Sunteți pe pagina 1din 2

Moromeţii

Marin Preda
– roman postbelic, realist-

Geneză. Primul volum al romanului „Moromeţii” apare în 1955 iar cel de-al doilea în 1967.
Romanul are la bază firul epic al unor schiţe precedente: „O adunare liniştită”, „Salcâmul”. Modelul de
la care a pornit Preda în vederea contituirii eroului central, Ilie Moromete, a fost chiar tatăl său, autorul
mărturisind: „eroul preferat, Moromete, care a existat în realitate, a fost tatăl meu.” Cadrul desfăşurării
acţiunii este, de asemenea, satul natal al lui Preda, Siliştea- Gumeşti din judeţul Teleorman, o locaţie
reală, ridicată la rangul de simbol literar.

1. Încadrare
Specie. Romanul este o specie a genului epic, de mare întindere, cu mai multe personaje
principale, cu mai multe conflicte şi planuri narative. „Moromeţii” este un roman obiectiv prin relatarea
obiectivă la persoana a III-a (heterodiegeză), prin perspectiva omniscientă a naratorului omniscient.
Omnisciența este însă limitată, parțială, autorul folosind tehnica personajului reflector (“purtatorul de
cuvânt” al autorului, înzestrat cu o capacitate superioară de a simți și de a înțelege) în ipostaza lui Ilie
în primul volum sau Niculaie în volumul al doilea. Realismul romanului vine din elementele reale de
cronotop pe care le regăsim, din tematica socială și din prezentarea veridică a vieţii sociale a satului
românesc din preajma războiului,. Acțiunea primului volum se petrece de la începutul verii, până în
toamna anului 1937, în satul Siliștea-Gumești.
Totodată prin dezvăluirea gândurilor personajelor cu ajutorul monologurilor sau prin utilizarea stilului
direct sau indirect liber, romanul este unul de factură psihologică.

2. Tema ilustrată prin 2 secvențe semnificative


Temă. Romanul se axează pe prezentarea satului românesc din Câmpia Dunării, care trece prin
numeroase prefaceri sociale dar şi destrămarea familiei tradiţionale ţărăneşti.
O secvență semnificativă este scena cinei, de la începutul romanului, moment ce prefigurează
desfășurarea acțiunii și destinul personajelor: „cei trei fraţi vitregi, Paraschiv, Nilă şi Achim, stăteau
spre partea dinafară a tindei, ca şi când ar fi fost gata în orice clipă să se scoale de la masă şi să plece
afară. De cealaltă parte a mesei, lângă vatră, (…) stătea întotdeauna Catrina Moromete, mama
vitregă a celor trei fraţi, iar lângă ea îi avea pe ai ei, pe Niculae, pe Ilinca, şi pe Tita, copii făcuţi cu
Moromete. (…) Moromete stătea parcă deasupra tuturor (…)”. O altă scenă ce sugerează
destrămarea familiei este tăirerea salcâmului. Acesta este un simbol al unității, al stabilității. Odată
tăiat, totul pare gol și lipsit de echilibru: „totul se făcuse mic. Grădina, caii, Moromete însuşi arătau
bicisnici.”
Viziunea despre lume este una specific realistă. Preda consideră că în afara istoriei, adevărului şi
realităţii proza n-ar avea nici un înţeles. Astfel cultivă o literatură inspirată din realităţile contemporane,
într-un stil epic dens, utilizând observaţia psihologică.

