Romanul obiectiv

Redactează un eseu de 2 - 3 pagini (600 – 900 de cuvinte) în care să prezinţi caracteristicile romanului obiectiv/
tema şi viziunea despre lume reflectate într-un roman studiat din creaţia lui L. Rebreanu. În elaborarea eseului, vei avea în
vedere următoarele repere:
- evidenţierea trăsăturilor romanului obiectiv/ trăsăturilor care fac posibilă încadrarea romanului ales într-o tipologie, într-
un curent cultural/ literar, într-o perioadă sau într-o orientare tematică;
- prezentarea temei romanului, reflectată în textul narativ ales, prin referire la două episoade/ secvenţe narative;
- sublinierea a patru elemente ale textului narativ, semnificative pentru ilustrarea viziunii despre lume a autorului (de
exemplu: acţiune, conflict, relaţii temporale şi spaţiale, construcţia subiectului, particularităţi ale compoziţiei,
perspectivă narativă, tehnici narative, construcţia personajului, modalităţi de caracterizare, limbaj etc.);
- exprimarea unei opinii argumentate, despre modul în care tema şi viziunea despre lume sunt reflectate în romanul ales.

Ion de Liviu Rebreanu

Romanul este cea mai complexă specie epică în proză, prin caracteristicile diegezei, discursului şi
personajelor, ca şi prin variatele forme de realizare pe care le-a cunoscut în evoluţia lui istorică. A fost şi este
o specie deschisă modificărilor de structură şi îmbogăţirilor de conţinut. De aici, numeroasele tipuri de roman
pe care le-au inventariat şi clasificat teoreticienii literaturii şi criticii literari: roman de creaţie/ de analiză (G.
Ibrăileanu), roman rural/ urban (Eugen Lovinescu), roman doric/ ionic/ corintic (Nicolae Manolescu), istoric/
contemporan/ de anticipaţie; memorialistic/ epistolar/ autobiografic/ Bildungsroman; obiectiv/ subiectiv/
simbolic; clasic/ romantic/ realist/ postmodernist etc.
Romanul realist obiectiv, produs de scriitorii europeni de la mijlocul şi din a doua jumătate a secolului al
XIX-lea (Balzac, Stendhal, Tolstoi, Dickens) se caracterizează prin situarea extradiegetică a naratorului
(perspectiva heterodiegetică auctorială), atitudinea lui impersonală şi demiurgică (narator omniscient şi
omniprezent), naraţiune la persoana a III-a. Autorul se comportă asemeni omului de ştiinţă: observă realitatea,
clasifică omenirea şi situaţiile de viaţă, creând personaje tipice în împrejurări tipice, şi le prezintă în mod obiectiv
într-o lume ficţională veridică (verosimilă). Opera literară devine „oglinda”realităţii. Din punct de vedere tematic, se
remarcă preferinţa pentru viaţa socială (rurală sau urbană) contemporană.
Romanul obiectiv s-a impus pe deplin în literatura română abia odată cu Liviu Rebreanu, prin Ion,
publicat la 1920, operă la care mă voi referi în continuare. Pentru prima dată la noi tema rurală a fost abordată
într-o viziune realistă, încât Ion constituie un moment de răscruce, după cum sublinia în epocă Eugen Lovinescu.
Acelaşi critic îi enumera calităţile epice: perspectiva panoramică asupra realităţii, atitudinea fără tendinţe
moraliste, eticiste sau idiliste a naratorului, capacitatea autorului de a reflecta generalul în faptul particular,
structura monumentală a operei, asemănătoare cu „piramidele egiptene”.
În spiritul marilor construcţii epice ale realiştilor europeni, Rebreanu a gândit romanul ca parte a unui
ciclu romanesc alcătuit din Ion, Răscoala, Pădurea spânzuraţilor, Întunericul şi Pacea (ultimele două
nerealizate), iar personajul principal ca pe „simbolul individual al ţăranului român, setos până la patimă de
pământul lui”.
Romanul s-a născut din observarea atentă a realităţii, autorul declarând că impulsul de a-l scrie vine dintr-
o scenă văzută în locurile natale, în tinereţe. Ieşit, într-o zi de primăvară, la vânătoare, a văzut pe câmp „ un
ţăran, îmbrăcat în straie de sărbătoare” care „s-a aplecat şi a sărutat pământul. L-a sărutat ca pe o ibovnică.”
