

CEEOL copyright 2019

CEEOL copyright 2019

Avem cunoştinţă şi de existenţa unui document (azi probabil

CEEOL copyright 2019

Am putea presupune că Dumitru Rotompan de la 1555 este tatăl

CEEOL copyright 2019

de „Costandin uricariul şi frati-său Cărstiian fost spătar, ficiorii lui

CEEOL copyright 2019

întrucât – cum se va vedea mai departe – jumătatea de Ionăşeni care a

Înaltpreasfinţitului Pimen, Arhiepiscop al Sucevei şi Rădăuţilor, Sfânta Mănăstire

CEEOL copyright 2019

(evident, Iliaş Rareş şi Alexandru Lăpuşneanu). Acest Dragoş Rotompan

CEEOL copyright 2019

CEEOL copyright 2019

Jijeşti şi Piticii pe Sireţel82. Acest document s-a păstrat într-o traducere

CEEOL copyright 2019

neamul Rotompanilor de la Rotopăneşti: indiciul important este însuşi

CEEOL copyright 2019

Familiile celor doi fii ai lui Ionaşco Rotompan (Rotompănescul)

CEEOL copyright 2019

Rotopăneşti între urmaşii acestor două ramuri. Documentele care s-au

CEEOL copyright 2019

sunt menţionaţi Toader şi Ştefan Rotompan, tatăl unui Grigoraş

CEEOL copyright 2019