3. Elemente de structură
Titlul redă numele numele familiei prezentate în roman, ai cărei membrii sunt reprezentanţii clasei
ţărăneşti, surprinşi de prefacerile sociale din preajma celui de-al Doilea Război Mondial.
Compoziţie. Discursul epic. Incipitul prezintă o continuitate obsedantă: „În Câmpia Dunării, cu
câţiva ani înaintea celui de-al Doilea Război Mondial se pare că timpul avea cu oamenii nesfârşită
răbdare; viaţa se scurgea aici fără conflicte mari. Era începutul verii.” Timpul prezentat aici era
răbdător, bun pentru liniştea vieţii, calm şi latent. Romanul este unul simetric, finalul descriind că „trei
ani mai târziu izbucnea cel de-al Doilea Război Mondial. Timpul nu mai avea răbdare.” Astfel calmul
şi liniştea se destramă. Timpul este o prezenţă personificată („are răbdare”) şi are două dimensiuni:
obiectiv (real, vara lui 1937, istoric, agresiv, imprevizibil) şi subiectiv (cel interior al personajului, al
dialogurilor).
Firul epic este constituit pe baza înlănţuirii unor scene (secvenţelor epice). La început ni se prezintă
familia Moromete: băieţi capricioşi, delăsători, sătui de monotonia vieţii, făcând doar ce era strictă
nevoie, cu o vădită nemulţumire în vorbe; Ilie – gândire complexă, teatral, ironic. Avem de-a face la
prima impresie cu nişte indivizi flegmatici şi dezordonaţi. În scena cinei ni se prezintă familia la masa
de seară. Mâncau la o masă joasă şi rotundă, pe nişte scăunele cât palma expresie a condiţiei sociale
simple. Stăteau la masă într-o rânduială: „după fire şi neam, aşezaţi cu vremea, fără să se ştie când.”
Pe partea dinafară a tindei, sugerând o iminentă plecare stăteau cei trei fraţi vitregi: Paraschiv, Achim
şi Nilă, copiii din prima căsătorie a lui Ilie. În contrast, indicând stabilitatea, Catrina stătea pe partea
cealaltă, lângă vatră şi împreună cu ea Niculaie, Ilinca şi Tita, copii făcuţi cu Moromete. Acesta din
urmă stătea parcă deasupra tuturor, pe pragul celei de-a doua odăi, stăpânind cu ochii pe fiecare. Toţi
erau înghesuiţi pe când el putea să se mişte în voie. Fire liberă, neconstrânsă, Ilie are o dorinţă de
autoritate şi control asupra situaţiei. În poiana lui Iocan, ţăranii, adepţi ai diferitelor mişcări politice ale
vremii (liberali, ţărănişti) fac un spectacol de analiză politică. Ilie este autoritatea în discuţii, lider
spiritual aşteptat şi respectat pentru consistenţa opiniilor. El lecturează ziarul, trage concluzii,
monitorizează discuţiile, se adresează audienţei. Comunicarea este văzută aici ca o nevoie în pragul
unei transformări majore. Tăierea salcâmului este o scenă iminentă, inserată încă din primele pagini
ale romanului şi se va întâmpla datorită lipsei banilor şi a multor datorii ale familiei. Pe fondul bocetelor
din cimitir (ideea morţii), într-o dimineaţă, devreme, Moromete împreună cu Nilă (naiv şi docil) taie
copacul. Detaliile semnificative sugerează începutul declinului şi pierderea unităţii familiei. Cei doi care
taie neliniştiţi cu un icnet adânc, copacul care refuză a se mişca deşi este jumătate tăiat, urletul,
căderea lui, clocotul naturii (văilor), nedumerirea celor din jur (fiii, soţia, vecinii) şi pustietatea rămasă
în urmă (totul se făcuse mic, cerul deschis şi câmpia „năpădeau” împrejurimile) arată că se pierde un
reper fundamental pentru ei. Ameninţările istoriei sunt evidente în scena foncierii, de la care Ilie
încearcă prin disimulare şi printr-un uimitor joc teatral să se sustragă. Chemat fiind de la fierăria lui
Iocan, intră în curte evitându-l pe Jupuitu, vrând să-i demonstreze că într-o gospodărie există alte
nenumărate treburi ce nu suportă amânare: „Catrino, ia fată secerile astea” sau „Paraschive, nu vezi
că furca aia stă acolo lângă gard de cinci săptămâni?” apoi se întoarce spre el strigându-i: „N-am!”
Pentru a aplana conflictul Moromete achită o parte din bani având satisfacţia că nu e nevoit să-i dea
pe toţi. Scena secerişului prezintă un întreg ritual: trezirea tatălui, înhămarea cailor, trezirea celorlalţi,
zăbovirea, cearta cu femeia, verificarea meticuloasă a lucrurilor, pornirea (femeia fugind cu lucrul uitat
în casă iar bărbatul înjurând), cearta pentru seceri la pământ, glumele, zăbovirea şi începutul
secerişului. Într-o scenă finală ne este prezentată bătaia fiilor datorită unei opoziţii de concepţii şi
viziuni de viaţă între tată şi băieţi. Copiii sunt dornici de a avea bani şi aderă la materialismul acestei
lumi pe când Ilie este păstrătorul vechilor tradiţii, păzitor al pământului din care nu vinde nimic
considerându-l stabilitate, echilibru peste timp, viitorul familiei. Astfel are loc bătaia copiilor urmată de
fuga acestora de acasă cu oile, banii şi zestrea fetelor.
Stil. Avem un stil narativ, lent, cu accente pe amănunte descriptive, pe detalii despre gesturi sau
mimica personajelor. Autorul utilizează multe procedee narative: oralitate, dialog, monolog interior,
monolog adresat, introspecţia într-un stil anticalofil, precis, concis, clar.