Gestul plin de patimă i-a rămas în memorie ca o expresie a misterioasei legături dintre sufletul ţărănesc şi
pământ. Trecută în ficţiune şi îmbogăţită cu multe nuanţe, această scenă se regăseşte în punctul culminant al
romanului, când Ion ajunge stăpân peste pământurile lui Vasile Baciu. Din viaţa reală a satului natal, scriitorul a
valorificat însă şi alte amintiri: drama unui flăcău sărac (numit chiar Ion) ce încearcă să scape de sărăcie
însurându-se cu o fată bogată, disperarea unui ţăran înstărit care-şi bate fata (pe Rodovica) fiindcă i s-a dat celui
mai sărac băiat din sat etc. Toate aceste situaţii tipice din viaţa rurală sunt prelucrate de imaginaţia artistică a
autorului, rezultatul fiind un material epic vast, cu numeroase personaje şi conflicte.
Tema centrală a operei este viaţa socială rurală, Ion putând fi considerat o monografie a satului ardelenesc
de la începutul secolului al XX-lea, cea mai cunoscută din literatura noastră. Romanul poartă, de altfel, dedicaţia „Celor
mulţi umili!”. Acţiunea este plasată în satul năsăudean Pripas şi în împrejurimile acestuia (Armadia şi Jidoviţa), dar opera se
deschide către întregul mediu ardelenesc. Condiţia ţăranului este astfel legată şi de o problematică istorică şi politică: dominaţia
austro-ungară, raporturile dintre Ardeal şi Regat, amestecul etnic din Transilvania şi tensiunile pe care acesta le generează,
românismul, spiritul unionist, problemele din timpul alegerilor pentru Parlamentul multinaţional de la Viena, instituţiile statului
(şcoala, biserica, administraţia, justiţia).
În structura romanului, materia epică este dispusă pe două planuri, care interferează: al ţărănimii stratificate
social, de la „bogotanii” satului la cei mai săraci (între care Ion şi Florica) şi al micii intelectualităţi rurale (învăţătorul
Herdelea şi preotul Belciug). În planul ţărănesc, sunt evidenţiate diferenţele sociale apăsătoare date de avere, conflictele tipice
dintre oameni, mentalităţile, datinile şi obiceiurile. De consideraţie se bucură cei cu pământ mult, ca George Bulbuc ori Vasile
Baciu. Căsătoriile se fac din calcul, pentru a nu se ştirbi agoniseala părinţilor. De aceea, George trebuia să se însoare cu Ana
Baciu, în ciuda faptului că fata îl îndrăgeşte pe Ion. Raporturile dintre oameni sunt aspre, lipsite de sentimentalismul, duioşia
şi blândeţea din proza sămănătoristă. Tipurile convenţionale (ţăranul sfătos, învăţătorul blajin şi preotul înţelept) sunt excluse ,
iar momentele festive (hora, nunta, înmormântarea, slujba bisericească) nu mai au aproape nimic pitoresc, ci constituie cadrul
unor tensiuni şi conflicte. Ţărănimea înfăţişată în Ion, ca şi în Răscoala, este o „lume a dezmoşteniţilor”, „a celor ce nu au
în raport cu cei ce au” (Nicolae Balotă), în care a fi este echivalent cu a avea pământ.
În acest context, Ion este un personaj tipic pentru condiţia ţăranului român din zorii secolului al XX-lea şi în
legătură cu el se naşte conflictul principal din roman. Chiar din primele pagini, naratorul subliniază „patima de
pământ” a tânărului ţăran: „…iubirea pământului l-a stăpânit de mic copil. Veşnic a pizmuit pe cei bogaţi şi veşnic
s-a înarmat cu o hotărâre pătimaşă: trebuie să aibă pământ mult, trebuie! De pe atunci pământul i-a fost mai drag
ca o mamă.”. Ion ridică pământul la rang de valoare supremă, de emblemă a vieţii şi a identităţii personale.
La început, eroul e prins între „glasul pământului” (chemarea iubirii stihiale) şi „glasul iubirii” (chemarea
dragostei umane), pe care le „aude” cu egală intensitate. Dar cele două „chemări” sunt simetric opozabile: dacă vrea
pământurile, trebuie să sacrifice iubirea, dacă se însoară cu Florica, rămâne sărac. Ion alege pământul, fiind convins
iniţial că „Dragostea nu ajunge în viaţă. Dragostea e numai adaosul. Altceva trebuie să fie temelia.”. Când, după
moartea Anei şi a copilului, va fi cuprins din nou de pasiunea pentru Florica, va spune, dimpotrivă: „Ce folos de
pământuri, dacă cine ţi-e pe lume drag nu-i al tău?”
Pasiunea obsesivă pentru pământ îl aduce în conflict cu propria familie, cu Vasile Baciu şi cu George
Bulbuc şi, secundar, cu Simion Lungu, Belciug, Herdelea şi cu autorităţile. Îşi dispreţuieşte părinţii pentru că nu au
ştiut să păstreze pământul, lăsându-i „numai sărăcia şi necazul”. Deşi isteţ, a abandonat repede liceul din Armadia
pentru a se întoarce la viaţa de ţăran, pentru că îi plăcea „să fie veşnic însoţit cu pământul”. Cum munca cinstită nu-i
aduce folosul dorit, singura şansă este căsătoria cu o fată care să aibă zestre bună. (Titlul iniţial gândit de scriitor
pentru romanul său era chiar „Zestrea”).
Ion hotărăşte să se însoare cu „urâţica” fată a lui Vasile Baciu, dar bătrânul se împotriveşte categoric. Între ei
se va duce o luptă de uzură, cu mijlocitori ca Herdelea şi preotul Belciug, în care raportul învingător – învins e
răsturnat de mai multe ori, până când tânărul obţine pământurile râvnite. Conflictul dintre cei doi este o
înfruntare între fiinţe similare aflate însă la vârste diferite. Ion învinge printr-un plus de energie şi de
încăpăţânare.
Încercând să recâştige iubirea Floricăi după ce obţinuse pământul, Ion atrage fatalitatea prin trădarea pasiunii
stihiale care-i mobilizase energiile. Rănit mortal de George, în agonia finală, el îşi rezumă condiţia: „Mor ca un cîine”.
În planul micilor intelectuali de ţară, conflictele sunt lipsite de brutalitate şi au surse mai variate, unele
fiind în strânsă legătură cu instituţiile statului multinaţional austro-ungar. În prim-plan se află familia învăţătorului
Zaharia Herdelea, apăsată de lipsuri şi compromisuri. Aşezaţi de mult timp în Pripas, Herdelenii şi-au construit casa
pe pământul bisericii. Odată cu trecerea anilor, prietenia lor cu preotul Belciug lasă loc unei duşmănii surde, iar
învăţătorul se teme ca, neavând acte de proprietate asupra pământului, să nu piardă casa. Conflictul se manifestă făţiş
atunci când Ion coseşte câteva brazde din pământul lui Simion Lungu şi, osândit la două săptămâni de închisoare
prin intervenţia furioasă a preotului, primeşte ajutorul Herdelenilor care-i redactează o plângere către autorităţile
imperiale. Deşi sprijinul dat de învăţător ar fi trebuit să rămână secret, Ion, absorbit cu totul de ambiţiile sale, îl
trădează şi astfel Herdelea va suporta răzbunarea judecătorului incriminat şi a preotului Belciug.
Pe de altă parte, odată cu creşterea copiilor, învăţătorul nu mai face faţă dificultăţilor materiale. Micile
capricii ale fetelor (Laura şi Ghighi), apoi nunta Laurei cu Pintea îl împovărează cu datorii şi, în cele din urmă,
Herdelea e constrâns să accepte sechestrul pus de bancă şi scoaterea la licitaţie a unor bunuri. În aceste împrejurări,
Titu, fiul cu veleităţi de poet, trebuie să ia viaţa în serios şi să-şi găsească o slujbă; el va îndeplini, într-adevăr, câteva
munci mărunte în localităţi tot mai îndepărtate de Pripas. Experienţele pe care le trăieşte cu această ocazie îi
temperează idealismul şi îl maturizează. Ameninţat cu un proces pentru creditele neachitate şi cu destituirea din
învăţământ, aflat în conflict cu autorităţile, Zaharia Herdelea votează, împotriva convingerilor sale, în favoarea
candidatului ungur, determinându-i şi pe unii săteni să o facă. Învăţătorul trăieşte, de fapt, drama multor intelectuali
ardeleni care ajung să trădeze cauza românismului. În cele din urmă, avocatul Grofşoru, candidatul român învins în
alegeri, îi oferă sprijinul, cu speranţa unei susţineri viitoare din partea învăţătorului. Împăcaţi cu preotul Belciug şi
mulţumiţi de prefigurata logodnă a lui Ghighi cu noul învăţător, Zăgreanu, bucuroşi de ieşirea onorabilă a lui Zaharia
la pensie, Herdelenii părăsesc în final Pripasul, mutându-se la Armadia.