Caracterizarea personajelor. Ilie Moromete.


4. Statut
Este personajul principal şi eponim (care dă numele romanului), exponent al ţărănimii patriarhale,
denumit de N. Manolescu „cel din urmă ţăran”. El întruchipează înfrăţirea omului de la sat cu pământul
său care asigură existenţa familiei şi respectul colectivităţii, destinul tragic al ţăranului agresat de
istorie. Este totodată un personaj realist întrucât, în modelarea eroului, autorul l-a avut ca exemplu
pe tatăl său, Tudor Călăraşu.

5. Trăsături
Caracterizat direct de către naratorul omniscient, Ilie este „contingent 0911” şi se află între „tinereţe
şi bătrâneţe, când numai nenorociri sau bucurii mari mai pot schimba firea cuiva.”
Moromete este o „fire autoritară”, capul familiei, o comunitate greu de ţinut în frâu având în vedere
conflictele din sânul ei (Catrina- fiii vitregi, Ilie- Niculaie, băieţii cei mari- fete, Ilie- Catrina, băieţi- tată).
Naratorul îl prezintă încă de la început „stând deasupra tuturor” şi stăpânind „cu privirea pe
fiecare”.Tatăl îşi doreşte unitatea familiei dar neacceptarea de către fii a condiţiei de ţăran, înstrăinarea
şi fuga lor sunt percepute ca o trădare. „Ţăran filosof” dotat cu o inteligenţă ascuţită, Ilie este capabil
„să transforme existenţa într-un spectacol” (Eugen Simion). Dincolo de conflictele familiale,
superioritatea lui este recunoscută, fiind menţionată de cei din jur şi de narator: „descopereau toţi […]
că tatăl lor avea ciudatul dar de a vedea lucruri care lor le scăpau, pe care ei nu le vedeau.” Are
o plăcere a vorbei, pasiune pentru a comunica permanent cu oamenii. Citirea ziarelor în Poiana lui
Iocan este o adevărată hrană sufletească pentru Moromete. Discuţiile de aici clarifică idei, descifrează
sensuri ale politicii vremii. Scena plăţii îl prezintă pe actorul Moromete care protestează, printr-o
mare capacitate de disimulare, împotriva impozitelor impuse de stat. Întrând în curte el îl ignoră pe
Jupuitu, discută cu nişte interlocutori inexistenţi, îşi strigă fiii, pe Catrina despre care ştia că este la
biserică, apoi se întoarce brusc şi strigă: “N-am!”. Din cei 1200 de lei luaţi pe salcâm, Moromete îi dă
lui Jupuitu 1000 şi se bucură că l-a păcălit pe agent cu 200.
Moromete este un personaj static, rotund (care poate fi caracterizat succint şi exact), un
personaj exponenţial, al cărui destin exprimă moartea unei lumi.