Pe lângă această problematică socială, romanul Ion cuprinde şi alte teme, de profunzime: relaţia abisală
dintre sufletul ţărănesc şi pământ sau condiţia tragică a omului. Sunt sugestive în acest sens cuvintele rostite de
Rebreanu în discursul de primire în Academia Română (1940): „Pentru ţăranul nostru pământul nu e un obiect
de exploatare, ci o fiinţă vie, faţă de care nutreşte un sentiment straniu de adoraţie şi de teamă.”
 Pământul este, în roman, un suprapersonaj feminin zeificat, pe care eroul îl venerează, trăind paroxistic
ataşamentul faţă de el. Astfel, Ion devine „un posedat al pământului” şi „un posedat al posesiunii” (Nicolae Balotă),
până la dezumanizare. Venerând pământul, el îi aduce „jertfe sângeroase” (Ana, copilul, pe el însuşi). Dar, după ce
primeşte averea lui Baciu, atitudinea lui se schimbă: devine trufaş, se consideră stăpânul stihiei, se întoarce la „glasul
iubirii”. Această trădare a „idolului” îi aduce pieirea.
Scenele care oglindesc legătura abisală dintre ţăran şi pământ sunt plasate simetric în roman: cositul din
capitolul al II-lea (Zvârcolirea) şi contemplarea pământurilor din capitolul al IX-lea (Sărutarea). Prin calcul şiret,
lipsit de scrupule, prin perseverenţă pătimaşă, Ion ajunge stăpân peste „locurile” lui Vasile Baciu, iar în el se produce
o schimbare fatală. E sfârşitul iernii şi eroul râvneşte „să le vadă şi să le mângâie ca pe nişte ibovnice credincioase.”
Trufia ia locul sfielii umilite din scena cositului. Atunci, „se simţea mic şi slab, cât un vierme pe care-l calci în
picioare”. Acum i se pare că „pământul se închina în faţa lui, tot pământul…”. Dintr-un slujitor smerit al stihiei,
eroul se transformă într-un stăpân tiranic şi pătimaş, cuprins de orbirea tragică. Schimbarea atitudinii îi anunţă
moartea ale cărei semne sunt camuflate în detaliile descrierii: pământul „negru, lipicios” „îi ţintuia picioarele”,
mâinile îi rămân murdare „ca nişte mănuşi de doliu”, iar sărutarea pământului îi dă „un fior rece, ameţitor…”.
În opinia mea, realismul practicat de scriitor are accente tragice. Omul îi apare ca o fiinţă supusă
mecanismelor sociale, dar şi unor mecanisme transcendente, invizibile şi oprimante, care nu se bazează pe recunoaşterea şi
răsplătirea meritelor, ci pe legi de neînţeles. Ispitit să-şi schimbe soarta ori situaţia, individul le asaltează, dar împotriva lui
se aplică „ecuaţia metafizică a pedepsei” (Ştefan Borbely). Această viziune se regăseşte şi prin motivul timpului ciclic
sau prin simbolurile fatalităţii, care se obiectivează în semne. Astfel, Savista rosteşte „oracular”, la horă, numele celor
care vor fi adunaţi în „cercul sângelui” (Ion, Vasile, George, Ana, Florica), încât „cvintetul tragic s-a alcătuit” (Nicolae
Manolescu) chiar de la început într-„o horă a soartei”; bătaia de la început dintre George şi Ion pare o „repetiţie generală
în vederea crimei” (N. Manolescu); moartea lui Avrum şi a lui Dumitru Moarcăş anunţă parcă sinuciderea Anei.
De asemenea, viaţa cunoaşte o stranie repetiţie. Ion repetă, până la un punct, comportamentul şi evoluţia lui Vasile
Baciu („Cum a fost dânsul în tinereţe, aşa e feciorul Glanetaşului azi”) şi, îmbogăţit prin căsătorie, pe aceea a tatălui său,
Alexandru Pop Glanetaşu. Se repetă scene-cheie în momente decisive. La început, Titu Herdelea orientează involuntar îndârjirea
lui Ion de a se însura cu Ana: „Dacă nu vrea să ţi-o dea de bună voie, trebuie să-l sileşti!”. Momentul se repetă către sfârşitul
operei, când Ion vine iar să-i ceară sfatul, acum în legătură cu Florica, dar Titu îl îndeamnă să se astâmpere. Îndărătnicia oarbă a
ţăranului („Lasă că ştiu eu ce-i de făcut.”) e de această dată fatală. În repetiţie intervine ceva degradant care-l distruge.
Şi finalul romanului exprimă concepţia că ritmul universal e indiferent la soarta oamenilor, care par
simple accidente pe fondul unei imensităţi de necuprins: „Peste zvârcolirile vieţii, vremea vine nepăsătoare,
ştergând toate urmele. Suferinţele, patimile, năzuinţele, mari sau mici, se pierd într-o taină dureros de
necuprinsă, ca nişte tremurări plăpânde într-un uragan uriaş.”
Din punct de vedere compoziţional (al organizării discursului), romanul e conceput ca un corp sferic:
începe şi se încheie cu motivul drumului, se compune din două părţi (intitulate prin metafore simetrice
„Glasul pământului”şi „Glasul iubirii”) aproximativ egale ca întindere (şase, respectiv, şapte capitole). Primul
capitol poartă titlul „Începutul”, iar ultimul „Sfârşitul”.
Cel mai semnificativ element compoziţional rămâne motivul drumului din incipitul şi desinitul operei.
Funcţiile şi semnificaţiile acestuia (analizate de Nicolae Manolescu în Arca lui Noe. Eseu despre romanul românesc,
capitolul Drumul şi spânzurătoarea), sunt numeroase. Drumul face legătura dintre lumea reală şi lumea ficţională.
Personificat, el este primul şi ultimul personaj al romanului, fiind înfăţişat la două vârste diferite şi susţinând astfel
impresia de trecere a timpului. La început, e „alb” (inocent), se desprinde din şoseaua naţională, trece râul, „spintecă
satul Jidoviţa”, „aleargă” spre Bistriţa, „îşi face loc printre dealurile strâmtorate”, „înaintează vesel, neted”, apoi
„coteşte brusc pe sub Râpele-Dracului, ca să dea buzna în Pripasul pitit într-o scrântitură de coline.” Verbele
personificatoare exprimă o mişcare plină de energie, la fel ca şi adjectivele care-i subliniază tinereţea. Drumul e
tânăr, ludic şi nerăbdător. Finalul descrie însă un drum care „se îndoaie”, „se întinde” ca „o panglică cenuşie în
amurg”, încolăcindu-se leneş, un „drum bătătorit”, îmbătrânit de experienţele dramatice cărora le-a fost martor.
În ceea ce priveşte limbajul narativ, stilul rebrenian e adecvat mediului social narat. Naratorul alternează
registrele vorbirii (popular-regional şi intelectual) în limbajul personajelor, pentru a le situa social. Figurile de
stil (personificarea, epitetul, comparaţia şi hiperbola) sunt folosite cu măsură, naratorul preferând limbajul
denotativ care dă impresia de autenticitate.
În concluzie, romanul Ion este o operă de referinţă, complexă prin teme, structură, compoziţie şi
personaje. Lumea ţărănească, asociată ideii de specific naţional, era ilustrată înainte de acest roman într-o manieră idilică,
mitică sau etnografică, prozatorii făcând din satul românesc un păstrător de valori morale, etice şi estetice, aflat în antiteză cu
oraşul corupt şi corupător. Această reprezentare artificială şi simplificatoare a fost descurajată odată cu apariţia marii
compoziţii romaneşti a lui Liviu Rebreanu. Scriitorul ardelean a proiectat asupra vieţii rurale lumina necruţătoare a
realismului obiectiv.